Cultura Pajistilor Si a Plantelor Furajere

BIBLIOGRAFIE.

1. BARBULESCU C., MOTCA GH. – 1987 -“PAJISTELE DE DEAL DIN ROMANIA” ED. CERES, BUCURESTI.

2. IRINA VINTILA SI COLAB. – 1984 -“SITUATIA AGRONOMICA A SOLURILOR DIN ROMANIA”

3. PROF. UNIV. DR. VASILE VINTU – 2003 – “CULTURA PAJIȘTILOR SI A PLANTELOR FURAJERE” SUPORT CURS I.D.

4. www.google.ro

5. http://ro.wikipedia.org/

INTRODUCERE

Cap. I

Cadrul natural

Cap. II

Măsuri de îmbunatățire a pajiștilor

2.1. Măsuri de suprafață

2.2. Măsuri radicale

Cap. III

Înființarea de pajiști temporare în locul pajiștilor permanente degradate

Cap. IV

Folosirea pajiștilor prin pășunat

4.1. Sisteme de pășunat

4.2. Tehnica pășunatului

4.3. Măsuri pentru organizarea pășunatului rațional

Cap. V

Aplicații practice

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

[NUME_REDACTAT] si a [NUME_REDACTAT]

INTRODUCERE

Definiție, importanța, clasificare, răspândire.

Pajiștile sunt terenurile acoperite cu vegetație ierboasă permanentă, alcătuită din specii ce aparțin mai multor familii de plante, în special gramineele și leguminoasele perene, folosite ca nutreț sau pentru pășunat.

Importanța.

Pajiștile reprezintă:

mijlocul cel mai ieftin de prevenire și combatere a eroziunii solului;

îmbunătățirea structurii și fertilității solului;

habitatul și sursa de hrană pentru animalele sălbatice;

sursă foarte ieftină și de calitate superioară de furaje;

oferă condiții dintre cele mai bune de recreare, de refacere a forțelor de muncă ale oamenilor.

Clasificarea.

Pajiștile se clasifica în pajiști naturale și temporare. La rândul lor pajiștile naturale se clasifica în:

Pajiștile naturale primare sunt reprezentate de pampa argentiniană, stepa rusească, savana africană, marile câmpii americane cu ierburi scunde, preeria cu ierburi înalte, tundra nordică și tundra de altitudine. [NUME_REDACTAT], pajiștile naturale primare sunt reprezentate prin ochiurile de stepă din sud-estul țării și prin pajiștile alpine, suprafața lor fiind aproximativ .

Pajiștile naturale secundare, formate pe locul fostelor păduri defrișate de om, supuse în continuare influenței activității omului și factorilor naturali, fapt ce a dus la o mare diversificare sub aspect floristic, ocupă cea mai mare parte a pajiștilor naturale. În țara noastră pajiștile din această categorie sunt răspândite de la nivelul mării pană la etajul subalpin, pe o suprafață de peste 4,7 milioane hectare.

Pajiștile temporare sunt cunoscute și sub numele de pajiști semănate sau cultivate, fiind înființate în locul pajiștilor permanente degradate care nu mai pot fi îmbunătățite prin lucrări de suprafață, precum și în terenul arabil destinat producerii furajelor.

După modul de folosire: pajiștile permanente și temporare pot fi împărțite în pășuni și fânețe.

Răspândire.

După datele existente în [NUME_REDACTAT] din 1994, la nivel mondial, arabilul ocupa 1 447 509 mii ha (9,8%), pajiștile permanente 3 361 733 mii ha (22,7%) iar pădurile 4 179 808 mii ha (28,2%).

Terenurile ocupate cu vegetație ierboasă și folosite ca pășuni sau fânețe, ocupă în țara noastră o suprafață de peste 4, 9 milioane hectare. Circa două treimi din această suprafață este utilizată prin pășunat cu animalele, iar restul se folosește prin cosit, pentru obținerea fânului. Ponderea pajiștilor fată de suprafața totală a țării este de 20,4%, iar față de suprafața agricolă a României, de 32,9%. Pajiștile permanente din țara noastră sunt răspândite cu precădere în regiunile de deal și munte, unde dețin 74% din suprafața fondului pastoral.

CAPITOLUL I

Cadrul natural.

1.1Așezarea geografică.

[NUME_REDACTAT], reședința județului Bacău, se afla in N-E țării, în partea central-vestică a Moldovei, la doar în amonte de confluența Siret- Bistrita.

Geografic, se află la interferența meridianului de 26°55' longitudine estică cu paralela de 46°35' latitudine nordică.

Din punct de vedere administrativ se învecinează cu comunele Hemeiuși și Săucești, în nord, cu comuna [NUME_REDACTAT], în est, la sud cu comunele Luizi-Călugara, Măgura si Mărgineni. În aceste limite orașul ocupă o suprafață de , fiind situat la altitudini de 151-.

1.2. Istoric.

Menționarea orașului pe un act oficial datează încă din 1399. În arhivele Vaticanului, pe hărțile [NUME_REDACTAT] precum si în alte documente latine, Bacăul apare sub numele de Bacovia, sau [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] – delegată a Institutului de [NUME_REDACTAT], la începutul secolului XX – mărturisește că Bacăul era trecut pe o hartă pictată chiar în [NUME_REDACTAT] Florența, sub numele de Bacovia. Acest lucru nu este de mirare, având în vedere că la doar câțiva kilometri de Bacău, , romanii extrăgeau sare, iar în alte localități din împrejurimi s-au descoperit vestigii daco-romane, sau chiar mai vechi, lucru ce atestă popularea acestei zone de mii de ani. (comuna Agas) avem urmele vechilor aurării dacice, după cum dovedește N. Densusianu în lucrarea sa “Dacia preistorica”.

[NUME_REDACTAT] este declarat municipiu la 7 decembrie 1929.

1.3 Relieful.

Principalele trepte de relief – și ponderile pe care le dețin din totalul suprafeței județului se prezintă astfel:

34 % – regiune montană – cuprinde culmi și depresiuni ce aparțin grupei

munților Trotușului, pe care valea Trotușului îl străbate de la S-E îl împarte în: M. Goșmanu și M. Tarcău (N), M. Nemira (S-V) iar în sud câteva culmi aparținând [NUME_REDACTAT] (altitudinea medie fiind de 100-1200m).

Cele mai înalte culmi muntoase se evidențiază în:

[NUME_REDACTAT] – Vf. Grindușu (), Aluniș, Geamăna, Uture, Berzunți;

[NUME_REDACTAT] – Vf. Cotumba (), Vf. [NUME_REDACTAT], Vf. Cărunta(1517

m), Vf. Luposu (), culmi domoale cu versanți afectați de alunecări de teren (pe marne și argile);

[NUME_REDACTAT] –Vf. [NUME_REDACTAT] (), Vf. [NUME_REDACTAT] ( ).

28 % – [NUME_REDACTAT] – sunt formați dintr-o zonă depresionară

la limita zonei montane și un aliniament de dealuri în partea de est:

depresiunea Tazlău – la nord de Tazlău, strabătută de râul

Tazlău (ce coboară între 400 si ) având 5 terase și culmi între 600 și în partea de nord și 7 terase și culmi între 450 și în partea de sud;

depresiunea Cașinului – la sud de Trotuș pe cursul inferior al

râurilor Oituz și Cașin având relief de terase, lunci și dealuri de 300 – 400m, la est se află Cl. Pietricica cu versanți puternic înclinați: Capata () și Cărunta ();

[NUME_REDACTAT] – la sud de Trotuș (), cel mai nordic sector

al [NUME_REDACTAT];

11 % – [NUME_REDACTAT] – format din culoarul Siretului și [NUME_REDACTAT]

Tutovei, iar spre [NUME_REDACTAT] Bălăușești;

27 % [NUME_REDACTAT] – cu o vale largă de 3 – .

Rezultă că 1/ 3 din suprafața teritoriului județului o reprezintă zona montană, caracterizată prin întinse păduri și pajiști naturale, bogate resurse balneoterapeutice. O altă treime din teritoriul județului este formată din suprafețe joase, terasele joase din luncile râurilor, prezentând ca principală caracteristică că pe mari întinderi nivelul apei freatice este relativ ridicat, dând naștere la zone cu exces de umiditate.

Treapta intermediară formată din zonele subcarpatice și terasele înalte ale râurilor, constituie teritoriile pe care s-au dezvoltat majoritatea localităților, acestea oferind condiții favorabile ( condiții geotehnice, fără inundații sau exces de umiditate).

Procesele geomorfologice și starea de degradare a terenurilor – se datorează atât marii diversități petrografice și structurale cât și diversității formelor de relief (podiș, dealuri, munte, adânc fragmentate de văile râurilor). Se remarcă o etajare a proceselor, precum și o activizare a lor pe suprafețele despădurite sau acolo unde folosința este necorespunzătoare, putându-se diferenția un etaj montan și unul al dealurilor.

În etajul montan, un rol determinant în desfășurarea proceselor de degradare îl au altitudinea și panta, astfel:

Suprafețele cu înclinare mai mică de 10 grade, aflate la peste 1500 de m,

lipsite de vegetație forestieră, procesele crionivale alterează sezonier cu spălarea de suprafața și alunecările superficiale, rezultând microdepresiuni înierbate; pe suprafețe similare, sub altitudinea de (terasele Uzului, Oituzului, Cașinului, Slănicului), dominante sunt spălarea de suprafață, alunecările superficiale, înmlaștinările.

Suprafețele cu înclinări mai mari de 10 grade, se constată: alunecări linerare

in lungul unor torenți și alunecări de versanți (cu pat de glisare de adâncime de 1,00 – ).

În etajul dealurilor, procesele de degradare și intensitatea lor cunosc diferențieri în funcție de natura rocii, de modul de folosință a terenurilor (lipsa suprafețelor împădurite) și de pantă, aici întâlnindu-se 85% din suprafața cu eroziuni excesive din județ.

[NUME_REDACTAT] Moldovei, lipsa vegetației forestiere favorizează o morfodinamică deosebit de activă, producându-se adeseori degradarea avansată a solurilor (bazinul superior al Berheciului), iar pe versanții în alcătuirea cărora intră lentile sau orizonturi argiloase, torențialitea se îmbină cu alunecările de teren și curgerile noroioase (Zeletin, Frunțesti, Răcătău, Soci, Godinești).

1.4. Flora.

Covorul biogeografic a evoluat sub semnul impactului antropic. Într-o zonă în care pădurile dețineau 70-80% din suprafață s-a ajuns ca în prezent coeficientul de împădurire să fie de 25,7%, formațiunile dominante fiind cele de stepă și luncile râurilor și pădurile de foioase din jurul orașului folosite în scop recreativ.

Clasificare:

Zona silvostepei, este localizată pe o mică suprafață în sud-estul județului fiind alcătuită din pajiști secundare puternic stepizate și terenuri agricole.

Etajul pădurilor de foioase, prezent în partea estică a județului în [NUME_REDACTAT] prin șleaurile dealurilor, unde, alături de gorun și stejar, participă în proporții variate și alte specii de foioase ca: teiul, jugastrul și carpenul, în alternanța cu făgete și cu pajiști modificate, specii de mare valoare economica: cireșul păsăresc, paltinul, reprezentând o extindere a pajiștilor de silvostepă în domeniul forestier .

Etajul pădurilor de conifere sunt dominate de molid care ocupă suprafețe relativ reduse pe culmile mai înalte din nord-vest, fiind de remarcat prezența unor

endemisme proprii masivelor Șandru –Nemira.

Vegetația azonală, se caracterizează prin prezența în lunci și zăvoaie, a salciei, a plopului și a aninului printre pajiști.

1.5. Fauna.

Aceasta este bogată și variată, pădurile de conifere și foioase adăpostesc numeroase mamifere (urși, mistreți, râși, jderi, lupi, vulpi, veverițe, etc.), păsări (cocoșul de munte, corbul, ierunca,etc.), reptile (vipera comună, salamandra, etc.) și altele.

Fauna silvostepei este mai săracă, fiind reprezentată de rozătoare (popândăi, hârciogi, șoareci, șobolani, iepuri, etc.), păsări (prepelițe, potârnichi, grauri, prigorii, vrăbii, etc.), reptile (șerpi, gușteri, șopârle, etc.) și diverse insecte.

Ihtiofauna care populează apele de munte este bogată în: păstrăv, scobar, boiștean, în râurile din zonele subcarpatice și de podiș se întâlnesc cleanul, babușcă, morunașul etc., iar în lacurile de acumulare trăiesc crapul, carasul, linul,știuca, șalăul și altele.

Fauna zonei periurbane prezintă o însemnată valoare cinegetică; unele animale sunt vânate pentru blană, altele, pentru carne.

Rezervații naturale:

Parcul dendrologic Dofteana;

Parcul dendrologic Hemeiuș;

[NUME_REDACTAT];

Tuful de ;

[NUME_REDACTAT];

Rezervatia de arini Dofteana;

Punctul fosilifer ;

Vărful de Faleau;

Pădurea de pini;

[NUME_REDACTAT];

[NUME_REDACTAT] Alb;

Cineritele de Nutasca-Ruseni;

Punctul fosilifer Carligata;

Rezervatia naturală de ;

Sanatatoriul subteran de

Condițiile pedogenetice au dus la formarea unor soluri variate, în general brune și brune argiloiluviale, cu un conținut de humus de 1-5‰, ce asigură o fertilitate medie bună pentru terenurile agricole. Între solurile intrazonale se remarcă cele hidromorfe, lăcoviștile și solurie aluviale în diferite stadii de evoluție.

1.6. Clima.

Teritoriul județului aparține în cea mai mare parte a sa climatului de dealuri și podișuri, respectiv districtul climatic al subcarpaților estici și într-o măsură restrânsă (în extremitatea sa vestică), sectorului cu clima montană.

Regimul climatic constituie un exemplu de tranziție gradată de la clima pronunțat continentală din est, la cea moderată din vest.

Relieful prin înălțime, fragmentare și expunere introduce numeroase nuanțe locale și face ca în cuprinsul județului Bacău clima să prezinte deosebiri de la o regiune la alta, astfel se pot deosebi mai multe domenii climatice: climatul munților, climatul zonei subcarpatice, climatul colinelor Tutovei și climatul [NUME_REDACTAT].

Radiația solară globală înregistrează valori medii anuale de 12,7 kcal/cm pătrați.

Valorile medii anuale cele mai mici se ating în luna decembrie (cca.3 kcal/cm pătrați), iar cele maxime în luna iulie (18,5 kcal/cm patrati).

Temperatura aerului înregistrează valori medii anuale cuprinse între (în jumătatea de est a județului) și 20° – (extremitatea vestică). Caracteristica pentru județul Bacău este distribuția insulară a temperaturilor, condiționată de specificul treptelor de relief. Mediile lunii celei mai calde (iulie) au valori cuprinse între în vest și în est. Mediile lunii celei mai reci (ianuarie) au valori cuprinse între – în estul și centrul județului ajungând în dreptul ariilor montane la – .

Regimul precipitațiilor atmosferice se situează între (la limita de est a județului) și pe culmile montane.

Cantitățile medii anuale ale lunii iulie sunt cuprinse între 60 – (în vest) ajungând în partea de est la 20 – . Cantitățile medii anuale ale lunii ianuarie sunt cuprinse între 30 – .

Partea de vest (zona montană și subcarpatică), are o climă temperat continentală, cu caracter mai răcoros din cauza reliefului predominant muntos.

Configurația și altitudinea reliefului influențează regimul temperaturii aerului, pe cel al precipitațiilor și pe cel al circulației generale a aerului.

Valorile medii ale temperaturii aerului variază între pe culmile înalte, în munții mijlocii, în zonele depresionare și 6 – în Subcarpați.

Cantitatea medie anuală a precipitațiilor variază între pe culmile cele mai înalte; în zona munților mici și mijlocii și în jur de 800 – în zonele depresionare și subcarpatice.

Direcția predominantă a vânturilor înregistrează o frecvență mai mare spre vest si nord-vest, unde vitezele medii depășesc 10 m/s.

Partea de est (zona de podiș) are un pronunțat caracter continental, marcat prin amplitudini termice lunare și anuale mari. Regimul climatic se caracterizează prin veri călduroase și secetoase și ierni friguroase bântuite frecvent de viscole puternice.

Regimul termic înregistrează valori medii anuale ce variază între , în zonele mai înalte de podiș, în câmpie.

Precipitațiile au o răspândire ușor inegală și cantități mici, în sectoarele deluroase de podiș se înregistrează anual, iar în zonele de câmpie și depresionare în jur de 400- anual.

Vânturile dominante au direcția nord, nord-vest cât și dinspre sud, sud-est. În climatul zonei montane îndeosebi iarna viteza anticiclonului siberian atinge valori între24 – 27 m/s.

În climatul zonei subcarpatice dinamica atmosferei este mai moderată decât în munți și podiș, vânturile dominante rămânând cele de vest și nord-vest urmate de cele din est și sud-est.

În zona extremă a regiunii subcarpatice, particularitatea climatică o formează

frecvența efectelor de fohn, determinate de scurgerea aerului dinspre est, sud-est, provenit din masele de aer din vest și nord–vest care ridică temperatura, dau cer senin și favorizează producerea secetei.

În zona colinelor Tutovei, vânturile au intensitate mare, pătrund cu ușurință iarna ca și vara, din direcția est, sud-est, nord, nord-vest.

În valea mijlocie a Siretului (treapta cea mai de jos de relief din județul Bacău) dinamica atmosferei se caracterizează printr-o intensă circulație în lungul văii și curenți descendenți de pe versanți.

1.7. Rețeaua hidrografica.

Apele de suprafață.

[NUME_REDACTAT], care străbate județul Bacău de (în dreptul localității Lerești)

la sud (în dreptul localității Costișea), constituie colectorul principal al rețelei hidrografice ce se desfășoară pe o lungime de , cu o pantă medie de 0,60 la mie, având ca principali afluenți: Trotușul și Bistrița.

[NUME_REDACTAT], care izvorăște în Cl. Paltiniș (jud. Harghita) are o lungime

totală de , din care , în județul Bacău, între localitățile Făgetu de Sus și Slobozia, având un bazin cu o suprafață de 4.440 kmp, ( 90 % în județul Bacău).

Principalii afluenți sunt:

pe stânga, Asăul și Tazlăul, ambele cu izvoarele în m-ții Goșmanu – jud.

Neamț;

pe dreapta, Sulta (izv. Vf. Ghempar), Ciobănuș (izv. Vf. Viscol), Uzul-izv.

(Vf. Alb jud. Harghita) Dofteana (izv. Vf. [NUME_REDACTAT] și Vf. [NUME_REDACTAT]), Slănicul (izv. Vf. Ghempar, cu 16 izvoare minerale pe cursul superior unde sa dezvoltaț stațiunea [NUME_REDACTAT]), Oituz (izv. Vf. Mușat jud. Vrancea), Cașinul (izv. Vf. Clăbuc și [NUME_REDACTAT]), Bogdana, Căiuți și Balca (care datorită debitului mic și a rocilor permeabile seacă destul de frecvent);

în partea de nord-est, [NUME_REDACTAT], care străbate județul Bacău de

(în aval de Buhuși) la sud pe o lungime de cca. , intrând pe o veche albie a Siretului (în aval de Bacău).

Râurile: Tutova (cca. ), Pereschivul (cca.25 km), Zeletinul (cca. 68

km), Berheciul (cca.66 km), Răcătăul (cca. ), Soci, Mora, sunt principali afluenți ai Siretului.

Valea comună a celor două râuri(Siret si Bistrita) are aspectul unui vast uluc depresionar cu orientare nord-sud, cu o deschidere laterală spre vest, spre valea Bistriței, și o îngustare spre sud, „poarta Siretului", suprapunându-se contactului dintre [NUME_REDACTAT] și culmile subcarpatice Pietricica-Barboiu.

Regimurile de alimentare al râurilor se modifică treptat în funcție de relief.

Debitul mediu multianual pe perioada ultimilor 30 de ani, este, pentru râul Siret: 70,0 mc/ s la intrarea în județ, iar la ieșire este de 137,0 mc/s;

Debitul mediu multianual pe perioada ultimilor 30 de ani, este:

pentru râul Trotuș: la ieșire este de 33,0 mc/s;

pentru râul Bistrita: se poate aprecia ca fiind pe tot parcursul de 66,0 mc/s;

pentru râul Uz: 5,2 mc/s;

pentru râul Oituz: 3,4 mc/s;

pentru râul Tazlău: 6,0 mc/s;

pentru râul Asău: 2,0 mc/s.

Volumul maxim scurs pe sezoane se înregistrează în general primăvara (45-50 % din volumul mediu anual), iar cel minim iarna (11 – 12 % din volumul mediu anual).

Lacurile, cele mai multe, din județul Bacău au luat naștere ca urmare a amenajărilor făcute pe râurile:

Bistrița: Bacău I (Vol= 9,3 mil. mc), Bacau II (Vol= 5 mil. mc), Racova

(Vol= 10 mil. mc), Gârleni (Vol= 90 mil. mc);

Tazlău: Belci (Vol= 12 mil. mc), actualmente avariat;

Uz: [NUME_REDACTAT] (Vol= 9,3 mil. mc);

Singurul lac natural este [NUME_REDACTAT] (Vol= 150.000 mil. mc), situat pe [NUME_REDACTAT], afluent al Uzului, care a luat naștere printr-o barare naturală în 1883.

Toate lacurile de acumulare din Bacău sunt considerate arii naturale protejate și sunt în custodia [NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT].

Resurse subterane de apă estimate la 12,2 mc/s. Debitul total exploatat in

prezent este de 2 235 dmc/s si se preleveaza din 18 captari.

Izvoarele cu ape mineralizate (clorosodice, feruginoase, sulfuroase) se

găsesc , Tg. Ocna, [NUME_REDACTAT] si Moinesti.

1.8. Solurile.

Condițiile pedogenetice au dus la formarea unor soluri variate, în general brune și brune argiloiluviale, cu un conținut de humus de 1-5% ce asigură o fertilitate medie buna pentru terenurile agricole. Între solurile intrazonale se remarcă cele hidromorfe, lăcoviștile si solurile aluviale în diferite stadii de evoluție.

1.9. Resurse naturale.

Teritoriul județului Bacău, beneficiind de o structură geologică complexă în care se succed de la vest la est în trei unități distincte: unitatea flisului carpatic, zona neogenă subcarpatică și platforma moldovenească, fiecare ocupând câte 33% din suprafața județului, justifică varietatea de materiale utile, concentrate mai ales, în Subcarpați.

[NUME_REDACTAT] de țiței și gaze naturale sunt cantonate, cu precădere, în zona

dintre Tazlău și Oituz (, Moinești, Lucacești, Solonț, Stănești, Dărmănești, Dofteana, [NUME_REDACTAT]). De asemenea sunt exploatate , Tescani, Cașin și în [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT]

Zăcămintele de cărbune brun – se găsesc în bazinul Dărmănești, Comănești.

Zacaminte nemetalifere

Sarea gemă – ce apare în depozitele de , Sărata, Tg. Ocna, legate

de formațiunile salifere sunt prezente numeroase izvoare cu ape mineralizate la: Moinești, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]);

Săruri de potasiu – au fost identificate la: Arșița, Solonț, Stănești, Găleanu.

Rocile utile si materialele de construcții sunt reprezentate prin:

Gipsuri – la est de [NUME_REDACTAT], zona Perchiu (nord – est de

Onești);

Gresii – la est de [NUME_REDACTAT], pe versantul stâng al văii Ciobanuș;

Argile comune – pe teritoriul comunelor Măgura, Dofteana, Luizi -Călugăra;

Nisipuri și pietrișuri – în luncile marilor râuri , Slobozia,

Gârleni, Orbeni.

CAPITOLUL II

Măsuri de îmbunătățire a pajiștilor.

Pajiștile sunt terenurile acoperite cu vegetație ierboasa permanentă, alcătuită din specii ce aparțin mai multor familii de plante, în special gramineele și leguminoasele perene, folosite ca nutreț sau pentru pășunat.

Speciile ce alcătuiesc pajiștea sunt foarte diferite, la care trebuie adăugate microorganismele și fauna Între indivizii unor specii, între diferite specii, între regnul vegetal și cel animal se nasc o serie de acțiuni și interacțiuni care fac pajiștea să fie un ecosistem. Din punct de vedere al suprafețelor ocupate cu pajiști permanente România se situează pe locul al 5-lea în Europa. Tendința actuală a cercetărilor pe plan mondial și în țara noastră, în ceea ce privește pajiștile permanente, este de a menține biodiversitatea fitocenotică a acestora chiar dacă producțiile obținute nu sunt foarte apropiate de potențialul lor biologic, însă cercetătorii de animale doresc o intensivizare a producției de furaje, dar în condiții de eficiență economică ridicată și cu realizarea unor produse acceptate calitativ pe piață.

Armonizarea factorilor alocați pentru obținerea de producții ridicate, cu protejarea mediului și menținerea în condiții de eficiență economică a pajiștilor, necesită o abordare științifică complexă ce vizează o paletă largă a aspectelor pratotehnice.

Rezultatele experimentale obținute de cercetarea pratologică din țara noastră, corelate cu cele internaționale, au reliefat faptul că sporirea randamentului pajiștilor se poate realiza prin aplicarea de tehnologii diferențiate, adaptate condițiilor pedoclimatice și particularităților covorului vegetal, bazate pe un management științific, rațional și echilibrat, respectând mediul și biodiversitatea.

Distribuția neuniformă a pajiștilor permanente la nivelul țării, productivitatea modestă și cu o dinamică necorespunzătore pe o mare parte din această suprafață, a determinat găsirea unor soluții complementare pentru asigurarea bazei furajere prin înființarea de pajiști temporare și diversificarea culturilor furajere anuale și perene.

În prezent există preocupări multiple la nivel mondial și în țara noastră pentru adaptarea tehnologiilor de producere și conservare a furajelor la noile cerințe de ordin economic și ecologic, urmărind în principal economisirea resurselor, protecția mediului și calitatea producției, prin gestionarea durabilă a ecosistemelor de pajiști, menținerea biodiversității, creșterea fertilității solului și valorificarea optimă a fertilizanților organici.

Degradarea pajiștilor este determinată de schimbările care au loc în condițiile de viață ale plantelor, în structura vegetației, ca urmare, în mare parte, a gestionării lor necorespuzătoare. Când aceste schimbări sunt însoțite de scăderea producției sau înrăutățirea calității ei, se apreciază că pajiștea se degradează.

Îmbunătățirea pajiștilor se poate realiza pe două cai:

prin măsuri de suprafață ( superficiale );

măsuri radicale.

2.1. Măsuri de suprafață.

Măsurile superficiale se aplică la suprafața pajiștii fără a distruge covorul vegetal existent. Prin aceste măsuri se urmărește îmbunătățirea condițiilor de viată pentru plantele care alcătuiesc covorul ierbos. Aceste măsuri sunt:

curățirea de resturi vegetale si de pietre;

distrugerea mușuroaielor;

grăpatul pajiștilor;

combaterea vegetației lemnoase;

combaterea buruienilor;

îmbunătățirea regimului de apă;

îmbunătățirea regimului de nutriție;

prevenirea si combaterea eroziunii solului;

supraînsămânțarea.

Curățirea de resturi vegetale si de pietre.

Prin lucrările de curățire se îndepărtează de pe pajiști resturile vegetale rămase după vegetat sau depuse de ape, mărăcinișuri și cioate rămase după defrișarea vegetației lemnoase. Lucrarea se face manual sau mecanizat în funcție de panta terenului și gradul de acoperire a pajiștilor cu aceste materiale.

În etajul alpin și pe terenurile în pantă lucrarea este contraindicată, deoarece în aceste condiții pietrele au un rol deosebit de protecția solului împotriva eroziunii eoliene și hidrice.

Lucrările de curățire a pajiștilor de resturi vegetale și pietre se fac de regulă primăvara devreme, însă se pot efectua și toamna târziu. Pe pajiștile folosite prin pășunat lucrările de curățire trebuie întreprinse tot timpul anului.

După efectuarea lucrărilor de curățire, porțiuni de pajiști rămân cu goluri, denivelate și se impune nivelarea și supraînsămânțarea cu un amestec de semințe de graminee și leguminoase perene.

Cioatele si buturugile se scot manual, mecanizat sau cu ajutorul explozivilor.

Distrugerea mușuroaielor.

Mușuroaiele se formează pe pajiștile neîngrijite, folosite nerațional și pot avea o pondere de 70-80%, îngreunând astfel efectuarea unor lucrări de îmbunătățire si diminuiaza suprafața utilizabila.

Mușuroaiele pot fi de origine animala, provenit din pământ scos de cârtițe, furnici, mistreți, popândăi, pășunatul pe teren cu umiditate ridicata si in general sunt lipsite de vegetație si de origine vegetala, care se formează pe tufele dese ale unor graminee, rogozuri, pe cioate, mușchi, acestea fiind parțial acoperite cu vegetație ierboasa si nevaloroasa.

La început mușuroaiele sunt în faza inițială mici și de regulă neînțelenite, însă cu timpul pot atinge dimensiuni de 60- în diametru și 30- înălțime și se înțelenesc. Mușuroaiele intelinite mari, răspândite pe pajiștile de munte, se numesc marghile si provin din tufele de Nardus stricta si Deschampsia caespitosa.

Mușuroaiele anuale de origine animală, se distrug relativ ușor manual sau folosind grape cu colți; mușuroaiele înțelenite pot fi distruse cu mașini de curățat pajiști (MCP-1,5 sau MCP-2) sau cu grederul semipurtat pentru pajiști.

Indiferent cu ce mijloace se face distrugerea mușuroaielor, acestea trebuie bine mărunțite, împrăștiate uniform și reînsămânțate cu un amestec de graminee și leguminoase perene specific zonei.

Grăpatul pajiștilor.

Cercetările au demonstrat că prin grăparea pajiștilor se îmbunătățesc condițiile de aer din sol, se face o mineralizare mai bună a materiei organice și o mai bună aprovizionare cu apă. Această lucrare se recomandă numai pe pajiștile de lunci, dominate de specii stolonifere sau în cazul depunerii unui strat de aluviuni.

Se face numai in complex cu lucrările de fertilizare, amendamentare, distrugerea mușuroaielor și supraînsămânțarea, deoarece această lucrare poate avea unele efecte negative prin rănirea nodurilor de înfrățire la graminee, a coletului la leguminoase, distrugerea unor muguri, lăstari, rădăcini.

Combaterea vegetației lemnoase.

Speciile lemnoase se instalează mai ales pe suprafețele de pajiști la care nu se aplică lucrări curente de îmbunătățire și îngrijire și în cazul folosirii neraționale. În același timp vegetația lemnoasă favorizează creșterea unor specii ierboase, slabe din punct de vedere furajer și stânjenește exploatarea pajiștilor.

Vegetația lemnoasă se îndepărtează total sau parțial pe baza unor proiecte, denumite amenajamente silvopastorale. Se îndepărtează complet, fără restricții, pe terenurile plane până la moderat înclinate, cu panta mai mică de 10o (18%), iar parțial pe pajiștile situate pe versanți cu înclinație de 10 – 30o, pe pajiștile din regiunile mai uscate și pe terenuri cu strat subțire de sol.

Nu va fi defrișată vegetația lemnoasă din pajiștile situate pe terenuri cu panta mai mare de 30o, cele cu sol mai subțire de 10cm, precum și cele din vecinătatea ravenelor, ogașelor sau de pe grohotișuri.

Sunt excluse de la defrișare speciile lemnoase rare și cele declarate monumente ale naturii, care sunt ocrotite de lege, ca: Pinus cembra, Taxus baccata, Larix decidua ssp. carpatica, Rhododendron kotschyi, Pinus mugo.

Defrișarea vegetației lemnoase se poate efectua manual, mecanizat sau chimic.

Defrișarea manuala se aplica mult in țara noastră, însa este costisitoare. Speciile lemnoase care nu lăstăresc se taie ras la suprafața solului, cele cu drajoni din colet, se îndepărtează împreuna cu coletul, iar cele cu drajonare din rădăcini, se retează de mai multe ori în perioada de vegetație. Ca unelte se folosesc toporul de casa, sapa de defrișat, coasa de arbuști, cosorul de defrișare etc.

Defrișarea pe cale mecanica se face cu mașini speciale, în funcție de natura vegetației lemnoase. Tufele lemnoase cu diametrul pană la se distrug cu mașina de curățat pajiști MCP-1,5, iar cele cu diametrul pană la cu mașina MCP-2. Arboretul cu diametrul tulpinilor la sol pană la se distruge cu echipamentul de tăiere a arboretului ETA-3, iar arborii cu diametrul pană la se scot cu rădăcini, cu ajutorul împingătorului pentru defrișare, acționat de tractorul S-1500.

Cioatele rămase după tăierea arboretului se scot din sol cu ajutorul echipamentului EEC-1,2, purtat în spate pe tractoarele cu șenile.

Adunarea arboretului tăiat, a cioatelor si a rădăcinilor scoase, se face cu echipamentul de strâns arboret si cioate ESAC-3,6.

Distrugerea vegetației lemnoase pe cale chimica.

Folosirea arboricidelor se impune pentru eliminarea lăstarilor tineri ce apar din coletele și rădăcinile ramase în sol după defrișare, prin stropirea pe frunze cu amestec de 50% sare de amina (2,4D) si 50% Tordon 225 (Picloram). Dozele și numărul de tratamente sunt determinate de vârsta lăstarilor după defrișare și de sensibilitatea speciilor lemnoase.

Perioada optimă pentru efectuarea tratamentului este luna iulie, când suprafața foliară este maximă. După aplicarea tratamentelor se interzice pășunatul timp de 8-10 zile.

Combaterea buruienilor.

Prin buruieni ale pajiștilor se înțeleg speciile lipsite total sau parțial de valoare furajeră, cele dăunătoare vegetației ierboase valoroase, care depreciază calitatea produselor obținute de la animale și cele vătămătoare sau toxice.

Metode preventive, dintre acestea menționăm:

îndepărtarea prin cosit a speciilor neconsumate de animale;

folosirea la fertilizarea pajiștilor a gunoiului de grajd bine fermentat;

împrăștierea dejecțiilor rămase de la animale;

folosirea unor semințe cu puritate mare la supraînsămânțarea pajiștilor;

recoltarea fânețelor la epoca optimă;

schimbarea modului de folosire al pajiștilor, la fiecare 3-4 ani.

Metode indirecte, se referă la lucrările de îngrijire și folosire rațională a pajiștilor: îmbunătățirea regimului de umiditate, aplicarea îngrășămintelor și amendamentelor, distrugerea mușuroaielor etc.

Metode directe, se folosesc când pajiștile au un grad de îmburuienare ridicat cu multe plante toxice.

Metodele mecanice constau în cosiri repetate, plivitul prin retezarea de la suprafață a buruienilor ce se înmulțesc numai prin semințe, de sub colet a celor care formează lăstari din colet și smulgerea completă din pământ a buruienilor cu înmulțire vegetativă.

Metode chimice. Pe pajiștile cu grad ridicat de îmburuienare se folosesc erbicide neselective, care distrug toată vegetația, dintre care se recomandă Gramaxone (Paraquat), Sandolin (DNOC), Roundup (Glyphosate). Pentru combaterea separată a anumitor specii de buruieni se folosesc erbicidele selective, dintre care mai răspândite sunt sărurile și esterii acidului diclorfenoxiacetic (2,4-D).

Îmbunătățirea regimului de umiditate.

Eliminarea excesului de umiditate de pe pajiști determină crearea unor condiții nefavorabile pentru instalarea și creșterea speciilor de plante valoroase, fiind mai dăunător chiar decât insuficiența apei din sol. Excesul de umiditate favorizează înmulțirea multor paraziți, provocând morbiditatea și chiar moartea animalelor.

Înlăturarea excesului de umiditate se poate realiza prin diverse lucrări de desecare:

canale deschise (șanțuri);

canale închise (drenuri);

puțuri absorbante sau colectoare;

colmatare, îndiguiri;

pe cale biologica.

Desecarea prin canale deschise urmărește eliminarea excesului temporar sau permanent de apă si constă in săparea unei rețele de șanțuri pe întreaga suprafață, 50- adâncime, cu secțiune trapezoidală, în pantă continuă sub 5% și în unghi ascuțit față de curbele de nivel, prin care apa în exces este colectată și evacuată într-un debușeu natural.

Distanța dintre canale este de 250-.

Rețeaua de canale deschise nu necesită investiții mari, se poate executa mecanizat, se întreține ușor, însa reduce suprafața utilizabilă a pajiștilor cu 5-10%, mărește gradul de îmburuienare, implica construirea de podețe pentru accesul animalelor și vehiculelor, iar în timpul iernii nu mai funcționează datorită înghețului.

Completarea deficitului de apă de pe pajiști (irigarea).

Irigarea pajiștilor permanente este condiționată de existența unui covor ierbos încheiat, alcătuit din specii valoroase, de nivelul scăzut al apelor freatice și de permeabilitatea moderată a solului. În general se folosesc norme de udare mai mici, dar mai dese.

Momentul udării, stabilit pe baza plafonului minim, trebuie corelat cu faza de vegetație al plantelor din pajiști. Fânețele se irigă toamna, primăvara și după recoltare, iar pășunile, primăvara și după fiecare ciclu de pășunat.

Metode de irigare: irigarea prin revărsare, aspersiune, fâșii, limanuri.

Irigarea prin revărsare sau prin circulație constă din construirea unei rețele de canale permanente cu secțiuni reduse, prevăzute cu prize și stăvilare mici. Apa se revarsă de o parte și de alta a canalelor într-un strat subțire, pe întreaga suprafață a pajiștii.

Irigarea prin aspersiune este mai indicată pe pajiștile temporare. Metoda prezintă avantaje și poate fi aplicată și pe teren frământat, pe pajiștile permanente.

Irigarea prin fâșii se aplică numai pe pajiștile temporare, pe terenuri nivelate. Metoda constă în efectuarea unor canale principale și secundare, din care apa se revarsă în fâșii înguste, de lățimea semănătorii.

Irigarea prin limanuri constă în construirea de valuri de pământ, orientate după direcția curbelor de nivel, înalte de circa. , care au și rolul de a stăvili procesul de eroziune a solului.

Alte măsuri pentru echilibrarea deficitului hidric sunt:

Brăzduirea îmbunătățește regimul de apă al plantelor și se evită eroziunea solului.

Reținerea zăpezii se recomandă pe toate pajiștile din regiunile secetoase, unde stratul de zăpadă este subțire și spulberat de vânt. Obstacolele se orientează perpendicular pe direcția vântului dominant.

Perdelele de protecție se recomandă tot pe pajiștile din câmpie, contribuind la crearea unui regim de umiditate mai bun pentru vegetația pajiștilor.

Îmbunătățirea regimului de hrană.

Fertilizarea reprezintă una din principalele măsuri de sporire a producției la toate culturile agricole, însă pe pajiști rolul îngrășămintelor este multiplu.

Prin fertilizare se realizează:

restituirea parțială a elementelor nutritive luate din sol;

influiență pozitivă asupra microorganismelor;

modificarea structurii vegetației;

modificarea compoziției chimice a plantelor;

creșterea digestibilitații substanțelor nutritive;

creșterea consumabilității plantelor;

prelungirea duratei de folosire a pajiștilor;

mai bună repartizare a producției.

Pe pajiști se aplică atât îngrășăminte chimice cu macroelemente si microelemente cât și îngrășăminte organice.

Îngrășăminte chimice.

Îngrășămintele cu azot.

Azotul reprezintă elementul cu rol preponderent plastic, el intrând în compoziția protidelor în proporție medie de 16%. Azotul este element de constituție al aminoacizilor, al proteinelor protoplasmatice, al nucleelor, acizilor nucleici, al unor vitamine, enzime, al pigmenților clorofilieni, al unor substanțe de origine secundară, cum sunt alcaloizii și al altor produși metabolici intermediari. Fiind component al auxinelor, participă la procesele de creștere.

Pentru vegetația pajiștilor azotul este elementul care asigură creșterea și formarea biomasei, înfrățirea gramineelor, regenerarea rapidă după coasă sau pășunat și creșterea conținutului în substanțe proteice din furaj.

Gramineele își procură azotul din rezerva existentă în sol pe când leguminoasele, prin intermediul bacteriilor fixatoare de azot ( din genul Rhizobium), cu care sunt în simbioza.

Sursele de azot pentru plante sunt:

rezervele de azot din sol;

îngrășămintele cu azot aplicate;

descompunerea materiei organice;

resturile animalelor;

activitatea bacteriilor fixatoare de azot.

Deși aportul bacteriilor fixatoare de azot asigură gramineelor o cantitate apreciabilă de azot, totuși folosirea intensiva a pajiștilor obligă suplimentarea azotului.

În aplicarea îngrășămintelor cu azot interesează în mod deosebit sporurile de producție care sunt dependente de o serie de factori cum ar fi:

tipul de pajiște;

altitudinea la care este situată pajiștea;

gradul de aprovizionare cu celelalte elemente nutritive ;

doza folosită;

condițiile meteorologice;

epoca de administrare;

tipul de îngrășământ.

Pentru a nu avea efecte secundare necorespunzătoare, doza de azot anuală pe pajiștile permanente nu trebuie să depășească 200 kg/ha.

Epoca de aplicare a îngrășămintelor cu azot este diferită, primăvara este mai eficient folosit pe pajiștile de munte și cele alpine, aplicarea azotului în ferestrele iernii are avantajul unei porniri mai rapide in vegetație. Totuși pe pajiștile cu gramineele ce pornesc în vegetație mai târziu azotul trebuie aplicat primăvara.

Forma îngrășământului cu azot aplicat pajiștilor trebuie să fie în funcție de reacția solului. Pe pajiștile de pe solurile acide sunt mai indicate nitrocalcarul, ureea sau azotatul de amoniu în timp ce pe sărături este indicat sulfatul de amoniu.

Efectul remanent al azotului este redus, totuși, pe unele pajiști efectul se resimte pe o perioadă de 2 ani.

Influenta îngrășămintelor cu azot asupra compozitei chimice a furajului:

măresc conținutul în proteină brută;

conținutul în proteină brută a nutrețului se corelează pozitiv cu norma de

îngrășământ cu azot administrată.

Influenta îngrășămintelor cu azot asupra gradului de consumabilitate al nutrețului:

sporesc gradul de consumabilitate al vegetației pajiștilor;

determină o mai bună repartiție a nutrețului verde în timpul perioadei de

pășunat.

Influenta îngrășămintelor cu azot asupra compoziției floristice și structurii covorului vegetal:

favorizează creșterea gramineelor și inhibă creșterea leguminoaselor pe toate

tipurile de pajiști;

complexarea îngrășămintelor cu azot cu cele cu fosfor și potasiu atenuează

într-o oarecare măsură acest proces, fară însa a-l lichida;

pe pajiștile de Nardus stricta îngrășămintele cu azot contribuie la

îmbunătățirea substanțială a structurii vegetației, realizându-se o puternică reducere a speciei dominante.

Îngrășămintele cu fosfor.

Fosforul are un rol energetic central în reacțiile de sinteză și de oxidare biologică, în procesul de fotosinteză în metabolismul aminoacizilor, lipidelor etc. Stimulează creșterea sistemului radicular, înfrățirea la graminee, formarea organelor de reproducere, mărește rezistența plantelor la secetă.

Fosforul contribuie la sporirea producției pe pajiști și contrabalansează excesul de azot. Plantele absorb fosforul din sol numai sub formă de ioni ai acidului ortofosforic, cel mai accesibil fiind ionul monofosfat ( H2PO4¯¯).

Ionii fosforici din sol sau proveniți din îngrășăminte suferă în sol o serie de transformări care duc la formarea de compuși cu solubilitate mai mică și accesibilitate redusă pentru plante. Astfel, fosfații solubili administrați prin îngrășăminte sunt adsorbiți rapid de coloizii solului și în timp trec în forme stabile, fixate ireversibil.

Fixarea ionilor fosforici din îngrășăminte în forme greu solubile este mai accentuată cu cât reacția solului este mai acidă. Prezența în cantitate mai mare a sescvioxizilor liberi în solurile cu reacție acidă mărește capacitatea de reținere fosfatică si duce la formarea de fosfați de fieri și aluminiu. Tot în condiții de reacție acidă, întâlnite în solurile din regiunile de deal, aluminiul și manganul schimbabil provoacă distrugerea perișorilor absorbanți și formează compuși stabili cu fosforul la nivelul rădăcinilor, împiedicând translocarea acestuia în plantă.

Fosforul activează microorganismele nitrificatoare și pe cele fixatoare de azot, influențând astfel metabolismul azotului.

Solurile brune luvice, luvice, luvisolurile albice și solurile erodate, care predomină pe Praxiteles de deal, se caracterizează prin capacitate mare de reținere a fosfaților.

Experimentând pe solul brun luvic din pajiștile de Agrostis capillaris cu productivitate slab-mijlocie de , D. Daniliuc și colab. (1980) au stabilit că pentru asigurarea unor condiții optime de nutriție a plantelor cu fosfor, în cazul folosirii dozelor de 80-120 kg/ha N, solul trebuie să conțină 35-40 ppm PAL 98-9 mg P2O5 /100g sol.

Pe pajiști cerințele plantelor față de fosfor sunt mult mai reduse în comparație cu cele față de azot și potasiu, cantitățile de îngrășăminte cu fosfor depășesc de 1,5-2 ori consumul cu recolta, datorită transformărilor care duc la scăderea formelor accesibile plantelor.

Epoca de aplicare a îngrășămintelor cu fosfor este toamna, întrucât solubilitatea mai mica a acestora face ca ele sa nu fie spălate în decursul iernii, acest lucru face ca remanenta lor sa fie mai mare, fapt pentru care fosforul se aplică odată la 2-4 ani.

Îngrășămintele cu potasiu.

Potasiul are rol deosebit în folosirea economică a apei de către plante. În solurile bine aprovizionate cu potasiu (K+ ) scade consumul specific de apă al plantelor, ca urmare a influentei acestui element asupra potențialului osmotic al celulei și asupra deschiderii și închiderii stomatelor. Potasiul spre deosebire de azot și fosfor care intra în alcătuirea a numeroase molecule organice din plante, se găsește acumulat sub forma de ioni mai ales în țesuturile cu metabolism intens și cu creștere rapidă.

Potasiul are o funcție mai mult catalitică, contribuind la sinteza proteinelor, activarea enzimelor, translocarea produselor fotosintezei din frunze în alte organe etc.

Potasiul mărește rezistența plantelor la ger și la boli criptogamice, îmbunătățește calitatea furajului și influențează pozitiv producția.

Plantele absorb potasiul din soluția solului sub formă de ioni. De regulă solurile din regiunile de deal (brune luvice, luvisoluri albice) sunt slab aprovizionate în potasiu total (0,6-1,87%). Insuficienta potasiului se accentuează la fertilizarea cu doze ridicate de azot și fosfor, care determină un consum mai mare de potasiu odată cu creșterea producției.

Levigarea potasiului în sol este mult diminuată datorită faptului că potasiul trece prin schimb din soluția solului în complexul adsorbtiv. Acest fenomen este mai evident cu cât solul are o capacitate de adsorbție mai mare. Totuși, după cum menționează Cr. Hera și Z. Borlan (1980), în perioadele cu precipitații abundente cationii de potasiu pot fi deplasați pe profil împreună cu anionii care nu sunt adsorbiți de sol (Cl¯, NO3¯).

Dozele de îngrășământ cu potasiu recomandate pe pajiștile permanente se situează între 40-80kg/ha s.a.

Îngrășămintele cu microelemente

Microelementele au un rol însemnat în metabolismul plantelor, fac parte din compoziția chimică a vitaminelor, a fermenților, a unor sisteme enzimatice, influențează sinteza proteinelor și hidraților de carbon.

Unele microelemente contribuie la sporirea producției și modificarea compoziției floristice.

Pe pajiști se aplică cantități mici de microelemente, putându-se folosi unele reziduuri industriale, bogate în aceste elemente sau diferite săruri.

Îngrășămintele organice

Îngrășămintele organice reprezintă cele mai complete și mai echilibrate îngrășăminte folosite pe pajiști. Pe lângă efectul fertilizant, prin aportul apreciabil de materie organică, aceste îngrășăminte influențează favorabil însușirile fizice și chimice ale solului.

Fertilizarea cu îngrășăminte organice este cea mai economică fertilizare. Pe pajiștile permanente îngrășămintele organice se administrează la suprafața solului. Din acest motiv, eficienta îngrășămintelor solide (gunoi de grajd) este mai scăzută decât la pajiștile temporare și la alte culturi agricole. Gunoiul de grajd aplicat singur, in doze de 20-40 t/ha, este inferior îngrășămintelor chimice în ceea ce privește sporirea producției de substanță uscată.

Astfel, pe pajiștile de Agrostis capillaris cu productivitate bună, doza de 40 t/ha realizează un spor mediu de substanță uscată de numai 34%. La celelalte tipuri de pajiști, producția cel mult se dublează, cu excepția pajiștilor degradate, de Botriochloa ischaemum, unde sporul ajunge la 253%.

Datorită modului specific de administrare, care determină pierderi de azot amoniacal în atmosferă până la 40%, dozele de îngrășăminte se diferențiază puțin în ceea ce privește efectul asupra producției de substanță uscată. De exemplu, pe pajiștile de Agrostis capillaris cu productivitate slab-mijlocie sporul de producție față de martorul nefertilizat este de 79% la doza de 20t/ha gunoi de grajd, de 95% la 30 t/ha și de 103% la doza de 40 t/ha.

La pajiștile de Festuca rupicola sporurile relative de producție corespunzătoare celor 3 doze de gunoi menționate sunt de 86%, 117% si 81%. Exceptând pajiștile de de Jos, care au un potențial mare de producție în condiții de nefertilizare, prin aplicarea dozei maxime experimentate de 40 t/ha gunoi de grajd, nivelul producției realizate nu depășește 2-3 t/ha S.U. pe nici un tip de pajiște, ceea ce reprezintă o producție foarte mică. La acest nivel de producție, efectul gunoiului de grajd este echivalent cu cel realizat prin folosirea dozei de 50-60 kg/ha N.

Gunoiul de grajd este mai bine valorificat când se folosește împreuna cu doze mici și moderate, de îngrășăminte chimice, din care nu trebuie să lipsească cele cu fosfor. Astfel, împreună cu 60-100 kg/ha N, 30-50 kg/ha P2O5 și 50 kg/ha K2O, gunoiul de grajd în doza de 30-40 t/ha realizează, pe pajiștile dominate de Agrostis capillaris, producții de 4-5 t/ha S.U. Fără gunoi de grajd, aceste producții se obțin cu doze de 100-150 kg/ha N, 50 kg/ha P2O5, 50 kg/ha K2O.

Ca atare, prin folosirea gunoiului de grajd împreună cu doze reduse de îngrășăminte chimice se pot obține producții mari și se economisesc în fiecare an aproximativ 50-100 kg/ha azot substanță activă.

Odată cu sporirea producției, gunoiul de grajd, administrat uniform, influențează pozitiv compoziția floristică, în sensul creșterii procentului de participare în vegetație a leguminoaselor.

Gunoiul de grajd insuficient fermentat, provenit de la animalele bolnave, reprezintă și o sursă de îmbolnăvire a animalelor pe pășune, deoarece conține numeroși agenți patogeni care își pot păstra vitalitatea un timp variabil, în funcție de mulți factori (substratul nutritiv, temperatura, umiditate, pH etc.) și care produc infecții foarte grave, adesea mortale (antrax, tetanos, cărbune emfizematos etc.).

Este bine ca în timpul verii platformele de gunoi să fie construite chiar pe pajiști, în apropierea suprafețelor ce urmează a fi fertilizate.

Transportul gunoiului se efectuează zilnic de la taberele de vară amenajate pe pășuni. Gunoiul se așează în platformă bine îndesat, până la înălțimea de 2-.

Epoca optimă de administrare pentru suprafețele ce se pășunează este toamna, iar pentru cele folosite prin cosit, toamna sau primăvara.

Pe pajiștile de deal acțiunea gunoiului de grajd durează în medie 3-4 ani.

Coeficientul mediu de folosire în primul an a azotului din gunoiul de bovine și ovine administrat pe pajiștile permanente este de 18% când se aplică toamna sau iarna si de 24% când se aplică primăvara sau vara.

Un efect deosebit de bun pe pajiștile permanente din regiunile de deal îl au îngrășămintele organice semilichide, precum și mustul de grajd.

Îngrășămintele semilichide se obțin de la adăposturile de taurine prevăzute cu sistem de evacuare hidraulica a dejecțiilor, precum și de la taberele de vară, special construite cu pardoseala pentru spălarea dejecțiilor cu jet de apă și colectarea lor într-un bazin acoperit.

Dejecțiile semilichide și mustul de grajd sunt îngrășăminte bogate în azot și potasiu.

Spre deosebire de gunoiul de grajd, elementele nutritive din aceste îngrășăminte pătrund mai ușor în sol, efectul lor este mai rapid si de durata mai scurta. Cea mai simpla si mai economica metoda de fertilizare a pasunilor este ingrasarea directa cu animalele, prin dejecțiile care raman de la acestea pe pajiște in timpul pășunatului, dar mai ales prin ingrasarea sistematica a unor suprafețe îngrădite, care servesc drept locuri de odihna pentru animale, de regula in timpul nopții. Metoda este cunoscuta sub denumirea de ingrasarea prin târlire.

Pentru a executa o îngrășare corespunzătoare, evitând cantitatea prea mare de dejecții ce determină îmburuienarea pajiștii, se recomandă ca animalele să rămână pe aceeași suprafața un număr de 1-2 nopți pe pajiștile de Agrostis capillaris cu o productivitate bună, 2-3 nopți pe cele de Agrostis capillaris cu productivitate slab-mijlocie și 3-4 nopți pe celelalte tipuri de pajiști de deal. Suprafața ce revine unui animal pentru târlire este de 1-1,5 metri pătrați pentru ovine si 2-3 metri pătrați pentru bovine.

Deși suprafețele ce se pot imbunatati pe aceasta cale sunt mici,datorită multiplelor avantaje pe care le prezintă, în primul rând de ordin economic, este necesar ca îngrășarea prin târlire să fie extinsă și combinată cu alte măsuri de îmbunătățire cum sunt: fertilizarea cu doze mici de îngrășăminte chimice și supraînsămânțarea.

Folosirea amendamentelor pe pajiști.

Pe solurile acide se folosesc amendamente cu calciu: carbonatul de calciu, oxidul de calciu, hidroxidul de calciu, spuma de defecație rezultată de le fabricile de zahăr, dolomita; pe solurile saline și alcaline se folosesc amendamentele: gips, fosfogips, praf de lignit.

Prevenirea și combaterea eroziunii solului pe pajiști.

Eroziunea este procesul natural de desprindere, transport și depunere a particulelor de sol.

Eroziunea pe pajiști poate fi:

de suprafață;

de adâncime.

Eroziunea de suprafața are loc în urma acțiunii picăturilor de ploaie sau scurgerii de suprafață și duce la îndepărtarea materialului dislocat, formându-se șiroiri, rigole mici și eroziunea de hardpan.

Șiroirile se formează după ploile torențiale, pe terenuri proaspăt lucrate, având adâncimea de 1-;

Rigolele mici apar în urma ploilor torențiale sau a topirii rapide a zăpezii și au adâncimea de 5-;

Eroziunea de hardpan apare pe o arătura proaspăta, după o ploaie torențială puternică, se produce până la talpa plugului, pe o adâncime de 20- și o lațime de 1-.

Eroziunea de adâncime are loc în urma scurgerii concentrate a apelor pe versanți și duce la îndepărtarea neuniforma a unei cantități mari de sol. Formele eroziunii de adâncime au un caracter permanent și sunt reprezentate prin rigola propriu-zisă, ogasul și ravena.

Rigola propriu-zisă se formează după ploile torențiale, pe locuri denivelate, are adâncimea de 20-, lungimea variabilă și baza paralelă cu suprafața versantului;

Ogasul are dimensiuni mai mari, cu adâncimea de 0,5-, lățimea de 0,5- si baza paralelă cu suprafața versantului;

Ravena are o adâncime de 3,0-, o lațime de 8,0-, colectând o cantitate foarte mare de apă și sol afectând o suprafață mai mare de teren.

Prevenirea eroziunii pe pajiști se poate face prin măsuri tehnico-organizatorice și lucrări de îngrijire.

Măsurile tehnico-organizatorice constau în sistematizarea fondului pastoral

prin organizarea pășunatului rațional, evitarea supraîncărcării pașunei cu animale și a pășunatului pe timp umed, reducerea drumurilor pe pajiște, respectarea timpului de pășunat și a repausului necesar refacerii covorului ierbos.

Lucrările de îngrijire constau în nivelarea mușuroaielor, împrăștierea

dejecțiilor lăsate de animale, amplasarea corecta a locurilor de odihnă pentru animale, repararea construcțiilor pastorale etc.

Combaterea eroziunii solului pe pajiști se face prin lucrări propriu-zise, care au drept scop crearea condițiilor creșterii unui covor vegetal, capabil să protejeze solul.

Lucrările antierozionale se clasifica în trei grupe:

lucrări de reținere / evacuare a surplusului de apă;

lucrări de combatere a eroziunii și de stabilizare a solului prin plantații

silvice;

lucrări speciale pe ogase și ravene.

Lucrări de reținere / evacuare a surplusului de apă.

Reținerea apei din precipitații se impune mai ales pe pajiștile permanente din zonele de stepă și silvostepă, iar pe pajiștile temporare, mai ales în anul I de vegetație, pentru a evita spălarea solului și a semințelor folosite la semănat.

Evacuarea surplusului de apă de pe pajiștile situate pe pante se face numai în zonele cu exces de umiditate și se preconizează pentru aceasta, a se executa următoarele lucrări: brăzduirea, gropile, scarificarea, valurile de pământ (valuri orizontale și valuri înclinate), canalele de coastă(canalele orizontale sau de nivel și canalele de coastă înclinate).

Lucrări de combatere a eroziunii și de stabilizare a solului prin plantații silvice.

Perdelele antierozionale îmbunătățesc condițiile de microclimat, au un rol important în prevenirea și combaterea eroziunii, fiind și o metodă de delimitare a parcelelor pe pajiști și de producere a materialului lemnos.

Plantațiile silvice în masiv se recomandă a fi înființate pe suprafețele ocupate de ogașe și ravene active, sau pe cele puternic erodate și cu pante mari, care nu pot fi înierbate.

Lucrări speciale pe ogașe și ravene.

În cazul în care nu se pot face lucrări denivelare a ogașelor și ravenelor, pentru

combaterea eroziunii de adâncime se fac lucrări speciale, care se referă la

cleionaje, praguri, baraje, fascinaje, garnisaje, gărdulețe.

Supraînsămânțarea.

Reprezintă cea de a doua măsură tehnologică de bază, după fertilizare, pentru sporirea producției și îmbunătățirea valorii furajului obținut. Supraînsămânțarea se face pe pajiștile permanente cu grad redus de acoperire cu vegetație ierboasă, precum și la cele cu compoziție floristică necorespunzătoare, în special cu procent redus de leguminoase.

Supraînsămânțarea este obligatorie pe pajiștile fertilizate prin târlire, pe cele la care s-au făcut lucrări tehnico-culturale, simple sau complexe și pentru prelungirea duratei de folosire a pajiștilor temporare.

În funcție de relief, supraînsămânțarea pajiștilor se poate face:

mecanizat;

manual.

Epoca optimă de efectuare a supraînsămânțării este primăvara devreme, când temperatura nu coboară sub 0ºC, solul are rezervă suficientă de apă și vegetația existentă face concurență redusă instalării noilor plante. Semințele se introduc în sol la adâncimea de 1,5-.

În primul an de la supraînsămânțare pajiștea se folosește numai ca fâneață.

2.2. Măsuri radicale.

Lucrările radicale se referă la un complex de activități care au ca scop transformarea pajiștilor permanente degradate în pajiști semănate.

Refacerea radicală a pajiștilor permanente degradate reprezintă o măsură ce se impune în cazul în care covorul vegetal are o acoperire slabă, sub 60%.

Pregătirea terenului.

Prin lucrările de pregătire a terenului se urmărește: distrugerea vechiului covor vegetal și crearea condițiilor pentru semănat.

Pregătirea terenului se face prin mai multe metode in funcție de grosimea stratului de țelină, vegetația existentă și panta terenului. Se disting trei metode de baza:

pregătirea terenului cu mobilizarea superficială a solului (3-);

pregătirea terenului cu mobilizarea medie a solului (5-);

pregătirea terenului cu mobilizarea profundă a solului (20-).

Pregătirea terenului cu mobilizarea superficială a solului – metoda se poate aplica pe suprafețele unde vegetația existentă a fost distrusă cu un erbicid de contact. La circa 2-3 săptămâni după erbicidare se va întoarece terenul cu mașina combinată MCR-2,5 sau cu freza de tip Rotaseeder.

Pregătirea terenului cu mobilizarea medie a solului – în acest caz, se folosesc grape cu discuri sau freze pentru pajiști.

Pregătirea terenului cu mobilizare profundă a solului – constă în efectuarea arăturii, cu plugul la 20-25cm adâncime, în raport cu grosimea stratului arabil.

Culturile premergătoare.

În țara noastră se folosește mai mult varianta înființării pajiștilor temporare după desțelenire denumită și regenerarea rapidă a pajiștilor.

Fertilizarea de bază și aplicarea amendamentelor.

Pajiștile temporare, prin producțiile ridicate pe care le realizează sunt mari consumatoare de elemente nutritive din sol. De asemenea pajiștile temporare dau rezultate bune și de calitate când reacția solului este neutră sau slab acidă.

Pajiștile temporare, în comparație cu cele permanente, valorifică mai eficient îngrășămintele organice, cele chimice mai greu solubile și amendamentele.

Specii și soiuri folosite la înființarea pajiștilor temporare.

La înființarea pajiștilor temporare se utilizează amestecuri alcătuite din specii de graminee și leguminoase perene valoroase și mai rar graminee în cultură pură sau amestecuri formate din graminee.

În țara noastră cele mai răspândite specii în cultură sunt: Dctylis glomerata, Festuca pratensis, Lolium perene, Phleum pratense, dintre graminee și Trifolium repens, Medicago sativa, Trifolium pratense, Lotus corniculatus, dintre leguminoase.

Alcătuirea amestecurilor de graminee și leguminoase perene.

In vederea alcătuirii amestecurilor de graminee si leguminoase perene se parcurg succesiv mai multe etape de lucru:

Stabilirea duratei și a modului de folosire a pajiștilor temporare

În funcție de durata de folosire, pajiștile temporare se împart în trei categorii:

– pajiști cu durată scurtă de folosire (2-3 ani)

– pajiști cu durată medie de folosire (4-6 ani)

– pajiști cu durată lungă de folosire (> 6 ani)

Stabilirea numărului de specii din cadrul amestecurilor

Pentru pajiști cu durată scurtă de folosire se recomandă 2-3 specii, pentru cele cu durată medie de folosire se recomandă 3-5 specii, iar pentru cele cu durată lungă se recomandă 4-6 specii.

Stabilirea proporției gramineelor și leguminoaselor în cadrul

amestecurilor

Pentru a obține compoziția floristică dorită, este necesar ca la stabilirea proporției dintre cele două grupe de plante să se țină seama de durata și modul de folosire al pajiștilor, precum și de particularitățile biologice ale speciilor componente.

Alegerea speciilor și stabilirea ponderii a fiecărei specii în amestec

Alegerea speciilor se face în funcție de condițiile naturale ale zonei, durata și mai ales modul de folosire, ritmul de dezvoltare și vivacitatea speciilor respective.

În cadrul fiecărei grupe de plante, procentul de participare în amestec al fiecărei specii se stabilește în funcție de valoarea economică a speciei, adaptabilitatea la condițiile pedoclimatice, pretabilitatea la modul de folosire stabilit și de direcția de evoluție dorită a viitorului covor vegetal.

Alegerea soiurilor în cadrul fiecărei specii

Se recomandă folosirea de soiuri cu același indice de precocitate sau cu indici de precocitate apropiați.

Calculul cantității de sămânță

Calculul cantității de sămânță se face pentru fiecare specie din amestec pe baza următoarelor elemente:

– cantitatea de sămânță în cultură pură (kg/ha) la valoarea utilă de 100%

(N);

– procentul de participare în amestec (p);

– procentul de sămânță utilă (S.U.).

Cantitatea de sămânță pentru fiecare specie (Q) se determină cu relația:

Q (kg/ha) = p x N/S.U.

Cantitatea de sămânță rezultată din calcul se corectează în funcție de capacitatea de concurență a speciilor din amestec.

Prin însumarea cantităților de semințe astfel corectate rezultă cantitatea de sămânță amestec necesară pentru un hectar, pe baza căreia se fac reglajul mașinii de semănat și planul de aprovizionare pentru suprafața proiectată.

Sămânața și semănatul.

Semănatul ierburilor perene necesită o atenție deosebită. Acesta se poate realiza cu sau fără plantă protectoare.

Epoca de semănat

Epoca optimă de semănat este primăvara devreme, când solul permite intrarea mașinilor agricole, iar temperatura este constant peste 0oC.

Metoda de semănat

Semănatul se poate realiza prin mai multe metode ce variază în funcție de configurația și panta terenului, însușirile semințelor, dotarea tehnică, prezența sau absența plantei protectoare etc. Cele mai folosite metode sunt: semănatul în rânduri distanțate la 12,5-15cm, semănatul prin împrăștiere manual sau mecanic.

Adâncimea de semănat

Adâncimea de semănat se stabilește în funcție de mărimea și forma semințelor, puterea de străbatere, textura și umiditatea solului, variind între 1-3cm.

Lucrări de îngrijire

Aplicarea corectă și la timp a lucrărilor de îngrijire, mai ales în anul întâi, favorizează realizarea unui covor vegetal uniform și bine încheiat, premisa obținerii unor produse ridicate.

Irigarea de răsărire

Această lucrare este necesară după semănatul de la sfârșitul verii dar uneori și în primăverile secetoase, cu o normă de udare de 150-200m3/ha.

Distrugerea crustei

Pentru distrugerea crustei se folosește tăvălugul neted înfășurat cu sârmă ghimpată, grapa de fier cu colții îndreptați în sus sau cu o grapă de mărăcini.

Compeltarea golurilor

În cazul semnalării golurilor, se impune completarea acestora cu sămânță din același amestec. Când suprafețele cu goluri sunt mari, operațiunea se face cu mașini de semănat, iar pe suprafețe reduse se poate face manual.

Combaterea buruienilor

Aceasta este lucrarea cea mai importantă din anul întâi de vegetație la pajiștile temporare semănate fără plantă protectoare și la cele înființate primăvara.

Combaterea mecanică constă în cosirea repetată a buruienilor cu coasa, cu diferite cosiri ușoare, înainte ca acestea să fructifice.

Pe terenurile cu o îmburuienare puternică se recomandă folosirea erbicidelor. Dintre acestea menționăm: S.D.M.A., Aretit, Basagran, Acetadin, Asulox.

[NUME_REDACTAT] această lucrare se urmărește obținerea de producții mari și de bună calitate, precum și menținerea unui covor ierbos valoros pe toată durata folosirii.

[NUME_REDACTAT] regiunile secetoase sau cu precipitații neuniform repartizate, se impune irigarea pajiștilor temporare cu o normă de udare de 400-600m3/ha.

Irigarea se poate face prin aspersiune sau prin revărsare, cu rigole orizontale sau înclinate, în funcție de panta terenului.

Folosirea pajiștilor temporare

Modul de folosire a pajistilor temporare are o influență însemnată asupra evoluției covorului vegetal, a duratei de folosire economică, precum și asupra cantității și calității furajului obținut. Pajiștile temporare se pot folosi prin pășunat, cosit sau mixt.

Refacerea pajiștilor temporare

După 3 – 5 ani de folosire covorul vegetal începe să se rărească, mai ales prin dispariția treptată a leguminoaselor. În aceste situații se impune refacerea pajiștilor respective care se poate realiza prin două procedee: supraînsămânțarea sau reînsămânțarea.

CAPITOLUL IV

Folosirea pajiștilor prin pășunat

Valorificarea pajiștilor prin pășunat o constitue înca din cele mai vechi timpuri una din posibilitățile de folosire eficientă a acestor categorii de terenuri, având drept scop creșterea animalelor.

Avantajele folosirii pajiștilor prin pășunat sunt:

mișcarea permanentă în aer curat, sub efectul razelor solare, favorizează

formarea unui organism sănătos;

influențează pozitiv producția și reproducția animalelor;

animalele întreținute pe pașuni sunt mai robuste;

tineretul se dezvoltă mai repede;

sterilitatea se reduce foarte mult;

animalele crescute pe pașune nu se îmbolnăvesc de rahitism datorită formării

vitaminei D, antirahitice, care influențează asimilarea calciului și fosforului;

folosirea furajului verde prin pășunat elimină unele lucrări legate de

întreținerea animalelor la grajd ( recoltarea, transportul și administrarea furajului la iesle, îndepărtarea gunoiului etc. );

producția animalelor se realizează la cel mai scăzut cost;

iarba folosită prin pășunat constitue cel mai ieftin furaj pentru animale;

pașunea oferă un furaj fraged, suculent, ușor digestibil, cu gust și miros

plăcut, ceea ce face să fie consumat cu plăcere de animale.

4.1. Sisteme de pășunat:

pășunatul liber, nerațional, sistematic;

pășunatul în front;

pășunatul sistematic, rațional, pe parcele( tarlale);

pășunatul dozat;

pășunatul în fâșii sau cu porția.

Pășunatul liber este cea mai primitivă metodă folosită, producând mari neajunsuri. Pe pașunile în pantă are loc distrugerea stratului de țelina și declanșarea unor fenomene grave de eroziune a solului, mai ales când se pășunează pe vreme umedă și cu un număr prea mare de animale.

În cazul acestei metode, când animalele au libertatea de a cutreiera toată pașunea, are loc un pășunat selectiv. Animalele aleg plantele cele mai bune, pe care le pașunează repetat și astfel cu timpul acestea dispar. Locul lor este luat de plante slabe și de buruieni, care, nefiind pășunate, ajung la maturitate și se înmulțesc cu ajutorul semințelor. În felul acesta producția pașunii scade de la un an la altul, se înrautățește compziția floristică și se reduce foarte mult calitatea furajului.

Pășunatul acesta este cu atât mai puțin indicat pe pașunile pe care s-au executat lucrări de ameliorare. Practic in acest caz, tot ceea ce s-a realizat prin ameliorare se anulează prin pășunat liber.

Pășunatul în front (după modul de așezare a animalelor), este mult mai buna decât pășunatul liber, însa este caracteristică tot unei exploatări extensive a pașunilor.

Pășunatul sistematic este o metoda moderna, intensiva, caracteristică unităților în care se aplică cu regularitate lucrări de ameliorare și care obțin producții mari și foarte mari.

Avantajele acestei metode sunt:

sporirea producției pașunilor, ca urmare a faptului că plantele, după ce sunt

pășunate, au la dispoziție timp suficient pentru a se reface;

repartizarea mai uniformă a producției de iarbă pe cicluri;

îmbunătățirea compziției floristice;

creșterea gradului de consumabilitate a plantelor și valorificarea într-o

măsură mare (70-75%) a substanțelor nutritive cuprinse în iarba de pe pașune;

prevenirea îmbolnăvirii animalelor de parazitoze, deoarece, în timpul scurt

cât rămân pe o tarla, oulele și larvele paraziților intestinali nu ajung la stadiul de invazie;

executarea cu ușurință a lucrărilor de îmbunătățire în complex ( aplicarea

îngrășămintelor minerale, combaterea buruienilor etc.) după ce animalele au parăsit tarlaua;

prevenirea declanșării eroziunii pe terenurile în pantă și a înrăutățirii

condițiilor de viață a plantelor autotrofe valoroase.

În cadrul pășunatului pe tarlale, animalele pot să rămâna pe pășune tot timpul sau numai 3-4 ore dimineața și după amiaza. Restul timpului fiind ținute în tabere de vară.

Pășunatul dozat constă în atribuirea unor porțiuni din tarla, delimitate cu ajutorul gardului electric, calculate în așa fel, încât animalele să aibă la dispoziție iarba necesară pentru o zi sau pentru o jumătate de zi. În acest caz animalele se află în permanență între două garduri electrice, unul care delimitează pășunea pe care animalele pășunează pentru prima dată și altul care delimitează suprafața folosită înainte. Pentru un animal mare este necesară o suprafață de 150- la primele două cicluri de pășunat și de cca la ciclurile următoare.

Pășunatul în benzi sau fâșii se atribuie animalelor porțiuni limitate de pășune, sub forma unei fâșii cu o lățime de 0,5-1m. Lungimea unei fâșii se stabilește în funcție de numărul de animale atribuind 1,5 m/cap tineret bovin si 2,0 m/cap bovină adultă care pășunează. Delimitarea fâșiei se face cu ajutorul gardurilor electrice. Cel dinspre suprafața nepășunată se deplasează în mod treptat, pe măsură ce plantele au fost consumate, iar cele din spatele frontului de furaje se mută la 3-4 zile.

Pășunatul dozat și pășunatul cu porția se pot aplica și fără împărțirea pășunii în parcele (tarlale), mai ales la pășunile foarte productive, pajiștile temporare și la plantele de nutreț cultivate, pentru a se reduce procentul plantelor neconsumate.

4.2. Tehnica pășunatului.

Data începerii pășunatului are o mare influență asupra vegetației, condițiilor staționare și sănătății animalelor. La alegerea datei de începere a pășunatului trebuie să se țină seama de înălțimea plantelor și de starea de umezeală a solului.

Momentul cel mai bun este când plantele au înălțimea de 10-, în cazul pășunilor formate din plante mărunte și de 15- pe pășunile formate din plante înalte, solul s-a zvântat și temperatura pe timpul nopții nu scade sub 5ºC. În regiunile de dealuri, unde terenurile în pantă sunt numeroase, respectarea acestor norme devine obligatorie (pentru a se preveni declanșarea fenomenelor de eroziune).

Tot pentru prevenirea eroziunii solului, porțiunile de pășune situate pe pante și unde gradul de acoperire a solului cu vegetație este slab și pericolul de eroziune iminent, nu se vor pășuna primăvara decât mai târziu sau chiar la ciclul al 2-lea.

De multe ori pășunatul în regiunile de dealuri începe mult mai repede, când solul este înca foarte umed, din lipsa de furaje. În acest caz se distruge stratul de țelină, se bătătorește solul și se înrăutățește regimul de aer, se formează gropi și mușuroaie. Pe terenurile în pantă se declanșează fenomene grave de eroziune a solului. Producțiile care se obțin sunt din ce în ce mai mici, deoarece încep să se epuizeze rezervele din părtile subterane, pe seama cărora are loc formarea masei vegetative.

Pășunatul foarte timpuriu prezintă si alte neajunsuri. Iarba este prea tânăra, conține multă apă și din această cauză are un efect laxativ epuizant. Datorită rapidității tranzitului, are loc o eliminare excesivă de săruri minerale de cupru, magneziu, dar mai ales de sodiu. Această iarbă conține puțina celuloză și se pretează puțin la salivație și rumegare, animalele fiind predispuse la unele forme de indigestie și chiar la meteorizații. Conține cantități mari de azot, ceea ce determină acumularea amoniacului în stomacul animalelor și declanșarea unor fermentații periculoase.

Începerea pășunatului mai târziu nu prezintă atâtea neajunsuri pentru animale, însă în acest caz creste conținutul de celuloză, se reduce consumabilitatea și valoarea nutritivă a furajului.

În mod obișnuit, la primul ciclu de pășunat plantele cresc mai repede și nu pot fi pășunate toate tarlalele la timp. De aceea, una sau doua tarlale se cosesc când plantele sunt în burduf și se pășuneaza la ciclul al doilea. Uneori este nevoie să se cosească și a treia tarla, când plantele sunt înspicate. Această tarla va fi pășunată la ciclul al doilea sau al treilea. Iarba care rezultă se transformă în fân sau se însilozează.

Înălțimea de pășunat este de 3- de la suprafața solului, pe pășunile de deal formate din plante mai joase, cu multe frunze bazale și de 4- pe pășunile cu plante mai înalte. Daca se pășunează mai de jos, regenerarea plantelor va fi mai slabă și producțiile la ciclurile următoare mai mici. Aceasta se explică prin faptul că regenerarea are loc numai pe seama lăstarilor care se formează din mugurii și nodurile de înfrățire situate pe organele din sol. Mugurii superficiali și lăstarii scurți, care au un rol important în refacerea masei vegetative după pășunat, nu mai participă la acest proces, fiind îndepărtați în timpul pășunatului executat prea jos. Acest mod de pășunat reprezintă o caracteristică a pășunatului nerațional, cu un număr mare de animale și o perioada prea lungă. În condițiile pășiunilor de deal, modul acesta de pășunat contribuie în cea mai mare măsură la declanșarea fenomenelor de eroziune.

Data încetării pășunatului trebuie sa fie cu 25-30 zile înainte de venirea înghețurilor permanente. Plantele au astfel posibilitatea să-și refacă cel puțin parțial rezervele de substanțe nutritive din sol și în felul acesta să reziste mai bine la înghețurile din timpul iernii, primăvara pornesc mai repede în creștere și pășunatul poate sa înceapă mai devreme.

De multe ori pășunatul se prelungește toamna prea târziu. Practica aceasta dăunătoare este foarte răspândita pe pajiștile de deal, animalele care sunt coborâte de pe pasiunile de munte si alpine fiind ținute pe pasuni chiar pana la venirea înghețurilor.

Frecventa pășunatului este in funcție de compoziția floristica a pășunilor, de lucrările care se aplică pe pășuni, de intensitatea pășunatului. Pășunile permanente de deal se pot pășuna în bune condiții de trei ori într-o perioadă de vegetație. Prin urmare, de pe aceste pășuni se realizează 3 cicluri de pășunat, timpul de regenerare a plantelor fiind de 30-40 de zile.

Mărirea numărului ciclurilor de pășunat până la 4-5 este posibilă numai în cazul pășunilor temporare și permanente în care se aplică azot după fiecare ciclu de pășunat și se irigă pentru a se grăbi regenerarea plantelor.

Folosirea tarlalelor se face în așa fel încât animalele să aibă în permanență la dispoziție hrana necesară, fără ca să distrugă covorul vegetal și să se strice stratul de țelina.

Tarlalele pot să fie pășunate pe toată suprafața sau pe porțiuni mai mici, cu ajutorul gardului electric. Este bine ca pe pășunile ameliorate, care dau producții mari, să se aplice pășunatul cu gard electric, pe porțiuni mici. Procedând așa, crește gradul de consumabilitate al plantelor, se evita bătătorirea solului și înrăutățirea condițiilor de viață din sol, se accelerează ritmul de regenerare a plantelor.

Stabilirea sistemului de folosire a tarlalelor (parcelelor).

La stabilirea suprafeței tarlalelor se pornește de la principiul ca tarlalele să aibă producție cât mai apropiată între ele. În același timp, se ține seama și de configurația terenului, pentru a se folosi în cât mai mare măsura formele naturale ale reliefului la delimitarea tarlalelor.

Deoarece în cadrul unei exploatări raționale a pășunilor se aplică cu regularitate un complex de lucrări de îmbunătățire, se realizează în timp o uniformizare a producției pe toată pășunea. În acest caz, este bine ca tarlalele sa aibă încă de la început suprafețe egale sau foarte apropiate, aceasta mai ales când delimitarea lor se face cu garduri fixe, care nu se pot muta așa ușor de la un an la altul.

Forma cea mai buna a tarlalelor este dreptunghiulară, deoarece în acest fel este posibil să se organizeze cu mai multă ușurință pășunatul în interiorul tarlalelor, pe suprafețe mici, cu ajutorul gardului electric.

La stabilirea formei trebuie să se țină seama de relief, de posibilitatea de a construi cât mai ușor drumul principal de acces pe pășune, din care animalele pătrund în fiecare tarla.

Tarlalele se delimitează prin formele naturale existente pe pășune (râuri, vai, pâlcuri de arbuști, drumuri etc.), prin semne convenționale sau prin garduri.

Lucrările care se execută înaintea începerii pășunatului.

Înaintea introducerii animalelor pe pășune se impune să se execute un ansamblu de lucrări tehnico-organizatorice, de natură să permită desfășurarea pășunatului în bune condiții și să stimuleze creșterea plantelor, deci să contribue la mărirea producției.

Aceste lucrări sunt foarte diferite, fiind determinate în special de factorii naturali locali, ca de exemplu:

curățirea pasunii de mărăcinișuri, resturi aduse de ape, pietre;

nivelarea terenului și evacuarea excesului de apă;

distrugerea buruienilor și a plantelor toxice;

repararea drumurilor de acces pe pășune și a gardurilor;

repararea și dezinfectarea construcțiilor existente (stâne, casării, adăposturi

etc.) și începerea lucrărilor la alte construcții necesare unei bune exploatări a pășunilor.

De asemenea, se executa toate lucrările care privesc asigurarea animalelor cu apa de băut.

Se cunoaște ca producțiile obținute de la animale sunt mult influențate de cantitatea si calitatea apei pe care o au la dispoziție. În general animalele beau multă apă, cantitățile consumate fiind condiționate de mai mulți factori. Astfel, cu cât animalele sunt mai grele și dau producții mai mari de lapte, vor consuma mai multă apă.

Consumul de apă este în strânsa legătură cu conținutul de substanță uscată ingerată. În mod obișnuit pentru S.U. ingerată bovinele au nevoie de 4- apa, iar ovinele si cabalinele, de 2- apa.

Animalele trebuie să aibă la dispoziție, pe tarla, în permanență apă curată. Când acest lucru nu este posibil, se amenejează adăpători la distanțe de cel mult 500m de locul de pășunat.

Lucrări care se execută pe pășuni în timpul pășunatului.

În timpul pășunatului, lucrările care se execută au ca scop refacerea cât mai rapidă a plantelor și prevenirea înmulțirii buruienilor. Ele se execută cu mai multă ușurință pe pășunile împărțite în tarlale, după ce animalele trec pe tarlaua următoare si constau in: împrăștierea uniformă a dejecțiilor de la animale, aplicarea suplimentară a îngrășămintelor minerale cu azot (cate 40-50 kg/ha azot după fiecare ciclu de pășunat), irigarea, distrugerea buruienilor neconsumate etc.

Introducerea animalelor pe pajiști modifică sistemul sol-plantă, deoarece cantități importante de elemente nutritive sunt prelevate prin iarba si o anumita fracțiune este ingerata de animale, pentru a fi apoi restituita sub forma de dejecții si folosita din nou de către plante.

Iarba recuperează cantitati importante de elemente nutritive. S-a constatat ca pe o rază de 50-, în jurul locului de impact, crește foarte mult conținutul de N, K, Cl din plante, cu atât mai mult cu cât plantele sunt mai aproape de centru (V. Lombaert, 1984).

Când dejecțiile sunt concentrate în locurile de adăpare sau unde se odihnesc în mod obișnuit animalele, deci in zone cu mai puțina iarba, recuperarea elementelor nutritive prin plante este neînsemnata.

Modul acesta de valorificare a elementelor nutritive din dejecții determină o creștere foarte neuniformă a plantelor. De aceea este necesar ca după încheierea pășunatului pe fiecare tarla, să se execute împrăștierea cât mai uniformă a dejecțiilor pe toată suprafața. În acest fel plantele vor avea o dezvoltare mai uniformă și se va evita instalarea plantelor nitrofile, reprezentate prin buruieni, in locurile unde cad dejecțiile. Aceasta lucrare este obligatorie când pășunează bovinele și nu se execută când pășunează ovinele, deoarece dejecțiile rămân destul de uniform pe suprafața pășunii.

Cea mai importantă lucrare este cea de aplicare fracționată a îngrășămintelor minerale cu azot. În felul acesta este stimulată mult creșterea plantelor după ciclurile de pășunat, iar producțiile care se obțin sunt destul de apropiate în tot cursul perioadei de vegetație.

CONCLUZII.

Vegetația pajiștilor permanente reprezintă o importanta sursa de nutrețuri suculente si fibroase iar întreținerea animalelor pe pajiști, le menține sănătatea, favorizează creșterea tineretului, asigura reproducția.

Pajiștile temporare sunt mai productive și dau nutreț de calitate mai bună decât pajiștile permanente. Productivitatea pajiștilor temporare este determinata de precipitații, altitudine si modul de folosire.

Amestecurile de graminee si leguminoase perene în pajiștile temporare dau producții ridicate, datorita folosirii mai bune a nișelor ecologice, producții mai mari de proteine determinate de participarea leguminoaselor, economii de îngrășăminte cu azot, capacitate mare de refacere a structurii solului, rezistenta buna la seceta si ger a plantelor crescute în amestec fată de culturile pure.

Data începerii pășunatului are influentă asupra vegetației și condițiilor staționare. Prin pășunatul prea devreme când solul este umed se distruge stratul de țelină, se tasează solul, se formează gropi si mușuroaie. Aceste modificări atrag după sine importante modificări în compoziția floristică, dispărând plante autotrofe valoroase din punct de vedere furajer. Pășunatul prea târziu duce la dispariția unor specii din compoziția floristica a pajiștilor.

Înălțimea de pășunat influențează timpul de refacere al plantelor, în felul acesta reducându-se numărul ciclurilor de pășunat, iar producțiile scad.

Frecvența pășunatului prezintă importanță pentru compoziția floristică a pasiunilor și pentru producția animalelor.

BIBLIOGRAFIE.

1. BARBULESCU C., MOTCA GH. – 1987 -“PAJISTELE DE DEAL DIN ROMANIA” ED. CERES, BUCURESTI.

2. IRINA VINTILA SI COLAB. – 1984 -“SITUATIA AGRONOMICA A SOLURILOR DIN ROMANIA”

3. PROF. UNIV. DR. VASILE VINTU – 2003 – “CULTURA PAJIȘTILOR SI A PLANTELOR FURAJERE” SUPORT CURS I.D.

4. www.google.ro

5. http://ro.wikipedia.org/