Cultura Si Arta In Transilvania In Timpul Lui Stefan Cel Mare

Istorie

Cultura Si Arta In Transilvania In Timpul Lui Stefan Cel Mare

Byadmin ianuarie 1, 2024

LUCRARE DE LICENȚĂ

Cultura și arta în Transilvania

în timpul lui Ștefan cel Mare

CUPRINS

Relațiile dintre Transilvania și Moldova în timpul lui Ștefan cel Mare

Relațiile politice

Relațiile comerciale

Relațiile culturale

Biserica din Feleac

Istoric

Arhitectură

Biserica din Vad

Istoric

Arhitectură

Concluzii

Bibliografie

I.

Relațiile dintre Transilvania și Moldova

în timpul lui Ștefan cel Mare

În condiții favorabile pe plan internațional, fără de amestecul ungar și amenințarea tătarilor, în secolul XIV au luat naștere la sud și est de Carpați, statele românești de sine stătătoare, Valahia Maior (Muntenia) și Valahia Minor (Moldova). Acest lucru a deschis calea unei vieți politice a provinciilor românești, care va fi ilustrată de-a lungul istoriei prin mari valori create întruna sau întralta dintre acestea și unei afirmări internaționale.

Deplasările permanente ale populației dintr-o provincie întralta, migrările dintr-o parte într-alta determinate de condiții socio-politice, precum si legăturile economice, politice si culturale puternice, au înlesnit existenta unității etnice românești, au făcut ca românii din Transilvania, Țara Românească și Moldova să aibă tot mai acut conștiința faptului că alcătuiesc un singur popor, cu origine comună și trăsături etnice și spirituale identice. Amenințările din afară, care nu mai conteneau, au făcut ca din zorii vieții statale domnitorii români să ducă o politică ce se credea că poate asigura o stabilitate statului ce evolua, că poate întări legăturile și poate conduce treptat la unirea țărilor românești întrun singur stat unitar și independent.

Când s-a urcat pe tron, Ștefan a găsit țara pustiită și sărăcită, în special de invaziile a numeroase oști străine, dar și răvășită de haos și incertitudine, animozități interne, crime și trădări. În 47 de ani de domnie a reușit cu tact, însă uneori și cu cruzime, să instaureze în țară ordinea și statornicia.

A fost un foarte bun gospodar, un iscusit diplomat, talentat conducător de oști și un desăvârșit strateg, impunând Moldova ca o forță însemnată în spațiul Europei centrale și de sud-est. Cetățile, palatele și curțile domnești, bisericile și mănăstirile, cronicile, scrierile bisericești, numeroase obiecte de artă rămase din acea epocă fac dovada că Moldova lui Ștefan cel Mare a avut și un valoros aport la tezaurul culturii europene și chiar mondiale.

Există zeci de portrete – caracterizări ale lui Ștefan cel Mare, atât în scrieri strict istorice, cât și în creații artistice cu caracter istoric. Cronicarul Grigore Ureche (1590-1647) ne-a lăsat se pare primul, în limba română, un portret pe potrivă al Domnitorului: „Fost-au acest Ștefan Vodă om nu mare de stat, mânios, și degrabă vărsa sânge nevinovat, de multe ori la ospețe omora fără județ. Dealtminterea era întreg la minte, nelenevos, și lucrul său știa să-l acopere; și unde nu gândeai, el acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter; unde era nevoie însuși se viria, ca văzându-l ai săi, să nu îndărăpteze. Și pentru aceea rar războiu de nu biruia. Iar unde-l biruiau alții, nu perdea nădejdea; că știindu-se căzut jos se ridica deasupra biruitorilor.”

O caracterizare pe cât de plastică, pe atât de obiectivă, i-a făcut marelui domnitor ilustrul istoric și cărturar Nicolae Iorga (1871-1940): „Poporul românesc găsise în Ștefan cel Mare cea mai curată și mai deplină icoană a sufletului său: cinstit și harnic, răbdător fără să uite și viteaz fără cruzime, strașnic la mânie și senin în iertare, răspicat și cu măsură în grai, gospodar și iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale”.

Conform tradiției populare, s-ar fi născut în anul 1437 (alte date – 1433, 1435, 1439 și chiar 1441/42), în satul Borzești de pe râul Trotuș, unde și-a petrecut și copilăria, aflându-se în grija afectuoasă a mamei, Oltea Doamna, cunoscută și ca Maria-Oltea, fiică de mari boieri munteni. Era fiul lui Bogdan al II-lea și nepot al lui Alexandru cel Bun, din familia domnească a Mușatinilor (sau Musateștilor), întemeiată de Margareta-Mușata, mama lui Petru I (1374-1392). Mușatinii erau înrudiți cu neamul Basarabilor, care a dat un șir de domni Munteniei: Mircea cel Bătrân, Vlad Dracul, Vlad Țepeș. Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare rămân cei mai remarcabili reprezentanți ai dinastiei Mușatinilor, din care au ieșit mai mulți domnitori și alte figuri importante pentru politica și cultura noastră. Primejduit de frații săi, tatăl, Bogdan al II-lea se refugiază în Țara Românească. Este ajutat de Iancu de Hunedoara (1449-1451), cel mai însemnat voievod român al Transilvaniei, să ocupe tronul Moldovei. La două lupte pentru tron ale părintelui participa și Ștefan, astea fiindu-i și primele lecții de artă militară. După ce tatăl îi este omorât mișelește (octombrie 1451), tânărul Ștefan ia drumul pribegiei ca să ajungă și el la curtea lui Iancu de Hunedoara. Împreună cu vărul său Vlad (Țepeș) se maturizează sub oblăduirea lui Iancu și ambii, Ștefan și Vlad, se pregătesc să ia domnia principatelor de origine – Moldova, respectiv Muntenia.

În primăvara lui 1457 îl aflăm pe Ștefan la curtea lui Vlad Țepeș, care era deja de un an domn al Țării Românești. Vlad îi pune la dispoziție un corp de armată, cu care Ștefan se îndreaptă spre Moldova. I se alătură oameni din țara și la Dolhești, pe Siret, învinge oastea lui Petru Aron, care îi ieșise în cale pentru a-i opri înaintarea spre cetatea de scaun, Suceava. În aprilie 1457 este uns ca domn al Țării Moldovei, de către mitropolitul Teoctist, lângă Suceava, pe o câmpie numită în popor „Direptate”. Instalat pe tron, Ștefan consimte să plătească tribut Porții Otomane, astfel amânând lupta cu turcii pentru 18 ani (1457-1475), răstimp în care consolidează Moldova, iar în plan extern încheie o serie de alianțe favorabile Moldovei, care demonstrează și o foarte bună orientare în situația politică a timpului, și nu numai în zona balcanică, ci și întro bună parte din Europa și din Asia. Astfel, a încheiat alianțe cu doi puternici suverani ai acelei epoci: Matei Corvin al Ungariei si Cazimir al IV-lea al Poloniei. Stabilește raporturi cu Papa de la Roma, dogele Veneției, ducele Lituaniei, prințul Moraviei, țarul Rusiei, șahul Persiei ș. a. Unele relații erau întărite prin acte de înrudire: bunăoară prin cuscrul său, țarul rus Ivan al III-lea, a încheiat o alianță greu de realizat pe atunci pentru suveranii europeni – cu Mengli Ghirei, hanul Crimeii. A făcut tot posibilul ca să aibă domni prieteni în Țara Românească și conducători loiali în Transilvania anexată Ungariei, pentru care a purtat și războaie cu unii domni munteni și s-a dedat unor incursiuni pe pământurile ardelene. În 1473 Ștefan a rupt dependența Moldovei de Poarta Otomană, scoțând, totodată, și Țara Românească de sub dominația turcească și îndreptând-o în lupta comună împotriva invadatorilor din Orient.

Relațiile politice

Începând cu secolul XIV mulți conducători politici au început sa-si dea seama că apărarea țărilor românești se putea face doar prin alianțe solide. Schimbarea orientării politice a uneia dintre acestea putea influența și chiar modifica politica celorlalte două țări. Acțiunile întreprinse de Mircea cel Bătrân în Moldova, Alexandru cel Bun în Muntenia, Iancu de Hunedoara atât în Transilvania cat și în Moldova, cele întreprinse de Ștefan cel Mare, și cele întreprinse de Ioan Vodă cel Cumplit în Muntenia, de Mihai Viteazul în Transilvania și Moldova, au avut același țel: asigurarea cooperării militare a țărilor surori prin impunerea ca domnitori a unor aliați fideli. Acest lucru a avut urmări importante în ceea ce privește crearea statului unitar, dat fiind elementul etnic comun al românilor.

Cu cât amenințarea din afară era mai mare, cu atât eforturile de unire deveneau mai puternice.

Alianțele politice și militare ale Țărilor Române din secolele XIV și XV au dus către mijlocul secolului al XV-lea la o reală unire a forțelor, și au dat naștere până în secolul XVI ideii reconstituirii vechii Dacii, prin aducerea sub o conducere unică a întregului spațiu românesc. Mihai Viteazul a fost acela care a reușit să facă această idee viabilă, chiar dacă pentru scurt timp, dând un scop precis celor care l-au urmat. Sub domnia sa cele trei țări românești s-au unit, el intitulându-se: "domn al Munteniei, Transilvaniei și Moldovei".

În timpul lui Ștefan cel Mare (1457 – 1504), Moldova atinge cea mai mare suprafață. El stăpânește toată întinderea dintre Carpați, Ceremuș, Colacin, Nistru, țărmul Mării Negre, Siretul inferior, Putna și Milcovul, ocupând și enclava munteană de pe țărmul stâng, în anul 1481, cetatea Crăciuna. Are apoi, ca feude, Ciceiul, cu șaizeci de sate, și Cetatea de Baltă în Transilvania. Aceste dimensiuni iau permis Moldovei să poată negocia și impune o politică proprie în ceea ce privește statele din jur, în special cu cele românești, aici având grijă tot timpul să fie așezați domni cu vederi apropiate de cele a Moldovei.

În momentul în care Ștefan e uns Domn al Moldovei, Petru Aron se refugiază în Polonia, de teama răzbunării noului domn, care vroia să distrugă pe cel care era ucigașul tatălui său. Dar Ștefan a încheiat cu trimișii regelui polon Cazimir o înțelegere în care îi recunoștea suzeranitatea acestuia și îi lăsa în stăpânire cetatea Hotinului. Petru Aron a trebuit iarăși să se refugieze din calea lui Ștefan, și alege Transilvania, mai precis Ținutul secuiesc.

Dar nici aici nu are parte de liniște. Pentru a trimite un mesaj clar tuturor celor care ar adăposti pe ucigașul tatălui său, în iunie 1461, Ștefan atacă pe secui, îi jefuiește, dar nu pune mâna pe Petru Aron. Acesta se refugiază la curtea regelui Mateiaș, care vroia sa-l impresioneze mai ușor pe Ștefan și a-l sili astfel să-i recunoască autoritatea.

Însă Ștefan nu s-a lăsat intimidat de acest lucru, ci a reînnoit legăturile cu Polonia, iar în anul 1462 a pregătit campania militară împotriva cetății Chilia. Aceasta era în stăpânire ungurească încă din vremea lui Petru al II-lea, care le-o cedase ca mulțumire pentru ajutorul dat de Iancu de Hunedoara în vederea suirii la tron. Prin cucerirea acestei cetăți, Ștefan nu numai un scop politic: o lovitură dată protectorilor lui Petru Aron, dar mai ales unul militar și unul economic.

Chilia era, împreună cu Cetatea Albă, care se găsește de la început în stăpânirea Moldovei, cea mai bună apărare împotriva turcilor; ea reprezenta în același timp și un antrepozit comercial de primă mână, unde se concentrau deopotrivă mărfuri românești, ungare, polone și răsăritene. Vama ce se lua pentru aceste mărfuri ar fi constituit un izvor important de venit al visteriei moldovene. E ușor de înțeles deci pentru ce Ștefan s-a îndreptat împotriva cetății de la Dunăre. La 23 ianuarie 1465, steagul Moldovei flutura deasupra zidurilor cetății.

Consolidează autoritatea centrală, a domnului, împotriva boierimii, prin limitarea posibilităților de acaparare a pământurilor de către boierime. Donează moșii micilor boieri, țăranilor liberi (răzeșilor), târgoveților, ostașilor care s-au evidențiat în lupte.

Legătura cu regele Cazimir, pe de o parte, atacul împotriva secuilor în 1461, cucerirea Chiliei, pe de altă parte, și mai ales amestecul domnului Moldovei în răscoala transilvănenilor împotriva lui Mateiaș, erau pentru acesta din urmă motive suficiente de a întreprinde o expediție împotriva lui Ștefan. În toamna lui 1467, Mateiaș trece munții pe la Oituz, cucerește Bacăul și Romanul și ajunge la Baia. În seara zilei de 31 decembrie 1467, se dă bătălia decisivă lângă Baia, care durează toată noaptea. La sfârșitul ei, regele ungar se retrage rănit fiind la spate, cu oastea sfărâmată și fără a putea să-și ducă la îndeplinire scopul propus: anume cucerirea Sucevei (implicit a Moldovei) și a pune alt domn.

E de menționat că pe cât de bun a fost cu ostașii credincioși și viteji, pe atât de necruțător a fost Ștefan cel Mare cu lașii și trădătorii. De ex., după bătălia de la Baia, împotriva regelui Matei Corvin al Ungalicit a Moldovei) și a pune alt domn.

E de menționat că pe cât de bun a fost cu ostașii credincioși și viteji, pe atât de necruțător a fost Ștefan cel Mare cu lașii și trădătorii. De ex., după bătălia de la Baia, împotriva regelui Matei Corvin al Ungariei, care ar fi fost o victorie deplină a lui Ștefan cel Mare de nu era trădarea unui grup de boieri, domnitorul „puse să-i decapiteze pe 24 de mari boieri, printre care și pe marele vornic Crasneș, în timp ce vreo 40 de boieri mai mici fură trași în țeapă”.

Ștefan nu a considerat înfrângerea de la Baia mulțumitoare. De aceea, organizează o expediție de „pedepsire” în Transilvania în 1468 (după unele surse două – și în 1469), întorcându-se nestingherit de nimeni. Curând după aceasta, răzbună crâncena moarte a tatălui său, luând prizonier pe Petru Aron și dând poruncă să-i fie tăiat capul la Orbic (județul Neamț).

Din păcate, în anul 1484, cetățile de primă importanță pentru Moldova, și anume Chilia și Cetatea Albă, cad în mâinile turcilor. Căutând ajutor, Ștefan se îndreaptă iarăși spre Polonia, dar nici de aici nu vine ajutorul promis. Ca o ironie, cel învins la Baia, Mateiaș, regele ungar, încheie o înțelegere cu Ștefan și, cel mai important, se ține de ea. În 1489, domnul moldovean dându-și seama că nu va putea ține țara întreagă fără tratate de pace, încheie astfel de acte cu polonii, cu turcii și cu ungurii.

După toate probabilitățile, acum are loc și cedarea către Ștefan a celor două cetăți din Transilvania, Ciceul, cu 60 de sate dimprejur în ținutul Someșului, și cetatea de Baltă, pe Târnava Mică. Ele îi sunt date ca o compensație pentru pierderea Chiliei și Cetății Albe; în același timp, ele constituie și o garanție că domnul Moldovei va păstra legături strânse cu coroana ungară. Socoteala lui Mateiaș s-a dovedit justă: până la sfârșitul vieții sale, Ștefan a trăit în cele mai bune raporturi cu ungurii.

Relațiile comerciale

Ștefan cel Mare dorea ca Moldova sa să fie bine aprovizionată cu mărfuri de tot felul. De aceea încheia tratate comerciale cu vecinii săi, dându-le multe înlesniri și beneficii negustorilor care ar fi vrut să facă comerț în Moldova.

În răgazul nu prea mare dintre războaie, Ștefan cel Mare a făcut mult pentru consolidarea țării în plan militar, pentru refacerea economiei și așezarea societății. Contribuie la dezvoltarea comerțului în țară: controlează marile drumuri comerciale și orașele ce s-au dezvoltat de-a lungul lor, organizează sistemul vamal, acordă privilegii negustorilor autohtoni, dar și celor din două mari centre comerciale din vecinătate – Brașov (Transilvania) și Lvov (Polonia).

Chiar din primele luni ale domniei, din octombrie-noiembrie 1457, avem un act prin care Ștefan anunță pe negustorii din Brașov, că a hotărât să le trimită după sărbătoarea Sfintei Ecaterina (25 noiembrie) o scrisoare, invitându-i să vie cu mărfuri în țara sa. Dacă totuși și după aceasta le va fi teamă, atunci le va da o scrisoare deschisă, întărită cu pecete, spre a putea vinde și cumpăra oriunde în târgurile și satele Moldovei. Nimeni nu va îndrăzni să-i supere, fiindcă s-ar expune să-și piardă capul.

Poate pentru că negustorii încă nu aveau mare încredere în a face afaceri în Moldova lui Ștefan, acesta le reînnoiește invitația, asigurându-i că nu-și vor pierde nimic din ale lor, asigurându-i de asemenea că vechile privilegii obținute de la Alexandru cel Bun rămân valabile. Astfel, brașovenii „sunt volnici și slobozi să umble prin toată țara… și prin cetăți și prin târguri, ca să-și vânză marfa lor: și postavuri, și bobou și orice ar avea”. De asemenea, eventuala judecată a vreunui negustor brașovean, nu se cădea a fi făcută decât de domnul țării, altfel „va păți mare pedeapsă și urgie”.

Chiar dacă nu există documente clare ca cele de mai sus care să ateste legăturile comerciale cu Bistrița, ele sunt de necontestat. Privilegiul liovenilor, din 1460,ne amintește de postavul care se exporta „la Bistrița și în Țara Ungurească”.

Relațiile culturale

Poporul român a folosit răstimpurile de pace pentru a-și dezvolta cultura; acest lucru i-a dat tăria de a-și afirma dreptul la existență. După ce statele slave sud-dunărene și Bizanțul au căzut sub dominația otomană, și, până la ridicarea Rusiei, Țările Române au fost în avangarda apărării creștinătății ortodoxe, fiind un scut al Bisericii Răsăritene și al tradițiilor acesteia. Învățații greci și slavi care au trăit în Țările Române au dus o activitate susținută de promovare a literaturii bisericești. Ajutați fiind de domnitorii români și de familiile nobililor români, aceștia au tipărit cărți bisericești, care au pătruns în partea de sud a spațiului dunărean, și au contribuit prin credința lor proprie la conștiința naționalității.

Țările Române au dus mai departe tradiția culturală a Imperiului Bizantin. Unii dintre domnitorii români au fost conștienți de această misiune și au acționat ca atare. Neagoe Basarab, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu s-au considerat succesori de drept ai tradiției bizantine. În această postură, ei și-au asumat rolul de protectori ai Bisericii Ortodoxe și de continuatori ai faptelor împăraților Bizanțului. Întreaga lor domnie a fost nutrită de acest gând; toate faptele lor au fost rezultatul acestei conștiințe. Ei au introdus la curțile domnești splendoarea și ceremonialul din anturajul împăraților Bizanțului. Din primele momente de existență ale statului roman, cancelariile timpului și-au luat ca model Bizanțul.

Operele de artă românești – picturile și arhitectura medievale – sunt pline de originalitate. Arta românească s-a dezvoltat atât grație tradiției cât și prin cunoașterea artei țărilor vecine; aceasta a îmbinat în mod fericit elemente ale tradiției locale cu cele datorate Bizanțului, slavilor din sud și Europei occidentale. Vastele relații economice, politice și culturale dintre Țările Române și celelalte state au favorizat răspândirea culturii medievale romanești în străinătate, și au permis Țărilor Române să participe activ la dezvoltarea culturii europene.

Domnia lui Ștefan cel Mare – cea mai lungă din câte a cunoscut Moldova: peste patruzeci și șapte de ani – e însemnată nu numai prin faptele vitejești săvârșite, prin strălucitele biruinți câștigate asupra tuturor dușmanilor, dar și prin felul înțelept în care a fost gospodărită țara, sporită bogăția ei. E însemnată de asemeni prin numeroasele construcții – laice și bisericești – prin înflorirea deosebită a meșteșugurilor și a artelor – arhitectură, pictură, lucrul metalului, al lemnului și al pietrei.

Este extrem de valoroasă contribuția lui Ștefan cel Mare la propășirea spirituală a Moldovei. Fiind sincer și infinit atașat credinței creștine, a luptat împotriva invadatorilor turci și tătari sub semnul Crucii lui Cristos, Moldova fiind considerată atunci, pe bună dreptate, Poarta Creștinătății. Nu întâmplător Papa de la Roma Sixt al IV-lea, elogiindu-l pentru victoria repurtată împotriva otomanilor în bătălia de la Podul Înalt (1475), l-a calificat pe Ștefan cel Mare drept „Athletus Christi” – „Atlet al lui Cristos”.

În timpul domniei sale s-a impus „stilul moldovenesc” în arhitectură, au cunoscut o deosebită înflorire genuri de artă precum fresca, miniatura și caligrafia. În aceasta epocă s-au scris primele letopisețe autohtone – Analele de la Putna, inițiate în 1473, sub îndrumarea mitropolitului Teoctist. În aceste cronici ale domniei adeseori se relata istoria neamului de la apariția primelor formațiuni statale pe pământurile românești, uneori autorii făcând incursiuni până la strămoșii noștri daci și romani. Cancelaria lui Ștefan cel Mare a emis circa 450 de documente, atât în limba slavonă, cât și în greacă, latină, polonă. Multe din aceste acte domnești, de o deosebită valoare istorică și culturală, au fost dictate de însuși Ștefan cel Mare, astfel că pot fi considerate scrieri ale sale.

Nici unul dintre domnii Moldovei nu a înălțat atâtea locașuri de rugăciune ca Ștefan. Tradiția spune că după fiecare luptă, el ridica o biserică sau o mănăstire și ea se confirmă aproape întocmai prin mărturiile documentare. Așa de numeroase sunt ctitoriile lui Ștefan, unele zidite din temelie, altele numai reparate sau adăugite, încât poporul a ajuns să-i atribuie orice lăcaș mai vechi, despre care nu se mai știe de când datează.

Mănăstirile care pomenesc de ctitor pe Ștefan pot fi împărțite în trei categorii. În prima categorie intră acelea care se datoresc exclusiv marelui domn. Astfel e mănăstirea Putna. A doua categorie cuprinde mănăstirile existente de mai înainte sau din timpul domniei lui, la care Ștefan a făcut biserici noi sau diferite îmbunătățiri. În această categorie intră Neamțul, Bistrița, Voronețul, Tazlăul, Dobrovățul, și în afara hotarelor țării, mănăstirea Zografu de la Muntele Athos. În sfârșit, a treia categorie privește mănăstirile cărora Ștefan le-a făcut numai danii, dându-le sate, vii, țigani și mertice anuale de sare, vin, ceară, etc., precum și cărți bisericești ferecate în argint, icoane, odoare, clopote și țesături brodate.

Legăturile economice, politice și culturale dintre Moldova și Transilvania au avut pentru cea din urmă un rol și o semnificație cu totul deosebită. Lupta domnului moldovean împotriva turcilor prezenta un mare interes sub aspect politic, dar și economic. Atunci când într-o scrisoare din 26 aprilie 1478 brașovenii îi scriau lui Ștefan și îl rugau „cu mare dor și dragoste… să facă bunătatea să se apropie de această țară spre a o feri de acei turci, nespuși de crânceni” se gândeau că domnul moldovean pe care îl numeau în scrisoare „ales și trimis de Dumnezeu pentru apărarea și cârmuirea Transilvaniei”, îi va scăpa de imensul pericol ce amenința Transilvania și centrul Europei.

Starea aceasta de lucruri e cu atât mai importantă, cu cât posesiunile dobândite în Transilvania de Ștefan, aveau în jurul și pe însăși domeniile lor, o densă populație românească. Domeniul Ciceului, care avea în vecinătatea sa nordică Țara Maramureșului, cuprindea 60 de sate de pe valea Someșului și din Țara Lăpușului, ținuturi străvechi românești.

Condițiile acestea au înlesnit apariția și realizarea unei ambianțe prielnice, în care românii din aceste ținuturi să se poată dezvolta mai liber din punct de vedere spiritual. Ca urmare, în apropierea domeniului moldovenesc al Ciceului, sau chiar pe teritoriul aparținător, apar mai întâi la Feleac, iar apoi la Vad, două episcopii românești susținute prin aportul ctitoricesc sau daniile acordate acestora de Ștefan cel Mare și apoi de urmașii săi. Bisericile, reședințe a celor două scaune episcopale, modeste ca înfățișare, ascund în zidurile lor multe semnificații privind istoria și cultura națională.

Toate aceste relații succint prezentate s-au concretizat și în altfel de manifestări între cele două țări vecine, și anume cele spirituale. Prin ajutorul dat românilor ortodocși din Transilvania de către Ștefan cel Mare mai ales, se arată încă o dată nu numai viziunea politică extraordinară a domnitorului, ci și grija sa nemăsurată pentru cei de un neam și o simțire. Expresia acestor relații o reprezintă și bisericile de la Feleac și Vad, care constituie tema lucrării de față.

II.

Biserica din Feleac

Pe întreg cuprinsul Transilvaniei, pe toate plaiurile acestui pământ românesc, din Maramureș până în țara Bârsei, din Bihor până în secuime, din Țara Făgărașului în Munții Apuseni, din Hunedoara și Zarand până în Țara Năsăudului, se păstrează un mare număr de monumente istorice, vestigii de neprețuit pentru istoria națională, unele de o mare vechime.

Cercetarea monumentelor păstrate, descoperirile arheologice, împreună cu informațiile izvoarelor scrise, atestă începuturile arhitecturii feudale românești în Transilvania, încă din etapa feudalismului timpuriu (secolele X – XIV). Un inventar al tuturor acestor știri ar avea ca rezultat un număr cu mult mai bogat de monumente. Fortificații și modeste lăcașuri de cult, sau reședințe trainice din piatră, toate aceste construcții sunt strâns legate de existența în Transilvania a unor formațiuni feudale, acele „terrae valachorum” (țări ale românilor), în cuprinsul cărora jupanii și cnezii locali promovează dezvoltarea unei culturi și arte românești.

Construite în stil roman provincial, din piatră locală în care sunt încastrate inscripții și fragmente ale monumentelor romane, care se găseau la Sarmizegetuza și în împrejurimi, bisericile din Streiu, Streiu-Sân-Giorgiu, Sântă Mărie Orlea, Densuș, Ostrovul Mare, Nucșoara și Râu de Mori stau mărturia unei arte românești, cu origini mai îndepărtate. În pictura acestor monumente se fac resimțite înrâuriri ale artei romanice provinciale, apoi se desprind elemente ale artei bizantine și orientale, care au hrănit veacuri de-a rândul cultura și arta lumii balcanice și a Europei răsăritene, grefate pe un fond local străvechi.

Multe din renumitele biserici de lemn maramureșene (Cuhea, Ieud, Bârsana, Budești, ș. a.) sunt atestate documentar încă din veacul al XIV-lea, chiar dacă azi poartă inscripții și date mai noi, din veacurile XVII – XVIII. Cercetările arheologice din această zonă au confirmat știrile izvoarelor scrise, dând la iveală urmele reședinței și bisericii voievodale de la Cuhea, de unde a plecat Bogdan, înfăptuitorul statului independent și de sine stătător al Moldovei.

La rândul lor, domnii celor două țări românești, create în veacul al XIV-lea prin unificarea voievodatelor locale de le sud și est de arcul carpatic, au sprijinit prin aportul lor material dezvoltarea culturii românești din Transilvania. Datorită acestui fapt, în arta și cultura Transilvaniei, pe lângă monumentele înălțate de feudalii locali, un loc de seamă îl ocupă ctitoriile domnitorilor din Țara Românească și Moldova.

Istoria Transilvaniei nu poate fi concepută decât în cadrele generale ale istoriei românești, Voievodatul cuprins în interiorul arcului carpatic fiind într-o permanentă interdependență cu toate ținuturile locuite de români. Între românii de pe cele două versante ale Carpaților, au existat strânse și neîntrerupte legături. Părțile de răsărit și miazănoapte ale Transilvaniei au beneficiat de legături continue cu Moldova, încă din cele mai vechi timpuri, relațiile economice și comerciale fiind de o intensitate deosebită.

Lunga domnie pe tronul Moldovei a lui Ștefan cel Mare, a acestui „domn adevărat, viteaz, cuminte și iubitor de țară și de neam, din clipa întâia până în cea din urmă”, cum l-a caracterizat Nicolae Iorga, a fost o epocă de însemnătate excepțională, prin sensul istoric al evenimentelor, prin evoluția, orientarea și legăturile strânse ale Transilvaniei cu celelalte două Țări românești.

Istoric

Stăpânirea efectivă a unor întinse ținuturi în Transilvania, influența și prestigiul de care se bucura marele voievod moldovean, erau o realitate prezentă pe tărâmul vieții politice și spirituale a românilor transilvăneni, și nu numai a lor, ci și a tuturor locuitorilor voievodatului. Ștefan cel Mare, în urma relațiilor prietenești cu Matia Corvinul, dobândește în Transilvania două importante domenii, Cetatea Ciceului cu peste șaizeci de sate din valea Someșului, din Țara Lăpușului sau din Câmpia Transilvaniei, cu numeroase sate din ținutul Târnavelor.

Ajuns în stăpânirea lui Ștefan cel Mare, domeniul Ciceului va reprezenta un adăpost pentru Biserica Ortodoxă, atât de prigonită de Biserica oficială a Transilvaniei. Însuși domnul Moldovei a înălțat ctitorii pe noul său domeniu, la Ciceu și Mihăiești, biserici care azi nu se mai păstrează.

Relațiile prietenești dintre domnul Moldovei și regatul ungar continuă să fie strânse chiar și după moartea regelui Mateiaș în 1490. Ele se manifestă cu intensitate în special în perioada 1493 -1499, când în fruntea Transilvaniei ajunsese voievodul maramureșean Bartolomeu Dragfi, pe care Letopisețul anonim îl numește „cuscru cu Ștefan Voievod”. În 1497, când Moldova era în pericol de a fi invadată de poloni, Bartolomeu Dragfi sare în ajutorul „cuscrului” său cu o oaste de 12000 de oameni, Ștefan reușind să-l învingă și să-l alunge pe regele polon.

La numai șapte kilometri de Cluj se găsește vechea așezare românească Feleac, pomenită pentru prima oară de o diplomă a regelui Ludovic I de Anjou, la 28 ianuarie 1367. Situat la acea vreme în mijlocul unui codru imens, Feleacul primește privilegii din partea lui Ludovic I, având însărcinarea de a păzi drumul de negoț ce lega două orașe importante ale Transilvaniei, Clujul și Turda. Apreciind mărimea acestui sat după un document din 1377, reiese că avea 20 de familii, ceea ce reprezenta o așezare rurală destul de mare pentru vremea aceea.

Pentru a-i crea o stare cu totul deosebită, această localitate a fost scoasă de sub puterea voievodului Transilvaniei, fiind alipită și încredințată orașului Cluj, sub „ocârmuirea și legile sale”. La 13 ianuarie 1415, printro ordonanță, regele Sigismund reafirmă drepturile câștigate de Feleac prin scrisoarea privilegiată din 1367, acordând și unele privilegii noi, „deoarece…toți românii ce locuiesc pe moșia Feleac” au ca merite „strălucite vrednicii”. Privilegiile sunt păstrate în continuare, lucru confirmat de un document din1478, dat de Matei Corvin și de un altul dat de voievodul Transilvaniei Petru de Bozyn, la 1506.

Un alt document din 24 iulie 1509 motivează aceste privilegii prin faptul că: „… românii ce sălășluiesc în acel sat, prin paza pe care o fac, ocrotind pe călători și pe alți oameni și străjuind drumurile, sunt de mare folos acelor meleaguri și locuitorilor, prin aceea că stârpesc pe tâlhari și răufăcători. Drept aceea, …vă poruncim cu strășnicie…să nu supuneți satul pomenit la nici una din dările sau taxele și ajutoarele obișnuite, ci să-i lăsați să se bucure slobozi de scutirea privilegiilor dăruite în această privință, după vechiul obicei”. În 1510, regele Vladislav al Ungariei (1490 – 1516), urmașul lui Matei Corvin la tron, scutea Feleacul de toate contribuțiile regnicolare.

În aceste condiții, așezarea din dealul Feleacului devine un loc favorabil apariției unei episcopii ortodoxe a românilor din Transilvania. În prima jumătate a veacului al XV-lea sunt cunoscuți în Ardeal câțiva episcopi pribegi, care premerg prima episcopie cu sediul stabil – Episcopia de Feleac. Existența acestei episcopii este atestată de documente prin prezența unor episcopi. Episcopul Marcu este primul care se stabilește, încă din timpul domniei lui Matei Corvin, în așezarea din apropierea Clujului.

Dintrun document târziu, emis la 25 decembrie 1550, se poate reconstitui trecutul acestei episcopii. Dat de judele și jurații orașului Cluj, documentul arată că Marcu, „episcop grec”, adică de rit ortodox, s-a stabilit în Feleac unde a cumpărat pământ de la preotul român Ladislau. La acest Marcu își face ucenicia Danciu, fiul preotului Ladislau, care este pregătit pentru viața monahală. Ulterior, el a rămas în locul „episcopului grec”, cu numele de Daniil.

În inscripția votivă a tetraevangheliarului ce s-a păstrat un timp aici, se spune că: „s-a săvârșit acest tetraevangheliar din porunca preasfințitului nostru arhiepiscop chir Daniil, în zilele marelui crai Matia. S-a scris pe numele Feleacului, aproape de orașul Cluj, unde și biserică au zidit cu hramul preasfintei maici Paraschiva. În anul 6997 (1488) luna octombrie 25 zile”. În 1498, vistiernicul lui Ștefan cel Mare, Isac, a ferecat tetraevangheliarul „pentru mitropolia din Feleac”.

După cum rezultă din aceste două importante izvoare documentare, la sfârșitul secolului al XV-lea la Feleac se afla o Mitropolie, al cărui mitropolit era Daniil, român din această localitate. Urmașul acestuia este „chir Ștefan”, amintit de inscripția de pe soclul bisericii, scrisă în limba slavonă de „Popa Filip din Hațeg” în anul „pristăvirii (morții) lui Laslău craiul”, adică în 1516. Mitropolia durează ca instituție religioasă și în primul sfert al veacului al XVI-lea. La 1538 este însă pomenită din nou ca episcopie, episcop fiind Petru. După această dată în documente nu mai sunt pomeniți decât preoți.

Construită, după tradiție, cu ajutorul lui Ștefan cel Mare, biserica reședință a episcopilor de Feleac a fost ridicată pe la 1488, în timpul Mitropolitului Daniil. O biserică mai modestă, poate din lemn, trebuie să fi existat însă și înainte de 1488, dată când este consemnată construirea noii biserici de către tetraevangheliarul din Feleac, deoarece în această localitate exista un preot pe nume Ladislau.

Vedere dinspre răsărit

Arhitectura

Biserica construită în timpul mitropolitului Daniil, cu hramul Sfintei Paraschiva, a suferit puține modificări. Ea a fost doar amplificată, cu ocazia unor restaurări târzii, care au lăsat însă clare părțile originale. Monumentul este înălțat pe o colină, ce domină satul și permite o largă vedere spre drumul Clujului.

Planimetric,

partea veche este o biserică de tip sală, cu o navă formată din două travee, boltite în cruce pe ogive și un altar poligonal, specific bisericilor gotice. Arcul de triumf este cel original, în arc frânt și din piatră fățuită. Bolțile navei au nervuri gotice îngrijit lucrate și profilate, lipsite de console sau pilaștri, dar având chei de boltă, una fiind împodobită cu un scut heraldic fără însemne.

Porniri de boltă

Bolțile naosului

Cheie de boltă

Scutul este asemănător ca formă cu cheia de boltă din corul bisericii din Vad, și ea ctitorie a lui Ștefan cel Mare. Mulurile ferestrelor de la navă sunt opera restaurării din anul 1925. Restauratorii au copiat însă modelul original. S-au păstrat de asemenea de la vechea construcție fereastra circulară a altarului

Fereastra altarului

și soclul exterior, care poartă incizată în partea de sud o inscripție slavonă.

Simple, dar elegante sunt cele două portaluri; portalul de vest în arc frânt se profilează cu două scotii și un tor cuprins între ele, încrucișându-se în partea superioară; portalul de sud, de formă dreptunghiulară, mai profilat și mai articulat, are un număr mai mare de baghete încrucișate la colțuri. Frecvent în Transilvania, acest tip de portal este întâlnit la numeroase biserici gotice de la sfârșitul secolului al XV-lea, ca de pildă la biserica din Cisnădie, la biserica ortodoxă din Vad, la Biertan, Ațel sau Mojna, exemple ce pot fi continuate cu multe altele ardelenești, dar și cu exemple din Moldova: Pătrăuți (1487), Voroneț (1488), Borzești (1494), Războieni (1496), Neamț (1497).

Portalul de vest

Portalul de sud

Biserica, deși ca plan nu e de tip moldovenesc, folosește totuși două portaluri de tip diferit, la fel ca și în Moldova, unde la intrarea în pronaos se folosește în mod frecvent tipul de portal în arc frânt, iar în naos cel dreptunghiular cu baghete. Aici, deoarece biserica este de tip sală, cele două portaluri sunt așezate la intrarea de vest și de sud.

Ogivele, portalurile, precum și celelalte elemente de detaliu, confirmă prin analogiile apropiate cu monumentele clujene prezența la Feleac a unui meșter de pe șantierele de construcții ale orașului, specifice ultimelor decenii ale veacului al XV-lea.

Monumentul a fost restaurat în anul 1925 de Comisia Monumentelor Istorice. Cu acest prilej, nava a fost prelungită spre vest, iar în partea de nord a fost adăugat un turn clopotniță, în care se mai păstrează și un clopot cu inscripția ANNO DOMINI 1680. portalul de vest a fost mutat și reîncastrat în noua fațadă apuseană.

Fațada de nord

Fațada vestică

Așa cum aminteam, pronaosul de azi este adăugat, indiciu fiind zidăria nouă care se poate observa și în planul bisericii, prezentat la început. Astfel, trecerea din pronaos în naos se face prin trei inserții în zidul care le desparte. Acestea păstrează amprenta gotică, fiind executate în arc frânt. De menționat este faptul că ele nu au ornamente din piatră, așa cum se întâmplă la bisericile din nordul Moldovei acelui timp (care orișicum aveau doar o singură inserție de acest tip), ci doar picioarele sunt din piatră, semn că acestea au fost adăugate mai târziu.

Vedere din pronaos spre naos

Ferestrele sunt de asemenea de tip gotic, păstrând astfel linia de proiectare a acelor vremuri. Ancadramentele sunt din piatră finisată, probabil la fața locului, pe șantier, având în partea superioară o mică demonstrație de traforaj în piatră, aceasta dând o notă aparte edificiului.

Interiorul monumentului mai păstrează din vechea podoabă doar portretele unor prooroci în jurul arcului de triumf. Dispunerea lor, pe latura de nord Avacum, David, Ilie și Moise, iar pe latura de sud Aron, Eliseu, Eremia și Daniil, este asemănătoare cu cea de la biserica din Densuș, unde busturi de sfinți se înșiruie, la fel ca și în cazul nostru, în teorii suprapuse. Această concepție de decorare a pereților se întâlnește și la biserica din Dolheștii Mari, în Moldova. O încadrare cronologică și stilistică a picturii murale din Feleac ar fi imposibilă fără analogiile de mai sus.

Proorocul Avacum și Dreptul David

Tot în epoca lui Ștefan cel Mare, biserica a fost înzestrată cu cărți manuscrise, care pentru acele vremuri reprezentau mari valori. Un liturghier slavon din 1481, ce a fost în posesia acestei biserici, se află acum la Biblioteca Centrală a Universității din Cluj și este unul dintre puținele exemplare păstrate ale literaturii religioase transilvănene din secolul al XV-lea. El e scris pe hârtie cu frontispicii și litere ornate în culori sobre: verde, măsliniu, roșu și brun. În concepția motivelor decorative ale frontispiciilor se resimte legătura directă cu manuscrisele moldovenești. Primul dintre frontispicii folosește motivul unor cercuri, iar al patrulea utilizează motivul palmetei. Ambele forme decorative reclamă o strânsă legătură cu atelierele miniaturiștilor din Moldova. Frontispiciile de la capitolele doi și trei au un caracter mai eterogen, folosind aproape aceleași motive, dar încadrate în câte o arhivoltă semicirculară.

Mănăstirile Neamț și Putna erau centrele în care se creau manuscrisele și din care treceau apoi în Transilvania și uneori în Țara Românească. Astfel s-a întâmplat probabil cu cel de al doilea manuscris din aceeași epocă, păstrat un timp la Feleac, și anume Tetraevangheliarul din 1488, căruia i se cunoaște doar ferecătura de argint, ce reprezintă nu numai o importantă piesă de argintărie, ci și o importantă sursă documentară, prin inscripția ce adeverește existența unei mitropolii în această localitate din apropierea Clujului. Inscripția arată că manuscrisul a fost ferecat „de Isac vistiernicul”, care nu e altul decât marele boier și dregător al lui Ștefan cel Mare al Moldovei. În cele patru colțuri ale ferecăturii, în câte un medalion, sunt busturile celor patru evangheliști, fiecare cu câte o carte în mână. În centru, în trei arcade semicirculare, cea centrală mai amplă și cu arhivolta în acoladă, este reprezentată scena Deisis – Hristos Judecător, tronând încadrat de Fecioara Maria și de Ioan Botezătorul. La picioarele lor este gravată inscripția amintind pe donator. Superior arcadelor, suprafața dintre cele două medalioane este umplută de un vrej ce pornește din vârful arcadei centrale. Concepția și iconografia acestei ferecături este cea a bisericii orientale, dar felul în care sunt tratate elementele de detaliu îl trădează pe meșterul de formație apuseană din Bistrița sau Cluj.

După cât se pare, în secolul al XVI-lea, când mitropolia de aici primește o însemnătate deosebită, Feleacul ajunge un important centru cultural românesc. Atunci probabil că a luat ființă și mănăstirea, azi dispărută, ale cărei vestigii se mai vedeau la începutul veacului nostru, în locul din partea de sud-est a satului, numit de localnici și azi „la mănăstire”. Acest așezământ cu hramul Sfintei Treimi, ajunge la un moment dat, în veacul al XVII-lea, un important centru de copiat cărți, care continuă să existe și în veacul următor. În legătură cu aceasta, Nicolae Iorga amintește de un Apostol Slavon din veacul al XVIII-lea, care la începutul secolului nostru se găsea încă în biserica din Feleac. S-au păstrat de asemenea, în biserica din Luduș, două manuscrise din anul 1716 „izvodite pre limba romunească din izvod romunești… prin osteneala întru iermonași nedestolnicu Eustatie Rus, în svânta mănăstire a Feleacului”. Egumenul Eustatie Rus, pe lângă faptul că era copist, mai era și dascăl la școala de pe lângă mănăstire, care ființa încă din veacul al XVII-lea.

Toate acestea atestă existența unui focar de cultură românească ce s-a putut dezvolta și datorită libertăților de care s-a bucurat Feleacul, libertăți întărite de documente emise în secolele XVII – XVIII. Gheorghe Rakosczi, principele Transilvaniei, ordona din Alba Iulia, printro scrisoare din februarie 1651, să fie respectate privilegiile românilor din satul Feleac, ce se află la marginea teritoriului cetății Cluj și nimenea din afara ei să nu se amestece în administrația și jurisdicția pe care o are din vechime.

Icoanele ce se găsesc în biserică sunt lucrate în mai multe perioade. Cel mai mare grup, și anume cele folosite și ca praznicare, 12 la număr, sunt de factură mai veche, aparținând se pare încă primei jumătăți a veacului al XVIII-lea.

Meșterul, după cum reiese din felul îngrijit în care sunt lucrate, este un om care trebuie să fi făcut școală. Stilul e narativ, concepția compozițională constă în expunerea întregii fabulații în mai multe registre. Desenul este cel tradițional, conform iconografiei ortodoxe, iar unele elemente de detaliu dezvăluie păstrarea unor forme străvechi prin intermediul școlilor de zugravi.

Meșterul trebuie să se fi format întro școală de zugravi din Țara Românească, sau a cunoscut această ambianță, fapt verificabil prin compararea icoanelor de la Feleac cu cele din Bisericile din jurul Câmpulungului Muscel, icoane care se găsesc acum în colecțiile Muzeului Național de Artă din București. Elementele de detaliu, de compoziție și de concepție care le sunt comune, confirmă cele susținute. Deosebirea apare doar între calitatea superioară a materialului folosit la icoanele muntenești. Fondul de aur al icoanelor câmpulugene devine la Feleac ocru-gălbui. Cromatica, deși nu este prea largă, dovedește totuși simțul pentru culoare al meșterului.

În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, trăiește și lucrează icoane la Feleac, un zugrav cunoscut, pe nume Nistor, prezent cu lucrările sale nu numai în biserica din satul natal, ci și în alte localități din jurul Clujului. Meșter cu o bogată activitate, „Nistor Zugrav din Feleac”, cum se intitulează el în inscripțiile de pe fiecare lucrare, se manifestă în perioada 1760 – 1795 pe o arie destul de apreciabilă ca mărime, icoane de ale lui putând fi găsite în multe biserici din Copăceni-Turda, Luna de Sus, Mărtinești, Suceag, Cojocna, Băișoara sau Macău. Numărul icoanelor lucrate de Nistor Zugrav este destul de mare.

În biserica din Feleac se găsesc două icoane mari împărătești reprezentând „Deisis” și Fecioara Maria cu Pruncul, ambele pe un fond de aur. Figurile sunt ascetice și încadrate de șirurile apostolilor așezați în bust pe cele două laturi.

Deisis

Maica Domnului cu Pruncul

Ele sunt databile, pe baza inscripțiilor, în 1769 și 1770 și au fost lucrate de Nistor o dată cu ușile împărătești.

Ușile împărătești

O altă icoană, „Adormirea Maicii Domnului” a fost donată bisericii în 1786 de către meșter, care menționa că: „această icoană au făcut Nistor Zugravul să fie pomană în viaci”. El reia motivul compozițional, cromatica și chiar unele elemente de detaliu de la o icoană din grupul celor folosite și ca prăznicare.

Adormirea Maicii Domnului

Același Nistor este autorul icoanei Sfintei Paraschiva, patroana bisericii, lucru ce reiese din tratarea identică a celei reprezentate în această icoană, cu personajele din celelalte lucrări ale zugravului felecan. Aceleiași categorii îi aparține și cea care reprezintă pe cei trei ierarhi. Prezentați izocefalic, cu nimburi în relief, ei au veșmintele decorate cu vrejuri vegetale stilizate, ce amintesc elementele decorative ale barocului, detalii întâlnite și înalte icoane ale lui Nistor.

Icoanele lucrate la începutul activității de către Nistor Zugrav, reprezintă o continuare a vechilor tradiții iconografice bizantine, dar ele sunt urmate întro a doua fază de altele, cu note expresive ale realismului popular, însă cu o oarecare înrâurire a barocului, cu ale cărui manifestări meșterul luase contact în Cluj.

Se pare că Nistor a avut și colaboratori. Potrivit unor izvoare documentare, unul dintre ei, Ioan Zugrav, meșter din Feleac, ar fi zugrăvit biserica de lemn din Suceag în anul 1771. colaboratorul lui Nistor „Zugrav Ioan, locuitor din Feleac” este pomenit și de un act din octombrie 1790, eliberat de guberniul Transilvaniei de la Sibiu.

Veacul al XVIII-lea este reprezentat și printro mare diversitate de tipărituri ce se află la monumentul din dealul Feleacului. Evanghelia lui Șerban Cantacuzino, tipărită la București în 1682 și donată bisericii în 1688, este capul de serie al numeroaselor cărți ieșite din diferite tipografii românești. Cărți de la Râmnic, Sibiu sau Blaj, confirmă intensitatea legăturilor deținute de acest centru cu toate ținuturile locuite de români.

III.

Biserica din Vad

Așa cum aminteam în capitolul precedent, ctitoriile de la Ciceu și de la Mihăiești ale domnului moldovean nu se mai păstrează. În schimb, în satul Vad, aflat pe valea Someșului, biserica ridicată de Ștefan cel Mare ca reședință episcopală păstrează intacte elementele stilului moldovenesc. Localitatea Vad a fost desemnată de Ștefan Voievod spre a deveni reședință episcopală din mai multe motive, toate întemeiate. Localitatea este amplasată într-o regiune ușor accesibilă, respectiv pe malul stâng al Someșului, la numai 16 km de orașul Dej, făcea parte din domeniul Ciceului Stăpânit de Moldova, iar posibila existență a unei mănăstiri mai vechi a contribuit decisiv la alegerea locului.

Istoric

Prima mențiune documentară a localității Vad este din anul 1467, când era în posesia familiei nobiliare Banffy, satul fiind însă mult mai vechi, întemeiat probabil încă din secolul anterior. În secolul al XV-lea a ajuns în stăpânirea lui Ștefan cel Mare, împreună cu Cetatea Ciceului.

Denumirea localității se datorează vadului de pe râul Someș, legătură importantă între cele două maluri, fiind un loc de tranzit relativ intens, ce a favorizat dezvoltarea așezării. S-a presupus, de asemenea, că la Vad a existat o mai veche mănăstire românească, întemeiată probabil în vremea voievozilor maramureșeni Baliță și Drag, care la sfârșitul secolului al XIV-lea aveau moșii în părțile Ciceului, Lăpușului, Chioarului și Rodnei. Patriarhul Constantinopolului, Antonie, la cererea voievozilor maramureșeni amintiți, a acordat, în data de 13 august 1391, Mănăstirii Arhanghelul Mihail din Perii Maramureșului titlul de stavropighie, având drepturi cvasi episcopale asupra unor teritorii întinse din Bereg, Ciceu, Sălaj, Sătmar, Ugocea, Maramureș și ținutul Ungurașului, din părțile nord-vestice ale Transilvaniei, fapt fără îndoială important în apariția unor așezăminte monahale ortodoxe în aceste regiuni.

Tradiția și elementele stilistice imprimate ctitoriei ștefaniene de la Vad confirmă edificarea bisericii la Sfârșitul secolului al XV-lea, când devine reședință episcopală, cu ierarhi sfințiți la Suceava, dependenți direct de Mitropolia Moldovei. Desigur, Ștefan a fost donatorul celor două sate, Vadul și Suarășul, dăruite episcopiei și mănăstirii de pe valea Someșului „încă din vechime” (ab antiquo), după cum precizează Conscripția domeniului Cetății Ciceului din anul 1553, publicată de academicianul David Prodan.

Dintre episcopii de Vad, primul menționat documentar este vlădica Ilarion, amintit în anul 1523, în timpul domniei lui Ștefăniță Vodă (1517-1527), când împreună cu preoții Matei, Șandru și Petru și cnejii români din valea Rodnei solicită orașului Bistrița permisiunea de a construi o mănăstire între satele Hordou și Telciu. La această dată, biserica episcopală din Vad exista, iar Ilarion era, probabil, episcop încă de la începutul veacului, din timpul domniei lui Ștefan cel Mare.

În cele două domnii ale lui Petru Rareș (1527-1539 și 1541-1546) stăpânirea moldovenilor în Transilvania se consolidează și se extinde, fapt ce contribuie la înflorirea Episcopiei Vadului, căreia voievodul moldovean îi dăruiește încă două sate Bogata de sus și Bogata de Jos, precum și o moară în satul Câțcău. Încă în primul an al urcării sale pe tronul Moldovei, vrednicul fiu al lui Ștefan dăruiește în 1527 episcopului Varlaam de la Vad o cârjă episcopală și alte obiecte prețioase de cult.

După Varlaam ajunge în scaunul episcopal de la Vad o personalitate marcantă, Anastasie, un ierarh ce se bucura de prestigiu, fiind un om învățat, cunoscător de limbi străine și un abil diplomat. În campaniile sale ardelene, Rareș a fost sprijinit de episcopul de la Vad, precum și de românii din Țara Lăpușului, care au urmat pilda episcopului lor. În timpul asediului Bistriței, episcopul Anastasie a participat mai întâi la lupte și apoi la tratative. La 11 octombrie 1529, episcopul de la Vad împreună cu Dărăcin, pârcălabul Cetății Ciceului, și cu vistiernicul Tomșa, participă la încheierea armistițiului dintre Petru Rareș și bistrițeni.

În anul 1531 episcopul Anastasie donează bisericii episcopale din Vad o icoană ferecată în argint aurit reprezentând pe Sfântul Nicolae, donație menționată de inscripția slavonă de pe marginea inferioară, care are următoarea traducere în limba română: „+ Rugăciunea robului lui Dumnezeu Anastasie de la Vad din Ungaria și a ferecat această icoană. Văleat 7039 (1531) luna ma(i) 15”. Icoana dăruită de episcopul Anastasie se află în prezent în colecțiile Muzeului Național de Artă a României. Ferecătura decorată cu motive vegetale, vrejuri cu frunze și flori, este cea originală, dar pictura este mult mai nouă, fiind total refăcută în secolul al XIX-lea.

La sfârșitul primei domnii, Petru Rareș este nevoit să se refugieze împreună cu familia sa în Cetatea Ciceului, pribegia sa în Transilvania având o durată de un an și șase luni, respectiv din septembrie 1538 până în februarie 1540, când a plecat la Constantinopol. Credința episcopului Anastasie de la Vad față de Petru Rareș, binefăcătorul său, a slăbit, participând la un complot împreună cu mai mulți boieri moldoveni, din partida noului domn Ștefan Lăcustă. Episcopul Anastasie va continua să fie în fruntea eparhiei Vadului până în 1546 .

În același an, la 20 iulie, Petru Rareș recomandă bistrițenilor pe Tarasie, noul Episcop de Vad „mai mare peste toți popii români din ținutul vostru, precum au mai fost și alții înainte” . Episcopia de Vad continuă să fie sprijinită și de urmașii la tron ai lui Petru Rareș, respectiv Iliaș Voievod (1546 – 1551) și Ștefan Voievod (1551 – 1552). Un document emis la 5 ianuarie 1550 de către domnul Moldovei Iliaș Rareș face cunoscut bistrițenilor numirea lui Gheorghe, noul episcop de Vad, rugându-i să-l recunoască și să-l recomande prin scrisori „către țăranii din ținutul Bistriței care se țin de credința grecească” și „să-l primească cu cinstea cuvenită, din considerație către noi și pentru buna noastră vecinătate” .

Șirul episcopilor continuă și în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, dar episcopia își pierde mult din importanță datorită faptului că domeniile din nordul Transilvaniei sunt pierdute de voievozii Moldovei. Merită să menționăm că în anul 1599, în fruntea eparhiei Vadului, a fost pus de către Mihai Viteazul episcopul Ioan de Cerna, care a păstorit atâta timp cât a durat stăpânirea Viteazului în Ardeal. Episcopul Ioan provenea din Mănăstirea Cerna aflată în părțile hunedorene.

Arhitectura

Ctitoria lui Ștefan cel Mare de la Vad a fost ridicată pe un platou supraînălțat, între pomii fructiferi ai livezilor, străjuind intrarea pe valea Bogatei.

Biserica fostei mănăstiri, reședința episcopilor de Vad, este din punct de vedere planimetric un triconc, tip caracteristic mănăstirilor de la răsăritul Carpaților. Edificiul se compune din absida altarului spre est, două abside laterale pe partea de nord și sud a naosului, un pronaos pătrat și un pridvor adăugat întro epocă mai târzie. Planimetria

bisericii este de evidentă influență moldovenească, fiind caracteristică ultimelor decenii de domnie a lui Ștefan cel Mare, respectiv sfârșitului de veac XV.

Absida altarului este de formă poligonală, asemănătoare bisericilor gotice transilvănene, dar în același timp această formă nu este străină arhitecturii moldovenești din epoca lui Ștefan cel Mare, când o întâlnim la bisericile din Dolheștii Mari (1481) și Bălinești (ante 1493). Ștefan Balș făcând cercetări la biserica din Vad, studiind cu atenție detaliile planimetrice, de profilatură a ancadramentelor de piatră ale ferestrelor și portalurilor, o încadrează fără ezitare și o consideră „ctitorie a lui Ștefan cel Mare, exemplar de arhitectură moldovenească… acest monument, cu toate transformările suferite, își mai păstrează încă întregul interes”.

Portaluri și ferestre

(după Ștefan Balș)

Toate încăperile bisericii au fost acoperite cu bolți gotice, dar în prezent, în absida altarului se conservă o boltă pe nervuri de formă stelară ce se încheie cu un scut heraldic, asemănător cu forma cheii de boltă din naosul bisericii din Feleac.

Cupolă cu arce în stil gotic și cheie de boltă

Naosul era boltit inițial cu două bolți în cruce pe nervuri gotice, dovada fiind vechile porniri ale bolților păstrate în ziduri. Naosul este acoperit în prezent cu o boltă de lemn. Cele două abside laterale sunt semicirculare și sunt acoperite cu semicalote. La fel ca naosul, și pronaosul a fost acoperit cu o boltă gotică în cruce pe ogive, după cum ne indică fragmentele ce se mai pot vedea în pereți. Portalul pronaosului este în arc frânt, cu baghete ce pornesc de pe baze prismatice sau spiralice. Acest tip de portal are o mare răspândire în ambianța gotică din Transilvania, dar și în arhitectura Moldovei la sfârșitul secolului al XV-lea.

Ancadramentul ușii de intrare

Portalul dintre pronaos și naos este de formă dreptunghiulară, cu baghete și console la colțurile din partea superioară.

Utilizarea celor două tipuri de portaluri, cel în arc frânt la intrarea în pronaos și cel dreptunghiular cu baghete și console la naos, este o caracteristică a bisericilor moldovenești.

Pridvorul sau exonartexul este adăugat mai târziu, la edificarea lui fiind folosite materiale ce provin din ruinele antice din împrejurimi, probabil din castrul roman de la Cașei. În interiorul bisericii se păstrează mai multe fragmente de reliefuri romane, iar în colțul nord-estic al pridvorului este încastrat un fragment de inscripție romană.

Exteriorul bisericii este simplu, tencuit, de un alb imaculat, cu piatră fățuită la colțuri, iar acoperișul de șindrilă, cu streșini largi, contribuie la sublinierea caracteristicilor moldovenești. Un soclu de piatră profilată, bine conservat, înconjoară întreaga biserică. Ferestrele cu ancadramente de piatră îngrijit cioplite sunt în arc frânt pe latura sudică a pronaosului și absidei altarului,

sau de formă dreptunghiulară, alungită cu baghete la cele două abside laterale ale naosului. Absida altarului are spre răsărit o fereastră circulară, compusă din trei elipse flamboiante.

Din aceeași perioadă de construire și dotare a ctitoriei ștefaniene de la Vad se păstrează un jăratnic, respectiv o piatră sculptată, de forma unui mic stâlp, cu profilatură gotică cu o inscripție slavă ilizibilă în partea inferioară. Este o piesă utilizată în absida altarului pentru păstrarea jarului pentru cădelniță. Analogiile ce le avem sunt toate din Moldova, unde Gheorghe Balș a descoperit mai multe exemplare, unele datând de la sfârșitul secolului al XV-lea.

Meșterul care a plănuit biserica episcopală de la Vad a fost, desigur, un moldovean, dar care a fost dublat de un meșter pietrar din Transilvania, care a construit și bolțile gotice și a sculptat ancadramentele ferestrelor și portalurilor.

Din vechea podoabă a bisericii se conservă în prezent fragmente de pictură murală în absida altarului, datând din 1757, an menționat de inscripția fragmentară de la proscomidie.

Turnul clopotniță de lemn și acoperișul din șindrilă ne amintește formal de bisericile de lemn din regiune, din Țara Lăpușului și din Valea Someșului.

Alături de biserică au existat, desigur, un complex de clădiri care au servit pentru nevoile mănăstirii și reședinței episcopale. Din păcate, ele nu se mai păstrează.

În secolul XVIII episcopia Vadului pierde din importanță, menținându-se doar ca mănăstire. Legăturile cu Moldova continuă pe linie culturală și religioasă, o inscripție incizată în tencuiala exterioară a absidei altarului, menționând numele lui „Ermonah Antonie Mol(doveanul), Văleat 7227 (1719) msț (luna) august 1” .

Mănăstirea Vadului a continuat să existe și la mijlocul secolului al XVII-lea. Un prețios document, păstrat în Arhivele Naționale din Alba Iulia, datând din 21 mai 1754, a fost scris în vechea ctitorie a lui Ștefan cel Mare de la Vad. Documentul este valoros nu numai pentru faptul că ne furnizează o serie de date inedite referitoare la biserica mănăstirii, ci și pentru aspectul său grafic și artistic, având în partea superioară litere decorate, amintind de ornamentele unor vechi manuscrise, iar textul este îngrijit, cu litere frumos caligrafiate. Documentul este, de fapt, o scrisoare pentru colectare de bani, dar și de bunuri materiale, în vederea restaurării vechii mănăstiri a Vadului. Textul este semnat, probabil de egumenul mănăstirii, Petru, care se pare că a întocmit și caligrafiat textul.

De la început, textul scrisorii atrage atenția că Mănăstirea Vadului a fost „zidită de niște pravoslavnici crai creștini, cari au fost atunci în țară”, subliniind importanța deosebită pe care a avut-o acest centru religios pentru românii transilvăneni „fiind scaun ep(i)sc(o)pesc”, iar prin marea sa vechime era considerată „ca o maică altor biserici românești din Țara Ardealului”, dovadă fiind și titulatura purtată de mitropoliții Bălgradului (în care era inclus și numele Vadului), „precum și mai încoace cetim în predosloviile cărților” .

Ajutorul este solicitat pentru restaurarea bisericii și finalizarea unor construcții începute de obștea mănăstirească: „Căci noi din cât ne-au fost în putere, în toate zile(le) silim la cele de lipse și cheltuim cu meșterii, cu mare plată, alcăzuiți (- angajați), muncind și cu lemnu și cu piatra, însă acum vedem și știm că noi om pute(a)amâna în vig (sie), ce am început și ce au fost ipuluit (- construit) niște crai, de nu va lucra împreună cu noi și milostiva milă și altor pravoslavnici boieri și creștini din prejurul nostru”. Semnatarii scrisorii, monahii din Mănăstire Vadului „smerite slugi, săracii de vădeni de la Vad”, se adresează, de asemenea, și preoților, cerându-le să sprijine „cu cuvântul, ca niște înțelepți”, colectarea fondurilor necesare. Documentul este datat după cum se menționează în partea stângă jos: „Scris în Vad, 1754 mai 21 zil(e)”. în stânga sigiliului, cu litere chirilice, apare semnătura protopopului locului „Protupopu Gabor Dej Ocna”, care și-a dat astfel acordul pentru adunarea de fonduri.

De un interes cu totul deosebit este sigiliul rotund aplicat pe document, având un diametru de 51 mm, făcând parte, deci din categoria sigiliilor mari, a fost imprimat cu negru de fum cu ajutorul unei matrice metalice, care, desigur, era mult mai veche decât momentul emiterii documentului. În câmpul sigilar apare emblema de tip hagiografic, reprezentând scena Adormirii Maicii Domnului, hramul Mănăstirii Vadului, identic cu cel al Mănăstirii Putna, menționat și de textul documentului. Emblema este decorată cu compoziția iconografică de tradiție bizantină, în care Maria este așezată pe catafalc, înconjurată de Apostoli, deasupra cărora întro mandorlă, susținută de îngeri în zbor, apare Iisus Hristos.

În exergă, între două linii continue, apare legenda cu litere chirilice în slavonă: „Pecetea Mănăstirii de la Vad Adormirea Maicii Domnului”.

Prin dimensiunile sale neobișnuit de mari pentru un locaș de cult românesc din Transilvania mijlocului de secol XVIII, prin formularea legendei în slavonă și caracterul literelor, precum și prin compoziția arhaică din emblemă, putem presupune o datare mult anterioară anului în care a fost emis documentul. Analogiile cu sigiliile unor importante mănăstiri sau instituții ecleziastice din Moldova și Țara Românească, condițiile istorice în care sa dezvoltat acest vechi centru cultural românesc din valea Someșului, legăturile sale cu Moldova, toate acestea sunt argumente importante pentru datarea sigiliului Mănăstirii Vadului în secolul al XVI-lea.

Secolul al XVIII-lea a însemnat o diminuare și apoi o lentă stingere a luminilor vechiului centru episcopal întemeiat de dreptcredinciosul Ștefan cel Mare, împodobit și întărit apoi de vrednicul său fiu, voievodul Petru Rareș.

IV.

Concluzii

Alianțele politice și militare ale Țărilor Române din secolele XIV și XV au dus către mijlocul secolului al XV-lea la o reală unire a forțelor, și au dat naștere până în secolul XVI ideii reconstituirii vechii Dacii, prin aducerea sub o conducere unică a întregului spațiu românesc.

În timpul lui Ștefan cel Mare (1457 – 1504), Moldova atinge cea mai mare suprafață. El stăpânește toată întinderea dintre Carpați, Ceremuș, Colacin, Nistru, țărmul Mării Negre, Siretul inferior, Putna și Milcovul, ocupând și enclava munteană de pe țărmul stâng, în anul 1481, cetatea Crăciuna. Are apoi, ca feude, Ciceiul, cu șaizeci de sate, și Cetatea de Baltă în Transilvania.

În răgazul nu prea mare dintre războaie, Ștefan cel Mare a făcut mult pentru consolidarea țării în plan militar, pentru refacerea economiei și așezarea societății. Contribuie la dezvoltarea comerțului în țară: controlează marile drumuri comerciale și orașele ce s-au dezvoltat de-a lungul lor, organizează sistemul vamal, acordă privilegii negustorilor autohtoni, dar și celor din două mari centre comerciale din vecinătate – Brașov (Transilvania) și Lvov (Polonia).

Domnia lui Ștefan cel Mare e însemnată nu numai prin faptele vitejești săvârșite, prin strălucitele biruinți câștigate asupra tuturor dușmanilor, dar și prin felul înțelept în care a fost gospodărită țara, sporită bogăția ei. E însemnată de asemeni prin numeroasele construcții – laice și bisericești – prin înflorirea deosebită a meșteșugurilor și a artelor – arhitectură, pictură, lucrul metalului, al lemnului și al pietrei.

Condițiile acestea au înlesnit apariția și realizarea unei ambianțe prielnice, în care românii din aceste ținuturi să se poată dezvolta mai liber din punct de vedere spiritual. Ca urmare, în apropierea domeniului moldovenesc al Ciceului, sau chiar pe teritoriul aparținător, apar mai întâi la Feleac, iar apoi la Vad, două episcopii românești susținute prin aportul ctitoricesc sau daniile acordate acestora de Ștefan cel Mare și apoi de urmașii săi. Bisericile, reședințe a celor două scaune episcopale, modeste ca înfățișare, ascund în zidurile lor multe semnificații privind istoria și cultura națională.

Toate aceste relații succint prezentate s-au concretizat și în altfel de manifestări între cele două țări vecine, și anume cele spirituale. Prin ajutorul dat românilor ortodocși din Transilvania de către Ștefan cel Mare mai ales, se arată încă o dată nu numai viziunea politică extraordinară a domnitorului, ci și grija sa nemăsurată pentru cei de un neam și o simțire.

Biserica din dealul Feleacului străjuiește și azi viața credincioșilor transilvăneni, așa cum a făcut-o, iată, câteva secole dea rândul. Importanța ei este cu atât mai mare cu cât anul 2006 aduce pentru aceștia o nouă Mitropolie în Transilvania. „Nouă” pentru cei de azi, însă pentru ctitoria lui Ștefan cel Mare, nu este decât un act de reînviere a unei vechi realități, nu atât administrative, cât mai ales spirituale. În ultimele decenii și ctitoria ștefaniană de la Vad, una dintre cele mai vechi biserici de piatră ale românilor transilvăneni, monument istoric de importanță și valoare excepțională, a fost restaurat de Direcția Monumentelor Istorice.

Vedem așadar, cum viziunea lui Ștefan cel Mare și Sfânt continuă să fie actuală în viața românilor din Transilvania, care au simțit nevoia de a păstra intactă și de a continua moștenirea lăsată de Ștefan.

Statuia lui Ștefan cel Mare și Sfânt, care veghează și ocrotește Clujul, de pe Feleac, să ne aducă întotdeauna aminte de înaintașii noștri care s-au străduit să ne lase moștenire lucruri prețioase.

Glosar:

Bibliografie:

Izvoare:

*** Arhivele Naționale Alba Iulia, Fond Mitropolia Română Unită Blaj, Cabinetul Mitropolitului, 1754, doc. nr. 33.

*** Cultura moldovenească în timpul lui Ștefan cel Mare, Ed. Academiei, București, 1964, volum coordonat de Berza M.

*** Documente privitoare la istoria românilor, vol. I – II, partea I-a și a V-a, 1897, București, volume coordonate de Hurmuzachi E. și Densușianu N.

*** Inscripțiile medievale ale României. Orașul București, I, Ed. Academiei, București, 1965, p. 738, nr. 1104, volum coordonat de A. Elian, C. Bălan, H. Chircă, O. Diaconescu.

*** Istoria artelor plastice în România, I, Ed. Meridiane, București, 1968.

*** Istoria României, vol. II, Editura Academiei.

*** Monumente istorice și de artă religioasă din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, Cluj-Napoca, 1982.

*** Petru Rareș, Ed. Academiei, București, 1978, volum coordonat de Leon Șimanschi.

*** Studii cu privire la Ștefan cel Mare, Ed. Academiei, 1956, București.

Cărți:

1. Bogdan Ioan, Documentele lui Ștefan cel Mare, II, București, 1913.

2. Costăchescu Mihai, Documente moldovenești de la Ștefan cel Mare, Iași, 1933.

3. Dogaru Maria, Sigiliile, mărturii ale trecutului istoric, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976.

4. Drăguț Vasile, Arta gotică în România, Ed. Meridiane, București, 1979.

5. Drăguț Vasile, Arta românească, Ed. Meridiane, vol. I, 1982, București.

6. Drăguț Vasile, Dicționar enciclopedic de artă medievală românească, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976.

7. Giurescu Constantin C., Giurescu Dinu C., Istoria Românilor, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976.

8. Iorga Nicolae, Istoria lui Ștefan cel Mare, București, 1966.

9. Iorga Nicolae, Documente românești din arhivele Bistriței,1899, București.

10. Iorga Nicolae, Sate și preoți din Ardeal, București, 1902.

11. Iorga Nicolae, Scrisori și inscripții ardelene și maramureșene, vol. II, București, 1964.

12. Iorga Nicolae, Documentele românești din arhivele Bistriței, I, București, 1899.

13. Iorga Nicolae, Istoria bisericii românești, vol. II, Vălenii de Munte, 1909.

14. Meteș Ștefan, Istoria bisericii și a vieții religioase a românilor din Ardeal și Ungaria, Arad, 1918.

15. Motonga Victor, Cetatea Ciceului sub stăpânirea Moldovei, Dej, 1927.

16. Nicolescu Corina, Icoane vechi românești, Ed. Meridiane, București, 1971.

17. Nicolescu Corina, Miniatura și ornamentul cărții manuscrise din țările române, sec. XIV – XVIII, 1964, București.

18. Păcurariu Mircea Pr. Prof. Dr., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (E.I.B.M.B.O.R.), 1992, București.

19. Pârvan V., Relațiile lui Ștefan cel Mare cu Ungaria, București, 1905, p. 94.

20. Porumb Marius, Pictura românească din Transilvania, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981

21. Sabău Ion, Relațiile politice dintre Moldova și Transilvania în timpul lui Ștefan cel Mare, Ed. Academiei, București, 1987.

22. Vătășianu Virgil, Istoria artei feudale în Țările Române, I, Ed. Academiei, București, 1959.

Studii:

1. Balș Gheorghe, Bisericile lui Ștefan cel Mare, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, XVIII, 1948, p. 134-139.

2. Balș Gheorghe, Pietre uitate, în Închinare lui Nicolae Iorga cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani, Cluj, 1931, p. 127-129.

3. Balș Ștefan, Biserica lui Ștefan cel Mare de la Vad, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, XXXVI, 1948, p.75 – 83

4. Crăciun Ioachim, Știri despre episcopii Ioan Cernea al Vadului, Teodor al Vârșețului și Sava al Inăului la cronicarul ardelean Ștefan Szamoskozi, în Închinare lui Nicolae Iorga, Cluj, 1931.

5. Cziple Alexandru, Documente privitoare la Episcopia din Maramurăș, în Analele Academiei Române, Memoriile Secțiunii Istorice, Seria II, tom. XXXVIII, 1915-1916.

6. Gonța Al. I., Strategia lui Ștefan cel Mare în bătălia de la Baia (1467), în Studii, XX (1967), p.1127 – 1144.

7. Grigoraș N., Începuturile domniei lui Ștefan cel Mare (1457 – 1459), în Studii și Cercetări Științifice, Istorie, Iași, VIII (1957), 1, p. 35 – 62.

8. Iorga Nicolae, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și Mitropolia Ardealului, în Analele Academiei Române, Memoriile Secțiunii Istorice, Seria II, XXVII, 1904-1905

9. Nicolescu Corina, Arta în epoca lui Ștefan cel Mare, în Cultura moldovenească în timpul lui Ștefan cel Mare, Ed. Academiei, 1964, București, p. 259-362.

10. Panaitescu P. P., Contribuții la istoria lui Ștefan cel Mare, în Memoriile Secțiunii Istorice ale Academiei Române, t. XV (1934)

11. Pașcu Ștefan, Relațiile economice dintre Moldova și Transilvania în timpul lui Ștefan cel Mare, în Studii cu privire la Ștefan cel Mare, 1956, București, p. 218-264.

12. Popa Anastasie, Biserici de lemn din Ardeal, în Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice, secția pentru Transilvania, vol. IV, 1932-1938.

13. Popa Victor, Considerațiuni critice cu privire la Mitropolia Transilvaniei din sec. al XV-lea și al XVI-lea și a raporturilor ei cu Moldova, în Mitropolia Banatului, VII, 1958, nr. 7-8-9

14. Porumb Marius, Inscripții medievale românești din Transilvania, în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie Cluj-Napoca, XXI, 1978

15. Porumb Marius, Vechi ctitorii românești din Transilvania (documente inedite), în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie Cluj-Napoca, XXVII, 1986, p. 475-484.

16. Prodan David, Domeniul Cetății Ciceului, în Anuarul institutului de Istorie din Cluj, VII (1965),

17. Rezachevici Constantin, Pribegia lui Petru Rareș, în vol. Petru Rareș, Ed. Academiei, București, 1978, p. 190 – 199.

18. Sacerdoțeanu A., Divanele lui Ștefan cel Mare, în Analele Universității București, istorie, 1956, p. 157 – 205.