Cultura Si Identitate Culturala

I. Definirea ,, identitatii culturale”

I.1. Personalitate creatoare- oameni de cultură

“Idealul e în om; și el se poate autodepăși, fără să iasă din granițele propriei sale naturi. Este bine ca omul să-și aprecieze valoarea.” (B. Pascal, Cugetări, Ed. Stiințifică, Buc,1992). Montaigne, despre scrierile lui Pascal spunea :” Cu cât cineva are mai mult spirit, cu atât găsește mai mulți oameni originali. Nu există o natură universală, o rațiune impersonală.” Pe de o parte, este vorba de subiectivismul fiecăruia dintre noi, de propriile noastre trăiri, iar pe de alta parte este vorba de rațiune. Și apoi, ne inscriem intr-o clasă sau alta, suntem categorisiți sub semnul educației, a influenței celorlalti, a autoeducării,a nivelului de cultură, dar și a propriilor noastre simțuri și reacții la frumos.

Dacă vorbim despre cultură trebuie întotdeauna să ne raportăm la natura care ne înconjoară, la societate ca întreg și la societatea din care facem parte, și, nu în ultimul rând, la om, ca ființa rațională, ca ființă spirituală, culturală, complexă prin trăire, simțire și gândire. Raportat la natură putem constata că omul face parte din natură; natura poate exista fără cultură, dar cultura nu poate exista fără natură; nu putem discuta despre cultură( in intregul ei) în afara naturii; cultura este ceea ce omul adaugă naturii, e un nou mediu existential-simbolic. Raportându-ne la societate și vorbind despre cultură trebuie spus ceea ce reprezintă omul: este înfăptuitorul, consumatorul și mostenitorul de cultură. Cultura se refera la cunoaștere, la valoare și valorizare, la creație, socializare și comunicare. Tudor Vianu spunea: „Cultura este o axiosfera”; termenul de cultură exprimă suma valorilor create de om; cultura este un patrimoniu al valorilor; el este cel care așează în centru discuției despre cultură ideea de valoare. El definea valoarea în sens rațional, ca fiind obiectul unei dorințe. Valoarea este deci ținta unei aspirații, expresie a unui ideal sau scop. Cel mai întâlnit înțeles acordat valorii e acela ca „ expresia ideală a unui acord între eu și lume, care poate fi oricând realizat”. Cultura este un sistem organizat de semne, un ansamblu de limbaje simbolice pornind de la ideea că pentru om comunicarea e o trăsătură obligatorie. Universalitatea culturii se învârte în jurul unor valori ca repere ale culturii. Unii autori, abordând soluția obiectualistă consideră că valoarea se găsește în lucruri( proprietăți cu valoare de adevăr, de frumos); valoarea reprezintă suma proprietăîilor pe care le are un obiect natural, artificial sau tehnic. Alți autori spun că valoarea stă în noi și nu în lucruri; noi dăm valoare lucrurilor. De exemplu, englezii spun că frumusețea se află în ochii privitorului. Interpretarea ideii de valoare trece prin toate filtrele disciplinelor din perspectiva cărora sunt analizate. Astfel vorbim despre valoare din punctul de vedere al psihanalistilor, al biologilor,în domeniul artelor, etc.

Probabil cea mai vehiculată împăcare a diferitelor puncte de vedere pornește de la ideea că valorile sunt de fapt relații dintre proprietățile obiective și judecata subiectivă a oamenilor. Cultura este deci un sistem de valori ce exprimă o relație complexă între proprietățile obiective ale lucrurilor și rațiunea nostra critică, judecata subiectivă și critica ce caracterizează ființa umană. Valorile sunt ierarhizate, polrarizate( adevăr/ fals, etc)de noi, au o tipologie (sunt valori morale, politice, religioase; după funcție pot fi valori mijloc sau valori scop; după natură putem vorbi de valori de tip material, spiritual, social, personal, dar pot fi și norme cu caracter normativ( au caracter orientativ în relație cu normele).

În zilele noastre nu putem analiza cultura fără a ne referi la comunicare pentru că, aceasta reprezintă suportul ontologic atât al omului cât și al culturii. Așadar, cultura și comunicarea definesc sintetic modul uman de existență și reprezintă sistemul forței creatoare a omului.

Creația este un dat al umanității, al omului capabil să interacționeze cu natura și cu ceilalți, dar să și modifice mediul înconjurător. Forța creatoare este dată de sinergia spiritului cugetător, a liberului arbitru și motivației intrinseci – pasiunea, impulsul si indemânarea, viziunea și forța creatoare a energiilor care se inlănțuiesc pentru infăptuirea imaginației. Este o posibilitate aflată doar la dispoziția omului. Momentul creației pune în mișcare acea putere ce dezvaluie viziuni ale simțurilor, trăiri ale spiritului, care sparg barierele stereotipurilor, le depășesc, depășesc cunoaștereea, mai exact o transced, dând naștere la nou, acei copii unici, originali ai minții umane.

„Creația de cultură o înțelegem ca un fel de compromis, solicitat de conflictul virtual dintre existența umană și Marele Anonim”. – Lucian Blaga

Creația este miezul culturii, după cum afirmă unii autori. Este o atitudine activă a subiectului prin spirit constructiv și critic. Se caracterizează prin originalitate creatoare, spirit anticipativ și prin corelarea originalității cu tradiția. Vorbim despre creație în orice domeniu al cunoașterii umane, fie că este vorba de știintă, tehnică sau domeniul artelor. Știința este expresia creației bazată pe cunoaștere. Creația în știință se face prin descoperiri științifice ale oamenilor de știință, așa cum vedem în istoria științei(care este o istorie a decoperirilor științifice). Creația în tehnică se face prin invenții(caractertizate prin originalitate, nou, asociere între stereotip și ceea ce este nou). În artă trebuie cultivate simțurile. Creația în artă este rezultatul transcenderii, este forța motrice adusă în slujba aducerii proriilor trăiri in plan obiectiv.

Fiecare mare gânditor, geniu creator, inovator intr-un domeniu al cunoșterii a aparținut unui timp, în care societatea se afla la un nivel de cultură, de civilizație, de trai specific perioadei respective. Putem vorbi despre cultură doar în prezența omului. Acesta e cel care a pornit pe drumul ființării și a luat cu sine tot ceea ce l-a ajutat în consolidarea esenței ființării sale ca om. Nostalgia cunoscatorului se transformă în satisfacție și fericire, odată cu eliberarea ideilor. Apar controverse care sedimentează adevar, frumos, sensibil, sigur. Probabil că pe masură ce gândirea înainteaza în lumină, sufletul se incălzește. Așa cum în mitul peșterii omul, pe masură ce înaintează în lumină nu mai dorește intoarcerea la întuneric, tot așa, pe masură ce noi orizonturi de cunoaștere ne hrănesc gândirea ne dorim din ce în ce mai multă cunoastere și apropierea de ceilalți.

Conceptul de valoare a acaparat atenția gânditorilor înca din secolul al XIX-lea, odata cu trecerea de la viziunile luministe și cele raționale la o concepție istorică asupra culturii. Autonomia valorilor devine un idicator semnificativ al modernizării și al procesului social.

Legat de aspirațiile oamenilor de cultură putem afirma că acestea au întotdeauna la bază căutarea adevărurilor universale/absolute, fie că este vorba de muzică, filosofie, stiință, pictură sau orice alt domeniu cultural.

Mircea Eliade il numea pe C.G. Jung “un profet al secolului XX”, care considera omul în toată complexitatea sa de ființa culturală. În acest sens, spunea Suzane Holan in prefața antologiei “Puterea sufletului”, opera lui Jung ține de antropologie culturală. O imagine a formei finale a teoriei Jung-iene face legatura pe de o parte dintre mitologie, istoria religiilor, alchimie și pe de altă parte între fizică și biologia modernă.

Gândirea modernă a pornit de la două sensuri aduse prin prisma amplificării modalitaților de comunicare și schimb intercultural actual: primul, ca ansamblu al creațiilor materiale și spirituale ce definesc condiția umana, in general și al doilea, ca ansamblu al creațiilor ce definesc modul de viată, valorile si tradițiile specifice ale unei comunități umane particulare, ca identități culturale.

Atitudinea omului fată de cultură se construiește in timp. Ne comparăm cu ceilalți și având reprezentarea acestora despre om și viață putem face alegerea conștienți de identitatea de sine a fiecăruia dintre noi: ne integrăm sau suntem integrați unei anumite comunități specifice, identitatea culturală vorbește despre noi, cultura noastră ne caracterizează sau suntem asimilați de aceasta prin ceea ce facem, gândim, comunicăm.

O personalitate deosebita a fost domnitorul Dimitrie Cantemir (1673-1723),. Creatiile folclorice ( binecunoscuta in acest sens este Miorita, o balada simbolica despre supunerea in fata sortii a romanilor) erau atât surse de inspirație pentru creatorii culți cât și un model structural. Intr-o politica istorica plină de salturi, cele mai dinamice epoci din punct de vedere cultural au fost cele caracterizate de stabilitate când treptele erau atinse sau chiar unele sărite, când s-a observat o sincronizare a elementelor propriei culturi cu elemente din cultura europeană contemporană. Acest lucru stă marturie pentru anii de dinaintea și de după abolirea domniilor fanariote când, intr-un context istoric favorabil, romanii au ales modul de viață vestic, în special cel francez, lucru urmărit constant și cu un ritm fantastic de rapid.

„De la afirmația lui Heraclit, conform căruia nu te poți scălda de două ori în apa aceluiași râu, la aforismul lui Rimbaud: „Eu este un altul", formulele care subliniază faptul că identitatea se construiește prin confruntarea dintre același și altul, dintre similitudine și alteritate sunt nenumărate." (Gilles Ferreol, Guy Jucquois, Dicționarul alterității și al relațiilor interculturale, Iași, Editura Polirom, 2005).

Fiecare individ este el însuși, afirmându-se ca „eu” diferit de celălalt, dar se înscrie, în același timp, și într-un grup pe care îl identifică prin „noi”. In funcție de naționalitate, limbă, profesie, sex etc, fiecare dintre noi aparține unuia sau mai multor grupuri. Identitatea are mai multe fațete șlefuite de sentimentele de apartenență pe care le resimte individul, de alegerile facute ca ientitate personala care se inscrie intr-o identitate colectiva.

Identitatea nu este un dat, ci o construcție a cărei durată este concurentă cu cea a vieții și pe care fiecare individ o exprimă în comunicarea despre sine, în „povestea" sa, ceea ce face ca identitatea să fie condiționată de dialogul cu celălalt, de recunoașterea si acceptarea sau respingerea unuia de către celălalt, de folosirea persoanei I și a persoanei a Il-a.

Cultura, în sens larg, este un mod de viață împărtășit de un grup, inclusiv practicile și cunoștințele, competențele și valorile care au în ochii grupului respectiv o semnificație deosebită.

Alteritatea se referă la relația cu celălalt, care se poate exprima prin cunoaștere și recunoaștere a celuilalt, a ceea ce este diferit în raport cu subiectul cunoscător.

„Demers cu statut interdis-ciplinar – la granița dintre literatura comparată, istorie, antropologie și psihologie – imagologia, în sensul restrâns, tradițional, al termenului, se ocupă cu studiul imaginilor pe care și le fac popoarele despre sine (autoimagini) sau despre alte popoare (heteroimagini)." (Luminița Mihaela lacob,Etnopsihologie și imagologie,Sinteze și cercetări, 2003).

Lucrarea fundamentală a lui Cioran, "Schimbarea la față a României" (1936), face o analiză extinsă a istoriei și a culturii române printr-o atitudine agresivă antitradiționalistă, considerând ca românii s-au autocondamnat la o existență mediocrâ din pricina unui "deficit de substanță". Soluția ca românii să se salveze din malul stagnării este numai "o schimbare la față", o ieșire subită și violentă de afirmare a propriilor valori: "Culturile mici n-au o valoare decât in masura in care incearcă să-si infrânga legea lor, să se descătușeze dintr-o condamnare care le fixează in camașa de forta a anonimatului. Legile vieții sunt unele la culturile mari și altele la cele mici", in epoca postbelică, Lucian Blaga (1895 – 1961) revalorifica satul românesc, definit ca loc sacru, "tărâm de legendă" supranumit "spațiu mioritic", acesta fiind o succesiune de deal și vale, care se regăsește , formativ in spiritualitatea neamului românesc: ("melancolia nici prea grea, nici prea ușoara, a unui suflet care suie și coboară, iarăși și iarăși, sau dorul unui suflet care vrea să treacă dealul ca obstacol al sorții și care totdeauna va mai avea de trecut incă un deal, sau duioșia unui suflet, ce-și are suisul și coborâșul, inaltările și cufundările de nivel, in ritm repetat, monoton și fără sfârșit").

Constantin Noica (1909-l987) reiterează concepția moderniștilor, susținând că a fi universal înseamnă să fii un suflet național, puternic ancorat în cultura populară, să crezi în forța miraculoasă a cuvintelor și sintagmelor limbii materne: "Numai în cuvintele limbii tale se intâmplă să-ți amintești de lucruri pe care nu le-ai învățat niciodată.".

Să amintim aici de -Nicolae Iorga – "Criza morala mondiala" (1922); Eugen Ionescu – "Nu" (1934) Mireea Eliade – "Cele doua Romanii" (1936); Adrian Marino – "Modern, modernism, modernitate" (1969) Edgar Papu – "Din clasicii nostri" (1977); Mireea Martin – "G.Calinescu, Mireea Vulcanescu -"Dimensiunea romaneasca a existentei" (1944); si «complexele» literaturii romane" (1981); Ioana Parlescu "intoarcere in Bucurestiui interbelic" (1999); Sorin Alexandrescu – "Identitate in ruptura" (2000).

Este limpede că opiniile și atitudinile personalităților culturale din România au făcut subiectul multor studii și lucrări culturale, analiza fenomenului românesc nu a lăsat indiferent pe nici un exeget și filozof. Este un continuum cultural, este o dezbatere permanentă în încercarea de a scoate la lumină adevărul universal.

I. 2. Nașterea identiății culturale din natura umană

Când vorbim despre identitate culturală ne gândim îndeosebi la comunicare, limbă, tradiții, religie, cultură și patrimoniu cultural fară a capăta uniformitate nici unul dintre aceste domenii. Prin cultură se modelează personalitatea umană, întrucât cultura transmite modele comportamentale, atitudini sociale, reacții dobândite și învățate, întreaga istorie a omului ca ființă socială. Cultura păstrează experiența socială și cognitivă, deține formele în care se exprimă conștiința de sine a unei societăți, elaborează și întreține mecanismele prin care se afirmă creația umană.

Însă cultura se dobândește, în special, prin actul fundamental al ființei umane și anume: comunicarea. „Limbajul este faptul cultural prin excelență” (Claude Levi-Strauss). Comunicarea este un factor consitutiv al culturii, un factor definitoriu și structural, fără de care nu putem înțelege nici o formă de cultură. Ea înseamnă un permanent schimb de informații, mesajele și semnificații între indivizi și grupuri, ceea ce dă consistență și bogăție fenomenului cultural. Este esența vieții sociale a omului, întrucât viața în comun, stocarea informațiilor și transmiterea moștenirii sociale către noile generații nu ar fi posibile fără existența multiplelor forme de semnificare și de comunicare.

In defininirea culturii trebuie ținut cont de multitudinea de abordări posibile ale acestei noțiuni și de posibilitatea de a omite anumite aspecte datorită amplitudinii subiectului in discuție. Pentru a defini cultura trebuie definite insăsi condiția umană, in unitatea și varietatea ei, in incercările creatoare nesfârșite, in căutarea adevărurilor absolute, in dorința de a lăsa posterității valori desăvârșite, inestimabile.Termenul ”Cultură” vine de la cuvântul latin ,, colere” care se traduce prin a cultiva, a onora, se referă la generalitatea activității umane.

UNESCO conside cultura ca “ o serie de caracteristici distincte a unei societăți sau grupă socială in termeni spirituali, materiali, intelectuali sau emoționali”. Fiecare grup iîși poate construi o identitate culturală proprie. Literatura in special și cultura în general, au adus contribuții importante pe această temă.

Cum mulți filosofi și oameni de cultură spun: “cultura este simbolul forței creatoare a omului”; nici o altă ființă nu a fost și nu este capabilă de cultură. Nu putem vorbi despre cultură, de acte de cultură, culturalitate, identitate culturală, decât raportat la ființa umană. Tot la nivelul uman putem vorbi de societați culturale și culturalizare. Aflați intr-o anumită societate, crescând și dezoltându-se într-o anumită cultură , sinele asimileaza și integrează în propria ființă, în propria personalitate, elemente transmise din generație in generație, pe care nu le-am cunoaște fără să ne fie aduse pentru ființare de alte finițe umane; cu alte cuvinte ne-am pierde identitatea fără a avea la îndemână această moștenire culturală. Reacțiile la /și gradul de asimilare a actelor de cultură, a elementelor și a modelelor culturale, a culturii în general sunt fie specifice fiecarei persoane, iar pe de alta parte sunt colective, ale unui anumit grup, ale unei organizații, naționalități sau ale unei intregi națiuni în ansamblul ei.

“Ne despart mai bine de trei veacuri de epoca in care Franța dăruia omenirii pe marele gânditor, om de știință și scriitor, Blaise Pascal. Diversitatea planurilor de manifestare, profunzimea și originalitatea unei cugetări alimentată de o sensibilitate efervescentă, au imprimat operei lui Pascal trăsături cu totul singulare, caracterul unei tulburătoare axperiențe spirituale, ale cărei semnificații filosofice constituie de multă vreme obiect de dispută și controverse”(B. Pascal, Cugetări,p. 35).

Opera lui Pascal reprezintă după unii oameni de cultură expresia raportului și produsul de forță dintre două tendințe contradictorii, una care se îndreaptă spre trecut – în căutarea credinței și purității originare a creștinismului evanghelic, cealaltă alimentată de o mare pasiune pentru știință și de o ratiune lucidă, care v a recunoaște în fond absurditațile ordinii sociale existente. Așa cum identitatea culturală presupune asimilarea, afirmarea,recunoașterea de elemente comune specifice unui grup sau organizații culturale, tot așa Blaise “fusese introdus in cercul unora dintre cei mai de seamă gânditori și oameni de știință ai vremii”- după cum relatează sora acestuia în ,, Cugetări,, .Acesta a iscat prin crearea și comunicarea operei sale numeroase discuții, polemici și contoverse amintind aici de Descartes, Leibniz, Mersenne, Gassendi si Gaspard, precum și alți oameni de cultură din diferite domenii ale cunoșterii.

„Nimic în raport cu infinitul, tot prin comparație cu neantul, un lucru de mijloc între nimic și tot“ (P. Blaise , p. 85), la fel identitatea culturala nu ar exista decât printre oameni; creația prin gândire creatoare, prin dialog, discuție, contoverse și polemici, dezgolirea asiduă a sufletului creator, apoi poate însemna tot cuprinzând elemente entice, naționale,sau minoritare ori religioase (care la rândul lor o pot cuprinde pe aceasta pe lânga alte elemente specifice), in comparația cu alte identități culturale nu numai asemănatoare ci uneori poate chiar divergentă cu acestea.

Nevoia și modul de a comunica este însăși o operă, face parte din cultura umană, recunoscut fiind faptul că înca din antichitate erau recunoscuți unii oameni și “puși” laolalta în discuție ca cei mai buni oratori ai vremii, căutându-le calitățile dar și slăbiciunile, ca personalități culturale distincte și ca formatori de cultură în raport cu ceilalți. Ei inșiși analizându-se și căutând metode prin controvese și dezbateri, dialoguri și monologuri, de a da putere mesajului transmis; ei creează o identitate culturală unită prin taina discursului, dar și prin dragostea și multumirea de a impărtăși altora.

Sunt adevărați vulcani de lumină creatoare care hrănesc pe ceilalți dar și pe sine din lava luminiscentă a propriilor trăiri și convingeri, a propriilor ințelegeri asupra lumii, ale propriilor reacții la frumos, sensibil, adevăr.

Nu putem vorbi de cultură în absența omului, dar nici de calitatea de a fi om , fără cultură. Însăși prin termenul “ identitate culturală” trebuie să aducem împreună atât ceea ce diferențiază dar și ceea ce apropie, prin definirea și aducerea împreună a celor doi termeni pentru a defini unul singular. Dar legat de semantica, omul singular nu este om cultural sau identitate culturală, cum nici cultura nu exită decât în universul uman, căci, fără socializare și culturalizare, fără interacțiunea dintre oameni, nu am exista ca identitate culturală.

Dar să nu uităm că aici nu este vorba de om ca persoana ci de om ca personalitate; ceea ce creaza o identitate culturală nu se refera la apropierea, asemanarea oamenilor ci a creațiilor, a operelor, a produselor cu valoare pentru societate sau omenire. Sunt cunoscute cazuri în care pictori sau scriitori, filosofi sau matematicieni stau retrași cu operele lor, chiar izolați de societate și chiar de familie ani întregi. Însă nu și operele acestora care, chiar fie dupa moartea părintelui său( ca persoană fizică) sunt expuse, communicate, redate sau tipărite, pentru ca mai târziu să fie regăsite, chiar reunite intr-un curent, alaturi de frați și surori întru gândire și reprezentare. Chiar și copii unici- opere originale – nu pot rămâne singuri în infinitul de posibilități ce le vor urma, căci odată apăruți în public, copii unici, unii deveniți deja inovatori, stârnesc reacții și forțeaza alte minți creatoare la reflecții și reflexii, la controverse și alungiri ale operei, la catalogari, fiind necesare mai multe criterii printre care apare întotdeauna indiferent de domeniu, dar intotdeauna în cadrul aceluiași domeniu cultural, elemente de asemănare și deosebire, un punct de plecare universal valabil( domeniu, stil, principii, calitatea operei, ce comunică, nivelul și modul de comunicare).

Interesul oamenilor pentru adevăr, pentru frumos, pentru cultură trece peste timp și spațiu și în interacțiunea ideilor propii cu a celorlați dă naștere actelor culturale, culturii și a interculturalității. Nu numai interesul singular, subiectiv, care nu ar face altceva decât să nască o operă care să stagneze, să existe doar prin creator, ci și interesul colectiv pentru cunoaștere, mânat de dorința de a împărtăși celorlalți, de a obține reacții de la aceștia, de a stârni spre dezbatere,dar și de dorința de afirmare pozitivă, hrănește sufletul singular aflat în colectivitatea umană. Fericirea cunoașterii nu este simțită și traită numai singular ci în colectivitate, în armonie cu ceilalți, în dialog și contoverse, în mărturisiri și prezentări ale ideilor, idealurillor, a simțurilor și a simțirilor, ale adevărului presupus, analizat și asimilat ca și convingere proprie.

Daca în actul creator primează simțurile și simțămintele, pentru ca mai apoi să intervină subiectivismul, psihicul, nimic nu apare ca viabil în universul uman fară a trece prin filtrul rațiunii. Toate conlucrează în natura noastră umană capabila de sensibil, de fin, de frumos. Această natură umană e capabilă să ofere, să simtă, să contemple dar și să modifice subiectiv și obiectiv frumosul. Și nu numai cunoașterea de sine și de ceilalți, ci chiar moștenirea noastră culturalș, ne obligă să apelăm la identitate, dar, în același timp, și la o aducere împreuna pentru acreditare sau critică, căci rațiunea critică face parte din noi și ne face oameni în adevarul sens al cuvântului; ea ne forțează să recurgem la sisteme de referința și criterii, la asemănări și deosebiri, la apropieri și diferențieri, la asimilari și la a fi asimilați sau excluși ca oameni de cultură. Dacă diferențele individuale sunt în cea mai mare măsură responsabile de ceea ce suntem în societate ca membrii ai săi, o alta premisă a acestei deveniri, a ceea ce am putea fi, este sistemul stratificării economico- sociale și etnice.

Sa nu uităm că modelarea noastră spirituală, culturală, are loc sub influența societății din care facem parte, sub influența celorlalți si a sistemelor fie că este vorba de cel educativ, politic sau mediatic, prin mijloace specifice de comunicare, informare sau manipulare în diferite grade, chiar nefiind conștienți de consecințele pe care le au asupra noastră.

I.3. Definirea conceptelor de „cultură” și „identitate culturală”

“Cultura reprezinta un mod de a trăi distinc pe care un grup îl posedă, este suma tuturor regulilor acestuia, ghidul care formează comportamentul social, matricea modului de viață al grupului”( Kohn, 1977 ).Cultura și civilizația reprezintă atât istoria omenirii cât și cunoștințele personale ale fiecăruia dintre noi. Probabil că, prima a apărut civilizația. Numerosi cercetatori afirma ca pentru a avea cultură trebuie să avem mai întâi civilizație, dar pentru amandoua trebuie sa existe univers uman. Termenul “civilizație” vine de la latinescul „civis”, „civilis”, care făcea referire la cetățeanul care trăiește într-un stat și dispune de anumite calități ce îl ajută să se conformeze regulilor de conduită, a normelor în relațiile sociale și publice. Cu alte cuvinte semnifică educarea cetățeanului pentru un comportament adecvat în viața civilă, în spațiul civic, în spațiul public, unde trebuie respectate anumite reguli consacrate ale relațiilor interumane și sociale. Dacă termenul „civilizație” are rolul de-a educa omul aflat in orice timp si spatiu atât ca cetățean cât și ca model pentru sine, termenul de „cultură” are un înțeles mult mai vast.

Conceptul de cultură poate fi definit interdisciplinar prin a putea descifra articulația diveselor sale aspecte și implicațiile socio-umane. Cultura apare aici ca un ansamblu de limbaje, simboluri si semnificațiicare sunt integrate procesului de comunicare fără de care nu putem vorbi decât în prezența omunlui. Acesta din urma este cel care dă nuanță și contur, jongleaza cu acest ansamblu, interesat fiind de tot ceea ce-l înconjoara, interesat de nou, frumos, adevăr, posibil și în esență de tot ce semnifică și întrunește existența umană. E. Morin afirma că: “Omul este ființă culturală prin natură pentru că este ființă naturală prin cultură”. Cultura este aici a doua natură a omului, o a doua identitate a sa, apărută prin imbogățirea naturii primordiale a omului, fără însă a vorbi de o ruptură între cele două realități. Acestea se combină, se intrepătrund permanent în ființa umană.

În societatea modernă, una dintre problemele actuale o reprezintă semnificația termenului de identitate; a identităților multiple din perspectiva sociologică și antropologică. Termenul de identitate vine din latinescul identitas ca însușire de a fi egal cu sine, același sau aceeași. Totuși, este un termen complex, care capătă sens atunci când ne referim la universul uman, filosofic, trecând de la termenul de individ la cel de persoană, sau dacă vorbim despre grupuri umane, sociale, ajungem de la identitaea de sine să vorbim despre identitatea unui popor, a unei națiuni. La nivel individual, identitatea se concretizează în acele trăsături ce caracterizează individul ca fiind existență de sine-stătătoare, păstrător și același ca mod de manifestare, gândire, trăire, socializare, pentru sine dar si pentru ceilalți. La nivelul unui popor, a unei națiuni, identitatea este dată de anumite trăsături, care se păstrează în timp și particularizează din punct de vedere istorico-geografic poporul respectiv: limbă, cultură, tradiții, obiceiuri.

Identitățile sociale sunt rezultatul interacțiunii dintre grupuri sociale. Odată realizat contactul interetnic, multi-național, internațional se constată asemănările dar mai ales deosebirile dintre noi și ceilalți, oricare popor am fi „noi”. Alteritatea ne oferă poziția din care plecăm și in care revenim, fără a spune că unii sunt mai buni ca alții. Suntem capabili să facem diferența și să ne definim ca popor. Însă, nici pe departe nu trebuie să uităm că identitatea individuală sau cea colectivă, niciuna nu se reduce la momentul interacțiunii cu altul sau ceilalți. În organizarea și consolidarea identității colective un rol important îl joacă și afirmarea sau întărirea acesteia prin ceremonii, parade politice sau naționale, sărbători tradiționale dar și dialoguri culturale și inter-culturale. Nu se urmărește depășirea granițelor căci „vecinătățile” au devenit un termen permisiv ce mai degrabă apropie și favorizează dialogul lingvistic și cultural oferit de buna tradiție, după cum spun unii autori, a „vecinătății europene”.

Sapir consideră că din punct de vedere semantic, cultura reprezintă un ansamblu de atitudini, viziuni asupra lumii, de trăsături specifice de civilizație care conferă unui popor anumit locul său original în lume (E. Sapir, „Antropologie, P.329”).

După O.Drîmba, cultura conține atitudinile și actele privitoare la spirit, la intelect; sferei culturii îi aparțin datinile, obiceiurile, credințele și practicile religioase, divertismentele, operele de știință (filosofie, artă etc.).

E.B.Taylor spune în capitolul dezvoltarea culturii din „Cultură primitivă”, pagina 104: „Recensământul faptelor vieții obișnuite ale unui popor reprezintă acel întreg pe care îl numim cultură”.

Cultura apare ca un ansamblu de limbaje, simboluri și semnificații care sunt integrate într-un amplu și complex proces de comunicare. La începutul timpului nu exista litera sau cuvântul scris, poate că nu exista nici graiul. Presupunem că oamenii comunicau prin semne sau, așa cum bine știm, prin desene. Încă de la picturile rupestre descoperite, civilizația a arătat că-și pune amprenta asupra culturii; dar și gradul de cultură dezvoltă gradul de civilizație; civilizația ne-a adus dovezi despre elemente ale culturii din timpul existenței acestuia. În dorința de fi cunoscatori ai universului, omul rămâne același dar la alte niveluri de cultură și civilizație, pentru că există în om dorința de-a lăsa dincolo de identitatea de sine tot ce intreține identitatea colectivă, acel “ceva” ce reușește să ne aducă laolaltă. Este vorba probabil de axa echilibrului cunoșterii noastre care se învârte odată cu axa fizică a Pământului. Multi oameni de cultură spun despre istorie că e ca o roată care se învârte. Poate că e vorba de limitele între care ne trăim existența și pe care ne dorim să le depășim permanent. Cum omul odată cu primii pași în viață se autodepășește, tot așa la nivelul cunoașterii și al culturii încercăm să mergem din ce în ce mai departe.

Pentru om, cultura reprezintă mediul specific de existență. Cultura a fost considerată un factor definitoriu al existenței umane, ca element indispinsabil al realității sociale. E.B. Taylor a văzut cultura ca un „ansamblu complex ce include cunoașterea, credințele, arta, morala, dreptul, tradițiile și orice alte producții și modalități de viață create de omul ce trăiește în societate”. Același Taylor spune că există și alte forme ale culturii cum ar fi: îmbrăcămintea, uneltele, armele, dreptul de proprietate și căsătoria, învățătura morală și religioasă „recensământul tuturor faptelor vieții obișnuite ale unui popor prezintă acel întreg pe care îl numim cultură”.Cultura transmite modele comportamentale, atitudini sociale, reacții dobândite și învățate, întreaga istorie a omului ca ființă socială. Cultura păstrează experiența socială și cognitivă, deține formele în care se exprimă conștiința de sine a unei societăți, elaborează și întreține mecanismele prin care se afirmă creația umană si este transmisa din generatie in generatie, omul avand la dispozitie pentru aceasta diferite modalitati si canale caracteristice spatial si temporal.

Edward Hall este considerat întemeietorul comunicării interculturale. El este cel care a pus bazele cercetărilor și studiilor ulterioare.

Edward Hall și-a început studiile despre indienii Navaro și Hopi încercând să înțeleagă cum funcționează comunicarea interculturală și a oferit câteva concepte care voiau să elucideze natura problematică în ceea ce privește comunicarea, în cartea sa ,, The silent langueges”. El a identificat patru zone de distanță personală care pot fi folosite pentru a înțelege diferențele culturale: zona intimă( prieteni apropiați, intimi între care are loc procesul de comunicare); zona personală( aici își au locul prietenii apropiați , conversația este trainică); zona socială( cuprinzând cunoștințe intr-un mediu relaxat); zona publică.

În afară de diferențele de limbă există și alte diferențe, ca normele culturale și practicile comportamentului non-verbal . Comunicarea non-verbala se referă la toți stimuli intenționați sau neintentionați introduși în procesul de comunicare de unul sau altul dintre participanți. Exista patru categorii de comunicare non-verbala redate de autorii Samovar si Porter în lucrarea lor de referinta la pagina 227 : mișcarea( limbajul corpului) cuprinzând expresia facială, contactul vizual, atingerea, gesturile mâinilor; proximitatea( folosirea spațiului aflat între participanții la situația de comunicare; paralimbajul( toate sunetele produse fără a fi clasificate ca și cuvinte); temporalitatea( folosirea timpului în procesul comunicării, înțelegerea noțiunilor temporale).

Însă cultura se dobândește, în special, prin actul fundamental al ființei umane și anume: comunicarea. „Limbajul este faptul cultural prin excelență”(Claude Levi-Strauss). Comunicarea este un factor consitutiv al culturii, un factor definitoriu și structural, fără de care nu putem înțelege nici o formă de cultură; este un permanent schimb de informații, mesajele și semnificații între indivizi și grupuri, ceea ce dă consistență și bogăție fenomenului cultural. Este esența vieții sociale a omului, întrucât viața în comun, stocarea informațiilor și transmiterea moștenirii sociale către noile generații nu ar fi posibile fără existența multiplelor forme de semnificare și de comunicare.

Memoriiile imprimate în memoria colectivă, cunoștiințele și componentele identității culturale, precum și a identităților culturale se întrepătrund, conlucrează sau provoacă lupta creatoare, generând elemente comune sau distinctive ce duc în timp și spațiu la alte dialoguri și dimensiuni constructive. Întreaga suflare umanistă, experențialistă, pragmatică, dogmatică se hrănește, se frământă, gravitează în jurul ființei umane și a spiritului creator și inovator.

„Cultura și comunicarea formează un cuplu ciudat. Nici una nu se explică fără cealaltă. Cele două fenomene nu sunt perfect etanșe, nu se conțin și nici nu pot fi situate în planul reflexiilor paralele prin corespondență analogică”, spunea Jean Caune în „Cultură și comunicare”. Comunicarea aici este privită ca o structură ce cuprinde orice formă de relație a omului cu lumea naturală și socială.

Comunicarea este cea mai importantă componentă a vieții noastre, căci, indiferent în ce mod, suntem nevoiți să comunicăm. Chiar dacă nu o facem verbal, comunicarea nu poate fi negată. Nici chiar atunci când cineva nu vrea să răspundă sau, în cazul în care o persoană stă pur și simplu ca o statuie, chiar și atunci respectivul exprimă cevă. Comunicarea este cea mai veche artă. Dacă ne gândim la strămoșii noștrii, la inceputul umanitatii ne dăm seama că limbajul nu era principala formă de comunicare. Aceștia se înțelegeau prin gesturi asemeni animalelor. Și-au dezvoltat un stil propriu de a-și transmite cunoștințele mai departe, și anume prin desenele rupestre. Tot ceea ce ne înconjoară comunică și ne transmite ceva. Natura comunică tot timpul, gândiți-vă numai la arcuirea copacilor atunci când bate vântul sau la felul cum se adună norii înainte să înceapă ploaia. Natura umană ne oferă posibilitatea de a comunica despre nimic și depre orice. Ne întrebăm ce înseamnă „nimic” și „tot”, ne învârtim în vârtejul posibilităților minții noastre, creăm propria realitate și o descoperim pe cea existentă deja.

II.1 Apartenență, afiliere și identitate culturală

Spiritul creator și avar de cunoaștere atemporar și aspațial ce caracterizează doar ființa umană, a dus la dezvoltarea cultural-umană. Nevoia indestructibilă a omului de a descoperi și impărtăși lumii ceea ce știe , de la bunătate și sentimente altruiste până la cele mai noi descoperiri din diversele domenii ale cunoașterii, ale științei, au dus treptat la dezvoltarea și maturizarea identităților culturale dar și la necesitatea comunicării interculturale. Pentru că omul este ființă socială, bucuria de a impărtăși dar și de a primi informații despre cunoaștere, ideal, frumos este cu atât mai puternică cu cât reacțiile celorlalți sunt în asentimentul celui ce transmite dar și a celui care preia informațiile din mediu social în care traiește și se desăvârșește ca ființă umană, culturală. În fiecare dintre noi există acea rezonanță a binelui, a siguranței și a plăcerii de a fi acceptat. Nu putem trăi singuri ci doar în interacțiune cu alte ființe.

Întotdeauna dornici de perfecțiune, oamenii au căutat în toata existența lor să se alature celor cu care au acel “ceva” în comun, pentru liniștea și asigurarea confortului spiritual, psihic. Dar marii creatori nu se tem de frustrare ci dimpotrivă în urma reacțiilor celorlalți la convingerile proprii sunt capabili de a merge mai departe în a sesiza și analiza detalii, în a se autoanaliza și autocritica, in a transcede pe acestea și a ajunge la autoironie. De multe ori in decursul istoriei omenirii s-a întamplat ca, adepți ai unor idei să-și schimbe gândirea și raționamentele, sau să modifice la ceilalți diferitele viziuni asupra vieții. Cunoștintele profesorului devin puncte de critică și în același timp puncte de pornire ale noilo5r orientări. Toate acestea fac ca identitatea culturală să străbata timpul și spațiul ca moștenire uman-culturală.

Inteligența umană și spiritul creator, întotdeauna treze și în stare de conștiență, lucide, sunt de nestăvilit în a analiza și de neastâmpărat în a căuta dovezi ale adevărurilor eterne.

Sentimentul de apartenență precum și cel de individualitate este prezent la om înca inante de-a se naște. Studiiile au arătat că strigătul nou- născutului la naștere poate fi considerat un protest la ruperea de mediul ce i-a oferit siguranță și confortul până atunci.

Odată cu trecerea timpului, sentimentul de apartenență se transforma în sentiment de afiliere; copilul își recunoaste părinții,devine constient de identitatea de ceilalți și de propria identitate( de sine); comunică cu aceștia, și, pe măsură ce crește, devine conștient de faptul ca face parte dintr-o familie, mai mult, și-o atribuie ca fiind familia lui, trăiește și se manifestă ca ființă individuală dar și ca ființă socială cu trăiri și convingeri proprii conducandu-se în viață pe regulile și principiile de viață transmise de familie, dar filtrate prin propria raționalitate.

Socializarea se realizează prin integrarea în grupuri, la gradinită, scoală, universitate și în toate cercurile de influență în care se manifestă, pentru ca odată cu dezvoltarea și maturizarea personală să simtă nevoia de apartenență la un grup sau altul ( cultural, sportiv, religios, etc). Începaând cu preadolescența, pe tot parcursul vieții, fiecare din noi „aspiră la cunoașterea de sine și de altul”, dorind să se implineasca în viață. Fiecare caută răspunsul la multe întrebari: cine este? care este locul și rolul lui în lume? cum se poate afirma și trăi printre oameni?. La aceste întrebări psihologii au căutat soluții formulând ipoteze, testandu-le, elaborând teorii. Cunoașterea merge mai departe.

Sentimentul de apartenență este manifestat cu privire la familie, etnie, popor, țară, ideologie, grup profesional etc.

Cultura și cunoașterea depind una de cealaltă; sunt în inter-dependență. Cultura este o cunoaștere care trebuie să ofere subiecților scheme comune pentru ca aceștia să poată coordona procesele interacționale, inclusiv comunicarea. Diferențele care sunt centrate pe valori puternice cum ar fi religia, cultura, identitatea, favorizează dezvoltarea de conflicte în numele valorilor proprii.

Cunoașterea verbală și non-verbală , acest tip combinat are la bază o cunoaștere comună specifică unui sistem cultural.

Cunoașterea inter-culturală, inițial presupune absența reprezentărilor comune pentru toți interactanții.

Interacțiunea socială este o înțelegere comună a regulilor, normelor și a intențiilor. De aceea, pentru succesul interacțiunii este necesar ca subiecții comunicării să-și exprime acordul în definirea relațiilor sociale. Se consideră că diferențele dintre comunicare inter-culturală și cea inter-personală există: prima admite un grad de ambiguitate (nu este precisă ),ci e necesar un acord, o acceptare a alterității, o întelegere a participanților; partenerii de dialog nu folosesc doar limbaj ci și expresii non-verbale după cum arată Edward T. Hall; în fiecare cultură, negația, afirmația, permisiunea, interdicția, uimirea, sunt însoțite de expresii faciale și tonuri specifice. Conceptul sau definirea comunicării inter-culturale este explicată prin apartenența la culturi diferite a participanților aflați într-un proces de comunicare; relațiile, raporturile în care participanții nu se raportează exclusiv la propriile coduri sau convenții, la puncte de vedere și la forme de comportament comune ci în care vor fi descoperite alte coduri, convenții, puncte de vedere și forme de comportament.

În literatură există termenul de comunicare inter-culturală (participanții aparțin unor culturi diferite) și comunicarea internațională (participanții aparțin unor națiuni diferite). De aceea, comunicarea inter-culturală se spune că are o interogație din punct de vedere lingvistic „cât de bine trebuie să-ți însușești o limbă străină pentru ca ea sa nu îți mai fie străină”. În Europa anilor 80 au apărut astfel „germanistica”, „romantica interculturală”, „psihologia interculturală”, „istoria interculturală”, „pedagogia interculturală”, „filosofia interculturală” și „religia interculturală” (ca element al construcției identității religioase).

II. 2. Adeziune culturala

Tocmai faptul ca ne naștem intr-o anumită comunitate, familie, ne indreaptă pașii minții spre un anumit tip de cultură. Învățămintele primite în copilărie, tradițiile și obiceiurile trăite în sânul familiei ne fac pe fiecare dintre noi să credem că aparținem unei atare culturi. Ne recunoaștem în anumite obiceiuri sau ritualuri ca făcând parte dintr-o mare familie în pragul sărbătorilor, în ceea ce privește ospitalitatea, când ajungem la biserică, etc. Toate acestea fac parte din structura noastra emoțională, așa cum știm deja din inconștientul colectiv despre care ne vorbește de mult C.G. Jung in studiile sale . În același timp, nimic omenesc nu trece prin noi fără a fi supus filtrului rațiunii, mai ales a rațiunii critice.

Luând contact cu necunoscutul, cu o cultură straină noua, nu acceptăm nimic ca aparținându-ne fără a ne raporta la vechile noastre cunoștințe, integrate deja în stilul de viața personal. Confruntarea în cele mai multe cazuri dă dreptate acelor convingeri puternice, aflate înlauntrul nostru și care mai mult decât atât ne intărește propriile convingeri.

Pe de alta parte adeziunea culturală se referă la alăturarea unei persoane sau mai multe la un grup cultural deja constituit. Acest fapt se realizeza din varii motive ca: interese, motivații proprii, interese de putere, politice, de coaliție, etc.

În ce consta adeziunea culturala? La aceasta întrebare răspunsul vine automat dacă ținem seama de faptul că nu putem vorbi despre adeziune culturală decât la nivel uman. Mai exact consider ca adeziunea culturala presupune acceptarea normelor, a valorilor și regulilor celorlalti, din afara persoanei care-și prezinta adeziunea la grup. Este o adeziune intr-u gândire sau mai bine spus, acea simțire că facem parte din acea categorie. În zilele noastre când economicul a câștigat de departe primul loc pe podiumul importanței, adeziunea se face prin cerere, eventual scrisă și cu obligativitatea unei contribuții. Să fii la curent cu tot ce te interesează ca dezvoltare personal, să ai pașii de început ai gândirii unei orientării, totul costă.

Toate acestea țin de cultură, de uman. Omul nu poate fi lipsit de cultură. Există cultura pe care o aprofundăm și cea pe care ne-o însușim din propriile experiențe creatoare, sau din expreriența colectivă ce depășește timpul. Odinioară, oamenii, învățau să privească cerul pentru a cunoaște ora sau pentru a se orienta către un loc anume. Alții au învățat ce semnifică fiecare bătaie a vântului, fiecare șoptit al mării sau freamăt al pământului, fiecare moment de liniște sau luptă interioră. Orice om de cultură sau personalitate creatoare a încercat să explice firescul și să lase posibilul să ființeze ca liber arbitru, oferind omului statutul special de care nu era poate conștient. Și lucrurile acestea fac parte din cultura noastră, numeroși filosofi, poeți, psihologi dezvoltând ipoteze în raportarea omului la ceea ce-l înconjoară.

Cultura nu este ceva adiacent condițiilor materiale, nu este un lux, ci o latură indispensabilă a existenței umane, un sistem de creații care răspund unor cerințe existențiale concrete. Cultura este un patrimoniu al valorilor, un univers axiologic în care omul își dobândește demnitatea sa. În cultură omul se întâlnește mereu cu sine însuși si cu ceilalti.

Fără un studiu interdisciplinar, nu am putea analiza procesul de comunicare și cultură. Pe coordonata înțelegerii psihologiei sociale ca știință a afirmării omului în societate vom aborda în continuare tema Eu-lui social înteles ca fenomen psihosocial ce se constituie și se manifesta în „zona de interferență dintre individual și social” îndeplinind funcții de definire, orientare și mediere a persoanei în mediul său sociocultural

Încă înainte de a ne naște, oricare dintre noi, oamenii, avem sentimentul de apartenență, îl trăim subiectiv și-l comunicăm mamei prin diverse manifestări fizice; aparținem mamei și traim impreună cu aceasta ca ființă unică, dar și ca ființă individuală, reacționam la mediul în care trăim, comunicăm și totodata impunem ființei mamă nevoi și cerințe ale propriei persoane.

Identitatea proriei ființe nu numai că nu a fost contestată, ci dimpotriva, s-au facut studii care au demonstrate că, încă din pântecul mamei suntem capabili să ne manifestăm ca ființe individuale, să luăm act de acțiunile celorlalți, să reacționam la mediul în care trăim și în același timp însă, ca identitate de sine comunicăm și totodata impunem ființei mamă nevoi și cerințe propriii. Este cunoscut faptul că, atunci când copilul nu suportă anumite alimente, îi transmite acesteia prin manifestări proprii și o obliga pe aceasta să-si modifice regimul alimentar. Ar fi interesantă o analogie cu statul ca mama ți copilul popor.

Referindu-se la problema definirii de sine și de ceilalti Codol in 1979 aprecia că este pur și simplu un conflict între afirmarea și necesitatea individuală și necesitatea colectivă, între căutarea identității personale și căutarea identității collective.

III.Tipuri de identitate si identitate culturala

III.1.Identitatea definite dupa diferite criterii

Din punct de vedre psihologic, unicitatea noastră ca personalitate este in stransă legătură definit cu termenul de identitate. Ajungem astfel la termenul de identitate de sine versus identitate de ceilalți. Identitatea de sine ar reprezenta pilonul central al personalității ce susține caracterul, inteligența, creativitatea, aptitudinile și temperamentul. Identitatea de sine ofera continuitate ființei psihice (ceea ce este identic cu sine însuși în timp, fără a se modifica în timp), Sesiunea de comunicări științifice – 7 mai 2008.

J.C. Deschamp apreciind ca “Noțiunea de identitate propune o definiție a individului situată la articularea dintre domeniul sociologic și cel psihologic”, care permite să ne întrebăm care este importanța apartenențelor sociale în definirea individului și care este partea propriu-zis individuală introdusă în această definiție. Autorul citat reliefa că reflecția asupra  identității pune problema generală a integrării omului intr-un spatiu social (recunoașterea unor apartenențe) și în același timp, problema faptului ca acești “agenți” caută un loc specific în acest spațiu social (cauta să se diferențieze, să se singularizeze).

Un exemplu concret in sensul reflecției asupra identității și definirii de sine este dat de cunoscutul om de știintă profesor S. Chelcea care cu prilejul împlinirii vârstei de 60 ani spunea colaboratorilor, prietenilor si „ucenicilor” săi: „cine sunt eu, așadar? un psihosociolog român din zona Muscelului, european prin vocație și cetățean al lumii ca aspirație” (S. Chelcea, 2000).  Problema identitații ocupă un loc central în psihologia socială și studiul Eului și al formării conceptului și imaginii de sine – au fost abordate de multi cercetatori (G.H. Mead, G. Allport, Hennry Ey, Mielu Zlate etc).Raportul dintre sine și ceilalți, ca ființă unică și în același timp ființă socială ne face să ne simțim aproape de aproapele nostru. Ne recunoaștem în ceilalți ca oameni, ca ființe sociale și culturale. Ne alăturăm unei comunități în funcție de scopuri și obiective dar și în strânsă legatură cu simțămintele ce ne conduc in viață.

De aici derivă și diversele tipuri sau forme identitare: națională, etnică, personală, de ceilalți, de grup; mai nou întâlnim și identitate Europeană. La toate nivelele culturale se simte nevoia abordării acestei probleme a identității. Identitatea națională exprimă sentimentul național și are ca suport națiunea.

Principiul etnicității stă la baza acelor identități naționale specifice statelor unde majoritatea populației prezintă unitate de limbă, religie, cultură, strămoși comuni etc. Principiul cetățeniei stă la baza identității naționale în cazul grupurilor cu aceeași cetățenie fără a avea neapărat o identitate etnică comună, aceasta se dezvoltă după modelul grupului etnic în funcție de interesele și standardele acestuia. Grupul etnic are o tradiție culturală, o limbă și o religie proprie.

Perioada anilor 60-70 a fost importantă pentru „definirea de sine, renunțarea la identitatea de colonizat”. Identitatea este căutată în discurs, în polemici și controverse. Cu cît ne ambiționăm mai mult să definim identitatea, cu atît pare mai departe acea claritate a definirii. Prin încercările de a defini identitatea s-a ajuns la stabilirea pe de o parte a conștiinței de sine și pe de alta, a conștiinței de ceilalți, a alterității, deși este un subiect mai actual acum, cu atât mai mult cu cât acest fenomen de globalizare ne împinge spre o contopire, o trăire împreună a mai multor naționalități, o deschidere a granițelor, o spargere a limitelor gândirii, din punct de vedere științific, termenul de identitate nu a fost întru totul clarificat. Rămân deschide controversele pe marginea acestei teme.

Contextul social, economic și politic în care trăim, tendința de globalizare, ne conduce automat la ideea de comunicare intre subiecti din culturi diferite, nationalităti diferite, etnii diferite, etc.

În revista de filozofie analitică volumul 4, nr. 2,2010, p. 5-23: în dezbaterea filozofică contemporană, noțiunea de identitate este încă izvorâtoare de controverse. Logica bivalentă inventată Frege, teoria logică a identității absolute este bazată pe legile lui Leibniz. În literatura de specialitate se vorbește de identitatea absolută pentru a face distincția de un concept mai puțin cunoscut – identitatea relativă. Implicațiile epistemiologice sunt enorme în ceea ce privește această discuție. Relația și termenul de identitate apare în numeroase domenii inclusiv matematică, fizică și chimie. Căutând să descopere identitatea personală Sir M. Bernard face o serie de asemănări și depsebiri cu identitatea materiei, cu alocări spațio-temporale. Teoria continuității spațio-temporale susține că aceasta este esența identității personale și infirmă viziunea lui J. Locke: identitatea personală are continuitate psihologică. Philip Gleason încearcă să elucideze confuziile asupra întelegerii termenului de identitate și vorbește în concluzia sa (pesimist) despre iresponsabilitatea folosirii termenului.

Din perspectiva psihologiei sociale, teoria identității sociale s-a dezvoltat din anii ‘60 când a fost concepută cercetările plecând de la studiul efectelor de accentuare în percepție (Henri Tajfel). Comportamentul social și relațiile dintre subiecții umani variază pe un continuu ale cărui extreme sunt pe de o parte, relațiile strict personale iar de cealaltă parte comportamentul de grup stereotipic și etnocentric. Aceasta este completată de schimbarea sinelui de la identitate personală (unic și distinct) la identitate socială, în grupul social. Teoria identității sociale susține ca acele categorii care includ eu-ul (categorii de apartenență sunt: naționalitatea, religia, afilierea politică, sportivă, grupul de muncă și familia) care oferă definiții de sine congruente, echivalente cu acea categorie și asimilate în conceptul de sine, după Ștefan Boncu în psihologie socială.

Foarte actuală, discuția despre identitate apare în prezent în mass-media atât în prelegerile și discursurile religioase cât și politice.

Odată cu formarea comunității Europene, cu dornița de aliniere la standarde mai înalte, la integrare Europeană, au început să prindă contur și expresiile „identitate culturală” și „cultură europeană”. Bineînteles că primul pas l-a reprezentat dorința de a cunoaște, a întelege și de apropiere de celelalte națiuni prin toate domeniile cunoașterii, de la cel spiritual, religios până la cel politic, ajungându-se chiar până la o monedă unică europeană. Viitorul cuprinde întreaga istorie și aspiră la armonie, coabitare, cooperare, siguranță, liniște, pace, implicând tot ceea ce face posibilă universalitatea creației umane.

Cultura și comunicarea devin concepte pereche pentru toate domeniile științifice actuale în care este studiat umanul. Viața socială nu există fără cele două; „cele două fenomene nu sunt perfect etanșe, nu se conțin și nici nu pot fi situate în planul reflexiilor paralele prin corespondență analogică. Comunic deci exist…”. A trăi înseamnă comunicare, înseamnă interacțiune sau relații cu mediul, cu sine sau cu ceilalți. Și tăcerea spune multe.

Omogenizarea lingvistică vazută ca determinantă în formarea identității nationale, a fost insoțită de o lucrare de creație culturală considerate de Anna Marie Thiesse: ,,creația unui patrimoniu colectiv, trecerea la mobilizarea artiștilor patrioți, punerea în valoare de monumente istorice și deshiderea de muzee naționale ca perpetuarea unei ființe, a unei ființe colective, crearea de numeroase asociații vizând trezirea în populație a sentimentului unui patrimoniu național. Toată această educație națională a fost posibilă pentru că, s-a reușit construcția unei națiuni pe sprijinirea continuă, pe îmbunătățirea mijloacelor de comunicare, pe crearea unui spațiu în cadrul căruia sunt desemnate pe scara valorică acele valori comune, recunoscute ca atare.

Practic, de la un capăt la altul al Europei, conștiințele europenilor sunt formate (sau deformate), spune un autor, de organizarea societății în cadrul statului-națiune. Desigur, această conștiință națională sau, mai bine zis, acest „sentiment” național există într-o măsură diferită în fiecare stat european, la formarea oamenilor contribuind diverși „constituenți” comparabili. Fără să dăm o ordonare logică sau valorică acestor constituenți, vom reține:o limbă vorbită(chiar dacă pot exista încă excepții),o educație ce se sprijină pe istoria națională, un cadru politic și cultural național, un sistem economic și social național, un imaginar național, o practică religioasă ( majritara) etc. Să mai adăugămși o civilizație a timpului liber, un gust sau o artă de a trăi? Probabil pentru aceste din urmă aspecte,cadrul dominant nu este mai mult regional?”.

El vede cu putință o deformare a conștiinței naționale în cadrul statului-națiune și consideră oarecum improprie sintagma „conștiință națională” găsind mai potrivită expresia „sentiment național” despre care crede că poate exista în anumite grade de intensitate. Bineînțeles că nu reiese clar de ce se deturnează sensul statului-național de formator al conștiinței naționale într-unul de deformator al ei? De ce s-ar trage concluzia de aici că statul- național este vinovat de această deformare, de acest eșec, și pe cale de consecință condamnat să dispară? Sau conștiința națională este ea însăși în sine o deformare? Adică, formarea conștiinței naționale de către statul-național să fi fost o deformare chiar dintru început? Nu este legitim să ne întrebăm dacă n-a premers oare conștiința națională statul-național?

De ce nu ar fi foarte cu putință ca instituțiile, structurile și rețelele construcției europene, educația de tip european și cultura comună europeană dintr-un spațiu de valori comune realizat cu mijloace de comunicare media de performanță fără precedent, să deformeze conștiința europeană și nu să o formeze, așa cum pretinde,și să constatăm într-un târziu că este un experiment ratat?

„Ani de-a rândul, națiunile noastre și Europa s-au dezvoltat împreună. De la un punct încolo, un punct ce nu poate fi stabilit cu ușurință și, de altfel, nici nu trebuie fixat cu precizie, dar care poate fi fixat în chip comod ca «momentul Maastricht», întreprinderea europeană a cunoscut o mutație decisivă. Instrumentul s-a desprins de corpurile politice naționale. Artificiul a dobândit o viață proprie. «Europa» s-a cristalizat într-o Idee dotată cu o legitimitate superioară oricărei alteiași cu mecanisme instituționale capabile să recompună toate aspectele vieții europenilor. Aceștia au devenit captivi ai unei «finalități fărățintă», care nu mai avea sens politic și al cărei unic viitor era o extindere nedefinită pe care nimeni nu mai știa și nici nu o mai poate opri. Acesta este punctul în care ne aflăm.”

Girault punctează faptul că statele-națiuni sunt inegale în Europa și asta în funcție de cel puțin trei criterii distincte: durata statelor-națiuni, mărimea lor, poziția lor geografică în Europa. Iar durata inegală a existenței statelor-națiune, circumstanțele diferite în care s-au născut.

La un alt nivel de abordare a problemei caracterului național au fost elaborate lucrări care s-ar putea încadra în trei categorii: lucrări cu caracter științific, apoi eseuri, precum Analiza spectrală a Europei, de Hermann Keyserling, spre a ne opri la un singur exemplu din numeroasele care pot fi invocate, și, în sfârșit, lucrări cu caracter ideologic și propagandistic, ce fac parte dintr-o anumită strategie de imagine.

Ipoteza unui anumit „caracter național” care s-ar răsfrânge asupra majorității membrilor unei comunități este astăzi privită cu rezerve de majoritatea cercetătorilor. Probabil că aceasta este o reacție la exagerările „științifice” despre caracterul național din perioada nazismului și, în general, din perioada interbelică. Anumite trăsături ale „caracterului național” pot fi determinate statistic și interpretate ca atare. Corectitudinea germanilor, spre a lua un exemplu pozitiv, este proverbială. Cercetările arată însă faptul că un procent însemnat din populați Germaniei este astfel. Dacă n-ar exista decât trăsăruri pozitive ale caracterului național, cercetătorii ar avea poate mai mult curaj de a aborda cu mijloce științifice această temă. Dar cum trăim într-o lume a suspiciunii, „adevărul” este înlocuit adesea cu ceea ce poate oferi un anumit gen de „diplomație științifică”, ne arata profesorul Nicole Rambu in lucrarea intitulata ,, Comunicare interculturala”.

Sentimentul străinătății considera profesorul Nicolae Rambu in lucrarea „Comunicare interculturală” este criteriul după care se stabilește ceea ce se numește în literatura de specialitate distanță culturală sau distanță interculturală. Cu cât este mai intens acest sentiment, cu atât distanța culturală față decelăla lt este mai mare, și invers. Deși este vorba de un factor subiectiv– sentimentul –specialiștii au elaborat metode și tehnici foarte precise de măsurare a acestuia. Un autor german exemplifică asfel conceptul de „distanță culturală”: „Olandezii, danezii, elvețienii le sunt mai familiari germanilor decât indienii, birmanezii sau japonezii. Unii ne sunt mai apropiați, alții ne sunt mai îndepărtați. Prin cuvintele „apropiat” și „îndepărtat” este vizată o dimensiune căreia i se atribuie în comunicarea interculturală o profundă semnificație: dimensiunea distanței trăite dintre popoare și culturi, „distanța interculturală” sau, pe scurt, „distanța culturală”.(G. Maletzke) Cu cît mai apropiați se simt cei care aparțin totuși unor culturi străine, cu atât comunicarea și înțelegerea se realizează mai ușor, și invers, cu cât „distanța culturală” este mai mare, cu atât comunicarea interculturală este mai dificilă.

Dimensiunea religioasă a ocupat și ocupă în continuare un loc special atât la nivel individual cât și la nivelul public al umanului, vizând identitatea etnică: „religia își poate pune amprenta asupra culturii și prin modelarea instrumentelor statului, având potențialul de a promova cauze politice cel puțin în ceea ce privește menținerea ordinii și posibilitatea de a-i presidpune pe oameni să manifeste reținere și autocontrol.” (B. Wilson, „Religia din perspectivă sociologică, în trad. D.M. Străinu, P.84-85”).

Identitatea europeană se referă la sinergia identităților naționale ale statelor membre; vorbim astazi și despre identitatea autorităților centrale din Bruxelles (Comisia, Consiliul și Parlamentul European), care se află permanent sub observarea statelor membre. Este vorba de identitate ca rezultat al unui comportament comun și al unor obiective împărtășite de toți; vorbim în zilele noastre și despre identitatea societăților multinaționale care activează în tările europene și care promovează interesele europene pe piața mondială.

Unificarea europeană, determinată politic, este un proces instituțional și cultural; comunitatea este dată de umanismul și raționalismul greco-latin îmbogățit prin creștinism.

Mica Europă ce lua sfârșit în zidul Berlinului a fost identificată cu Catolicismul până la acțiunea reformatoare a lui Luther care a creat o alternativă la Catolicism în interiorul Creștinismului, pentru ca mai târziu să fie considerată ca specific la Hegel – conștiința libertății individuale. Relația dintre unitate și diversitate dobândește în dimensiunea culturală o relevanță specială, de aceeam gânditorii contemporani vorbesc adesea despre spiritul european (referindu-se la ceea ce este comun) și despre identitate culturală europeană (mai degrabă când doresc să evidențieze, să marcheze, diferențele dntre tipurile culturale).

Uniunea Europeană duce o politică de promovare a multilingvismului sub diferitele sale aspecte. Multilingvismul semnifică, pe de o parte, o mare bogăție lingvistică care trebuie înțeleasă ca parte integrantă din diversitatea culturală a Europei, iar, pe de altă parte, acesta reprezintă capacitatea unei persoane de a se exprima în diferite limbi. În viziunea Uniunii Europene, multilingvismul este un element important al competitivității europene. Din acest motiv, printre obiectivele politicii lingvistice a Uniunea Europeana se numără și acela conform căruia fiecare cetățean european trebuie să stăpânească, pe lângă limba maternă, încă două limbi europene, chiar numind acest program „două plus una”.

În ceea ce privește educația generală și formarea profesională, Tratatul Comisiei Europene încredințează Uniunii Europene misiunea de a sprijini și a completa activitățile statelor membre de dezvoltare a dimensiunii europene a educației, în special prin învățarea limbilor străine și răspândirea limbilor Uniunii Europene [Tratatul CE, articolul 149, alineatul (2)]. Acest lucru trebuie să se desfășoare în condițiile respectării stricte a diversității culturale și lingvistice [articolul 149, alineatul (1)].

De asemenea, prin Carta drepturilor fundamentale, adoptată în anul 2000, Uniunea Europeana se angajează să respecte diversitatea lingvistică (articolul 22) și interzice discriminarea pe motiv de limbă (articolul 21). Respectarea diversității lingvistice este o valoare fundamentală a Uniunii Europene, în aceeași măsură ca respectarea persoanelor și deschiderea spre alte culturi.

Instituțiile Uniunii Europene respectă principiul diversității lingvistice și în relațiile cu cetățenii. Astfel, orice cetățean al Uniunii Europene are dreptul „de a se adresa în scris oricărei instituții sau oricărui organ prevăzut la prezentul articol sau la articolul 7 într-una dintre limbile prevăzute la articolul 314 și să primească un răspuns redactat în aceeași limbă” (articolul 21 din Tratatul CE).

Tratatul de la Lisabona întărește elementul privind respectarea diversității lingvistice. Astfel, articolul 3 alineatul (3) din Tratatul privind UE referitor la sarcinile Uniunii va avea în viitor următorul text: „Uniunea respectă bogăția diversității sale culturale și lingvistice și veghează la protejarea și dezvoltarea patrimoniului cultural european.” Carta drepturilor fundamentale va deveni obligatorie din punct de vedere juridic odată cu intrarea în vigoare a tratatului de reformă (a se vedea articolul 6 din Tratatul CE).

OBIECTIVE

Politica lingvistică a Uniunii Europene are drept obiectiv promovarea predării și învățării limbilor străine în UE și crearea unui mediu favorabil tuturor limbilor statelor membre. Cunoștințele de limbi străine vor fi considerate drept competențe fundamentale pe care fiecare cetățean al UE trebuie să le dobândească pentru a-și spori șansele la educație și angajare în societatea europeană educațională, în special prin utilizarea dreptului de liberă circulație a persoanelor. Competenței în domeniul limbilor străine i se va acorda o importanță deosebită și în schimburile culturale și în domeniul dezvoltării personale (2002/C 50/01).

De aceea, în cadrul politicii generale de educație și formare profesională, Uniunea Europeană și-a propus ca toți cetățenii UE să stăpânească încă două limbi, pe lângă limba lor maternă. Acest obiectiv trebuie să fie atins prin predarea în școli, deja de la o vârstă fragedă, a două limbi străine (2005/C 141/04).

În legătură cu Strategia de la Lisabona, adoptată de Consiliul European în martie 2000, este subliniată importanța învățării limbilor străine pentru creșterea competitivității. În perspectiva restructurării sistemelor naționale de educație și formare profesională, necesară pentru realizarea obiectivelor de la Lisabona, miniștrii educației din UE au stabilit ca obiectiv îmbunătățirea predării limbilor străine, promovarea învățării limbilor străine din copilărie și creșterea popularității învățării de limbi străine. Comisia Europeană este asistată în planificarea și aplicarea politicii ei de multilingvism de un grup de experți care a fost instituit în cadrul programului de acțiune „Educație și formare 2010”.

În legislatura 2004-2009, dl Ján Figel' din Slovacia a fost numit primul comisar al cărui portofoliu includea, în mod explicit, multilingvismul. În noiembrie 2005, în timpul mandatului comisarului Figel, Comisia a prezentat o nouă strategie-cadru pentru multilingvism [COM(2005) 596], prin care sunt urmărite trei obiective prioritare: promovarea învățării limbilor străine și a diversității lingvistice în societate, promovarea unei economii multilingvistice, precum și înlesnirea accesului cetățenilor la informații cu privire la UE, în propria lor limbă. În plus, se solicită statelor membre să sprijine primele două obiective prin măsuri suplimentare. Odată cu aderarea României și a Bulgariei la UE, la 1 ianuarie 2007, românul Leonard Orban a fost numit comisar pentru multilingvism, fiind primul comisar care se ocupă exclusiv de acest domeniu. Noul comisar al UE intenționează să își folosească competențele, printre altele, pentru consolidarea cunoștințelor de limbi străine ale angajaților și ale întreprinderilor mici și mijlocii, înființând în acest scop forumul întreprinderilor privind multilingvismul. Pe lângă aceasta, Comisia a anunțat, pentru luna septembrie 2008, o comunicare privind multilingvismul care urmează să ofere un nou cadru pentru politica din domeniul multilingvismului.

REZULTATE

A. Programe de promovare

1. Educație generală și formare profesională

Cel mai semnificativ sprijin financiar pentru învățarea limbilor străine a fost acordat până în prezent programelor de educație generală și formare profesională, Socrates și Leonardo da Vinci. Prin noul program privind învățarea permanentă acest sprijin a fost prelungit și pe perioada 2007-2013 .

a. Socrates: Programul de acțiune în domeniul educației generale

Programul Socrates, lansat în 1995, a constat în opt domenii de acțiune. Patru dintre aceste domenii de acțiune cuprind măsuri de promovare a învățării limbilor străine.

i. Lingua: Promovarea predării și învățării limbilor străine

În cadrul programului Lingua au fost promovate proiecte care stimulează conștientizarea diversității lingvistice a Uniunii Europene, susțin necesitatea învățării permanente a limbilor străine și înlesnesc accesul la învățământul în limbi străine în Europa. În plus, au fost sprijinite dezvoltarea și răspândirea abordărilor inovatoare și a metodelor confirmate în practică de predare a limbilor străine. Pe lângă aceasta, Lingua a avut drept obiectiv îmbunătățirea predării limbilor străine, prin asigurarea unei oferte suficiente, cu o valoare calitativă ridicată, de materiale pentru învățarea limbilor străine și pentru evaluarea cunoștințelor dobândite.

ii. Comenius: Cooperarea europeană în domeniul învățământului școlar

Comenius a cuprins mai multe măsuri de promovare a învățării limbilor străine. În primul rând, Comenius a sprijinit diferite tipuri de parteneriate școlare, printre altele, în vederea promovării învățării limbilor străine. De asemenea, cadrelor didactice le-au fost acordate subvenții pentru perfecționarea profesională. Grupurile-țintă au fost studenții din învățământul pedagogic, asistenții catedrelor de limbi străine, profesorii de limbi străine și institutele pedagogice.

iii. Erasmus: Programul de acțiune comunitară în domeniul învățământului superior

În cadrul programului UE de mobilitate pentru studenți, s-a acordat sprijin cursurilor intensive de limbă care permit învățarea limbii țării gazdă printr-un curs de 3 până la 8 săptămâni în țara respectivă. S-a pus accent pe cursurile în limbile mai puțin răspândite în Uniunea Europeană, precum și în limbile statelor care au participat în calitate de părți terțe la programul Erasmus.

iv. Grundtvig: Învățământul pentru adulți și alte căi de formare

Învățarea limbilor străine a constituit unul dintre obiectivele principale ale programului de acțiune european de continuă dezvoltare a educației adulților. Din acest motiv, UE promovează elaborarea și producerea de materiale didactice care contribuie la consolidarea cunoștințelor cu privire la limba și cultura țărilor membre.

b. Leonardo da Vinci: Programul de acțiune în domeniul formării profesionale

În cadrul programului Leonardo au fost promovate proiecte care vizează îmbunătățirea capacității multilingvistice și multiculturale a angajaților, pe parcursul formării lor profesionale. Spre deosebire de programele de promovare din cadrul programului Socrates, aceste proiecte au vizat un grup-țintă din domeniul formării profesionale. Acestea trebuiau să contribuie la sensibilizarea întreprinderilor în ceea ce privește importanța competențelor lingvistice și să le sprijine în dezvoltarea posibilităților de perfecționare a cunoștințelor de limbi străine.

Pe lângă aceasta, au fost promovate proiecte de schimburi între întreprinderi, pe de o parte, și instituțiile de formare profesională, pe de altă parte, care erau menite să contribuie la dezvoltarea și perfecționarea metodelor din domeniul competenței lingvistice și interculturale în formarea profesională.

c. Noul program de acțiune în domeniul învățării permanente

Prin Decizia nr. 1720/2006/CE din 15 noiembrie 2006 a fost lansat, pentru perioada 2007-2013, un nou „program integrat de acțiune în domeniul învățării permanente” (lifelong learning) pentru sprijinirea financiară a sectorului educațional european. Noul program integrat reunește într-un singur proiect programele educative ale UE de până acum, incluzând așadar cele patru programe amintite mai sus: Comenius (învățământ școlar), Erasmus (învățământ superior), Leonardo da Vinci (formare profesională) și Grundtvig (formarea adulților). Domeniul limbilor străine este acoperit în acest nou proiect și printr-un program transversal care urmărește, printre altele, promovarea învățării limbilor străine și a diversității lingvistice. Completând cele patru programe amintite mai sus, programul transversal promovează măsuri care vizează mai multe grupuri-țintă, depășind cadrul programelor respective. De exemplu, printre măsurile de promovare se numără proiecte multilaterale de dezvoltare a unor noi materiale didactice pentru învățarea de limbi străine, dezvoltarea de instrumente și cursuri pentru perfecționarea cadrelor didactice care predau limbi străine sau studii pe temele învățării limbilor străine și diversității lingvistice.

2. Promovarea prin alte programe ale UE

Pe lângă programele educative, și alte programe ale UE pun la dispoziție ajutoare financiare pentru proiectele lingvistice. Astfel, în cadrul programului cultural al UE Cultura este promovată traducerea de cărți și manuscrise. Programul de acțiune al UE în domeniul mediilor audiovizuale Media asigură mijloace pentru sincronizarea și subtitrarea producțiilor cinematografice și de televiziune europene.

UE a adoptat o serie de măsuri pentru promovarea și protecția limbilor regionale și ale minorităților. Dintre aceste măsuri fac parte sprijinul financiar destinat Biroului European al Limbilor Puțin Răspândite (European Bureau for Lesser Used Languages, EBLUL), o organizație neguvernamentală independentă care reprezintă, prin intermediul unei rețele, limbile regionale și minoritare și asigură informații pe această temă, precum și rețeaua de informații Mercator (Mercator information network), o rețea de informare și documentare care își propune îmbunătățirea fluxului de informații și a schimbului de informații pe probleme de limbă și cultură minoritară. În afară de aceasta, UE a acordat sprijin financiar inițiativelor practice de apărare și promovare a limbilor regionale și minoritare. Comisia a solicitat și un studiu detaliat privind limbile regionale și minoritate în Europa, intitulat „Euromosaic”. Documentul analizează statutul și situația acestor limbi în diferite state membre ale UE.

B. Alte inițiative ale UE

1. Plan de acțiune și strategie-cadru

Ca reacție la o rezoluție a Parlamentului European (T5-0718/2001) și la o decizie a Consiliului (2002/C 50/01), Comisia a adoptat, în iulie 2003, planul de acțiune „Promovarea învățării limbilor străine și a diversității lingvistice 2004-2006” [COM(2003) 449]. În acest plan sunt stabilite trei domenii prin care Comisia pune la dispoziție mijloace pentru acțiuni pe termen scurt în vederea sprijinirii măsurilor luate de statele membre în cadrul programelor comunitare existente. Cele trei domenii sunt: învățarea permanentă a limbilor străine, îmbunătățirea predării limbilor străine și crearea unui mediu prielnic pentru învățarea limbilor străine. Planul de acțiune a fost completat în 2005 prin strategia-cadru pentru multilingvism [COM(2005) 596; a se vedea mai sus]. Rezultatele planului de acțiune la nivel național și european au fost sintetizate de către Comisie într-un raport [COM(2007) 554], în toamna lui 2007. Raportul trebuie să servească drept bază pentru noi măsuri în domeniul politicii de promovare a multilingvismului.

2. Sensibilizarea opiniei publice în favoarea învățării limbilor străine

Pentru a sublinia locul important pe care îl ocupă diversitatea lingvistică și a învățarea limbilor străine pentru Europa, anul 2001 a fost declarat de UE și de Consiliul Europei Anul European al Limbilor. Cele 45 de țări care au participat la această acțiune au avut ca obiectiv promovarea învățării limbilor străine în întreaga Europă. În cursul acelui an s-au desfășurat numeroase proiecte lingvistice, de exemplu, expoziții, zile ale porților deschise sau minicursuri de limbi străine. Comisia a preluat o parte semnificativă din costurile proiectului, respectiv 6 milioane EUR. Sute de mii de persoane au luat parte la diferite proiecte, prin care au fost reprezentate peste 60 de limbi.

Ca urmare a succesului deosebit al Anului European al Limbilor, UE și Consiliul Europei au decis ca anual, la 26 septembrie, să se celebreze Ziua Europeană a Limbilor, prin organizarea a diverse evenimente dedicate învățării limbilor străine. Ca și Anul European al Limbilor, această acțiune urmărește informarea cetățenilor asupra diversității lingvistice din Europa și stimularea lor în favoarea învățării limbilor străine.

3. Comparabilitatea competențelor lingvistice

În august 2005, Comisia a propus Consiliului și Parlamentului European introducerea unui indicator european al competenței lingvistice [COM(2005) 356 final]. Acest indicator trebuie să garanteze o contribuție esențială la realizarea obiectivului „limba maternă + două”, prin faptul că facilitează o măsurare comparabilă a competenței în domeniul limbilor străine în toate statele membre.

În rezoluția sa din martie 2006 (T6-0184/2006), Parlamentul European a salutat inițiativa Comisiei și a solicitat atât Comisiei cât și Consiliului să propună și alte măsuri în vederea consolidării multilingvismului în UE.

ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN

A. Inițiative în favoarea multilingvismului

De la începutul procesului de integrare, Parlamentul European a depus eforturi în sensul recunoașterii și promovării diversității lingvistice în Uniunea Europeană. Astfel, încă în 1982, la inițiativa Parlamentului European, a fost înființat Biroul European al Limbilor Puțin Răspândite (EBLUL), o organizație neguvernamentală independentă, care reprezintă, prin intermediul unei rețele, limbile regionale și minoritare și pune la dispoziție informații pe această temă.

În cursul actualei legislaturi, Parlamentul European a elaborat deja mai multe rapoarte de inițiativă pentru a impulsiona dezvoltarea politicii lingvistice în Europa. În special Comisia pentru cultură și educație a identificat în rapoartele sale necesitatea de a se acționa în anumite domenii și a solicitat Comisiei elaborarea de măsuri în favoarea recunoașterii și promovării diversității lingvistice în UE. De exemplu, cu privire la educația școlară s-a atras în mod expres atenția asupra importanței unui mediu favorabil învățării limbilor străine, în vederea integrării elevilor provenind din comunitățile de imigranți (T6-0385/2005). De asemenea, Parlamentul European a semnalat de mai multe ori în rezoluțiile sale situația și nevoia de sprijinire a limbilor regionale și minoritare [P5-B(2001)0815; P5-TA(2003)0372].

B. Principiul multilingvismului în activitatea parlamentară

Instituțiile Uniunii Europene își desfășoară activitatea, de la 1 ianuarie 2007, în 23 de limbi oficiale. În concepția UE, utilizarea diferitelor limbi ale cetățenilor săi constituie un factor important pentru o transparență, o legitimitate și o eficiență sporite. Legislația adoptată de UE trebuie să fie accesibilă fiecărui cetățean al Uniunii, în limba sa maternă. În plus, fiecare cetățean are dreptul să adreseze, într-o limbă oficială din țara sa, interpelări și petiții Parlamentului European, altor organisme și organisme consultative ale UE și Ombudsmanului european, la care să primească răspuns în limba respectivă. Această poziție a UE în favoarea multilingvismului în domeniile legislativ și administrativ este unică pe plan mondial.

În ceea ce privește serviciile de interpretare, Parlamentul European se distinge de alte organisme ale UE prin faptul că respectă în activitatea cotidiană principiul multilingvismului general controlat. Acest lucru înseamnă că se asigură un serviciu de interpretare din și în toate limbile oficiale ale Uniunii. Cu excepția ședințelor mai restrânse, ședințele plenare și reuniunile organelor, comisiilor și grupurilor parlamentare beneficiază de interpretariat în conformitate cu acest principiu, în măsura în care capacitatea serviciului de interpretare o permite. Pentru limbile mai rare, se verifică înainte de reuniunile mai restrânse dacă participă deputați a căror limbă maternă face parte dintre acestea. Dreptul fiecărui parlamentar de a beneficia de servicii de interpretare a dezbaterilor și a propriilor intervenții în limba maternă este stabilit prin Regulamentul de procedură. Așadar, prin efortul său de a garanta utilizarea tuturor limbilor oficiale în practica parlamentară, Parlamentul European întruchipează diversitatea lingvistică a UE.

Politica de comunicare

Politica de comunicare nu este reglementată prin dispoziții specifice în tratate, dar decurge în mod direct din obligația Uniunii Europene de a explica funcționarea și politicile sale. De asemenea, aceasta are la bază Carta drepturilor fundamentale, care conferă cetățenilor dreptul la informare. În ultimii ani, instituțiile UE au adus schimbări majore în cadrul politicii de comunicare, în special după voturile negative din cadrul diferitelor referendumuri naționale.

TEMEI JURIDIC

Tratatele nu conțin niciun capitol sau articol specific privind politica de comunicare.

În consecință, în prezent, politica de comunicare a Uniunii Europene are la bază Carta drepturilor fundamentale: articolul 11 (dreptul la informare și libertatea de exprimare, precum și libertatea și pluralismul mijloacelor de informare în masă), articolul 41 (dreptul de a fi ascultat și dreptul de acces la dosarul propriu), articolul 42 (dreptul de acces la documentele instituțiilor europene) și articolul 44 (dreptul de petiționare). În cazul acțiunilor pentru care nu există un alt temei juridic în Tratatul CE, este necesară o trimitere la articolul 308 din Tratatul CE.

OBIECTIVE

Chiar înainte de voturile negative din cadrul referendumurilor din Franța și Țările de Jos privind Constituția Europeană și, mai recent, cel din Irlanda privind Tratatul de la Lisabona, UE a stabilit ca obiectiv îmbunătățirea comunicării între instituțiile și cetățenii Uniunii. Uniunea a considerat acest lucru ca fiind necesar, întrucât cetățenii sunt insuficient informați cu privire la politicile UE și la impactul acestora asupra vieții lor cotidiene. De curând, UE a subliniat necesitatea unei duble orientări a comunicării: pe de o parte, trebuie îmbunătățite calitatea și cantitatea informațiilor furnizate cetățenilor; pe de altă parte, o mai bună informare a cetățenilor ar trebui să exercite o influență mai mare asupra dezbaterii politice europene.

REALIZĂRI

A. Strategii și planuri de acțiune

1. „Debate Europe”

Din 2005, Comisia Europeană a prezentat numeroase documente strategice privind comunicarea – ceea ce reflectă actualul statut important al acestei politici – cel mai recent fiind „Debate Europe” [COM(2008) 158/4], publicat în aprilie 2008. În documentul în cauză, Comisia clarifică faptul că își dorește să continue „Planul D” (a se vedea mai jos), concentrându-se acum asupra aspectului „D pentru democrație”. Prin acest obiectiv se dorește ca cetățenii obișnuiți să își exprime opiniile și să le discute cu factorii de decizie, inclusiv cu mijloacele de informare în masă.

Până în prezent, aproximativ 40 000 de persoane s-au implicat în mod direct în proiectele Planului D și alte sute de mii au participat prin intermediul internetului.

2. „Parteneriatul pentru comunicarea privind Europa”

În octombrie 2007, Comisia și-a reformulat strategia privind comunicarea în „Parteneriat pentru comunicarea privind Europa” [COM(2007) 568], care subliniază necesitatea unei cooperări mai mari între instituțiile europene și statele membre, în vederea îmbunătățirii informațiilor furnizate cetățenilor la nivel european, național și local. De asemenea, aceasta a propus, în același spirit, o mai mare coordonare între principalele trei instituții europene privind comunicarea, ceea ce le-ar implica în semnarea unui „acord interinstituțional” în acest sens.

3. Cartea albă privind politica europeană de comunicare

În februarie 2006, Comisia Europeană a publicat o Carte albă privind politica europeană de comunicare [COM(2006) 35 final]. Principala importanță a celui de al treilea document privind politica de comunicare publicat de Comisie în decursul unei perioade de șapte luni este reprezentată de faptul că a schimbat centrul de atenție de la o abordare cu baza la Bruxelles la o abordare raportată la nivel local.

Cartea albă a anunțat o consultare a societății civile desfășurată pe parcursul a șase luni, în urma căreia răspunsurile au fost rezumate cu scopul de a propune, ulterior, măsuri corespunzătoare.

Principalul obiectiv al Cărții albe a fost implicarea în acest proces a tuturor părților interesate importante (instituții și organisme comunitare, state membre, autorități regionale și locale, partide politice și societatea civilă). Aceasta a stabilit cinci domenii în care să fie adoptate măsuri practice:

— stabilirea unor principii comune pentru măsurile de comunicare privind politicile europene;

— consolidarea capacității cetățenilor de a aborda temele europene;

— colaborarea cu mijloacele de informare în masă și noile servicii audiovizuale în vederea dezvoltării unei „sfere publice” europene;

— înțelegerea opiniei publice;

— colaborarea sub formă de parteneriat.

4. PLANUL D pentru democrație, dialog și dezbatere din octombrie 2005

„Planul D” al Comisiei [COM(2005) 494 final], în care „D” înseamnă democrație, dialog și dezbatere, propus în urma voturilor negative de la referendumurile privind Tratatul Constituțional, instituie un cadru comun de lansare a unei dezbateri publice la nivel național și european. Obiectivul este de a reflecta asupra viitorului Uniunii Europene și de a consolida democrația în Europa. Planul D urma să insufle viață „perioadei de reflecție” stabilite de Uniunea Europeană pe o perioadă limitată.

Măsurile adoptate au inclus un program complex de vizite efectuate de membrii Comisiei Europene în statele membre și vizite regulate efectuate de aceștia la parlamentele naționale, susținerea proiectelor cetățenilor europeni, promovarea transparenței reuniunilor Consiliului, stabilirea unei rețele cu scopul promovării discuțiilor extinse privind viitorul Uniunii Europene și realizarea eforturilor în vederea creșterii ratei de participare la alegerile europene.

5. Planul de acțiune pentru îmbunătățirea comunicării privind Europa

Planul de acțiune al Comisiei [SEC(2005) 985] a fost lansat în iulie 2005. Acesta vizează stabilirea unui dialog autentic cu cetățenii și luarea în considerare într-o măsură mai mare a preocupărilor acestora în activitatea Comisiei în materie de comunicare.

Cele trei principii ale strategiei privind comunicarea sunt:

— ascultarea: nu se urmărește doar informarea cetățenilor europeni, ci și luarea în considerare a opiniilor și preocupărilor acestora;

— comunicarea informațiilor cu privire la modul în care politicile europene influențează viața de zi cu zi a cetățenilor;

— stabilirea unor contacte la nivel local: forurile naționale și locale și anumite mijloace de informare în masă privilegiate trebuie să fie utilizate ca mijloace de comunicare.

Implementarea strategiei se va derula în două etape:

— prin intermediul unui plan de acțiune internă dotat cu măsuri concrete care vor fi introduse în cadrul Comunității;

— prin intermediul Cărții albe (a se vedea mai sus), care ține cont de toți actorii în cauză și care descrie deciziile și inițiativele europene pe care Comisia le elaborează în parteneriat cu celelalte instituții ale Uniunii Europene și cu autoritățile statelor membre.

Planul de acțiune pentru o mai bună comunicare vizează, de asemenea:

— o mai mare promovare a consultațiilor publice;

— coordonarea activităților de comunicare în cadrul Uniunii în vederea exploatării mai eficiente a actualelor mijloace de comunicare, între altele prin intermediul unei comunicări mai profesioniste datorită formării specifice a funcționarilor Uniunii Europene;

— utilizarea mijloacelor de comunicare favorizate de anumite grupuri-țintă, implicarea în activitatea de comunicare realizându-se, în primul rând, prin intermediul mijloacelor de informare în masă regionale și locale;

— formularea clară a propunerilor Comisiei privind inițiativele politice, astfel încât acestea să fie accesibile publicului general, iar avantajele măsurilor propuse să fie prezentate într-o manieră clară publicului;

— consolidarea reprezentanțelor Comisiei în statele membre în vederea stabilirii unui contact mai eficient cu cetățenii și, astfel, a stabilirii unui parteneriat privind comunicarea cu instituțiile Uniunii Europene.

Centrele de informare Europe Direct

Cele 400 de noi centre de informare Europe Direct, înființate la 1 mai 2005, furnizează cetățenilor Uniunii Europene informații, sfaturi și asistență și răspund la întrebările acestora privind legislația Uniunii Europene, politicile, programele și sursele de finanțare. Această inițiativă susține centrele de contact Europe Direct, care pot fi accesate gratuit, din orice stat membru, la numărul de telefon 00 800 6 7 8 9 10 11.

Programul Prince

Programul „Prince” (program de informare pentru cetățenii Europei) completează și consolidează utilizarea instrumentelor de comunicare cu privire la teme-cheie ale Uniunii Europene. Măsurile de informare adoptate în cadrul acestui program au la bază principiul parteneriatului între instituțiile Uniunii Europene, pe de o parte, și autoritățile și organizațiile societății civile din statele membre, pe de altă parte. Campania de informare lansată de Prince vizează sensibilizarea opiniei publice cu privire la avantajele și provocările Uniunii Europene.

ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN

În decursul anilor, Parlamentul European a examinat riguros propunerile Comisiei în materie de comunicare. Ca reprezentant al intereselor cetățenilor europeni, acesta are datoria de a comunica informații despre Europa, de a exprima interesele cetățenilor europeni și de acționa în conformitate cu acestea. În rapoartele sale, Parlamentul a prezentat, în mod repetat, propuneri detaliate privind îmbunătățirea relației dintre UE și cetățenii săi, deși în numeroase cazuri Comisia le-a acceptat doar într-o măsură limitată. Ca urmare, deputații în Parlamentul European au devenit foarte critici în ceea ce privește inițiativele Comisiei. Cu toate acestea, există un consens în ceea ce privește necesitatea îmbunătățirii considerabile a capacității de comunicare a Uniunii Europene.

Parlamentul consideră că, în cadrul comunicării sale cu cetățenii și cu mijloacele de informare în masă, Uniunea Europeană trebuie să se exprime astfel încât să se facă ușor înțeleasă, întrucât jargonul UE mărește distanța dintre instituțiile și cetățenii UE.

Prin urmare, acesta consideră că ar trebui acordat un înalt nivel de prioritate metodelor utilizate pentru comunicarea cu publicul. Este necesar un schimb de informații și idei bidirecțional, adică un dialog între UE și cetățenii săi la toate nivelurile.

În raportul său referitor la Cartea albă privind o politică europeană de comunicare, întocmit de deputatul spaniol Luis Herrero-Tejedor și aprobat în noiembrie 2006 [P6_TA(2006)0500], PE a solicitat adoptarea următoarelor măsuri:

— în vederea „descentralizării mesajului”, PE a pledat pentru comunicarea chestiunilor europene la nivel național, regional și local. De asemenea, acesta a subliniat importanța administrației europene locale, în vederea facilitării contactelor directe importante dintre instituții și cetățeni și simplificarea accesului la inițiativele și programele europene;

— sprijinul financiar acordat de Uniune trebuie să fie cât mai transparent posibil;

— întrucât, adesea, publicul obișnuia să considere UE ca fiind o singură entitate, în ciuda diverselor instituții ale acesteia, PE a considerat necesară adoptarea de către toate instituțiile a unei abordări comune a politicii privind comunicarea;

— participarea activă a statelor membre a fost considerată un factor decisiv în stabilirea unei comunicări benefice; una dintre principalele provocări a fost implicarea tehnică și financiară a statelor membre în activitatea comună în materie de comunicare a Uniunii Europene și furnizarea unor informații obiective, corecte și imparțiale privind politicile europene; Comitetul Regiunilor a avut, de asemenea, un rol important în acest sens;

— mijloacele de informare în masă naționale, regionale și locale ar trebui implicate mai mult în politica de comunicare;

— în vederea implementării politicii de comunicare, PE a subliniat necesitatea extinderii cooperării transfrontaliere pe temele politicii europene între mijloacele de informare în masă regionale și locale; în acest sens, a invitat Comisia să stabilească un Fond european pentru jurnalismul de investigație care ar viza susținerea proiectelor în care jurnaliști din mai multe state membre au analizat împreună, în profunzime, o temă de interes european și au abordat-o din punctul de vedere al diferențelor în contextele locale și regionale.

În lipsa unui temei juridic specific în cadrul tratatelor, PE nu și-a putut exercita puterile de codecizie asupra politicii de comunicare, ceea ce, în trecut, a generat tensiuni cu Comisia Europeană. Ca organism ales, PE simte că ar trebui să aibă un cuvânt decisiv în stabilirea unei abordări comune europene în domeniu. Acordul interinstituțional propus poate oferi o soluție la această problemă.

Pentru a vorbi de diversitate, trebuie sa avem in vedere nu numai criterii lingvistice ci și criterii istorice ( referindu-ne la limbile vorbite într-o anumită epocă sau mai multe), criterii culturale, referindu-ne la influența nivelului de cultură asupra folosirii limbajului și nu numai.

Ziua Internațională a Limbii Materne a fost proclamată de Conferința Generală a UNESCO în noiembrie 1999. De atunci este aniversată în fiecare an pe 21 februarie pentru a promova toate limbile vorbite pe planetă. Ziua marchează oportunitatea de a milita pentru diversitate culturală si multilingvism. Această dată reprezintă ziua anului 1952 când studenții ce demonstrau pentru recunoașterea limbii lor materne, Bangla, drept una din cele două limbi ale Pakistanului de atunci, au fost uciși de forțele de poliție din Dhaka, capitala actualului stat Bangladesh de astăzi. Limbile vorbite reprezintă cel mai puternic instrument de păstrare și dezvoltare a unei culturi.

Toate campaniile pentru promovarea diseminării limbilor materne vor contribui nu doar la încurajarea diversitătii lingvistice și a educației multiculturale, dar și la crearea unei solidarități bazată pe ințelegere, toleranță și dialog.

Istoria ne-a demonstrat că toate culturile suferă schimbări de-a lungul evoluției lor și datorită alterității, fără însă modificări în structura de bază, care este o caracteristică nu numai istorică ci și psihologică, esențial umană (valori ale eticii, libertății, moralei implantate adânc în ființa culturală).

III.2. Identitate culturala din perspectiva educatiei

Educația ca proces reprezintă modificarea intenționată spre cunoaștere. Finalitatea acesteia apare ca o fixare, o integrare în propria personalitate sau conștiință colectivă a valorilor culturale de socializare pe termen lung. Cunoașterea propriei persoane și a celorlalți, respectul și sinceritatea, conturarea culturii generale,despre viață, democrație, civism, pace, toleranta, educația pentru mediu, educația multietnică, etc; toate acestea reprezintă diversele aspecte ale educației interculturale.

Educația interculturală are ca obiectiv structurarea unei identități culturale deschise (Cucos, C., p. 173). Problematica lumii contemporane în ceea ce privește interculturalitatea se referă și la educația cu privire la rasism, aparheid, sărăcie și foamete, intoleranță, poluarea mediului, etc.

Bineînțeles că există opinii diferite, unele pozitiviste care consideră că se poate face educația generațiilor de mâine și altele, negativiste, ce consideră că școala ca mediu educativ se află în declin, nemaiputând să pregătească lumea de mâine în sensul dorit.

Definind identitatea colectivă prin relația dintre tradițional și curentele vest europene a fost un subiect fierbinte. Dezbaterile și polemicile au fost însoțite de nume de renume ca Nae Ionescu (1890-1940), Mircea Vulcanescu (1904-1952) si Lucian Blaga (1895-1961) care a insistat pe componenta tradițională, și altii, ca Eugen Lovinescu (1881-1943) care a militat pentru abordarea europeană.

Tot aici întâlnim conduite interculturale: disponibilitatea spre a cunoaște – acceptarea alterității dintr-o perspectivă neutră. De cele mai multe ori, celălalt este perceput fie ca similar și deci acceptat, fie ca dușman, deci respins – aptitudinea de a percepe ceea ce este străin într-o manieră reliefatoare, flexibilă prin refuzarea grilelor de lectură rigide, simplificatoareși nivelatoare, care au avantajul de a fi familiareși prin aceasta ușor de utilizat, dar sărăcesc realitatea de multe din dimensiunile sale – trăirea situațiilor ambivalente fără teamă, ca premisă pentru acceptarea diferitului – dominarea și înfrângerea fricii față de celălalt – capacitatea de a pune în discuțieși a reformula propriile norme. Sistemul referențial socio-cultural ne determină comportamentul, iar prin recunoașterea relativității acestui sistem individul devine capabil să îl îmbunătățeascăși astfel să se adapteze mai ușor – atitudinea favorabilă de a experimenta moduri existențiale, de gândire și de raportare diferite – aptitudinea de a asuma conflicte, ca a treiași cea mai pozitivă variantă de conduită în cazul divergențelor, celelalte două fiind refuzul realitățiiși transformarea divergenței în ostilitate. Conflictele trebuie asumate cu calm și negociate într-o abordare de tip câștig-câștigi – capacitatea de a dobândi identități mai largi (de european, de cetățean al lumii) dezvoltând o loialitate de tip nou, în care să se integreze identitățile națională, regională, profesională, socială. ( Cucos, C, p. 177-178).

Mulți autori consideră că incurajând atitudinea interculturală se deschide calea spre dialog și comunicare între grupurile culturale, cu consecințe benefice asupra înțelegerii dintre ele. Cultivând valori precum respectul pentru celălalt, toleranță față de diversitate, complementaritatea dintre valori, școala este în măsură să fructifice bogăția potențială a multiculturalității fără a anula identitatea nici unei culturi.

Întâmplãri sau experiențe prin care copiii au fost lãsați singuri, mult timp în zone izolate, la vârste mici, când în mod normal un copil primește informațiile educaționale (chiar dacã li s-au oferit toate condițiile de hranã și îmbrãcãminte) au demonstrat cã respectivii copii, au rãmas în stadiul de semisãlbatici, cu o foarte redusã capacitate de comunicare socialã (în dublu sens transmitere și recepție). Pe de altã parte copilul cu handicap supus unui proces în cadrul unui mediu social, familial și colectiv de specialitate, prin socializare a fãcut progrese deosebite în formarea sa ca ființã socialã capabilã sã comunice în ambele sensuri.

IV. Integrare europeanădin perspectiva culturală

IV. 1. Efecte ale globalizării și dorința de comunicare interculturală

Numeroși autori din domeniul comunicării interculturale consideră că o comunicare internațională, interculturală sau multiculturală eficientă nu este posibilă fără mass-media zilelor noastre, însă mesajele trebuie adecvate la specificul cultural a publicului țintă; comunicarea mass-media nu este încă aplicabilă oriunde în lume. Stabilirea contactelor internaționale, a procesului de comunicare interculturală se realizează cu ajutorul limbajului, a comunicării în general și atrege după sine interacțiunea interumană. De asemenea, la nivelul misiunilor, organizațiilor, întâlnirilor la nivel înalt, toate contactele comunicaționale se întrețin și se îmbunătățesc prin intermediul mijloacelor și tehnicilor de comunicare în care limbajul ocupă rolul esențial. Pluralismul cultural implică acceptarea celuilalt, toleranța reciprocă, coexistența și coabitarea cu posibilitatea afirmării propriilor poziții și valori.

Anul 2008 a fost proclamat de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite: „An internațional al multilingvismului”. UNESCO are intenția să-și asume cu hotărâre rolul său de lider în coordonarea activităților din domeniu. Organizația este prefect conștientă de importanța crucială a limbilor în cadrul numeroaselor provocări cărora omenirea va trebui să le facă față în următoarele decenii.

Limbile sunt esențiale pentru identitatea grupurilor și persoanelor și pentru coexistența lor pașnică. Ele constituie un factor strategic pe calea către o dezvoltare durabilă și pentru o articulare armonioasă între aspectele globale și locale. Limbile prezintă o importanța capitală pentru a atinge cele șase obiective ale educației pentru toți, precum și obiectivele Mileniului pentru dezvoltare asupra cărora țarile membre ale Națiunilor Unite au căzut de acord în anul 2000.

Ca factor de integrare socială, limbile ocupă o poziție strategică în eliminarea extremei sărăcii și a foametei ; ele sunt esențiale pentru realizarea învățamantul primar universal, fiind un suport al alfabetizării și al câștigării cunostințelor și competențelor ; lupta contra HIV și SIDA, a paludismului și a altor boli trebuie să aibă loc în limbile populațiilor vizate pentru a putea să ajungă la acestea; salvarea cunostiințelor și mestesugurilor locale și autohtone pentru asigurarea unei gestiuni durabile a mediului înconjurător este de asemenea legată intrinsec de limbile locale și autohtone.

Intre altele, diversitatea culturală este strâns legată de diversitatea lingvistică, așa cum se arată în Declarația universală UNESCO privind diversitatea culturală și Planul său de acțiune (2001), în Convenția pentru salvarea patrimoniului intangibil (2003) și în Convenția pentru protecția și promovarea diversității expresiilor culturale (2005).

Peste câteva generații, mai mult de 50 % din cele 7 000 de limbi vorbite în lume riscă să fi dispărut. Mai puțin de un sfert dintre ele sunt astăzi utilizate în școli și în spațiul cibernetic, și, în cele mai multe cazuri, doar sporadic. Mii de limbi – cu toate ca sunt bine stăpânite de catre populațiile care le folosesc ca mijloc cotidian de exprimare – sunt absente din sistemele de învățământ, din mass media, din publicații și din  domeniul public în general.

Este, prin urmare, obligatoriu să se acționeze de urgență. Cum ? Încurajând și dezvoltând politici lingvistice care să faciliteze fiecărei comunități utlilizarea limbii sale primare sau materne, și, cât se poate mai frecvent, inclusiv în învățămant, stapânirea deopotrivă a unei limbi naționale sau regionale si a uneia internaționale. Incurajând totodata vorbitorii unei limbi dominante să stăpânească o altă limbă națională sau regională și una sau două limbi internaționale. Numai un multilingvism perfect asumat poate permite tuturor limbilor să-și găsească locul în lumea noastră globalizată. Una dintre principale preocupari in cadrul Uniunii Europene este chiar sustinerea si respectarea multilingvismului, precum si lupta impotriva discriminarii pe motive lingvistice.

UNESCO invită guvernele, organismele Națiunilor Unite, organizațiile societății civile, instituțiile de învățămant, asociațiile profesionale și toate celelalte părți interesate să-și multiplice propriile activități în favoarea respectului, promomovării și protecției tuturor limbilor, în special a limbilor pe cale de dispariție, în toate contextele vieții individuale și colective. In general, toate organizatiile internationale, nemaivorbind despre organizatiile si institutiile de drept ale fiecarei tari sustin limbile materne.

Este important să fie promovată ideea că « graiurile conteaza! », spunea unul dintre autori : fie prin inițiative în domeniul învățământului, al spațiului cibernetic, al mediului savant; fie prin proiecte de salvare a limbilor în pericol sau de promomovare a limbilor ca unealtă a integrării sociale; fie pentru cercetări privind legăturile dintre limbi și economie, dintre limbi și cunostiințele autohtone sau dintre limbi si creația artistică, arata unii autori. A noua ediție a Zilei internaționale a limbii materne, care a avut loc în data de 21 februarie 2008, a avut în acest context o importanță particulară și a constituit o etapă deosebit de propice pentru lansarea unor inițiative care a vizat promovarea limbilor.

Obiectivul nostru comun este să se recunoască la nivel național, regional și internațional importanța diversitătii lingvistice și a multilingvismului în cadrul sistemelor de învățământ, administrativ și juridic, în expresiile culturale, în mass media, în sațiul cibernetic și în schimburile comerciale.

IV.2. Limbă, limbaj și comunicare interculturală.

În comunicarea interculturală, ca în orice tip de comunicare umană se utilizează două tipuri de limbaje : cel verbal și cel nonverbal. In situațiile concrete de interacțiune acestea sunt folosite simultan sau alternativ, existând întotdeauna o interdependență între cele două tipuri de limbaj. O serie de studii realizate de lingviști, antropologi, cercetători ai comunicării evidențiază diferențe culturale atât în ceea ce privește modul de utilizare a unuia sau a celuilalt tip de limbaj, semnificațiile care se acordă respectivelor mesaje, precum și în ceea ce privește predominanța comunicarii verbale sau nonverbale, într-o cultură sau alta.

Cuvântul, limbajul verbal și non-verbal trebuie și sunt folosite ca principii ale comunicării. Reprezintă calea prin care suntem văzuți de ceilalți ca oameni; ne încadrăm în normalitate sau nu; ne încadrăm în societate sau nu; categorisim la rândul nostru.

Având în vedere faptul că orice comunicare cu efect presupune un feed-back (reacție de răspuns din partea receptorului) precum și un feed-forward ( construirea și comunicarea mesajului de către emițător în așa fel încât să se obțină reacția dorită de acesta), Thomas Scheidel (1972) distinge scopurile comunicării verbale : schimbul de informații și idei, contactul intelectual și emoțional între interlocutori, influența.

Referindu-se la problematica limbajului verbal în comunicarea interculturală, Samovar și Porter (2003) evidențiază relația de reciprocitate și interdependență dintre limbaj și cultură : „Nu se poate separa folosirea de către cineva a limbajului de cultura respectivului, pentru că limbajul nu este numai o formă de conservare a culturii, ci și un mijloc de a împărtăși cultura. În sens fundamental, limbajul este un sistem simbolic organizat, general cunoscut, învățat, folosit pentru a reprezenta experiența din cadrul unei comunicăți geografice sau culturale. Cultura ne învață deopotrivă simbolurile și ceea ce ele reprezintă: obiectele, evenimentele, experiențele și sentimentele primesc diferite denumiri, deoarece o anumită comunitate de oameni sau cultură a decis în mod arbitrar să le numească într-un anumit fel.”.

În termenii semioticii, este vorba despre semnificanți diferiți ai acelorași semnificați. Culturile au nu numai diferite simboluri pentru a defini concepte, evenimente etc., ci și diferite înțelesuri ale aceluiași simbol/concept, cum sunt cele de libertate, putere, acțiune, securitate socială ș.a.

Referitor la rolul comunicării verbale, Edward Sapir afirmă că oamenii nu trăiesc numai în lumea obiectivă, ci și prin limba culturii lor, prin care conceptualizează lumea înconjurătoare. Pentru a evidenția caracterul cultural al structurii gramaticale a unei limbi, Harry Hotjer arată că gramatica limbii indienilor Navajo din America de Nord accentuează mișcarea și direcția, deoarece ei percep universul într-o continuă mișcare. Astfel, ei spun: „Cineva își pune hainele pe el”, pe când în engleză se spune: „Cineva se îmbracă”. Faptul că oamenii utilizează limbajul în mod diferit de la o cultură la alta este evidențiat și de M. W. Lustig : „ în tradiția arabă modelele limbajului verbal accentuează creativitatea artistică prin folosirea unor figuri retorice, ca repetiția, metafora iar zâmbetul, care însoțește vorbirea, este evaluat pozitiv”.

Spre deosebire de cea arabă, cultura japoneză încurajează o comunicare verbală minimă, fapt ilustrat și de proverbul De gura ta vei pieri” ( Samovar, Porter, 2003). De asemenea, oameni care trăiesc în aceeași arie geografică și culturală pot folosi limbajul în moduri care diferă de cultura dominantă, cum este cazul afro-americanilor din SUA.

La relația limbaj – comunicare – cultură se referă și studiul cercetătoarei americane Mary Fong (2003): „Limbajul vorbit este un vehicul pentru oameni de a comunica în interacțiunile sociale, exprimându-și experiența și totodată creând experiență…. Cuvintele reflectă atitudinile, convingerile, punctele de vedere ale vorbitorului… Limbajul exprimă, simbolizează și îmbracă realitatea culturală… Comunicarea nu poate exista fără limbaj iar limbajul are nevoie de procesul de comunicare pentru a angaja oamenii în interacțiuni sociale…Atât limbajul cât și comunicarea reflectă cultura”.

Autoarea trece în revistă câteva perspective critice despre relația limbaj – comunicare. Punctul de vedere al lingviștilor Edward Sapir și Benjamin Lee Whorf este unul determinist. Sapir afirma că lumea reală este în mare parte construită pe habitudinile de limbaj inconștiente ale grupului. Ambii cercetători, care au studiat limbajele triburilor băștinașe din America de Nord, consideră că limba și categoriile ei – gramatica, sintaxa, vocabularul – sunt unicele categorii prin care putem experimenta lumea. Nu putem sa ne exprimam notiunile despre lume decat in limbajul cunoscut. Modul de comunicare este specific fiecaruia dintre noi, ca individualitate, dar si la nivelul comunitatii din care facem parte. De exemplu, romanul isi intareste gestual cuvantul ,,da” prin miscari ale capului de sus in jos, in timp ce vecinul nostru bulgar foloseste acelasi limbaj nonverbal pentru intarirea negatiei. Prin urmare, limbajul influențează și modelează felul în care oamenii percep atat lumea și cultura lor, isi insusesc cunostintele si le comunica.

Diversitatea în ce privește categoriile limbajului duce la diferențe culturale în gândire și percepțiile despre lume, fapt denumit de Whorf „relativitate lingvistică”. Aceasta evidențiază relația de influență reciprocă dintre limbaj și cultură: „Nu toți observatorii sunt conduși de aceeași evidență fizică spre aceeași imagine a universului, doar în cazul în care fundamentele lor lingvistice sunt similare sau pot, într-un anumit fel, să fie echilibrate…Disecăm natura după linii trasate de limbajul nostru nativ. Distingem categorii și tipuri din lumea fenomenelor nu pentru că le observăm la fața locului, ci prin intermediul sistemelor lingvistice din mintea noastră.

Johnson in 2003 afirma in studiile sale ca “organizăm natura în concepte, le acordăm semnificații, în mare măsură deoarece suntem părtași la un anumit tip de convenție de a o organiza într-un anumit fel – o convingere care unește comunitatea noastră lingvistică și e codificată în modelele limbii noastre” .

Un alt cercetător, R.Brown este în parțial dezacord cu ipoteza Sapir-Whorf, considerând că nu limbajul determină concepția despre lume a indivizilor ce aparțin unei culturi. În opinia sa, oamenii categorisesc lumea lor prin „etichetare”, folosesc limbajul pentru a „eticheta” un obiect, o idee, un proces ș.a.m.d. în funcție de importanța și utilitatea pe care acestea le au pentru ei. Poziția lui Brown susține, totuși, ideea relativității lingvistice, deoarece categoriile perceptuale care sunt uzuale sunt adesea etichetate iar cele neutilizate pot fi neetichetate.

Studii mai recente, din anii 1990, ale cercetătorilor C. Kramsch și J.B.Caroll infirmă și ele, parțial, ideea relativității lingvistice, susținând că aceasta privește doar un aspect al diferențelor în limbaj și cultură, respectiv înțelesul și valoarea conceptelor diferă la indivizii din diferite culturi. Deoarece limbajele și sistemele de comunicare sunt concepute diferit, acest lucru influențează percepțiile și interpretările despre evenimente (Johnson, 2003).

Problematica limbajului și a relației sale cu cultura i-a preocupat și pe unii antropologi. George Herbert Mead, unul dintre fondatorii perspectivei „interacționismului simbolic” în teoria socială considera, în opoziție cu teoriile behavioriste, că oamenii utilizează limbajul pentru a crea situații și a indica acele lucruri care ajung să fie importante, semnificative în raport cu realitatea. În concepția lui Mead, limbajul are un rol formativ, deoarece e o acțiune simbolică, ce creează substanța culturii.

O poziție asemănătoare o are și antropologul Clifford Geertz, care a a evidențiat rolul simbolurilor în cultură. Simbolurile sunt împărtășite de către o comunitate culturală prin limbaj. Ele exprimă valori, norme, moravuri, concepții, comportamente etc. în relație cu lumea iar împărtășirea lor de către membrii unei comunități, prin interacțiuni simbolice, le conferă o identitate culturală. De aceea, pentru a înțelege o cultură, trebuie să putem să înțelegem „modurile de exprimare” sau „sistemul simbolic” utilizat de participanții la comunicare ( Johnson, 2003).

În studiul său despre dimensiunile culturale ale discursului, Fern Johnson (2003) , evidențiază, de asemenea, rolul limbajului în interacțiunile umane: „Culturile , ca sisteme complexe, sunt compuse din numeroase și diferite sisteme simbolice care generează înțelesuri. Limbajul leagă între ele aceste sisteme într-un mod special și servește ca principal sistem de înțelegere pentru contactele dintre oameni.” . Studiind diversitatea de limbaje din cultura SUA, Johnson propune 6 axiome ale limbajului, înțeles ca resursă culturală :

1. „Orice comunicare verbală sau nonverbală se dezvoltă în cadrul unei culturi”. Comunicarea culturală are loc atunci când participanții împărtășesc cultura, cea interculturală atunci când participanții la comunicare nu împărtășesc în întregime unul sau altul dintre modelele sau discursurile culturale. Comunicarea este, prin urmare, un element inerent al culturii.

2. „Indivizii posedă o cunoaștere tacită a sistemelor culturale prin care comunică”. Oamenii utilizează și urmează reguli, învață cultura lor, însușindu-și seturi de reguli care le ghidează comportamentul, prin urmare, limbajul înseamnă cunoaștere.

3. „În societățile multiculturale, ideologia grupurilor culturale dominante produce modele/reguli culturale abstracte, artefacte și practici culturale ale limbajului care trec sub tăcere sau marginalizează alte grupuri culturale”. Axioma evidențiază relația dinte ideologia dominantă și marginalizarea culturală

4. „Grupurile care au fost dominate, subjugate, marginalizate, care sunt obiectul prejudecăților, discriminărilor și care se află în poziții de inferioritate de orice fel, posedă o conștiință și o cunoaștere mai explicită despre componentele culturii proprii, precum și a sistemelor culturale ale altora”. Axioma evidențiază „cunoașterea” culturală a celor marginalizați

5 .„Cultura și discriminările ei sunt transmise de la o generație la alta (sunt fondate istoric) precum și în mod constant reînnoite și schimbate (inovate)”. Ceea ce face ca o cultură să reziste sunt fundamentele ei istorice. Cu toate acestea, culturile sunt mai degrabă dinamice decât statice, deoarece oamenii se adaptează permanent împrejurărilor, noilor idei, inovațiilor. Îndeosebi generațiile tinere sunt cele care aduc schimbări în cultură, în privința valorilor, comunicării, formelor de exprimare etc. Această axiomă evidențiază relația dintre istoricitate și inovație în cultură.

6 .„În societățile multiculturale, culturile se influențează unele pe altele, inclusiv în ce privește sistemele discursive”. Apropierea dintre oameni din diferite culturi sau subculturi determină influențe mutuale între acestea. Interinfluențele culturale includ și procesul „contactului prin limbaj” (language contact).

Fără o abordare adecvată și nuanțată a proceselor de comunicare, nu ne mai putem pricepe pe noi înșine ca ființe sociale supuse devenirii. Transformările petrecute în societatea umană din ultima vreme, globalizarea de esență mediatică și rearticularea mecanismelor electorale în direcția „tele-democrației” au avut un impact deosebit asupra abordărilor teoretice și a domeniului comunicării în general. Se comunică pretutindeni, câmpul ei de manifestare devenind extrem de vast. Orice activitate umană, individuală, colectivă, presupune informații emise, primite sau analizate. Comunicarea este parte a acțiuni și a reflecției așa cum moneda  este parte a economiei. Extensia obiectului său de studiu a atras după sine o multiplicare a perspectivelor, teoria comunicării absorbind tot ceea ce i-a fost util de la alte științe socio-umne de la semiotică și sociologie la teoria cuturii sau teoria relatiilor internaționale, deși, multă vreme specialiștii și teoreticienii relațiilor internaționale au ignorat rolul comunicării în mediul internațional.

Mediul internațional este un fenomen dual în care partea sa concretă observabilă, ilustrată de existența actorilor și acțiunea acestora în politica internațională, se îmbină în mod organic cu  cea virtuală pe care nu o putem observa decît cu „ochii” minții. Aceasta este exprimata prin natura interacțiunilor și a ideilor care justifică, fundamentează și susțin orientarea/sensul acestor interacțiuni. Aceste interacțiuni se materializează în structura mediului internațional care are un caracter extrem de dinamic. Din aceasta perspectivă mediul internațional esteși un fenomen creatși recreat de actorii care îl compun prin limbaj și discurs. Dacă acceptăm această paradigmă de interpretare a mediului internațional propusă de Școala constructivistă atunci cu atît mai necesară este înțelegerea locului și a rolului pe care comunicarea îl are în politica internațională, în general,și în situații de criză și conflict în special.

La nivel european se afirmă și se susține înca de la inființare respectul pentru diversitatea lingvistică. Acest respect constituie una dintre valorile fundamentale ale U.E. Articolul 22 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, adoptata in anul 2000, afirma respectul pentru diversitatea lingvistica, iar articolul 21, interzice discriminarea pa criterii lingvistice. Fiecare tară participantă și membră vine cu individualitatea ei, se exprimă și coexistă odată cu celelate, cautând binele personal dar și a marii comunități Europene, chiar a întregului Pământ, cu toate vietățile exstente. Alături de respectul pentru persoană ca individ, apare și dechiderea pentru alte culturi și toleranța.

Uniunea Europeană are 23 de limbi oficiale și de lucru. Acestea sunt limbile statelor membre, care fac parte din uniune. Odată cu integrarea unor noi state alături de cele acceptate deja în U. E., crește și numărul limbilor oficiale și de lucru. Avem de a face astfel cu o diversitate lingvistică deoarece încă din 1958 prin Primul Regulament al C.E. s-a stabilit că limbile statelor membre devin limbi europene. Acestea sunt în ordine alfabetică : bulgara, ceha, daneza, engleza, estona, finlandeza, franceza, germana, greaca, italiana, irlandeza, letona, lituaniana, maghiara, malteza, polona, portugheza, româna, slovaca, slovena, spaniola, suedeza. Alături de limbile oficiale și de lucru sunt supuse valorilor fundamentale ale Uniunii Europene și diferitele limbi regionale și minoritare folosite doar de anumite segmente de populație.

Nu trebuie omisă din aceasta lucrare caracteristica limbilor omogene care ne spune ca exista state diferite care au ca limba oficiala aceeasi limba. De exemplu, Belgia are ca limbi oficiale franceza, germana, si olandeza, iar in Cipru toata populatia vorbeste limba greaca ca limba oficiala. Intervine aici criteriul istoric care ne-ar trimite pentru explicatia acestui fapt real la razboie, colonizari sau chiar la drepturile omului, existente dintotdeauna, desi studiate oarecum recent pentru varsta omenirii.

Principalele prevederi cu privire la limbile cu caracter oficial si de lucru sunt:

documentele pot fi trimise institutiilor Uniunii Europene in limba tarii repctive iar raspunsul poate veni in oricare dintre limbile oficiale ale U.E.

regulamentele si alte documente legislative sunt publicate in toate limbile oficiale si de lucru ale uniunii , cum ar fi de exemplu, Jurnalul Oficial. De regula, din anumite motive, de timp, de buget, este folosita engleya, franceza sau germana ca limba procedurala. Parlamentul European lucreaza si el in diverse limbi in functie de necesitatile si cerintele membrilor săi.

Trebuie însă ținut cont de faptul că din punct de vedere lingvistic, limba este diferită chiar de la modul de folosire individual al limbajului. De aici și varietatea limbilor și a limbajelor în funcție de comunitatea de vorbitori avută în vedere ca și criteriu în studiile lingvistice.

Termenul românesc „lingvistică” este împrumutat, consideră specialiștii, din franțuzescul „lingvistique”, care la rândul său a fost împrumutat din limba germană, iar acesta a apărut din latinescul lingua ( H. Danzat, Jean Dubois, H. Mitterand, în lucrarea ,,Nouveau Dictionaire Etimologique et Historique”).

Diversitatea dialectuala a limbilor și diversitatea lor numerică a dus la apariția primelor glosare cu termeni și chiar la apariția primelor dictioanare bilingve încă din antichitate. Tot atunci au fost schițate și unele perspective din care poate fi studiată o limbă: descriptivă, care constă în descrierea limbii așa cum functionează la un moment dat în procesul de comunicare: evolutivă, ce cuprinde modificările pe linie istorica și comparativă, căutând elementele de diferențiere, dar mai ales de asemănare între limbi. S-a constatat in urma studiilor facute ca exista limbi inrudite, familii de limbi care au la baza aceeasi protolimba.

In diversitatea lingvistica intalnita in Europa, avem de a face cu aproximativ 239 de limbi vorbite pe acest continent, spun cei care au facut astfel de studii.Vorbim astazi despre limbi indoeuropene care cuprind romana, italiana, sarba, franceza, catalana, spaniola, portugheza si altele ca facand parte din ramura romanica, sau neolatina. Germana, si engleza fac parte din ramura germanica , in timp ce ramura slava cuprinde rusa, ucraineana, bielorusa, ceha, slovaca, slovena, albaneza, greaca, bulgara etc.

Abordarea teoretică a comunicării poate fi făcută din multe perspective științifice și filosofice, așa cum reiese și din practica istorică, perspective care pot fi, la rândul lor, abordate metateoretic ca moduri de a vorbi despre comunicare. Astfel, teoria comunicării se prezintă ca o practică comunicațională ce conduce către un discurs normativ, ce coordonează și reglează activitatea de comunicare, constituind și dirijând practica comunicațională.

Un model al comunicării sau o teorie a comunicării este o perspectivă asupra acestui mod de a fi uman, care scoate în evidență anumite aspecte ale procesului; un metamodel al comunicării sau o metateorie a comunicării ilustrează modelele de comunicare ca modele diferite de constituire a comunicării într-un discurs despre discurs, în contextul unei practici comunicaționale. Comunicarea nu este doar ceva ce noi facem și ceva la care noi ne referim în mod reflexiv. Domeniul comunicării ca domeniu unitar, și ca atare o teorie a comunicării se poate naște, după cum arată James A. Anderson, dând voce preocupărilor diverse referitoare la domeniu, înăuntrul unei cercetări interdisciplinare. Cunoașterea tradițiilor din domeniul comunicării și nu respingerea sau ignorarea punctelor de vedere formulate în tradiție, intersecția dintre aceste tradiții pentru a corecta erorile, a clarifica problemele, conduc discuția la un nivel mai adânc ce poate fi realizat într-un metamodel al comunicării ce se constituie într-o teorie epistemologică a comunicării, în sensul studiului principiilor, metodelor, ipotezelor, rezultatelor soluțiilor și practicii diverselor tradiții.

Fiecare formă relativã de comunicare, are subiecții ei, legile ei, spațiul și timpul precum și alte dimensiuni cunoscute sau necunoscute ale acesteia. Ca de exemplu, comunicarea comercială este reglementată atât de codul comercial, codul civil, iar când se realizează electronic este reglementată de Legea privind comerțul electronic. Fiecãrui sistem îi corespunde un anumit tip de comunicare. Într-un fel comunicã regnul vegetal cu natura, regnul uman cu natura, omul cu animalul, etc. și altfel toate între ele. Comunicarea în general presupune o infinitate de mijloace de comunicare,în planuri temporale sau atemporale. În lucrarea "Societatea cuceritã de comunicare" Bernard Miège vorbește de mai multe forme ale comunicãrii cum ar fi: comunicarea politicã,comunicarea publicã, comunicarea localã, comunicarea științificã, etc.

Una dintre formele comunicãrii o constituie comunicarea socialã. Prin comunicare socialã se înțelege, la modul general, procesul de transmitere de informații între oameni. Comunicarea stă la baza organizării sociale, coagulând și controlând raporturile “orizontale” dintre oameni, dar angajează totodată și aspirațiile lor “verticale”, într-o mișcare ascensională către planurile superioare ale realității. Informația în mediul social are valoare și semăsoară în câmpul cunoașterii, pe când comunicarea în cel al acțiunii și al organizării. Informația pentru subiect constituie noul în câmpul cunoașterii. Cunoașterea se realizează prin descoperire, transmitere, aflare, comunicare a informației.

Din perspective psihologiei sociale, omul este o ființã biopsihosocialã, înzestratã cu acel element care o detașeazã de restul ființelor și anume rațiunea, componenta constienta a gandirii. Omul este conștient de existența sa ca ființã în societate și naturã, de interdependența sa, și face judecãți de valoare legate de aceasta. Deci, omul în afara rațiunii mai are ca trãsãturã fundamentalã, definitorie, calitatea de a fi fericit și își împlinește menirea numai ca ființã socialã.

IV.3 Importanța comunicării pentru dezvoltarea culturii

Diversitatea există datorită faptului că există individualitate, dar și societate. Putem spune ca avem de-a face cu diversitate atâta timp cât xistă omul în societate. Individualitatea nu poate exista la rândul ei fără identitate și contrast cu ceilalți. Orice încercare de a ne face unici ne obligă la raportare sau la diferențiere de ceilalți, de alteritate. Deși în cadrul oricărei naționalități, a oricărui popor vorbim despre identitate națională, despre identitate lingvistică, nu spunem că alteritatea nu există. Din contră, suntem nevoiți să ne raportam la această alteritate, pentru a ne putea defini pe noi ca identitate. Căutăm asemănări, elemente comune de tradiție, elemente comune de cultură pentru a ne înscrie în rândul comunității din care atât noi cât și ceilalți facem parte, în cadrul aceleiași naționalități. Mai mult, căutăm diferențierile față de ceilalți pentru a ne regăsi ca ființă unică, singulară, ca identitate natională, în marea comunitate umană. Dar nu trebuie să uităm că aceste diferențe trebuie respectate mai mult decât să facem referire la asemănările dintre noi și ceilalți.

Din necesitatea de comunicare, din dorința și imposibilitatea omului de a nu trăi solitar, se ajunge la interacțiunea interumană, mai mult chiar, la interacțiunea dintre numeoasele valori și norme sociale, valori și elemente culturale, etc.

În zilele noastre , când relațiile diplomatice sunt atât de vaste și diverse, totul este studiat înainte de intâlnirile oficiale astfel încât nimeni să nu fie jignit, să nu se facă greșeli nici măcar neintenționate în ceea ce privește cultura celuilalt, protocolul, tradițiile, eticheta. Chiar acest lucru se realizează cu ajutorul limbajului. Acesta presupune – dorința de a afla despre cultura celuilalt, o persoană care să cunoască atât de bine ambele limbi încât să fie capabilă de transformarea informațiilor emitentului, decodificarea mesajului acestuia pentru o cât mai corecta înțelegere a termenilor în limba receptorului, lămuriri pe lângă explicațiile verbale a limbajului non-verbal, a posturii, a gesticii, având ca scop o comunicare eficientă, corectă.

Traducerea este posibilă tot prin comunicare, prin limbaj, verbal sau și non-verbal. Metodele ludice de predare a limbilor străine pentru copii ne demonstrează că fără însăși interacțiune, fie directă , fie indirectă cu cealaltă limbă, nu ar fi posibilă nici cunoșterea existenței acesteia , ca să nu vorbim despre cunoașterea esențelor și a cunoștințelor esențiale din limba respectivă.

Mijloacele de comunicare exercită actual o puternică influență asupra modurilor de păercepție, asupra valorilor, asupra modului de gândire, devin practic mijloace de aducare pe baza intereselor celor ce „stăpânesc” într-un mod sau altul. Însă oricare ar fi pericolele, ținând cont de codurile și principiile deontologice, legile de aplicare și etichetă trebuie să recunoștem că procesul de comunicare este, a fost și va fi fundamentul cultural, social indispensabil vieții umane. Comunicarea este o acțiune socială, este un act fundamental al ființei umane, este specifică umanului implicînd întregul comportament și limbajul. Comunicare este o relație activă ce influențează și transformă prin cunoaștere pe ceilalți sau chiar și pe sine. Fiecare persoană aflată în relație de comunicare este simultan sau succesiv fie emițător fie receptor de mesaje. Realitatea este interpretată diferit de fiecare dintre noi. Avem propriile posibilități, valori înnăscute și dobândite prin care ne facem cunoscuți și prin care ne raportăm la actele de cunoaștere ale lumii. Raportul societate – cultură este permanent transformat datorită dezvoltării tehnicilor și mijloacelor mass-media. Vorbim astăzi despre cultura de masă în care valorile apar unele după altele în funție de interesele politice și sociale. Apare și problema non-valorilor: acestea nu mai sunt prezentate ca atare pentru că rezultatul culturii de consum are ca efect și degradare socială: „ societățile au fost întotdeauna modelate mai degrabă de natura mijloacelor de comunicare între oameni decât de conținutul comunicării” (Marshall Mc. Luhan – mass-media și universul invizibil).

Pentru definirea culturii, a identității culturale criteriile se află desigur la nivelul cadrului social de manifestare. Reprezintă modul de viață al unui popor în integritatea sa, ca sistem de valori, idei, conduite, atitudini și instituții. Este unicitatea regăsită în diversitate. Uniformizarea este posibilă însă doar la nivel teoretic atâta timp cât știm faptul că omul este ființă unică.

Diversitatea lingvistică, o perspectivă europeană

„Unitate în diversitate” este principiul pe care este fondată Uniunea Europeană, prin această diversitate referindu-ne la culturile, obiceiurile, tradițiile, credințele și limbile unitare, materne, în marea comunitate europeană.

Lingvistica este știința care studiază limba și legile acesteia de dezvoltare, diversitatea lingvistică devenind vizibilă de departe datorită contactelor din ce în ce mai nemeroase existente între cetățenii zilelor naoastre. Apar din ce în ce mai multe situații în care o persoană sau o instituție trebuie să apeleze la o altă limbă decât cea maternă, din dorința de a comunica eficient, fie că este vorba de întâlniri între studenți, fie în contextul imigrării ca fenomen social, fie că e vorba de turism sau contracte bilaterale, s.a.

Este „stiința care studiază din toate punctele de vedere posibile limbajul uman articulat, în general și în formele sale specifice de realizare, adică în acte lingvistice si în sistemele de izoglosare ca tradițional sau convențional, se numesc limbi”.(Eugen Coșeriu, „Introducere în lingvistică”, 1951).

Se numește limbaj, spune aurorul, orice sistem de semne simbolice folosite pentru intercomunicare socială, adică orice sistem de semne care servește pentru a exprima și comunica idei și sentimente sau conținuturi ale conștiintei care ar reprezenta mai degrabă definiția semioticii la Ferdinand de Saussure și ar cuprinde lingvistica , aceasta ocupandu-se de limbajul în care semnele sunt cuvinte alcătuite din sunete. Limba este definită ca „ansamblul actelor lingvistice comune (izoglose) ale unei comunități de indivizi vorbitori” și ne referim doar la limbajul articulat și apoi la celelalte sisteme care îl reproduc doar pe acesta.

Pentru a vorbi de diversitate, trebuie să avem în vedere nu numai criterii lingvistice ci și criterii istorice (referindu-ne la limbile vorbite într-o anumită epocă sau mai multe), criterii culturale, (referindu-ne la influenta nivelului de cultura asupra folosirii limbajului și nu numai , etc.).

Diversitatea există datorită faptului că există individualitate dar și societate. Putem spune că avem de- a face cu diversitate atâta timp cât există omul în societate. Individualitatea nu poate exista la rândul ei fără identitate și contrast cu ceilalți. Orice încercare de a ne face unici ne obligă la o raportare sau la diferențiere de ceilalți, de alteritate. Deși în cadrul oricărei naționalități, a oricărui popor vorbim despre identitate națională, despre identitate lingvistică, nu spunem că alteritatea nu există. Din contră suntem nevoiți să ne raportăm la aceasta alteritate, pentru a ne putea defini pe noi ca identitate. Căutăm asemănări, elemente comune de tradiție, elemente comune de cultură pentru a ne înscrie în rândul comunității din care atât noi cât și ceilalți facem parte. Mai mult, căutăm diferențierile față de ceilalți pentru a ne regăsi ca fiintă unică, singulară, ca identitate natională. Dar nu trebuie să uităm că aceste diferențe trebuie respectate mai mult decât să facem referire la asemănările dintre noi și ceilalti.

Din necesitatea de comunicare, din dorința și imposibilitatea omului de a nu trăi solitar, se ajunge la interacțiunea interumană, mai mult chiar, la interacțiunea dintre numeoasele valori și norme sociale, valori și elemente culturale, etc.

La nivel european se afirmă și se susține încă de la înființare respectul pentru diversitatea lingvistică. Acest respect constituie una dintre valorile fundamentale ale U.E. Articolul 22 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, adoptată în anul 2000, afirmă espectul pentru diversitatea lingvistică, iar articolul 21, interzice discriminarea pe criterii lingvistice.

Fiecare țară participantă și membră vine cu individualitatea ei se exprimă și coexistă odata cu celelate, căutând binele personal dar și al marii comunități europene, chiar a întregului Pământ, cu toate vietățile existente. Alături de respectul pentru persoană ca individ, apare și dechiderea pentru alte culturi și toleranța.

Asa s-a ajuns la diferitele criterii enunțate de lingviști și la actualele curente lingvistice:

comparatist din care fac parte lingvistii Frany Bopp, Jacob Grimm si altii

naturalist in cadrul caruia sunt recunoscuti lingvisti ca A. Scheicher, M. Muller

psihologist, unde intalnim teoriile lui H. Steinthal, A. Potebnjia

neogramatic in care se incadreaza studiile lui K. Brugman, H. Paul si altii

idealist, pe linia caruia se inscrie si K. Vossler

neolingvist unde putem vorbi despre cercetarile lui M. Bartoli

sociologic numit si functional , lini pe care sia urmat cercetarile si F. De Soussure.

structuralist, al lui Edward Sapir

latinist, curent in lingvistica romana, inde avem reprezentanti pe T. Cipariu, A. Pumnul

semanticist, unde il intalnim pe C. Stuart

istorico-popular, curent in linvistica romana unde i recunoastem stilul lui A. Russo, M. Kogalniceanu, N. Balcescu, etc.

Amintim aici și de Friedrich Diez care în 1836 a întemeiat studiul comparat al limbilor romanice numit de atunci romanistică, de Jacob Grim care s-a ocupat de studiul comparativ al limbilor germanice și de Al. Hr. Hvostokov care a întemeiat slavistica.

Lingvistica generală este teoria generală a studiului limbajului, referindu-se la studiul comunicării verbale interumane în cadrul societății sau între diferite comunități, care cuprinde cuvintele și combinațiile dintre cuvinte.

Unii autori consideră că lingvistul nu trebuie să cunoască limba studiată decât poate pentru a-și ușura cercetările, pe el interesându-l în observațiile și analizele studiului doar relațiile,combinațiile și originile cuvintelor. Obiectul de studiu al lingvisticii îl constituie deci limbajul omului aflat în relatie de comunicare cu ceilalți, în comunitate, în societate, în țară, sau cu alți oameni de alte naționalități, care folosesc sau nu aceeași limbă. Deși comunicarea la nivel uman este la nivelul său cel mai complex, este în același timp standardizată și convențională. Într-un fel comunicăm în familie, altfel la muncă, altfel în relații oficiale cu ceilalți. Mai mult, fiecare dintre noi este unic, gândim diferit, întelegem diferit, beneficiem de capacități mentale și abilități de comunicare, de exemplu, unii mai mult, alții mai puțin dezvoltate. Încă de când ne naștem suntem forțați să adoptăm limba celor din jurul nostru pentru a ne face înțeleși și a găsi o cale corectă și eficientă de comunicare. Încă de mici suntem învățați să pronunțăm sunete, consoane, vocale, pentru ca, încet, încet, familia să fie mulțumită de faptul că ne-am însușit vorbirea, graiul, limba, că ne putem înțelege, că avem la îndemână același sistem de semne și același cod al informației.

La nivel European dar și internațional, există deja studii și sondaje pentru detectarea competențelor lingvistice și atitudinea cetățenilor în ceea ce privește învățarea unor limbi străine. Cooperarea Europeană, de exemplu, se bazează în primul rând pe respectul dintre țări posibile sau deja partenere. Diversitatea lingvistică atestă că orice limbă europeană trebuie respectată, nu există una mai bună sau mai ușoară. Doar în particular, este mai ușor pentru orice persoană să învețe o nouă limbă din aceeași familie, decât din alte familii de limbi.

Există daja formate comisii pentru diferitele cercetări la nivel european în ceea ce priveste limbile europei, cunoasterea limbilor străine in Uniunea Europeana, învățarea acestora și impactul lor la nivelul educației. Toate aceste comisii urmăresc nivelul de cunoaștere, de către elevi, a celor mai învățate două limbi străine, etc. În același timp sunt realizate sondaje la nivelul european (sondaje Eurobarometru) privind competențele lingvistice ale cetățenilor precum și atitudinea acestora față de invățarea limbilor străine, care sunt incluse în cadrul strategic de cooperare europeană în domeniul educației și al formării profesionale.

Diversitatea lingvistică se referă la multitudinea de limbi oficiale existente în zilele noastre și încă din cele mai vechi timpuri.

Interculturalitatea cuprinde toate acele raporturi în care participanții nu se raportează la propriile lor coduri, convenții, puncte de vedere și forme de comportament ci la acele raporturi în care vor fi descoperite altele noi.

Diversitate lingvistică implică un proces de comunicare fie în domeniul politic, fie economic, fie cultural. Este imperios și necesar să amintim că pentru o comunicare eficientă este nevoie de un limbaj comun, toate limbile lumii în zilele noastre apar sub forma unor inferențe permanente.

În zilele noastre, prin intermediul tehnicilor audio-vizualului din mass-media ale căror transmisii prin satelit sunt accesate practic pe întreg globul, procesul de comunicare străbate timpul, adică ne permite contactul cu fapte și evenimente trecute și prezente.

CONCLUZII

În concluzie, putem spune că oamenii, dispunând în mod natural de numeroase abilități necesare pentru cunoaștere, pentru comunicare, dar și de mijloacele de informare actuale, nu vor face decât să dea naștere unor noi controverse, unor noi orizonturi ale cunoașterii de străbătut. Niciodată dorința de cunoaștere a umanității nu a adormit, setea de cunoaștere a împins posibilitățile umane native spre autocunoaștere, autodepășire prin acțiune asupra mediului inconjurător și asupra propriei persoane.

Prezența și comunicarea cu semenii sãi îl ajutã pe om sã își dezvolte capacitatea de înțelegere, de rațiune, de acțiune, de perfecționare, începând din copilãrie și pânã la maturitate, asigurându-i posibilitatea de a-și împlini aspirațiile și de a simți bucuria acestei împliniri. Relația om-științã, om-naturã, om mediu in ultima instanta, nu existã și nu se dezvoltã fãrã douã elemente esențiale, respectiv: informația și comunicarea.

Tehnici de comunicare interculturală, modalitățile de comunicare ce vizeaza mediul internațional, urmăresc rezolvarea neînțelegerilor datorate limbii utilizate: putem avea de-a face cu incapacitatea de a interpreta corect mesajul, cu acuratețe, cu o traducere defectuoasă nu numai a limbajului verbal sau non-verbal, dar chiar și a diferitelor seturi de valori și norme sociale, cu etnocentrismul, lipsa de deschidere, respect sau sinceritate. Acestea reprezintă unele bariere dintre cele importante intâlnite în comunicarea interculturală.

Probabil undeva, în timpul ce-a trecut, în timpul ce-l trăim, sau cel ce va să vină există un om capabil de reprezentarea lumii sensibile într-un mod unic, creator. Odată cu asimilarea acestui act creator de către oameni, cultura se îmbogățește împingând din ce în ce mai departe orizonturile și posibilitățile cunoașterii noastre și a generațiilor ce ne vor urma. Iar fără creație, omul ar fi rămas neschimbat încă de la începuturile sale, „mut” și „orb” și „surd”. Și atunci poate, nu ne-ar mai fi numit nimeni oameni.

Fără diversiate fără multitudinea stărilor, a proceselor psihice, a percepțiilor a capacităților de creație, de comunicare omul nu ar fi fost capabil de raportare, evaluare și creare de valori de cultură, de civilizație, de istorie.

Aceste modificări de paradigme – implicații: lumea poate stăpâni azi bariere biologice pe care să le spargă. Putem modifica potențial lumea biologică care este deja controlată; pentru a nu scăpa de sub controlul normativității morale, normale ale culturii. Se modifică bariere ale cunoșterii și culturii; se depășesc limite fundamentale, concepte fundamentale ale cunoașterii. Adevărul obiectiv este important în știință: cunoașterea lumii ferită și epurată de orice fel de elemente ale subiectivității umane.

Astăzi, știința contemporană spulberă adevărul obiectiv; perspectiva aceasta este prăfuită, daca tinem seam,a de conceptiile contemporanilor. Dacă acceptăm cele două aspecte, fizic și biologic, în care structurile biologice ale vieții sunt tot părți componente ale fizicului, judecata este incompletă. Evoluția în istoria culturii prezintă salturi de ordin cantitativ și calitativ (evoluția informației), au loc modificări ale ritmurilor existențiale și culturale; transmisiunile în cultură sunt și mai spectaculoase; se modifică instituții culturale; apar transformări în planul politicilor culturale care se află într-o relație strânsă datorită ritmurilor de dezvoltare pentru care este nevoie de strategii și orientări noi. Una din caracteristicile culturii contemporane, consideră unii autori, este dată de acea forță puternică de afirmare a culturii de masă, cultura de consum care impune modele, încearcă să cultive anumite ierarhii valorice și devine unul dintre instrumentele capitale care sufocă întraga dezvoltare spirituală a lumii de azi. Cultura este un patrimoniu al valorilor, un univers axiologic în care omul își obține demnitatea umană.

„În cultură omul se întâlnește mereu cu sine însuși” (W. Heisenberg, „Pași peste graniță”, p. 118).