Cultura Politica In Romania Postdecembrista

ARGUMENT

Deși perspectivele din cultura politică au fost parte a reflecției politice încă din antichitate, două aspecte din contextul Revoluției Franceze au pus bazele înțelegerii moderne. În primul rând, atunci când membrii din Starea a Treia („Le tiers-état”) au declarat „Noi suntem poporul” au răsturnat secole de analiză a puterii politice, capturat și mai succint de definiția infamă a absolutismului de către Ludovic al XIV-lea: „L'etat, c'est moi” („Statul sunt eu!”). Un secol mai târziu, Max Weber a transformat această afirmație politică într-una științifică, atunci când a definit legitimitatea ca fiind ceea ce este considerat legitim nu numai de către elite, ci de către populație în general, pentru a înțelege puterea politică a statului, științele sociale trebuie, prin urmare, să își găsească resurse în societate. În al doilea rând, atunci când Jean-Jacques Rousseau redefinit contractul social ca unul în care interesele individuale au fost luate într-o „voință generală” a colectivității, el a ridicat problema solidarității sociale care ar putea fi menținută fără a recurge la dreptul divin. Răspunsul lui a fost „religie civilă”, simboluri și ritualuri care stabilesc și dramatizează sentimentul de apartenență colectivă și scopul. Un secol mai târziu, Émile Durkheim a preluat aceste teme, când a pus la îndoială dacă societățile moderne, complexe, ar putea genera suficientă solidaritate încât să funcționeze într-un mod stabil.

Cercetările contemporane asupra culturii politice, cu toate acestea, datează mai direct de la mijlocul secolului al XX-lea, în special în Statele Unite. În urma celui de-al doilea război mondial (1939-1945), sociologii erau presați să explice de ce unele națiuni au apelat la autoritarism, în timp ce altele au sprijinit instituțiile democratice. Poate cea mai importantă lucrare în domeniul culturii politice în această perioadă a fost cea a lui Gabriel Almond și Sidney Verba din 1963 „Cultura civică: Atitudini politice și democrație în cinci Națiuni”, care a combinat descrierea lui Laswell a personalității democratice cu cel puțin două direcții de acțiune ale teoriei științei sociale la momentul acela.

Începând cu anii 1970, teoria culturii politice a fost transformată radical de un viraj cultural mai general în științele sociale, determinat de anumite influențe, cum ar fi antropologia simbolică a lui Clifford Geertz și apariția semioticii, structuralismului și poststructuralismului în antropologia și literatura europeană.

În contradicție cu subiectivismul din trecut, precum și cu cei care ignoră cultura cu totul, lucrări mai noi asupra culturii politice din anii 1980 și 1990 au susținut că, „cultura este publică pentru că sensul este public” (Geertz 1973, p. 12). Din acest punct de vedere, cultura politică nu poate fi măsurată decât grosolan prin sondaj, în schimb, trebuie excavată, observată și interpretată în termenii săi proprii ca o structură obiectivă, prin analogie cu limba.

Mai recent, mulți istorici, sociologi, antropologi au îmbrățișat o abordare „practică” care pune accentul pe înțeles, mai degrabă decât pe sistem. Cercetarea recentă a definit cultura politică astfel „activitatea prin care indivizi și grupuri, din orice societate, articulează, negociază, implementează și pun în aplicare cererile concurente pe care le fac unul altuia și pe ansamblu. Cultura politică este, în acest sens, un set de discursuri sau practici simbolice prin care aceste cereri sunt făcute” (Baker 1990, p.4).

În concluzie, în teorie cultura politică are sens empiric după cererea din timpul Revoluției Franceze, că suveranitatea derivă din societate, mai degrabă decât din stat. O provocare ce derivă de aici, cu toate acestea, este să se presupună că în timp ce statele inspiră putere, societățile inspiră sensul și acceptarea puterii.

În contrast cu munca depusă în sociologia politică, care a subliniat o distincție facilă între politica „aproape simbolică” și politica „reală”, teoria recentă a culturii politice a demonstrat astfel că viața socială este un proces continuu de reproducere. Noii analiști ai culturii politice, în special, s-au concentrat nu doar pe modul în care actele politice reușesc sau nu să obțină un avantaj material, ci, de asemenea, dacă reușesc acest lucru, cum produc, reproduc, modifică sau schimbă identități.

Lupta pentru poziție care se dă pe scena politică de astăzi, este simultan strategică și constitutivă: „Simbolurile și ritualurile politice nu erau metafore ale puterii; erau scopurile și mijloacele puterii în sine” (Hunt 1984, p. 54). Interpretarea lor, înțelegerea modului în care sunt generate și modul în care funcționează, este, așadar, de o importanță capitală.

CAPITOLUL I

Cultura politică

Conceptul de cultură politică

Sensul originar de cultură vine din latinescul cultusa și este legat de cultivarea pământului, de agricultură. În schimb, unii gânditori, cum au fost Cicero, Cezar l-au folosit în sens de cultivare a spiritului, meditație filosofică sau de creație literară și artistică. O asemenea înțelegere a primit noțiunea de cultură și de la gânditorii greci Herodot, Platon sau Aristotel. Astfel, Herodot în lucrarea sa Istorii când vorbește de perși spune că aceștia nu au cultură, în sensul că ei nu sunt în măsură să facă distincția între libertate și alte valori. La rândul sau, Platon în Republica și Legile susține necesitatea creării unei culturi cu rolul de a educa elita politică și pe cetățeanul atenian.

În epoca luminilor, gânditori ca Didrot, Holbach, Helvetius considerau că ideile, opiniile, cunoștințele, într-un cuvânt cultura, constituie factorul esențial al dezvoltării sociale. Montesquieu, Tocqueville, Voltaire au susținut și ei că sistemul politic, instituțiile unei societăți nu sunt manifestări și rezultate întâmplătoare, ci ele au la bază, sunt produsul unei anumite culturi, spiritualități naționale și universale.

În știința politică noțiunea de cultură politică este relativ nouă, ea a fost creată și pusă în circulație de politologul american Gabriel Almond în lucrarea sa Sistemul politic comparat. El definea cultura politică drept “rețeaua orientărilor, atitudinilor, valorilor, convingerilor prin care individul se raportează la sistemul politic”.

Într-un alt studiu din 1966, Gabriel Almond și Bingham G. Powell defineau cultura politică ca “, un model de atitudini individuale și de orientări față de politică, manifestate în rândul membrilor unui sistem politic. Ea este un fenomen subiectiv care stă la baza acțiunilor politice și care le conferă importanță”.

Astăzi există o multitudine de definiții date culturii politice, unele dintre acestea pun accentul pe aspectul psihic al culturii (credință, gândire, voința, simboluri), altele pe latura instituțională, atitudională sau comportamentală.

Așa de exemplu, o definiție din perspectiva psihologică dă culturii politice Sidney Verba: “Cultura politică a unei societăți constă dintr-un sistem de credințe empirice, simboluri expresive și valori care definesc situația în care are loc acțiunea politică. Ea oferă orientarea subiectivă a politicii”.

Indiferent de modul, de latura sau unghiul din care este definită și interpretată cultura politică, aceasta trebuie concepută din cel puțin două aspecte:

– Ca parte componentă a culturii și civilizației naționale și universale;

– Ca dimensiune psihologică, subiectivă a sistemului politic.

În general, prin cultură politică literatura politologică înțelege ansamblul cunoștințelor, valorilor, normelor, convingerilor, sentimentelor, trăirilor, modalităților de gândire de natură politică pe care se întemeiază și funcționează sistemul politic.

O asemenea definire a culturii politice are în vedere numai aspectul sau teoretic-explicativ, la fel ca în cazul culturii și forma sa politică implică și alte elemente, cum ar fi:

– Concepțiile, strategiile, programele, ideologiile și doctrinele politice care orientează, direcționează și fundamentează activitatea partidelor, formațiunilor, instituțiilor politice din societate;

– Instituțiile politice statale sau extra statale din societate, formațiunile și partidele politice, liderii acestora;

– Normele și valorile generale ale unei națiuni, în special cele privind acțiunea și conduita politică;

– Practica politică.

Nivelul, gradul dezvoltării culturii politice, eficiența și utilitatea ei nu sunt aceleași în toate societățile, ci ele depinde de o serie de factori ca:

– Natura regimului și sistemului politic;

– Nivelul dezvoltării vieții materiale și spirituale din cadrul societății respective;

– Gradul și nivelul organizării vieții politice și îndeosebi al democratismului sau;

– Anumite tradiții istorice și naționale sau particularități ale dezvoltării sociale.

Plecând de la cele trei dimensiuni ale culturii stabilite de Talcott Parsons în Sistemul social, G. Almond și S. Verba evidențiază trei dimensiuni ale culturii politice care fac din ea „un ansamblu de trăsături culturale pertinente pentru analiza fenomenelor politice “mai curând decât „un ansamblu de atitudini și de orientări ale indivizilor față de un sistem politic “ ceea ce ar distinge-o foarte greu de cultura socială generală, având și orientări față de un sistem social determinat.

1. Dimensiunea cognitivă. Fiecare individ, indiferent de gradul pregătirii sale sau de status, posedă un ansamblu de cunoștințe mai mult sau mai puțin structurate, mai mult sau mai puțin riguroase, despre sistemele și procesele politice. Evenimentele cotidiene îl pun în contact nemijlocit cu realitatea politică, iar presiunea mediului și bombardamentul informațional îl obligă, oarecum, să conștientizeze această realitate. Astfel el știe câte ceva despre instituțiile supreme ale statului, despre liderii și partidele politice, despre evenimentele politice importante la nivel mondial.

2. Dimensiunea afectivă cuprinde reacția emoțională față de evenimentele politice sau sociale, atitudinea de atașament, de respingere sau de refuz față de fenomenele sau instituțiile politice. Ea are un rol important în formarea atitudinilor. Cunoștințele sau informațiile politice sunt primite mai ușor când există o personalizare a relațiilor politice, adică atunci când ele provin de la o rudă, de la un prieten, de la un lider care suscită o admirație personală, independent de politica dusă.

3. Dimensiunea evaluativă cuprinde judecățile de valoare despre fenomenele și realitatea politică. Fiecare apreciază viața politică în funcție de o scară de valori ierarhizată. Adeseori, aceste valori și dimensiuni ale culturii politice apar într-o unitate indisolubilă; de cele mai multe orie ele sunt interdependente. Evaluarea fenomenelor politice necesită cunoștințe politice. Cunoștințele politice sunt însă modelate și orientate de sentimentele politice față de o ideologie, de un lider, de un program de guvernare. La rândul ei, dimensiunea cognitivă oferă un ghid orientativ pentru atitudinile și opiniile politice în acest joc dialectic dintre subiectiv și obiectiv. De regulă, cunoștințele politice reprezintă etape necesare în procesul de consolidare și interiorizare a atitudinilor și opiniilor politice în convingeri. De altfel, în structura combinată a celor trei dimensiuni în cadrul convingerilor politice, elementul cognitiv prevalează față de acel afectiv și evaluativ, spre deosebire de atitudini sau opinii care au preponderență în formarea credințelor primare. Elementul cognitiv în formarea convingerilor poate fi asemuit cu o structură de rezistență care asigură coerență și trăinicie celorlalte componente ale edificiului. În această privință, o problemă deosebit de delicată pentru operaționalizarea conceptului de cultură politică o reprezintă raportul invers proporțional dintre informația și cunoașterea politică, pe de o parte, și intensitatea și durata în timp a exprimării politice, pe de alta. Evident, în lipsită de cunoștințe politice, credințele se formează mai ales pe baza dimensiunilor afective și evaluative. Acest lucru se vede în special în timpul camimpul campaniilor electorale și al alegerilor propriu-zise când lipsa de cunoștințe politice, deci de convingeri politice ferme, facilitează spațiile de manevră ale manipulării, când promisiunile demagogice ale politicienilor găsesc un teren virgin în această labilitate a opiniilor și atitudinilor, în lipsa unei platoșe de apărare a valorilor și normelor rezultate din convingeri. În această ordine de idei, fenomenul politic postrevoluționar din țările Europei de Est este deosebit de instructiv. Revenirea în forță a comuniștilor, „rebotezați “în partide democratice la putere justifică valabilitatea schemei tripartite propusă de Almond. Greutățile inerente tranziției la un alt sistem politic au favorizat formarea credințelor politice pe baza dimensiunilor afective și evaluative, alimentate de nostalgia „sistemului social “comunist. Nu poate fi vorba de un „fanatism al ignoranței “, deoarece perceperea subiectivă a realităților politice și economice i-a determinat pe acești oameni să iasă în 1989 în stradă și să-și sacrifice viețile pentru libertate. Prin urmare, nu a existat ignoranță, iar dimensiunea afectivă și evaluativă a comportamentului nu a deformat cunoașterea exactă a situației. Și aceasta în condițiile în care lupta împotriva totalitarismului a fost dusă în numele unor valori care păreau definitiv înăbușite în conștiința colectivă de către dogmatismul comunist. Din acest paradox se poate trage concluzia că fenomenele culturii politice nu pot fi analizate și înțelese decât dacă sunt înserate în ansamblul dinamic mai vast al culturii naționale, atât pe verticală istoriei cât și pe orizontală acțiunii politice. Numai astfel se poate înțelege cum valorile sunt ordonate pe axa devenirii în viziunea cea mai adâncă despre existență, conform unei mătrici caracteriale, în cazul nostru solidaritatea socială, protecția socială, egalitatea. Or, una din comportamentele matricei caracteriale a culturii politice este instinctul comunitar, calitate prin excelență a lui homo sapiens, care operaționalizează memoria istorică și socială colectivă în norme de comportament. „În funcție de dimensiunile cognitive, afective și evaluative ale culturii politice pot fi detectate trei stări de spirit ale populației unei țări în raport cu politicul: acord, apatie și alienare. Acordul presupune împletirea celor trei dimensiuni: cunoaștere, afectivitate, evaluare. Apatia înseamnă existența cunoștințelor politice, dar manifestarea indiferenței pe plan afectiv și apreciativ. Alienarea denotă existența cunoștințelor politice, dar și a lipsei de simpatie față de sistemul politic. Cu cât stările de apatie și alienare sunt mai numeroase în societate cu atât instabilitatea sistemului politic este mai accentuată “.

Din combinarea acestor trei dimensiuni, G. Almond și Sidney Verba elaborează trei modele de cultură politică: cultura parohială (locală sau provincială); cultura de supunere (de subordonare) și cultura participativă. Pentru a individualiza fiecare din aceste tipuri autorii recurg la noțiunea de congruență dintre cultură politică și o structură politică. Astfel o cultură politică parohială corespunde unei structuri politice tradiționale descentralizate la nivelul regiunii, ținutului, satului. În cadrul acestei culturi nu există un interes deosebit pentru problemele de politică națională sau sistemul politic național; accentul cade pe problemele politice de interes local. Aici, în comunitate, preotul, seniorul, învățătorul sunt liderii locali, iar biserica, școala și primăria sunt instituțiile politice centrale.

Cultura politică de supunere corespunde unei structuri autoritare și centralizate la nivel național. Subiecții acestei culturi sunt conștienți de existența sistemului politic național, dar se mulțumesc cu o atitudine de pasivitate în privința participării la conducerea politică, din cauză că matricea caracterială a acestei culturi, prin cele două valori politice de bază, autoritate și loialitate, le-a inoculat o „conformitate de automat “și i-a determinat să delege problemele libertății și inițiativei lor unui lider puternic, în schimbul protecției acestuia. În cadrul culturii participative cetățenii sunt conștienți de mijloacele lor de acțiune asupra sistemului politic ca și de posibilitatea lor de a influența cursul evenimentelor politice prin mijloacele specifice participării democratice: referendumuri, alegeri, acțiuni de protest, greve etc. Cultura politică participativă corespunde unei structuri politice democratice. Acestor trei tipuri de cultură politică le corespund trei tipuri de personalități, fiecare cu o psihologie politică proprie: parohialii (provincialii); supușii și participanții (cetățenii activi din punct de vedere politic). Firește, ar însemna să minimalizăm meritele acestei construcții impozante dacă am bagateliza, prin recurgerea la explicații de tipul reflectării mecanice, raporturile dintre cultură și structurile politice din diferite sisteme politice naționale, prin acest fel de determinism. Pentru că așa cum nici un fenomen nu poate ființa în natură în stare izolată, nici culturile politice nu pot exista în stare pură, izolate de altele viețuind pe harta națională ca niște unități geografice aflate în carantină. Există contacte permanente între culturi, o circulație de teme, motive, elemente de la o arie culturală la alta, o modelare reciprocă a lor în funcție de mai multe variabile: natura regimului politic, gradul de conștientizare a procesului politic; gradul de participare și de educație civilă. Așa cum orientările politice ale unui individ conțin în grade diferite elemente ale culturii parohiale, de supunere și participative. Proporția dintre aceste elemente este dată de variabilele arătate mai sus la care se adaugă impactul tot mai mare al mass-media asupra omogenizării culturale naționale precum și dezvoltarea instrucției școlare. Introducând evenimentele cotidiene în intimitatea fiecărui cămin, mass-media creează un spațiu al conștiinței naționale unde asumarea unui destin comun creează o nouă sensibilitate pentru activitatea politică. Pătrunderea mass-media în cele mai arhaice zone sapă progresiv la temelia culturilor parohiale, după cum modernizarea politică și tendința inexorabilă spre democratizare minează bazele culturii de supunere. Totuși, chiar în lumea noastră, a integrării și a interdependențelor tot mai accentuate dintre zone, regiuni și state unele clivaje dintre culturile politice se mențin, altele noi apar.

Plecând de la caracteristice generale ale unei comunități, noțiunea de cultură politică facilitează analiza atitudinilor individuale în raport cu regimul politic, respectiv încrederea în sistemul politic, cunoașterea modului de funcționare și satisfacția față de procedurile de guvernare. Cu toate că, în general, cultura politică este înțeleasă ca o componentă unitară a unei comunități statale, este mult mai relevant pentru analiza politică dacă se pot face diferențieri între diferitele tipuri de subculturi, spre exemplu dintre cele ale elitei și ale maselor, sau ale grupurilor profesionale, religioase, etnice ș. a. m. d. Cel mai adesea, disfuncționalitățile unui sistem politic se datorează diferențelor culturale dintre grupuri și inadecvării modelului propus de clasa politică cu credințele și comportamentele politice ale acestor grupuri.

Tipurile și componentele culturii politice

1. Cultura politică provincială sau locală este caracteristică unei regiuni, unei zone. Ea nu are caracteristicile, dimensiunile culturii politice naționale. Nu există o conștientizare a sistemului politic național, a politicii naționale. Cunoștințele, datele, sentimentele, judecățile de valoare au în vedere aspectul zonal, local, sunt cu prioritate orientate spre acesta. Deși nu este o caracteristică des întâlnită în anumite situații, între interesele politice locale și cele naționale sau centrale pot apărea anumite divergențe, contradicții, deosebiri de opinii, aprecieri.

2. Cultura politică de suprapunere

Deși, prin dimensiunile și funcționalitatea sa, ea este o cultură națională și oamenii sunt conștienți de sistemul politic, de valoarea și rolul sau, ei au însă o atitudine pasivă, dezinteresată față de acesta. Marea majoritate a subiecților sociali nu cred, nu sunt convinși că pot juca vreun rol în luarea hotărârilor, că pot influența sistemul de funcționare și de decizie al politicului.

În sistemele totalitare acest tip de cultură politică îmbracă forma unei culturi de subordonare. În aceste sisteme cultura devine un instrument în mâna politicului în subordonarea cetățenilor și a societății, în promovarea intereselor și aspirațiilor celor aflați la putere. Acest fapt se realizează prin impunerea ideologiei și doctrinei oficiale, printr-un proces de îndoctrinare în masă. Așa a fost situația în cadrul regimurilor fasciste și comuniste.

3. Cultura politică participativă

Sunt culturi caracteristice societăților democratice, ele sunt rezultatul unor acumulări deosebite cantitative, dar mai ales calitative, a unui înalt grad de cultură și civilizație, de organizare, instrucție și educație.

Cetățenii sunt conștienți de necesitatea participării la viața politică, că prin aceasta ei trebuie și pot să joace un rol major în influențarea și luarea deciziilor, în funcționalitatea sistemului politic. În acest caz, membrii societății dispun și de instrucție, educație și cultura politică necesară participării, iar societatea, la rândul ei, le oferă cadrul politic adecvat acestei manifestări. Asemenea culturii politice se întâlnesc în societățile democratice dezvoltate din Europa apuseană, S.U.A., etc.

Cultura politică a unei societăți nu apare într-o formă pură, ea poate fi o mixtură a două sau chiar a celor trei tipuri ale sale.

G. Almond consideră că aceste tipuri de cultură politică funcționează și se influențează reciproc.  Astfel, în unele state, sistemele politice în care predomină culturi participative vor include uneori și componente parohiale sau de dominație. Discordanța dintre cele trei dimensiuni structurale ale culturii politice se poate manifesta prin fenomenul Standardului Dublu (a spune una și a face alta) și chiar a Standardul Triplu (a gândi una, a spune altă, a face altceva) în societate. Astfel de standarde sunt caracteristice de la un scrutin electoral la altul pentru majoritatea populației.

În condițiile actuale de mediatizare a vieții politice sub imboldul mijloacelor audiovizuale s-a dezvoltat un nou tip de cultură politică, cea „de spectacol” (R. S. Schwantzeuberg). Ea este un tip de parodie a culturii politice participative în țările democratice, care are drept scop înstrăinarea politică a cetățeanului. Chiar dacă se crede a un actor liber și activ al sistemului politic, în realitate, însă, este doar un spectator manipulat de jocul politicii de culise.

O altă deviere de la clasificarea culturii politice tripartite reprezintă modelele culturale sau subculturile care au generat în rezultatul diversificării intereselor antagonice ale unor categorii de populație. Astfel, subculturile politice (ale elitelor, maselor, grupurilor religioase etc.) întruchipează o sinteză a propriilor sisteme de valori care reprezintă o sublimare a nevoilor, aptitudinilor, stilului de viață comunitar.

Identitatea unei subculturi se poate baza pe moștenirea sa etnică, pe condiția sa economică, apartenență etnică, istorie. În același timp, pe lângă subculturile politice, pot ființa și contraculturi care au drept conținut contestarea vehementă a practicii politicii oficiale, a valorilor dominante în societate, propunând adesea schimbări instituționale radicale. Acestea sunt culturile politice extremiste (mișcarea neonazistă, ultranaționalismul, extremă dreaptă ș.a.), care și-au dezvoltat propriile lor tipare culturale, exprimate prin idei, valori, norme, care se contrazic cu cele societale.

Lipsa totală a unei culturi politice și subdezvoltarea culturii societății civile, înlocuită prin propagandă ideologică a fost caracteristică și regimurilor totalitare. În aceste societăți, majoritatea populației era dominată de complexe autoritare, având păreri diferite de cele oficiale. Se acredita ideea că   „oamenii simpli nu pricep în politică, toate problemele urmează să fie rezolvate de cei din vârful piramidei”. Astfel, a fost stimulată apatia politică și handicapul contraculturilor politice cu un caracter anticivilizator, întruchipată în tipul Homo Sovieticus.

În prezent, unele state ex-sovietice din centrul și estul Europei au moștenit o serie de paradoxuri la nivel de mentalitate și comportament. În acest sens politologul V. Saca a făcut următoarea clasificare: paradoxul stihinic (susținerea și totodată, respingerea relațiilor de piață de către majoritatea populației); paradoxul hrăpăreților (a oligarhilor și persoanelor care justifică uzurparea bogățiilor naturale prin „grija” față de viitorul țării); paradoxul „mutanților” (cei care-și schimbă brusc convingerea despre lume, declarându-se adepți ai unor idei diametral opuse în raport cu cele pe care le împărtășise o viață); paradoxul „straierilor rătăcitori” (migrații dintr-un partid în altul); paradoxul simulanților (îndeosebi în rândurile funcționarilor), cei care imită grija față de binele public, dar în fond îl subminează.

Depășirea acestor handicapuri prin trecerea la sistem democratic a presupus promovarea unui nivel înalt de educație, informare, competență fără de care a fost imposibil participarea complexă a cetățenilor la viața politică a statului. Cultura politică a devenit o pârghie de contrabalansare a puterii.

Conform gradului de participare a cetățenilor la funcționarea sistemului politic democratic, SUA și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord au o cultură politică participativă pură. Aceasta s-a materializat prin participare, acțiune, comportament politic.

Funcțiile și rolul culturii politice în societate

Cultura politică își demonstrează menirea, utilitatea și eficiența socială prin funcțiile pe care le exercită.

1. Funcția de cunoaștere a realității politice, a fenomenelor și proceselor vieții politice din societate. Obiectivitatea acestei cunoașteri ține în mare măsură de valorile pe care ea se întemeiază, de opțiunile și orientările politice ale creatorului, de nivelul sau intelectual, de obiectivele și sarcinile urmărite.

Cunoașterea realizată de cultura politică pornește de la condițiile generale ale societății, vizează aspectele ei fundamentale. Datele, cunoștințele dobândite sunt un bun public, ele regăsindu-se în spiritualitatea politică a societății, în programele și doctrinele politice ale acesteia.

2. Funcția comunicativă are în vedere transmiterea în cadrul societății a datelor, cunoștințelor, a valorilor politice, fie într-o formă brută sau prelucrată a acestora. Ea privește sistemul politic, viața politică în general, relațiile, raporturile dintre componentele politice ale societății, dintre conducători și cei conduși și invers.

3. Funcția evolutiv-axiologică. Privește aprecierea, evaluarea, valorizarea sistemului politic, a componentelor sale, a vieții politice în general. Acest fapt se realizează prin valorile sale politice, prin comensurarea și raportarea acestora la valorile existente și cele noi create.

4. Funcția formativă-normativă

Prin cunoștințele și valorile pe care le creează, introduce și vehiculează în societate, cultura politică contribuie în mare măsură la formarea și integrarea cetățeanului în societate. Ea îi permite acestuia să-și însușească acele cunoștințe necesare participării active, conștiente și responsabile la viața politică comunitară, la democratismul politic al acesteia. Totodată, aceeași cultură politică îi impune prin principiile și valorile promovate, acceptarea, însușirea și transpunerea în practica socială a anumitor reguli, norme de acțiune și conduită politică.

5. Funcția creativă

Cultura politică se întemeiază și funcționează pe baza valorilor politice, ea însăși este o valoare politică. La rândul ei, prin cunoștințele, informațiile și datele dobândite, prin prelucrarea acestora ea creează și difuzează în societate noi valori politice. Multe dintre aceste noi valori vor întemeia sistemul și viața politică societală, vor participa activ la funcționalitatea democratismului politic sau vor fundamenta luarea unor măsuri și decizii de factori politici de conducere.

Existența și funcționalitatea unei culturi politice, constituie o condiție esențială în ființarea și funcționalitatea unui regim politic democratic. În adevăratul sens al cuvântului, noțiunea de cultură politică nu a existat în sistemul politic totalitar comunist. Ceea ce există și se practică era de fapt propagandă ideologică, ce urmărea impunerea și însușirea dogmei comuniste. Regimul comunist nu era interesat în existența și funcționalitatea unei adevărate și autentice culturi politice, întrucât ea ar fi însemnat lărgirea cunoștințelor și orizontului politic, descoperirea unei alte alternative politice la regimul comunist, fapt ce nu era în interesul guvernanților comuniști.

Într-un regim totalitar de genul celui comunist o adevărată cultură politică venea în contradicție cu însăși conținutul acestuia, cu structurile sale nedemocratice, cu sistemul politic și ideologic a luptei sale de alternanță politică.

O adevărată și autentică cultură politică nu poate exista și funcționa decât într-un regim fundamentat pe principii și valori democratice. Numai într-un asemenea regim, ea poate să-și pună în valoare conținutul și esență sa democratică, utilitatea și eficiența socială. Numai o asemenea cultură și conștiința politică este în măsură să asigure o participare activă, în cunoștință de cauză și responsabilă a cetățenilor la viața politică, în crearea și dezvoltarea unui pluralism politic și ideologic, în apariția și impunerea unor noi paradigme doctrinare și programatice, în realizarea unei confruntări de opinii, idei și concepții.

Ca formă de guvernare, regimul politic democratic nu se poate realiza fără o solidă cultură politică. Ea se implică atât în fundamentarea și structurarea sistemului politic, cât și în funcționalitatea componentelor sale. Eficiența funcționării unui sistem politic democratic este indisolubil legată de modul cum membrii societății își însușesc normele și valorile politice, cum le transpun în practică.

Gradul participării al membrilor societății la viața politică, eficientă și responsabilitatea acestora este în mod direct legată și de nivelul lor de cultură politică. În ultimă instanță, cultura politică se materializează în participare, în acțiune și comportament politic.

CAPITOLUL II

Convingeri, atitudini și comportament politic

2.1. Socializarea și comportamentul politic

Prin modul de cele mai multe ori exagerat în care prezintă, interpretează și evaluează lumea, ideologia politică este și astăzi un concept disputat. Diversitatea ideologiilor a favorizat apariția unei varietăți de doctrine politice. Sociologul francez Rymond Aron considera ideologia drept opiu pentru intelectuali. Ea reprezintă un nivel mai elaborate al culturii politice. Deci, puten conchide că ideologia politică reprezintă un ansamblu relative structurat de idei politice, având character de clasă, de grup. Clasele și categoriile sociale își creează propriile ideologii. Ideologia este elaborată de către teoreticienii grupului social respectiv sau de către partidele politice. Făcând comparative între ideologia și cultura politică, se poate spune că amândouă au o anumită poziție față de cele mai multe problem, stabilesc conexiuni logice între idei, implică un ansamblu de percepte morale și sunt ancorate în cultura universală. În ideologia politică, imaginea societății este văzută ca un conflict de interese deghizate în înfruntări de principii. Ideologia politică este o formă raționalizată a culturii politice.

Cultura politică include și convingerile politice, respectiv ansamblul de reprezentări, idei, principii și judecăți de valoare care motivează și călăuzesc relațiile unui individ sau ale unui grup social în cadrul domeniului politic. Convingerile politice sunt puternic implantate în afectivitate, în motivele și interesele politice, fiind și puternic orientate ideologic. Ele impulsionează acțiunile politice contemporane, influențează eficiența acțiunii politicești, dinamizează comportamentul politic.

Formarea atitudinilor politice trebuie analizată în termenii dintre cultura politică și personalitate. În interiorul unei societăți pot exista mai multe personalitați de bază ca reflex al prezenței subculturilor politice, regionale sau sociale. Cultura politică se înscrie în atitudinile politice prin sistemul de valori și jocul rolurilor. Fiecare subiect adoptă, începănd din copilărie, un număr mare de roluri ce-i permit participarea la viața socială și politică în direcția normelor culturii politice. În felul acesta, subiectul se adapteaza la situația politică. Ansamblul rolulilor deținute de subiect desemnează personajul pe care societatea îi cere individului să îl joace. În conformitate cu normele politice stabilite, se așteaptă ca un tânăr să fie extremist, un individ bogat să fie conservator, un muncitor să fie socialist. Uneori, este necesar mult anticonformism pentru a înlătura constrângerea acestor norme care provoacă dificultăți celui ce nu intră in rol. Acest conformism cultural poate fi atenuat de diversitatea apartenenței sociale a individului la grupări de referință cu norme politice diferite. Individul preferă una din aceste apartenențe, conformându-se normelor culturale ale grupului la care se raportează. Alegerea unui grup de referință poate fi sugerată individului prin cultura politică, aceasta propunând o ierarhie a apartenențelor ce privilegiază, la un moment dat, un anumit grup. Alegerea este un element prin care individul își contruiește personalitatea.

Individul ca personalitate politică reprezintă “istoria integrării acestuia în situațiile cu care se confruntă” sau stilul dinamic prin care el „se adaptează psiho-social la anumite situații”. Formarea personalității explică și formarea atitudinii politice.

Percepția politică este selectivă. Ea privilegiază obiectele semnificative pentru individ, aducându-le către acesta, astfel încât el își construiește ansamblul atitudinilor politice pe această bază. Percepția selectivă are ca efect ignorarea faptelor defavorabile sau a celor ce contrazic atitudinea subiectului și îndreptarea atenției numai spre datele favorabile. Individul preferă, deci, să restrângă, voluntar, area percepțiilor și să închidă ochii în fața unor realități neplăcute. Fenomenul se observă nu numai la nivelul individului obișnuit, ci și al oamenilor politici. In viața parlamentară, de exemplu, deputații majorității și cei ai opoziției nu par a vedea la fel lucrurile. Nu numai că interpretările lor sunt diferite, dar ei percep elemente veritabil diferite sau, în cel mai bun caz, neglijează aspectele defavorabile atitudinilor lor. Percepția selectivă se înrudește cu socializarea și selectarea valorilor, contribuind, alături de ele, la realizarea aceluiași scop – mentinearea continuității ideilor, valorilor culturii și întipărirea lor în gândirea, în conștiința individului.

Psihologii sunt preocupați de procesul prin care indivizii și grupurile sociale preiau selectiv și asimilează cultura politică, acceptă și interiorizează normele și valorile politice, rolurile și modelele de comportament politic. Pentru determinarea acestui process, M. Duverger propune termenul de “socializare a copiilor” și cel de “aculturație a adulților”. Majoritatea politologilor folosesc doar termenul de socializare politică. Socializarea politică începe în copilărie și se continuă întreaga viață. Socializarea politică a copiilor este procesul prin care se întipăresc în mintea acestora cunoștințe, valori, norme, atitudini, convingeri cu privire la sistemul politic, putere, autoritate, legitimitate politică. Socializarea poate lua forma unei transmisii manifestate evident, a unei comunicări deschise a informațiilor, valorilor, sentimentelor cu privire la faptele politice. Socializarea politică poate fi latentă sau indirectă constând în transmiterea unor atitudini nonpolitice care afectează opiniile cu privire la roluri și fapte asemănătoare în sistemul politic. Aceste atitudini nonpolitice dobândite vor avea un impact asupra sferei politice.

Socializarea poitică a adulților este atât un process dinamic de desocializare și resocializare, de renunțare la vechile norme, valori și roluri politice și însușire a altora noi, cât și un process de menținere a schemei de legitimitate existente, a codurilor operaționale, a atitudinilor anterioare. Se poate întâmpla ca noile elemente cognitive, afective, evaluative și atitudinale să intre în conflict cu cele vechi, iar socializarea să dureze o perioadă mai îndelungată. Procesul de resocializare se poate datora unor evenimente care marchează o societate, modificând modul de gândire al indivizilor asupra politicului sau poate fi inițiat de schimbarea rolului social sau politic al individului.

Socializarea politică explică diferențele existente în modul în care oamenii din diferite națiuni gândesc și simt politicul, precum și diferențele între grupurile sociale și politice din acceași țară în privința receptării politicului. Socializarea politică realizează distribuirea și menținerea orientărilor politice la nivelul întregii societăți.

În unele societăți, procesul primar al socializării formează indivizilor o viziune optimistă despre viață, un simțământ de încredere în relațiile interumane, în instituțiile și autoritățile politice. Stadiile următoare ale socializării pot genera cinismul și neîncrederea în viața politică și actorii politici. În aceste caz, cultura politică se poate caracteriza printr-o viziune critică și plină de dispreț față de partidele politice existente, dar și printr-o credință în remediarea situației cu ajutorul unor reforme. Astfel, cinismul poate fi echilibrat de speranța în reforme.

În unele culture politice există o conguență între conținutul variatelor procese de socializare și modelele de comportament din cultura politică. Valorile și atitudinile internalizate de-a lungul procesului de socializare generală sunt solidare și revigorate de atitudinile și valorile adoptate în procesul socializării politice. Procesele de socializare combinată tind să întărească și să sprijine cultura politică existent care se menține ca o cultură stabile și coerentă. Într-un process de socializare omogen și coherent, agenții socializării tind să creeze și să conserve un anumit tip sau model de orientare politică. Datorită unor contradicții și incongruențe din procesele de socializare și dintre aceste procese și cerințele sistemului politic, pot apărea tensiuni și instabilitate în cultura politică.

Evenimentele istorice din sistemul politic pot cere schimbări în cultura politică, acestea nefiind conforme cu procesele de socializare trecute sau prezente. Deoarece procesul de socializare nu se schimbă la fel de repede ca procesul politic, pot apărea, în sistemele politice dinamice, anumite tensiuni și instabilitate. Spre exemplu, în cazul unei schimbări de regim politic, transmiterea valorilor aprobate și acceptate odinioară, la anumite niveluri, poate fi destabilizatoare pentru noul regim. Chiar și în cazul reproducerii culturii politice, acest process nu duce automat la stabilitate, dacă această cultură politică este slab adaptată noilor cerințe ale sistemului politic.

2.3. Cultura politică văzută ca subcultură a societății

Într-unul dintre primele studii afectate problemei subculturii M.M. Gordon (1985) propunea definirea subculturii (noțiune generală) ca o subdiviziune a culturii naționale alcătuită din combinarea situațiilor sociale… care formează o unitate funcțională influențând participarea oamenilor ca indivizi sociali. Vizând un caracter mai concret Cl. Fischer (1985) considera conținutul unei subculturi ca un set de credințe, valori, norme și obiceiuri asociate cu un subsistem social, în care funcționează un ansamblu de relații interpersonale și instituționale care se manifestă într-un sistem social și cultural mai larg. Perspectiva acționalistă ne-o propune David Pitt (1985) subliniind că subculturile pot fi definite în termenii interacțiunii uneia sau mai multor caracteristici sociale comune sau distincte (ocupația, profesia, mediu de locuire, religia, limba, înrudirea, etnia). Interesantă este aprecierea că subcultura poate determina mai mult sau mai puțin direct, relații cu anumite poziții în stratificarea socială în funcție de status-rolul, puterea pe care o pot exterioriza indivizii dintr-o comunitate.

Pornind de la definirea și înțelegerea culturii în evoluția societății putem susține înțelegerea culturii politice ca pe un sistem sau parte a culturii societății care se adresează actorilor politici, sau indivizilor care se manifestă ca subiecți politici. Pentru a defini și întelege subcultura politică putem porni de la acceptarea ideilor că orice cultură conține și dezvoltă odată cu sine subculturi ca și componente acționale și cognitive. De asemenea dacă avem în vedere viziunea sistemică, sistemul culturii și întreaga sa dinamică, creativă, de stabilități și utilitaristă consumatoare și acest sistem conține elemente care se manifestă ca subsistem atât cu procesualitate proprie integrat în întregul sistem.

Deși problematica acestei sfere a culturii a fost recunoscută târziu în raport cu alte probleme ale politologiei în general, actualmente discuțiile sunt direcționate astfel:

a) în sensul cunoașterii conținutului culturii politice (perspectiva structurală)

b) în sensul descoperirii funcțiilor acestuia în cadrul sistemului politic

c) se pune problema rolurilor altor componente ale sistemului social și/sau cel politic asupra culturii politice care își modifică evoluția în urma acestor influențe.

În dezbaterile politologice asupra problemelor culturii politice este cunoscută o definiție de referință propusă de G.A. Almand și B.G. Powel (1966) care susțin : Cultura politică este un model de atitudini individuale și de orientări față de politică manifestate în rândul membrilor unui sistem politic. Fiind un domeniu subiectiv care stă la baza acțiunilor politice propune o serie de orientări individuale care cuprind elemente ca :

orientări cognitive, cu anumite grade de exactitate pe tema subiectelor și convingerilor politice;

orientări emoționale, sentimentul atașării și respingerii în raport cu subiectele politice și orientări estimative;

aprecieri și opinii pe tema unor subiecte politice, fapt ce presupune aplicarea unor standarde de la adresa subiectelor și evenimentelor politice.

Influențat de evoluția spirituală a membrilor societății și de modul cum aceștia se raportează la problemele cu care se confruntă găsindu-le soluții care devin modele pentru alte probleme creând astfel înțelegeri specifice ale acestora care devin mentalități. S.Verba (1969) propune o înțelegere a culturii politice apropiată de conștiința politică definind-o printr-un sistem de entități empirice simboluri expresive și valori care definesc situația în care are loc acțiunea politică propunând o orientare subiectivă politică. În același sens autorul susține că acest tip de cultură rezultă din experiențele indivizilor în contextul acțiunilor politice din acest sistem experiență care influențează formarea convingerilor politice la fel cum le influențează și structurile politice.

Daca avem în vedere viziunea antropologică a lui R. Linton care ne propune întelegerea culturii ca un mod de viață al oamenilor în comunități putem extinde această “înțelegere” și asupra culturii politice care ar fi înțeleasă ca mod de viață și de participare politică a membrilor comunității ca oameni politici. Acest tip de înțelegere pune în discuție rolul normativ, cu caracter de ordin al culturii politice pe care L.Pye (1969) o consideră un set de atitudini, credințe și sentimente care dau ordine și sens unui proces politic și prevăd regulile și convingerile subiective ce reglează comportamenetul politic pe lângă aceste atitudini, credințe cultura politică mai cuprinde și norme și idealuri pe care oamenii le adoptă în conviețuirea lor socială. Și asemenea dimensiune a societății – viața în comun, a constituit un criteriu care l-a facut pe Ch. Foster (1981) să vadă în cultura politică o sumă de valori percepute în comun, care provoacă o raportare comună, și simțit profund. Aceste valori fundamentează credințe corespunzătoare care penetrează acțiunile politice dintro societate dată.

O combinație asemănătoare între aspectele psihice și cele axiologice ne propune în definirea culturii politice Al. Ball (1988) pentru care aceasta se compune din atitudini credințe, emoții și valori legate de sistemul politic și de problemele politice din societatea în care se desfășoară (sistemul și problemele). În încercările de definire a acestei subculturi, deși destul de rar este folosită această expresie, un loc important este alocat problemei frustrării politice. Astfel

J.Wiatr (1977) o definește ca o reunire a atitudinilor, valorilor și a tipurilor de comportament existente, referitoare la relațiile politice dintre puterea politică și cetățeni. F.M. Burlatkic se oprește asupra înțelegerii acestei sfere a culturii la aspectele cunoașterii și perceperii despre putere și politică și la nivelul acțiunilor politice determinate de cunoașterea și perceperea politică a indivizilor.

În contextul evoluției culturii politice în societate s-a pus problema cum ajunge conținutul acestuia operațional pentru membrii societății – cum se pot integra normele și valorile politice în comportamentul cetățenilor. Un posibil răspuns a fost oferit de către G. Almand și S. Verba în urma unor cercetări efectuate în S.U.A., Marea Britanie, Italia, Germania și Mexic în anii 1958-1963 care au propus termenul de cultură civică căreia i-au identificat trei dimensiuni:

a) dimensiunea cognitivă – fiecare individ posedă un ansamblu de cunoștințe despre sistemele și fenomenele politice ca și despre rolul și funcționalitatea unor instituții politice, despre anumite grupuri și liderii politici ca și despre evenimentele care apar pe scena politică;

b) dimensiunea afectivă – cuprinzând latura afectiv – emoțională a valorilor politice sau sociale ca și atitudinea de apreciere sau respingere față de fenomenele politice determină formarea atitudinilor mai ales în situațiile în care individul se raportează la manifestări politice prin intermediul unor persoane față de care nutrește anumite sentimente;

c) dimensiunea evaluativă cuprinde judecăți, aprecieri față de valoarea fenomenelor și realitatea politică, asemenea judecăți fiind influențate de scară de valori a fiecăruia care necesită atât cunoștințe cât și participare politică.

Pentru a rezolva problema rolului culturii politice – ca și cultura civică autorii sus menționați susțin departajarea sistemului politic în trei nivele:

– cultura politică

– regimul politic

– autoritățile politice, activitate ce nu conduce spre înțelegerea acestui rol ca și rol al uneia din structurile sistemului politic.

a) Dacă avem în vedere că o cultură politică include informațiile și cunoștințele deținute de către cetățean în legătură cu sistemul politic ca și sentiment și apreciere referitoare la efectele acestui sistem asupra sa putem susține o participare conștientă a cetățeanului la viața politică nu doar întâmplător, manipulat sau “dus de val”. Se poate chiar corela problema unei comunități politice restrânse cu cea a identității naționale – de unde putem să ne întrebăm dacă indivizii sunt conștienți de apartenența la o comunitate politică, în ce mod văd rolul lor asupra acestuia.

b) O altă problemă care apare în acest context, constă în nivelul de cunoaștere al indivizilor asupra structurilor sociale care îndeplinesc funcții politice ca și asupra normelor ce determină aceste funcții.

c) Autoritățile politice își explică și justifică acțiunile prin legitimitate care presupune o corelare a performanțelor sistemului politic cu așteptările cetățenilor.

Considerăm deci că o cultură politică conține “comportamentul civic” prin care cetățenii acceptă atât puterea cât și modul în care guvernanții au ajuns la putere. Deși concepția lui Almand și Verba a fost larg mediatizată și cunoscută au fost reprezentanți ai politologiei care i-au criticat pe cei doi fie din motive structurale fie din motive conceptuale și ideologice. Glinda Patrik le-a reproșat conținutul definiției psihologice care ar reflecta o interpretare subiectivă și reducționistă a conceptului. Din perspectiva conservatoare J. Schissler susține că un asemenea concept vizează pragmatismul și caracterul participant al participării democratice în opoziție cu o

concepție filozofică generală asupra dreptului care ar trebui să formeze baza unui sistem politic și a unei culturi germane. Nici caracterul național exprimat de cultura civică nu a rămas în afara criticilor fiind considerat vag cu funcțiuni științifice care se leagă de imaginea unei națiuni simbol – fără să vizeze caracteristicile unei națiuni concrete.

Există critici și din partea unor politologi de orientare marxistă care au considerat că în definirea culturii civice nu s-au observat preocupări deosebite față de factorii structurali și s-a acordat o atenție deosebită atitudinilor și valorilor în defavoarea condițiilor sociale politice în care se formează și evoluează cultura politică. O poziție importantă în sfera concepțiilor critice asupra culturii politice în totalitate o ocupă M. Duverger care de la început nu este de acord cu termenul de cultură politică pentru că s-ar crea destule confuzii între două dimensiuni ale sistemului politic:

– aspecte culturale ale politicii

– aspecte politice ale culturii care conțin un sistem de valori comune societății care nu se pot pretinde ca un sistem propriu, specific valori ale culturalii politice.

Pornind de la o definire generală a culturii care cuprinde “un ansamblu coordonat al modurilor de a acționa, gândi și simți care constituie rolurile care definesc comportamentele așteptate de către societate din partea unor persoane” autorul extinde conceptul de cultură spre cel de comunitate – pentru că el crede că întreaga societate ca și grupurile care o alcătuiesc formează ansambluri culturale. Mai concret și în plan acțional cultura se constituie ca un ansamblu al modelelor comportamentale care condiționează interacțiunile dintr-o colectivitate. Dar orice colectivitate nu poate fi rodul unor întâmplari ci doar al acestor condiționări care îi conferă integralitatea specifică unui ansamblu cultural complet. Din acest motiv anumite părți, grupuri din societate pot să-și dezvolte formele culturale specifice care vor evolua ca și subculturi care definesc formele de organizare socială ca entități. De aici subcultura sugerează că grupul sau o comunitate se bazează pe valori specifice ca și cultura din care face parte dar ele ca individualități sunt definite prin valori specifice comune. Astfel subcultura corespunde realității dacă este explicată prin raporturile pe care le are cu grupurile și cu societatea care la rându-i ca ansamblu cultural se poate împărți în elemente componente în funcție de modele interacționale. Astfel nu putem vorbi de o cultură politică propriu-zisă chiar dacă elemente ale culturii pot fi considerate ca elemente ale sistemului politic din societate.

Pornind tot de la o nemulțumire Y. Schemeil, pentru că nu este suficient să acceptăm o singură cultură politică pentru că nu există o cultură politică unică propunem să acceptăm pluralul “culturii politice” în care să se regrupeze toate caracteristicile politice ale societății. Expresia “culturii politice” aduce în discuție pluralismul cultural care are totuși un factor comun, atitudinea față de sistemul politic și poate conține ansamblul de condiții și semnificații politice specifice și pertinente pentru o comunitate.

Un criteriu distinct în definirea și înțelegerea culturii politice este legimitatea autorității, a regimului politic în societate. Pornind de la o accepțiune mai generală referitoare la cultura politică americană L. Herson prin care înțelege “ce se face și ce nu se face ” în viața politică îsi propune o definiție mai categorică a conceptului prin care înțelege :

a) un set larg acceptat și împărtășit, de valori privind guvernul și politica,

b) de păreri, în legătură cu ceea ce guvernul ar trebui să facă

c) de idei despre țelurile politicii publice.

Același criteriu este supus atenției și de G.Patrick, care arată că prin cultura politică se înțelege modelul specific al standardelor autoritare care precizează sfera comportamentului specific și acceptabil pentru actorii oricărui sistem politic. Acest model se concretizează în:

a) convingeri și idei despre structura autorității și despre eficiența acesteia

b) norme și valori care se transformă acțional în scopuri și obiective

c) simboluri cuprinse în constituția formală a sistemului politic

d) obiceiuri și deprinderi neformale dar care dacă sunt încălcate vor apărea sancțiuni.

Punându-se problema componentelor culturii politice le putem considera aceleași pe care le-am discutat ca elemente ale sistemului politic dar care pot fi analizate în funcție de modul cum se raportează anumite grupuri sau comunități față de ele și cum le adaptează în comportamentul lor. Astfel ca structură a culturii politice cuprinde: normele, valorile, simbolurile, instituțiile, ideologia politică care în același sistem pot avea conotații specific-culturale pe lângă cele funcțional-sistemice.

Ca și întregul sistem care se manifestă într-o dinamică specifică și cultura politică trebuie abordată în mod dinamic. Formă a culturii generale și în acest caz distingem diferențe atât în nivelul de elaborare și standardizare cât și în cel de receptare și utilizare între diverse tipuri de cultură politică ceea ce ne conduce spre surprinderea și acceptarea unor decalaje culturale ca și în plan politic. Existența acestor decalaje ca și relativitatea unor manifestări ale culturilor politice care și unde prin înțelegeri și accepțiuni diferite, care se dau acelorași "conținuturi" de către subiecți diferiți, dar și de către aceeași subiecți în perioade și situații diferite, ne fac să vedem desfășurarea proceselor de aculturație, deculturație și transculturație politică.

a) Aculturația politică este procesul care prin interacțiunile dintre două sau mai multe culturi (sau subculturi) politice, anumiți elemenți dintr-una sunt preluate și adaptate de către alta. Acest proces se poate dezvolta într-un mod voluntar din partea culturilor respective mai mult sau mai puțin activ, dar și într-un mod involuntar lent, influențele văzându-se după o perioadă lungă de interacțiuni slab percepute. Culturile politice moderne nu se pot delimita categoric de asemenea influențe – în fapt ermetismul și delimitarea netă sunt trăsături care diferențiază aceste culturi de cele arhaice pe care le fundamentează.

b) Deculturația acționează și în domeniul culturii politice presupunând renunțarea, eliminarea unor elemente din structura acesteia, care nu mai sunt acceptate de către actori și instituțiile specifice. Și în acest caz putem asista la o înlăturare voluntară, activă care utilizează mijloace și facturi de intensificare și chiar de forță, violente dar și la un proces lent involuntar în care anumite elemente neutilizate, improprii, inactuale sunt „uitate” în timp pierzându-și locul și rolul pe care l-au avut.

c) Transculturația politică presupune preluarea unor elemente, conținuturi dintr-o cultură și introducerea, adaptarea și utilizarea acesteia în cadrul altuia. Un asemenea proces poate fi pus fie pe seama actorilor, a indivizilor dar și pe seama puterii, a regimului politic în sensul perfecționării sistemului politic și adecvării acestuia la cerințele existente (interne și externe) dar și la anumite standarde proiectate în funcție de programe proprii.

Întreaga cultură politică poate fi înțeleasă într-o dinamică proprie, dar neapărat legată de dinamica sistemului politic, care chiar dominant în societate (Parsans) trebuie văzut în dinamica întregului sistem social. De aceea trebuie să acceptăm orice evoluție cultural politică interdependența față de elementele societății, atât politice cât și nonpolitice și dacă acceptăm termenul apolitic.

2.3. Cultura politică a românilor

Majoritatea analiștilor autohtoni și străini consideră că românii nu au beneficiat de condiții favorabile pentru edificarea unei culturi politice de tip democratic. Printre aceste condiții și premise autorii în cauză nu menționează însă condițiile istorice vitrege care au împiedicat construcția statului, a instituțiilor politice și implicit, a culturii politice din România. Chiar dacă cultura politică este o componentă unitară indispensabilă oricărei comunități umane, coeziunea ei simbolică este asigurată de diversitatea în unitate a diferitelor subculturi ce o compun: cultura politică populară; cultura elitelor; cultura instituționalizată oficializată, cultura diferitelor clase sociale etc. Numitorul comun al acestor substructuri este că sistemul general de imagini, din această perspectivă, documentele folclorului nostru (baladele istorice, doinele cu caracter social, poezia muncilor de peste an, snoavele etc.) trădează, indubitabil, existența unei culturi naționale, cel puțin pe două paliere: începuturile cristalizării unei conștiințe naționale, ca reacție a unui grup primar față de presiunea mediului extern și coagularea valorilor politice în două structuri „slobozenia dinăuntru“ și „slobozenia dinafară“ de care vorbea Alecu Russo.

Teza insistent afirmată că în România nu au existat antecedente istorice favorabile și, implicit, premisele pentru manifestarea unei culturi politice de tip democratic se bazează pe aserțiuni ideologice:

1. modelul democrației civice occidentale ca singurul model valabil;

2. lipsa de tradiții democratice în istoria românilor. În această privință este utilizat (cu voluptate aproape) un adevărat arsenal propagandistic care atestă fie reaua credință, fie o profundă lipsă de cunoaștere a istoriei naționale. Argumentele cel mai des utilizate sunt: lipsa de consecvență sau superficialitatea; sentimentul mioritic al resemnării; înapoierea economică și tranziția greoaie de la epoca medievală la cea modernă: obediența tradițională a religiei majoritar ortodoxe față de puterea politică.

Toate acestea ar fi contribuit la crearea unui mod specific de raportare a societății românești la fenomenul politic, raportare în care gradul de participare politică scăzută și rolul liderului politic paternalist au fost indicatorii cei mai des utilizați pentru a defini cultura civică, democratică: „Conform acestor două criterii, în România interbelică participarea politică era limitată la o categorie extrem de restrânsă, cultura politică includea valori mai apropiate de un regim autoritar sau chiar despotic de tip oriental decât de o democrație liberală, astfel încât, deși exista o Constituție care garanta votul universal și aveau loc periodic alegeri aproximativ libere –

cu multe nereguli – este foarte greu să se vorbească de niște veritabile antecedente democratice ale României, de o veritabilă cultură politică de tip democratic a românilor“. Aceste concluzii sunt amplificate, și în istoria României postdecembriste prin numeroase exemple privind elementele antidemocratice: metode politice brutale, recursul la naționalism, corupție, absenteism electoral, populism, concentrarea pârghiilor de decizie în mâna unei oligarhii tehnocratice de esență criptocomunistă.

În special, Biserica ortodoxă română devine calul de bătaie preferat al partizanilor culturii politice democratice. Ea este transformată în țap ispășitor pentru cultura politică de supunere și pentru inexistența societății civile în România. Cei care se grăbesc să vadă în ortodoxie terenul privilegiat pe care a germinat totalitarismul comunist trec sub tăcere forța modelatoare a spiritualității ortodoxe, raportul strâns dintre valorile morale și cele sociale la nivelul comunității prin comuniunea de credință și de iubire. Biserica ortodoxă nu s-a implicat efectiv în viața politică precum Biserica catolică. Ea s-a supus de bunăvoie puterii politice, conform tradiției moștenite de la Bizanț care în formula cezaro–papistă a lui Justinian: „un împărat; un stat; o Biserică“ vedea singura soluție de coeziune și rezistență a Imperiului în fața năvălirii popoarelor migratoare care-i amenințau frontierele. Vectorul religios al culturii politice în România iese mai bine în evidență dacă urmărim impactul valorilor religioase pe planul societății civile asupra normelor morale de conviețuire, asupra solidarității și întrajutorării umane. Aici Biserica, prin slujitorii ei, avea un câmp de acțiune pe care politicul nu-l putea controla, iar ajutorul material (element central în prozelitism) nu era decisiv. Prin căldura iubirii și puterea exemplului preotul putea să fie un reper pentru viața comunității, așa cum l-a descris N. Kazantzakis în Hristos răstignit a doua oară. După 1989, când condițiile social–politice o permit, această vocative a preotului–cetățean, implicat activ în viața parohiei sale, capătă tot mai multă consistență în raport cu o recrudescență a religiozității. Spre cinstea lor, tinerele generații de preoți se implică tot mai mult în destinul comunităților, cu entuziasmul și curățenia sufletească specifice vârstei. ondajele de opinie din ultimii ani care situează Biserica pe primul loc în încrederea populației în instituțiile statului trădează nevoia unui nou cadru transcendent și de devoțiune. În condițiile în care pierderea locurilor de muncă, greutățile inerente tranziției, nesiguranța zilei de mâine îl aruncă pe individ în brațele disperării, credința rămâne unul din sentimentele profunde ale identității sale care-i conferă un sens și o certitudine a existenței. Iată cum prin consens, prin acordul fundamental asupra valorilor religioase, Biserica poate deveni o forță majoră în democratizarea societății românești și în tranziția la economia de piață.

Existența unei majorități a populației rurale (aproximativ 80%) a constituit un element specific României și, implicit, o premisă obiectivă pentru configurarea tipului de cultură tradițională. Clivajul dintre cultura politică a elitelor și cultura politică a maselor sa proiectat în tensiunea dintre tradiție și modernizare după modelul dezvoltării occidentale. Absența unei vieți urbane importante, ca în Europa occidentală, ca și o economie în care ramura principală era agricultura, reprezintă două repere majore pentru tipul de cultură politică tradițională din România. În plus, culturile politice tradiționale se manifestă într-un spațiu social omogen care nu cunoaște convulsii sociale majore și unde ordinea socială nu este contestată. Autoritatea politică derivă din ierarhia rolurilor și a status-urilor, recunoscută și împărtășită de comunitate. Preotul, învățătorul, primarul sunt autoritățile politice și simbolice din cadrul acestor comunități, așa cum apare foarte clar în poezia lui Goga sau în romanele lui Liviu Rebreanu. Forța tradiției asigură respectarea sistemului de norme și valori printr-o ritualizare a comportamentului și printr-o reactualizare a acestui sistem prin repetarea actelor vieții și recrearea simbolică a ordinii sociale. Rolul inovației sociale este destul de redus, de vreme ce aceste valori sunt acceptate de întreaga comunitate; individul este un exponent al lor și nu un agent al schimbării. Cultura politică tradițională este o cultură parohială: fiecare își cunoaște rolul și statusul său, ca și poziția celorlalți în cadrul comunității. El se raportează la instituții numai când actele fundamentale ale vieții lui o cer. Modernizarea politică presupune însă transformări calitative ireversibile în instituțiile, structurile, relațiile, valorile și logica funcționării unui sistem politic. Dinamica pe orizontală și stratificarea pe verticală, induse de o mobilitate socio–profesională și geografică a forței de muncă fără precedent în istorie, au spart cadrul de viață liniștit al comunităților patriarhale și au indus modificări structurale în semnificațiile culturii politice. De asemenea, modernizarea politică a antrenat și o erodare progresivă a conținutului etic al normelor și valorilor tradiționale. Pe lângă dezagregarea familiei atomare sau lărgite, loialitățile față de relațiile de rudenie sau de alianță au fost înlocuite cu loialitățile instituționale și contractuale (față de o organizație, instituție sau grup de interes, prin obligația de a da și de a face). Solidaritatea organică s-a transformat în solidaritate mecanică, caracterizată prin individualism și laicizarea valorilor, prin depersonalizarea relațiilor dintre indivizi, prin atomizarea surselor de reglementare și de supraveghere ca și prin caracterul anonim al societății de masă unde reușita personală prevalează interesului general.

Efortul elitelor politice românești din secolul al XIX-lea de modernizare economică și politică a țării după model occidental (în speță după modelul liberal francez) s-a lovit de o rezistență surdă din partea aristocrațiilor latifundiare (marii boierimi) și a populației majoritare, în general puțin interesată și informată în secolul trecut de necesitatea și valoarea inovațiilor sociale. „Poporul încă practică legea veche“, spunea Mihail Sadoveanu în prefața la „Viața lui Ștefan cel Mare“ din 1933. Marele scriitor viza cadrul simbolic al vieții unei comunități ce marca momentele fundamentale și nevoile ei esențiale. Această tensiune dintre tradițional și modern s-a perpetuat în istoria modernă și contemporană a României mai bine de un secol (1821–1944) și a avut, deopotrivă, efecte benefice și mai puțin benefice asupra modernizării economice și politice a țării. Efectele benefice în sensul că marile valori ale culturii române, coloana ei spirituală au fost create în spațiul „spiritului critic“ configurat de această „tensiune esențială“. De la programul „Daciei literare“ din 1840 până la țărănismul interbelic, junimismul, sămănătorismul, poporanismul, sincronismul etc. au scandat istoria politică și culturală a României, reflectând potențialul creativ, liniile de evoluție în timp, adecvarea modelului de dezvoltare la specificul nostrum O altă componentă a culturii politice naționale este mesianismul social, ca expresie a dimensiunii istorice a conștiinței naționale (dragostea față de patrie; ura față de invadatori) ca și speranța (așteptarea) în restaurarea valorilor recunoscute de către o comunitate. Credința în ceasul izbăvitor al eliberării a continuat să modeleze subteran liniile de forță ale acțiunii politice. Însetat de aerul tonifiant al libertății, poporul roman coboară în trecut, ca un pelerinaj la un templu sacru, să-și ia cuminecătura credinței și a întăririi. Nu întâmplător regresiunea în timp are loc pe cărările mitului istoric unde imaginarul social sudează într-un bloc temporal trecutul, prezentul și viitorul, în funcție de imaginea arhetipală a Eroului salvator. Cronicarii mai întâi, Școala Ardeleană, romantismul pașoptist îmbogățesc cu noi dimensiuni mitice imaginea unor personalități istorice (Traian, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul) în funcție de imperativele politice ale momentului.

CAPITOLUL III

Studiu de caz

Educarea culturii politice la vârsta școlară este pentru pedagogia contemporană o problemă de importanță majoră. Drept rezultat al trecerii obiective la modelul democratic de dezvoltare a relațiilor social-politice, în România a început să crească activismul politic al populației, inclusiv al tineretului, care își asumă rolul de promotor al noii culturi politice și al tradițiilor democratice. Cointeresarea generației tinere în crearea viitorului, implică atragerea tineretului în soluționarea contradicțiilor politice existente.

Luând în considerare faptul că dezvoltarea democrației în României reclamă trecerea de la formele de miting la cele parlamentare de soluționare a problemelor, poate fi pronosticată o tendință de creștere rapidă a conștiinței politice a tineretului și o participare mai efectivă a lui la

activitatea politică, ceea ce, la rândul său, necesită formarea unor calități și a unei culturi politice înalte. Cu alte cuvinte, reforma învățămîntului trebuie să se efectueze ținând cont de aceste tendințe obiective.

Obiectul cercetării: procesul de formare a culturii politice la elevii de liceu.

Scopul cercetării: nivelul cunoștințelor, aplicarea drepturilor civile, nivelul de în•elegere a politicii statului, orient•rile și convingerile politice, cultura particip•rii politice în rândul liceenilor

Obiectivele cercetării:

Analiza problemei privind natura culturii politice și căile de formare a acesteia.

Determinarea conținutului reprezentărilor politice și a calităților ce caracterizează nivelurile dezvoltării culturii politice a elevilor de liceu.

Analiza experienței de acțiune pedagogică asupra culturii politice a liceenilor.

Sistemul metodelor de cercetare la experimentul de constatare, în scopul analizei practicii de influență pedagogică asupra formării reprezentărilor politice ale elevilor, elaborării concepției și metodicii cercetării au fost studiate modul de realizare a procesului educațional în liceu, experiența promovării învățământului politic și de educare a liceenilor, s-a efectuat chestionarea elevilor.

Creșterea dinamismului vieții sociale în România, determinată de contradicțiile reformelor social-economice, reclamă căutarea de noi forțe sociale, care să poată realiza programul de renovare a societății. Astfel, evoluția spre o nouă societate va decurge mai ușor, fără mari conflicte, va fi continuă.

Datorită relațiilor de piață, posibilitățile personalității au devenit mai mari, ele asigurând

manifestarea pe larg a reprezentărilor și orientărilor valorice, libertatea de alegere a lor. Totodată, au apărut obstacole în calea realizării acestor posibilități, deoarece ele depind direct de resursele materiale disponibile. Acest fapt, după cum demonstrează analizele efectuate, încă nu a fost conștientizat de tineret. Părinții, de multe ori, din cauza stereotipurilor comportamentale împiedică realizarea ambițiilor copiilor. Anume din această cauză apar în prezent contradicții între generații.

În acest context se evidențiază două tendințe. Pe de o parte, tineretul tinde să asimileze valorile naționale și general umane, iar, pe de altă parte, se observă neînțelegerea rolului său în societate, absența unui ideal, idolatrizarea reprezentanților show-bussinesului etc.

La întrebarea „Vă interesați de politică?” elevii de liceu au dat următoarele răspunsuri: nu – 36%; da – 26%; uneori – 38%.

La întrebarea „Dacă ți se va permite, vei participa la alegeri?” 92% din liceeni au răspuns

afirmativ și 8% negativ. Pentru a motiva răspunsurile, au fost aduse următoarele argumente:

Curiozitate – 14%.

Pierdere de timp – 8%.

Datorie cetățenească – 78%.

Nu s-au hotărât – 0%.

82% din numărul respondenților doresc să cunoască documentele de program ale partidelor ce participă la alegeri. 53% din elevi consideră că a fi bun cetățean înseamnă doar să respecți legile, iar 39% din tineri cred că un bun cetățean nu se definește prin implicare socială sau politică.

Indiferent de cultură sau țară, cea mai importantă condiție pe care trebuie să o îndeplinească un cetățean este „respectarea legii”. La polul opus, se situează o serie de atitudini legate de politică: membru într-un partid, discuții politice, respectarea reprezentanților guvernului și informarea despre politică. Singura activitate propriu-zis politică care întrunește o adeziune mai ridicată – 65% – este participarea la vot la toate alegerile. Doar 20% din elevi sunt convinși că imaginea unui „bun cetățean” este caracterizată prin implicare socială și politică, iar 27% cred că un „bun cetățean" trebuie să participe la un protest pașnic împotriva unei legi despre care crede că nu este corectă.

Asupra formării reprezentărilor politice ale liceenilor influențează mai mulți factori:

Mass-media. Ratingul cel mai înalt apaține internetului – 62%;

Televiziunea – 21%;

Ziarele – 17%.

Părinții – 60%.

Școala – 40%.

Formarea și dezvoltarea reprezentărilor politice la tineret este un proces complicat și contradictoriu, asupra căruia influențează:

ansamblul condițiilor obiective, adică sistemul relațiilor sociale, în care are loc socializarea;

societatea prin intermediul institutelor social-politice;

însuși tineretul ca subiect al activității;

Elementele enumerate în plan sociologic reprezintă puncte de plecare pentru elaborarea pedagogiei de formare complexă a culturii politice a liceenilor, fiindcă leagă realitățile procesului politic actual, institutele sociale de influență formativă de procesul de socializare politică spontană a elevilor din clasele liceale și reacția activă a subiectului asupra căruia este îndreptată influența. În acest context s-a stabilit că:

nivelului criticii printre liceeni în raport cu realitatea (politică, socială, economică) i se dă o apreciere maximală. Dacă în timpul apropiat nu va avea loc o schimbare esențială a nivelului de trai al populației, nu va fi redusă încordarea în relațiile naționale, nu va fi oprită aprofundarea tendințelor distructive în sfera politică, atunci trebuie așteptată o creștere în rândurile tineretului a insatisfacției de viață, dispariția optimismului etc. În perspectivă, aceasta poate să ducă la transformarea tineretului într-o puternică forță de opoziție, capabilă să blocheze orice decizie adoptată de organele legislative și de dispoziție ale puterii;

o parte considerabilă din liceeni acceptă noul tip de relații social-economice, construite după principiile economiei de piață și democrației;

lipsa reglatorilor efectivi în procesul de formare a reprezentărilor politice la liceeni generează negativismul inițiativei politice pentru tineret;

subaprecierea tineretului ca forță politică reală în prezent și drept factor politic important pe viitor condiționează spontaneitatea procesului de socializare politică a tineretului;

particularitățile situației sociale a elevilor din clasele liceale amplifică factorii de influență pedagogică asupra proceselor de socializare politică, alături de influența obiectivă și spontană a forțelor și contradicțiilor vieții reale (dezvoltarea democrației, afirmarea publicității etc.).

Formarea reprezentărilor politice la elevii din clasele liceale este un scop pedagogic de actualitate. Etapa actuală necesită o școală a conștiinței civile, a democrației, a dezvoltării politice și sociale. Tineretul trebuie ajutat să învețe creația socială, să-și formeze concepții clare, umaniste despre viață, lume.

Cu toate acestea, asupra predării acestui curs influenăează considerabil orientarea politică a profesorului. În legătură cu aceasta s-a stabilit că eficiența procesului de formare depinde, în măsură considerabilă, de personalitatea profesorului, de obiectivele și conținutul materialului de studiu și de tehnologiile pedagogice folosite.

Astfel, la întrebarea: “Ce factori au contribuit la însușirea cunoștințelor politice?” 39% din numărul elevilor au răspuns că personalitatea profesorului; 30% – conținutul temei; 26% – discuția temei; 20% – modul de a privi problema; 16% – legătura cu problemele practice; 10% – abordarea deplină a temei; 2% – nota; 3% – responsabilitatea elevilor; 2% – nu au știut ce să răspundă.

Semnificative sunt răspunsurile la întrebarea „La ce activități cu caracter politic ați participat? Prin ce v-au plăcut?” Răspunsurile au fost următoarele: 95% – nu am participat; 1% – am participat o singură dată; 4% – am participat de câteva ori la cursul facultativ, ce se organizează în liceu.

Pentru a stabili mai exact caracteristicile indispensabile activității educativ-politice a profesorilor de liceu, vom aprecia unii factori de influență nepedagogică asupra formării culturii politice la elevii din clasele liceale. Aproximativ 58% din numărul acestora urmăresc evenimentele din țară și de peste hotare, 61% –desfășurarea campaniilor electorale, 47% – se interesează de greve și acțiunile forțelor politice; 34% – de activitatea personalităților politice, și doar 22% de rolul tineretului în viața politică

Este important de menționat că 83% din numărul liceenilor doresc să-și ridice nivelul de cultură politică, totodată, ei indică nivelul redus al programelor politice de la televiziunea națională, tendențiozitatea articolelor pe teme politice publicate în ziare. Doar 17% de liceeni ar vrea să se ocupe în perspectivă de politică.

Cele menționate demonstrează că învățământul liceal se confruntă cu o serie de probleme în legătură cu formarea culturii politice la elevi: nivelul redus al conștiinței politice și al culturii politice, lipsa cunoștințelor politice de bază. Nu există o concepție unică despre educația politică a elevilor, nu au fost elaborate tehnologiile de formare a culturii politice, nu corespund cerințelor actuale multe din componentele sistemului de influență educativă asupra procesului de socializare politică a elevilor din clasele liceale.

Referitor la materialul expus evidențiem câteva repere-cheie:

1. Rezultatul principal al analizei teoretice efectuate este argumentarea detaliată a problemei abordate, ca reflectare știinșifică a contradicțiilor vieții.

2. Generalizând diferite definiții ale culturii politice, se poate concluziona că prin „cultură politică se subînțeleg „reprezentările politice stabile, care s-au constituit din punct de vedere istoric: convingeri, orientări, precum și modelele, normele comportamentului politic al oamenilor, condiționate de acestea, stilurile de activitate ale institutelor politice, ce include cultura conștiinței politice, cultura comportamentului politic”, care are următoarele funcții: de cunoaștere, de reglare, de pronosticare, informațională și educativă.

3. Analiza efectuată a demonstrat că a apărut o necesitate obiectivă de a crea noi instrumente de formare a culturii politice la elevii din clasele liceale. În primul rând, aceasta este în legătură cu dezvoltarea proceselor democratice în țară, cu activizarea conștiinței politice a elevilor, apariția fondului motivațional de formare a culturii politice la liceeni, a condițiilor de diferențiere a intereselor politice.

4. Analiza practicii de influență politică asupra procesului de formare a culturii politice la liceeni a permis a stabili laturile negative ale sistemului de educație politică existent. Cultura politică a elevilor din clasele liceale în condițiile dezvoltării multiplelor forme ale vieții politice se formează, în linii generale, spontan.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Existența și funcționalitatea unei culturi politice, constituie o condiție esențială în ființarea și funcționalitatea unui regim politic democratic. În adevăratul sens al cuvântului, noțiunea de cultură politică nu a existat în sistemul politic totalitar comunist. Ceea ce există și se practică era de fapt propaganda ideologică, ce urmărea impunerea și însușirea dogmei comuniste. Regimul comunist nu era interesat în existența și funcționalitatea unei adevărate și autentice culturi politice, întrucât ea ar fi însemnat lărgirea cunoștințelor și orizontului politic, descoperirea unei alte alternative politice la regimul comunist, fapt ce nu era în interesul guvernanților comuniști.

Într-un regim totalitar de genul celui comunist o adevărată cultura politică venea în contradicție cu însăși conținutul acestuia, cu structurile sale nedemocratice, cu sistemul politic și ideologic a luptei sale de alternanta politică.

O adevărată și autentică cultura politică nu poate există și funcționa decât într-un regim fundamendat pe principii și valori democratice. Numai într-un asemenea regim, ea poate să-și pună în valoare conținutul și esență sa democratică, utilitatea și eficientă socială. Numai o asemenea cultura și conștiința politică este în măsură să asigure o participare activă, în cunoștință de cauză și responsabilă a cetățenilor la viața politică, în crearea și dezvoltarea unui pluralism politic și ideologic, în apariția și impunerea unor noi paradigme doctrinare și programatice, în realizarea unei confruntări de opinii, idei și concepții.

Ca formă de guvernare, regimul politic democratic nu se poate realiza fără o solidă cultura politică. Ea se implica atât în fundamentarea și structurarea sistemului politic, cât și în funcționalitatea componentelor sale. Eficiența funcționării unui sistem politic democratic este indisolubil legată de modul cum membrii societății își însușesc normele și valorile politice, cum le transpun în practică.

Gradul participării al membrilor societății la viața politică, eficientă și responsabilitatea acestora este în mod direct legată și de nivelul lor de cultură politică. În ultimă instanță, cultura politică se materializează în participare, în acțiune și comportament politic.

Transformările sociale și politice produse în România în ultimele decenii au generat diverse probleme cu care se confruntă generația tînără. Însă, în pofida șanselor și oportunităților apărute în procesul dezvoltării democrației pluraliste în țara noastră, gradul de participare a tinerilor la viața publică și politică este foarte scăzut. Din păcate, mulți tineri din România nu conștientizează beneficiile acestor oportunități. Cauzele pot fi diverse: nu sunt informați, nu sunt motivați sau nu reușesc, cu toate că depun un anumit efort.

Marele potențial pe care-l posedă tînăra generație, le-ar permite să se realizeze și să contribuie la dezvoltarea societății în întregime, inclusiv la dirijarea cu succes a propriului destin, însă tinerii din România, nu sunt încrezuți în propriile lor puteri. Distanța existentă între tineri, instituțiile publice și procesul democratic se datorează, de asemenea, lipsei tradiției de participare a tinerilor la edificarea unei societăți democratice și prospere. Tinerii continuă să se simtă frustrați, descurajați, dezinteresați, și în final devin indiferenți față de viața politică și socială.

Procesul de democratizare întîmpină multe obstacole în țările din Europa de Sud-Est, iar România nu face excepție. Au loc multe transformări la diferite nivele: politic, economic, instituțional precum și în viața de zi cu zi. Începînd cu schimbările politice, rolul implicării cetățenești a crescut mult în ultimii ani și aceasta impune o schimbare de mentalitate și o modificare a comportamentului civic și politic.

Totuși, cei mai mulți dintre tinerii cetățeni ai țării noastre nu au fost și nu sunt pregătiți să răspundă noilor cerințe ale societății democratice și ale dezvoltării societății civile, iar procesul de democratizare se confruntă în continuare cu problema cetățenilor pasivi care nu cunosc avantajele implicării lor în reconstrucția societății civile din România

În ciuda situațiilor foarte diferite, tinerii împărtășesc valori și dificultăți asemănătoare, iar deseori vorbesc într-o singură voce: ei își doresc visele și așteptările împlinite.

Astăzi, cu toate că mulți tineri par lipsiți de orice speranță în viitor și se refugiază în indiferență și dezămăgire, mai există cîteva modele dinamice de participare ale tinerilor. Vorbesc despre Centrele de Resurse pentru Tineri, Consiliile Locale, Clinicile prietenoase ale tinerilor, diverse organizații și ONG-uri de tineret, care s-au dovedit a fi de succes, deoarece acestea asigură o reală participare la nivel local și chiar național a tinerilor. Dar dacă există acestă categorie, de ce totuși situația la nivelul întregii țări este atît de dramatică?

Aceste modele de reprezentare și participare a tinerilor reprezintă „scheletul” unui sistem funcționabil de implicare a tinerilor în procesul de luare a deciziilor, unicul lucru care ne lipsește este „musculatutra”. Cum am putea să ne antrenăm „musculatura” și să devenim mai puternici în acest domeniu?

Pentru realizarea acestui fapt este nevoie de eforturi conjugate, pentru că domeniul tineretului este unul complex , iar pentru a dezvolta o politică în domeniu, e nevoie de participarea mai multor ministere. Din păcate, lipsește o structură care ar coordona acest proces.

Autoritățile ar trebui să sprijine activitățile și politicile care se dezvoltă și se implementează în prezent de către tineretul activ al României, și ar trebui să colaboreze cu acesta, pentru a „molipsi” și pe ceilalți tineri de activismul social. Tinerii ar trebui tratați de indiferență prin apreciere și încurajare. Implicarea tinerilor în politică astăzi, va permite un viitor mai prosper mâine.

În acest sens, conducerea țării ar trebui să le asculte ideile și opiniile lor. Nu este ușor, deoarece este vorba despre un grup eterogen, dar cu toate acestea părerile tinerilor trebuie luate mai mult în considerație de către autorități.

Astfel, viitorul prosper al României este imposibil fără participarea tinerilor la procesul de luare a deciziilor. Tinerii trebuie să deprindă posibilitățle și modelitățile necesare de a participa real la făurirea propriului lor viitor. Ei trebuie să se implice mai mult și să utilizeze toate oportunitățile posibile, doar astfel tinerii vor face schimbarea!

BIBLIOGRAFIE

Clifford Geertz, The interpretation of cultures; Selected essays, Basic Books, New York, 1973;

Baker, Keith M. 1990. Inventing the French Revolution: Essays on French Political Culture in the Eighteenth Century. Cambridge, U.K.: Cambridge University Press, 1990;

Hunt, Lynn. 1984. Politics, Culture and Class in the French Revolution, University of California Press, Berkeley, 1984;

Gabriel Almond, Comparative Political Systems, in Jurnal of Politics, vol. XVIII, 1956;

Gabriel Almond, Bingham G. Powell, Comparative Politics. A Developmental Approach, Boston, 1966;

Bonnell, Victoria E. 1997. Iconography of Power: Soviet Political Posters under Lenin and Stalin. Berkeley: University of California Press;

Elkins, David J., and Richard E. B. Simeon. 1979. A Cause in Search of its Effect, or What Does Political Culture Explain? Comparative Politics;

Sidney Verba, Comparative Political Culture, in: Political Culture and Political Development, Princeton University Press, Princeton, New York, 1969;

Statutul Partidului Muncitoresc Român. În: Congresul al II-lea al Partidului Muncitoresc Român, București, E.S.P.L.P., 1956;

Lenin V. I. Un pas înainte, doi pași înapoi. (Criza din partidul nostru), București, Editura Pentru Literatura Politică, 1953;

R. Lane, Political ideology, New York, 1962;

Călin Vâlsan, Politologie, Editura Economica, Bucuresti, 1997;

Lenin V. I. Statul și revoluția. În: Opere, vol. 1, p. 133