Cum Generam Solutii Concrete Aplicabile Ca Agenti Ai Schimbarii Sociale In Romania

Cuprins

Introducere ……………………………………………………………………………………………………1

Capitolul 1 ……………………………………………………………………………………………………..4

Scurt istoric privind schimbarea socială ………………………………………………………..4

Definiția schimbării sociale …………………………………………………………………………5

Schimbarea socială – schimbare a structurii sociale ………………………………………..8

Tipurile schimbării sociale …………………………………………………………………………..10

Teorii ale schimbării sociale …………………………………………………………………………12

Teorii Evoluționiste ……………………………………………………………………………….12

Teorii ciclice …………………………………………………………………………………………13

Teoria funcționalistă ………………………………………………………………………………14

Teoria conflictului ………………………………………………………………………………..15

Analiza teoriilor privind schimbarea socială …………………………………………………. 16

Surse ale chimbării sociale ……………………………………………………………………………17

Mediul fizic …………………………………………………………………………………………..18

Populația ……………………………………………………………………………………………….18

Contactul și difuziunea ……………………………………………………………………………19

Tehnologia …………………………………………………………………………………………….20

Mass-media …………………………………………………………………………………………….21

Conflictul intern ……………………………………………………………………………………..28

Revoluțiile …………………………………………………………………………………………….29

Războiul ……………………………………………………………………………………………….29

Schimbarea planificată ……………………………………………………………………………30

Ratele schimbării sociale …………………………………………………………………………31

Capitolul 2 ……………………………………………………………………………………………………….32

2.1 Factorii declanșatori ai schimbării sociale. Clasificare ……………………………………..32

2.2 Analiza factorilor declanșatori ………………………………………………………………………35

2.3 Particularități privind factorii care au declanșat schimbarea socială …………………..37

2.3.1 Factorul demografic …………………………………………………………………………………37

2.3.2 Factorul tehnic …………………………………………………………………………………………38

2.3.3 Factorul economic ……………………………………………………………………………………40

2.3.4 Valorile religioase. …………………………………………………………………………………..40

2.3.5 Ideologia politică ……………………………………………………………………………………47

2.3.6 Globalizarea în viziunea lui Friedman ………………………………………………………48

2.3.7 Propaganda lui Edward Bernayse…………………………………………………………….49

Capitolul 3 ……………………………………………………………………………………………………58

3.1 Conceptul de familie în Statele Unite ale Americii  ………………………………58

Capitolul 4 Studii de caz ………………………………………………………..……68

4.1 Alegerea metodei de cercetare ……………………………………………………68

4.2 Familia- cadru de realizare a sociabilității ……………………………………………………72

4.3Mecanisme ale socializării ………………………………………………………..76

4.4 Funcțiile familiei ……………………………………………………..………….78

4.5 Familia monoparentală în actualitate ……………………………………………84

4.6 Politici sociale pentru familia monoparentală în România ……………………..92

4.7 Ce a declanșat schimbarea viziunii privind familia ? Trecerea de la familia mixă la cea monoparentală ………………………………..…………………………………98

4.8 Studii de caz …………………………………..………………………………100

Concluzii ………………………………………………………………………………………107

Bibliografie ………………………………………………………………………110

BIBLIOGRAFIE

Vyvyen Brendon, Primul Război Mondial, Editura BIC ALL, București, 2003

Henry Kissinger, Diplomația, Editura BIC ALL, București, 2003

Călin Hentea, Propaganda fără frontiere, Editura Nemira, București, 2002

C. Haste, Keep the Fire Burning. Propagande in the First World War, London, 1997

Constantin Hlihor, Ecaterina Căpățână, Comunicare în Conflictele și Crizele Internaționale, Editura Comunicare.ro, București, 2007

Agabrian, M., Sociologie, Seria Didactica, 1999

Alex MUCCHELLI (coord.), Dicționar al metodelor calitative în științele umane și sociale, traducere de Veronica Suciu, Polirom, Iași, 2002

Aron, R., Les grandes doctrines de sociologie historique, Paris, CDU, 1962

Boerne, Bernard et Martin, Michel Luis, Conscription & armée de métier, Paris, FEDN, 1991

Chelcea, Septimiu, Mărginean, Ioan, Cauc Ion, Cercetarea sociologică , Editura Destin, Deva, 1998

Chelcea, Septimiu, Tehnici de cercetare sociologică, Editura SNSPA, București

Culegere de termeni, concepte și noțiuni, București, Editura Militară, 2000

Dobrițoiu, Radu-Costin, Afganistan, un pământ uitat de timp- corespondențe de război, București, Editura Enciclopedică, 2002

Duțu, Petre, Armata și societatea în tranziție, București, Editura AISM, 2002

Duțu, Petre, Moștoflei, Constantin, Sarcinschi, Alexandra, Profesionalizarea Armatei României în contextul integrării în N.A.T.O., București ,2003

11. Ecclesiastul, Biblia, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982

12. Eugen, Bădălan, Sensul Transformării, Editura Militară, București, 2005

13. Eugen, Bădălan, Strategia de transformare a Armatei României va avea efecte pozitive, interviu în Observatorul militar nr.12(29 aprilie – 4 mai 2000)

14. Georgescu, Haralambie, Dicționar enciclopedic militar (A-B), București, Editura AISM, 1996

15. Giddens, A., Sociologia, Editura AII, 2001

16. Gl.dr.Mureșan, Mircea, Armata României după reuniunea la nivel înalt de la Praga, în volumul Integrarea euro-atlantică, priorități post-Praga, București, Editura A.I.S.M., 2002

17. Goodman, N., Introducere în sociologie, București, Editura Lider, 1996

18. Grigore, Laurențiu-Mihail, Profesionalizarea armatei-cerință a eficienței acțiunii militare, București, Editura AISM, 2001

19. Hentea, Călin, 150 de ani de război mediatic. Armata și presa în timp de război, București, Editura Nemira, 2000

20. Lexicon militar, București, Editura Saka, 1991

21. Mandeville, Lucien (coord), Le sisteme militaire des Etats-Unis, Paris, Editions Universitaires, 1976

22. Mihãilescu, I., Sociologie generalã. Concepte fundamentale și studii de caz, Iași, Editura Polirom, 2003

23. Moștoflei, Constantin (coord), Integrarea euro-atlantică, priorități post-Praga, București, Editura AISM, 2002

24. Moștoflei, Constantin (coord), România-NATO, 1990-2002, București, Editura Militară, 2002

25. Peter BURNHAM, Participant Observation, în: Research Methods in Politics, MacMillan, Londra, 2004

26. Rocher, G., Introduction à la sociologie générale, vol. III, Paris, Editura Seuil, 1968

27. Sava, Nicu-Ionel, Armată și societate (culegere de texte), București, Editura Info-Team, 1998

28. Speranția, E., Introducere în sociologie, vol. I, Casa Școalelor, 1944

29. Sumpf, Joseph et Hugues, Michel, Dictionnaire de sociologie, Paris, Librairie Larousse, 1973

30. Vlăsceanu, Lazăr (coord), Zamfir, Cătălin, Dictionar de sociologie, București, Editura Babel, 2000

31. Valade, B., Schimbarea socială în R. Boudon, Tratat de sociologie, București, Editura Humanitas, 1997

32. Weber, M., Etica protestantă si spiritul capitalismului, Editura Humanitas, 1993

33. Ciuperca C. Cuplul modern: intre emancipare si disolutie, Alexandria, 2000

34.Mitrofan I. Cuplul conjugal-armonie si dizarmonie, Bucuresti, 1998.

35. Stanciulescu, E. Sociologia educatiei familiale, Iasi, Editura Polirom, 1998.

36. Voinea M. Familia si evolutia sa istorica, Bucuresti, 1978.

Voinea M. Sociologia familiei, Bucuresti, 1993.

37. Ilie Bădescu, Noologia. Sistem de sociologie spiritualistă, București, 2002.

38. Pascal Lardellier, Teoria legăturii ritualice, Ed. Tritonic, București, 2003.

=== I ===

INTRODUCERE

Modurile de viață și instituțiile caracteristice lumii moderne sunt radical diferite, chiar și de cele din trecutul apropiat. În decursul unei perioade de numai două secole viața socială a suferit transformări radicale, care s-au succedat cu un ritm extrem de alert, în comparație cu perioada scursă de la începutul umanității. Schimbarea este un element constant în viața socială, iar studiul acesteia ocupă un loc central în sociologia clasică și contemporană. Problematica schimbării sociale este dezbătută pe larg în literatura sociologică, în scopul de a explica diferitele fațete ale acesteia, a determinării cauzelor sau a anticipării fenomenelor sale caracteristice, de aceea se impune o clarificare conceptuală, de ordin terminologic. Aceasta trebuie să permită precizarea conținutului atribuit noțiunii de schimbare socială și a elementelor corelate acesteia .În general, prin schimbare socială înțelegem trecerea unui sistem sau subsistem social dintr-o stare în alta, diferită cantitativ și calitativ. Acest proces permite producerea unor modificări structurale și funcționale ale sistemului social respectiv.

Perioada actuală ne demonstreazã, mai mult decât oricând, că societatea nu este niciodatã statică și că schimbările sociale, politice și culturale apar în mod constant. De aceea, sociologia contemporană este interesată de o gamă foarte largă de fenomene specifice schimbărilor pe termen lung, dar și pe termen scurt, a celor la nivel global sau a celor care se produc la o scară mai restrânsă. Schimbările drastice, de natură structurală și funcțională, apărute în Europa de Est sau în fosta Uniune Sovietică, precum și transformările tot mai evidente din lumea islamică, reprezintă doar laturi ale schimbării sociale. Cea mai importantă întrebare prezentă în studiile actuale vizează finalitatea procesului de schimbare și anume, încotro se îndreaptă omenirea?

Teoreticienii sociologiei nu au formulat un punct de vedere comun, dar din scrierile unor autori ca: Alain Touraine, Daniel Bell, Alvin Toffler, Francis Fukuyama, se pot desprinde două posibile răspunsuri, încărcate în mod evident cu o doză de speculație.

Primul răspuns se referă la faptul cã trăim într-o societate postindustrială sau informațională, în care producerea si controlul informațiilor devin principalele preocupări, atât ale indivizilor, cât și ale organizațiilor.

Cel de-al doilea răspuns vizează teoria conform căreia ne aflăm la „capătul istoriei“.

Sfârșitul istoriei, în opinia lui Fukuyama, înseamnă sfârșitul conflictelor, iar instaurarea democrațiilor liberale, pe o scară tot mai largă, vine ca un argument în sprijinul acestei teorii.

Această lucrare se bazează pe câteva idei principale, care capătă contur în capitolele care vor fi prezentate și anume:

Primul capitol abordează aspecte teoretice legate de procesul de schimbare socială privind definiția schimbării sociale, tipurile de schimbare socială, teoriile care abordează acest proces și sursele care l-au generat, precum și ratele schimbării sociale. Cunoașterea acestora permite o înțelegere și o analiza mai bună a problematicii de bază.

Al doilea capitol studiază factorii declanșatori ai schimbării sociale, realizând o analiză a principalilor factori care au stat la baza acestui proces.

Al treilea capitol cuprinde un studiu privind schimbarea socială în România, realizat printr-un interviu semistructurat.

CAPITOLUL 1

FUNDAMENTE TEORETICE PRIVIND SCHIMBAREA SOCIALĂ

1.1. Scurt istoric privind schimbarea socială

Schimbarea socialã a cunoscut ritmuri diferite de-a lungul istoriei. Ritmul lent îi fãcea pe gânditori sã considere cã stabilitatea este starea normalã a lumii, cã schimbarea este un fenomen de suprafatã. „Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, și ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, cãci nu este nimic nou sub soare” este scris în „ Ecclesiastul”. În timpul revoluției industriale, ritmul schimbării sociale s-a accelerat. Unii teoreticieni consideră că ,,sociologia este fiica revoluției industriale și că ea s-a constituit în strânsă legătură cu schimbarea socială”. Mulți sociologi și-au propus să descopere tendințele generale și să enunțe legi ale dezvoltării.

O imagine plastică a ritmului schimbării este prezentată de Giddens: „Ființele umane există pe Pãmânt de aproximativ o jumătate de milion de ani. Agricultura, baza necesară pentru așezările stabile, există doar de 12.000 de ani. Civilizațiile datează aproximativ de 6000 de ani. Dacã ne-am imagina întreaga întindere a existenței umane de până acum ca o singură zi, agricultura ar fi apărut la ora 23:45, iar civilizațiile la ora 23:57. Dezvoltarea societăților moderne ar fi început abia la ora 23:59:30. Dar probabil cã atât de multe schimbări au avut loc în ultimele 30′ ale acelei zile a umanității cât în tot timpul scurs de până atunci”.

Dupã părerea lui G. Rocher, schimbarea socială este “orice transformare observabilă în timp, care afectează, într-o manieră ce nu este provizorie sau efemeră, structura sau funcționarea organizării sociale a unei colectivități date și modifică, într-un fel, cursul istoriei sale”.

Conceptul de schimbare socială se corelează cu cele de modernizare, dezvoltare, evoluție socialã.

Fiecare schimbare poate fi considerată ca o ruptură a echilibrului, ca o dezorganizare, parțială sau generalã, urmatã de o reorganizare, care, la rândul sãu, va fi afectatã de o nouã schimbare.

Schimbarea socialã se referã la transformãri observabile într-o anumitã arie geograficã și într-un anumit context cultural.

T. Parsons face distincție între schimbarea de structurã și schimbarea de echilibru. Schimbarea de structurã presupune modificarea organizãrii sociale în întregul sistem sau în anumite componente ale sale. Schimbãrile de echilibru nu afecteazã structura organizãrii sociale. Ele contribuie la restabilirea echilibrului sistemului. O înlocuire de personal nu este o schimbare de structurã, ci o schimbare de echilibru. Schimbarea de echilibru poate fi un rezultat sau un indiciu al unei schimbãri, dar nu o însoțește întotdeauna. Astfel, un nou consiliu de administrație este ales pentru a-l înlocui pe cel vechi sau un partid din opoziție câștigã alegerile și ajunge la putere. Acestea sunt schimbãri de echilibru. O grevã poate avea ca rezultat o creștere a salariilor în funcție de creșterea prețurilor. Aceasta este o schimbare de echilibru. Dacã se poate constata cã greva a antrenat transformãri în organizarea întreprinderii, în distribuirea autoritãții, în rețelele de comunicații și dacã toate aceste modificãri vor avea un impact asupra altor întreprinderi, atunci schimbarea este structuralã.

Schimbarea socială trebuie sã afecteze modul de viață, de gândire, opiniile, comportamentul, atitudinile unei colectivități. O schimbare care afecteazã doar o persoanã nu este o schimbare socialã. Procesul de socializare poate genera o schimbare socialã numai dacã are ca rezultat schimbarea atitudinilor și comportamentului unui numãr mare de oameni.

„Schimbarea de structurã trebuie să se raporteze la un punct de referință din trecut, față de care se va face constatarea cã s-a produs într-adevãr. Schimbarea de structură trebuie sã facã dovada permanenței, în sensul cã transformările trebuie sã aibă durabilitate”.

„Schimbarea socială nu este sinonimă cu evenimentul. Un eveniment poate provoca sau însoți o schimbare, dar acest lucru nu se întâmplă totdeauna. Schimbarea socială se produce în anumite condiții care favorizează sau defavorizează, activează sau încetinesc acțiunile unor factori. Condițiile pot influența ritmul schimbărilor, astfel încât acțiunea factorilor este fie mai rapidă, fie mai lentă. Condițiile influențeazã și direcția schimbării. Condițiile afectează și aria în care se poate instala o schimbare. Dacă nu întâlnește condiții favorabile, într-un anumit domeniu al societății sau într-o anumită regiune, o schimbare nu pătrunde sau ajunge târziu în acele locuri”.

1.2. Definiția schimbării sociale

Toate societățile cunosc schimbarea socială – o modificare semnificativă în modelele culturii și în structura socială, care se reflectă în comportamentul social. Unele societăți, cum sunt triburile mici din părțile îndepărtate ale Americii de Sud, se schimbă încet; altele, cum sunt Statele Unite, se schimbă mai rapid. Societățile se schimbă în direcții diferite, așa că în timp ce într-o țară (cum este Polonia), de exemplu poate avea loc o liberalizare politică, în alta (cum este China) poate avea loc o represiune politică. Unele schimbări sociale sunt planificate, ca atunci când guvernele reglementează sau dereglementează industriile; altele nu sunt planificate, ca atunci când pierderea războiului de către o țară duce la schimbări în structura conducerii sale. Unele schimbări sunt de scurtă durată, ca în cazul teribilismelor și modelor, altele durează mai mult timp, cum sunt efectele inventării automobilului. Unele schimbări sunt acceptate imediat de societate, cum sunt programele de îmbunătățire a asistenței medicale. Totuși, cele mai multe sunt cele puțin ușor controversate (cum este cazul încercărilor feministe de a aduce la același nivel puterea între bărbați și femei), fiindcă schimbarea răstoarnă modele confortabile și familiare.

Ca o concluzie la cele spuse mai sus, putem afirma că „schimbarea socială nu are limitele clare și ea în mod frecvent afectează toate aspectele unei societăți”, ea fiind o parte a vieții sociale. Acest lucru face studiul schimbării sociale fascinant și dificil.

Într-o primă abordare, schimbarea socială poate fi reperată după patru manifestări distinctive :

→ implică noi organizări

→ poate fi identificată în timp : prin raportarea la o situație inițială, dar și pe termen scurt sau mediu

→ este durabilă

→ este colectivă

Prin urmărirea conexiunilor dintre diferite aspecte ale schimbării sociale , sociologii sintetizează (reasamblează) aspectele variate ale societății care au fost analizate separat. Aceasta poate include schimbări în valorile culturale, în norme și roluri, la fel ca și în instituțiile sociale ca familia, educația sau religia. În toată lucrarea am discutat multe aspecte ale schimbării sociale. Ajunși aici, avem nevoie să dobândim o mai mare ințelegere a procesului schimbării sociale.

″Schimbarea socială – afirmă Mircea Agabrian – desemnează modificările relativ permanente a pattern-urile comportamentale, a relațiilor sociale, ale componentelor culturii și structurii sociale″.

De aceea, studiul schimbării sociale reprezintă o cercetare a pattern-urilor și a cauzelor sociale care au generat schimbarea. Desigur ca și alte discipline studiază schimbarea socială dar fiecare utilizează instrumente și teorii proprii, astfel ea poate fi definită ca o trecere a unui sistem social sau a unei componente a acestuia de la o stare la o altă stare diferită calitativ și/sau cantitativ. Specific schimbării este faptul că ea însăși este o stare, chiar tranzitorie, ce trebuie considerată ca atare, și în același timp vizează diferențele dintre două stări succesive ale sistemului.

O altă definiție propusă este aceasta: prin „schimbare socială – afirmă domnul profesor Mihăilescu – se desemnează procesele care produc modificări ale structurii si funcționalității unui sistem sau subsistem social”.

dacă schimbările sociale duc la îmbogățirea structurală și funcțională, sistemul suportă un proces de dezvoltare;

dacă generează o diminuare a complexității structurale și o sărăcire a funcționalității, sistemul suportă un proces de regresie.

1.3. Schimbarea socială – schimbare a structurii sociale

Procesul revoluționar început în decembrie 1989 în societatea românească a determinat și determină schimbări sociale importante în toate subsistemele sistemului social global. Construcția și reconstrucția noii societăți, raționalizarea ei (în sensul lui Max Weber), implică o analiză profundă a structurilor sociale aflate într-un proces de tranziție. Procesul deosebit de complex al destructurării și restructurării în consens cu noile cerințe funcționale ca și dinamica extraordinară a socialului îngreunează analiza științifică, dar nu o face imposibilă.

Procesul schimbării sociale are în vedere impunerea și inculcarea unui nou set de valori compatibil cu noile realități sociale care să răspundă în mod adecvat cerinței funcționale finale, cât și cerințelor funcționale laterale. În funcție de acest set de valori vom asista la elaborarea unor noi modele culturale, la structurarea unor noi atitudini și comportamente, a unui nou sistem normativ, la elaborarea unor noi ideologii de grup. Introducerea mecanismelor de piață va implica nu doar o nouă ordine economică ci și o nouă ordine socială și simbolică.

Ca urmare a unei puternice transparențe s-au reliefat multiple motivații, interese și aspirații. Toate acestea ca și multe altele au modificat sensibil relațiile sociale și au contribuit la identificarea direcțiilor de constituire a noilor structuri sociale.

” Prin schimbare socială – afirmă Morris Ginsberg – eu înțeleg o schimbare în structura societății.” Și tot Ginsberg afirmă în continuare că termenul de schimbare socială include de asemenea schimbările în atitudini sau credințe, care joacă un rol important în susținerea instituțiilor și care se schimbă odată cu acestea.

Trecerea la economia de piață duce la schimbări importante în pozițiile sociale ale indivizilor. Cu alte cuvinte asistăm la o modificare a statusurilor concomitent cu o stratificare puternică a societății. Dacă în teoria marxistă ordinea economică prima, în teoria weberiană importantă este ordinea socială, care cere o analiză a modului în care prestigiul este distribuit între diferitele grupuri ale societății. Iar prestigiul se leagă tocmai de sistemul de valori pe care societatea îl promovează și în legătură cu care prestigiul este acordat.

Schimbarea socială modifică identitatea grupurilor sociale, acestea definindu-și identitatea în raport de sistemul axiologic. Asistăm totodată la redefinirea pozițiilor grupurilor sociale. Dacă în teoria marxistă nu existau decât două clase, intelectualii fiind considerați doar o patură socială, realitatea acestei schimbări sociale arată rolul fundamental pe care îl ocupă intelectualii în acest proces. De altfel o serie de studii relevă poziția dominantă a ”intelectualilor în democratizarea societăților. Poate că niciodată în istoria lumii – afirmă Shils – intelectualii nu au avut asemenea responsabilități și ocazii pentru exercitarea autorității și creativității în cadrul instituțiilor centrale a propriilor societăți.”

Prin modul de aplicare a socialismului și comunismului în țara noastră s-a încercat o nivelare (omogenizare) a grupurilor sociale, sistemul de valori fiind puternic mistificat și antrenând după el disfuncții importante atât la nivelul sistemului social global cât și la nivelul subsistemelor sistemului social global.

S-a încercat o modelare a individului și grupurilor sociale dincolo de realitatea concretă și neținând cont în nici un fel de necesitatea motivării acestora într-un sistem raționalizat. În acest context intelectualul a fost marginalizat și utilizat în scopul reproducerii sistemului și nu al inovării acestuia.

Schimbările sociale care au loc în societatea românească au afectat și afectează în continuare structura clasială, cu alte cuvinte, au loc modificări în potențialul de putere a unor grupuri sociale față de alte grupuri sociale. Schimbările latente sau manifeste în legătură cu structura socială au dus și duc la creionarea unui nou sistem de valori în funcție de care se va defini poziția socială a individului. Modificarea statusurilor poate fi nu numai efectivă dar și pasivă ca urmare a modificării sistemului de valori și nu a poziției ca atare. Astfel modificările în sistemul de prestigiu afectează sistemul de statusuri având ca efect restructurarea acestuia. Alocarea prestigiului va avea în vedere noul sistem de competențe inculcat ca urmare a creării economiei de piață.

Pitirim Sorokin consideră că în toate societățile funcționează instanțe de orientare și selectare a indivizilor pentru diferite poziții sociale. În societățile tradiționale rolul primordial ca instanță de selectare îl deține familia, pentru ca în societățile moderne familia să-și păstreze rolul de instanță de orientare, revenindu-i însă școlii rolul de instanță de selectare. Dar școala, spune Sorokin, nu furnizează numai competențe ci și selecționează indivizii pentru diferite instituții sociale.

Pe măsura dezvoltării societății și a cerințelor acesteia pentru creșterea funcționalității are loc un proces de selecție a indivizilor din toate straturile sociale care să corespundă unui sistem de abilități solicitat de sistem.

1.4. Tipurile schimbării sociale

În general, sociologia abordează schimbarea la două niveluri distincte:

(macrosocială) a societății globale, făcîndu-se referiri la creștere, evoluție, dezvoltare, progres, regres;

(microsocială) a anumitor subsisteme sau componente ale societății.

Cele două niveluri nu sînt în mod necesar și consecvent puse în relație, unele teorii sociologice concentrîndu-se asupra schimbării macrosociale iar altele asupra celei microsociale.

„Micro si macro-schimbările se produc în același timp fiecare formând-o pe cealaltă. De multe ori micro-schimbările cum ar fi popularitatea schimbătoare a unui grup rock au consecințe mici pentru schimbările lente. Alteori micro-schimbările construiesc macro-schimbarea, așa cum este cazul cu creșterea graduală a numărului și implicit a procentului femeilor căsătorite lucrând în afara casei. Prin aceasta, multe familii individuale au contribuit la schimbarea majoră în pattern-urile căsătoriei și mai ales la modificarea rolurilor partenerilor în familie. În general macro-schimbările sunt așa de lente că ele sunt un context mai mult sau mai putin stabil pentru micro-schimbări. Dar ce era cu o 150 de ani în urmă? Desigur că nu erau formații rock și superstaruri care cântau în fața a zeci de mii de tineri. Nici nu puteau fi pentru că nu era posibilă realizarea unei audiențe de masă. Formațiile rock nu puteau exista fără instrumente electronice si piețe de vânzare în masă. O întrebare firească se impune : De unde au venit atâtea schimbări?”

Deoarece în mod virtual întreaga istorie a existentei umane implică grade variate ale schimbării sociale este util să descriem diferite perspective de abordare a acesteia, teorii ale schimbării sociale, sursele care generează schimbarea precum si alte probleme asociate cu acest subiect.

1.5. Teorii ale schimbării sociale

După cum știm, schimbarea socială este abordată din perspectiva mai multor teorii, dintre care cele mai relevante le vom prezenta în continuare, teorii care au fost dezvoltate de sociologi renumiți pentru a putea explica acest proces.

1.5.1. Teoriile evoluționiste

Gândirea sociologică de început s-a concentrat asupra progresului social și asupra problemei existenței unor legi fundamentale ale schimbării sociale. Spencer, de pildă, considera că schimbarea progresează totdeauna de la forme mai simple la unele mai complexe. Adoptând teoriile evoluționiste ale lui Charles Darwin ca model, Spencer a susținut intervenția guvernamentală limitată în funcționarea societății, așa incât să permită acestor legi evoluționiste, naturale ale progresului social să se desfășoare.„În concordanță cu conceptul lui Darwin despre „supraviețuirea celui mai bun”, activitățile și instituțiile care pot rezista în acest tip de mediu concurențial vor continua și chiar vor prospera, altele vor dispărea, pur și simplu. Legile naturale, nu interventia umană, vor fi factorul determinant”.

Această teorie evoluționistă, oarecum simplistă despre progresul social și-a pierdut bunul renume. Gerhard si Jean Lenski au dezvoltat o versiune mai sofisticată a teoriei evoluționiste socioculturale, care nu presupune inevitabilitatea „progresului”. Ei cred că forța motrice în schimbarea socială este schimbarea tehnologiei, care duce la schimbări în producția economică, în organizarea socială și în comportamentul social. Aceste schimbări nu sunt rezultatul unor legi fundamentale ale schimbării sociale, dar ele pot fi găsite în acțiunile concrete din contextul sociocultural al societăților. De asemenea acești sociologi au considerat schimbarea „multiliniară”, producându-se în sfere sociale diferite, în ritmuri și în direcții diferite.

1.5.2. Teoriile ciclice

Unii teoreticieni ai schimbării sociale pe scară largă au considerat-o ciclică.„Spengler(1926), de pildă, susținea că, asemenea organismului uman, societățile se nasc, se dezvoltă si apoi decad. Ciclul este inevitabil. Vigoarea dezvoltării inițiale scade în perioada de mijloc. Atunci, societatea devine mai materialistă și, în cele din urmă, începe să decadă. Toynbee (1946), pe de altă parte, afirma că societățile pot invăța din experiența istoriei. Decăderea nu este inevitabilă, dar societățile trebuie să ia măsuri concrete ca să o oprească”. Civilizațiile se dezvoltă ca reacție la provocările care apar din mediul ambiant (condițiile geografice și climatice) sau din acțiunea umană (amenințarea cu războiul de către o societate vecină). Societățile prosperă dacă provocările sunt relative blânde sau dacă societățile iau măsuri adecvate și înființează instituții eficiente pentru a le face față.

Recent, acest punct de vedere a fost susținut în mod viguros de Kennedy (1987). El observase că marile puteri tind să se extindă cât mai mult în scopuri militare și, astfel, iși slăbesc baza economică. Structura lor economică sărăcită duce la un declin general al societății. Kennedy considera că Statele Unite contemporane se găsesc tocmai într-o astfel de situație.

1.5.3. Teoria funcționalistă

Multe din teoriile funcționaliste ale schimbării examinează modul în care o societate restabilește echilibrul după o tulburare a acestuia. Potrivit acestor teorii, un astfel de echilibru este necesar din cauza interdependenței dintre părțile variate ale societății.

Echilibrul este o stare a balansului într-un sistem de două sau mai multe părți. La nivel societal nu este nicio temperatură constantă de menținut ci este vorba de o condiție în care societatea funcționează în mod liniștit. Astfel, în sociologie echilibrul se referă la o condiție prin care componentele societății – instituții, clase, partide politice, familii – funcționează împreună.

„Parsons (1973) considera societatea un sistem social de părți unite una de alta și interdependente. Schimbarea se produce când această stabilitate esențială este tulburată: atunci, sistemul este forțat să reacționeze pentru a-și restabili echilibrul. Societățile sunt conservatoare, rezistând schimbării sociale. Transformarea este un iritant, ceva care rastoarnă funcționarea relativ liniștită a societății”.

Acest lucru ilustrează un punct important al teoriilor funcționaliste, ele văd schimbarea ca ceva care în mod obișnuit vine din afară.

De aceea,schimbarea socială poate fi:

introdusă prin forțe externe (cum este războiul)

sau poate apărea din tensiuni interne (cum este o recesiune).

Societatea se acomodează la schimbări și stabilește un nou echilibru. În această concepție, schimbarea duce totuși la stabilitate, deoarece apare un nou echilibru din ajustările făcute.

Diferențierea și integrarea

Când schimbarea este recunoscută, aceasta este dintr-o perspectivă evoluționistă.„Societățile se dezvoltă printr-un proces de diferențiere, creator de diferite instituții sociale care să se ocupe de problemele frecvente ale societății, și printr-un proces de integrare sau de relativă coordonare a activităților acestor instituții. Stabilitatea și schimbarea se produc impreună, dar tradiționaliștii tind să pună accentul pe prima. Totuși, unii funcționaliști iși dirijează atenția spre problema schimbării sociale (Cancian,1960) și spre modul în care aceasta este stimulată de tensiunile interne ale societății (Merton,1968)”.

1.5.4. Teoria conflictului

Teoriile conflictualiste studiază rolul conflictului între indivizi, clase, grupuri, instituții ori între toate acestea, în producerea schimbării sociale. Tensiunile între grupurile inegale din societate forțează schimbări în structura societății. „Schimbarea este o consecință a nevoii de reconciliere a contradicțiilor în structură și acțiuni. Rezultatul rezolvării acestor contradicții nu este un compromis, ci crearea a ceva cu totul nou – transformarea socială”.

K.Marx, teoreticianul conflictului clasic a subliniat următorul fapt: “competiția dintre clase este sursa majoră a schimbării”. Multe teorii conflictualiste folosesc unele părți din teoria lui Marx în corpusul lor teoretic. Teoriile conflictualiste văd schimbarea socială ca o manifestare normală, deoarece orice tip de conflict ori competiție poate declanșa schimbarea. Teoreticienii conflictului sunt în dezacord cu privire la numărul, felul și combinația factorilor care cred că contribuie la competiția și conflictul social.Deoarece conflictul și competiția sunt surse majore ale schimbării, teoriile conflictualiste sunt mai comune decât teoriile funcționaliste.

Alți teoreticieni ai conflictului au încercat să lărgească această perspectivă. Dahrendorf (1958), de plidă, considera drept cauze ale schimbării sociale diverse tipuri de conflict social. Conflictul între grupurile etnice, rasiale și religioase poate constitui baza unor schimbări importante în societate (legile și practicile referitoare la acțiunea afirmativă). Bătălia intre activiștii „pro–choice” si cei „pro–life”are efecte dramatice asupra politicii sociale din Statele Unite si din alte părți.

1.6. Analiza teoriilor privind schimbarea socială

Nici una dintre teoriile prezentate mai sus nu explică, pe deplin, fenomenul de schimbare socială și ce presupune acesta. Fiecare dintre teorii exprimă un anumit punct de vedere și îl susțin ca fiind cel mai bun și anume:

Teoria evoluționistă oferă o explicație insuficientă pentru multe schimbări sociale interne cum sunt modelele de migrație și realinierile politice.

Teoriile ciclice par înrădăcinate în explicații potrivite pentru schimbarea din societățile occidentale,dar mai puțin relevante pentru societăți din alte părți ale lumii.

Teoreticienii funcționaliști pun un prea mare accent pe stabilitate si echilibru; deseori,schimbarea este studiată ca un proces provocat artificial.

Teoreticienii conflictului se concentrează aproape exclusiv pe tensiunea socială, mai ales pe cea economică și, în general, ignoră alte surse ale schimbării sociale, cum sunt progresul tehnologiei și presiunile externe.

Oricare ar fi limitările lor ca explicații comprehensive ale schimbării sociale, diferitele teorii discutate mai sus oferă analize utile ale tipurilor concrete și ale circumstanțelor producerii schimbării. Cele mai multe teorii folosesc o anumită formă de evoluție socială ca punct de plecare, fie explicit, fie implicit. De asemenea, modelul de schimbare socială a lui Merton combină elemente ale teoriei funcționale și ale teoriei conflictului. Introducerea de către el a elementelor de tensiune în sistemul social și examinarea de catre Coserl (1956) a „funcțiilor conflictului social” demonstrează că teoria funcționalistă și cea a conflictului, referitoare la schimbarea socială, pot fi unite într-o anumită măsură”.

Pe scurt, teoriile evoluționiste și ciclice oferă cadrul general pentru înțelegerea dinamicii de bază a schimbării sociale. Ele îl avertizează pe analist de importanța atât a presiunilor externe, cât și a tensiunilor interne în producerea schimbării sociale. Teoreticienii conflictului scot în evidență formele concrete ale stresului intern care sunt, deseori, implicate. Teoriile funcționaliste subliniază ideea că, drept reacție la schimbare, societățile se acomodează la modalități care încearcă să le păstreze echilibrul, așa că, în mod paradoxal, schimbarea și stabilitatea nu sunt, totdeauna, reciproc exclusive. Aceste teorii despre schimbarea socială sunt complementare, deși o teorie cu desăvârșire comprehensivă despre schimbarea socială încă nu există.

1.7. Surse ale schimbării sociale

Schimbarea socială poate veni din mai multe surse. Unele dintre aceste surse se găsesc în afara societății; altele sunt produse ale proceselor sociale din interiorul societății:

● acelea care vin din afara societății sunt numite surse exogene;

● acelea care își au originea în societate sunt numite endogene.

„Teoriile funcționaliste se concentrează asupra surselor exogene și modalităților în care societățile se adaptează la rezultatele schimbării. Teoriile conflictualiste tind să evidențieze sursele endogene ale schimbării, concentrându-se asupra felului în care societatea însăși creează schimbarea”. Există multe surse ale schimbării sociale. Printre ele sunt mediul fizic și contactul cu alte societăți care sunt în mod obișnuit schimbări exogene. Alta este invenția și descoperirea tehnologică care poate fi endogenă sau exogenă. În sfârșit, unele sunt obișnuit endogene incluzând conflictul intern și schimbarea planificată. Le vom examina pe fiecare mai în detaliu.

1.7.1. Mediul fizic

O sursă majoră a schimbării sociale poate fi mediul fizic(natural).„Când climatul se schimbă, fenomen care are loc din timp în timp, ori grupul se mută într-un climat nou ori viața socială se adaptează corespunzător acestor schimbări. Uneori activitățile umane pot schimba climatul, așa cum s-a întâmplat în diverse țări ale lumii cu despăduririle care au condus la expansiunea deșertului. În general mediul natural limitează tipurile de sisteme de producție care se pot dezvolta”. Nu este posibil, spre exemplu, practicarea agriculturii în regiunile arctice.

1.7.2. Populația

Există probabilitatea ca schimbările în cadrul populației să producă schimbare socială.„Populațiile care cresc rapid solicită resursele societății și necesită unele adoptări la practicile existente.Ele de asemenea impun schimbări în modelele vieții sociale”. Creșterea populației urbane a schimbat ritmul lent al interacțiunii sociale din orașele mici în ritmul palpitant al vieții urbane moderne.

Explozia demografică ce a inceput în anii ’40 a dus la extinderea facilităților educaționale. Creșterea prea lentă a populației, pe de altă parte, poate amenința viabilitatea pe termen lung a unei societăți, pot fi prea puțini muncitori care să producă resursele necesare.

Schimbările dramatice în cadrul populației de asemenea duc la schimbarea socială.„Migrația din nordul friguros în sudul cu soare a dus la schimbări în reprezentarea în Congres (prin urmare, în puterea politică) și în repartizarea fondurilor federale (prin urmare, în puterea economică). În mod similar, migrația americanilor africani din Sudul rural în centrele urbane din Nord, la începutul acestui secol a avut o influență semnificativă asupra relațiilor rasiale și economice din Statele Unite”.

Schimbarea compoziției de vârstă a Statelor Unite, îndeosebi încărunțirea populației, are un efect semnificativ. S-a schimbat economia asistenței sociale, așa cum s-a schimbat impactul politic a unei populații care îmbătrânește cu o mai mare putere de vot decât înainte.

1.7.3. Contactul și difuziunea

După părerea mea, contactul și difuziunea reprezintă cea mai importantă sursă a schimbării sociale. Această sursă este benefică din toate punctele de vedere, idei noi, obiecte noi, arme noi pot fi schimbate între societăți și acest lucru duce la o îmbunătățire a procesului de schimbare socială. Contactul între societăți fie că sunt prietene fie că sunt ostile, intense sau slabe, pot aduce schimbări. Răspândirea ideilor și obiectelor de la o cultură la alta este cunoscută ca difuziune culturală” și acest lucru este foarte important deoarece, datorită continuei îmbunătățiri a comunicațiilor și mijloacelor de transport, interschimbarea elementelor culturale a crescut foarte mult.

Însă difuziunea constituie numai o explicație intermediară a schimbării sociale. Ea nu dă răspuns la unele întrebări de bază cum ar fi:

٭De ce un obiect sau o anumită idee se răspândește? Cum au fost acestea receptate? De ce au fost acceptate?

1.7.4. Tehnologia

„O sursă a schimbării sociale poate fi tehnologia. Aceasta se referă la aplicarea cunoștințelor științifice la o problemă practică. Tehnologiile noi creează ocupații noi sau fac accesibile resurse care mai înainte erau imposibil de utilizat. Dezvoltarea sistemelor de irigații au extins capacitățile umane pentru practicarea agriculturii. Să ne gândim ce s-a întâmplat când automobilul a înlocuit transportul cu cai. Rezultatul a fost că au dispărut anumite ocupații legate de această activitate și au apărut numeroase industrii sau diverse activități economice legate de folosirea mașinilor – uzinele de automobile, stațiile de benzină, motelurile, hotelurile .Alt rezultat a constat în creșterea activității guvernamentale în domenii ca, construcția de șosele și autostrăzi, acordarea permiselor de conducere, transportul combustibilului, formele variate de înregistrare a vehiculelor. Dar acest proces social a condus la afectarea mediului și implicit la apariția unor probleme de sănătate”. Trebuie să remarcăm că alături de fenomenul difuziunii, tehnologiile noi iși găsesc originea în invenții și descoperiri. Însă o societate poate beneficia de ele în măsura în care este pregătită să folosească acea tehnologie.

1.7.5. Mass-media

S-a scris extrem de mult despre mass- media: televiziune, film, radio, ziare și reviste. Ele sunt atât lăudate cât și criticate ca agenți ai schimbării sociale. Unele din pozițiile exprimate merg prea departe exagerând ideea că mass-media mai mult răspunde la schimbări decât le cauzează. Ideea nu se validează deoarece există o trăsătură a mass-mediei care contribuie semnificativ la schimbarea socială: „viteza cu care se răspândesc informațiile”. Informațiile circulă așa de repede astăzi că lumea a devenit un „sat global” în care oricine poate cunoaște instantaneu ce s-a întâmplat în orice loc de pe glob. Creșterea vitezei comunicațiilor a micșorat lumea. O consecință a vitezei curgerii informației este că mass-media a devenit un instrument folosit de mișcările sociale. Să ne amintim de rolul jucat de televiziune în evenimentele care au avut loc în țara noastră în decembrie 1989.

EFECTE ALE MASS-MEDIA

Odată cu dezvoltarea studiilor în domeniul comunicării de masă, pe lângă problemele legate de eficiența comunicării, cercetătorii au început să îsi pună problema efectelor pe care procesul comunicării le are asupra societății. Se încearcă printre altele găsirea unor motivații pentru consumul media, cât și pentru modificările care pot surveni (ale opiniei sau ale atitudinii) datorită consumului media. Aceste modificări se vor găsi sub denumirea de efecte media. Distincția între diferite tipuri de efecte se face din două perspective:

a tipului de schimbare pe care îl produce consumul media (schimbare de opinie sau de atitudine);

a existenței sau nu și a altor factori, pe lângă consumul media, ce favorizează sau nu schimbarea;

Efectele comunicării de masă reprezintă ansamblul de procese și de consecințe pe care le presupune receptarea mesajelor, procese și consecințe care nu pot fi atribuite decât actului de comunicare sau toate modificările la nivel individual și social pe care le produc mass-media prin tipul de mesaje.1

Printr-o privire de ansamblu, observăm că „în ultimele decenii s-au conturat și elaborat mai multe tipuri de abordări, teorii și probleme referitoare la mass-media. Există însă două paradigme generale, care sunt practic prezente în toate cercetările. Prima poate fi numită media puternică și consideră că mass-media au efecte, în general negative, deosebit de puternice, intervenind activ asupra structurilor și mecanismelor vieții sociale, ele fiind active în raport cu individul sau societatea, iar structurile sociale relativ pasive la influențele media.

A doua paradigmă, numită și media slabă consideră că influența mass-media în

societate este relativ mică, că ele sunt subordonate și nu supraordonate societății, că nu determină opțiunile și comportamentele indivizilor, ci se orientează după acestea”. 2

Analiza efectelor mass-media reprezintă principala preocupare a cercetătorilor în studiile privind comunicarea de masă. Aceasta deoarece mass-media, acționând asupra întregii societăți, poate afecta personalitatea umană în cele trei dimensiuni ale sale: cognitivă, afectivă și comportamentală. Astfel, rezultatele acestor căutări au fost o serie de teorii care încearcă să descrie, să explice și să prezică ce se întâmplă atunci când anumite categorii de oameni sunt expuse unor conținuturi specifice prin intermediul unui anumit mijloc de comunicare de masă. O trecere succintă în revistă a acestora ne arată că putem deosebi trei mari perioade, fiecare fiind dominată de un anumit tip de teorii.

  „Atotputernicia” media și teoria „glonțului magic”. Efecte puternice și directe.

Teoria „glonțului magic”

Școala de la Frankfurt

Nașterea „glonțului magic” – propaganda

Primele teorii care au urmărit să sesizeze și să explice impactul mediilor capabile să emită mesaje pentru un public numeros pot părea demodate astăzi, însă ele sunt mai mult decât simple curiozități istorice. Evoluțiile concepțiilor viitoare au reprezentat reacții la aceste prime construcții teoretice, de aici derivând importanța cunoașterii lor.

Teoriile din perioada de debut a preocupărilor față de efectele mass-media s-au conturat în primele decenii ale secolului al XX-lea, epocă de răspândire pe scară din ce în ce mai largă a unor mijloace de comunicare precum: presa scrisă, dar mai ales radioul și cinematograful.

Prima perioadă poartă amprenta primului război mondial și a perioadei interbelice, se caracterizează prin credința că puterea mass-media este nelimitată, influențând direct opiniile și comportamentele indivizilor. Publicul este perceput ca o masă de indivizi izolați și anonimi expuși, fără nici o rezistență, valurilor de propagandă.

Convingerea că media sunt atotputernice se baza pe un anumit mod de percepere a realităților sociale ale acelui timp. Se considera că procese precum cele de adâncire a diviziunii sociale a muncii, conducând la complexificarea societății, au drept consecință majoră apariția așa numitei „societăți de masă”:

„Societatea de masă presupune o situație de izolare psihologică a individului față de ceilalți, o impersonalitate predominantă în interacțiunile cu ceilalți, precum și obligații sociale facultative.” 3 Pe scurt, principalele trăsături ale societății de masă sunt următoarele:

indivizi relativ izolați unii de ceilalți (o izolare psihică și afectivă),

interacțiunile dintre oameni au loc în manieră preponderent impersonală,

relațiile se stabilesc între indivizi îndeosebi în virtutea existenței unei specializări accentuate, pe baza funcțiilor și rolurilor sociale pe care aceștia le performează ca urmare a diviziunii muncii în societate;

indivizii sunt relativ liberi față de povara obligațiilor sociale neoficiale

Primul război mondial a scos la iveală aceste trăsături ale societății de masă. Aceasta însemna lipsa de solidaritate și afectivitate care să susțină eforturile de război. Acest nou context mondial însemna nevoia de „Gemeinschaft”, adică o societate în care oamenii sunt foarte legați unii de alții prin intermediul rudeniei, prieteniei sau oricărui alt factor social de coeziune. Astfel, „a devenit esențială mobilizarea sentimentelor și a loialității, inducerea în cetățeni a urii și fricii de dușmani, menținerea moralului lor în fața privațiunilor și captarea energiilor în vederea unei contribuții eficiente pentru națiune. Mijlocuri pentru realizarea acestor scopuri urgente era propaganda. Cetățenii trebuiau să îți urască dușmanul, să își iubească patria și să își maximalizeze angajamentul în efortul de război. Mijloacele de comunicare de masă disponibile în acel moment au devenit principalul instrument pentru convingerea cetățenilor.”4 Mijlocul folosit pentru mobilizarea energiilor individuale a fost propaganda. Mesaje propagandistice au invadat mediile de comunicare. Succesul propagandei din timpul războiului a condus la convingerea că media sunt atotputernice.

Pentru a ilustra pe scurt ceea ce propagandiștii considerau eficient și reacțiile pe care căutau să le provoace cu ajutorul stimulilor, consider important un citat dintr-o destăinuire de după război care a fost foarte mult mediatizată: „Tema atrocității a fost un factor important în propaganda engleză. Cele mai multe expozeuri pe această temă erau înghițite cu nesaț de către un public naiv. Poate că ar fi fost mai puțin înclinați să accepte poveștile despre teroarea germană dacă ar fi fost de față la nașterea celei mai lugubre povești despre atrocitate, la sediul Departamentului britanic de informații, în primăvara anului 1917.

Generalul de brigadă J.V.Charteris… compara două tablouri capturate de la germani. Primul era o reproducere vie a unei scene îngrozitoare, care arăta cadavrele soldațilorgermani ce erau transportate pentru a fi înmormântate în spatele liniilor. Al doilea tablou înfățișa cai morți trimiși la o fabrică unde, datorită ingeniozității germane, se extrăgeau săpun și uleiuri din leșuri.

Generalul Charteris a avut inspirația de a schimba titlurile celor două tablouri. …generalul a folosit foarfecele cu dexteritate și a pus titlul: Cadavre germane în drum spre fabrica de săpun sub imaginea cadavrelor soldaților germani. În douăzeci și patru de ore, tabloul era în valiza diplomatică ce urma să fie expediată la Shanghai.

Generalul Charteris a trimis tabloul în China pentru a revolta opinia publică împotriva germanilor. Respectul chinezilor pentru morți ajunge până la venerație. Profanarea morților atribuită germanilor a fost unul din factorii ce au determinat China să declare război împotriva Puterilor Centrale.” 5

Teoria „glonțului magic” marchează nu numai această perioadă, dar și aproape toare cercetările ce vor fi inițiate în următorii ai. Pornind de la premisa că natura umană este una irațională și că ordinea socială este oglindită prin societatea de masă, teoria glonțului magic considera mass-media un mecanism atotputernic, având la bază un model stimul-răspuns. Publicul este considerat o țintă amorfă care se supune orbește acestui model. Conform acestei interpretări, de îndată ce mesajul atinge receptorul el declanșează o reacție uniformă – la fel cum un stimul extern declanșează, în corpul omenesc, reacții senzoriale spontane. Așa cum preciza și T. O’Sullivan, teoria glonțului magic „apare ca un model mecanicist și lipsit de subtilitate de explicare a relației dintre presă și audiență, model care considera că mass-media injectează valori, idei și informații, în chip direct, în indivizi pasivi, producând un efect direct și imediat.”6 Se presupune că mass-media acționează după modelul „acului de seringă hipodermică”7expresie creată de Harold Lasswell pentru a desemna efectul sau impactul direct și nediferențiat asupra indivizilor. Expresia vine să sublinieze faptul că mesajele presei penetrează conștiința receptorului cu ușurința cu care un ac străpunge pielea, generând un răspuns imediat, rapid și necontrolat rațional, analog celui provocat de o împunsătură.

Urmărind acest model Lasswell a încercat să analizeze în mod obiectiv impactul propagandei din timpul războiului și rolul pe care l-a avut mass-media în dezvoltarea acestui fenomen: „propaganda este unul dintre instrumentele cele mai puternice din lumea modernă … un instrument mai nou și mai subtil trebuie să transforme mii și chiar milioane de ființe omenești într-o masă amalgamată de ură, voință și speranță. O nouă flacără trebuie să ardă cangrena neînțelegerilor și să topească oțelul entuziasmului belicos. Numele acestui ciocan și al acestei nicovale a solidarității sociale este propaganda”8. Astfel, mesajele erau concepute cu atenție și transmise în buletine de știri, filme, discursuri, cărți, predici, afișe, zvonuri, reclame publicitare.

Modelul pornea de la premiza că stimulii construiți cu abilitate ar ajunge la fiecare membru al societății prin mass-media și că fiecare persoană îi va percepe în același mod, provocând o reacție mai mult sau mai puțin uniformă la toți membrii societății.

Mesajele mass-media veneau astfel ca niște „gloanțe magice”, având o putere nemăsurată de a influența direct opiniile, comportamentele, de a manipula masele. Altfel spus, receptorii „dau un răspuns direct și imediat la mesaje, reacționând ca la o injecție”.

De asemenea, Lasswell arăta că mijloacele de informare reprezintă cea mai sigură metodă „de gestionare guvernamentală a opiniilor”, atât în tabăra aliaților, cât și cea a inamicilor. În viziunea sa comunicarea are întotdeauna același sens, unii direcțional, de la emițător la receptor, ceea ce face ca receptorul să aibă un rol pasiv în relația comunicațională.

În ansamblu, modelul Lasswell poate fi prezentat astfel:

CINE? → emițător

CE SPUNE? → mesaj

CUM? → canal

CUI? → receptor

CU CE EFECT?→ efect

Simplificând, modelul comunicării de masă se poate rezuma la formula „someone says something on somebody” (cineva spune ceva cuiva).

Pe de altă parte, perioada anilor ’40 reprezintă momentul divizării abordărilor asupra media în două mari curente: empiric și critic. Curentul empiric, denumit de Paul Lazarsfeld în 1941 drept „cercetare administrativă”, presupunea folosirea unor metode empirice de cercetare a comunicării, având în vedere audiența și impactul presei scrise, dar îndeosebi a radioului, asupra indivizilor.

În acest context s-au dezvoltat și teoriile critice la adresa efectelor mass-media, având la bază ideea manipulării. Această școală critică susținea că mijloacele comunicării de masă nu beneficiază de autonomie în raport cu puterea economică și politică, ele servind la perpetuarea ideologiei dominante și la manipulare. Pentru reprezentanții acestei școli, rolul cercetării era acela de a demasca rolul ascuns al mass-media.

Curentul critic reprezenta o viziune politico-filozofică asupra societății și a impactului media în cadrul acestei societăți. Obiectivul criticilor nu consta în efortul de a ameliora comunicarea în sensul creșterii performanțelor (așa cum gândeau empiricii), ci demistificarea întregului sistem media pentru a-l transforma de la rădăcini. Ei consideră că inovațiile tehnologice în sistemul media sunt de natură a altera democrația prin operarea unei violențe simbolice și transformarea în mijloace de putere și dominare.

Pe la mijlocul anilor ’40, Th. Adorno și Max Horkheimer creează conceptul de „industrie culturală”9. Ei analizează producția industrială a bunurilor culturale ca o mișcare globală de producere a culturii ca marfă. Schema de organizare a produselor culturale este văzută ca un management al fabricării mașinilor în serie sau proiecte de urbanism. Modul industrial de producție naște „cultura de masă”, determinând decăderea culturii autentice la statutul de marfă și supunerea ei unei raționalități mercantile conform logicii profitului și lipsită de orice autonomie estetică. Ea nu mai este o artă pură dominată de logica creației, a independenței artistului, ci de o logică comercială, cea a „vânzării”, exterioară creației propriu-zise. Industrializarea producției culturale presupune existența proceselor de raționalizare, de optimizare, în așa fel încât, cu costuri relativ reduse, pe cicluri de producție cât mai scurte să se ofere publicului produse care să placă și, prin consum masiv, să aducă profituri cât mai mari.10

Pornind o cercetare a programelor muzicale de la radio, Adorno și Horkheimer, contată că muzica a fost redusă la starea de „ornament” al vieții cotidiene, fiind un fel de „fericire frauduloasă a artei afirmative”, o formă de apropiere a individului alienat de cultura impusă de elite, deci un produs cultural de integrare în societatea dată.

Reprezentanții criticismului identificau în marile schimbări sociale generate de industrializare, urbanizare și democratizare a societății occidentale pericolele unui proces de masificare politică și culturală, ale formării unei „societăți de masă”, văzută ca o colectivitate abstractă de indivizi care primesc mesaje media. Rezultatul este conformismul și resemnarea în fața acestei „culturi atrofiate” care, „amestecând în mod armonios și adesea insesizabil arta, politica, religia, filozofia cu reclame comerciale, aduc aceste domenii ale culturii la același numitor, adică la forma de marfă”11. Fiind elaborate pentru publicuri masive, produsele culturale nu aduc „provocări intelectuale”, ci conținuturi accesibile, care nu presupun efort de înțelegere. „Indiferent de gen cultura de masă se bazează pe structuri repetitive, ușor de înțeles, care îi dau consumatorului o anumită senzație de confort intelectual, nesolicitându-i prea mult fantezia, și care îl fac să trăiască senzații intense, dar superficiale”.12

1.7.6. Conflictul intern

Conflictele interne, lipsurile de tot felul și eșecurile în politicile sociale sunt surse majore ale schimbării sociale.„Perspectiva funcționalistă tinde să arate că lipsurile și procesele disfuncționale sunt surse ale schimbării în timp ce perspectiva conflictualistă insistă asupra conflictelor”. Conflictele servesc frecvent ca punct de focalizare pentru mișcările sociale. Mișcările sociale (greve, demonstrații, proteste) și conflictele în care ele se originează sunt surse majore ale schimbării. Unele mișcări sociale au condus la revoluții, cea mai dramatică, dar și cea mai rară formă de schimbare socială.

1.7.7. Revoluțiile

Ca fenomen social excepțional revoluțiile sunt încercări de schimbare a naturii unui regim și de restructurare a întregii societăți: sistemul economic, ideologia și distribuția bogăției (sistemul de stratificare). În contrast, rebeliunile sunt încercări de schimbare a deținătorilor puterii ori a anumitor politici. Deși uneori ele sunt expresiile unei largi insatisfacții, rebeliunile nu caută să schimbe structura regimului.„Revoluțiile din Rusia (1917), China (1949), Cuba (1959) si Iran (1979) sunt toate exemple de revoluții sociale. În aceste cazuri conducătorii revoluționari au căutat să transforme întreaga societate, în primele trei cazuri la o formă de socialism, în ultimul întro republică islamică. Aceste exemple ilustrează o trăsătură comună printre cele mai multe revoluții din secolul 20:

٭ regimul rezultat este în mod frecvent mai centralizat și adesea mult mai autoritar decât cel care a fost înlocuit”.

1.7.8. Războiul

Din cauza prezenței armelor și violenței, războiul este adesea asociat cu revoluția dar cele două sunt diferite. Revoluțiile sunt conflicte interne, spre deosebire de război care este un conflict organizat între două sau mai multe societăți care durează un anumit timp semnificativ. O excepție majoră este războiul civil, un conflict armat între facțiuni diferite din aceeași țară. La fel ca revoluția, războiul civil este un conflict intern major care poate conduce la o schimbare socială importantă. Războiul civil din Statele Unite a condus la abolirea sclaviei și expansiunea unei economii industriale, iar foarte aproape de zilele noastre, războiul civil din fosta Iugoslavie a dus la apariția unor state noi în Europa.

„Schimbările care rezultă din război sunt dramatice:

٭ războaiele redefinesc granițele;

٭ ele aduc multe descoperiri tehnologice și invenții;

٭ determină apariția unor forme noi de guvernare;

٭ contribuie la redistribuirea bogăției și forțează milioane de oameni să își părăsească locurile unde locuiesc”.

Printre consecințele celui de-al doilea război mondial, de exemplu, a fost moartea a zeci de milioane de oameni, divizare politică a Germaniei, dominația sovietică asupra centrului și estului Europei, cursa armamentelor nucleare, reconstrucția economică a Japoniei și Germaniei, războiul rece între cele două tabere: capitalistă și comunistă și apariția revoluțiilor și naționalismului în lumea a treia.

1.7.9. Schimbarea planificată

Schimbarea socială planificată a fost intotdeauna dificilă. Uneori schimbările intenționate aduc schimbări neprevăzute și neașteptate. Spre exemplu guvernul chinez a căutat să controleze creșterea practică a populației prin obligarea fiecărui cuplu să aibă un singur copil. Cât de bine lucrează această politică nu este cu totul clar. Ea a avut deja unele consecințe neprevăzute și neașteptate. În cele mai multe cazuri un singur copil în familie este crescut cu mai multă atenție dar și alintat, lucru ce nu se întâmplă în familiile numeroase. În consecință, activitatea la școală poate avea de suferit, de fapt, profesorii s-au plâns de copii că sunt răsfățati.„O altă consecință este posibilitatea reapariției infanticidului feminin. Deoarece societatea chineză este patriarhală puternic, băieții sunt mult mai doriți decât fetele. Dacă primul copil este o fată există o presiune considerabilă ca, cuplul să aibă un al doilea copil, fie să ucidă fata și să încerce să aibă un băiat. Fenomenul este acum în desfășurare și numai în timp se va vedea în ce măsură pot apărea probleme serioase”.

1.8. Ratele schimbării sociale

Schimbarea se produce în rate (proporții diferite). Schimbările modei, schimbările pattern-urilor căsătoriei și divorțului, schimbările în organizarea economică și politică sunt toate exemple ale schimbării sociale. Oricum, schimbarea modei sau a unor capricii de comportament sunt săptămânale, uneori chiar zilnice; pattern-urile familiei se schimbă peste generații; schimbarea în organizarea economică și politică poate dura sute ori mii de ani.

„Schimbările mai rapide numite micro-schimbări, implică tipic modificări mici sau individuale și sunt ușor observabile”. Oricine a remarcat ascensiunea și căderea rapidă în popularitate a unor formații rock. Schimbările mai lente nu sunt așa de simplu de văzut,de exemplu,mulți tineri nu au observat personal schimbări în structura familiei.„Schimbările cele mai lente și la cele mai mari dimensiuni sunt numite macro-schimbări și ele sunt cel mai dificil de observat”. În realitate ele sunt observabile numai în momente rare când schimbarea este spectaculoasă, așa cum se întâmplă întro revoluție. Dar chiar și atunci, ele adesea nu sunt evidente până nu sunt terminate. Putem considera că suntem părtaș la o asemenea schimbare care se petrece în țara noastră după evenimentele din decembrie 89.

CAPITOLUL 2

MECANISMELE ȘI FACTORII DECLANȘATORI

AI SCHIMBĂRII SOCIALE

2.1. Factorii declanșatori ai schimbării sociale. Clasificare

Schimbarea socială nu se produce pur și simplu, ci este determinată de o serie de factori, dintre care cei mai importanți vom încerca să-i prezentăm, întro manieră cât mai concisă.

Schimbarea și dezvoltarea socială sunt procese sociale complexe care cuprind numeroase subprocese de natură materială, spațială, demografică, psihosocială, socio-structurală.

În literatura sociologică, schimbarea și dezvoltarea socială au fost explicate prin acțiunea mai multor factori.„Sociologul englez Morris Ginsberg, care a întreprins o analiză sistematică a teoriilor schimbării și dezvoltării sociale, clasează factorii invocați de aceste teorii în opt categorii:

• aspirațiile conștiente și deciziile indivizilor

• actele individuale influențate de schimbarea condițiilor

• schimbările structurale și relațiile structurale

• influențele externe

• indivizii remarcabili și grupurile remarcabile de indivizi

• convergența unor elemente ce provin din surse diferite

• evenimentele întâmplătoare

• apariția unor scopuri comune(Ginsberg,1968)”

Din această clasificare se poate constata că unele teorii ale schimbării sociale oferă explicații unifactoriale, altele sunt mai complexe și includ mai mulți factori explicativi.

Factorii care determină schimbarea socială pot fi clasați după mai multe criterii:

după natura lor: factori naturali, biologici, demografici, tehnici, economici, psihosociali, sociali.

după sursa de proveniență: factori externi și factori interni sistemelor care se schimbă

după forma lor de existență: factori obiectivi și subiectivi

în raport cu organizarea sistemelor care se schimbă : factori structurali și funcționali.

Factorii schimbării sociale sunt determinați de natura socială și cea culturală și mai puțin de natura biologică, geografică, psihosocială. „Reliefarea caracterului determinant al factorilor sociali nu înseamnă negarea influențelor exercitate de factorii extrasociali”. În anumite condiții, schimbările naturale, modificările demografice, localizarea colectivităților și societăților, sistemelor de valori și atitudini din cadrul societăților și colectivităților pot influența, favoriza sau frâna schimbările sociale.

● Schimbările în mediul fizic (secete prelungite, scăderea fertilității solului, rarefierea mijloacelor de subzistență, eroziunile, cutremurele de pământ, schimbările de climă) pot provoca transformări sociale importante (dezorganizare socială, migrații masive, conflicte sociale, reorganizare socială). Ele au afectat mai mult viața socială din societățile arhaice.„Societățile moderne sunt mai puțin expuse și, în plus, ele dispun de mijloace pentru a interveni în aceste schimbări, pentru a le atenua efectele sau pentru a le preveni, dacă este posibil. Influența mediului fizic asupra vieții sociale este puternică în cazul migrațiilor,când grupuri mari de oameni se stabilesc în locuri în care condițiile naturale sunt diferite de cele de unde au plecat”.

● Schimbările în mișcarea naturală și migratorie a populației, deși sunt ele însele fenomene demo-sociale, pot determina la rândul lor modificări în viața socială și în cultura unei societăți.

● „Schimbările sociale sunt determinate și de localizarea unei colectivități sau societăți”. Societățile și colectivitățile aflate la răscrucea unor căi de comunicație, cele care întrețin schimburi intense cu alte societăți sau colectivități cunosc un ritm de schimbare mai rapid. În societățile și colectivitățile izolate modificările sunt mai lente, unele dintre acestea nedispunând de mijloace necesare pentru a realiza schimbări.

● Schimbarea socială este influențată și de sistemul de atitudini și valori din cadrul fiecărei societăți: societățile puternic atașate de tradiții, cultul strămoșilor, al bătrânilor sunt mai puțin receptive la schimbare. În unele societăți insulare din Pacific s-a constatat chiar absența din limbaj a cuvintelor care desemnează schimbarea socială. În societățile în care există atitudini critice față de trecut și de prezent, există o mare deschidere spre schimbare. Desigur, în fiecare societate există atitudini favorabile schimbării și atitudini favorabile conservării structurilor și relațiilor sociale. În cadrul aceleeași societăți, atitudinile față de schimbare pot fi diferite, în funcție de domeniul supus transformării.„Poziția claselor sociale este hotărâtoare în dinamica schimbărilor sociale”.

2.2. Analiza factorilor declanșatori ai schimbării sociale

● Cercetarea sociologică se orientează către diferite aspecte sau probleme. O primă problemă se referă la detectarea factorilor care generează schimbarea. Aceștia sînt considerați ca endogeni sau exogeni în raport cu domeniul analizat. În acest sens au fost invocați factori macrostructurali, de genul condițiilor naturale, a celor socioeconomici sau culturali, precum și factori microstructurali, organizați contextual, care au un pronunțat caracter probabilist.

Mediul natural are implicații asupra evoluției organizării sociale. Acest lucru este cel mai evident acolo unde oamenii trebuie să-și organizeze mediul de viață în funcție de condițiile naturale. Orice modificare a condițiilor climaterice sau a habitatului natural se reflectă în stilul de viață al populațiilor care ocupã un anumit teritoriu. Facem referire aici la tot ceea ce înseamnă agresiune asupra mediului înconjurător.

Factorii culturali au o influență semnificativă în declanșarea schimbării sociale. În această arie putem circumscrie efectele produse de inovațiile tehnologice, descoperirile științifice, difuziunea culturală, religia.

Influențele politice joacă un rol extrem de important în producerea schimbărilor sociale. Amintim aici luptele dintre diferite națiuni pentru a controla teritorii sau resurse, lupte ce au marcat în mod evident evoluția omenirii în secolele al XIX-lea și al XX-lea. Cel mai elocvent exemplu însă îl reprezintã „momentul 11 septembrie 2001” despre care se afirmă că a produs o schimbare majoră în politica mondială.

Pentru o mai bună înțelegere a celor prezentate mai sus, am considerat că trebuie să formulăm câteva exemple. Schimbările sociale pot fi inițiate de:

→ guverne, prin acțiune legislativă sau executivă (legi de organizare a diferitelor instituții publice sau implementarea unor programe sociale pentru tineri, șomeri sau pensionari);

→ cetățeni organizați în diverse mișcări sociale (sindicale feministe, ecologiste );

→ difuziunea culturală (ocupație militară, colonialism, migrație)

→ sau de consecințele intenționate sau neintenționate ale inovațiilor tehnologice.

Procesul globalizării se numără printre cele mai importante schimbări sociale cu care ne confruntăm în prezent. Analiza sociologică restrânsă la studiul unor societăți independente devine tot mai anacronică. Problemele fundamentale cu care se confruntă viața socială, cum ar fi împiedicarea distrugerii unor ecosisteme, limitarea spațio-temporală a conflictelor armate, nu își pot găsi o rezolvare, decât printr-o abordare globală.

Chiar dacă sociologia actuală tinde să renunțe la ideea existenței unei cauze unice și universale a schimbării sociale, ea nu a încetat să se preocupe de identificarea factorilor generatori de schimbare endogenă sau exogenă și să caracterizeze tipurile și formele principale, precum și procesele pe care schimbarea le implică. În schimbarea exogenă se identifică un factor sau mai mulți care sunt exteriori sistemului considerat și care produc stări specifice de dezvoltare în interiorul lui. De exemplu, pentru a explica dezvoltarea capitalismului occidental, Max Weber a considerat că reforma protestantă a creat o etică a spiritului întreprinzător, eliberat de constrângerile tradiționale, ceea ce ar fi stimulat investițiile și acumulările capitaliste, în sociologia rurală, H. Mendras în opera: „La fin des paysans”, explică modul în care introducerea unei inovații în sistemul de viață și producție rurală atrage după sine o veritabilă transformare în lanț a respectivului sistem. Schimbările endogene pot fi evolutive, constând în modificări ale regulilor de funcționare ca urmare a unor combinații specifice ale elementelor componente ale sistemului, sau reproductive, atunci când se menține cadrul structural al sistemului dar se introduc variații în funcționarea sa efectivă (K. Marx distinge între reproducția simplă și cea lărgită și include procesele reproductive nu în aria stagnării ci în cea a schimbării).

În general, rareori și numai cu riscul unor simplificări se poate distinge schimbarea endogenă de cea exogenă, cele mai multe schimbări fiind concomitent endogene și exogene. Numai întro variantă structuralistă strictă schimbarea apare ca produs exclusiv al mecanismelor structurale interne, viitorul fiind deja prefigurat de starea prezentă a structurii.

2.3. Particularități privind factorii care au generat schimbarea socială

2.3.1.Factorul demografic:

● În continuare voi analiza pe scurt principalii factori care au contribuit la schimbarea socială, printre care factorul demografic, factorul tehnic, factorul economic, valorile religioase și ideologiile politice.

„Emil Durkheim susține că factorul structural determinant al schimbării este de natură demografică. El a stabilit o dublă relație cauzală pe care a numit-o„legea gravitației lumii sociale”. Creșterea densității demografice generează progresul diviziunii muncii și al densității morale. Diviziunea muncii și densitatea morală sunt, la rândul lor, factorii principali ai progresului civilizației, ai dezvoltării economice, sociale și culturale. Datorită diviziunii muncii s-a trecut de la societatea tradițională, bazată pe solidaritate mecanică, la societatea industrială, întemeiată pe solidaritatea organică. Densitatea morală rezultă din faptul că oamenii, fiind foarte apropiați, își multiplică, diversifică și intensifică raporturile dintre ei. În felul acesta, rezultă o stimulare generală, o mare creativitate și, deci, o creștere a gradului civilizației acestei societăți”.

Nu se poate absolutiza rolul factorului demografic. Sunt zone ale globului cu o mare densitate demografică și care nu sunt dezvoltate economic.

Densitatea demografică și densitatea morală generează dezvoltarea societății doar dacă se corelează cu factori economici, culturali și politici.

„D. Riesman stabilește o legătură cauzală între anumite aspecte ale evoluției sociale și anumite mișcări ale populației care s-au produs în societățile occidentale, începând cu Evul Mediu”. Riesman a acordat un rol privilegiat factorului demografic. Consider că tipurile de societate pe care le-a identificat în dezvoltarea istorică nu rezultă în mod automat din evoluția demografică a zonelor respective. Mai degrabă, sunt niște constatări ale existenței concomitente a unei anumite situații demografice și a unei anumite fizionomii a societății.

2.3.2. Factorul tehnic

„Unii cercetători au folosit stadiul de dezvoltare a tehnologiei ca un criteriu de departajare a unor etape ale istoriei umane și de stabilire a unei tipologii a societății. Astfel, H. Janne și L. Mumford consideră că există cinci faze ale dezvoltării tehnice: litotehnică, antropotehnică, eotehnică, paleotehnică și neotehnică”.

În fiecare fază, existau un anumit nivel al tehnicii, anumite inovații care influențau economia, structura socială, administrația, organizarea politică, mentalitățile, cunoașterea comună și cunoașterea științifică.

Și alți gânditori stabileau o corelație între nivelul tehnologiei și fizionomia societății. Marx spunea că râșnița a dat societatea feudală, iar moara cu aburi a dat societatea cu capitaliști industriali. Al Fouille se întreba: dar pe acestea cine le-a dat. Și răspundea: inteligența care a creat: ideea de râșniță, ideea de moară cu aburi. După părerea sa, inteligența aplicată la producție, „ideile realizate” au un rol important în producție.

El arată că aspectele economice influențează, mai întâi, conștiința oamenilor, provocând idei, sentimente, impulsuri și apoi influențează instituțiile societății. Dar nu numai nevoile materiale influențează ideile și sentimentele oamenilor și, deci, prefacerile omenirii. Oamenii sunt călăuziți și de valori culturale, spirituale, nu doar de valori economice.

„În opera lui Aristotel „ Politica”, întâlnim un exemplu în care se invocă factorul tehnic pentru a se susține imposibilitatea schimbării. Aristotel considera că sclavajul va trebui să dureze etern, deoarece suveica războiului de țesut nu merge singură”.

Așa cum știm, sclavajul a dispărut cu mult înaintea mașinismului sau a mașinilor automate de țesut. La dispariția sclavajului și-a adus contribuția spiritul creștin care a condamnat această ordine socială și juridică.

2.3.3. Factorul economic

„Determinismul economic concepe schimbarea socială pornind de la transformările care au loc în subsistemul economic.

Marx insistă asupra rolului factorului economic în determinarea celorlalte subsisteme ale societății și a schimbărilor sociale. Dobândind noi forțe productive, spune el, oamenii își schimbă modul lor de producție și, odată cu el, felul lor de a-și câștiga existența, își schimbă toate relațiile lor sociale. Aparatul tehnic și organizarea economică sunt cauze care generează schimbările sociale” și anume după 1989, România a intrat într-un complex și amplu proces de tranziție de la economia supercentralizată și statul dictatorial, la economia de piață și statul de drept. Parcurgerea acestei perioade va conduce la democratizarea societății românești, ceea ce va trebui să se reflecte adecvat și în modul de executare a serviciului militar.

2.3.4. Valorile religioase

Aceste valori devin factor de schimbare dacă generează o motivație puternică a acțiunii grupurilor sociale. „Comportamentele indivizilor și grupurilor, inclusiv comportamentul lor economic, sunt inteligibile numai dacă sunt raportate la concepția generală pe care oamenii o au despre existență. M. Weber consideră că dogmele religioase și interpretările lor fac parte din această concepție despre viață.

Preocupat de căutarea factorilor care determină transformările și formele economicului, M. Weber a găsit în concepțiile religioase una din cauzele prefacerilor economice ale societăților”.

Putem considera că principala transformare pe care o aduce sfârșitul lui 1989 statutului în societate al Bisericii Ortodoxe Române constă în (re)instalarea ei în mai toate sferele vieții publice. Aceasta își redobândește (ca și în cazul celorlalte culte recunoscute, dar mai vizibil) accesul la principalele instituții publice (în școală, prin educația religioasă și reintegrarea învățământului religios în cel public; în spitale, orfelinate, penitenciare, armată etc., prin asistența socială și religioasă pe care o asigură în televiziune și radio, prin spațiul de antenă care se acordă emisiunilor religioase), mai puțin în cele explicit politice (din care tinde să se retragă); își restabilește o sumă de drepturi simbolice (reinstaurarea jurământului legal pe Cruce și pe Evanghelie, instalarea de icoane în școlile publice și în alte instituții de stat, restabilirea denumirilor religioase pentru străzi, orașe și unele instituții de asistență socială, asocierea la aproape toate celebrările publice cu semnificație oficială (prezența la deschiderea lucrărilor Parlamentului, la învestitura Guvernului și a Președintelui, la sărbătorile naționale).

Controlul statal instituționalizat asupra Bisericii dispare de facto (deși nu și de iure, prin menținerea Legii cultelor din 1948), după cum dispare și adversitatea funciară a regimului politic față de instituția religioasă, prin evacuarea ideologiei atee.

Biserica este, dimpotrivă, reinvestită de către actorii publici statali cu legimitatea morală a unui partener de dialog, în timp ce (în ciuda contestărilor unora dintre acțiunile bisericești de către unii din membrii societății civile) încrederea socială în biserică la modul general (cu toate precauțiile metodologice de rigoare) rămâne foarte ridicată. Totuși, schimbarea atitudinii față de Biserică a actorilor politici nu este lipsită de ambiguitate.

Dacă în regimul comunist imaginea bisericii era instrumentalizată în folosul regimului partidului-stat, după 1989, deținătorii puterii politice perpetuează, la nivel informal, instrumentalizarea religiei (sau cel puțin a legitimității instituției ecleziastice) în beneficiu personal: într-ucât credința în Dumnezeu a devenit, după 1989, noua normă socială (într-o societate în care ateii declarați sunt, la recensământul din 1992 ca și la cel din 2002, mai puțin de 1% din populație), toți liderii politici s-au grăbit să își exprime atașamentul față de biserică și mai ales față de cea ortodoxă, atitudine abia recent sancționată de autoritățile ecleziastice. Iar acest lucru s-a petrecut de-a lungul întregii perioade postcomuniste, în timp ce instituția Bisericii însăși încerca să se retragă în sfera proprie, prin separarea progresivă unilaterală a clerului ortodox de viața politică. Abia acest gest marchează o ruptură în raport cu tradiția istorică bisericească (și nu doar cu situația sa din perioada comunistă, dar și cu tradiția interbelică a Bisericii Ortodoxe). Viitorul statutului Bisericii în societatea românească este deschis, datorită absenței legii cultelor.

„Noul proiect de Lege a cultelor nu aduce o mutație majoră în regimul cultelor, iar adeziunea la U.E. nu presupune o astfel de transformare”. Cel mai probabil, formula găsită va fi (pe termen mediu) cea a susținerii cultelor recunoscute de către Stat. Cu atât mai mult cu cât ea nu este incompatibilă cu situația din alte țări ale Uniunii.

Însă, ca în întreaga societate românească, lipsește în biserică asumarea integrală a responsabilității pentru aspectele negative ale propriei moșteniri istorice. Lipsește un vizibil proces al comunismului. Încep să iasă la iveală martirii, dar nu și vinovații. Conform tipologiei stabilite de Daniel Barbu și care se aplică întregii societăți românești postcomuniste, dar și membrilor bisericii în particular (10), culpa politică a pasivității, culpa morală a supunerii “active”, sunt aspecte aproape invizibile în discursul oficial (ultima, cu mici excepții), ocultate prin refuzul publicizării dosarelor clerului.

În concluzie, putem spune că, în ciuda transformărilor semnificative ale statutului și ale rolului public al Bisericii Ortodoxe Române, moștenirea instituțională și discursivă din perioada regimului comunist face încă parte integrantă din situația postcomunistă a acesteia (și a religiei în general). Cum s-a întâmplat în întreaga societate românească, despărțirea de comunism s-a făcut prin declarații solemne mai degrabă decât printr-o autoexaminare critică. A fost preferată recuperarea idealizată, la nivel discursiv, a memoriei și a tradițiilor instituționale interbelice. Astfel, această dinamică între elementele de continuitate și cele de ruptură (în raport cu perioada regimului comunist) face din evoluția postcomunistă a bisericii mai degrabă o oglindă decât un model al transformării societății românești postcomuniste.

„Sociologii se întreabă dacă influența factorului religios asupra dezvoltării societății este la fel de importantă și în zilele noastre. Unii cercetători consideră că țările cu majoritate protestantă sunt mai dezvoltate din punct de vedere economic și tehnic decât cele cu majoritate catolică. Alții arată că, în trecut, atitudinile economice ale catolicilor și ale protestanților au fost diferite. Astăzi, însă, și unii și ceilalți participă la cultura și ethosul societății industriale și informaționale. Majoritatea sociologilor consideră că, în societatea actuală,influența factorului religios asupra motivației și comportamentului economic este mai puțin directă și mai puțin imediată decât în trecut”. Etica economică este influențată nu numai de valorile religioase, ci și de condițiile și imperativele economice, sociale, politice, culturale.

Viziunea lui Dan Puric despre valorile religioase

Trecand intr-un alt registru, vom sustine ca in toate cele trei carti ale sale: “Cine suntem”(2008), “Omul frumos”(2009) si “Fii demn!”(2011) iese la suprafata si in evidenta, ca un fir rosu, problema demnitatii neamului si a poporului roman in fata istoriei, a culturii civilizatiei, precum si a societatii noastre romanesti, contemporane… Astfel, volumul de interviuri, comunicari, conferinte, predici si eseuri Cine suntem (2008), autor fiind Dan Puric, volum dedicat «Parintelui Atanasie, lumina de om si de neam romanesc», are un „cuvant inainte“, Urmariti-l, cititi-l si-l veti intelege, de Iustin Parvu (din care spicuim cateva idei: «Vedem cu totii ca asistam la adormirea unei societati romanesti care-si pierde valorile neamului si ale crestinismului.»; Dan Puric «reuseste sa trezeasca in randul tineretului de azi calitati nobile»; «Vad in aceasta lucrare a lui Dan Puric o renastere a duhului lor, o refacere a glasului acestui neam, o constiinta care striga, din ce in ce mai cu putere, ca neamul acesta n-a murit» – p. 8), si o „prefata“, Dan Puric, un apologet ortodox, scrisa de publicistul crestin Dan Ciachir (de unde, de asemenea, retinem: «Intre popor si belferi nu avem decat dialogul surzilor. Actorul si regizorul crestin Dan Puric marturiseste. O face firesc si integral. Si s-ar putea sa faca scoala, atragand prin autenticitatea lui si prin inteligenta sa luminata de Duh. Este un apologet stralucit.» – p. 10).

Cu alte cuvinte, “Dan Puric marturiseste. O face firesc si integral. Si s-ar putea sa faca scoala, atragand prin autenticitatea lui si prin inteligenta as luminata de Duh. Este un apologet stralucit. Unul de care comunitatea de credinta si iubire a Bisericii noastre avea realmente nevoie… caci Dan Puric gandeste cu propriul sau cap, inclusive atunci cand vine vorba de Biserica Ortodoxa…” – potrivit spuselor lui Dan Ciachir din prefata acestei lucrari apologetice si creatoare, dedicata Parintelui Atanasie – “lumina de om si neam romanesc” de la Manastirea Petru Voda.

Prin urmare, Dan Puric este, la urma urmei, o constiinta inalta a vremii sale. Cu o energie inepuizabila, manata de o vocatie dominatoare, “el creeaza continuu, distribuindu-se in arta teatrului, in arta pedagogiei teatrale, in arta retoricii verbale si aceea a omului public, gratificandu-le cu excelenta, dar fara sa se imparta. Crede nezdruncinat in puterea germinativa a spiritualitatii noastre romanesti de tip rasaritean si in dainuirea sa valorica demna, angajata in dialogul cu alte viziuni asupra lumii, si deplange precaritatea ei de azi, produsa de o istorie inumana” – conform afirmatiilor Profesorului Gheorghe Ceausu din postfata cartii. Incoruptibil si rasunator, glasul lui se aude din ce in ce mai mult si mai tare, iar simpatia si pretuirea publica pentru el cresc, asa incat se prezinta ca un punct de reper si ca o referinta bine asezata ori corect amplasata… De ce? Pentru ca “initiativele lui, caci este un om la care se ingemaneaza gandul cu actiunea, sunt marcate de o mare doza de noutate, ceea ce face, prin forta lucrurilor, sa se opuna rutinei canonizate si banalitatii lenese. De aceea, el ni se infatiseaza ca un biruitor si deschizator de drum, dar aflat pe culmea inaltelor valori pe care noi, mostenindu-le active, fara sa fim mosteniti de ele cu pasivitate, le denumim, generic, traditie.” – dupa cum relateaza tot domnul Gheorghe Ceausu.

Teoretic si artistic, in mod consecvent si cu argumentatie convingatoare, el pledeaza pentru pastrarea ierarhiei valorilor si cauta sa o legitimize implicit si inclusiv, dar si pronuntandu-se explicit si exclusiv impotriva proiectarii ei in derizoriu si penibil de catre instinctual gregar impresurator si mediocritatea zeflemitoare, aroganta si ironica. Vocea lui este si un semnal de alarma referitor la disolutia si diluarea aplatizanta, realativista si nivelatoare ce ne terorizeaza modul de viata si vietuire, strigat din care strabate atitidinea morala exemplara si spirituala de finete pascaliana, puse cu inspiratie seducatoare in slujba culturii romanesti. “Grija pentru cristalizarea optima a constiintei noastre “de sine” si de a fi cunoscuta pe multe meridiane culturale pe care le-a frecventat, ca fiind un “altceva” in concertul lumii, a fost si ramane o constanta a conduitei sale de creator de arta. El este impovarat de “usuratatea” acestei nobile misiuni pe care o resimte ca pe o datorie impregnata de iubire” – potrivit aceluiasi Gheorghe Ceausu. Dar nu orice iubire, ci una crestina, caci Dan Puric este un ortodox autentic si un roman adevarat, nefatarnic, demn si nemitarnic.

Drept urmare, cartea aceasta este rodul unor vaste lecturi si profunde convorbiri duhovnicesticu parinti si oameni imbunatatiti, bine asimilate si argumentate insa cu o sensibilitate rarisima si cu o convingatoare gandire, debordanta. Este vorba de un comportament si de o atitudine cultivata indelung si perseverent ori tenace, aflandu-se intr-o orientare rasariteana in baza unei perspective culturale impregnata de universalitate, si intrupata intr-un discurs stralucitor, bine inchegat si correct argumentat sau fundamentat, urmarind cateva idei constante, de baza. Autorul este un “veghetor” si un “trezitor”, deoarece rafineaza cunoasterea de sine romaneasca prin recursul la memorie, cunoscand ca aceasta este calea consolidarii si conservarii constiintei de sine a unui popor. Si asta pentru ca el nu lupta pentru construirea unei imagini a Romaniei, a unui brand de tara, ci pentru refacerea icoanei neamului, faramitata de-a lungul timpului in atatea cioburi si bucati. Sinceritatea lui nu ar fi suficienta daca ideile sale nu ar avea o valoare de adevar general valabil. El crede nelimitat si nezdruncinat in ceea ce spune si in ceea ce face, recunoaste si marturiseste ceea ce gandeste si anume la regenerarea spiritului romanesc, resuscitand si imaginatia-i bogata, spirit curat si curatat de intemperiile si vicisitudinilor istoriei recente, la care face atatea trimiteri si referinte.

Scopul si imboldul acestei lucrari este realizarea regenerarii demnitatii nationale si raspunsul la ispita interogativa a radacinilor. “Ea se infatiseaza ca un sublimat de idei traite si trairi ridicate la rangul de idée. Totodata, cartea este un simpton, rpintr-o constiinta sensibila, la fenomenul primejdiei in care se afla neamul si tara, subtiindu-si identitatea ca effect la globalizarii formale si al domniei cantitativului, care se contureaza tot mai précis la orizontul istoriei, aflata sub zodiac sfarsitului; o istorie impersonala, facand elogiul diversitatilor marunte in defavoarea entitatilor istorice traditionale si manate de spiritual secularizant si desacralizant cu sorgintea in secolul al XVIII – lea francez” – potrivit referintelor lui Gheorghe Ceausu. Titlurile cu caracter si sugestiv ce alcatuiesc continutul acestei carti per la prima vedere, ca descopera si cuprind teme foarte varite si diferite, dare ele, in fond, se afla intr-o unitate armonica si simfonica de netagaduit.

Compararea si comparatia intre omul rasaritean si omul globalizat al postmodernitatii, de asemenea, este o problema analizata in carte, si fata de care autorul ia atitudine intemeiata. Avem in fata noastra o cinstelatie de reflectii si meditatii antropologice, politice, morale, sociologice si religioase de tip crestin ortodox, ca tot atatea aspecte si probleme ale intregului si rotundului ce poarta auspiciile si numele acestei tari, cu toate fazele si etapele pe care le implica. Corolarul la care ne referim este convingator prin argumente si atragator prin stil. Ne-ar deranja, cel putin pe mine, daca cei care-l pretuiesc si iubesc pe Dan Puric si-i admira demersul apologetic, deci opera, l-ar considera vedeta. Nu, acest epitet ori adjectiv l-ar degrada si injosi, mai cu seama acum cand acest cuvant este banalizat prin toate caile si mijloacele mass-media. El este, va deveni si deci va fi mare si celebru prin continutul ideilor si prin substanta faptelor, prin limbajul artistic-teatral pe care l-a creat, prin atitudinea curajoasa si demna si prin arta de a genera si produce fondul, forma si invelisul acestora. Oricine isi iubeste tara si neamul, valorile sale identitare si perene – si asta in contextul multietnic, pluriconfesional si universal – globalizant in care ne aflam si traim – are, citind aceasta carte, prilejul unei intalniri folositoare si efervescenta, pentru solidarizarea cu ele.

Volumul de interviuri si eseuri Despre Omul Frumos (2009), tot al actorului, marturisitorului si regizorului crestin Dan Puric, dedicat «Parintelui Iustin Parvu, voievodul ortodoxiei romanesti, grupa sangvina nepatata a poporului roman», are o „prefata“, Fenomenul Dan Puric, scrisa de acelasi publicist si marturisitor crestin Dan Ciachir, prefata care atrage atentia asupra urmatoarei esente: «Dan Puric este mai mult decat un intelectual, un actor binecunoscut, un apologet ortodox. Este un fenomen. Si ma grabesc sa adaug: unul spiritual. Esenta lui consta in faptul ca bucura oamenii. Propovaduieste bucuria. […] Dan Puric n-a aparut intamplator acum. Cu o vorba a lui Nicolae Iorga: Vremea l-a scos in cale. (p. 8).

2.3.5. Ideologia politică

Ideologia politică reprezintă un ansamblu relativ structurat de idei politice specifice unui grup social. Grupurile sociale își creează ideologii care le conștientizează și exprimă interesele și scopurile. Ideologia este elaborată de către teoreticienii grupului social respectiv sau ai partidelor politice.

Prin doctrine politice, programe și multitudinea mijloacelor de informare și influențare, partidele urmăresc formarea și modificarea conștiinței politice, asimilarea de către membrii și simpatizanții lor a valorilor propagate, crearea unor atitudini conforme sistemelor proprii de norme și idei. Constituind o forță politică partizană, militând, vehiculând un proiect social, ideologia politică este mijlocul prin care fiecare actor social sau politic caută să-i convingă pe ceilalți că ar trebui să împărtășească valorile, credințele sale. Deși valorile, credințele politice sunt specifice numai unui anumit grup, ele sunt prezentate ca fiind universale.

Ideologiile politice joacă un rol social deosebit, stabilizând sau activând așteptările sociale, menținând sau ruinând normele sociale, revigorând sau slăbind consensul social, aplanând sau exacerbând tensiunile sociale. Ideologiile pot deveni factor de schimbare, doar dacă sunt folosite de agenții schimbării, care caută, prin intermediul lor să influențeze cursul istoriei societății.

2.3.6 Globalizarea în viziunea lui Friedman

Thomas Friedman, în cartea „Lexul și măslinul”, susține că lumea s-a născut după Căderea Zidului Berlinului în același timp cu noua economie globală. Această eră a globalizării e similară cu cea din perioada secolului XIX până la sfârșitul anului 1920.

Potrivit lui friedman, globalizarea înseamnă extinderea capitalismului pe piața liberă, iar din punct de vedere cultural înseamnă extinderea americanizării globului. Cel mai important aspecte este faptul că globalizarea are propria structură de putere, diferită și cu altă structură de putere față de cea a Războiului Rece. Sistemul globalizării este constituit pe trei nivele de forță, care se intersectează și se influențează reciproc: echilibrul tradițional dintre statele naționale, echilibrul dintre statele și piețele globale și echilibrul dintre indivizi și statele naționale.

Toate aceste lucruri, spune autorul, fac ca sistemul globalizării să fie foarte greu de înțeles și greu de a te adapta la el. Pentru a se adapta la el Friedman a trebuit să se instruiască pe sine însuși și să-și construiască alte perspective din care să privească lucrurile. Acele perspective sunt: politică, cultură, comerț și finanțe, securitate națională, tehnologie și mediul înconjurător.

Acei oameni care reuțesc să privească lucrurile global, din toate perspectivele sunt cei care dețin informația.

Problemele lumii pot fi explicate de interacțiunea dintre nou, modern și ultra-avansat și ceea ce este vechi, ca măslinii de pe malul Iordanului. Autorul face o paralelă între un lexus (mașină ultra modernă, construită într-o fabrică high – tech) și măslin (care reprezintă sentimentul național de apartenență). Acestă luptă între lexus și măslin se poate observa pe tot globul. Pentru ca o societate să se dezvolte trebuie să găsească un echilibru între sentimentul național și dezvoltare.

2.3.7 Propaganda lui Edward Bernayse

Începutul secolului al XX-lea avea să fie unul plin de schimbări în domeniul comunicațional, cât și în ceea ce privește manifestarea războaielor . Revoluția industrială avea să conducă în domeniul militar la „mecanizarea” și „tehnologizarea morții”, astfel încât etichetarea acestui secol ca fiind unul extrem de violent nu este lipsită de fundament. Pe lângă inovațiile din domeniul militar, s-au petrecut schimbări revoluționare și în domeniul mass-mediei, locul și rolul acesteia într-un conflict politico-militar.

Apariția a două forțe: Tripla Alianță și Tripla Înțelegere, a făcut ca, după o serie de intervenții în diferite crize politico-militare (cea bosniacă, cea marocană) și asumarea unor riscuri nefirești, să izbucnească Primul Război Mondial, care într-o primă instanță avea aparența unui conflict de scurtă durată. Acesta, încă de la începuturile sale, a stârnit numeroase controverse cu privire la motivele izbucnirii sale și la „vinovații” acesteia. Pentru că războiul a fost atât de devastator, participanții, politicienii și istoricii au polemizat aprins despre cauzele sale.

Aria comunicațională a acestei conflagrații s-a desfășurat în funcție de anumiți factori, precum mărimea și locul pe care fiecare actor l-a ocupat în ecuația generală de putere, de interesele naționale pe care beligeranții au dorit să le rezolve pe calea armelor, dar și în funcție de resursele de care dispuneau mai mult sau mai puțin la un moment dat.

Poetul oficial al Imperiului britanic, Rudyard Kipling, a scris în volumul Epitaphs of the War în 1919 următoarele versuri, care au lăsat loc multor interpretări:

De întreba-vor de ce-am murit,

Spune-le că ai noștri tați au mințit.

Acesta a participat la război, înrolându-se când fiul său avea numai 17 ani, deși era miop și ar fi putut să se scutească medical. Condițiile pe care trebuiau să le suporte toți cei care luptau în acest război erau aproape imposibil de suportat și acest lucru este foarte bine descris în propriile lor mărturii: „Poate nu vă imaginați cum arăta un om care stătuse în tranșeele alea o săptămână, unde nu avea cum să se spele. Primea ceai într-o cutie de tablă, în care fusese benzină la început. Poți să-ți imaginezi agonia unui camarad care stătea vreme de douăzeci și patru de ore îngropat până la brâu în noroi, încercând, cu două cutii de conserve, să ia apă dintr-o gaură de obuz care fusese transformată, cu ajutorul a câțiva saci de nisip, într-o tranșee”. Războiul presupunea un mare efort și multe sacrificii nu numai din partea muncitorilor civili, ci și a familiilor lor. Ce factori i-a determinat pe cei mai mulți soldați să continue lupta în ciuda condițiilor cumplite în care se aflau? Factorii sunt multipli, iar unul din ei având rol în menținerea moralului, era propaganda pe care o făceau guvernele și agențiile independente de știri. Propaganda era utilizată pe canale publice, cu opinia publică internă, dar mai ales internațională pentru a justifica și legitima scopurile politice urmărite, dar și pentru a demoniza adversarul, pentru ponegrirea sa în fața comunității internaționale sau descurajarea și crearea de confuzii în mentalul colectiv al comunității cu care se afla în război. Aceasta suprima informațiile indezirabile și crea mesaje pozitive care să justifice cauza în slujba căreia se afla națiunea. Realitățile crude ale războiului erau dezamorsate de o retorică glorioasă, desigur partizană și automistificatoare.

Britanicii au fost cei mai eficienți din punctul de vedere al propagandei create de Ministerul de Informații, câștigând net războiul comunicațional și, poate nu întâmplător, pe cel final. Propaganda intra în fiecare cămin sub forma ziarelor, fluturașilor, a cărților poștale ilustrate și a obiectelor, de la căni de bere cu chipul lui Kitchener și Hindenburg până la jocuri de table pentru copii, în Franța. Publicația Le Monde Nouveau a încheiat un contract cu misiunea sârbă de propagandă de la Paris, pentru ca în schimbul unei sume confidențiale, ziarul să publice lunar câte un articol în care să apere revendicările sârbești. Redacția se obliga să răspîndească ziarul printre ziariștii englezi, americani, polonezi, cehi, etc. În sălile de cinema și music hall, artiștii precum Charlie Chaplin și Harry Lauder îndemnau spectatorii să-și iubească țara și să-și urască dușmanii, așa cum făceau liderii spirituali ai comunităților, profesorii și preoții. Zidurile clădirilor din fiecare țară beligerantă erau tapetați cu afișe. Mijloacele tehnice de comunicare și de diseminare a informațiilor – îndeosebi telegraful și presa scrisă – ajunseseră la un nivel de dezvoltare care le permiteau accesul larg deopotrivă la masa de cetățeni de acasă și la soldații de pe front, iar toate aceste grupuri de receptori erau deosebit de permeabili la mesajele conținute pe orice suport mass-media. Experiența acelor vremuri l-au făcut pe Edward Bernays să creadă că „publicul este o masă de manevră ( Deac, 2006, p. 20), care permitea modelarea sa de către comunicatori experimentați și interesați”.

Cum s-a desfășurat actul de comunicare în statele europene? În primul rând câmpul comunicațional a vizat atât interiorul, cât și exteriorul. Astfel s-a întâmplat în România, Grecia, Belgia. Motivul pentru care România a acționat și în străinătate este pentru a pleda în sprijinul unirii țării-mamă cu teritoriile aflate în componența unor imperii vecine. De aceea, a făcut apel la ziarele renumite cu răspândire în țări precum Franța, Italia, Anglia și SUA. Ca particularitate, de remarcat este faptul că statul român a finanțat ziare și reviste proprii aflate în străinătate, pentru a mobiliza pe cei aflați sub stăpânire străină. Ca exemplu, avem periodicele: America, Tribuna, Românul, ș.a. care apăreau în SUA. Tactica folosită atât de România, cât și de tările menționate mai sus este promovarea intereselor naționale în străinătate, fie printr-un discurs, fie prin conferințe susținute de personalități de prestigiu, fie popularizarea unei serii de lucrări cu caracter științific și istoric în limbi de circulație internațională (în cazul statului român; Breve storia dei Rumeni, de N. Iorga ), fie printr-un ,,birou de presă” în cazul Greciei, iar în Bulgaria s-a pus accentul pe o proapagandă ofensivă și eficientă. În România, acest mijloc de promovare a intereselor politice a avut efect asupra opiniei publice, astfel încât, un diplomat francez sublinia, în preajma izbucnirii Primului Război Mondial, că ,,dorința de a vedea reuniți într-un singur bloc național pe toți românii împrăștiați în jurul regatului român, constituie ideea fundamentală a întregii mișcări naționale române și orice român de un anumit grad de instrucție profesează această idee”. Printre reprezentanții de seamă ai României s-au aflat: N. Iorga la Paris, profesorul C. Istrate în Italia, dr. I. Cantacuzino în Franța. Pentru Grecia au activat: fost ministru Apostolos Alexandris la Roma, fost ministru Gheorg Kafandaris în capitala SUA, iar în Elveția o filială locală a ,, Ligii grecilor neeliberați” , care a avut un succes notabil. Bulgaria s-a orientat mai mult către Germania și Elveția, iar în est către spațiile de limbă slavă. Spre deosebire de aceste tări, altele nu își definise clar și concis interesele naționale. Henry Kissinger, folosește cazul Germaniei pentru a arăta partea negativă a acestui aspect, astfel încât acest fapt a făcut nu numai ca aceștia să nu poată transmite exact interesele statelor cu care erau în rivalitate, dar ,,au împins țara spre izolare și apoi spre război”.

Arta este un alt domeniu în care a pătruns războiul. De exemplu, Otto Dix a intrat în serviciul armatei germane sperând că acesta îi va aduce o „experiență uriașă, inaccesibilă în viața civilă”. Mulți artiști au intrat voluntar în luptă, deseori alăturându-se unităților speciale ale artiștilor. Abilitățile lor erau foarte solicitate, pentru tot felul de sarcini, cum ar fi alcătuirea de modele pentru instruirea în doborârea țintei, construirea de măști pentru soldații cu răni faciale, crearea camuflajelor sau chiar și numai pictarea inscripțiilor de la closete. Mai târziu, unii dintre ei au fost numiți artiști oficiali de război, având datoria mai generală de a picta câmpul de luptă. Ei lucrau mereu sub constrângeri severe impuse de condițiile vieții de tranșee și de cenzura impusă de guverne. Propaganda oficială prezenta războiul în reclame și în ziare dintr-o perspectivă eroică. Astfel încât, mulți artiști, fiind tulburați emoțional de măcelurile la care fuseseră martori, s-au simțit obligați să-și exprime experiența, modificând acea imagine eroică promovată în presă. Nevinson și-a abandonat viziunea triumfalistă asupra războiului în picturi ca Trupe franceze odihnindu-se (1916), în care un grup de soldați epuizați profită de răgazul.

În literatură, propaganda s-a imprimat mai ales în Germania și Italia. În Germania domina un spirit plin de eroism, care este exemplificat de literatura lui Ernst Junger, care în romanul Furtuni de oțel (1920) transmite vibrant emoția febrilă și împlinirea pe care le provoacă o bătălie. Luptătorul său este „un nou tip de om, o specie nouă, sortită să conducă”. Din grupul acestor comandanți avea să apară o Germanie nouă, mai bună, conform profețiilor unor scriitori ca Junger. Aceasta a fost o temă pe care Hitler a exploatat-o în scopuri proprii.

În Italia s-a procedat la fel. Aici războiul a fost celebrat cu și mai multă pasiune, de către scriitori precum Gabriele d’Annunzino, Filippo Marinetti. Pe de altă parte, scriitorii deziluzionați de război au încercat să comunice realitatea, deseori teribilă pe care au trăia-o. Unul dintre multele exemple este poezia lui Wilfred Gibson, Breakfast. Nu toate creațiile au fost tipărite în timpul războiului, pentru că atunci funcționa cenzura, astfel încât, tot ce era făcut public avea rolul de propagandă, în beneficiul statului respectiv.

Desigur că e foarte dificil de evaluat ce efect psihologic au avut toate aceste îndemnuri și simboluri. Bunul simț – și istoricii – sugerează că propaganda avea efect doar când ea confirma ceea ce oamenii deja simțeau și „ne subestimăm strămoșii dacă îi considerăm niște manipulați ai propagandei” (Vyvyen Brendon, p.117). Cercetarea lui Peter Liddle, de exemplu, ne arată că printre soldați și civili deopotrivă a existat un sentiment spontan de patriotism. J.-J. Becker consideră că în general francezii au acceptat războiul pentru că „ei se considerau o parte a națiunii”. Majoritatea germanilor erau mândri în mod sincer de nobila lor Kultur .

Pe de altă parte, alții, mai puțini, manifestau pentru pace. În Marea Britanie câțiva socialiști și gruparea nonconformiștilor s-au opus războiului încă de la început. Deseori și-au manifestat sprijinul pentru Asociația Împotriva Recrutării ( Non-Conscription Fellowship), (N.C.F.), care a luat ființă la sfârșitul lui 1914, al cărei principiu era: „viața este sfântă și guvernele nu au nici un drept să oblige pe nimeni să poarte arme” . Deși la sfârșitul anului 1915, asociația avea peste 200 de filiale, ea nu a reușit să împiedice înrolarea sau să pună capăt războiului. Cu toate acestea, Marea Britanie a fost singura țară (în afară de SUA de după1917) care a recunoscut dreptul cetățenilor de a se opune serviciului militar dacă acest lucru era în dezacord cu crezul personal. Dintre cele 16.000 de persoane care au solicitat scutire de luptă, doar 1.500 au formulat obiecții „în mod absolut”, refuzând orice sarcină având legătură cu războiul și au fost, prin urmare, închise. Astfel, aceia descriși de ziarul Evening Standard , după o întrunire a N.C.F. la care a ținut un discurs Bertrand Russell, în 1916, ca „o adunătură de Iași” nu s-au opus în nici un fel continuării războiului de către Anglia, dovedind că nu era necesar să fie judecați cu atâta asprime.

Rolul propagandei a crescut foarte mult în timpul desfășurării ostilităților, cel mai important fiind faptul că a fost folosită ca armă pe câmpul de luptă. Astfel, confruntările propagandistice desfășurate de beligeranți prin intermediul mass media au condus aproape inevitabil la o suprapunere între propagandă și informare. Această suprapunere a fost întotdeauna în defavoarea cetățeanului consumator de informație, deoarece oamenii cu greu puteau să distingă prin conținutul său un mesaj sau o informație care avea rol manipulator și dezinformator, realizat prin propagandă, de unul care într-adevăr avea scop informativ.

Spre deosebire de celelalte popoare, americanii au dezvoltat propaganda pe baze științifice, în scopul schimbării atitudinii opiniei publice, din neutralitate față de războiul european, în acceptarea intrării Statelor Unite în război, alături de Antanta, datorită intereselor economice. Britanicii în schimb, au lansat o campanie propagandistică (neagră) împotriva Germaniei, înființând British War Propaganda Bureau (WPB). Alături de ei au militat directorul cotidianului Times, Sir Cambell Stuart, împreună cu cei mai buni ,,condeieri” britanici ai momentului, de asemenea și una din cele mai faimoase și credibile case de producție editoriale din Marea Britanie. Această acțiune a avut un mare succes, mai ales în rândul opiniei publice americane.

Propaganda Aliaților avea tendința să fie exagerată, în cazul atrocităților comise asupra belgienilor; se spuneau povești cumplite, de exemplu, despre călugărițe spânzurate de clopotele bisericilor. Pentru creșterea credibilității au creat chiar și un brand pentru această țară, anume ,,poor little Belgium”. Cercetări recente confirmă că aceasta a fost într-adevăr o perioadă grea în viața Belgiei, iar anumiți istorici susțin că „a fost chiar mai grea decât ocupația nazistă care a avut loc 30 ani mai târziu”. Mortalitatea femeilor și bărbaților a crescut cu 160% și respectiv, 127% în timpul războiului ca rezultat al malnutriției și bolilor, ca și al luptelor. În prestigioasa publicație Life, erau redate scene îngrozitoare cu oameni mutilați de ,,baionetele prusace”, copii sfârtecați și femei cu sânii tăiați. O altă metodă de propagandă utilizată de britanici a fost crearea de comisii ,,neutre” pentru a ancheta crimele de război săvârșite de adversar. Comisiile aveau în frunte oameni cu mare prestigiu și erau asigurate de existența unor cadre normative și legislative care permiteau cenzura și controlul informațiilor.

În Germania cenzura acționa cu maximă vigilență, deși la 1916, 1 mai, mii de oameni s-au adunat pentru a-l asculta pe militantul socialist Karl Liebknecht strigând: „Jos războiul! Jos guvernul!” , care apoi a fost arestat și condamnat la patru ani de închisoare.

În SUA , existau la momentul intrării acesteia în război, două centre care se ocupau cu propaganda de război: The Committee on Public Information și la nivelul Cartierului General – o secție de propagandă cu titlu de cod G-2D. Prima se ocupa în special cu propaganda destinată mediului internațional pentru a promova imaginea și idealurile americane.

În Franța situația era diferită. Propaganda s-a realizat mai greu și a fost mai previzibilă pentru inamic. Toate știrile care erau publicate trebuiau să fie favorabile intereselor naționale. Dar a urmat o creștere a activităților privind propaganda, astfel încât s-a ajuns la un număr impresionant de angajați ce activau în aproape 30 de mii de asemenea organizații. La fel ca și Marea Britanie, Franța a înființat un serviciu de propagandă în afara țării, astfel încât francezii din străinătate să poată să combată eficient propaganda germană în SUA. Dar spre deosebire de britanici, campania englezilor a fost mult mai modestă.

Franța și Germania s-au distins față de celelalte țări, prin disputa privind campania de propagandă, dusă în regiunea Magreb-ului și în Maroc. Datorită mai multor factori, printre care și încercarea germanilor și turcilor de a convinge pe musulmani să se răscoale împotriva francezilor și britanicilor, aceștia din urmă au format un organism comun, franco-britanic, de coordonare a activității de propagandă, pentru a contraataca propaganda inamicului și pentru a scădea moralul luptătorilor din armatele adverse, încât să-i facă să dezerteze de pe front.

Germania este singura care a folosit ca mijloace de propagandă tehnici pentru a ridica moralul propriilor trupe, pe când Austro-Ungaria nu considera că are nevoie de o astfel de mișcare. Dar având în vedere terifiantele condiții de pe front și nu numai, aceste mișcări erau foarte utile. Câteva mărturii ale participanților la război surprind excelent adevărata față a războiului: ,,Nu numai în timpul bătăliei se confruntau soldații cu pericolul de a muri sau de a fi răniți. Pe linia frontului sau în tranșeele de rezervă puteau oricând fi împușcați de un trăgător aflat în adăpost sau să moară din pricina gazului toxic de luptă sau să fie făcuți bucăți de o schijă, de o mină sau de o bombă. Noaptea, patrulele erau trimise cu misiuni în zona teritoriului nimănui ca să adune morții sau tovarășii răniți, să repare armamentul, să spioneze inamicul, să ia prizioneri sau să taie sârma dacă era planificat vreun atac; puține erau echipele care se întorceau cu efectivul complet sau fără răni. Trupele cădeau victimă și dizenteriei sau febrei de tranșee, provocate de condițiile mizerabile în care trăiau. Sufereau de febră tifoidă cauzată de păduchii cuibăriți în haine, puteau să ia o infecție fungică, cunoscută ca picior de tranșee, apărută datorită umezelii și noroiului. Soldații erau nevoiți să-și împartă culcușul cu șobolanii, animale purtătoare de boli, care se hrăneau cu mulțimea de cadavre aflate în putrefacție. La acestea se adăugau și bolile venerice de care sufereau mulți soldați, chiar în armata britanică, care fusese avertizată de Kitchener să evite orice contact intim cu femeile”.

Tehnicile de propagandă folosite de țările mai mari și mai puternice au fost mult mai elaborate decât cele ale statelor mai mici. Dar propaganda acestor state, deși nu au dispus de o logistică la fel de impresionantă ca a marilor puteri, nu înseamnă că a fost mai puțin eficientă sau mai puțin importantă pentru a obține efectele dorite. Din contră, miza pentru aceste state era mult mai mare deoarece nu dispuneau de alte mijloace pentru a-și promova și apăra interesele naționale. Ceea ce doreau în principal aceste state intrau în contradicție cu altele. De exemplu, Bulgaria vroia un teritoriu la care aspirau și țările vecine, și nu numai.

După cum am observat, țările implicate în conflict au folosit metode și tehnici de propagandă foarte asemănătoare, încât diferențele sunt nesemnificate. Francezii și englezii au folosit, ambii, metoda transmiterii presei de materiale falsificate. De metoda cognitivă ilustrată de folosirea stereotipurilor și a clișeelor negative care subzistă în mentalul colectiv al adversarului au făcut uz francezii, popoarele balcanice, britanicii, bulgarii și sârbii. Metoda folosită de toți beligeranții, mai mult sau mai puțin, este cea a creării unei imagini pozitive, morale și etice asupra statului și războiului. De asemenea, promovarea propagandei prin ziare, reviste a fost întâlnită la toți participanții la război. Totuși, din toate exemplele și situațiile date se observă că propaganda folosită de țările central europene și vest europene a fost una mult mai activă, mai agresivă și mai bogată față de cea întâlnită la statele din sudul și estul Europei. Mesajul și informația în comunicarea din mediul internațional au fost puternic influențate de interesele pe care fiecare actor le-a avut în parte și de folosirea tehnicilor de manipulare de orice tip, deci și a celor de ordin comunicațional, pentru a le promova. Vorbind despre felul în care Principele își poate păstra puterea, Machiavelli recomandă o aparență de compasiune, de sinceritate și religiozitate. Niciun cuvânt care să nu corespundă acestor virtuți nu trebuie să-i iasă Principelui din gură. În aceste situații limbajul, strategia de comunicare și strategia politică sunt interdependente, servind nu numai transmiterii de informație, ci și persuadării. Ele oferă terenul de ,,joc” al manipulării în comunicarea în relațiile internaționale. Este în fapt comunicarea în ceea ce specialiștii în relații internaționale denumesc diplomația în dublu standard.

Problema care rămâne este cea exprimată în poemul lui Kipling: i-au păcălit mai bătrânii conducătorii politici și militari pe tinerii care au plecat să apere nobilele cauze patriotice? Austro-Ungaria pretindea că își apără imperiul de naționalismul slav; dar această pretenție a făcut-o să strivească cu aroganță un vecin mai mic. În mod evident Rusia îi apăra pe slavi de dominația Austro-Ungariei și Germaniei, în timp ce îșî urmărea propriile ambiții în Balcani. Franța susținea că se luptă cu un vecin agresiv, dar se și bucura să profite de oportunitatea de a se răzbuna pentru înfrângerea suferită în 1871. Marea Britanie susținea cu mândrie că ea apăra micuța și curajoasa Belgie, dar în joc se aflau de asemenea și supremația ei navală și imperială. Germania a declarat că susține un aliat și acționează defensiv; totuși și ea dorea războiul, pentru a se afirma ca putere mondială.

=== III ===

Capitolul 4

Studiu de caz

Familii monoparentale – cauze și aspecte ale crizei în familie

4.1 Alegerea metodei de cercetare

Motivul pentru care am ales să cercetez această temă este numărul în continuă creștere a familiilor monoparentale din România, în ultimii ani. Având în vedere că țara noastră trece printr-o perioadă de tranzitie, familia este supusă unor procese care influențează negativ relațiile dintre membrii acesteia. Cercetările au demonstrat faptul că procentul familiilor monoparentale în totalul familiilor este foarte mare.

Având în vedere că tema pe care am ales s-o cercetez este de o mare complexitate și nu poate fi abordată experimental am folosit ca metode studiul de caz si metoda biografiei sociale.

Septimiu Chelcea definește studiul de caz ca fiind “un sistem integrat, abordat holistic, cercetătorul interesându-se mai mult cum decât de ce fenomenul studiat (o persoană, o colectivitate, o instituție) se prezintă într-un anumit mod, cazul fiind un fenomen contemporan, în context social real”.

Robert E. Stake identifică, în funcție de scopul cercetării, mai multe tipuri de studiu de caz:

Studiul cazului intrinsec în care cercetătorul descrie un fenomen unic în profunzime, dar scopul său nu este testarea ipotezelor sau generalizabilitatea;

Studiul cazului instrumental care are ca scop clarificarea unei teorii;

Studiul unor cazuri multiple care are ca scop generalizarea caracteristicilor unui fenomen.

Am folosit cel de-al treilea tip de studiu de caz care accentuează ideea generalizării, a notelor și mecanismelor comune. Cercetarea mai multor cazuri similare sau contrastante, variate sau redundante are scopul identificării unor trăsături comune întâlnite în familia monoparentală.

Biografia socială are două accepțiuni:

Înțelesul clasic se referă la metoda care descrie și explică realități și fenomene socioumane.

A doua accepțiune se referă la activitățile și procedeele prin care se construiesc, se compun de către autori, nu neapărat literați, biografiile unor oameni obișnuiți sau a unor personalități.

Biografia socială are mai multe utilizări în cadrul cercetărilor sociologice:

Ca bază intuitivă, pentru elaborarea ipotezelor;

Ca material ilustrativ pentru verificarea ipotezelor;

Pentru înțelegerea concretă a motivației sociopsihologice;

Pentru orientarea cercetării spre alte teme.

Ernest W. Burgess identifică următoarea tipologie a biografiilor: tip cronică, tip autoapărare, tip mărturisire și tip autoanaliză. În funcție de nivelul de cultură al subiectului există biografii știintifice și biografii naive.

Tehnica aleasă a fost interviul semistructurat. Septimiu Chelcea definea interviul ca fiind ,,o tehnică de obținere, prin întrebări și răspunsuri a informațiilor verbale de la indivizi și grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea științifică a fenomenelor socioumane”. Ca tehnică, interviul se aseamană cu chestionarul pentru că presupune întrebări și răspunsuri, dar prima implică obținerea unor informatii verbale, iar a doua a unora scrise.

Avantajele utilizării interviului sunt:

Posibilitatea de a obține răspunsuri specifice la fiecare întrebare;

Obținerea unor răspunsuri spontane;

Obținerea unor răspunsuri personale;

Observarea comportamentelor non-verbale;

Asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor;

Asigurarea răspunsului la toate întrebările;

Rata mai ridicată a răspunsurilor.

Ca orice tehnică, interviul are și unele dezavantaje:

Existența unor inconveniente legate de faptul că indivizii vor răspunde indiferent de dispoziția psihică, starea de oboseală etc.;

Lipsa de standardizare în formularea întrebărilor;

Erori datorate operatorului de interviu etc.

Având în vedere că am utilizat interviul semistructurat, temele și ipotezele au fost dinainte stabilite. Întrebările însă, la fel ca și succesiunea acestora nu au fost pregătite anterior. Au fost formulate ipoteze privind consecințele familiei monoparentale asupra membrilor acesteia și pe baza lor a fost elaborat un ghid de interviu.

1. Obiectivele cercetării:

Identificarea caracteristicilor familiei monoparentale;

Identificarea influențelor familiei monoparentale asupra copilului;

Evidențierea conduitei și comportamentului copiilor proveniți din familii monoparentale;

Identificarea problemelor cu care se confruntă familia monoparentală.

2. Ipoteze

Dacă un copil provine dintr-o familie monoparentală atunci socializarea sa este defectoasă.

Dacă un copil face parte dintr-o familie monoparentală atunci el preia atribuțiile părintelui absent.

Dacă familia este monoparentală atunci relația părinte singur-copil este influențată negativ.

Instrumentul folosit a fost ghidul de interviu:

Situația familială a părintelui singur

Familia de origine

Starea civilă a părintelui singur

Ajutor primit: material și moral

Nivel de educație și pregătire profesională a părintelui singur

Situația economică

Atitudinea părintelui singur față de copil și față de părintele ce a părăsit familia

Istoria relațiilor dintre soți:

relație în uniune consensuală sau întâmplătoare

tatăl este sau nu este cunoscut

angajamente luate și nerespectate

Motivul despărțirii

Relațiile părintelui care a părăsit familia cu copilul/copiii:

se interesează de ei

refuză să-i cunoască

a dispărut fără să mai dea vreun semn

Relațiile cu familia părintelui care a părăsit familia:

atitudinea față de nepot/nepoată

favorabile/nefavorabile părintelui singur

Planuri de viitor ale părintelui singur legate de situația matrimonială, serviciu, casă, venit etc.

Studiile de caz au vizat familii monoparentale alese nu pe baza unor criterii tehnico-metodologice, ci pe baza ideii că studierea mai multor cazuri facilitează înțelegerea mai bună a fenomenului. Familiile au fost cât mai diferite din punct de vedere a stării civile a părintelui singur și aparțin tipurilor F (în care unul dintre părinți nu interacționează cu familia, dar din punct de vedere psihologic îi influențează pe membrii acesteia) si H (în care un singur părinte se ocupă de copil/copii și se implică interacțional și psihologic în viața acestuia).

În momentul întâlnirii propriu-zise am explicat subiectului scopul și obiectivele cercetării, am descris tehnica de investigare, am menționat în ce calitate realizez această anchetă, care a fost metoda de selecție a persoanelor incluse în eșantion și l-am asigurat de anonimat. Am urmărit obținerea nu numai a informațiilor verbale ci și unele aspecte latente manifestate prin comportamentul verbal: conduite, fapte, reacții, stări afective etc.. Timiditatea subiectilor a fost învinsă pentru că am insistat asupra faptului că nu există răspunsuri corecte sau greșite, că interviul nu este un test pe care îl vor trece sau nu și că am nevoie de răspunsuri sincere pentru a putea evalua cât mai bine situația.

4.2 Familia- cadru de realizare a sociabilității

Familia a dovedit, de-a lungul timpului, că este cea mai veche, cea mai răspândită, dar și cea mai stabilă formă de comunitate umană datorită caracterului său perpetuu. Cu toate acestea, diversittatea de tipuri de familie care au existat sau există nu au facilitat găsirea unor caracteristici comune care să conducă spre o definiție.

Specialiștii au abordat familia sub mai multe aspecte, studiind această formă de comunitate din punct de vedere al genezei, al evoluției, precum și al continuității vieții sociale. Din punct de vedere sociologic, familia este considerată comunitatea umană ce se întemeiază prin căsătorie. Relațiile dintre soți și descendenți după căsătorie devin de ordin biologic, economic, psihologic, moral, afectiv și spiritual.

Fiind grupul social în care se realizează socializarea primară și în care se manifestă modelul socializării, familia nu poate fi concurată de nici un alt agent al socializării.

Datorită faptului că procesul de socializare se desfășoară pe tot parcursul vieții, putem distinge între socializarea nou-născutului, a copilului, a adolescentului, a adultului, între socializarea pentru rolul de părinte, soț/soție, socializarea pentru vârsta mijlocie și pentru vârsta a III-a, fiecare tip corespunzând diferitelor etape pe care indivizii le parcurg.

Socializarea adultului presupune că acesta are capacitatea de a exercita satisfacător rolurile atribuite de către societate și implică experiențe de viață, expunerea la diferite influențe și presiuni, adaptarea la diferite situații care sunt determinate de mobilitatea socială sau geografică, de schimbările petrecute în familie etc.. Totusi, adultul, spre deosebire de copil a acumulat deja o moștenire culturală cu ajutorul căreia poate face diferite comparații sau poate găsi soluții adecvate pentru rezolvarea unor situații imprevizibile.

Socializarea copilului se referă la adecvarea conduitei la cerințele impuse de către părinții acestuia.

Prin combinații teoretice multiple putem distinge mai multe tipuri de socializare.

1. După criteriul etapei de viață în care are loc acest proces, identificăm trei forme principale:

Socializarea primară sau de bază reprezintă prima etapă a procesului ce se desfășoară în primii 6-7 ani de viață ai copilului în cadrul familiei. Are un rol fundamental pentru că primele experiențe de viață influențează personalitatea individului, precum și evoluția sa ca membru al societății. Reprezintă fundamentul de formare al conduitelor și comportamentelor și se concretizează în deprinderea regulilor, a normelor, a valorilor ce formează sistemul informațional, afectiv și moral al tuturor indivizilor. Copilul învață că oamenii au interese, dorințe, obiceiuri de care trebuie să țină seama, învață că trebuie să împartă resursele limitate adică locuința, hrana, diferite obiecte de uz personal, învață cum trebuie să se poarte pentru a fi acceptat de ceilalți, învață cum să acționeze pentru a își atinge scopurile și a își îndeplini o dorință. Toate au o importanță deosebită pentru că toate traumele și frustrările din familie, școală, grupul de prieteni pot deveni premise ale unui comportament deviant și delicvent.

Socializarea primară este definită ca fiind „procesul prin care primul univers social al individului este construit ca univers de semnificații și ca realitate”

Prin intermediul socializării primare individul interiorizează lumea socială devenind astfel un membru al vieții sociale.

Socializarea secundară are strânsă legătură cu diviziunea socială a muncii, precum și cu distribuirea socială a cunoștințelor. Se realizează în școală, prin programele de învățământ în principal, dar și prin modelele personale oferite de profesori și colegi. Presupune asimilarea cerințelor, a informațiilor, normelor și valorilor instituționale (promovate de instituții formale sau informale specializate).

Acest proces îi dă posibilitatea copilului să învețe rolurile instituționale. Prin intermediul acesteia, copilul constată că rolurile sociale nu se desfășoară întotdeauna în cadrul unui climat afectiv și protector. Dacă în cadrul familiei climatul în care este socializat copilul este unul protector, școala și relațiile pe care aceasta le implică presupun o socializare bazată pe un climat neutru din punct de vedere afectiv.

Familia nu are un rol central în socializarea secundară, acesta fiind ocupat de instituțiile specializate, cum sunt: creșa, grădinița, școala, teatrul etc.

Socializarea continuă „constă în apropierea unor <sub-lumi> instituționale sau bazate pe instituții”. Acest proces intervine pe tot parcursul vieții individului, atunci când se petrec schimbări în ceea ce privește valorile, atitudinile, comportamentele acestuia. Prin intermediul acestui proces sunt dobândite experiența de viață cu ajutorul căreia individul își poate asuma noi roluri sociale.

Atât socializarea primară, cât și cea continuă au scopuri și obiective specifice ce se caracterizează prin complementaritate.

2. Procesul de socializare se poate desfășura conform cu valorile și normele sociale și în acest caz vorbim despre o socializare pozitivă sau, din contră, poate fi în discordanță cu aceste norme, dar să se conformeze celor ale unor grupuri sau ale unor subculturi deviante (socializare negativă).

Se consideră că individul este socializat pozitiv atunci când se comportă în mod creativ și în concordanță cu modalitatea de gândire a societății din care face parte, precum și atunci când alege conduitele ce sunt compatibile cu rolurile sociale pe care trebuie să le îndeplinească folosindu-se de creativitate.

Socializarea negativă se realizează în grupurile marginale și are ca scop promovarea unor valori și norme diferite de cele care sunt acceptate de societatea din care individul face parte.

Procesul de devianță nu este întotdeauna rezultatul unei socializări negative pentru că respingerea unei valori tradiționale și crearea altora noi reprezintă o modalitate de schimbare socială și de progres.

3. Max Weber consideră că socializarea poate fi:

Socializare asociativă (prin acord voluntar);

Socializare instituțională (prin impunerea de reguli)

4. Din punct de vedere al finalității urmărite sau al efectelor produse distingem:

Socializarea adaptativă (integrativă);

Socializarea anticipatoare

Primul tip de socialiazare conduce la conturarea acelor caracteristici sau capacități specifice fiecărui individ ce permit integrarea, participarea și realizarea socială a unor activități într-un cadru instituțional dat. Socializarea anticipatoare presupune interiorizarea unor norme, valori și modele care conduc la adaptarea sau integrarea într-un cadru instituțional sau organizațional viitor.

5. Pentru a evita judecățile de valoare, unii sociologi propun o distincție mai neutră si anume cea între socializarea concordantă (conformă cu normele și valorile sociale) și cea discordantă (neconformă cu valorile și normele sociale).

6. Combinând două perechi de tipuri de socializare, Ioan Mihăilescu distinge patru tipuri de socializare:

Forma pozitiv concordantă este socializarea care se realizează conform unor valori și norme sociale fundamentale și care este concordantă cu valorile și normele ce sunt promovate de către societatea globală;

Forma pozitiv discordantă este socializarea care se realizează conform normelor și valorilor sociale fundamentale, dar care este discordantă cu unele norme și valori ce sunt promovate de către unii agenți socializatori;

Forma negativă concordantă presupune că socializarea este în concordanță cu normele și valorile sociale fundamentale, dar este în concordanță cu unele norme și valori sociale promovate de către unii agenți socializatori;

Forma negativă discordantă presupune că socializarea este în discordanță atât cu normele și valorile sociale fundamentale, cât și cu cele ce sunt promovate la nivelul societății în general. Este o socializare deviantă dacă ne raportăm la societatea globală, dar este în conformitate cu normele și valorile unui grup de indivizi sau ale unei subculturi marginalizate.

În procesul de socializare individul parcurge mai multe stadii (denumite forme de pregătire) pentru a fi apți să îndeplinescă unele roluri în structurile ierarhice instituționale.

Cele trei stadii sunt:

Familia;

Școala;

Un nivel superior prin care se obțin structuri ridicate.

În perioada copilăriei, socializarea presupune creșterea capacității individului de a discerne și de a putea prevede reacțiile celorlalți vizavi de comportamentul său. Percepția comportamentului celor din jurul său, dar și a propriului comportament, așa cum este văzut de cei cu care interacționează, nu sunt altceva decât efectele nemijlocite ale socializării care conduc la formarea personalității. În urma acestui proces indivizii au capacitatea de a se identifica cu rolurile socialem, putându-se astfel integra în grupuri sociale.

Efectul socializării este reprezentat de rolul prin care individul îl exercită conform așteptărilor grupului din care face parte.

Prin procesul de socializare se formează ceea ce este esențial și definitoriu în structura personalității indivizilor, pe baza unor structuri interne și a unor sisteme sociale.

4.3 Mecanisme ale socializării

Pentru Sorin M. Rădulescu ,,efectele și mecanismele procesului de socializare sunt aceleași ca și în cayul conformității și în cazul devianței diferind doar conținutul și direcția normelor și valorilor învățate”.

Potrivit lui Ioan Mihăilescu „complexitatea domeniului de studiu a condus la formularea unor teorii diferite ale socializării, prin care mai importante sunt teoriile învățării și teoriile dezvoltării cognitive”.

Ca și teoriile dezvoltării cognitive, și teoriile învățării pun în centrul analizelor comportamentul uman, care este într-o continuă modificare datorită experiențelor pe care individul le trăiește.

Învățarea socială reprezintă mecanismul fundamental al procesului de socializare, precum și ansamblul proceselor psihologice prin intermediul căruia indivizii asimilează cunostințe, reguli, norme, valori, deprinderi de comportament referitoare la viața socială. Acest mecanism are drept finalitate dezvoltarea unui anumit număr de reflexe.

Ceea ce deosebește învățarea socială de învățarea în general este faptul că prima are două caracteristici importante:

face referire la un conținut social (comportamentul față de alt individ în grupuri și în situații specifice);

este o învățare ce se realizează de cele mai multe ori pe cont propriu, petrecându-se empiric, la nivelul cotidianului.

Învățarea socială se clasifică în:

învățarea directă care are la bază două reguli: cea a încercării și erorii și cea a pedepsei sau recompensei imediate;

învățarea indirectă care presupune că individul nu asimilează și sedimentează cunostințele, atitudinile etc. prin experiența sa directă, ci prin observarea comportamentelor celorlalți;

învățarea socială complex-cognitivă care reprezintă ansamblul de procese prin intermediul căruia individul poate anticipa o acțiune, dar și consecințele acesteia.

Pe parcursul întregii vieți cele trei tipuri de învățare se succed, schimbându-și ponderea. Astfel, învățarea directă predomină în prima parte a vieții, este înlocuită apoi de învățarea indirectă în momentul în care individul începe să imite diverse modele. La maturitate, se manifestă învățarea complex-cognitivă.

Învățarea socială este mecanismul fundamental al socializării, dar nu este singurul. Trebuiesc menționate ca mecanisme ale socializării și influența socială, controlul social, presiunea socială, precum și creativitatea socială care au același scop: facilitarea acumulării conduitelor de grup.

4.4 Funcțiile familiei

Funcțiile complexe pe care familia, spre deosebire de alte grupuri, le-a îndeplinit de-a lungul timpului, precum și rolul pe care aceasta îl joacă pentru indivizi și pentru societate au transformat-o într-un grup specific, deosebit de celelalte grupuri.

Functiile familiei s-au manifestat diferit de-a lungul timpului. Factorii care au influențat modificarea funcțiilor familiei pot fi interni sau externi. Ca factori externi Iolanda Mitrofan și Cristian Ciupercă au identificat:

caracterul totalitar sau democratic al societății care influentează solidaritatea familială sau socializarea descendenților

nivelul de dezvoltare al societății ce influentează funcția economică și reproductivă;

legislația și politicile sociale care au impact asupra funcției sexuale și reproductive;

nivelul general de instrucție și educație ce influentează realizarea funcției de socializare și reproducere.

Factorii interni identificați sunt:

dimensiunea familiei, ce influentează funcțiile de socializare și de solidaritate;

structura familiei cu impact asupra funcției economice și reproductive;

diviziunea rolurilor și autorității cu impact asupra solidarității.

Funcția economică s-a modificat din punct de vedere al transmiterii ocupatiei de la părinți la copii fapt ce se întâlnește din ce în ce mai rar. O altă modificare constă în bugetul familiei contemporane care este dezechilibrat, pe de o parte datorită resurselor de venit sporadice si pe de alta parte a cheltuielilor exagerate.

Funcția socializatoare a fost afectată prin înlocuirea procesului educativ din familie cu cel din sistemul școlar datorită faptului că părinții petrec mai putin timp cu copiii, lăsându-i pe aceștia din urmă în instituții specializate.

Mobilitatea socială a influențat funcția de solidaritate familială prin separarea fizică și afectivă ce se produce între membrii familiei.

În funcția sexuală și reproductivă s-au inregistrat modificări prin accentual tot mai mare ce se pune pe performanțele sexuale. Din punct de vedere al reproducerii ceea ce a atras atenția este faptul că s-a trecut de la familia extinsă la cea restrânsă într+un timp foarte scurt.

Clasificările funcțiilor familiei sunt numeroase. G. P. Murdock consideră că familia nucleară îndeplinește patru funcții: sexuală, reproductivă, economică, educațională (socializatoare).

W. F. Ogburn distinge alte funcții ale familiei: cea de reproducere, economică, educațională, recreațională, religioasă și social psihologică.

Jaques Sabran distinge două funcții: funcții fizice (de reproducere, economică și de protecție) și funcții culturale (de educație, de asigurare a bunăstării membrilor familiei).

Și Traian Herseni identifică tot două funcții ale familiei: creșterea copiilor și completarea social economică a soților cu scopul de a forma o unitate socială eficientă.

Henri H. Stahl consideră că familia îndeplinește o funcție internă care facitează crearea unui regim de viață intimă cu scopul de a asigura membrilor familiei sentimentul de securitate, protecție și afecțiune. Dintre funcțiile interne amintește:

Funcțiile biologice și sanitare care satisfac cerințele și necesitățile sexuale, procrearea copiilor și asigură necesitățile igienico-sanitare care conduc la dezvoltarea normală din punct de vedere biologic a indivizilor.

Funcțiile economice îndeplinite prin acumularea veniturilor și prin organizarea gospodăriei cu ajutorul bugetului comun.

Funcțiile de solidaritate familială

Funcțiile pedagogico-educative și morale (asigurarea educației și a învățământului copiilor, precum și socializarea primară a lor).

Funcția externă îndeplinită de familie reprezintă o prelungire a funcțiilor interne.

Funcțiile biologice și sanitare. Datorită faptului că individul își satisface instinctele, dar, în același timp, are și sentimente de dragoste, încredere față de partener se simte în siguranță din punct de vedere emoțional. Pentru a se putea îndeplini, dragostea erotică presupune ca sentimentele partenerilor să fie reciproce, să existe comunicare.

Funcția de procreare are o importanță emotională pentru cuplu, dar și pentru societate. Comportamentul reproductiv poate fi influențat de diverși factori. La nivel de cuplu aceștia sunt: vârsta soției, durata căsătoriei, starea de sănătate a cuplului (mai ales a soției), utilizarea mijloacelor contraceptive, dorința cuplului de a avea copii, nivelul de instrucție al indivizilor, angajarea profesională a partenerelor, distribuția rolurilor și a autorității. La nivelul societății se identifică următorii factori: demografici (nupțialitate), legislativi, de politică socială, urbanizare, modernizare etc. .

În sfârșit, în ceea ce privește problema igienico-sanitară putem lua în discuție:

starea de sănătate a indivizilor. Se consideră că există o relație directă între gradul de cultură și atitudinea față de propria sănătate.

igiena locuinței care influențează sănătatea individului.

igiena alimentației

Funcția economică cuprinde trei dimensiuni:

cea productivă (constă în producerea bunurilor și serviciilor necesare familiei);

cea a pregătirii emoționale a descendenților;

cea financiară (administrarea unui buget de venituri și cheltuieli necesare satisfacerii nevoilor)

De-a lungul timpului au avut loc modificări ale funcției economice. Spre deosebire de societatea traditională în care părinții se preocupau ca descendenții să le moștenească meseriile, în societatea contemporană sunt diminuate elementele traditionale. Datorită modernizării, a industrializării, locul indivizilor se deplasează din interiorul familiei spre exterior în întreprinderi și servicii sociale. Familia contemporană are un buget dezechilibrat datorită, pe de o parte, surselor de venit sporadice sau a cheltuielilor exagerate, pe de altă parte.

Particularitățile societății contemporane sunt, în general, următoarele:

interesul familiei pentru realizarea unor venituri cât mai multe;

dorința tinerilor de a se instrui indiferent de costuri;

dorința tinerilor de a învăța o meserie cu un standard cât mai ridicat și care să le aducă venituri cât mai mari;

gestionarea bugetului este diversificată.

Există câțiva factori care au determinat diminuarea rolului familiei moderne în instrucția descendenților:

diminuarea timpului pe care părinții îl petrec cu copiii, aceștia din urmă fiind duși la creșă și grădiniță;

transmiterea meseriei familiale nu mai este obligatorie datorită diversificării și transformării ocupațiilor;

copiii trebuie să învețe mai multe lucruri decât învățau până acum, iar părinții nu îi pot instrui la aceste exigențe.

În ceea ce privește latura financiară, utilizarea bugetului a fost studiată de numeroși specialiști. Engel consideră că nivelul de trai este indicat de ponderea cheltuielilor pentru hrană în anasamblul cheltuielilor, că există o relație directă între nivelul de sărăcie și volumul cheltuielilor familiale care sunt necesare pentru a asigura traiul zilnic.

Totuși, în relația directă dintre bunăstarea economică și ponderea cheltuielilor zilnice, trebuie luate în considerare următoarele:

indicatorul bunăstării economice familiale nu poate fi folosit în cercetările comparative internaționale pentru că există țări în care serviciile de asistență socială asigură unele cheltuieli ale familiei;

termenul de subzistență se stabilește într-un context economic și social și are limite diferite;

trăsăturile psihice ale individului, cele intelectuale determină ierarhia trebuințelor;

ponderea cheltuielilor trebuie raportată la volumul veniturilor familiilor.

Maria Voinea consideră că există câteva particularități ale funcțiilor vizavi de membrii familiei și de societate:

funcții strict specializate ale familiei (funcția biologico-sanitară, de solidaritate familială și de socializare primară);

funcția de asigurare a socializării primare, a securității emoționale, a trebuinței de apartenență la grup a membrilor familiei. Este o funcție ce se realizează în raport cu membrii grupului.

funcția de a se afirma ca grup unitar și conștient de sine, apt de a asigura bunăstarea și dezvoltarea normală a personalității membrilor.

asigurarea forței de muncă a societății (atât din punct de vedere calitativ, cât și din punct de vedere cantitativ).

datorită faptului că fiecare funcție este importantă putem spune că felul în care una dintre ele este îndeplinită depinde de celelalte funcții, de modul în care acestea este satisfăcută. Gradul de realizare al funcțiilor specifice ale familiei este influențat de factori sociali (nivelul de dezvoltare economică, nivelul general de instrucție și educație, legislația, politicile sociale etc.) și de factori interni ai familiei (dimensiunea familiei, diviziunea rolurilor și a autorității, personalitatea membrilor grupului etc.).

Modificările identificate la nivelul structurii și funcțiilor familiei au fost influențate de câteva fenomene și procese sociale obiective: angajarea femeilor în activități extrafamiliale a influențat nivelul fertilității, funcțiile economică și socializatoare a familiei; creșterea nivelului de școlaritate al populației a condus la creșterea vârstei la căsătorie, la modificarea atitudinii față de căsătorie; procesul de mobilitate teritorială a condus la distrugerea modelelor tradiționale de viață familială.

După 1990 în România, structura familiei a suferit modificări, drept pentru care au apărut noi tipuri familiale. Caracteristica ce este comună tuturor configurațiilor noi este aceea că nici una nu îndeplinește toate funcțiile familiei clasice, având tendința de a le maximaliza pe unele și de a le minimiza pe altele. Iolanda Mitrofan și Cristian Ciupercă prezintă tipurile constitutive ale familiei restructurate și funcțiile pe care acestea le îndeplinesc:

Tabel 1- funcțiile familiei restructurate

4.5 Familia monoparentală în actualitate

De-a lungul timpului s-au formulat păreri contradictorii datorită mentalităților referitoare la funcționalitatea familiei monoparentale. În societatea traditională, care avea la bază familia extinsă, monoparentalitatea era dezaprobată, iar cei care condamnau acest stil de viață erau încurajați. În societatea modernă viziunea asupra familiei monoparentale s-a schimbat. Astăzi se consideră că este mai bine pentru copil ca parintii să se despartă decât să fie supus unui climat familial conflictual. Familia monoparentală este o familie normală, dar se vorbește de faptul că ea reprezintă o criză a familiei datorită efectelor provocărilor sociale cu care se confruntă și cărora nu le poate face față: sărăcia și excluderea socială.

Cercetările sociologice asupra familiei monoparentale s-au centrat pe:

– condițiile de viață și de vulnerabilitate economică, studii asupra nivelului de trai;

– eficacitatea politicilor familiale, a acțiunilor sociale și a transferului social;

– efectele „disociației familiale” și a structurii monoparentalității asupra socializării copiilor.

Delimitări conceptuale și caracteristici

În societatea contemporană, familia a suferit transformări majore, din mai multe puncte de vedere, în funcție de societatea la care ne referim, termenul de „familie” devenind din ce în ce mai ambiguu. Cauza acestui lucru este varietatea de transformări ce se concretizează în: extinderea experienței sexuale premaritale, extinderea coabitării premaritale, desacralizarea căsătoriei, scăderea nupțialității etc.. Paralel, se constată apariția altor stiluri de viață familială: familiile monoparentale, familiile comasate sau reconstituite, uniunile consesuale, căsătoriile homosexuale sau alte aranjamente sociale.

Cercetările făcute în Europa, S.U.A., Canada au sintetizat factorii care au determinat schimbări în comportamentele nupțiale și în modelele familiale:

diminuarea funcțiilor familiei prin preluarea unora de către societate;

creșterea gradului de ocupare a femeilor și dorinței femeilor de promovare socială;

creșterea independenței economice a tinerilor;

creșterea veniturilor prin care s-a asigurat unor persoane posibilitatea de a trăi singure și reducerea masivă a frecvenței căsătoriilor pe motive de constrângere economică;

creșterea diversității politice, culturale și spirituale;

schimbări în moravuri și creșterea permisivității sociale la noile forme de comportament;

efecte de contagiune, de împrumut a unor modele comportamentale de la un grup la altul și chiar de la o societate la alta.

Raluca Popescu, cercetător științific la Institutul de Cercetare a Calității Vieții, identifică unele cauze ale modificării modelului familiei:

– criza nupțialității în România era de 62 %, o valoare în continuă scădere față de anul 1990 când valoarea era de 83 %;

– banalizarea divorțului, rata divorțului fiind de 15,3 %;

– scăderea natalității;

– frecvența natalității nelegitime

Schimbările produse la nivel nupțial și sexual ce s-au asociat cu factori economici, sociali și culturali, au determinat apariția unor noi tipuri familiale sau extinderea unora care înainte erau marginalizate.

Datorită diminuării ponderii familiilor nucleare în totalul familiilor există situații în care, în anumite societăți, mai puțin de jumătate din populația adultă face parte dintr-o familie dezorganizată. Dacă ponderea familiei nucleare a scăzut în Europa, ponderea familiilor consensuale, a menajelor nefamiliale și cea a familiilor monoparentale a crescut.

Familia monoparentală este considerată de unii specialiști ca fiind un tip special de familie, pe când alții nu consideră acest grup social o familie.

O definiție complexă a familiei monoparentale este dată de Iolanda Mitrofan și Cristian Ciupercă care consideră că acest tip de familie este: structura familială asimetrică, formată dintr-un părinte și copilul (copiii) său (săi) fie din decesul celuilalt părinte, fie prin divorț, fie prin abandonarea familiei de către un părinte, fie prin decizia de a nu se căsători a părintelui, fie prin adopțiunea realizată de o persoană singură, fie prin nașterea întâmplătoare a unui copil dintr-o relație liberă, în afara căsătoriei, cu referire, în special, la părinții adolescenți.

Familia monoparentală are câteva particularități organizatorice și funcționale specifice, diferite față de familia cu ambii părinți. Pentru fiecare dintre cei doi apar noi tipuri de solicitări ce conduc la schimbări comportamentale. Relațiile copil-părinte capătă diferite forme, iar efectele asupra procesului de creștere și maturizare psihologică a acestora sunt diferite. Diferența între familiile monoparentale și cele clasice, nucleare este de natură structurală, pentru că din punct de vedere interacțional și psihologic este la fel de complexă ca și o familie cu ambii părinti. Există cazuri în care o familie monoparentală nu diferă de o familie cu ambii părinți în care tatăl lipseste pentru o perioadă mai lungă de timp. În plus, dacă tatăl din familia monoparentală își vede regulat copiii el poate avea o influență mai mare asupra acestora decât tatăl care lipseste mai mult timp de lângă copii.

Familia monoparentală este analizată diferit în modele teoretice diferite. Astfel, în modelul tradițional este considerată o exceptie, o situație limită (prin care unul din soți a murit, este plecat pentru perioade mai lungi de timp, sau, foarte rar, este separat sau divorțat), în care femeile și copiii (bărbații- părinți singuri sunt cazuri rare) riscă să rămână fără suport financiar și să fie nevoite să ceară sprijinul familiei de origine.

Modelul contractualist, ce consideră că libertatea indivizilor presupune doar obligațiile asumate, pleacă de la premisa că soții pot decide modul de administrare a relațiilor personale și financiare în timpul căsătoriei. În cazul divorțului, acest model consideră că părintele singur a dorit să devină părinte și este compatibil cu această situație, fiind capabil să abordeze pozitiv problemele ce pot apărea.

Modelul comunitar arată că nici o persoană nu devine independentă decât după o perioadă de dependență. Din perspectiva acestui model, ajutorul pentru familiile monoparentale va veni din partea familiilor extinse sau a comunității.

Modelul bazat pe drepturi și responsabilități relaționale consideră că importante sunt relațiile dintre viața de familie și ordinea politică și economică, acordarea vieții indivizilor cu modelele culturale.

Cristina Ștefan consideră că „Familia monoparentală pare să fie asemenea unui întreg din care, deși lipseste un element, nu încetează să funcționeze ca un sistem, în care întregul este mai mult decît suma părților.”

Conștientizarea fenomenului monoparental nu s-a făcut brusc, ci odată cu creșterea lui și cu intuirea problemelor pe care le ridică. La jumătatea anilor 1960 în literatura anglo-saxonă apare termenul de „ single parent family.”

Problema familiilor monoparentale este din ce în ce mai des luată în discuție pentru că reprezintă o proporție însemnată în totalul familiilor din fiecare țară. În România, numărul copiilor care s-au născut în afara căsătoriei era, la Recensământul din 2002, de 296802. În ciuda acestui fapt aceste familii trebuie să își rezolve singure problemele pentru că statul se ocupă de familiile nucleare care dețin proporția majoritară. Datorită acestui lucru pe lângă problemele psihologice și cele interacționale mai apar și probleme economice și sociale care transformă membrii familiei monoparentale într-o categorie de dezavantajați.

Dificultățile pe care familia monoparentală le întîmpină pot fi:

de ordin material: risc mare la sărăcie;

de ordin biologic: legate de sexualitate și restrângerea descendenței;

de ordin afectiv: datorate absenței partenerului, a dragostei conjugale etc..

Familiile cu copii sunt predispuse, în România, la sărăcie pentru că fiecare copil conduce la sporirea cheltuielilor, având în vedere că acesta nu contribuie la venitul familiei, iar alocația este nesemnificativă în raport cu costurile necesare creșterii. Astfel, 70 % din familiile monoparentale cu unul sau doi copii trăiesc sub limita de subzistență. Doar cca. 20 % din cele cu un copil și cca. 10 % din cele cu doi copii pot fi plasate peste nivelul minim de trai decent. De abia în 24 X 2003 Guvernul a aprobat legea prin care reprezentantul familiei monoparentale cu copii și cu venituri mai mici de 1500000 lei/ membru poate depune o cerere tip pentru acordarea unei alocații de susținere. Astfel, pentru un copil se acordă suma de 450000, pentru doi copiii – 525000, pentru 3 copii – 600000 lei, iar pentru 4 copii – 675000. Un alt motiv al riscului sărăciei ar putea fi lipsa contribuției unui părinte la bunăstarea familiei fie datorită faptului că este șomer sau divorțat, fie datorită faptului că a decedat sau este bolnav. Pentru Doru Buzducea „marginalizarea și excluderea socială se referă la „împingerea” anumitor indivizi sau grupuri sociale spre izolare și acces limitat la formele de putere socială, economică, politică și la resursele comunității respective.” Excluderea socială reprezintă fenomenul social major al contemporaneității pentru că el relevă apariția unor noi probleme sociale și necesitatea de a schimba ceva din punct de vedere social.

Cristina Ștefan definește familia monoparentală ca fiind „un tip de familie format dintr-un părinte și copilul său/copiii săi”. Acest tip de familie este considerat deseori o abatere de la familia nucleară care este formată din soț, soție și din copiii lor care sunt minori.

Familia monoparentală se caracterizează printr-o asimetrie a membrilor săi rezultată din raportul dintre statusul părintelui (de ocrotire) și cel al copilului (de dependență). Din punct de vedere cantitativ, familia monoparentală poate fi compusă din părinte și unul sau mai mulți copii. Din punct de vedere calitativ, aceasta poate avea forme democratice (adultul este prieten al copilului) sau forme în care autoritatea adultului este incontestabilă.

În analiza familiei monoparentale s-au conturat două puncte de vedere. Din punct de vedere sociologic această familie este considerată un grup social ce se constituie pe baza relațiilor de rudenie legate între un părinte (cel singur) și copilul/copiii săi. Este un grup primar ai cărui membrii întrețin relații directe și formale. Acest grup se caracterizează prin stări afective, aspirații și valori comune.

Al doilea punct de vedere, cel juridic, consideră familia monoparentală ca fiind grupul de persoane între care se stabilesc drepturi și obligații, reglamentate prin norme legale.

Între familia tradițională și cea monoparentală se înregistrează deosebiri fundamentale. Spre deosebire de familia traditională, care îndeplinea funcții cu un impact pozitiv asupra societății, familia monoparentală, deși oferă protecție și îngrijire membrilor, precum și un climat de strânsă afectivitate, este deficitară în ceea ce privește mediul securizant și modul în care conferă statusul.

Datorită faptului că familia monoparentală este ignorată în ceea ce privește politicile sociale, apar o serie de efecte: majoritatea copiilor instituționalizați provin din familii monoparentale, dificultăți de adaptare ale copiilor etc..

În ziua de azi divorțează mai mulți oameni decât în trecut. Dacă în urmă se considera că soții, chiar dacă nu se înțeleg trebuie să rămână împreună de dragul copiilor, în prezent, percepția globală a societății asupra divorțului s-a schimbat în mod radical. Divorțul nu mai este privit negativ, ci ca o soluție la o situație critică. La Recensământul din martie 2002 numărul femeilor divorțate cu copii era de 392668. S-a observat faptul că cu cât numărul copiilor este mai mic cu atât divorțurile sunt mai frecvente. Separarea afectează existența partenerilor prin resursele economice, statutul rezidențial, proiectele sau stilul de viață, determinând schimbări importante pe plan spiritual și afectiv. Motivele divorțului pot fi foarte diferite în funcție de vârsta partenerilor, de statusul economic și socio-profesional, de resursele lor spirituale etc.. De cele mai multe ori motivele se bazează pe existența unor resentimente, pe conștientizarea faptului că relațiile maritale au devenit stresante, intolerabile și singura modalitate de a le pune capăt este divorțul. În general femeile sunt părinți singuri și asigură custodia copiilor. Există totuși și câteva situații în care femeile divorțate încredințează custodia copiilor.

Divorțul cuprinde mai multe etape:

disoluția și eroziunea;

separarea premergătoare;

disoluție legală;

acomodarea în perioada de după divorț

Cristian Ciupercă a identificat cele trei motive pentru care un cuplu se desparte:

banii;

sexul;

dragostea

În figura 2 este redată relația dintre bani – dragoste – sex.

Figura 2 : relația bani (B) – dragoste (D) – sex (S)

Divorțul are efecte traumatizante asupra foștilor parteneri, dar mai ales asupra copiilor, din cauza:

sentimentului inerțial de dependență prin obisnuința reciprocă a acestora;

panicii specifice golului relațional în care rămân aceștia, generațiile lor fiind căsătorițe, având alte obiective și preocupări;

complexelor de stigmatizare și inferioritate socială trăite de aceștia;

dificultăților privind încredințarea și creșterea copiilor, locuința, bunurile materiale, veniturile, locul de muncă, relațiile cu anturajul comun și eventual, rezidența;

receptării sale amplificate, prin sensibilitatea specifică, de către copii, repercutându-se, prin fragmentarea și distorsionarea socializării acestora pentru modelele de familie, soț și părinte, atât asupra formării personalității, cât și asupra capacităților de a-și socializa urmașii, efectele fiind deci transgenerationale.

Abandonul familiei reprezintă, din punct de vedere juridic, fapta celui care, deși are obligația legală de a întreține o persoană, o părăsește sau o alungă, expunând-o astfel implicit la suferințe fizice și morale, sau nu asigură timp de două luni pensia de întreținere.

Cele mai multe familii monoparentale au ca susținător unic femeile (9 din 10 părinți sunt femei). Mamele singure prezintă câteva caracteristici comune:

extinderea unor sarcini ce nu le sunt specifice și care necesită timp și energie. Aceste sarcini ale rolului nu pot fi îndeplinite cu maximă eficiență. Femeile cu un nivel ridicat de școlarizare și cu posibilități financiare întâmpină, de obicei, mai puține dificultăți decât cele cu un nivel de pregătire scăzut. Acestea din urmă rezolvă mai greu problemele legate de absentarea de la serviciu datorată îmbolnăvirii copilului, îngrijirii și supravegherii copiilor mici;

apar schimbări în relația cu copilul. În multe cazuri, mama împreună cu primul copil își împart rolul parental pentru că îi face confidențe, consolidându-i astfel rolul părintelui absent. Consecința este că maturizarea copilului se petrece înainte ca acesta să fie pregătit.

În ceea ce privește familia monoparentală condusă de tată putem spune că aceasta constituie o minoritate. Caracteristicile comune ale taților singuri sunt:

au o mai mare libertate financiară decât mamele singure datorită nivelului mai ridicat de școlarizare;

au abilitatea de a satisface nevoile emoționale ale copiilor;

cer mai multă independență de la copiii lor spre deosebire de alți părinți;

preferă să facă noi cunostințe, dar evită activitățile sociale unde sunt prezente cupluri căsătorite. Crește totuși implicarea în activități politice, de studiu sau de antrenament formativ suplimentar;

tații singuri divorțați sunt satisfăcuți de statutul lor și se consideră bine adaptați spre deosebire de cei văduvi care întâmpină dificultăți datorită lipsei de pregătire pentru aceasta experiență.

Comparând familiile monoparentale conduse de tați și cele conduse de mame s-a observat că tații își îndeplinesc rolul parental într-o manieră competitivă care are efecte pozitive asupra profilului psihocomportamental al copilului. Copiii din aceste familii apreciază și evaluează gradul de investiție afectivă al acestuia în mod superior față de cei care aparțin unei familii cu ambii părinți.

4.6 Politici sociale pentru familia monoparentală în România

Datorită apariției unor obstacole în dezvoltarea unor strategii politice coerente la sfîrsitul anului 2000 rezultatele nu erau cele preconizate inițial. Punctele slabe ale politicii sociale centrate pe copil și pe familie se explică prin:

Lipsa unui cadru general coerent, integrat privind politici sociale unitare de protecție a copilului și a familiei în dificultate, ținând cont de structura complexă a nevoilor lor;

Fragmentarea sistemului de protecție pentru copil și familie între numeroase ministere, instituții, agenții, organizații;

Lipsa unui sistem de servicii publice de asistență socială specializate pe nevoile copilului și ale familiei;

Înregistrarea unor eșecuri evidente în procesul de dezinstituționalizare a copilului;

Adoptarea unor măsuri de sprijin pentru copil, cel mai adesea sub presiunea urgențelor sau a factorilor externi;

Dispersia responsabilităților factorilor de decizie guvernamentali și locali pentru protecția copilului.

În condițiile de relansare economică situația copilului reprezintă un obstacol important. Problemele cu care se confruntă un copil în prezent, nu se datorează numai decăderii economice din ultimii 12 ani, ci și deficitului de politici sociale pentru copii. În comparație cu celelalte țări ce trec prin perioada de tranziție, România a alocat cheltuieli sociale publice inferioare în raport cu PIB-ul, față de Polonia, Ungaria, Slovenia, Slovacia etc., concentrându-se prea puțin pe protecție socială. Există o mare diferență între importanța acordată politicii sociale în România spre deosebire de tările U.E și țările în tranziție post-comunistă. La nivelul U. E. cheltuielile sociale publice totale însumează 30% din PIB, iar în Suedia ajung până la 40%. Așadar, în tările U.E., statul bunăstării sociale reprezintă o componentă structurală a societății.

În România cheltuielile sociale totale ating 20% din valoarea PIB, înregistrându-se o accentuare a decalajului față de alte țări în tranziție, acestea ajungând la 10%. Politicile sociale nu contribuie la dezvoltarea societatii si nu reușesc să satisfacă nevoile populației care trăiește în condiții mizere. Ioan Mărginean consideră ca soluția ar fi sporirea resurselor alocate și utilizate prin creșterea proporției cheltuielilor sociale în bugetul public și în PIB, dar fără marirea fiscalității.

Tipul beneficiului Contributive Finanțarea universala Mixtă

Indemnizație pentru Suedia, Austria, Danemarca Marea Britanie,

concedii de boală Germania, Olanda, Grecia, Franța,

și maternitate Italia, Portugalia, Belgia, Finlanda,

Spania, România Irlanda

Indemnizații pentru Danemarca,

concedii datorate Franța, Suedia,

accidentelor de muncă Grecia, Finlanda

și bolilor profesionale Olanda, Italia,

Portugalia, Spania

România Marea Britanie Luxemburg,

Australia,

Belgia, Irlanda,

Luxemburg, Grecia

Alocații familiale Italia, Portugalia Danemarca, Suedia Franta, Grecia

Germania, Finlanda Austria, Belgia

Irlanda, Spania, Luxemburg

Olanda, România,

Marea Britanie

Servicii de sănătate Germania, Olanda Danemarca, Suedia Franța, Austria,

Italia, România Portugalia, Spania, Belgia, Irlanda,

Finlanda, Marea Grecia,

Britanie Luxemburg

Tabel numărul 3 Modalități de finanțare a politicilor sociale în

țări membre U.E. și România

Suportul financiar minimal actual constă în:

Alocațiile pentru copii care au înregistrat creșteri începând cu anul 2001 și care vor ajunge la 10 % din salariul mediu;

Alocația pentru copii este beneficiul social care de-a lungul celor 12 ani de după revoluție s-a deteriorat vizibil. Abia acum guvernarea încearcă mărirea acesteia la 10% din salariul mediu pe economie. Pentru a sprijini familiile cu mulți copii s-a introdus o alocație suplimentară, dar suma este prea mica pentru a oferi condiții minime decente de viață copiilor care trăiesc în sărăcie.

Alocațiile pentru copii au scopul de a mări resursele familiilor cu copii. Existența copiilor provoaca un dezechilibru de resurse care este corectat de aceste alocații care, până în anul 1995, erau singura sursă de supraviețuire a familiilor ce aveau condiții precare de trai. După 1995, când a fost introdus sistemul de ajutor social, alocațiile pentru copii au continuat să îndeplinească această funcție. Astăzi, ele au funcția de a acoperi unele nevoi minime. Faptul că aceste alocații au acoperire universală este benefic, pe de o parte, pentru că în acest fel copilul este recunoscut ca fiind un bun social, iar pe de altă parte, oferă un beneficiu pentru toți.

Alocațiile suplimentare pentru familiile cu doi sau mai mulți copii care au rolul de a reechilibra parțial resursele cu nevoile. Datorită nivelului lor scăzut au însă un efect neglijabil pentru dezvoltarea copiilor.

Sistemul de venit minim garantat introdus în ianuarie 2002;

Alocații suplimentare acordate doar familiilor sărace pentru susținerea partială a cheltuielilor de întreținere pe timp de iarnă;

Un sistem de ajutoare de urgență atribuit din fondul de solidaritate socială;

Alocații speciale pentru copii cu handicap și pentru îngrijirea persoanelor cu handicap;

Sprijin pentru familiile monoparentale.

La 24 octombrie 2003 s-a aprobat Ordonanța de Urgență privind alocația familială complementară și alocatia de susținere pentru familia monoparentală. Alocația de susținere se acordă familiilor monoparentale, adică acelor familii formate dintr-o persoană singură și copiii acesteia care au până la 18 ani și care locuiesc împreună cu aceasta . Persoana singură este persoana care este :

Necăsătorită;

Văduvă;

Divorțată;

Soțul/soția este declarat/ă dispărut/ă prin hotărâre judecătorească;

Soțul/soția este arestat/ă preventiv pe o perioadă mai mare de 30 de zile sau execută o pedeapsă privativă de libertate, neparticipând la întreținerea copiilor;

Nu a împlinit 18 ani, aflându-se într-o situație de mai sus;

A fost numită tutore sau i s-a încredințat ori dat în plasament unul sau mai mulți copiii și este necăsătorită, văduvă sau divorțată, cu excepția asistentului maternal profesionist.

Alocația de susținere se acordă lunar familiilor monoparentale dacă venitul net lunar însumat este sub 1,5 milioane lei. Cuantumul acestei alocații este de:

450.000 lei/ 1 copil;

525.000 lei/ 2 copii;

600.000 lei/ 3 copii;

675.000 lei/ 4 sau mai mulți copii;

Alocațiile se acordă pe bază de cerere întocmită de reprezentantul familiei însoțită de actele doveditoare privind componența familiei și veniturile acesteia. Componența familiei, filiația copiilor și situația lor juridică față de reprezentanții legali se dovedesc cu livretul de familie.

Îndeplinirea condițiilor de acordare a alocației familiale de susținere se verifică în termen de 15 zile de la data înregistrării, iar suma cuvenită se va acorda începând cu luna următoare depunerii cererii. Familia are obligația de a prezenta din 3 în 3 luni dovada frecventării cursurilor copiilor de vârstă școlară. Limita de venituri este corectată anual în funcție de evoluția prețurilor de consum și se aprobă prin hotărârea Guvernului. Deși aceste sume vin în ajutorul familiilor monoparentale, consider că ele sunt mult prea mici pentru satisfacerea nevoilor multiple pe care o astfel de familie le resimte.

Orice politică de suport pentru familie și pentru copil presupune considerarea factorilor de risc ce influențează viața familiei și, implicit, a copilului.

Unul dintre factorii de risc importanți este dificultatea în constituirea și menținerea unei familii. Dificultățile economice datorate tranziției afectează în mod negativ procesul de constituire a familiei. Numărul în continuă scădere a căsătoriilor din ultimii ani se datorează următorilor factori:

Declinul rapid al construcției de locuințe;

Lipsa capacității familiilor de a-și sprijini copiii pentru întemeierea unui cămin datorită decăderii economiei;

Creșterea numărului de familii tinere care sunt obligate să trăiască cu părinții;

Lipsa locurilor de muncă.

Un alt factor de risc este lipsa de responsabilitate față de nașterea și creșterea copiilor. Criza social – economică determină o anumită deteriorare a responsabilității față de nașterea și îngrijirea copiilor. Acest fenomen este accentuat de următoarele procese de dezagregare socială:

Creșterea numărului de nașteri în afara căsătoriei este un proces care se manifestă în toate țările dezvoltate. Totuși, condițiile economice precare au consecințe negative asupra mamei și copilului născut în afara căsătoriei. Între 1990 și 2001, numărul nașterilor în afara căsătoriei a înregistrat o creștere de la 18,3% la 26,7%. O parte dintre aceste mame trăiesc în uniune consensuală, iar numărul lor este în continuă creștere.

Tabel 4. Numărul născuților vii și structura după starea civilă a mamei, pe medii rezidențiale, 1996-2001

Creșterea numărului de copii abandonați în ultimii ani se datorează lipsei mijloacelor necesare întreținerii acestora. Există situații în care părintele încredințează inițial doar temporar copilul unei instituții de stat, dar, conform statisticilor, acest abandon devine în cele din urma definitiv. Deși colectivitatea oferă sprijin acestor copii el nu este suficient și nu poate înlocui o familie normală. Tendința de abandon s-a accentuat datorită lipsei serviciilor sociale de suport și de consiliere pentru familiile care se află în dificultate, dar și datorită preferinței sistemului pentru instituționalizare.

Tendința de disoluție a familiei este accentuată de scăderea surselor de venituri. Membrii familiei se separă pe perioade îndelungate de timp datorită lipsei părinților care pleacă în alte țări pentru a câstiga. Copii rămân în grija bunicilor sau sunt abandonați fără nici un suport.

Creșterea divorțialității mărește riscul abandonului, neglijării, abuzului fizic și sexual etc..

Majoritatea cercetărilor efectuate asupra politicilor sociale pentru familie și copil din România au ajuns la aceeași concluzie și anume că datorită fragmentării sistemului de asistență socială utilizarea resurselor disponibile a fost slabă. Resursele care sunt relativ mari au fost utilizate pentru a obține rezultate relativ mici. Se știe faptul că dezvoltarea unui sistem coerent de asistență socială centrat pe nevoile familiei și copilului reprezintă elementul esențial al unei politici sociale eficiente. Cu toate acestea, sistemul institutional actual de asistență socială nu are capacitatea de a rezolva optim noile probleme, nefiind suficient de bine structurat. Acesta este motivul existenței unui imens decalaj între capacitatea de intervenție a statului în situațiile de criză ale familiilor cu copii.

4.7 Ce a declanșat schimbarea viziunii privind familia ? Trecerea de la familia mixă la cea monoparentală

Familia românească a traversat, traversează și încă este definită de termeni precum: tranziție, schimbare, noutate, diversitate, criză, redefinire. În țările occidentale, dar și în țara noastră, analiza familiei presupune a surprinde schimbările societății căreia îi aparține și care îi trasează amprentele definitorii. Căderea regimului comunist a dus țara noastră spre perioada numită „tranziție”, perioadă complet nouă în care schimbarea apare atât la nivel individual, cât și la nivel societal. Structurile care defineau ordinea socială sunt restructurate după mecanisme controversate: aprobate sau contracarate, susținute sau ignorate, știute sau presupuse. Indiferent de atitudinea în fața schimbării, iată-ne ajunși într-o etapă în care căutăm iesirea din tunelul tranziției, dornici de stabilitate și siguranță. Trecerea de la sistemul restrictiv și coercitiv la democrație și libertate a adus schimbare și în dinamica practicilor familiale. Scăderea ratei natalității, creșterea divorțurilor, creșterea incidenței uniunilor libere sunt tendințe regăsite și în societatea românească, specifice perioadei post-comuniste. Dinamica schimbărilor din societate are efecte vizibile dar și discrete, pârghiile schimbărilor fiind subiectele cercetărilor din arii pluridisciplinare. Trecerea de la un regim strict la democrație și libertate, de la politici pronataliste agresive și intruzive la un sistem democratic și deschis are ca efect creșterea procentului familiilor monoparentale. În peisajul contemporan familia cu un părinte nu mai înseamnă excepție sau raritate, fenomenul fiind din ce în ce mai des întâlnit. Creșterea copiilor de către un adult singur poate fi cauzată de motive diverse, precum decesul partenerului, divorțul, situația mamelor adolescente, alegeri asumate („mame singure prin opțiune”, conform Giddens), copii în afara căsătoriei sau alte situații. Indiferent de motivul care declanșează episodul de monoparentalitate, avem de-a face cu o perioadă mai scurtă sau mai lungă, uneori definitivă, în care un adult îndeplinește rolul ambilor părinți pentru copiii săi. Care sunt implicațiile pe termen lung asupra copilului, care sunt efectele asupra adultului, cum acceptă societatea și care este rolul mass mediei în alocarea de etichete și promovarea unei anume imagini despre părinții singuri, sunt întrebări care vor găsi variante de răspuns atât în partea teoretică a tezei, cât și în partea de cercetare.

Trecerea spre perioada de libertate și democrație a adus cu sine o deschidere a „porților” spre ceilalți, prin diverse modalități de a ne conecta. Mass media și sistemul de comunicare sunt părți din structura societății care au fost transformate și restructurate, pe piloni de egalitate și democrație. Ceea ce în trecut era tabu și ascuns, azi este vizibil și deschis, uneori prea deschis.

Trecerea spre perioada contemporană a presupus parcurgerea unor pași și depășirea unor bariere, ajungând ca prezentul să ne ofere un plus de informație. Discrepanța trecut-prezent, din prisma canalelor de comunicare, este specifică dihotomiei societate închisă versus societate deschisă.

Dacă în trecut lipsa informației era acut resimțită de fiecare individ, azi avem nevoie de instrumente care să ne învețe ce să facem cu informația, ce păstrăm, ce e util și ce daunează. În amalgamul schimbărilor și progresul tehnologiei, familia și mass media se redefinesc, ambele având noi forme. Interpedendența celor două concepte reiese din funcțiile pe care le au și

modul de realizare, în contexul societății contemporane. Familia se redefinește și, deși societatea românească păstrează culori din tradiționalism, funcțiile devin pârghii de legătură cu instituții

moderne. Socializarea, funcție a familiei care se realiza prin excelență în familie, este azi preluată de diferite instituții, astfel că familia devine un sistem interconectat cu instituții partenere. Comunicarea și mass media sunt elemente care au contribuții dintre cele mai variate asupra familiei. Legătura poate fi evaluată din prisma ambelor fețe ale monedei, și pozitiv, și negativ: mass media având atât rolul de a crea modalități de acces la informație și cunoaștere, cât și rolul de a influența dezvoltarea și comportamentul indivizilor. Știm cu toții situații în care violența din mediul televizual are influențe dintre cele mai nedorite asupra copiilor sau influența jocurilor și a spațiului virtual, care creează situații emergente. Cercetări din domenii variate au subliniat efectele pe care le poate avea consumul de violență televizuală asupra comportamentului copiilor și al tinerilor. Toate aceste noi situații atrag atenția asupra unor schimbări care conturează o realitate dinamică. În contextul acestei permanente schimbări, atât familia, cât și sistemul media se definesc prin trăsături noi și transformări evidente. Familia monoparentală este mai des întâlnită și tinde să devină „normalitate”, cel puțin din punctul de vedere al sociologiei. Raportat la funcțiile pe care le îndeplinește familia și la dificultățile cu care se confruntă, putem să găsim puncte comune între familia biparentală și familia monoparentală. Mai mult, uneori în sânul familiei cu doi părinți se ascund forme de monoparentalitate, atunci când doar unul dintre părinți își asumă activ toate responsabilitățile legate de creșterea copiilor (din diferite motive). Totuși, chiar dacă dinamica socială construiește noi concepte, acceptate atât la nivelul realității, cât și la nivelul teoriei, societatea promovează în continuare dezideratul familiei cu doi părinți, activi și responsabili de formarea căminului și de creșterea copiilor, în parteneriat și armonie. Mass media românească trec prin transformări care reflectă tranziția și specificul societății prezente. Și sistemul mediatic parcurge etape și ajunge într-un prezent pe care, dacă îl abordăm din perspectivă funcționalistă, constatăm cât de diferit este de perioada de debut. Dacă la început prevala funcția de informare și supraveghere, acum am putea spune că acestea sunt pe plan secund, funcția de divertisment fiind pe alocuri predominantă. Însă acest lucru este valabil parțial, funcțiile pe care le îndeplinesc mass media sunt definite de perioadele de dezvoltare politică, economică și socială a țării sau sistemului de care aparțin. Lucrarea de față aduce în discuție elemente de teorie și practică din două domenii care se întrepătrund și se influențează reciproc: familia și mass media. Ambele concepte sunt analizate din prisma factorilor care le definesc, sub auspiciile definitorii perioadei pe care o trăim.

4.8 Studii de caz

Cazul numarul 1: Ghe. R., 59 ani, văduv.

Soția a decedat în 1997. Rămâne cu doi copii: o fată de 20 de ani și un băiat de 14 ani. La început fiica sa preia atribuțiile gospodărești și muncește pentru a suplini deficitul economic. Situația materială a familiei era precară datorită faptului că trebuiau să facă față cheltuielilor zilnice doar din pensia primită de tată și din salariul modest al fetei. Baiatul, fiind încă în liceu, nu contribuia la veniturile familiei decât cu alocația care reprezenta o suma mult prea mică pentru nevoile ce trebuiau acoperite. Nu au primit sprijin din partea rudelor pentru că bunicii nu mai erau în viață, iar celelalte rude nu locuiau în Arad.

La scurt timp după decesul soției, subiectul își găsește o concubină și petrece din ce în ce mai mult timp în apartamentul acesteia. Copiii nu sunt de acord, nu au relații de simpatie cu aceasta, dar o acceptă de dragul tatălui. Atribuțiile casei (curățenia, cumpărăturile și uneori chiar hrana) rămân responsabilitatea copiilor care se gospodăresc singuri. Uneori, concubina gătește și face curățenie pentru a-i ajuta pe aceștia.

Relațiile tatălui cu copiii săi se schimbă: certurile cu fiica sunt frecvente la început din cauza concubinei cu care acesta se afisează din ce în ce mai des. Cu timpul, însă aceasta începe să accepte situația. În relația cu fiul său tatăl a fost autoritar: “Deși parea că s-a maturizat brusc dupa moartea sotiei, l-am supravegheat atât eu, cât și sora lui pentru a evita un eșec școlar“. Amândoi copiii au avut rezultate școlare bune și au fost admiși la facultatea la care au visat. După casătoria fiicei, și mutarea acesteia la sotul său, baiatul rămâne aproape singur în apartament, având în vedere faptul că tatăl stă acasă doar o zi sau două pe saptămână. Cheltuielile casei le acoperă în totalitate tatăl, însă de apartament (curățenie, spălat, hrană) se ocupă fiul. Totuși, pentru că are nevoie de “bani de buzunar” băiatul muncește temporar atunci când serviciul nu îi afectează timpul alocat pentru facultate. Are prieteni mulți care l-au susținut moral la decesul mamei și cu care își petrece aproape tot timpul liber.

Astăzi, după ce fiica a absolvit o facultate, s-a căsătorit, are un copil, iar băiatul este student, tatăl se mândrește cu copiii săi: “deși nu au avut sprijinul mamei, copiii mei s-au realizat.”

Cazul numarul 2: A.S. 26 ani, necăsătorită.

La vârsta de 8 ani, tatăl său părăsește familia. Cu mama ,,nu am discutat niciodată deschis despre el, dar bănuiesc că a fost vorba de altă femeie.” A avut o copilărie grea, lipsită de orice contact cu tatăl pe care ,,nu l-am mai văzut de atunci”. Rudele nu i-au ajutat, iar mama sa, deși muncea, câștiga putin. Nu i-a plăcut școala, abia a terminat liceul , iar la 18 ani îl cunoaște pe C. S. cel cu care va face o fetiță. ,,Când am rămas însărcinată am hotărât să amânăm cununia civila pentru că nu aveam bani suficienți”. După nașterea fetiței, relațiile se înrăutățesc din cauza lipsei banilor, având în vedere că numai el muncea. Certurile devin frecvente, iar ruptura se produce pentru că tatăl nu mai dorește să-și asume responsabilitatea unui copil.

Pentru mamă, fără servici, cu un copil de aproape doi ani, “totul mi se părea fără speranță. Eram speriată și nu știam ce să fac.” Primeste ajutorul mamei care se implică în creșterea fetiței și în cele din urmă găsește și servici. Deși programul este încărcat și lipsește de acasă 4 zile /săpt. este mulțumită că poate câștiga bani pentru creșterea fetiței.

Fetița a obtinut rezultate foarte bune la grădiniță și s-a integrat repede în colectivul grupei, făcându-și foarte mulți prieteni. Manifestă o preferință pentru activitățile artistice și matematice, dar participă activ și la celelalte activități desfășurate de educatoare. Fetița își dorește mult să frecventeze grădinița în fiecare zi pentru că acolo are mulți prieteni cu care se poate juca, dar simte foarte acut lipsa mamei, deși în tot acest timp bunica o supraveghează. În ciuda faptului că petrece puțin timp cu copilul, mama știe întotdeauna ce s-a petrecut în lipsa ei acasă sau la grădiniță pentru ca fetița îi povestește amănunțit. Au o relație foarte apropiată și timpul petrecut împreună este valorizat pentru plimbări în oraș, vizite la grădina zoologică, jocuri și alte activități pe care fetița le preferă. Subiectul se interesează frecvent de evoluția copilului pentru că dorește ca fiica sa să obțină rezultate școlare bune.

Bunica este cea care se ocupă de creșterea copilului, atât în ceea ce privește frecventarea grădiniței, cât și în ceea ce privește satisfacerea celorlalte nevoi. Mama încearcă să îi asigure fetiței un trai decent, însă ,, sunt multe lucruri pe care nu pot să i le ofer.”

Nu s-a gândit la o relație stabilă și mai ales la căsătorie pentru că nu are timp și “oricum pentru mine importantă este fetița mea căreia vreau să-i ofer un exemplu bun.”

Cazul numarul 3: C.D, 45 ani, căsătorită.

Se căsătorește la vârsta de 18 ani și, fiind din provincie, se mută împreună cu soțul într-un apartament dăruit de mama acestuia în Arad. La vârsta de 19 ani naște o fetiță. Pentru a asigura o situație economică mai bună a familiei soțul muncește în diferite orașe din țară fiind plecat foarte mult timp de acasă. C.D. este nevoită să crească aproape singură copilul având în vedere că tatăl lipsește de acasă cu lunile. Situația financiară a familiei este bună și primesc ajutoare și de la țară unde locuiesc părinții ei și ai soțului. Când fetița împlinește șase ani tatăl părăsește țara pentru a munci în străinătate, deși cuplul aștepta al doilea copil. Timp de doi ani subiectul crește singură copiii: ,,Mi-a fost foarte greu, dar nu am avut încotro”. Avea servici, un copil de care trebuia să se ocupe îndeaproape, pentru că de abia începuse școala, și un nou născut. A ajutat-o și mama ei la creșterea celui de-al doilea copil pentru că nu se putea descurca singură. Pe timpul vacantei de vară fetița, și mai târziu și băiatul, stăteau la țară, la părinții mamei și uneori la părinții tatălui. Cu soțul lua legătura doar prin corespondență și nu se putea sfătui în probleme importante.

Cu copiii a fost foarte dură, nu au avut o relație foarte apropiată pentru că, fiind nevoită să suplinească lipsa tatălui, nu avea timp foarte mult pe care să-l petreacă cu copiii săi. ,,Aveam servici, o casă de întreținut și doi copii de crescut. Problemele mă copleșeau, dar nu aveam voie să mă plâng”. Subiectul regretă că relația cu copiii a fost una superficială, rece. Aceștia nu i-au împărtăsit gânduri, frământări, secrete ,, așa cum poate alți copii fac cu mamele lor. Dar acum, când mi-am dat seama, este mult prea târziu să mă mai pot apropia de ei.” Au învățat bine, fata a devenit asistentă medicală, s-a căsătorit și așteaptă un copil, iar băiatul este student. Relația dintre tată și copii a fost una formală pentru că, fiind rar acasă, nu aveau ocazia să petreacă mult timp împreună, să aibă relații apropiate.

În ceea ce privește căsnicia, sentimentele dintre cei doi s-au stins cu timpul, iar relația s-a deteriorat datorită faptului că acesta a continuat să muncească în străinătate până în anul 2003. În țară acesta petrecea doar două trei luni /an, iar lipsa de comunicare i-a depărtat pe soți. Acum, când copiii sunt mari și fiecare are viata sa cuplul întâmpină probleme: nu pot comunica și fiecare ,,își vede de viața sa”. Nu s-au gândit la divorț pentru că ,,suntem căsătoriți de atâția ani”, dar pe soți nu îi mai leagă nimic.

Cazul numarul 4: M.N., 38 ani, divorțată.

S-a căsătorit la 20 de ani deși pe soț îl cunoștea doar de 7 luni. Știa că are un temperament impulsiv, dar era convinsă că asta nu le va destrăma căsnicia. Le-a mers foarte bine timp de doi ani, până la nașterea copilului când absenteismul soțului de acasă a început s-o deranjeze: ,,nu se preocupa deloc de copil, considera că aceasta era numai sarcina mea.” În grija sa era totul: casa, îngrijirea copilului, deciziile importante. Soțul ajungea acasă uneori la miezul nopții, deși programul său de lucru se termina mult mai devreme și nu aveau timp să se sfătuiască pentru a rezolva problemele zilnice ale oricărei familii. În plus, banii pe care acesta îi câștiga nu erau aduși în totalitate acasă. Reproșurile soției generau scandaluri din partea soțului care considera că aceasta ,,nu are dreptul să-i ceară socoteală pentru ceea ce face el.” După un an a lovit-o prima dată. Și-a cerut scuze, a promis că nu se va mai întampla și viața și-a reluat cursul normal. Soțul nu și-a ținut însă promisiunea, bătăile au devenit frecvente, iar subiectul le-a acceptat pentru că ,, am fost nevoită să merg mai departe pentru copil. Acum îmi pare rău, trebuia să plec de la început, să nu accept umilințele.”

Când băiatul a mai crescut a început să intervină în certurile părinților pentru a aplana conflictele. Tatăl a considerat într-o zi intervenția acestuia drept ,,lipsită de respect” și a reacționat violent. M.N. a hotărât că nu mai poate accepta comportamentul soțului atâta timp cât fiul său este în pericol. Până la pronunțarea divorțului s-a mutat împreună cu băiatul la părinții săi, deși soțul a insistat să se împace pentru că ,,nu se va mai întâmpla”. Le-a fost greu o perioadă să se adapteze la noua viață și au avut probleme financiare pentru că nevoile băiatului erau din ce în ce mai mari, iar mama nu le putea face față din salariul pe care îl câștiga. Cu toate neajunsurile copilul nu s-a plâns niciodată și a sprijinit-o moral atât cât a putut. A avut în băiat un sprijin de nădejde pentru că acesta s-a maturizat brusc și a înțeles că mama sa nu va face față singură greutăților. Si-au împărtășit unul altuia necazuri și bucurii, au împărtit atribuțiile casei astfel încât totul să fie bine. Relația lor a fost foarte apropiată, bazată pe respect reciproc.

Bunicii nu le puteau oferi decât sprijin moral nu și financiar pentru că ,,aveau și așa o pensie foarte mică”. Tatăl a încetat după un timp să mai creadă în posibilitatea unei reconcilieri, iar familia acestuia a învinuit-o pentru situația ,,pe care a creat-o”. După pronunțarea divortului au încetat să mai ia contact cu fosta soție sau cu băiatul.

Astazi, subiectul consideră ca divortul a fost o decizie bună, pentru că baiatul ei traiește acum într-un mediu liniștit ,,departe de scandalurile și bătăile soțului”. Anul acesta se pregătește intens pentru admiterea la facultate. ,,Nu am avut bani să-l meditez, dar sunt sigură că va reuși pentru că învață bine”. Nu se gândeste la recăsătorie pentru că are un copil de crescut și ,,a fost de ajuns o dată. Nu mai am încredere în nimeni și oricum sunt fericită acum.”

Biografie socială

A. C., s-a născut în comuna Horia, în anul 1960. Este al doilea copil al unei familii de țărani simpli. Urmează școala cu clasele I-VIII în sat, acolo unde învață și fratele său care este cu șase ani mai mare. După terminarea școlii generale, părinții o îndrumă să urmeze școala profesională de marochineri pe care o termină în 1978. Este repartizată la o unitate din București și face naveta în fiecare zi pentru a ajunge la muncă. Câștigă foarte bine la început și este mulțumită. În anul 1976 fratele se căsătoreste și, doi ani mai târziu, soția acestuia naște un băiat. În anul 1983, tatăl decedează în urma unui atac de cord și este nevoită să suplinească lipsa acestuia ajutându-o și pe mamă în gospodărie și la munca câmpului. Relațiile cu fratele sunt tensionate pentru că acesta, deși locuiește în aceeași curte nu se implică în treburile gospodăresti. În plus, pe lângă gospodărie și servici subiectul trebuie să îl supravegheze și pe fiul fratelui pentru că acesta fiind divorțat nu se ocupă de copil deși îi asigură custodia. La început nu este de acord cu această situație, dar cu timpul se atașează foarte mult de băiat, și nefiind căsătorită vede în nepot propriul copil.

Lipsa tatălui său a marcat-o mult: decesul a fost neașteptat și a trebuit să se descurce singură fără un bărbat care s-o îndrume sau să o sfătuiască. De la moartea acestuia începe din ce în ce mai mult să regrete faptul că până la aceasta vârstă nu a reușit să se căsătorească. Își motivează situația cu faptul că nu are timp pentru o relație. În anul 1996 decedează și mama sa, lăsând-o cu o gospodărie destul de mare. I-a fost greu la început să se descurce cu toate mai ales că trebuia să se ocupe și de copil care acum avea nevoie de supraveghere pentru a nu fi influentat negativ. De servici nu mai era mulțumită pentru ca odată cu Revoluția din 1989 societatea la care lucra a înregistrat un declin datorită concurenței de pe piață. Îi este teamă să se reorienteze profesional chiar dacă câștigă sub salariul mediu pe economie, dar speră că odată cu trecerea timpului situația se va schimba. Îl înscrie pe copil la școala profesională de mecanici auto și după terminarea școlii reușește să îi găsească ceva de lucru. Relația cu acesta se răcește în momentul în care el hotărăște să se căsătorească cu o fată pe care subiectul nu o acceptă: ,,ar fi trebuit să ia de nevastă o fata din sat cuminte și muncitoare. Nu mai este binevenit în casa la mine pentru că nu m-a ascultat.”

În anul 1993 îl cunoaște pe viitorul său soț pe care îl acceptă, deși acesta lucrează sporadic și nu are o situație materiala satisfacatoare, pentru că își dorește căsătoria. Înainte de nuntă are cu acesta o relație de câteva luni, timp în care nu îl cunoaște foarte bine, având în vedere că se întâlneau o dată/ de două ori pe săptămână. Soțul se mută la subiect imediat după căsătorie pentru că, neavând părinții în viață, locuia cu chirie. Fiind crescută în spiritul muncii aceasta își dorea un soț harnic pe care să se poată sprijini în gospodărie. Speră că, în timp, acesta își va găsi un serviciu stabil și că se vor înțelege foarte bine. După căsătorie soțul își schimbă radical comportamentul. Nu dorește să-și găsească un servici stabil și nici nu o ajută în gospodărie sau la munca câmpului. O vreme subiectul acceptă situația pentru a evita divorțul. Certurile sunt frecvente în familie și uneori soțul pleacă de acasă cu zilele fără să-i spună unde merge. În anul 1996 se naște primul lor copil: o fetiță. Situația se înrăutățește pentru că soțul nu îi este de ajutor nici în creșterea copilului. Nevoia de bani este din ce în ce mai acută, problemele sunt multiple: soțul nu lucrează, în gospodărie nu o ajută nimeni, copilul necesită supraveghere atentă la aceasta vârstă. Lipsa de orice responsabilitate a soțului o determină să intenteze divorțul care se pronunță în anul 2000. După plecarea acestuia ,,lucrurile merg mai bine. Fetița a mai crescut și mi-e mai ușor, mai ales că mă mai ajută și vecinii care mai au grijă de ea cât lipsesc eu”. Situația financiară s-a ameliorat pentru că familia beneficiază de alocația de susținere pentru familiile monoparentale, dar și de alocația copilului. Pe lângă acești bani mai câstigă și de la servici ,,o sumă mică, este adevărat, dar banii îmi prind bine.” Astăzi regretă faptul că s-a grăbit să se căsătorească fără să-l cunoască prea bine pe partener.

La școală fetița înregistrează rezultate destul de bune. ,,Poate dacă aș fi avut mai mult timp să mă ocup de ea ar fi învățat mai bine”. În colectivul clasei nu s-a integrat foarte bine pentru că își rezolvă conflictele pe care le are cu colegii prin violență și de aceea nu are mulți prieteni. ,,Este foarte răsfățată și uneori se razvrătește vorbind nerespectuos cu mama sa. Când este pedepsită este la început violentă, iar apoi nu își mai arată supărarea, prefăcându-se că nu îi pasă. Subiectul speră că poate cu timpul comportamentul fiicei se va schimba, considerând că acesta este o consecință firească a vârstei si a imaturității copilului. Este bucuroasă totuși că are o ,,fetiță frumoasă și desteaptă” pe care speră să se bazeze când va fi mare.

În ceea ce privește viața personală nu se gândește să se recăsătorească pentru că nu are timp să cunoască un eventual partener și nu dorește să facă din nou o greșeală.

Concluzii

Procesul de socializare a copiilor care provin din familii monoparentale se face defectuos numai daca absenta unui parinte are loc la varste fragede ale copilului, atunci cand acesta inca nu si-a insusit norme de comportament, convingeri si nu si-a format principii. Daca in familia monoparentala parintele singur nu primeste ajutor din partea rudelor, a prietenilor atunci va trebui sa resolve si sarcinile care reveneau inainte paritelui care este acum absent sin u mai are timp si pentru a se ocupa de copil, pentru a-I transmite acestuia normele si valorile sociale. De aceea copiii ajung cu timpul sa aiba comportamente violente fata de cei din jur si chiar fata de mama. Nu reusesc sa se integreze foarte bine in colectivul clasei de elevi sau al grupei de copii si nu obtin rezultate scolare foarte bune. In cazul in care familia devine monoparentala atunci cand copiii sunt destul de mari si si-au format deja personalitatea atunci acestia devin un sprijin pentru mama si preiau o parte din atributiile parintelui absent (se ocupa de curatenia casei, fac cumparaturile necesare etc.).

Lipsa unui părinte micșorează vizibil veniturile familiei. Celălalt părinte este nevoit să găsească soluții pentru a suplini deficitul financiar. Alocația de susținere care a fost acordată familiilor monoparentale constituie un ajutor necesar. Există situații în care aceste familii nu primesc ajutor moral sau financiar din partea rudelor, părintele singur fiind nevoit să se descurce singur. Timpul pe care părintele îl petrece cu copiii se diminuează și de aici apar alte probleme. Riscul influențării negative a minorilor este mare având în vedere că minorul nu mai este supravegheat și mamele își schimbă comportamentul, devenind autoritare în relația cu copiii.

Sexul părintelui singur influențează gradul de sărăcie al familiei monoparentale. De multe ori, mamele întâmpină dificultăți în găsirea unui loc de muncă, fiind descurajate la angajare datorită statutului lor de mame. Imposibilitatea acestora de a absenta de la servici atunci când copiii au probleme de sănătate, le descurajează atunci când caută un loc de muncă.

Relația dintre mamă și copil se schimbă după producerea rupturii cu tatăl. Având în vedere că mama este nevoită să preia toate atribuțiile pentru ca familia să funcționeze normal, acesta are nevoie de sprijin pentru ca să le poate îndeplini. Încercarea ei de a duce la bun sfârșit sarcinile determină fie restrângerea sferei comportamentale specifice fiecărui rol, fie exagerarea unor tipuri de conduită din sfera rolului matern. De foarte multe ori copilul cel mare este cel care se implică în rezolvarea unor sarcini, devenind un sprijin important pentru mamă, un suport emoțional, preluând rolul părintelui absent. Acest lucru determină o maturizare timpurie a copilului.

În schimb, relația tatălui (părinte singur) cu copiii nu se schimbă radical pentru că acesta caută de obicei sprijin în afara familiei (rude, prieteni, concubine), încercând să-și protejeze copiii.

Copiii care provin din familii monoparentale întâmpină probleme în procesul de socializare pentru că ei nu au cunoscut decât un singur model parental. De foarte multe ori cei care provin din acest tip de familii se adaptează foarte greu vieții de cuplu și există riscul major ca să divorțeze. Fetele pot fi socializate negativ, în spiritul aversiunii față de bărbati, astfel încât căsnicia lor este sortită eșecului încă de la început.

De asemenea, acești copii simt nevoia de afecțiune, pentru că nu au decât un părinte. Insuficiența paternă lasă amprente crude asupra copiilor, iar socializarea lui are șanse foarte mari să fie deficitară. Concluzia generală este aceea că absența părinților poate genera probleme de identitate pentru copil. Părintele singur este prea ocupat să le asigure un trai decent și uită să mai ofere afectiune copiilor.

Timpul petrecut de parteneri departe unul de altul datorită faptului că serviciul presupune puțin timp liber sau este în alt oraș duce la destrămarea căsniciei care poate însemna sau nu un divorț. Există situații în care cuplul preferă, datorită copiilor, să ramână împreună și să păstreze aparențele în ciuda faptului că nu îi mai leagă nimic.