Cultura Topinamburului In Localitatea Raureni, Judetul Valcea

[NUME_REDACTAT]

CAPITOLUL 1. Istoricul, producția și importanța culturii topinamburului

1.1. Istoricul culturii topinamburului

1.2. Dezvoltarea și producția culturii topinamburului

1.2.1. Pe glob

1.2.2. În țara noastră

1.3. Importanța culturii topinamburului

1.4. Sistematică

CAPITOLUL 2. Tehnologia de cultivare a topinambrului

2.1. Amplasarea

2.2. Rotația

2.3. Fertilizarea și aplicarea îngrașămintelor

2.3.1. Fertilizarea

2.3.2. Epoca de aplicare a îngrășămintelor

2.4. Lucrările solului

2.5. Materialului de plantat și plantarea

2.5.1. Pregatirea materialului de plantat

2.5.2. Epoca de plantare

2.5.3. Densitatea plantatului

2.5.4. Distanțele între rânduri și metode de plantare

2.6. Lucrări de îngrijire

2.6.1. Combaterea dăunătorilor

2.6.2 Combaterea bolilor

2.6.3. Combaterea buruienilor

2.7. Recoltarea

2.8. Depozitarea și păstrarea tuberculilor

CAPITOLUL 3 Cadrul natural în care s-au efectuat cercetările

3.1 Așezarea geografică

3.2 Relieful

3.3 Clima

3.4 Efecul factorilor climatici asupra culturii de topinambur și a calității producției

3.5 Solurile

3.6 Rețeaua hidrografică

CAPITOLUL 4 Evoluția experimentală a soiurilor de topinambur

4.1 Scopul și obiectivele urmărite

4.2 Materialul biologic utilizat

4.3 Tehnica folosită și metoda de cercetare

4.3.1 Tehnica folosită

4.3.2 Metoda de cercetare

CAPITOLUL 5 Rezultatele obținute

5.1 Producții obținute

5.2 [NUME_REDACTAT]

CERCETĂRI PRIVIND CULTURA TOPINAMBURULUI ÎN LOCALITATEA RÂURENI, JUDEȚUL VÂLCEA.

[NUME_REDACTAT]

CAPITOLUL 1. Istoricul, producția și importanța culturii topinamburului

1.1. Istoricul culturii topinamburului

1.2. Dezvoltarea și producția culturii topinamburului

1.2.1. Pe glob

1.2.2. În țara noastră

1.3. Importanța culturii topinamburului

1.4. Sistematică

CAPITOLUL 2. Tehnologia de cultivare a topinambrului

2.1. Amplasarea

2.2. Rotația

2.3. Fertilizarea și aplicarea îngrașămintelor

2.3.1. Fertilizarea

2.3.2. Epoca de aplicare a îngrășămintelor

2.4. Lucrările solului

2.5. Materialului de plantat și plantarea

2.5.1. Pregatirea materialului de plantat

2.5.2. Epoca de plantare

2.5.3. Densitatea plantatului

2.5.4. Distanțele între rânduri și metode de plantare

2.6. Lucrări de îngrijire

2.6.1. Combaterea dăunătorilor

2.6.2 Combaterea bolilor

2.6.3. Combaterea buruienilor

2.7. Recoltarea

2.8. Depozitarea și păstrarea tuberculilor

CAPITOLUL 3 Cadrul natural în care s-au efectuat cercetările

3.1 Așezarea geografică

3.2 Relieful

3.3 Clima

3.4 Efecul factorilor climatici asupra culturii de topinambur și a calității producției

3.5 Solurile

3.6 Rețeaua hidrografică

CAPITOLUL 4 Evoluția experimentală a soiurilor de topinambur

4.1 Scopul și obiectivele urmărite

4.2 Materialul biologic utilizat

4.3 Tehnica folosită și metoda de cercetare

4.3.1 Tehnica folosită

4.3.2 Metoda de cercetare

CAPITOLUL 5 Rezultatele obținute

5.1 Producții obținute

5.2 [NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT] este artă și știință în același timp, dar are și o mare însemnătate socială și economică. Agricultura este ramura principală a producției materiale, dar și baza procesului de diviziune socială a muncii, prin apariția și dezvoltarea unor noi ramuri ale producției materiale, derivate din agricultură sau bazate pe asigurarea hranei producătorilor de către agricultură. Prin urmare, agricultura rămâne baza economică pentru dezvoltarea statelor moderne și contemporane, indiferent de stadiul în care se află.

Importanța agriculturii economică, pentru toate timpurile și pentru toate popoarele, decurge și din aceea că ea este singura ramură a producției materiale care acumulează energie solară. Celelalte ramuri ale producției materiale doar consumă și transformă energia acumulată sub diferite forme de către natură sau de către agricultură. De aceea economia tării depinde dor de dezvoltarea agriculturii. La ora actuală este singura ramură de producție materială capabilă să îmbunătățească resursele energetice ale omenirii.

Datorită proceselor de creștere biologică, în agricultură consumul de materii prime este mai mic decât produsul finit.Rezultă că ponderea cheltuielilor materiale este mai mică, fiin mai mare cea a produsului nou creat. Ca urmare, la aceeași producție globală, agricultura produce și furnizează un venit național mai mare. De aceea dezvoltarea agriculturii este cea care poate contribuii la sporirea mai rapidă a venitului național.

În momentul de față, de criză alimentară prelungită, produsele agricole își au asigurată o desfacere sigură, aducând producătorilor agricoli venituri considerabile, care contribuie la bunăstarea lor materială.

De soarta și importanța agriculturii este legată importanța economică, socială și politică a agricultorului, ca factor de producție și dezvoltare în orice societate.

Imporanța economică a agricultorului este determinată de posibilitatea autosatisfacerii celor mai însemnate nevoi de trai ale sale – hrana. De aceea agricultorul este mai independent și mai reținut la îndemnuri sau măsuri care vin dinafara preocupărilor sale, are posibilitatea să-și regleze singur balanța dintre venituri și cheltuieli, mai mult decât oricare profesionist, el este în măsură să-și înmulțească singur averea, contribuind totodată la sporirea avuției naționale.

Spre deosebire de celelalte ramuri ale producției materiale, procesul de producție din agricultură, are anumite particularități care au apărut odată cu agricultura și se vor menține atâta timp cât agricultura va costituii ramura producătoare mai ales de alimente pentru populație.

Principala particularitate a agriculturii ca ramură a producției materiale constă în aceea că pământul fucționează ca obiect al muncii și totodată ca mijloc de muncă, ceea ce îl transformă în principalul mijloc de producție al agriculturii, fără de care nu se poate practica agricultura.

Dat fiind acest rol vital al pământului în practica agriculturii, aceasta înseamnă că indiferent de factorul social economic, trebuie asigurată o folosire rațională a pământului.

Mijloacele de producție specifice agriculturii sunt plantele și animalele, ele funcționează ca obiecte ale muncii atunci când, prin intermediul uneltelor de muncă, ale forței de tracțiune și al pământului ca mijloc de muncă, omul le folosește pentru a obține maximul posibil de produse vegetale sau animale la unitatea de producție. În același timp ele fucționeză ca mijloc de muncă, deoarece prin intermediul lor omul acționeză asupra pământului ca obiect al muncii, pentru a asigura folosirea la maximum a capacității de producție atât a plantelor și animalelor cât și a pământului.

Prin natura ei, agricultura este o ramură antipoluantă, activitatea plantelor verzi din agricultură, prin procesul de asimilație clorofiliană, contribuie la micșorarea poluării multiple provocată de dezvoltarea industrială.

Agricultura poate devenii azi în România, un factor de micșorare a șomajului industrial, prin migrația oraș – sat. Din totalul celor 141 de țări pentru care statistica O.N.U. ne oferă date privind contribuția agriculturii la formarea produsului intern brut, în aproape jumătate agricultura produce peste 20% din produsul intern brut.

Agricultura a fost și rămâne principala sau poate chiar unica sursă de alimente pentru omenirea în continuă creștere, mau ales în condițiile exployiei demografice din țările mai sărace.

Agricultura în județul Vâlcea. Datele statistice arată că în 1968, 40% din valoarea producției globale a județului Vâlcea a fost realizată din agricultură, iar productia agricolă repreyenta 1,7% din producția globală a țării.

În județuș Vâlcea existau trei întreprinderi de mecanizare a agriculturii, în Rm. Vâlcea, Drăgășani si Bălcești. Aceste întreprinderi însumau, în anul 1968 un parc de mașini format din 1000 de tractoare, peste 600 de semănători mecanice, 400 de combine de cereale, precum și un număr insemnat de alte mașini agricole (de stropit, de împrăștiat îngrășăminte chimice etc.).

S-au aplicat și alte metode agrotehnice moderne, s-a introdus procesul de chimizare a agriculturii, procedeu aproape necunoscut în trecut aici. În anul 1968 au fost aplicate circa 8600 de tone de îngrășăminte, urmând ca de la un an la altul cantitațile utilizate să fie tot mai însemnate. S-au efectuat și lucrari de îmbunatațiri funciare, circa 5500 hectare fiind irigate.

Cea mai mare parte din suprafața totala a județului o dețin pădurile (47,9%), urmate de terenul arabil (17,5%), de pășuni (14,5%), de livezi și pepiniere pomicole (5,7%). Fânețele naturale (5%) și viile ( cu 2,0%) ocupă suprafețele cele mai restrânse. (L.Badea, [NUME_REDACTAT], 1970).

CAPITOLUL 1

ISTORICUL, PRODUCȚIA ȘI IMPORTANȚA CULTURII DE TOPINAMBUR

Istoricul culturii de topinambur

Planta este originară din America și a fost importată în Europa in epoca marilor expediții de explorare și colonizare. Topinamburul spre deosebire de cartof, proveniența lui este din emisfera nordică fiind adus pe [NUME_REDACTAT] de căpitanii de nave franceze care făceau legătura transatlantică între porturile franceze și așezările de coastă ale noilor coloniști franco-canadieni.

În anul 1613 tuberculii de topinambur, numiți între timp ,,trufe canadiene”, erau cunoscuți de public pentru prima dată prezentând francezilor leguma exotică minune care i-a ajutat pe coloniști să supraviețuiască iernii nordice, lucru care îi face să cultive planta. Doi ani mai târziu în anul 1615 au fost aduși la Vatican câțiva indivizi care aparțineau unui trib nativ sud-american de pe coasta viitoarei Brazilia de astăzi, Tupinambas. Acest moment la început fără legătură, este cel care a generat ulterior numele plantei, acesta rămânând neschimbat în limbile germană, franceză, spaniolă, germană, italiană, rusă și română pâna astăzi. La 100 de ani de la aceste două momente istorice, naturalistul suedez [NUME_REDACTAT], i-a atribuit plantei care era incă nouă pentru europeni denumirea de topinambur, crezând în mod greșit că ea provine din aceeași regiune ca și tribul care vizitase Vaticanul un secol mai devreme.

În secolele VIII și XIX topinamburul este bine cunoscut și des cultivat în Europa, chiar și la noi, însă popularitatea lui astăzi a scăzut foarte mult în România astfel încât numele nu mai spune nimic unui segment foarte mare al populației. Din păcate, rar se mai gasește prin piețe, îl întâlnim în special în zonele din transilvania și mai nou a început să fie întâlnit și în unele hipermarketuri.

1.2. Dezvoltarea și producția culturii topinamburului

Plantă erbacee, perenă, cultivată, originară din America de Nord, se mai numeste baraboi, brojbă, bulibă, cartoafe de iarnă, cartofi porcești, cartofi dulci, ciocaribe, crumpi porcești, flori galbene, floarea baraboiului, gălbinele, gherghine galbene, gulii, guraline, măr de pământ, mere de iarnă, morcovi-porcești,napi, napi de pământ, pere iernatice, picioarca, picioci, piciorici de pământ, piciocă iernatică, pirole, sfeclă, topinambur (Al.Borza, 1968). Genetic, 2n = 102. Nu se cunoaște vechimea în cultură, la descoperirea Americii, s-a constatat că indienii din America de Nord îl cultivau ca plantă alimentară. [NUME_REDACTAT] a fost adus în secolul XV.

Rezistent la temperaturi scăzute colții tuberculilor pornesc în vegetație la temperatura de 5-6 °C, se cultivă ușor, poate ierna în sol până la temperaturi de minus 30-40°C. Plantele tinere și mature suportă înghețuri de minus 5-6°C. Temperaturile ridicate, arșița din timpul verii nu-i dăunează este rezistent la secetă datorită sistemului radicular care ia apa din profunzime. Are cerințe mari față de umiditate dar are pretenții mici față de sol, recolte bune se obțin pe solurile luto-humoase de luncă, afânate, suficient de umede, fertile, ușor acide până la ușor alcaline (ph 6-7,5).

Rădacina la plantele provenite din sămânța este pivotantă, iar la cele provenite din tuberculi este fibroasă, asemănătoare cu cea de la cartof, dar mai viguroasă. Rădăcina poate pătrunde în sol până la adâncimea de 50-80 cm.

Tulpina este erectă, cilindrică, ușor brăzdată în lung, aspru-păroasă, ajunge la înalțimea de 1-3 metrii, este ramificată în partea superioară, iar la maturitate se lignifică puternic.

Frunzele sunt lung pețiolate, oval lanceolate și ușor serate pe margine, acoperite cu peri scurți si groși. Frunzele rămân verzi până la venirea înghețului.

Florile sunt grupate în inflorescențe solitare ( calatidiu ) asenănătoare cu aceea a florii-soarelui, dar mai mici de 4-8 cm. Numărul calatidiilor este mai mic la plantele provenite din semințe și mai mare la plantele provenite din tuberculi. Florile sunt galbene deschisde două feluri: ligulate și tubuloase. Florile tubuloase se află în interiorul calatudiului în număr de 40-90, hermafrodite și fertile, iar florile ligulate sunt dispuse la periferie în număr de 10-15. Înflorirea are loc în lunile octombrie – noiembrie, iar polenizarea este alogamă.

Fructul este o achenă lungă de 5-6 mm, de culoare cenușie. În condițiile țării noastre nu se formează fructele, de aceea planta se înmulțește exclusiv prin tuberculi.

Tuberculul se formează ca și la cartofi prin îngroparea părților subterane a stolonilor și are o formă neregulată, cu protuberanțe și ramificați.

Stolonii pot fi: ovali, piriformi, alungiți, fusiformi și neregulați. Coaja poate fi: albă, roșie, violetă sau albastră. Structura anatomică a tuberculului se aseamană cu cea a cartofului, cu deosebirea că periderma (coaja) este mai subțire și din această cauză se alterează ușor.

1.2.1 Pe glob

Planta este cunoscută în America de Nord încă din antichitate, fiind cultivată de vechii indieni în zona statelor Ohio și Michigan. Aici crește spontan pe solurile umede și argiloase, de-a lungul râurilor și drumurilor. La descoperirea Americii s-a constatat că indienii din America de Nord îl cultivau ca plantă alimentară. [NUME_REDACTAT], a fost adusă în 1497, mai întâi în Franța, de unde a trecut în Italia. La sfârșitul secolului al XVII-lea era cunoscută în cea mai mare parte a Europei, unde se cultiva prin grădini. Cele mai mari suprafețe cultivate se întâlnesc în Franța, Rusia, Germania, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, S.U.A. etc.

1.2.2 În țara noastră

[NUME_REDACTAT], suprafața cultivată este destul de mică, este prezentă în cultura furajeră, adeseori sălbăticită în jurul comunelor sau zăvoaie, în județul Cluj, Odorhei, [NUME_REDACTAT].

1.3. Importanța culturii de topinambur

La topinambur se consumă întreaga plantă, tulpinile suculente se însilozează și se folosesc ca furaj pentru animale, iar tuberculii sunt consumați în stare crudă sau preparață: se folosesc în salată, fierți în apă cu sare sau prajiți ca și cartofii. Valoarea nutritivă a acestor plante este destul de ridicată: 100 kg de tulpini au 23,2 UN, iar 100 kg de tuberculi au 22,5 UN. Topinamburul contine o cantitate destul de mare de substanță uscată din care aproximativ 80 % un polimer de fructoză – inulina.

Inulina este un polizaharid, care prin hidroliză conduce la un zahăr inofensiv pentru diabetici numit fructoză. Topinamburul conține celuloză și un număr mare de elemente minerale, printre care substanță uscată: fier; magneziu; calciu; mangan; potasiu; sodiu.

Din punct de vedere al conținutului în fier, siliciu și zinc el depașește cartoful, morrcovul și sfecla.

În compoziția tuberculilor de topinambur intră și proteinele, pectinele, aminoacizii, acizi organici și acizi grași. Substantele pectinice din topinambur se găsesc în cantitate de 11% din masa substanței uscate.

Deosebirea dintre topinambur și celelalte legume constă în conținulul mare în proteine al tuberculilor ( până la 3,2 din substanța uscată ), ce constă în 8 aminoacizi indispensabili, care sunt sintetizați numai de plante și nu sunt sintetizați de organismul omului: arginina, valina, histidina, izoleucina, leucina, lizina, triptofanul, fenilalanina.

Compoziție chimică. Tuberculii conțin, în medie, substanță uscată (22,1 %), proteine (1,66%), grăsimi (0,20%), substanțe extractive neazotate (18,43%), celuloză (1,0%), săruri minerale (0,95%). Substanțele extractive neazotate sunt formate din inulină (65-70%), zaharoză și foarte puțin amidon.

Tulpinile conțin substanță uscată (18,88%), proteine (2,58%), grăsimi (0,47%), substanțe extractive neazotate (9,85%), celuloză (3,52%), săruri minerale(2,45%). Spre toamnă conținutul de substanță uscată crește (până la 30%), și deasemenea, cantitatea de substanțe extractive neazotate (16-17%) și de celiloză (4-6%). (N. Zamfirescu, V. Velican, N. Săulescu, I. Safta, F. Canțăr,1965). Într-un kilogram de masa verde se găsesc 60-130 mg de caroten deaceea în furajarea animalelor este valoros și poate fi utilizat în primul rând pentru porcine și bovine, dar poate fii utilizat și pentru alte specii de animale. Ca planta furajeră contribuie la sporirea cantității de lapte la vaci și la creșterea în greutate a animalelor tinere.

Tabelul 1

Din punct de vedere al conținutului în vitaminele B1, B2 si C, topinamburul este mai bogat de 3 ori decât cartoful, morcovul și sfecla.

Tabelul 2

Importanța culturii topinamburului derivă atât din punct de vedere al calității culinare cât și prin locul pe care îl ocupă într-o dietă sănătoasă, cât și din punct de vedere economic, în dezvoltarea agriculturii românești ca parte integrată a acesteia. Cultura topinamburului este una din cele mai eficiente culturi din România, ea având o rentabilitate ridicată pe unitatea de suprafața în comparație cu alte culturi.

Fitoterapie. Tuberculii au utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Principiile active au acțiune dezinfectantă, energetică, galactogogă. Au acțiune antiseptică, tonică, întăritoare, revitalizantă; stimulează secreția glandelor mamare. Sunt recomandați în astenie, constipație, alăptare, creștere, gută, diabet, dispepsie, îmbătrânire, reumatism. Se recomandă în dieta diabeticilor, deoarece inulina, respectiv fructoza, nu dăunează organismului.

Medicină umană, uz intern. Pentru tratarea asteniei, gutei, diabetului, pentru creșterea secreției de lapte, favorizarea creșterii, ca regenerator pentru prevenirea îmbătrânirii, combaterea reumatismului: consumat ca atare, proaspăt, după ce se înlătură coaja sau în preperatele culinare.

Industrie. Tuberculii de topinambur reprezintă materia primă pentru industria spirtului. Din 100 kg de tuberculi se pot obține 7-10 litri de alcool care are o tărie de 35 de grade și aproximativ 60 kg de borhot. Din suc se produce un concentrat de fructoză ( 40%) care este folosit la îndulcirea băuturulor, siropurilor, gemurilor, dulcețurilor, umpluturilor pentru bomboane, destinate bolnavilor de diabet zaharatși cu dereglări ale metabolismului. Ca înlocuitor al zahărului, topinamburul este o materie primă foarte rentabilă, un hectar de topinambur dă pâna la 12 tone de zahăr, adică de două ori mai mult decât un hectar de sfeclă de zahăr.

Zootehnie. Tulpinile și frunzele sunt însilozate singure sau cu coceni de porumb, servesc furajării animalelor. Tuberculii sunt folosiți ca atare în hrana animalelor, mai ales a porcilor. Borhotul obținul la fabricarea spirtului poate fi folosit în hrănirea animalelor.

Apicultură. Specie meliferă. Florile furnizează albinelor culesuri de nectar și polen. Cantitatea de zahăr, 0,09-0,3 mg/floare. Producția de miere, 30-60 kg/ha.

Datorită tulpinilor înalte, care la unele soiuri depășesc chiar 3 metri înalțime, acesta este folosit cu succes pentru realizarea de perdele de protecție pentru a proteja culturile sensibile la vânturile reci sau por prevenii evaporarea umidității din sol. Tulpinile plantei se pot folosii pentru producerea peleților sau ca arcaci la susținerea plantelor.

1.4 [NUME_REDACTAT] (Helianthus tuberosus) face parte din familia Asteraceae, fiind perena. La suprafata solului dezvolta tulpini puternice erecte a caror inaltime ajunge la 2,5-3 m. În sol formează tuberculi de formă foarte neregulată, cu peridermul subțire, fapt ce face dificilă păstrarea lor. Soiul românesc care se cultivă la noi în țară este Compact și în măsură mai mică soiul Dornburg. Soiuri cunoscute în alte tări sunt [NUME_REDACTAT] și Fuseau.

– soiul Comun, tuberculii sunt mici, au culoarea roșiatică, iar forma este neregulată;

– soiul de Egipt, tuberculii sunt mici, culoarea este galbenă, iar forma este regulată;

– soiul Roșu, tuberculii sunt mai mari, au culoarea roșiatică mai bronzată, piriformi.

CAPITOLUL 2

2.TEHNOLOGIA DE CULTIVARE A TOPINAMBURULUI

Figura 1. Tuberculi de topinambur (foto originală 2013)

2.1 Amplasarea culturii

Amplasarea topinamburului se realizează pe soluri bine structurate, profunde și permeabile, are pretenții mici față de sol.Cele mai indicate pe care se obțin cele mai bune recolte sunt solurile cu textură lutoasă, luto-nisipoasă, luto-humoase de luncă sau nisipo-lutoasă, care au o capacitate mare de reținere a apei. Atunci când se evită tasarea pe aceste tipuri de soluri, creșterea topinamburului este mai mare în comparație cu tuberculii crescuți pe solurile nisipoase sau argiloase pe care le valorifică bine. Are o comportare bună și pe terenurile pietroase, nu suportă terenurile grele și reci, iar fașă de pH planta este amfitolerantă, acceptă solurile ușor acide, cu pH-ul 6, cât și pe cele ușor alcaline.

Cultura trebuie amplasată pe terenuri ferite de vânturi puternice, datorită creșterii luxuriante a topinamburului.

2.2 Rotația culturii

Perenitatea prin autoînsămânțare nu impune rotația. El rămâne pe același loc 10-15 ani. Totuși, pentru o cultură intensivă se poate practica rotația cu reducerea duratei culturii la 5 ani, 2 ani sau chiar un an. Trebuie să se țină cont nu atât de planta premergătoare, cât de cea succesoare.

La stabilirea rotației trebuie să ținem cont de particularitățile biologice ale topinamburului, de tipul de asolament și de structura culturii.

Alcătuirea asolamentului și a tipurilor de rotații trebuie să se facă în funcție de următoarele criterii:

alternarea speciilor de plante care sunt mari consumatoare de apă și de substanțe nutritive cu speciile care prezintă consumuri mai mici;

introducerea în rotație a plantelor care ajută la creșterea conținutului de azot;

rotația culturilor prășitoare cu cele neprășitoare;

evitarea revenirii speciilor de plante atacate de boli comune pe aceeași parcela mai devreme de 3 ani.

Cele mai bune rezultate se pot obține în ceea ce privește planta premergătoare, cele mai bune premergătoare sunt leguminoasele, gramineele perene furajere. Leguminoase bune premergătoare sunt trifoiul roșu în zonele umede și răcoroase și lucerna în zonele de câmpie. Cerealele păioase: secară, grâu, orz, orzoaică sau bostănoase, porumb siloz, in pentru ulei, floarea soarelui, dacă nu au fost atacate de putregaiul cenușiu și boli care pot fii transmise topinamburului.

Mai puțin indicate ca plante premergătoare sunt porumbul și sfecla pentru zahăr deoarece se recoltează târziu. Totodată trebuie evitate ca premergătoare cânepa și tutunul din cauza atacului de lupoaie.

Topinamburul nu este recomandat să se cultive după plante din familia Compositae (Asteraceae), genul Helianthus și nici în monocultură. De asemenea nu se cultivă nici după floarea soarelui și cartof, deoarece prezintă boli și dăunători comuni. După topinambur trebuie să urmeze o plantă care să asigure distrugerea samulastrei, în acest caz sunt indicate iarba de Sudan, borceagul și cerealele.

2.3 Fertilizarea și aplicarea îngrașămintelor

2.3.1 [NUME_REDACTAT] 2. Fertilizare topinambur cu azotat de amoniu (foto personală 2014).

La cultura de topinambur nu se pot obține producții ridicate dacă nu se aplică fertilizări chimice și organice, deoarece consumul de substanțe nutritive este mult mai mare decât la celelalte plante de cultura. Cultura de topinambur este o cultură care epuizează solul de substanțe minerale.

Azotul este elementul cel mai important mai ales în prima perioadă de vegetație, deoarece contribuie la dezvoltarea unei suprafețe foliare mari, dar și pe parcursul perioadei de vegetație.

Lipsa unei cantități suficiente de azot duce la îngălbenirea plantelor, reduce cu timpul suprafața foliară de asimilație și poate duce la consecințe grave asupra formării stolonilor și a tuberculilor.

Prezența unei cantități mari de azot duce la o creștere în înălțime a plantelor, ceea ce reduce tuberizarea și creșterea tuberculilor mai ales atunci când și cantitatea de apă și umiditatea din sol este ridicată; acoperă virozele în cazul producerii materialului de plantat; scade rezistența plantelor la boli, iar tuberculii se strică mai ușor în timpul păstrării.

Aplicarea azotului este bine să se efectueze în două etape, o parte înainte de plantare, la pregătirea patului germinativ și o parte la prima prașilă sau a doua. În prima etapă este indicat să se aplice azotul sub formă de azotat de amoniu, iar în a doua etapă concomitent cu prima prașilă sau a doua să se aplice sub formă nitrică.

Anual primăvara trebuie fertilizat cu aproximativ 60-100 kg la hectar de azot.

Fosforul are rol, în formarea tuberculilor, în dezvoltarea sistemului radicular,în maturarea tuberculilor, în acumularea amidonului, marește rezistența cojii la vătămările mecanice, stimulează rezistența mai mare la păstrare.

Insuficiența cantității de fosfor necesară se manifestă prin arsuri și reducerea formării tuberculilor.

Excesul de fosfor determină o maturitate mai rapidă a plantelor și a tuberculilor.Cantitatea de oxid de fosfor recomandată este cuprinsă între 50-70 kg la hectar.

Potasiul este consumat de topinambur în cantități mari, efectul este redus la începutul perioadei de vegetație, dar are efect în a doua parte prin creșterea suprafeței foliare și prin întârzierea îmbătrânirii foliajului.

Are rol pozitiv în rezistența sporită la secetă și mană, în creșterea valorii seminală a tuberculilor și în creșterea procentului de tuberculi buni pentru sămânță.

Excesul de potasiu poate duce la scăderea producției și chiar a calității tuberculilor de topinambur. Cantitatea de oxid de potasiu recomandată la hectar este de 40-50 kg.

Gunoiul de grajd. Are rol în aportul de elemente nutritive care îmbunătățesc însușirile hidrofizice și fizice ale solului, îmbunătățesc activitatea microorganismelor și pH-ul solului și deasemenea măresc capacitatea de absorție a solului. Gunoiul de grajd constituie o importantă sursă de azot, iar efectele lui de producție depind de momentul de aplicare, modul de încorporare în sol, dar și de gradul de fermentare, cantitatea si calitatea lui.

Cantitatea de gunoi de grajd recomandată la un hectar este cuprinsă între 30-60 tone.

2.3.2 Epoca de aplicare a îngrășămintelor

Tipul de ingrășăminte recomandat în cultura de topinambur sunt nitrocalcarul și ureea pe solurile acide, iar pe cele cu pH-ul neutru sunt recomandate sulfatul de amoniu, azotatul de amoniu și ureea.

Gunoiul de grajd, potasiul și fosforul este indicat să se aplice sub arătura de bază pentru că au nevoie de mai mult timp pentru descompunere, iar îngrășămintele cu azot se administreaza doar primăvara la pregătirea patului germinativ sau poate fii aplicat și în două etape: prima etapă la pregătirea patului germinativ, iar a doua etapă la intrarea în vegetație odată cu efectuarea lucrărilor de îngrijire, prășitul mecanic.

Îngrășămintele complexe conțin azot, potasiu și fosfor în diferite rapoarte, aplicarea se face primăvara înainte de pregătirea patului germinativ atunci cănd se efectuează o lucrare de încorporare a îngrășămintelor complexe în sol.

Carbonatul de calciu se aplică pe solurile care au pH-ul sub 5, sporind astfel producția topinamburului și a celorlalte plante din rotație. Este recomandată aplicarea lor plantei premergătoare în cantitatea de 5 tone la hectar, doar dupa ce s-a făcut înainte determinarea acidității solului.

Îngrașamintele foliare se aplică doar culturilor de topinambur care au fost afectate de: vânturi puternice, furtuni, grindină sau la culturile amplasate pe soluri nisipoase la care apar carențe în microelemente sau dezechilibre de nutriție. Aplicarea se face cu îngrășăminte foliare de diferite tipuri, în raporturi de 1:1:1; 4:1:1; 2:3:1 iar aplicarea se face odată cu tratamentele fitosanitare.

2.4 Lucrările solului

Figura 3. Freză de mărunțit solul (foto personală 2014).

Rolul lucrărilor solului este de a asigura un substrat cu o aerisire cât mai mare și cât mai afânat pentru a permite acumularea apei și a sărurilor minerale în sol, dar și pentru distrugerea buruienilor.

Arătura solului se face la adâncimea de 25-30 cm pentru toate tipurile de sol. Pe solurile grele afânarea solului trebuie executataă mai adânc pentru a permite dezvoltarea sistemului radicular, stolonilor și tuberculilor.Tot la dezvoltarea sistemului radicular contribuie și arătura efectuată la momentul optim preîntâmpinând formarea bulgărilor care constituie un impediment.

Foarte important la cultura mecanizată a topinamburului este nivelarea solului, ea poate fii făcută înainte de arătură sau după arătură, ajutând la erbicidare, recoltare și egalitatea adâncimii de plantat.

Lucrarea de dezmiriștit trebuie să se efectueze cât mai devreme posibil după recoltarea plantei premergătoare, la sfârșitul verii sau toamna, arătura se efectuează pe un sol scurs bine, evitând pe cat posibil patinarea care netezește și compactează fundul brazdei, odată cu arătura se încorporează îngrășămintele chimice cu fosfor și potasiu și cele organice, dar și totalitatea resturilor vegetale. Dacă terenul este puternic îmburuienat și cantitatea de resturi vegetale este mare este necesară o lucrare de arătură mai adâncă.

Lucrările solului se execută în mod diferit în funcție de anumiți factori: planta premergătoare, clima, eroziunea solului, textura solului, iar dacă terenul este în pantă arătura se execută pe curbele de nivel.

După arătura până la venirea iernii, terenul se menține fără crustă, curat de buruieni, permițând plantarea în primăvară devreme, prin zvântarea uniformă și rapidă a terenului. Primăvara când terenul este zvântat prima lucrare se face cu discul prin două treceri, iar dacă terenul este invadat de buruieni (pălămidă, pir sau volbură) lucrarea trebuie repetată, dar și atunci când arătura de toamnă sa efectuat după dezmiriștire la o perioada mai lungă.

Pregătirea patului germinativ se face atunci când solul este bine zvântat, pregătirea patului germinativ se face cu combinatorul, în ziua sau înainte cu o zi de ziua semănatului pentru a nu favoriza îmburuienarea culturii înainte de răsarire.

Pentru realizarea unui pat germinativ bun, se folosesc agregate complexe, având scopul evitării numărului prea mare de treceri. Tot acum se încorporează erbicidele și îngrașămintele, dar un obiectiv esențial avut în vedere îl constituie conservarea apei în sol.

2.5 Materialul de plantat

2.5.1. Pregătirea materialului pentru plantat

Pregătirea materialului de plantat începe din toamnă, de la momentul recoltării și constă în sortarea tuberculilor nevătămați, sănătoși, fără impurități, pietre sau pământ. Sortarea se face astfel:

tuberculi pentru consum;

tuberculi pentru sămânță;

tuberculi sub STAS (mici, vătămați).

Se elimină tuberculii care au simptome de putregai umed și uscat, mană, pentru a întâmpina infectarea tuberculilor sănătoși pe parcursul păstrării.

Primăvara materialul de plantare se sortează încă o dată, se elimină tuberculii bolnavi, cei care prezintă semne de putrezire și bulgării de pământ dacă există.

În funcție de materialul de plantat depinde foarte mult producția de topinambur. Materialul de plantat trebuie să aparțină soiului, mărimea tuberculilor să fie corespuzătoare și să fie sănătoși.

2.5.2. Epoca de plantare

Primăvara, plantarea începe imediat ce se poate ieși în câmp, dar și în funcție de tipul de sol. Umiditatea nu trebuie să fie foarte ridicată, ea trebuie să permită efectuarea plantării fără ca solul să se taseze sau să se formeze bulgări dacă umiditatea este scazută, astfel se asigură o bună acoperire a tuberculitor cu sol mărunțit bine. Temperatura minimă din sol la momentul plantării trebuie să fie cuprinsă intre 5-6°C, la o adâncime de 10 cm. Respectarea epocii de plantare este foarte importantă, deoarece dacă nu este respectată și plantatul se face mai târziu, pot intervenii ploile, acestea ducând la întârzierea plantării, din această cauză intervine seceta când plantele nu sunt destul de dezvoltate.

Plantatul trebuie să fie uniform, materialul de plantat trebuie să fie corespunzător din punct de vedere biologic dar și sortat pentru a reduce golurile și sursele de infecție cu diferite boli.

Plantarea poate să se facă primăvara sau toamna. Dacă plantarea se face din toamnă este mai convenabil deoarece crește producția de tulpini până la 60 % și cea de proteine brute până la 90 %, dar scade producția de tuberculi cu pâna la 8,7 %. Adâncimea de plantare dacă tuberculii se plantează toamna este de 8-10 cm, dacă se plantează primăvara 4-6 cm și de 6-8 cm pe terenurile nisipoase.

2.5.3 Densitatea plantatului

Cantitatea de tuberculi la topinambur pe hectar oscilează între 2.000-2.500 de kilograme, corespunde la 25.000-41.000 cuiburi la hectar, în funcție de densitatea stabilită la unitatea de suprafață, dar și de mărimea tuberculilor.

În general , nu atât mărimea tuberculilor plantați determină producția de topinambur cât , mai ales desimea de plantare, producți fiind în corelație cu numărul de tulpini principale la hectar.

Tuberculii folosiți la plantare sunt de mărime mijlocie, greutatea find între 30-50 grame.

2.5.4 Distanțele între rânduri și metodele de plantare

Figura 4. Distanța între rânduri și între plante pe rând (foto personală 2013).

Plantarea topinamburului se efectuează la distanțe cuprinse între 70-80 cm între rânduri, fiind avantajos pentru lucrările mecanizate de îngrijire și recoltare.

Adâncimea de plantare în funcție de condițiile tării noastre, este cuprinsă între 6-8 cm.

Topinamburul se poate planta cu mașina de plantat 6 SAD-75, la distanțele între rânduri de 75 cm, în agregat cu tractorul U-650. Dar plantarea se poate efectua și semimecanizat, se deschid rigole cu ajutorul cultivatorului prevazut cu corpuri de rapilă, în care tuberculii se pot planta manual, iar acoperirea lor se face mecanizat cu aceleași mijloace sau manual.

Distanța tuberculilor pe rândurile de plantare este cuprinsă între 30-40 cm pe rând.

2.6 Lucrările de îngrijire

Figura 5. Lucrarea de prășit și combaterea buruienilor (foto personală 2013).

Tuberculii răsar după 4-6 săptămâni de la plantare, până la răsărire se vor efectua lucrari de îngrijire și se va urmării distrugerea crustei care se formează mai ales pe solurile grele și cu vreme ploioasă, distrugerea buruienilor, precum și afânarea solului. Lucrarea se repetă și după răsărit, după ce plantele au 8-10 cm, mergând cu grapa de-a lungul rândurilor. Grăparea se face după amiază, când plantele își pierd turgescența pentru a preveni ruperea frunzelor. Prima prașilă se face după răsărirea completă, iar la 2-3 săptămâni urmează rărițatul. Când plantele ajung înalte, prin umbrire ele înăbușe buruienile și formarea crustei. O dată cu rărițatul (ultima prașilă) se face și răritul lăstarilor, lăsându-se la fiecare cuib numai doi, numărul mai mare de lăstari împiedică dezvoltarea tuberculilor.

Foarte important la excutarea lucrărilor mecanice este să se evite tasarea excesivă a solului, dizlocarea tuberculilor sau tăierea stolonilor. Când se aplică tratamente cu diferite pesticide trebuie să evităm poluarea mediului.

2.6.1 Combaterea dăunătorilor

Principalul dăunător al culturii de topinambur este șoarecele de câmp, precipitațiile scazute și temperaturile medii ale anului mai ridicate decât normal sunt condițiile ideale pentru înmulțirea rozătoarelor, cele mai afectate sunt semănăturile de toamnă sau culturile perene.

Prezența șoarecilor de câmp se evidențiază prin prezența orificiilor de intrare în galerii, diametrul galeriilor este de 4 cm, iar adâncimea galeriilor poate ajunge până la 35 cm.

Șoarecii de câmp atacă părțile verzi ale plantelor, dar și cele subterane, deaceea sunt periculoși pentru culturile de toamnă și pot face probleme și în depozite.

Măsuri agrotehnice de combatere a rozătoarelor:

efectarea arăturilor adânci;

eliminarea pârloagelor, acolo șoarecii găsesc condiții favorabile de creștere, hrană și se înmulțesc repede;

crearea de perdele forestiere, acolo poate fii un loc bun pentru dușmanii naturali ai șoarecilor: cucuveaua, bufnița, cioara de sămănătură.

Măsuri de combatere chimică:

– rodenticide sub formă de pastă: [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] 4-5 kg/ ha, Rodifen;

– sub formă de pulbere: Racumin TP 10 kg/ ha;

– momeli gata preparate: Bromakol 25-50 g într-o galerie activă;

– gazarea cu Critox ( 30% sulf ), pe suprafețe mici.

Alți dăunători din sol care atacă topinamburul:

Nematozii comuni, sunt viermișori foarte greu vizibili cu ochiul liber. Atacul se manifestă doar la partea subterană: stoloni și tuberculi, prin pete mici de culoare albă care cu trecerea timpului se măresc și se brumifică.

Nematozii cu chiști, sunt specii periculoase, iar pe terenurile infestate nu se recomandă cultivarea topinamburului mai ales pentru sămânță. Atacă părțile aeriene, cât și tuberculii și rădăcinile și se manifestă prin plante pipernicite care au frunzele îngalbenite, rădăcina principală este zbârcită și prezintă chiști, iar tuberculii sunt mici și nu prezintă aspect comercial.

Viermii sârmă, sunt larve ale gândacilor pocnitori. Provoacă deprecieri prin săparea galeriilor în pulpa tuberculilor și prin urmare, pagube.

Factorii care influențează atacul de viermi sârmă sunt: solurile cu reacție neutră și bogate în materie organică, dar și terenurile înțelenite.

Viermii albi, sunt larve ale cărăbușului de mai, aceștia atcă tuberculii prin escavații și rosături creând astfel porți de intrare pentru agenții patogeni.

2.6.2 Combaterea bolilor

Bolile care afectează topinamburul sunt: mana – Plasmopara helianthi și putregaiul alb – Sclerotinia sclerotiorum.

Mana – Plasmopara helianti

Figura 6. Frunză de topinambur atacată de mană (foto personală 2014).

Mana se manifestă în toate fazele de dezvoltare a topinamburului având efecte mai grave atunci când planta a fost afectată mai de timpuriu.

Plantele care sunt atacate în faza de răsărire stagnează în creștere, iar boala se manifestă pe frunze începând cu cele bazale. Frunzele rămân mici și prezintă pe fața superioară pete gălbui care se măresc de la pețiol către vârf, putând să cuprindă treptat tot limbul frunzei. În dreptul porțiunilor îngălbenite, pe frunze pe fața inferioară se formează un puf de culoare albă format din conidiofori cu conidiile ciupercii, plantele se ogilesc și aproape că se usucă complet.

Frunzele atacate ale plantelor prezintă pete întinse situate în treimea sau jumătatea de la baza limbului. Pe vreme ploioasă frunzele sunt atacate complet, se înnegresc apoi se usucă și cad.

Pe tulpini atacul se vede sub forma unor pete alungite, de culoare brună negricioasă, și de multe ori se înnegresc și se usucă.

În țesuturile atacate se formează oosporii sferici, de culoare galben brun cu membrană dublă, care pot rezista pâna la 6-8 ani. Ei se pot forma în toate perioadele de vegetație ale plantei gazdă, dar cel mai frecvent și în număr mai mare se formează, înainte de uscarea plantei, la sfârșitul perioadei de vegetație. Primăvara oosporii germinează și vor produce infecții la plantele tinere. Temperatura din sol la care încep epidemiile de mană este de peste 12°C, atunci începe germinarea zoosporilor iar umiditatea este ridicată.

Se recomandă aplicarea următoarelor măsuri de combatere și profilactice :

aplicarea unui asolament de durată lungă, astfel încât topinamburul să nu revină pe aceeași solă timp de 7-8 ani;

strângerea și distrugerea tuturor resturilor rămase pe câmp;

evitarea culturii de topinambur pe terenuri joase, pe terenuri infestate sau prea umede;

amplasarea culturilor la distanță de culturile din aceeași familie botanică (floarea soarelui) datorită bolilor comune;

aplicarea fungicidelor în combaterea manei pentru menținerea sănătății plantei și asigurarea unor producții ridicate;

tratamentele pentru a nu creea rezistență trebuiesc alternate în funcție de zonă, sensibilitatea la mană a soiurilor și condiții climatice.

Putregaiul alb – Sclerotinia sclerotiorum

Putregaiul alb este boala cea mai răspândită și mai păgubitoare ale acestei plante de cultură. Sclerotinia sclerotiorum este o specie polifagă care atacă un număr foarte mare de plante, peste 100 de specii din familii și genuri diferite: salată, mazăre, fasole, cartof, tutun, castraveți, sfeclă, dar și numeroase specii spontane.

Boala se manifestă încă de la fazele primare de dezvoltare ale plantei, până la maturitatea ei și atacă toate organele topinamburului, în special rădăcinile și baza tulpinii.

Dacă vremea este secetoasă pe organele atacate se văd pete decolorate, circulare sau alungite. În acest caz miceliul se dezvoltă în interiorul tulpinii, acolo se formează scleroții, care au mărimea unei boabe de fasole și aspectul unor formațiuni negre.

Dacă vremea este umedă miceliul ciupercii se dezvoltă pe suprafața tulpinii, unde alcătuiește o pâslă densă, alb cenușiu. În dreptul țesuturilor atacate plantele se pot rupe ușor, și dacă ramân întregi, frunzele se ofilesc apoi se brumifică și în cele din urmă plantele se usucă în totalitate. Atacul este mai mare atunci când temperaturile sunt cuprinse între 20-25°C și precipitațiile din timpul primăverii sunt mari și repetate.

În perioada de vegetație ciuperca se răspândește foarte ușor de pe o plantă pe altă plantă prin miceliul ușor și făramițat care poate fii transportat de către curenții de aer, păsări sau insecte pe alte plante sănătoase unde dacă are condiții favorabile produce alte infecții.

Se recomandă aplicarea următoarelor măsuri de combatere și profilactice :

evitarea amplasării culturii pe terenuri joase și umede;

dacă a fost semnalat atac se va face rotația culturii astfel încât să se mai revină pe aceeași parcelă doar după 4-5 ani, iar ca plante premergătoare se pot semăna , graminee furajere, cereale, lucernă care nu sunt atacate de Sclerotinia sclerotiorum;

strângerea și distrugerea plantelor atacate, dar și a resturilor vegetale rămase în urma recoltării;

efectuarea unei arături adânci de toamnă prin care se îngroapă scleroții ciupercii, astfel împiedicând germinarea lor;

aplicarea de tratamente în perioada de vegetație prin folosirea unuia din produsele: Sumilex sau Rovral 50.

2.6.3 Combaterea buruienilor

Figura 7. Combaterea buruienilor prin erbicidare ( foto personală 2014 ).

Prima lucrare de combatere a buruienilor se execută la aproximativ 10-14 zile de la plantare, lucrarea se execută cu prășitoarea mecanică între rândurile de plantat la o adâncime de 10 cm cu zonă de protecție de 12, 15 cm, iar viteza de înaintare este de 4 km/h.

Următoarea lucrare este bilonarea sau mușuroirea, are rol în menținerea solului afânat înainte de răsărire, în combaterea buruienilor mecanizat, dar și la susținerea plantelor împotriva vânturilor puternice care pot afecta tulpinile care sunt foarte înalte.

Buruienile pot produce pagube însemnate, determinând micșorarea producției, chiar dacă lucrările de ingrijire sau efectuat cu mijloace mecanice.

Metodele chimice de distrugere a buruienilor se bazează pe folosirea unui sortiment larg de erbicide, în funcție de infestarea cu buruieni perene sau anuale.

Momentul potrivit pentru lucrarea de erbicidare este înainte de răsărirea topinamburului, atunci când partea a doua de buruieni începe să răsară, ele fiind atunci în faza de cotiledoane sau 2-4 frunze. De obicei, înainte cu câteva zile de răsărit se efectuează a doua prașilă și apoi se aplică unul din următoarele erbicide :

linuron, acesta combate următoarele buruieni : iarbă bărboasă, știr, traista ciobanului, scânteiuță, meișorul și turița ;

metribuzin, acesta combate următoarele specii de buruieni : loboda sălbatică, știrul, albăstrița, mușețel sălbatic, urzica moartă, busuioc de câmp, etc.

Aceste erbicide mai pot fii numite și peliculare, pentru că soluția de stropit este reținută în primii centimetri de la suprafața solului și din aceasă cauză după erbicidare nu trebuie să se mai execute alte lucrări mecanice de întreținere timp de câteva săptămâni pentru a nu distruge efectul erbicidelor.

Dacă se efectuează o erbicidare preemergentă corectă, iar terenul nu este puternic infestat cu buruieni, până la recoltare nu mai sunt necesare alte lucrări ale solului.

Atunci când terenul se prezintă îmburuienat, se vor executa una, două prașile până la faza de încheiere a rândurilor de topinambur, dar aceste lucrări se vor face după patru săptămâni de la primul erbicidat.

În cultura de topinambur mai pot apărea buruieni cum ar fii: costreiul, mohorul, odosul, pirul, iar acestea se combat prin aplicarea unui al doilea erbicid selectiv pentru planta de topinambur, cum ar fii:

rimsulfuron ( sulfactant, titus 25 DF 40,50 g/ha ), acesta combate buruieni ca : iarbă bărboasă, odos, mohor, pir târâtor, costreiul din rizomi și sămânță ;

haloxifop-R-metil combate buruieni ca : costreiul când are 30-40 cm înalțime, pir târâtor la înâlțimea de 15-20 cm ;

fluazifop-P-butil combate buruieni ca : mohor, costrei, pir, acesta nu se aplică în condiții de secetă ;

quizalofop-P-tefuril combate buruieni ca : iarbă bărboasă, costrei, pir.

Aplicarea postemergentă a erbicidelor este foarte importantă în cultura topinamburului, deoarece sunt controlate buruienile cu germinație târzie care pot apărea în cultură. Acțiunea erbicidelor utilizate durează partu, cinci săptămâni și în această perioadă nu trebuie executată nici o altă lucrare a solului.

2.7 [NUME_REDACTAT] 8. Tuberculii de topinambur (foto personală 2013).

Tulpinile pentru furaj se recoltează toamna, după prima brumă mai groasă, când sunt încă verzi și suculente, folosind mașina de tăiat și tocat coceni. Tăierea se face la 15-20 cm de la sol. Ciotul rămas servește la prinderea rădăcinii și scuturarea ei de tuberculi. Producția de tulpini și frunze este de 30-50 tone la hectar.

Recoltarea topinamburului se face în funcție de scopul cultivării prin mai multe modalități:

manual, cu furca sau sapa, pe suprafețe mici;

semimecanizat, cu mașina de scos cartofi MSC-1, pe suprafețe mici;

mecanizat, cu combine diferite pe suprafețe mari, pe terenurile netasate care au textuă luto-nisipoasă sau lutoasă, fără resturi vegetale.

Tuberculii de topinambur se recoltează începând din luna octombrie când tuberculii au atins greutatea de 30 g. Recoltarea lor se face manual pe solurile nisipoase, prin smulgere, iar pe solurile mai grele, folosind plugul sau grapa. Sortarea se face odată cu recoltarea, evitându-se și vătămarea tuberculilor. De la recoltare tuberculii nu trebuie să depășească 24 de ore până la depozitare.

Tuberculii de topinambur pentru consumul de toamnă – iarnă, dar și pentru industrializare se recoltează în luna octombrie, înainte de venirea înghețului. Recoltarea trebuie să se facă pe vreme bună, iar umiditatea solului să fie corespunzătoare.

Pentru ca producția să fie mare și de calitate trebuie să se țină cont de:

delimitarea cuiburilor de topinambur care prezintă atac de boli sau mană și recoltarea lor separat;

recoltarea să se facă atunci când în sol este temperatura de peste 12º C, iar umiditatea este optimă pentru a permite separarea ușoară a pământului de tuberculi;

nu trebuie recoltat pe vreme ploioasă și nici nu trebuie lăsați tuberculii pe sol.

Ciclul de cultură al topinamburului este cuprins între 180-210 zile, iar producțiile obținute sunt cuprinse între 30-35 tone la hectar. La recoltare adunarea tuberculilor trebuie făcută cu atenție șă nu mai rămână tuberculi în sol pentru a evita răspândirea necontrolată a acestora.

Recoltare se poate efectua și primăvara, deoarece tuberculii se păstrează bine în sol, nu îi afectează temperaturile foarte scazute (-15,-20ºC) . Tuberculii recoltați primăvara sunt mai dulci decât tuberculii recoltați toamna din cauza transformării amidonului în substanțe dulci.

2.8 Depozitarea și păstrarea tuberculilor

Topinamburul se depozitează după modul de valorificare, în funcție de starea tuberculilor în momentul recoltării și de durata păstrării. Păstrarea lor se face fără pierderi dacă starea fitosanitară este bună, când recoltarea s-a facut la maturitate deplină, dacă vremea a fost bună, dacă au fost îndepărtate impuritățile și dacă nu prezintă răni.

Tuberculii pregătiți pentru păstrare trebuie să îndeplinească câteva condiții: tuberculii să fie maturi cu coaja suberificată pentru a nu se deshidrata pe timpul păstrării, să nu fie răniți, vătămați sau striviți, tuberculii să fie uscați, să nu fie pelicule de apă pe suprafața tuberculilor.

Tuberculii sunt organisme vii, iar activitatea fiziologică nu încetează după recoltare sau pe parcursul păstrării. Procesele fiziologice care au loc în perioada de depozitare sunt: transpirația, respirația, bolile de putrezire.

Respirația este un proces fiziologic, prin care se pierd cantități însemnate de materie organică, pentru ca consumul de substanțe de rezervă să fie minim trebuie să menținem o temperatură de păstrare de 2-4ºC și oxigenare normală.

Transpirația determină pierderi mari de apă în urma creșterii temperaturii și a micșorării umidității aerului din spațiile de depozitare. Pierderea apei din tuberculi produce deshidratarea și pierderea turgescenței.

Temperaturile ridicate, de peste 5ºC asociate cu umiditatea aerului de peste 90 %, poate favoriza atacul bolilor de putrezire a tuberculilor cum ar fii putregaiul umed sau putregaiul uscat, iar pierderile pot fii de până la 30 %.

Dacă factorii nu sunt optimi ( umiditatea, temperatura, aerul, lumina ) pot survenii zbârcirea, încolțirea, înnegrirea și brumificarea tuberculilor.

Temperatura, duce la intensitatea proceselor fiziologice din tubercul, temperatura de păstrare este cuprinsă între 2-4ºC.

Umiditatea aerului ajută la prevenirea transpirației, dar și la veștejirea tuberculilor. Umiditatea a aerului în spațiile de păstrare trebuie să fie între 85-90 %, dacă umiditatea este mai ridicată duce la dezvoltarea bolilor de putrezire. Umiditatea din spațiile de depozitare se măsoară cu higrometrul, reglarea făcându-se cu ventilatoare care introduc aer cald și uscat de afară dacă umiditatea este prea mare, iar dacă aerul este uscat se stropește pardoseala sau se așează vase cu apă în interior.

Compoziția aerului, în depozit compoziția trebuie să fie apropiată de a aerului atmosferic : 21% oxigen, 0,03% dioxid de carbon. Pentru asigurarea procesului de transpirație este necesar aerisirea spațiului de depozitare, dacă aerisirea este necorespunzătoare crește cantitatea de dioxid de carbon și favorizează respirația anaerobă.

Pentru a avea provizii păstrarea tuberculilor poate fii făcută în spații de depozitare permanente sau temporare.

Spațiile pentru depozitarea permanentă pot fii :

Beciurile și pivnițele, sunt încăperi de mărimi diferite și se utilizează în gospodăriile familiare, sunt construite în pământ și se pot depozita cantități reduse de tuberculi. Aerisirea se face cu ajutorul coșurilor de ventilație care în timpul iernii se astupă, iar reglarea temperaturii și aerisirea se face prin închiderea și deschiderea ferestrelor și ușilor.

Depozite cu ventilație mecanică, sunt construcții mari, dotate cu ventilatoare puternice dar și cu instalații speciale care reglează temperatura și umiditatea. Cantitatea care se poate păstra este de câteva mii de tone și boxele sunt construite din material lemnos cu capacitatea de 5 până la 20 de tone. Aerisirea se face prin canale care recirculă aerul sau amestecul de aer : interior și exterior.

Depozitele frigorifice, construcții moderne care sunt prevăzute cu instalații izolate termic, frigorifice, dotate electronic și automat pentru controlul factorilor de păstrare. Pot să asigure condiții optime de păstrare a tuberculilor în orice perioadă a aerului.

Spații utilizate pentru depozitări temporare.

Silozuri îngropate, improvizații simple din pământ, sunt amplasate în locurile mai ridicate, unde apa freatică este la o adâncime mai mare de 1,5 m, se întâlnesc în zonele reci cu ierni aspre. Se sapă un șanț de 65-75 cm adâncime și de 70-90 cm lățime, iar lungimea este cuprinsă între 7 și 10 m. După ce se umple șanțul cu tuberculi, se pune un strat de paie uscate deasupra de 40-50 cm grosime. La început se pune un strat de paie numai pe lateralele silozului, iar la venirea frigului se pun paie și pe coama silozului. Aerisirea și răcirea se face prin coama silozului, iar dacă ploua se acoperă cu materiale impermeabile după care se descopră din nou. Atunci când temperatura din siloz ajunge la valoarea de păstrare, întreg silozul se acoperă cu pământ. Pentru ca tuberculii să se păstreze bine în siloz trebuie îndeplinite două condiții : stratul de paie să fie destul de gros încât să protejeze de îngheț, iar silozul să fie uscat cand se pun tuberculii.

Cu cât este mai îndelungată perioada de depozitare a tuberculilor, cu atât gustul lor va fii mai dulce, din cauza proceselor chimice care descompun inulina în fructoză. Dacă sunt consumați imediat după recoltare tuberculii nu parcurg acest proces natural de transformare și pot cauza consumatorilor dureri de stomac și flatulență.

CAPITOLUL 3

CADRUL NATURAL ÎN CARE S-AU EFECTUAT CERCETĂRILE

3.1 Așezare geografică

[NUME_REDACTAT] se află în județul Vâlcea, este  amplasată  în sudul municipiului [NUME_REDACTAT], la o distanță de 3 Km, pe malul drept al râului Olt și ocupă o suprafață de aproximativ 200 de hectare, de teren. 

[NUME_REDACTAT] este reședința județului Vâlcea și un important centru economic cultural al țării, situat la intersecția paralelei 45º07’ latitudine nordică cu meridianul 24º22’21’’ longitudine estică, așezat în partea central – sudică a României, respectiv la confluența dintre Olt și Olănești.

[NUME_REDACTAT] este așezată la o altitudine de 240-260 metrii, la nord se învecinează cu [NUME_REDACTAT] Vâlcea, la sud se învecinează cu localitatea Stolniceni și SC.OLTCHIM.SA., la vest se învecinează cu localitatea Budești, iar la est se învecinează cu localitățile Copăcelu și [NUME_REDACTAT], la limita sudică a [NUME_REDACTAT] în partea central – estică a județului Vâlcea , pe traseul D.N. 64 [NUME_REDACTAT] – Drăgășani. [NUME_REDACTAT] , subdiviziune a [NUME_REDACTAT] sunt așezați de o parte și de alta a Oltului, în partea sudică a țării, fiind una din regiunile cu cele mai vechi vetre de așezări din România.

3.2 [NUME_REDACTAT] se află în dealurile subcarpatice, relief încadrat în cele trei mari unități ale județului Vâlcea, dispuse în trepte sau etaje cu altitudini descrescătoare de la nord spre sud: domeniul munților, care ocupă circa două cincimi din suprafața județului; domeniul dealurilor subcarpatice, cuprinzând o cincime din județ; domeniul colinelor piemontane, ce se întinde pe două cincimi în sudul județului. Dealurile subcarpatice sunt un rezultat al acțiunii de modelare a Oltului și a afluenților săi, în rocile depuse în depresiunea getică. Trecerea dinspre munte și dealuri se face prin intermediul unor gruiuri și înseuări.

[NUME_REDACTAT] prezintă un relief variat care se desfășoară în trepte: la nord se află [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] care împreună cu [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] închid depresiunea Loviștei. Spre sud urmează o treaptă mai joasă care corespunde zonei subcarpatice, dominată de dealuri prelungi și de [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] este așezat în partea central – sudică a României fiind intersectat de meridianul de 24 º longitudine estică și de paralela de 45 º latitudine nordică.

Râureni este amplasat în lunca Oltului pe lângă care se dezvoltă un sistem de opt terase din care cele inferioare sunt mai slab reprezentate, puternic fragmentate, în bună parte acoperite cu depuneri deluvioproluviale, malul drept este abrupt. Terasele se dezvoltă numai pe sub versantul estic până la Drăgășani. La nord dealurile fac parte din regiunea piemontană Olteană. Ele sunt dealuri cutate, cu contraste mari de altitudine de la 200 m și pot depăși în unele locuri chiar 700-800 m. La contactul dintre subcarpați și dealuri s-au dezvoltat mici depresiuni intracolinare constituite din depozite miocene și pliocene, reprezentate prin pietrișuri, nisipuri, argile, marne etc. pe un fundament cristalin. Dealurile ([NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]) se desfășoară la sudul treptei montane fiind dominate de culmea Căpățânii și masivul Cozia pe înălțimi ce nu depășesc 871m ([NUME_REDACTAT]). Treapta munților formează în nordul județului un adevărat patrulater de culmi, separate de adânca vale a Oltului (L. Badea și [NUME_REDACTAT], 1971).

3.3 [NUME_REDACTAT] este influențată de relieful cu fragmentare accentuată, radiația solară fiind neuniform repartizată. De la înalțimile din nordul județului până la periferia sa sudică mediile temperaturilor multianuale coboară conform succesiunii treptelor de relief, încât de la temperaturi medii negative ( sub -2°C în munții Făgărașului) se ajunge până aproape de 11°C în sudul județului.

În timpul anului temperatura medie lunară este într-o continuă evoluție, de la valori negative în intervalul decembrie – ianuarie, la valori pozitive în intervalul februarie – noiembrie. Luna cea mai rece este ianuarie, când valoarea medie a temperaturii este de -0.76˚C, iar cea mai caldă este iulie cu o temperatură medie lunară de 22.37˚C. Izoterma anuală de 10°C taie partea sudică a județului și pătrunde adânc spre nord de-a lungul văii largi a Oltului, până în regiunea dealurilor subcarpatice.

Mediile lunii cele mai reci sunt distribuite pe 7-8°C , cele din luna iulie, se eșalonează pe mai mult de 14°C, adică de la 8°C pe crestele munților, până la 22°C, în sudul județului.

Temperatura minimă absolută nu s-a situat sub -30°C, decât în sudul județului unde în mod frecvent se instalează aeru rece și a fost de -33,5°C, la Drăgășani în 1942.

Temperaturile extreme din timpul verii sunt relativ ridicate, ajungând până la 40°C, așa cum sunt în cea mai mare parte a [NUME_REDACTAT]. Expunerea către sud și adăpostul de sub linia sudică a munților și din depresiunile dintre dealuri sunt favorabile unor încălziri mult mai accentuate decât în cealaltă parte a munților, în condiții de relief asemănătoare. În general se observă o creștere a maximelor absolute în raport cu scăderea altitudinii reliefului și cu particularitățile locale ale acestuia ( Voineasa 34,5°C, [NUME_REDACTAT] 39,9°C).

Partea muntoasă a județului, precum și dealurile cele mai înalte aparțin unor zone, în care înghețul poate survenii din a doua jumătate a lui septembrie, data medie situându-se în jurul datei de 1 octombrie. Cu cât înaintăm mai spre sud, posibilitatea apariției primului îngheț este mai târzie. Înghețurile târzii de primăvară oscilează între 1 mai în nordul județuli si 5-10 aprilie în sudul județului.

Caracteristicile regimului termic

Tabelul 3

Din tabelul 3, rezultă că în perioada aprilie – mai, temperatura medie lunară a fost cuprinsă între 13-16°C în anul 2012, iar în anul 2013 temperatura medie a aceleiași perioade a fost cuprinsă între 13-19°C. Temperatura medie din lunile iunie, iulie, august a fost mai mare în anul 2012 decât în anul 2013, la fel și în lunile septembrie- octombrie.

[NUME_REDACTAT] nebulozității poate fi luată ca indiciu pentru distribuția teritorială generală a precipitațiilor fiindcă în porțiunilr cu cea mai mare nebulozitate cad și cele mai mari precipitații. De aceea numărul zilelor cu ploaie oscilează între 150-160 în zona înaltă cu 100-110 în zona joasă.

În zona muntoasă cu altitudini de peste 1200-1300 m, precipitațiile ating o medie anuală de 1000 mm, crescând cu altitudinea până la 1400 mm anual. În depresiuni cad în medie între 800-900 mm, anual. Cantitatea cea mai mare de precipitații cade în lunile mai și iunie, iar cea mai mică cantitate de precipitații se înregistrează în februarie.

Chiar dacă în general, precipitațiile nu au un caracter accentuat de torențialitate, în timpul verii se produc deseori căderi de ploi rapide și abundente, așa numitele ruperi de nori, care provoacă local viituri cu putere mare de distrugere. Dacă pe culmile muntoase, cele mai înalte, zăpada se așterne încă din septembrie, în depresiuni și în dealurile mai înalte din sud, data medie a primei zăpezi se situează în ultimele zile ale lunii decembrie. Numărul mediu al zilelor cu ninsoare în depresiuni este de 30-40 de zile și scade în zonele joase până la 15-25 de zile. Stratul de zăpadă se menține în medie 150-200 de zile în etajul superioe al munților, iar pe dealuri numărul mediu scade la 60-80 de zile, ajungând în sudul județului să se mențină 40-60 de zile.

Caracteristicile regimului pluviometric

Tabelul 4

Din tabelul 4 rezultă că precipitațiile atmosferice în perioada aprilie – mai au fost mai însemnate cantitativ în anul 2012, decât în anul 2013 când precipitațiile au fost aproape la jumătate decât în anul precedent. În perioada iunie – iulie – august, precipitațiile au fost aproximativ egale, atât în anul 2012 cât și în anul 2013. La recoltare, în luna octombrie, precipitațiile în anul 2013 au fost mai însemnate decât în anul 2012 și recoltarea a fost mai dificilă.

Circulația aerului

Cercetările referitoare la circulația generală a atmosferei deasupra continentului Europa au evidentiat faptul că, în afara vânturilor de vest, caracteristice latitudinii nordice de 45o în  zona  europeană  și  indirect, a județului Vâlcea, se manifestă și alte orientări ale circulației generale ale maselor de aer.  În spațiul județului Vâlcea, în stratele inferioare ale atmosferei, cu implicați deosebite se pot contura patru forme principale ale circulației maselor de aer : circulația  vestică, circulația polară, circulația tropicală și circulația de blocare.

Circulația vestică are o frecvență de 70%. Aceasta are o mare persistență, atât în perioada caldă, cât și în cea rece a anului și durează mai multe zile la rând. Situațiile cu circulație vestică determină ierni blânde în cursul cărora predomină precipitațiile bogate sub formă de ploi sau ninsori. Vara, circulația vestică determină o mare variabilitate în aspectul vremii și un grad mediu de instabilitate.

Circulația polară deasupra județului Vâlcea se manifestă în 20% din cazuri provoacând răcirile de la sfârșitul primăverii și începutul verii ,cât și pe cele de toamnă ,iar în timpul iernii provoacă temperaturi foarte coborâte (în depresiuni), însoțite de viteze mari ale vântului, ce viscolește zăpada.

Circulația tropicală reprezintă aproximativ 15% din cazuri și asigură transportul excesului de caldură din regiunile tropicale spre cele polare și pe deasupra teritoriului județului Vâlcea.

Aceasta se manifestă deasupra arealului studiat ,fie pe direcția de sud-vest ,când aerul tropical trecând pe deasupra [NUME_REDACTAT] aduce o cantitate importantă de vapori de apă ,fie pe direcția de sud-est, când trecând pe deasupra [NUME_REDACTAT] traversează județul Vâlcea sub forma unui aer fierbinte, sărac în precipitații. În perioada rece a anului, transportul aerului cald din nordul Africii peste [NUME_REDACTAT] determină apariția în arealul județului Vâlcea a iernilor blânde și de cele mai multe or, contribuie la căderea unor mari cantități de precipitații.Vara, transportul de aer fierbinte din sud-vest determină vreme frumoasă și deosebit de călduroasă și secetoasă, iar cel de aer maritim tropical din sud-vest, vreme instabilă, cu averse și descărcări electrice.

Circulația de blocare, apare când deasupra continentului Europa apare un regim de presiune ridicată care deviază perturbațiile ciclonice ce apar în [NUME_REDACTAT] între nordul și nord-estul teritoriului european, blocând direcția de deplasare spre sud-est. În acest timp teritoriul județului Vâlcea se află într-un câmp de presiune atmosferică cu vreme frumoasă, călduroasă, secetoasă și cer senin.

Vântul, partea cea mai înaltă a munților este supusă vânturilor dominante de nord – vest, dar particularitățile orografice produc devieri și canalizări ale curenților și, în condiții specifice ale județului Vâlcea, acestea sunt dirijate în special în lungul văilor Oltului și Lotrului. De exemplu la [NUME_REDACTAT] tot timpul anului vânturile dominante au direcția nord – sud.

3.3.1 Efectul factorilor climatici asupra producției de topinambur și a calității acestora

Atunci când condițiile climatice nu sunt prielnice în perioada de vegetație ( precipitații reduse, grindină, temperaturi ridicate ), au loc anumite fenomene fiziologice care duc la stagnarea creșterii tuberculilor, conducâns astfel la deprecierea calității biologice a tuberculilor.

Tabelul 5

Tabelul 6

Legendă:

(nu)- nu afectează;

(da)- afectează.

3.4 [NUME_REDACTAT] producțiile agricole și forestiere, solul este principalul factor prin care este posibilă aprovizionarea plantelor de cultură sau forestiere cu elemente indispensabile creșterii și nutriției: sărurile nutritive și apa. Această capacitate a solului se numește fertilitate.

În brâul dealurilor subcarpatice sunt condiții pedogenetice favorabile solurilor brune eu- mezobazice, brune luvice, luvisoluri albice și într-o măsură mai mică la limita superioară cu muntele pentru soluri brune acide, iar spre câmpie pentru soluri cenușii și chiar cernoziomuri cambice. În unele părți, cu relief monoton și cu alcătuire uniformă, cum este cazul unei bune părți din [NUME_REDACTAT], se găsesc soluri evoluate și uniforme pe întinderi mari. Pe vechile șesuri aluviale apar de regulă soluri brune luvice pseudogleizate, iar pe șesurile aluviale tinere sunt soluri aluviale în diferite stadii de evoluție. Pe relieful sculptat în sedimente marnoase sunt soluri intrazonale, iar pe cel sculptat în roci argiloase, sărace în carbonați, în multe locuri în alternanță cu nisipuri la care se adaugă local pietrișuri, se găsesc soluri brune și mai ales brune luvice.

Solurile brune luvice tipice și erodate au desfășurare în nord-vest, vest și sud-vest pe o suprafață de 1459 hectare, textura lor fiind lutoargiloasă. Ocupă terenurile slab drenate sau formele de relief cu vârste mai mari, de exemplu terasele mai vechi, răspândite în complex cu solurile brune argiloiluviale.

Solurile aluviale (inclusiv protosoluri aluviale) frecvent gleizate se desfășoară în cadrul zonei Râureni pe o suprafață mare, întâlnite cu precădere în lunca și terasele Oltului inferior și ale Govorei. Alcătuirea granulometrică a solurilor aluviale este extrem de variată, de la nisipolutoasă până la argiloasă. În funcție de condițiile locale, pot fi afectate de procese de gleizare, salinizare și alcalizare, iar prin utilizarea continuă a lor în agricultură, se constată o degradare a stării lor fizice.

3.5 Rețeaua hidrografică

Rețeaua hidrografică din județul Vâlcea aparține în întregime bazinului Oltului. În cuprinsul lui se pot diferenția două sectoare ale cursului, corespunzând la două zone sau trepte de relief, sectorul montan extins pe mai mult de 40 km între [NUME_REDACTAT] și Călimănești, și sectorul dealurilor subcarpatice și piemontane desfășurat pe aproximativ 90 km, de la Călimănești până mai jos de Drăgășani.

[NUME_REDACTAT] adună apele a numeroși afluenți, dintre care cei mai importanți sunt: Olănești, Lotru, Oltețul, Topologul, Bistrița.

[NUME_REDACTAT] are o lățime de 80 m, o adâncime de 2.30 m, viteza de scurgere este de 2.5 m/s și un debit mediu multianual de circa 150 mc/s, cu fundul acoperit de pietriș. Temperaturile medii ale râului Olt sunt în creștere din ianuarie până în iulie, august de la 0.7˚C la 19.1˚C; au o creștere mai rapidă între martie și aprilie: 3.7˚C -8.8˚C, și o scădere mai accentuată din august până în decembrie 19.1˚C- 1.6˚C.

CAPITOLUL 4

EVOLUȚIA EXPERIMENTALĂ A SOIURILOR DE TOPINAMBUR

4.1 Scopul și obiectivele urmărite

Lucrarea s-a realizat deoarece am dorit să cultiv și alte soiuri de topinambur decât cele existente în județ și am avut ca scop principal evoluția a două soiuri de topinambur locale care sunt: Galben de Rănășel și Violet de Rănășel, în vederea obținerii unor producții mai ridicate. Aceste soiuri sunt rezistente la atacul insectelor și la viroze, au un conținut ridicat de insulină, și dau producții ridicate, cuprinse între 18-30 tone la hectar.

Experiența făcută sper să fie utilă pentru a covinge în viitor producătorii locali, dar nu numai de potențialul ridicat, și de calitățile deosebite ale acestor două soiuri.

4.2 Materialul biologic utilizat

Figura 9. Soiul local Galben de Răvășel (foto personală).

Soiul local Galben de Răvășel (figura 3) și metoda de cultivare:

este un soi cu gust plăcut și cu proprietăți culinare deosebite;

se adaptează bine solurilor fertilizate și cu umiditate ridicată;

se plantează la distanța între 25-30 cm pe rând și 70-80 cm între rânduri;

tuberculii sunt mari, de formă neregulată, culoarea cojii este galben;

se utilizează pentru consum și pentru industrializare având o rezistență mare la nematozi;

soi rezistent la mană.

Figura 10. Soiul local Violet de Răvășel (foto personală 2013).

Soiul local Violet de Răvășel (figura 4) și metoda de cultivare:

este un soi de calitate superioară;

tuberculii sunt mari, de formă neregulată, iar culoarea cojii este violet;

este utilizat pentru consum și industrializare având o rezistență mare la nematozi și boli;

este mai putin pretențios la tipul de sol pe care se cultivă și la umiditate;

distanța de plantare este de 30 cm pe rând între tuberculi și 75 cm între rânduri;

se fertilizează cu azot la începutul plantării.

4.3 Metoda de cercetare și tehnica folosită

4.3.1 Metoda de cercetare

Experiența a fost amplasată după metoda blocurilor randomizate pe un sol argiloiluvial brun. Acesta este un sol de tip profund, textura atât la suprafață cât și în profunzime este luto-nisipoasă, reacția solului este slab alcalină ( pH – 7,5 ), conținut de humus moderat dar slab în fosfor și mai ridicat în potasiu. Precipitațiile medii anuale au fost de 650-750 mm/an, iar temperatura medie anuală este de 10°C.

4.3.2 Tehnica folosită

În anul 2012:

toamna s-a executat arătura de bază la jumătatea lunii octombrie, la o adâncime de 28 de cm, conținutul de umiditate al solului fiin optim;

primăvara pe data de 28 martie, s-a pregătit terenul pentru plantare, printr-o trecere cu grapa cu discuri, perpendicular pe direcția arăturii;

înainte de plantare pe data de 30 martie, s-au făcut două treceri cu combinatorul în diagonală față de direcția de plantare, asigurându-se astfel afânarea solului pe o adâncime de 10-15 cm;

s-au făcut lucrări de fertilizare cu îngrășăminte complexe ( N:P:K; 15:15:15 ), 500 de kg la hectar și s-a tratat solul cu insecticid împotriva dăunătorilor din sol;

plantarea s-a efectuat pe data de 31 martie, când temperatura din sol avea o valoare de 9 ºC, la o distanță de 70 cm între rânduri și 30 cm între plante pe rând, asigurându-se desimea de 40.000 tuberculi la hectar, realizându-se o normă de plantare medie de 2400 kg tuberculi la hectar, greutatea medie a unui tubercul fiin de 50 grame ;

la jumătatea lunii aprilie pe data de 13 aprilie, s-a făcut mușuroirea topinamburului, astfel asigurându-se distrugerea buruienilor răsărite și condiții optime de dezvoltare a tuberculilor ;

erbicidarea s-a făcut în două faze: o dată in toamnă și o dată în primăvară, după plantare, înainte de răsărirea plantelor cu Sencor 1 kg/ha;

la 23 de zile după erbicidare, s-a executat primul prășit și s-a mai făcut o mușuroire;

la începutul lunii octombrie s-a făcut distrugerea tulpinilor prin tocare;

recoltarea s-a făcut la sfârșitul lunii octombrie, când tuberculii s-au maturizat în mod corespunzător pentru a rezista în timpul recoltatului;

recoltarea s-a efectuat manual, după care s-a făcut sortarea pe categorii: de sămânță, consum și pentru animale.

În anul 2013:

toamna, la sfârșitul lunii octombrie, după recoltare s-a executat arătura de bază la o adâncime de 26 cm, umiditatea solului fiin optimă;

primăvara, la începutul lunii aprilie, pe data de 3 aprilie s-a pregătit terenul pentru plantare prin trecerea cu freza perendicular pe direcția arăturii;

pe data de 4 aprilie, înainte cu o zi de plantare s-au făcut două treceri cu combinatorul, în diagonală față de direcția plantării, asigurându-se afânarea solului pe 10 cm adâncime, lucrarea executându-se la umiditatea optimă a solului astfel încât tasarea este minimă;

plantarea s-a făcut pe data de 5 aprilie, temperatura solului fiind de 10 º C,distanța între rânduri de 75 cm iar între plante pe rând de 30 cm, asigurându-se astfel densitatea de 30000 tuberculi la hectar, cantitatea de tuberculi fiind 24000 kg, greutatea medie a unui tubercul fiind de 45 grame ;

fertilizarea s-a făcut cu azotat de amoniu ( NH4NO3 )- 150 kg/ha ;

mușuroirea s-a refăcut la începutul lunii mai, astfel asigurându-se distrugerea buruienilor răsărite și condiții optime dezvoltării tuberculilor;

înainte de răsărirea plantelor s-a făcut erbicidarea cu Agil, 1 litru/hectar, pentru monocotiledonate deoarece exista pir și mohor;

după 20 de zile de la erbicidat, s-a făcut primul prășit și încă o mușuroire;

s-au efectuat tratamente pentru mană cu Ridomil-2,5 kg/ha, în perioada 14-20 iunie;

la începutul lunii octombrie s-a executat lucrarea de tăiere a tulpinilor pentru însilozat;

la jumătatea lunii octombrie s-a făcut recoltarea semimecanizată a tuberculilor și s-au sortat pe categorii: de sămânță, de consum și pentru animale.

Capitolul 5

REZULTATELE OBȚINUTE

5.1 Producțiile obținute

Producțiile obținute de la cele două soiuri locale ( Galben de Răvășel și Violet de Răvășel ) în decursul celor doi ani ( figurile 11,12 ; tabelele 7, 8 ).

Soiul local Galben de Răvășel:

Figura 11. Producția obținută la soiul Galben de Răvășel ( 2012,2013).

Soiul local Violet de Răvășel:

Figura 12. Producția obținută la soiul local Violet de Răvășel ( 2012, 2013 ).

Producțiile obținute în anul 2012 la cele două soiuri locale de topinambur (tabelul 7 ).

Tabelul 7

Producțiile obținute în anul 2013 la cele două soiuri locale de topinambur (tabelul 8 ).

Tabelul 8

Figura 13. Producția de topinambur a celor două soiuri locale (Galben de Răvășel, Violet de Răvășel) în cei doi ani ( 2012, 2013 ).

5.2 [NUME_REDACTAT] 14. Producții obținute ( foto personală 2013 ).

Rezultatele obținute până la momentul actual se datorează în foarte mare măsură atenției deosebite avute în amplasarea și îngrijirea culturii.

Soiurile locale supuse experienței au o capacitate biologică de producție mare, care este dată de egalitatea dintre numărul de tuberculi și de mărimea acestora.

Dintre cele două soiuri experimentate în cei doi ani, cel mai productive este soiul local Violet de Răvășel, soi de calitate culinară superioară, coținut de inulină ridicat, aspect comercial deosebit datorită cojii violet, având calități bune de depozitare, dar și o rezistență ridicată la boli și dăunători.

În anul 2012 soiul local Violet de Răvășel și Galben de Răvășel au înregistrat o producție de 28 tone la hectar, respectiv 24 tone la hectar, datorită faptului că în lunile mai și iunie, precipitațiile au fost mai abundente.

În anul 2013, producția obținută a fost mai scăzută, respectiv de 27 tone la hectar și 22 tone la hectar față de anul 2012, înregistrându-se precipitații mai scăzute în lunile mai – iunie, respectiv și temperatura medie a acestor luni a fost mai ridicată decât în anul 2012, ducând la o producție mai scăzută.

În anul 2012 au fost înregistrate următoarele producții: Galben de Răvășel 24 tone la hectar și Violet de Răvășel 28 tone la hectar.

În anul 2013 producțiile la aceste soiuri au fost: Galben de Răvășel 22 tone la hectar și Violet de Răvășel 27 tone la hectar.

În concluzie cele două soiuri locale au calități deosebite, dau producții bune în condiții climatice normale, dar soiul care a înregistrat productii mai mari este Violet de Răvășel.

Bibliografie

1. POMPILICA IAGĂRU,GLIGOR CIORTEA – Fitotehnie, [NUME_REDACTAT] ,,[NUME_REDACTAT]” Sibiu, 2005.

2. POMPILICA IAGĂRU,GLIGOR CIORTEA – Fitotehnie-lucrări practice, , [NUME_REDACTAT] ,,[NUME_REDACTAT]” Sibiu, 2005.

3.GLIGOR CIORTEA, ALEXANDRU MOISUC, POMPILICA IAGĂRU- Producerea și păstrarea furajelor – note de curs, Sibiu.

4. POMPILICA IAGĂRU, GLIGOR CIORTEA, MIRELA STANCIU – Pratologie – îndrumător de lucrări practice, Sibiu.

5. GLIGOR CIORTEA, POMPILICA IAGĂRU – Agrotehnică- curs pentru uzul studenților, Editura ,,ALMA MATER” , Sibiu.

6. GLIGOR CIORTEA, POMPILICA IAGĂRU – Agrotehnică – lucrări practice, Editura ,,ALMA MATER” , Sibiu.

7. L.BADEA, CONSTANȚA RUSENESCU – [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] România, București 1970.

8. CONSTANTIN PÂRVU, Universul plantelor, Editura ASAD, București 2006.

9. CONSTANTIN PÂRVU, Enciclopedia plantelor – plante din flora României, VOL. III, Editura TEHNICA, București 2004.

10. Date și informații culese din publicația săptămânală ,,Formula AS”, suplimentul ,,[NUME_REDACTAT]”, nr. 914, 2010.

11. N.Zamfirescu, V.Velican, N.Săulescu, I.Safta, F.Canțar, Fitotehnie – [NUME_REDACTAT]-Silvică, București 1965.

12. ION DINCU, GHEORGHE LĂCĂTUȘU – Bazele tehnologice ale culturilor agricole, Editura CERES, București 2002.

13. E. DOCEI, V. SEVERIN – Îndrumător pentru recunoașterea și combaterea bolilor plantelor cultivate, București – [NUME_REDACTAT]-Silvica.

14. Date și informații culese din publicația lunară ,,AGROINTELIGENȚA”- Top culturi cu profit mare pe suprafețe mici, 2014.

15. Informații culese de pe site-ul www.pfaf.org/user/plant.aspx?[NUME_REDACTAT] = Helianthus tuberosus.

16. Informații culese de pe site-ul www.botanical.com/botanical/mgmh/a/artic 065.html.