Cultura și Cenzură în Comunism

Cultura și cenzură în comunism

1964-1989

Multe personalități ale lumii intelectuale s-au opus comunizării României ei nu au avut ca obiectiv doar răsturnarea celor doi dictatori și a clanurilor lor de la conducere ci mai ales a sistemului care a făcut posibile aceste dictaturi. Prin urmare rezistența nu a fost doar impotriva unui dictator ci și împoriva sistemului care i-au produs , acesta avea un nume : comunismul și marxismul.

Această rezistență nu a început în timpul regimului ciaușist ci mult mai devereme la 6 martie 1945 o dată cu instaurarea la putere a guvernului Petru Groza , chear mai devreme . La acestă rezistență nu au participat doar scriitori cu meroite deosebite ci și intelectuali , inclusiv din generațiile anterioare cât mai ales muncitori prin demonstrații de masă și organizații spontane. Se răspândesc manifestații în capitală și în țară char și sub condiții de teroare .

A existat un număr enorm de intelectuali care au înpânzit inchisorile regimului Dej , care au murit la Aiud , Gherla , Sighet , Canal (mormântul burgheziei romțnești) . În astfel de închisori au stat zeci de scriitori de toate orientările și calibrele de la Mircea Vulcănescu la Nichifor Crainic , de la Ion Petrovici la Nicolae davidescu și mulți alții , nume mai puțin cunoscte astăzi . Unii au trebuit să îndure umilința colaborării constrânse cu regimul după eliberare , alții au prins , puțini însă , au prins mica perioadă de destindere dintre 1964-1971 , astfel salvându-se intr-un fel sau altul , poate chear realizandu-se într-o mică parte .

De partidul comunist este strans legat si suprimarea brutală a libertății de gândire și de exprimare în România ,fără de care nu poate exista o literatură română . Comunismul în cultură și literatură însemna suprimarea libertății comunicațiilor și a deplasărilor , cenzură sălbatică , dogme, normative , dirijism birocratic , limbă de lemn , lozinci goale , eroi pretinși pozitivi , propagandă , asa zisul „spitit partinic în literatură”. Comunismul mai însemnă în literatură suprema oroare pentru orice scriitor care concepe și scrie liber și anume transformarea sa în fucționar literar și în instrument docil de propagandă .

O altă consecință a organizării comuiste a literaturii a fost și este transformarea scriitorului în salariat , birocrat , fucționar de stat , dirijat și asistat de stat, de la debut și pană la moarte . Astfel că PCR-ul având în mâinile sale înreaga putere economică putea foartebine să disciplineze și să șantajeze mai pe toți scriitorii , „le arunc un milion și le închid gura” supunea o expresie a lui Ceaușescu .

Dacă generația tânără si ce veche nu a fost contaminată de ceaușism , nu acelaș lucru il putem spune despre enderația de mișloc , cei care au trăit în intervalul celor 40 de ani cât comunismul a condus țara , Adrian Marino spune ca ei nici acum nu își dau seama cat de comunizați și ceaușizați sunt , dat fiind faptul că ei nu au cunoscut o altă formă de viață liberă .

Rezistență literară – în acestă categorie intră acea categorie de scriitori și publiciști care au refuzat să scrie în favoarea regimului totalitar comunist , care s-au opus într-o formă sau alta transformării literaturii în instrument de propagandă .

Adrian Marino imparte această rezistență literară în două categorii . Oprimă categorie ar fi rezistența pasivă , abținerea , refuzul într-un fel sau altul al colaborării , eludarea , sustragerea de la o serie întreagă de obligații , uneori chear dublicitatea , în oricecaz disimularea onestă sunt trasăturile cele mai oneste ale acestei categorii . De asemenea menținerea constantă în sfera culturii și a literaturii , fără nici un angajament ideologic și cu atât mai puțin politic este o notă esențială a acestei categorii .

O altă categorie este rezistența activă : politic-literară ca apoi să se treacă la o rezistență politică prin literatură , aceasta fiind pragul hotărâtor al acțiunii de rezisență . Ea presupune trecerea de la potențialitate la act , de la implicit la explicit , de la gestul discret la acțiunea politică . Aici în loc de refuzul tacit , retractil și prudent apare fefuzul explicit: de a semna , a colabora și în destule cazuri de a deveni informator , pentru acest lucru mulți dintre ei s-au sinucis sau au murit în condiții dibioase , aceștea spune Marino sunt adevărații eroi aproape uitați de lume ai rezistenței literare. Tot aici intră și încălacrea dispozițiilor legale adică ordinea comunistă-totalitară , dar și una sau alta dintre reglementarile sale oficiale , restrictive multe sub incidența legii penale .În cazul literaturii este vorba despre publicarea în clandestinitate a unor texte , de trimiterea unor texte și cărti în străinătate , de colaborări la Europa liberă și alte posturi de radio , de subtexte politico-ideologice evidente , inclusiv în texte care au scăpat vigilenței cenzuii .

În ultima perioadă conceptul de „rezistență prin cultură” are o evidentă tendință de exagerare , idealizare sau mitizare , ea a existat intr-adevăr spune Marino , dar doar intr-un anumit sens . Ea nu a fost ferită de un echivoc profund și nici de o ambiguitate fundamentală . Căci de pate ajunge până acolo încăt orice aat de cultură sub vechiul regim a costituit automt și un act de „rezistență” . În acest sens „rezistenți” au fost și oficialii , și rezistenți adevărați , și cei care au beneficiat de grațiile regimului, și cei care au suferit din cauza lui.

De asmenea Marino supune ca probabil cel mai profund sens al acestei „rezistențe culturale” este de ordin moral, de asemenea și cel mai greu de analizat și dovedit . Intră într-o zonă de confesiune și procese de conștiință , mai întodeauna , în mod inevitabil și nedisocialbil , cu ambiguitățile cele mai evidente și deschis asumate . O notabilă definiție de intransigență morala riguroasă „în anii cei mai sumbrii ai ceaușismuli” întâlnim la Matei Călinescu într-o corespondență cu Ion Vianu , vorvesc despre generația „optzecistă” care se careacterizează printr-o „opoziție mută dar atmirabil de dârză față de cultura oficială , față de paternalismul grotesc al partidului , fașă de întreaga farsă stridentă a national-comunismului , pe un fond social tragic , cu aproape toate caracteristicile unei situații concentraționale” . Valorile morale supreme sunt: rigoare, fermitate , consecvență , spirit de sacrificiu . Au fost rare , extrem de rare , dar au definit nivelul maxim de exigență , al unei generații respectiv a unei epoci intregi .

Această perioadă este una agitată , contrversată , printre aletele a dosarelor . Un astfel de dosar este cel al lui Mircea Eliade , care spune Marino a avut defapt doua , unul întocmit de D.I.E. de natura strict politica , informativă și altul de interes genereal – istoric literar și cultural . Acest autor a fost interzis inițial , apoi intrase in planul de recuperări al regimului Ceaușescu , alături de Blaga și alții . Reputația sa în străinătate era foarte importantă având în vedere că ne aflăm în perioada în care dictatorul multiplica vizotele și deschidea porțile spre occident. Însă acest proiect se lovește de rezistența vechilor marxisti precum Miron Constantinescu și alții.

Marino spune că M. Eliade dorea să fie editat și în Romania , precum și în alte țări socialiste o dorință îndreptățită , fără să înțeleagă totuși mecanismul adevărat al „recuperărilor” totalitare .

La începutul anilor ’50, regimul comunist reușise suprimarea opoziției (cu excepția rezistenței armate a unor grupuri retrase în munți), intelectualii erau întemnițați sau marginalizați, învățământul, editurile, publicațiile culturale, radioul și televiziunea erau controlate riguros, iar întreaga cultură română era subordonată ideologic directivelor comuniste. O perioadă de relativă deschidere culturală și de liberalizare politică s-a manifestat între anii 1964 și 1971. Au fost redescoperite și revalorificate filoanele naționale ale culturii; s-au reluat contactele intelectuale cu lumea occidentală. Artele plastice, teatrul, cinematografia, literatura și presa culturală cunosc o revigorare; se înregistrează realizări de performanță. „Din 1964, fondurile speciale și cele documentare de carte au devenit accesibile, posturile de radio occidentale cu programe în limba română nu au mai fost bruiate. Instituțiile de cultură încurajează creația națională și câțiva din scriitorii expatriați devin accesibili publicului. Teatrul de Comedie din București montează, în 1965, piesa Rinocerii de Eugen Ionescu. Cenzorii devin mai toleranți, dar cenzura preventivă continuă să se exercite. Proza se străduia să se întremeze, fie reluând, fie adoptând și adâncind, după puteri, creația interbelică, fie reluând și adaptând superficial, la repezeală, inovațiile, deja perimate, ale «noului roman» francez, în spiritul tradiției noastre de «progres prin imitație». Poezia făcea marile ei experiențe și profita, ca niciodată în istoria genului, de acest răgaz în care a fost înregistrat un număr incredibil de debutanți. Pentru regim, ei erau nebunii inofensivi. O contribuție importantă la această efervescență poetică au avut-o cele câteva cenacluri de epocă, între care trebuie menționat cel condus de poetul Miron Radu Paraschivescu Luceafărul. Numele unor viitori mari poeți apar pentru prima oară în revista Steaua, în revista Povestea vorbei, editată de același M.R. Paraschivescu (în chip de supliment al revistei Ramuri din Craiova) și, de la o vreme, în revista Echinox de la Cluj. Colecția Luceafărul (apărută mai întâi la Editura pentruLiteratură, apoi la Editura Tineretului) va fi locul unde cele mai multe talente poetice își vor publica primul lor volum.”22 Însă „minunea” nu va dura foarte mult. „Primele semne ale unei schimbări derutante în atitudinea partidului apar în 1967, când au fost topite 60000 de exemplare din Antologia poeziei moderne elaborată de Nicolae Manolescu, pe motivul introducerii în circuit a unor poeți de dreapta neagreați de regim (Radu Gyr, Nichifor Crainic) sau trăind în străinătate (Horia Stamatu, Ștefan Baciu). Directorul Editurii pentru Literatură, Ion Bănuță, fost ilegalist, întemnițat înainte de 1944, a fost sancționat și transferat la o revistă, Mihai Șora, răspunzător de BPT, a fost destituit și, de asemenea, redactorul Ion Acsan a fost mutat într-un post insignifiant. Se interzice, în 1970, filmul lui Lucian Pintilie – Reconstituirea, care „pune într-o lumină defavorabilă anumite organe de stat. Iar piesa lui Iosif Naghiu – Gluga pe ochi e scoasă după 60 de reprezentații de la Teatrul Bulandra pentru un «Hristos a înviat» pronunțat de doi actori pe scenă. Era preludiul întâmplărilor dramatice din 1971.”23 3. REZISTENȚA PRIN CULTURĂ După 1971, regimul politic comunist evoluează treptat spre o restalinizare, prin impunerea unei „linii ideologice” în cultura română. Mediile culturale aveau acum structuri oarecum consolidate, independente de cele politice, iar pozițiile dobândite de o serie de personalități și de unele publicații în perioada anterioară încurajează unele acte de dizidență individuală. Cu toate acestea, există orientări diferite, nu doar ideologice, ci și culturale. Sunt reluate teme și dispute din perioada interbelică. Oamenii de litere trebuie să „camufleze” realitatea într-un limbaj simbolic, pentru a putea trece de cenzura comunistă. S-a dezvoltat astfel un limbaj codificat prin care oamenii își exprimau aversiunea față de regim. Limbajul dublu și duplicitatea intelectualilor sunt strategii de supraviețuire într-o perioadă în care supravegherea, îngrădirea și accesul la cunoaștere ajunge la cote nemaiîntâlnite24. Cu toate acestea, lumea culturală a opus diverse forme de rezistență, disimulate sau manifeste. Cei care nu scriau pe placul propagandei oficiale nu erau publicați. Însă o serie de intelectuali au refuzat să facă compromisuri, nu au renunțat la ținuta estetică și morală. Atitudinea lor a fost numită ulterior „rezistența prin cultură”25.

În mediile intelectuale au apărut primele acțiuni de opoziție la adresa regimului comunist: mișcarea Paul Goma în 1977. Alți oameni de cultură au ales calea exilului, unde au denunțat public încălcarea drepturilor omului și a libertății de exprimare: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mihai Botez, Dorin Tudoran, Dan Petrescu, Doina Cornea. În ciuda cenzurii, în anii ’80 se alcătuiesc și câteva ediții importante: integrala Mihai Eminescu, Dimitrie Cantemir, Bălcescu, Eugen Lovinescu, Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, D. D. Roșca, Lucian Blaga (opera integrală), Tudor Vianu, Constantin Rădulescu Motru, Mircea Eliade, E. Ionescu și alții. Creatorii contemporani, oameni de litere sau artiști, sunt cunoscuți peste hotare: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Marin Preda, A. Buzura, Nicolae Breban, Liviu Ciulei, Corneliu Baba și alții. Așa cum afirmă și Andrei Oișteanu, „anii ’80 au reprezentat ultima fază a regimului comunist în România. Unii scriitori români și-au plasat, atunci, subiectele literare într-o perioadă cu unele caracteristici asemănătoare: ultima jumătate de veac a epocii fanariote. Despotismul și decadența de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea rimau cu coordonatele socio-politice din ultimul deceniu al dictaturii comuniste. Acest artificiu literar a fost o formă de evaziune și subversiune, în proporții diferite de la un scriitor la altul.”26 Însă, „în 1982 și 1983, prin câteva decizii ale Consiliului Culturii, sunt scoase din biblioteci toate lucrările despre yoga și alte numeroase cărți semnate de peste 30 de scriitori. După ce devenise cunoscută prin tipărirea unui număr mare de texte inedite sau uitate, colecția Restituiri a Editurii Dacia, coordonată de istoricul literar Mircea Zaciu, este desființată în 1985, an în care i se interzice dreptul de a publica scriitoarei Herta Müller (nevoită apoi să emigreze). Numărul 2/1989 al revistei Viața românească va fi topit, întrucât făcuse loc unui fragment din Jurnalul de idei al lui Constantin Noica, unor referiri la eseistica lui Cioran și unor pagini dintr-un roman de Ana Blandiana. Retrase sau topite au fost volumul lui Ion Negoițescu Lampa lui Aladin și romanul Balanța de Ion Băieșu (pentru felul cum era interpretat procesul colectivizării).”27 Sunt interzise mai multe spectacole de teatru sau filme, iar altele au fost oprite până la „remedierea greșelilor”. Această situație a fost încheiată odată cu revoluția din 1989, în urma căreia societatea română s-a angajat pe calea unor reforme de sistem, care au generat o tensiune extrem de semnificativă nu numai în plan politic, ci și în sistemul cultural. După constrângerile de durată pe care le-a suportat, cultura română a aspirat înmod firesc la restaurarea valorilor sale autentice odată cu redobândirea libertății de creație. Însă, și în acest nou climat politic, schimbările din spațiul cultural se intersectează cu cele din spațiul politic. S-a putut observa, de asemenea, existența unor dezbateri aprinse asupra semnificațiilor termenului de „rezistență culturală”. Mulți dintre intelectualii care au fost acuzați de „colaboraționism”, de sprijinire a vechiului regim au declarat că au reprezentat, în fapt, prin opera și acțiunile lor (refuzul de a scrie la „comandă”), o formă de rezistență pasivă. Datorită acelor intelectuali care, pe nedrept, s-au considerat „contestatari” și „dizidenți”, s-a ajuns însă la demitizarea acestei formule de „rezistență culturală”. Și asta în special datorită faptului că mulți dintre ei ar fi profesat doar o „dizidență de tip intelectualist”, nefiind de fapt interesați de problemele sociale grave. Toate aceste schimbări au produs o bulversare profundă a instituțiilor culturale, supuse, la rândul lor, unor solicitări ce veneau din nevoia de a reforma întregul sistem cultural. Trecând peste sintagmele de felul „chestiunea româno-ungară”, problema „revizionismului” sau cea a „holocaustului culturii române”, „rezistența culturală” și două teme la fel de presante: „Ceaușescu” și „revoluția română din 1989”, cultura română a parcurs un dificil proces de clarificări și de redefiniri. A fost declanșată acțiunea de recuperare a „valorilor puse sub interdicție”. Așa cum afirma și Florin Mitrea într-un articol relativ recent, publicat în „Idei în dialog”, „Mult discutata formulă rezistența prin cultură s-a dovedit a avea în spațiul public românesc un rol catalizator pentru dezbaterea problemei raporturilor dintre intelectualii români și totalitarismul comunist. Fără această formulă, poate că problematizarea statutului intelectualilor în condițiile unui regim de prigoană nu sar fi desfășurat cu atâta asiduitate și n-ar fi cunoscut atâtea încercări de scoatere la iveală a unei multitudini de nuanțe și aspecte. Bineînțeles, așa după cum bine se știe, discuțiile despre relația dintre cultură și politică au cunoscut dintotdeauna și aproape oriunde un grad înalt de patetism implicat în susținerea punctelor de vedere. O astfel de caracteristică se explică prin faptul că tema este încărcată cu o miză deosebită, legată de legitimarea sau de stigmatizarea anumitor atitudini publice asumate sub un regim totalitar de către persoane deținătoare de prestigiu cultural. De aceea, în spațiul românesc, ideea rezistenței prin cultură a fost privită fie ca o gură de oxigen, de către cei care resimțeau dureros lipsa unor mișcări organizate de lupta civică împotriva regimului comunist și căutau o consolare pentru aceasta, fie ca un fenomen de patologie socială care i-a avut pe intelectuali drept personaje principale, de către cei care s-au arătat puțin dispuși să accepte, măcar ca ipoteză de lucru, posibilitatea existenței unei astfel de forme de rezistență la totalitarism.”

4. DUPĂ 1989. TRANZIȚIA ȘI CRIZA CULTURII Anul 1989 a adus schimbări majore în ceea ce privește studiul asupra regimului comunist în România. Spre deosebire de alte țări componente ale blocului sovietic, în România informația de dinainte de 1989 este lacunară și, de cele mai multe ori, răstălmacită. Există, după 1989, mărturii ale actorilor de primplan ai politicii, publicate în memorii, însă subiectivismul inerent face dificilă reconstituirea istoriei. După revoluția din 1989, condiția politică a culturii s-a schimbat radical, dar ea se confruntă în continuare cu obstacole de natură economică. În 1997, la „Forumul pentru starea culturii”, s-au exprimat diverse puncte de vedere asupra evoluției culturale din perioada postcomunistă. Un punct de vedere a fost acela că „nu există o criză a culturii” sub aspectul creației, ci avem de-a face cu o criză a administrării culturii. Însă cultura nu poate fi abordată doar în plan administrativ, contabil, ci și sub aspectul tendințelor lăuntrice și al orientărilor spirituale, al răspunsurilor pe care ea le dă la provocările actuale. Cultura trebuie privită ca un element fundamental al identității naționale, mai ales în perspectiva integrării europene, a globalizării. După 1989, libertatea s-a transformat repede în haos. Valoarea fiind peste tot înlocuită de succes, nu mai exista nicio demarcație între cultura populară, de consum, și aceea de elită. Diferența dintre cultură și subcultură o face spiritul critic. Dar spiritul critic presupune o idee de autoritate și de ierarhie. Paradoxal, în comunism, cel puțin de la o vreme încoace, a existat spirit critic. Are mai puțină importanță faptul că el se năștea din opoziție, din reacție la un sistem de valori. Societatea de tranziție, de după revoluția din 1989, este o societate lipsită de spirit critic. La fel și cultura. Cultura parcurge un fenomen de schimbare a tablei de valori, de transformare a mentalităților sociale și a conduitelor practice. Dar nu poate fi neglijat fenomenul alarmant al extinderii culturii de consum și al deplasării preferințelor culturale spre produsele de slabă calitate. Referindu-se la semnificația deosebită a culturii pentru identitatea unui popor, Alexandru Paleologu afirma, imediat după 1989, că „apărarea culturii e la fel de importantă ca apărarea teritoriului național”. După revoluția din 1989, sistemele politice și economice din România evoluează, firesc, spre integrare, iar fenomenele de interferență și împrumut cultural se multiplică și ele. Cultura nu poate fi sustrasă acestui flux al schimburilor de valori, dar, în numele acestui imperativ, adeseori s-au instrumentat strategii de dezintegrare culturală, pentru a priva societățile de un factor fundamental al integrării lor sociale. 5. ROLUL ȘI LOCUL CULTURII ȘI IDENTITĂȚII NAȚIONALE ÎN PROCESUL INTEGRĂRII EUROPENe O temă intens dezbătută în mediile intelectuale și culturale este aceea cu privire la raportul dintre identitatea națională și integrarea europeană. Ideea Mihaela Gligor 14 198 națională, compromisă de regimul ceaușist, a fost recuperată cu mare dificultate, în înțelesul ei rațional, fiind supusă și în perioada tranziției la interpretări unilaterale, la distorsiuni și excese. Mediul cultural s-a divizat în funcție de atitudinile față de ideea națională și în funcție de reprezentările diferite asupra integrării europene. Exponenții curentului europenist, frenetici susținători ai integrării, cu sloganul „intrării în Europa”, au culpabilizat sentimentul național și ideea națională, considerând că ele au fost compromise de regimul dictatorial și nici nu mai au o semnificație majoră în lumea interdependențelor și a integrărilor regionale și mondiale. Intelectualii atașați în mod rațional și critic de ideea națională, dar și cei seduși de retorica patriotardă și chiar de cea xenofobă au fost calificați, de-a valma, cu epitete infamante în mass-media, consolidându-se astfel imaginea lor de „antireformiști”, „conservatori”, „criptocomuniști”, exponenți ai „naționalcomunismului”. În felul acesta, s-au reactualizat vechile opoziții dintre elita intelectuală, „democratică” și cosmopolită, pro-occidentală și intelectualitatea atașată de idealurile naționale, de fondul specific al culturii29. Dezbaterile pe tema integrării au repus pe tapet o problematică centrală a culturii române moderne, tensiunea dintre universalitate și identitate națională, dintre metropolă și periferie în evoluția europeană, dintre realitățile naționale și noile contexte geopolitice. Această problemă a integrării are un fond dramatic, întrucât e vorba de a depăși handicapul atâtor decenii de izolare. Examenul comparativ a avut drept rezultat primar faptul că ne-am redescoperit decalajul istoric față de societățile occidentale dezvoltate. Starea economică precară, insuccesele reformei și atâtea anomalii ale tranziției postcomuniste au alimentat sentimentul de frustrare și complexul de inferioritate. Problema „intrării în Europa” a fost inevitabil contaminată, de angajări politice și, în consecință, interpretată într-o manieră disjunctivă, considerându-se că integrarea europeană ar fi incompatibilă cu ideea națională și cu promovarea valorilor naționale. Operația de recuperare a identității, după desfigurarea ei în perioada comunistă, a fost și ea interpretată, în mod eronat, ca atitudine antieuropeană. Conștiința acestei desfigurări a identității și eforturile de a-i recupera sensul autentic au fost deseori incriminate, acum din noua perspectivă a reconstrucției democratice și a sincronizării cu instituțiile europene și cu exigențele integrării. Astfel, s-a ajuns la situația în care relația de disjuncție funcționează ca o reprezentare de fundal atât în opinia celor care militează pentru integrare, considerând că aderarea la U.E. implică punerea în surdină a valorilor naționale, cât și în opinia celor care resping integrarea tocmai pe motiv că ea ar însemna abandonul tradițiilor și al specificului național. La 1 ianuarie 2007, România a aderat la Uniunea Europeană, alaturându-se astfel marii familii a democrațiilor europene, după 17 ani de medieri intense. Aderarea la U.E. va determina o schimbare, cu consecințe sociale și culturaleinerente. Cu toate că din punct de vedere geografic teritoriul României a fost întotdeauna parte a Europei, mai puțin evidentă a fost apartenența elitei politice și culturale românești la cultura europeană. După cum scrie Dennis Deletant, „conceptul de naștere a României ca națiune aparține elitei culturale europene de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și poate fi regăsit în ideile romanticilor. Termeni ca «națiune» și «identitate națională» au apărut în timpul Revoluției Franceze ca o reacție a romanticilor împotriva Iluminismului și implicau, mai ales în cazul Revoluției Franceze, reinterpretarea prezentului prin prisma trecutului. Revoluționarii francezi transferau «națiunii» suveranitatea care aparținuse până atunci monarhului și considerau că «națiunile» sunt entități organice în expansiune, astfel încât «națiunea» a devenit entitatea culturală supremă. Aceste concepte de «națiune» și «identitate națională» au stat la originea dezvoltării conștiinței naționale a românilor la sfârșitul secolului al XVIII-lea.”30 Influența culturii occidentale asupra culturii române este importantă și este recunoscută de toți cercetătorii acestui subiect. Ea s-a realizat în special prin intermediul limbii și culturii franceze. „Boierimea cultă și o parte a clerului ortodox, influențate de scrierile Școlii Ardelene, considerau poporul francez ca pe un popor frate, susținând că românii, fiind urmașii direcți ai romanilor, erau îndreptățiți să fie părtași la moștenirea culturală a popoarelor vorbitoare de limbi latine, cu precădere la cea franceză. […] influența culturii franceze în rândul elitelor din Principate a crescut constant pe parcursul celei de-a doua jumătăți a secolului al XVIII-lea. Domnitorii fanarioți din Țara Românească și Moldova angajau aghiotanți de origine franceză, care, în unele cazuri, deveneau și guvernanți pentru copiii acestora. Literatura franceză era tradusă în greaca modernă și română, devenind accesibilă aristocrației, iar limba franceză se bucura de prestigiu în rândul românilor educați.”31 În perioada interbelică, modelul intelectualității a fost aceeași cultură franceză. Era „la modă” să faci studii la Paris. Dincolo de asta, „odată cu tendința de modernizare prin imitarea instituțiilor politice și economice occidentale a apărut și o reacție împotriva acesteia. «Modernismul» era însoțit de «contramodernism», întruchipat în tendințele sale extreme de ideologiile revoluționare ale fascismului și comunismului – deși, în Italia, Mussolini era un adept al modernismului. Opoziția la modernism își avea originile în și se baza adesea pe o admirație exagerată pentru arta țărănească și modul de viață al țăranului. Aceasta a fost și concepția poetului Mihai Eminescu (1850–1889). La nivel politic, cea mai puternică reacție împotriva modernizării prin imitarea instituțiilor politice și economice occidentale a fost cea a lui Corneliu Codreanu, liderul Legiunii Arhanghelului Mihail, fondată în 1927, din care a luat naștere, în 1930, aripa sa extremistă – Garda de Fier.” În perioada comunistă, apropierea României de Europa, apropiere culturală sau de orice altă natură, este îngreunată, din motivele pe care le știm cu toții, o parte dintre ele fiind prezentate în paginile anterioare. Însă, odată cu Revoluția din 1989, lucrurile au început să se ordoneze pe făgașul normal. Cum scrie și Dennis Deletant, „pentru ca «întoarcerea României în Europa» să fie convingătoare, trebuie respectată legea statului de drept. Fără aceasta, încrederea dintre cetățeni și conducătorii lor – care este însăși esența democrației – va lăsa de dorit, iar România va fi consemnată, de data aceasta pe propria mână, la marginea Europei. În contextul european, cultura română reprezintă un segment de individualitate și identitate. Dacă cultura europeană promovează dialogul și cooperarea interculturală, accesul cetățenilor europeni la cultură, programe diverse de cultură și vitalizarea patrimoniului cultural național și european, prin particularitățile sale, cultura română îmbogățește diversitatea și patrimoniul culturii europene. Moștenirea grea a anilor petrecuți sub comunism se va transforma în viitor în pilonul esențial pe care cultura română își va sprijini valorile.