Cultura Mass Media

MODUL B – CULTURA MASS MEDIA

Mass media & noua paradigma culturala

Connor Steven – Cultura postmoderna

Televiziunea si productiile video reprezinta mijloace de cultura de masa care utilizeaza tehnici de reproducere tehnologica. In aceasta calitate, ele lasa impresia ca intruchipeaza organic depasirea naratiunii moderniste a individualitatii artistului care se zbate sa transforme un mediu fizic anume. Se pare ca in artele reproductibile, de genul televiziunii si productiilor video, unicitatea, permanenta si transcendenta (mediul transformat de subiectivitatea artistului) au pierdut irevocabil teren in favoarea multiplicitatii, efemerului si caracterului anonim.

Sfera TV si video cuprind cele doua lumi ale culturii de masa si ale culturii avangardiste minoritare. Productiile video exemplifica intr-o maniera deosebit de sugestiva dihotomia postmoderna dintre strategiile disruptive ale avangardei si procesele prin care astfel de strategii sunt absorbite si neutralizate. Insasi familiarizarea cu televiziunea si raspandirea la scara mondiala a facilitatilor acesteia atat in sfera productiei cat si a consumului fac ca problema transgresiunii si incorporarii sa revina permanent cu forta.

Conceptiile privind productiile TV si video postmoderne imbrata doua forme care se identifica corespunzator cu ipoteza de „incalcare a regulilor” si cu cea de „incorporare”. Prima forma isi propune sa identifice trasaturile postmoderne din interiorul televiziunii sau sa identifice si sa promoveze modalitatile novatoare oferite de video-textele postmoderne.

Forma dominanta in televiziune o constituie „reluarea” – transmiterea realitatii direct si intr-un timp real telespectatorului, aparent fara nicio selectare, control sau mediere. In contrast cu aceasta forma care isi are originile in transmisia in direct a stirilor si manifestarilor sportive, nelimitandu-se insa la acestea, se introduce forma postmoderna de televiziune care recunoaste de buna voie jocul semnificativului vizual, neemitand nicio pretentie in sensul transmiterii „realului”.

Videoclipurile de muzica rock reprezinta forma de televiziune preferata de teoreticieni ai postmodernismului (E. Ann Kaplan care a dedicat o carte studierii canalului MTV). Kaplan clasifica videoclipurile rock in 5 categorii: romantice, social constiente, nihiliste, clasice si postmoderne. Schema realizata constituie in observarea distinctiilor dintre ele, in mare masura in functie de tema si continut. Videoclipurile romantice se bazeaza pe naratiune, pe temele despartirii si impacarii, alaturi de proiectarea unor relatii secuale „normale”, in timp ce videoclipurile nihiliste, asociate cu artisti ca Billy Idol si Van Halen sunt non sau anti-narative si pun accentul pe un amestec exotic de sadism, masochism, homosexualitate si hermafroditism. Clipurile clasice fie utilizeaza tiparul hollywoodian, caracteristic al privirii (masculine) insistente, indreptate „voyeur-ist” spre siluete feminine pe care le transforma in obiecte ale dorintei, fie folosesc sau parodiaza genuri hollywoodiene cum sunt filmul de suspans, horror si SF (ex: Thriller al lui M. Jackson).

Ceea ce Kaplan considera a fi creatii postmoderne sunt cele care refuza sa se incadreze in aceste directii distinctive. Ceea ce caracterizeaza videoclipul postmodern este refuzul sau de a adopta o pozitie limpide vis-a-vis de imaginile sale, particularitatea sa de a reactiona echivoc in sensul de a nu comunica un sentiment clar. In video-clipurile postmoderne, spre deosebire de celelalte categorii specificate, fiecare element al textului este subminat de alte elemente: naratiunea este subminata de pastisa: semnificatia este subminata de imagini care nu se armonizeaza intr-o inlantuire coerenta; textul este aplatizat creand un efect bidimensional si refuzant sa-i ofere spectatorului o pozitie clara in lumea filmului.

Totusi, intr-un anumit sens, intreaga sfera a muzicii rock contemporane este in esenta postmoderna; cu siguranta Kaplan intentioneaza sa declare ceva asemanator in privinta productiilor canalului MTV in ansablu. Intentia este motivata de faptul ca MTV a reciclat constient intreaga istorie a muzicii rock.

Dar epoca postmoderna a muzicii rock nu se caracterizeaza atat printr-un anume stil identificabil, cat prin multiplicarea stilurilor care sunt acum proiectate ca un set de optiuni de productie. Pe masura ce inaintam in postmodernismul anilor ’80, diferitele tipuri de videoclip incep sa reflecte pur si simplu un look diferit, mai curand decat sa reprezinte exact ceea ce am putea numi ideologii diferite. Aceasta aplatizare a istoriei rock-ului intr-un prezent nediferentiat ajunge sa caracterizeze insasi productia canalului MTV, care cuprinde si repune in circulatie ca marfuri stilistice stilurile diferitelor perioade din istoria muzicii rock.

Videoclipurile rock postmoderne au implicatii asupra feminismului, deoarece „sfaramarea formelor realiste traditionale atrage dupa sine, uneori, o deconstructie a prerezentarilor conventionale de sex-simbol, deschizand calea unor noi posibilitati de imaginare a femeii”. Printr-un salt inainte, care nu este nici explicat si nici usor de explicat, Kaplan prezinta, ca un alt argument in favoarea videoclipurilor postmoderne privite prin prisma feministelor, faptul ca „acestea ofera spectaolului-femeie placeri senzoriale – culoarea, sunetul, tiparul vizual – precum si placerea fortei si a miscarii trupului, deschizand astfel noi posibilitati de exprimare a dorintei feminine.”

Cele mai cuprinzatoare consideratii privind pretentiile radicale emise de productiile video postmoderne ii apartin lui Fredric Jameson. Pentru el, productiile TV si video reprezinta, prin insasi formele lor, contestari nu numai ale hegemoniei modelelor estetice moderniste, dar si ale dominatiei contemporane a limbajului si a instrumentelor conceptuale asociate cu lingvistica si stiinte semiotice. In centrul argumentatiei lui Jameson se afla accentul pus pe asimilarea perfecta a subiectului privitor in structura mecanica a mijloacelor video. Prin aceasta, el intelege ca, in timp ce alte forme reprezentationale, de genul romanelor sau filmelor, se angajeaza sa produca efectele „timpului real”, cand in realitate il denatureaza (prin racursiuri, transfocator, cadru larg variind focarul obiectivului si altele), productiile video- sau cel putin cele non-narative de avangarda – inchid spectatorul in timpul videoului care, in final, nu este nimic altceva decat „timpul real” al aparatului insusi care deruleaza banda pana la sfarsit.

In viziunea lui Jameson, productiile video de avangarda sunt considerate a fi forma esentiala de creatie video alaturi de programele de publicitate TV care, in mod evident, imita filmul, in calitatea lor de ramificatie ciudata si nelegitima a acestuia, prin producerea de efecte narative, de aceea, el descopera motive de uimire nu in faptul ca spoturile publicitare TV imita alte forme vizuale temporale de media, ci in modul in care acestea reusesc sa lase impresia timpului fictiv, utilizand ceea ce el considera a fi „limbajul strict non-fictiv al creatiei video”

Teoriile culturii contemporane exprima o dubla subordonare: in primul rand, fata de impulsul democratic de a micsora decalajul dintre cultura elitista elevata si cultura de masa sau populara, si, in al doilea rand, fata de lexiconul unei subversiuni si deconstructii culturale care, partial, este mostenit din cultura modernista si de la teoreticienii avangardei acesteia. Pentru multi dintre teoreticienii fenomenului contemporan, cultura de masa nu mai semnifica adversarul de temult al creativitatii individuale, iar efortul depus de o buna parte a acestei critici s-a concentrat asupra gasirii unor modalitati de a credita cultura de masa cu un potential subversiv sau progresist. In cazul particular al televiziunii, acest efort este deosebit de intens, deoarece televiziunea actioneaza, pe atat de multe cai evidente, in sensul banalizarii inovatiei culturale.
la fel ca si textul spectacolului, reteaua de televiziune nu isi propune sa reprezinte lumea, ci se joaca pe sine, in propriile sale forme si limbaje, intr-un prezent absolut al interpretarii. Aceasta lume a saturatiei comunicationale este, de fapt, golita de emotii sau „rece” si starea psihica reprzentativa pentru ea nu este isteria, situatie in care corpul si simptomele sunt transformate in „textul” exteriorizat al sentimentelor si dorintelor interioare, ci schizofrenia care, este nu atat starea unei retrageri din lumea exterioara, cat conditia unei inaintari extrem de puternice a acestei lumi in constiinta bolnavului, care se dezintegreaza dureros prin lipsa distantarii; este „proximitatea absoluta, caracterul total intantaneu al lucrurilor, sentimentul lipsei oricarei aparari, a oricarei posibilitati de retragere. Este sfarsitul launtricului si al intimitatii, supraexpunerea si transparenta lumii care le traverseaza fara a intampia niciun obstacol”.

Ecranul televizorului este cel care, mai presus de orice, ofera metafora pentru toate aceste teme: vizibilitatea absoluta, pierderea eului launtric, proliferarea informatiei si a comunicarii.

FILMUL

Posibiilitatea realizarii unor reproduceri multiple ale oricarei opere de arta date este considerata de Walter Benjamin drept o amenintare la adresa „aurei”care inconjoara opera de arta, cu alte cuvinte, impotriva constientizarii unicitatii ei in spatiu si timp, si a miturilor aferente privind permanenta absoluta si distantarea ei sublima de lumea materiala. Dupa opinia lui Benajmin, filmul mai presus de orice, este cel care distruge sau desfiinteaza aceasta esenta a aurei. Distrugerea aurei spirituale a artei este realizata chiar prin formele de productie speifice filmului. In timp ce un actor de teatru interpreteaza totul dintr-o data si intr-un singur spatiu, un film, desi lasa impresia unei interpretari unice, ii impune actorului ca interpretarea sa sa fie fragmentata in timp si spatiu. Efectul de unitate este realizat prin intermediul tehnologiei si nu prin contactul direct cu prezenta umana pe scena.

Cinematografia postmoderna se distinge, dupa opinia multor comentatori care au acceptat si extins analiza lui Jameson prin diferite forme de pastisa sau multiplicitate stilistica. Uneori, acestea se constituie intr-un element intrinsec filmului.

La fel ca si in cazul televiziunii postmoderne, multiplicitatea stilista constituie, in egala masura si o trasatura caracteristica pentru intreg domeniul culturii cinematografice contemporane, o data cu accesul crescand la filmele vechi, inregistrate pe casete video si cu permanenta prezenta a acestora pe ecranele televizoarelor.

Postmodernismul si cultura populara

Ultimii ani au fost martorii unei explozii a interesului starnit de o gama larga de subiecte si practici culturale care, anterior, au fost desconsiderate sau au ramas nesesizate de critica academica. Criticii culturii contemporane, urmand exemplele lui Richard Hoggart, Raymond Williams, Rollat Barthes si Stuart Hall, isi aleg ca subiecte sportul, moda, coafura, cumparaturile si jocurile si ritualurile sociale, iar in abordarea lor dovedesc acelasi grad de rafinament intelectual cu cel manifestat in tratarea oricarui artefact cultural elevat. Intr-un anumit sens, aceasta reprezinta in sine un fenomen postmodern, deoarece constituie manifestarea acelei nivelari a ierarhiilor si estomparii granitelor antrenate de explozia culturii.

Multe din aceste forme si practici culturale populare emit pretentia de a fi reprezentative pentru postmodernism, chiar daca pot fi forme si practici care nu au trecut niciodata printr-o faza modernista recognoscibila. Astfel de forme, aparent, nu au nevoie sa fie legitimate de teoria postmoderna pentru a seb ucura de statutul lor de postmodern.

Muzica rock

Intr-o anumita masura, desigur, muzica rock, ca forma culturala specifica nu poate fi considerata postmoderna decat prin analogie. Se poate sustine ca muzica rock are o filiatie launtrica accelerata care imita sau care se poate interpreta ca imita naratiunile aparitiei sensibilitatii postmoderne in alte sfere ale culturii.

In termeni mai generali, muzica rock pretinde ca este cea mai reprezentativa dintre formele culturale postmoderne. In primul rand, ea intruchipeaza perfect paradoxul principal al culturii de masa contemporane prin accesibilitatea si influenta sa, globale si unificatoare, pe de o parte, combinate cu tolerarea si promovarea pluralitatii stilurilor, mediilor si identitatilor etnice, pe de alta parte.

Cele mai multe studii sau celebrari ale rock-ului postmodern sau ale muzicii populare subliniaza doi factori inruditi: in primul rand, capacitatea acestuia de a articula identitatile culturale alternative sau multiple ale grupurilor care apartin periferiei culturilor nationale sau dominante; si in al doilea rand, preamarirea cu ridicare la rang de principii a parodiei, pastisei, multiciplicitatii stilistice si mobilitatii generice.

Stil si moda

Pentru teoria postmoderna a culturii populare, moda constituie una din cele mai impresionante si reprezentative sfere. Desi in orice optica institutionala ramane neorganizat, studiul modei percepute ca practica cultura a produs o serie de analize extraordinare ale efectelor postmodernismului in acest domeniu care constituie zona cea mai apropiata, generala si larg experimentata a vietii socio-culturale.

Istoria modei cunoaste o faza modernista semnificativa cu marturii elocvente. Accentul pus pe puritate si functie, si ura fata de ornamentul superfluu, exprimate in creatia unor arhitecti ca Mies van der Rohe, artisti ca Piet Mondrian si teoreticieni ca Alfred Loos au condus la tentative de a explica in mod rational tinuta vestimentara.

Personalitati ca Victor Gropius si Jacobus Oud au fost toate interesate sa extinda revolutia modernista din arte la problematica vestimentatiei. Devine chiar posibila imaginarea unei inventii de genul „siluetei moderniste”, silueta feminina subtire si functionala a anilor ’20, eliberata de corset si de accesoriile podoabelor feminine, dar obligata in acelasi timp sa acorde permanent atentie trupului adoptand artificiul regimului alimentar si al exercitiilor fizice.

Forma previzibila a distantarii postmodernismului de modernism va fi o reintoarcere la ornament, decoratie si eclectism stilistic, fapt ce se poate remarca in abundenta diversitatii stilurilor si in ritmul accelerat imprimat modei.

Teoria postmoderna contemporana se indreapta din ce in ce mai mult spre practica culturala populara datorita modelelor de pluritate si opozitie culturala pe care aceasta le ofera. La fel ca si in cazul teoriei postmoderne a muzicii rock, una din cele mai importante teme abordata de acest gen de teorie a constituit-o exprienta grupurilor etnice exilate sau excluse, iar teoreticienii s-au inspirat din ce in ce mai mult din categoriile si conceptele postmoderne, pentru a evoca si intelege aceasta experienta.

Moda este logica iesirii din uz planificate – nu numai o necesitate pentru ca piata sa supravietuiasca, ci si ciclul dorintei ca atare, procesul fara sfarsit prin care corpul este codificat si re-codificat pentru a defini si popula cele mai noi spatii incluse in teritoriul capitalului aflat in expansiune. Cu o sansa de a evada intr-un anumit moment, moda este recapturata in momentul urmator, de reteaua de imagini; incremeniti in reflectarea posibilitatii de evaziune prin mass-media, privim pierduti la nesfarsit, un stop-cadru al momentului posibilei evadari.

Una din cele mai importante evolutii din cadrul teoriilor privind relatia dintre postmodernism si cultura populara a constituit-o dezvoltarea unui limbaj mai exact pentru evocarea multiplicitatii semnificatiilor, valorilor, practicilor si scopurilor care formeaza sfera culturii populare.

Douglas Kellner – Cultura media

Televiziunea si postmodernitatea

In vreme ce interventia postmoderna in domeniul artelor este adesea interpretata drept o reactie impotriva modernismului, impotriva canonizarii elitiste sufocante a operelor modernitatii, interventia postmodernista in domeniul televiziunii este o reactie impotriva realismului si a unui sistem de genuri codificate, care caracterizeaza sistemul televiziunii comerciale din SUA. In acest sens, interventiile postmoderne din televiziune reiau atacul la adresa realismului si a genului pe care si modernismul el-a atacat la randul sau. Modernismul insa, nu a pus niciodata stapanire cu adevarat pe televiziune, in special pe forma comerciala produsa in SUA – forma care are caracter de hegemonie culturala in multe parti ale lumii. Televiziunea comerciala este guvernata in mod predominant de estetica realismului de reprezentare, de imagini si naratiuni care falsifica realitatea si incearca sa produca efectul de real.

Realismul neobosit al televiziunii a devenit la randul sau, subordonat anumitor coduri narative, moduri de narare si unor conventii de genuri extrem de bine codificate. Televiziunea comerciala s-a constituit ca un mijloc de divertisment si se pare ca producatorii sau considera ca publicul este mai degraba amuzat de naratiuni, de povesti si de genuri familiale. Aceasta saracie estetica a mediului este probabil raspunzatoare pentru dispretul venit din partea teoreticienilor „culturii inalte” si desemnarea sa ca un „pustiu cultural” de catre cei care au alte gusturi si valori estetice.

Daca in cea mai mare parte a istoriei televiziunii cheia succesului a reprezentat-o povestirea, naratiunea, in varianta postmoderna imaginea adesea pune in umbra naratiunea. S-a sustinut ca in acele emisiuni desemnate ca fiind „postmoderne” (videoclipurile MTV, Miami Vice, spoturi publicitare high-tech, etc), apare o noua prezentare si o noua atitudine: semnificantul a fost eliberat si imaginea capata prioritate asupra naratiunii, iar imaginile captivante si cu o estetica extrem de artificala se detaseaza de diegeza televiziunii si devin centrul de fascinatie, de placere si seductie, centrul unei experiente estetice intense, dar fragmentare si efemere.

Desi pozitia postmoderna conventionala detine si ea partea ei de adevar, descririle de acest fel pot fi inselatoare. Resping in special explicatia deja familiara despre cultura postmoderna a imaginii ca este in mod fundamental plata si unidimensionala. Pentru Jameson, postmodernismul prezinta „aparitia unui nou tip de nivelara si lipsa de profunzime, un nou tip de superficialitate in cel mai literal sens al cuvantului – reprezentand poate caracteristica formala suprema a tuturor tipurilor de postmodernism”. Dupa Jameson, „atenuarea afectului” in cultura postmoderna a imaginii este reluata de eurile postmoderne care sunt, se spune, lipsite de energiile expresive si de individualitatile caracteristice modernismului si eului modern. Atat eul cat si textul postmodern sunt plate si lipsite de profunzime, superficialitate si pierdute in intensitatile si vacuitatile momentului, lipsite de substanta si semnificatie ca si de legaturi cu trecutul.

Baudrillard – considera ca televiziunea este zgomot pur intr-un extaz postmodern, pura implozie, o gaura neagra in care sunt absorbite mesajele si semnificatia ca intr-un vartej caleidoscopit de semiurgie radicala, de neincetata diseminare de idei si informatii dusa la saturatie, de inertie si apatie in care intelesurile se dezvolta, in care doar fascinatia imaginilor discrete straluceste intermitent intr-un peisaj media in care nicio imagine nu mai are efecte observabile, in care viteza de proliferare si cantitatea imaginilor produce un ecran mental postmodern in care imaginile se succed v=cu asemenea rapiditate incat isi pierd orice semnificatie.

Localizarea postmodernismului

Coexistenta stilului, amestecul de forme culturale traditionale, moderne si postmoderne pot fi descrise ca fiind „postmoderne”. Poate ca tocmai lipsa unei dominante culturale si amestecul unei multitudini de stiluri si strategii estetice sunt reflexe postmoderne. Reclamele si cultura media contemporana sugereaza ca aceasta cultura contemporana este extrem de fragmentata in culturi axate pe diferite gusturi, care reactioneaza producand valori si imagini destul de diferite.

In cultura postmoderna a imaginii, scenele, imaginile, naratiunile si texteleculturale provenite din cultura media ofera o comoara de atitudini ale subiectului care concura la randul lor la structurarea identitatii individuale. Aceste imagini proiecteaza modele de rol social si comportament al sexelor, forme potrivite si nepotrivite de comportament, stil si moda si un subtil impuls de a imita si a se identifica cu anumite identitati, evitandu-le in schimb pe altele. Identitatea nu dispare in societatea postmoderna ci este mai degraba supusa unor noi forte si determinari, oferind in plus si noi posibilitati, forme, modele si stiluri. Varietatea coplesitoare a posibilitatii de modelare a propriei identitati in cadrul unei culturi a imaginii extrem de consistente creeaza fara indoiala identitati extrem de instabile, oferind mereu noi oportunitati pentru restructurarea propriei identitati.

Pe de alta parte, in felul acesta creste si gradul de libertate al individului de a se juca cu propria identitate si de a-si schimba in mod radical cursul vietii. Totusi, acest lucru poate duce la un mod de viata complet fragmentat, supus capriciilor modei si subtilei indoctrinari a publicitatii si culturii populare.

Cautarea identitatii este mai intensa in prezent decat in orice alta perioada. A existat chiar si o anume forma de rebeliune impotriva procesului de producere a identitatii ca realizare personala in epoca contemporana, accentul fiind pus pe formele de identitate colectiva de grup, nationala, religioasa, etnica.

Identitatea este o chestiune ce tine de optiunea de actiune individuala si fiecare individ poate produce propria identitate, unica in fiecare caz. Ca reactie la globalizarea culturii, se fac eforturi puternice pentru pastrarea si intarirea identitatii nationale; ca reactie la identitatile nationale fortate de modernism, indivizii si grupurile isi construiesc identitatile in termenii religiei, grupului etnic, regiunii din care provin, opunandu-se astfel fostelor identitati nationale.

Construirea identitatii in societatea contemporana

Jean Baudrillard – Societatea de consum

Cel mai frumos obiect de consum: corpul

Exista in panoplia consumului, un obiect mai frumos, mai pretios si mai stralucitor decat toate – mai plin de conotatii chiar decat automobilul care le rezuma totusi pe toate celelalte: corpul. „Redescoperirea lui” dupa un mileniu de puritanism sub semnul emanciparii fizice si sexuale, ubicuitatea lui in publicitate, in moda, in cultura de masa – cultul igienei, dietei, terapiei de care este inconjurat, obsesia tineretii, elegantei, virilitatii/femininatatii, practicile sacrificiale care-l au ca obiect, mitul Placerii care-l imbrata – totul este astazi dovada ca trupul a ajuns obiect al mantuirii. In aceasta functie morala si ideologica, el a inlocuit in intregime sufletul.

Statutul corpului este un fapt cultural. In orice cultura, modul de organizare a relatiei cu corpul reflecta modul de organizare a relatiei cu lucrurile si cel al relatiilor sociale. Intr-o societate capitalista, statutul proprietatii private se aplica in general corpului, practicii sociale si reprezentarii mentale a corpului. In ordinea traditionala, la taran, nu exista investire narcisista si nici perceptie spectaculara a propriului corp, ci o viziune instrumental-magica determinata de procesul de munca si de raport cu natura.

In acest indelungat proces al sacralizarii corpului ca valoare exponentiala, a corpului functional, adica a unui corp care nu mai este nici „carne” ca in viziunea religioasa, nici forta de munca precum in logica industriala, ci este vazut in materialitatea lui (sau in identitatea lui „vizibila”) ca obiect de cult narcisic sau ca element de tactica si de ritual social, frumusetea si erotismul sunt doua mari laitmotive.

Personalizarea sau cea mai mica diferenta marginala (CMMDM)

A te diferentia inseamna a te afilia unui model, a te defini prinreferinta la un model abstract, la o figura combinatorie care tine de moda si a abandona in felul acesta orice diferenta reala, orice singularitate care nu apare decat in relatia concreta, conflictuala cu ceilalti si cu lumea.

Sociologia traditionala nu face in general din logica diferentierii un principiu de analiza. Ea descopera o „nevoie a individului de a se diferentia”, adica o nevoie in plus in repertoriul individual si faptul ca aceasta nevoie alterneaza cu nevoia inversa de conformare. Cele doua se impaca bine la nivel descriptiv psiho-sociologic, in absenta teoriei si in ilogismul cel mai pur pe care-l vor boteza „dialectica originalitatii si a conformitatii”.

Pretutindeni individul este invitat mai intai de toate sa se placa, sa se complaca. Devine de la sine inteles ca placandu-se pe sine are toate sansele sa fie placut si de ceilalti.

Televiziunea ca bun de consum

Există o concurență continuă între ziare, între ziare și televiziune, precum și între televiziuni care se zbat pentru primul loc. Faptul că un program tv a acaparat un subiect, face ca cealălalt program tv să caute imagini sau orice fel de elemente pe care cealaltă emisiune nu le-a acoperit, făcând astfel telespectatorul să fie selectiv prin impunerea producătorilor. Se consideră că în zilele noastre posturile de televiziune au mult mai mulți spectatori decat cotidianele de dimineață și seara la un loc, conform lui Pierre Bourdieu.

Televiziunea a ajuns să reprezinte astăzi o afacere uriașă, iar majoritatea țărilor se implică direct în administrarea ei. În Marea Britanie British Broadcasting Corporation ea avut inițiativa primelor programe de televiziune produse vreodată, este o organizație publică. O perioadă lungă de timp a fost singura organizație căreia i sa permis să difuzeze programe de radio și televiziune.

În privința violenței care ne este prezentată la televizor aceasta are consecințe în viața reală, cu precădere în cazul copiilor. Cel mai mare grad de violență este întâlnit în cadrul desenelor animate, conform lui Anthony Giddens, care susține că tendința către agresiune a copiilor are un nivel ridicat datorită violenței văzute în cadrul programelor TV. De asemenea, în cazul copiilor care trăiesc într-un mediu cu puternice presiuni, în special mediul școlar, jocurile video sau televizorul pot constitui un refugiu. Tot Giddens vorbește și despre efectele pozitive ale jocurilor video. Susține că acestea pot dezvolta aptitudinile copiilor relevante în educația formală a acestora. Exemplu, Victor- Nintendo.

SILVERSTONE

Televizorul face parte din cultura noastră familială si in alte moduri oferind prin emisiunile si programele sale modele si structuri ale vieții de familie sau ale anumitor versiuni ale vieți de familie. Este un mijloc de integrare a noastra intr-o cultura a consumatorului, prin care se formeaaza si se manifesta latura noastra familiala. Acesta s-a întipărit puternic in cultura complexă a propriei noastre existente familiale. Nu ne mai putem gandi la tv decat ca la o componenta necesara a spatiului casnic, asa cum nu ne putem gandi la intimitatea noastră fără sa vedem atat in aparat, cat si pe ecran, o reflectare si o expresie a vietii de familie.

Televizorul si alte mijloace de comunicare apartin caminului. Această dimensiune a caminului care implica sentimente pozitive de siguranta si apartenenta este stimulata de un mijloc de comunicare care aduc lumea exterioara in interior. Totusi cutia din colt este, prin faptul ca depindem de ea, o legatura cruciala cu lumea pe care o impartasim cu comunitatea si natiunea, prin urmare el extinde granitele trecutului dincolo de usa de la intrare. Tv creaza o legatura intre camin si identitate in mai multe feluri, atat prin statutul sau de obiect casnic, cat si prin transmiterea imaginilor familiale, care pot fi vazute ca reflectand imaginile caminului. Oferă imagini despre camin, administratia casei, si viata de familie care la randul lor pot fi considerate a oferi resurse pt formarea unei identitati proprii si familiale in cadrul caminului. Imagini ale stapanilor casei din serialele siropoase si din comedii în primii ani ai televiziunii postbelice din SUA au creat o ideologie a vieții de familie care le-a incurajat pe femei sa accepte o identitate de gen potrivit rolului lor cerut in societate.

Televizorul are rolul de mediator intre familie si coninutul televiziunii. Acest rol avand profunde implicatii asupra intelegerii puterii televizorului in societatea modernă, pt ca, acordand familiei o asemene semnificatie, identificam un spatiu cultural in care mesajele mass-media se transmit prin ele insele. Membrii familiei sunt incapabili sa traiasca fara mijloacele de comunicare. Cauta in permanenta contactul cu media, pt ca fac apel si permit accesul la sentimente ca teama, bucuria si nesiguranta, media ofera remedii pt singuratate. Televizorul devine, in sens metaforic, membru al familiei.

Anthony Giddens – Sociologie

Impactul televiziunii

Impactul din ce in ce mai mare a televiziunii reprezinta probabil ce mai important eveniment din cadrul mediilor de informare din ultimii 30 de ani.

Au fost efectuate multe cercetari in incercarea de evaluare a efectelor programelor de televiziune. Majoritatea acestor studii s-au preocupat de copii – lucru de inteles avand in vedere volumul mare de timp pe care ei il petrec in fata televizorului si posibilele sale implicatii in ceea ce priveste socializarea. Trei dintre cele mai studiate aspecte sunt impactul televiziunii asupra aplecarii catre infraciune si violenta, natura stirilor TV si rolul televiziunii in viata sociala si culturala.

Incidenta violentei in programele de televiziune a fost si este indelung studiata. In cadrul studiului lui Gerbner, violenta este definita drept amenintarea cu sau folosirea fortei fizice, directionata impotriva propriei persoane sau a altora, in care este implicata vatamarea fizica sau moartea. Filmele de tip drama difuzate la televiziune s-au dovedit a fi extrem de violente. Benzile desenate continueau cel mai mare numar de acte si episoade violente (studiul a fost prin anii ’80).

Nu este inca cert daca materialul violent din jocurile video, de la TV sau din filmele de la cinema le produc in mod direct celor care le urmaresc tendinte spre violenta.

Serialul este un gen creat de catre televiziune si reprezinta cel mai popular tip de program al acesteia. Serialele sunt precum televiziunea in ansamblul ei: continue. Povestile individuale se pot termina, iar diverse personaje pot aparea sau disparea, fara ca serialul sa se sfarseasca, decat in momentul in care nu mai este difuzat. Intre episoade se creeaza o tensiune prin asa-numitele „cliff-hangers” (termen folosit pentru a transmite ideea de suspans).

Un rol fundamental al serialului este acela ca solicita o vizionare cu regularitate din partea telespectatorului. Serialele propun o istorie pe care telespectatorul care le urmareste cu regularitate o cunosc – devin familiarizati cu personajele, cu personalitatea lor si cu experienta lor de viata.

Globalizarea mediilor de informare

Pozitia de frunte a tarilor industrializate, in primul rand al SUA, in productia si difuzarea de media i-a facut pe multi observatori sa vorbeasca de imperialism mediatic. Se sustine ca a fost intemeiat un imperiu cultural. Tarile din Lumea a treia sunt considerate a fi deosebit de vulnerabile pentru ca sunt lipsite de resurse pentru a-si pastra propria independenta culturala. Prin intermediul mediilor electronice, produsele culturale occidentale au devenit cu siguranta larg raspandite pe glob. Lumii a treia i se acorda atentia in difuzarea de stiri in principal in perioade de dezastru, de criza sau de confruntare militara si dosarele zilnice ale altor tipuri de stiri care sunt realizate despre lumea industrializata nu sunt activate pentru materialul de stiri despre Lumea a treia.

Mass media: propaganda si/sau publicitate

Remy Rieffel – Sociologia mass-media

Caracterizat printr-un avant uimitor al mass-media, secolul XX a marcat, fara indoiala, o cotitura in utilizarea tehnicilor de persuasiune si de manipulare. Daca se poate considera ca la origine mijloacele de comunicare in masa au fost instrumente ale progresului, totusi trebuie sa recunoastem ca misiunea lor initiala a fost adesea pervertita in folosul unor persoane, al unor grupuri, al unor partide fara scrupule, preocupate de a-si impune autoritatea in fata poporului.

Dupa parerea lui Philippe Breton, notiunea de manipulare poate fi abordata dupa 3 criterii strans legate intre ele. In primul rand, manipularea denumeste o actiune violenta si constrangatoare, ce ii priveaza pe indivizi de libertate. Aceasta violenta nu este fizica, ci psihologica sau cognitiva. In al doilea rand, ea se bazeaza pe o strategie elaborata al carei scop este sa insele, sa faca sa se creada in ceva ce nu exista: mesajul transmis este deci adesea mincinos. Este vorba de a avea, cu orice pret, adeziunea publicului. In al treilea rand, procedeul manipulator se loveste de o rezistenta sau, cel putin, de neacceptarea imediata a mesajului. Nu se incearca argumentarea, realizarea unui schimb de idei sau de opinii, ci impunerea lor, intrand oarecum prin efractie in mintea cuiva. Cuvantul manipulator este deci „o minciuna organizata, privarea publicului de libertate si un instrument de infrangere a rezistentei acestuia.

Manipularea afectelor este un procedeu clasic care poate fi descris pornind de la doua mari categorii tehnice. Pe de o parte, se face apel la sentimente; pe de alta parte, exista efectul de asociere. A face apel la sentimente inseamna mai intai a miza pe seductie. Prototipul seducatorului in politica este demagogul, care se adapteaza in functie de circumstante si de publicul pe care-l vizeaza, lasandu-l sa creada ca impartaseste aceleasi idei. In publicitate, este vorba de a placea pentru a vinde, si nu de a placea in sine. Efectul de asociere este o metoda care vizeaza nihilarea oricarei diferente in procesul de comunicare, instituirea unui tip neobisnuit de relatie intre manipulator si manipulat.

Manipularea cognitiva este de ordinul trucajului rationamentului si se imparte, la randul ei, in doua tipuri de procedee: pe de o parte cadrajul manipulator, pe de alta amalgamul cognitiv. Cadrajul manipulator consta in utilizarea elementelor cunoscute si acceptate de interlocutor si reordonarea acestora astfel incat interlocutorul sa nu li se poata opune. Transformarea adevarului in minciuna (si invers), deformarea realitatii, mascarea anumitor fapte – iata tot atatea procedee utilizate in acest domeniu.

Propaganda

Atunci cand a aparut pentru prima data in franta secolului al XVII-lea, papa Grigore al XV-lea l-a folosit sub semnificatia de „a propaga credinta.” Abia in secolul XX a inceput sa aiba o conotatie negativa, descriind actiunea de a convinge opinia publica, folosint doate mijloacele de persuasiune disponibile, sa sustina un partid politic sau un guvern. Propaganda are de atunci ca scop exercitarea unei influente asupra personaelor, „fie pentru a le face sa actioneze intr-un anumit sens, fie dimpotriva pentru a le determina sa ramana pasive si a le descuraja sa se opuna anumitor actiuni ale puterii sau ale unui grup antagonist”

Pentru ca propaganda sa existe este nevoie ca la inceput sa aiba loc o infruntare a ideilor, iar parerea poporului sa fie luata in seama: ca atare, propaganda vizeaza eliminarea oricarei posibilitati de alegere care este proprie unui regim democratic.

Linia de demarcatie intre propaganda si dezinformare este extrem de subtila, caci foarte des cele doua fenomene se suprapun. Dezinformarea, asa cum aminteste Guy Durandin este intotdeauna realizata in interesul dezinformatorului si vizeaza sa-i faca un rau interlocutorului utilizand minciuna tactica (ii ascunzi adversarului propriile planuri pentru a-l face sa ia decizii proaste) si mediatica (este denigrata imaginea adversarului in opinia internationala). Spre deosebire de propaganda, dezinformarea este voit mincioasa.

Publicitatea si mass media

Din punct de vedere strict sociologic, studiul relatiilor dintre mass-media si publicitate ridica problema influentei tehnicilor comerciale de persuasiune asupra oamenilor si cea a relatiilor pe care le intretine o societate cu publicitatea si anume: oare publicitatea are nevoie de societate pentru a functiona (punctul de vedere tehnic) sau societatea are nevoie de publicitate (punctul de vedere critic)?

Primul punct de vedere, in cadrul caruia ne intrebam cum sunt utilizate in domeniul publicitatii resursele oferite de catre viata sociala, ajuta la reperarea si clasificarea diferitelor procedee folosite pentru promovarea vanzarilor. Alo doilea punct de vedere consta in determinarea efectelor publicitatii asupra vietii oamenilor pentru a vedea daca acestea sunt mai degraba nefice sau nefaste.

Publicitatea este mai mult decat o simpla tehnica de seductie consumerista sau de marketing al vanzarii: ea vehiculeaza modele si norme, creeaza prin omniprezenta ei un limbaj si un imaginar universal impartasite.

MODUL B – IDEI SI MENTALITATI

Modernitatea socială, o lume burgheză: valori, atitudini, comportamente

Omul sec al XIX-lea

Anii care au precedat IRM au reprezentat perioada cand oamenii de afaceri au dobandit supremația economică. Au fost motorul și produsul expansiunii industrializării europene si al internaționalizării economiei mondiale.

Expresia generică „oameni de afaceri” a fost folosita pt a desemna persoanele care se aflau în fruntea inițiativelor economice. Foarte greu se găsea un numitor comun pt acești indiviyi, lăsând la o parte faptul că ei erau exclusiv bărbați, deoarece era improbabil să găsești o femeia la conducerea unei companii publice înainte de 1914. În rest, oamenii de afaceri constituiau un grup extrem de variat, existând nenumărate diferențe între ei. Asemenea diversitate era mia putin pronunțată în prima jumătate a secolului al XIX+lea, când majoritatea antrepenorilor importanți o constituiau notabilitățile locale care gestionau societățile comerciale mici si mijlocii. Alte diferențe vizau domeniile de activitate ale oamenilor de afaceri(bancherii aveau un mod propriu de evaluare a riscurilor, care decurgea din obișnuința lor de a comercializa produse mai degraba abstracte). Si in sfera socio-politică au existat diferențe, în ceea ce privește lumea afacerilor care era divizată de interese economice conflictuale.

Viața marilor societati e strans legată de prefacerile mai semnificative petrecute în lumea economică în a doua jum a sec al XIX-lea, prefaceri care au avut un impact decisiv asupra sec al XX: apariția unor noi societăți în a doua revoluție industriala, a unor noi forme de organizare ec sia unor noi figuri de oameni de afaceri.

Dezvoltarea marilor intreprinderi a permis oamenilor de afaceri sa domine sectorul economic. Avântul marilor afaceri europene in a doua jum a sec XIX a cunoscut trei faze distincte. Cea dintâi a fost etapa societăților feroviare, primele afaceri ec ale lumii moderne (in europa continentala se dezvolaseră între 1850-1860, în MB se afirmaseră cu 1 sau 2 decenii mai devreme). În Franța cele mai mari 5 societăți erau toate companii feroviare. A doua fază a dezvoltării a înregistrat apariția marilor societăți industriale și bancare. Majoritatea băncilor europene apar între începutul anului 1850 și începutul anului 1870. Și în acest caz în Anglia, fenomenul s-a manifestat mai devreme. Până în 1870 sectorul bancar a fost dominat de marle dinastii ale bancherilor privați. Cei mai importanți bancheri privați au alcătuit o „aristocrație a burgheziei” Stendhal. A treia fază a procesului de înflorire a marilor afaceri a fost atinsă cu două decenii înainte de Marele Război. Extinderea, consolidarea și prograsul marilor societăți erau la ordinea zile. Numărul societăților a crescut rapid, în Germania de la 3 la 23 în 20 de ani.

Nu încape nicio îndoială că apariția marilor afaceri a stimulat în ansamblul ei competenșa liderilor europeni. În ciuda evoluției lor imprevizibile de-a lungul ultimelor trei decenii dinainte războiului, marile societăți repr doar o mică parte din ec mondială.

Era imposibil să pui bazele unei afaceri proprii și să construiești în jurul ei o mare societate pe parcursul unei singure vieți. Expansiunea era atinsă de abia la a doua sau a treia generație (Michelin, celebra societate de mai târizu, era pe punctul de a da faliment cand a fost preluată de nepotul fondatorului). A doua jum a sec XIX, datorita celei de-a doua rev. Industriale, le-a oferint întreprinzătorilor ocazii mai bune de a crea, nu doar câteva dintre cele mai mari societăți la nivel național, ci niște societăți competitive pe piața mondială.

Antreprenorii nu-și concentrau atenția exclusiv pe sectorul industrial, aceștia exploatau și posibilitățile oferite de apariția industriei serviciilor. Fondatorii marilor societăți prosperau în ultima parte a sec XIX, alături de alți întreprinzători mai modești cum erau cei din prima generație de fondatori ai unor socități mici și mijlocii. Moștenitorul era foarte cunoscut printre oamenii de afaceri, dar deținea o imagine incomodă în lumea afacerilor, fiind considerați a fi niște profitori. Încrederea a fost acordată celor din a doua generație, care investeau în contul succeselor părinților lor. Moștenitorii erau liderii legitimi ai afacerilor familiale, care au dominat economia europană până în 1914.

Caracterul distinctiv al educației elitei economice europene îl constituia o tot mai pronunțată conformare la tradiții; în fiecare țară se crea un parcurs privilegiat ce trebuia urmat pt a accede la pozițiile de înalt nivel. Anglia și Franța presupunea parcurgerea unei scoli sau a unei universități exclusiviste; Germania dobândirea unei diplome universitare, iar în Franța era suficient prestigiul unei școli public school.

Stilul de viață al oamenilor de afaceri varia în funcție de venit, de locul de reședință și de înclinațiile personale. Tradiționalul stil de viață burghez, bazat pe muncă și cumpătare, cu o locuință în aproprierea sediului societății și o perspectiva esențialmente locală sau regională, a făcut loc în cea de-a doua jum a sec XIX unui stil de viață mai luxos și aristocratic. Chiar și industriași trăiau la oraș în locuințe elegante și la tară în castele , ajungând să aibă relatii cu persoane eminente. Un stil de viata aristocratic nu putea fi adoptat decat într-o capitală.

Omul baroc

În epoca barocă, termenul de burghez evoca mai multe intelesuri, dintre care doua erau in mod special legate de definitii ale rangului social. Un bughez era acela care locuia intr-un oras, bucurându-se de anumite privilegii si deprturi. În unele țări a fi burghez însemna a deține un anumit rang și statut social, împreună cu o activitate economică aducătoare de venituri și cu un stil de viață aproape nobilar. Privit de jos burghezul era un om bogat, care ave aposibilitatea sa ofere oamenilor locuri de muncă, însă privit de sus burghez era un termen derizoriu, care în ochii aristocratilor era un o persoană ridicola prin manierele sale proaste. Astăzi pt majoritatea istoricilor burghezul este sinonim cu persoana apartinând clasei mijlocii.

Burghezia ocupa un spatiu amplu in spectrul socia. Printre membrii săi se numărau artizanii cei mai bogați, negustorii, meseriasii, bancherii si functionarii. Membrii clasei mijlocii erau implicatii intr-o gama amplă de activitati de productie, fiind cei mai importanti negustori, specializatii in traficul la distanta erau deseori exponentii cei mai ilustri ai acestei clase. Detineau relatii cu puterea politica dat averii lor. Activitatea ec la care aspira burghezul era non-activitatea, el trăia din rente. El dorea să se apropie de stil aristocratic, în special în marile orase unde a fost posibila observarea unei detasari a burgheziei față de comerș și de alte activități lucrative.

O data cu aparitia societatii de consum, burghezul incepe sa investeasca mai mult în îmbunătățirea mediului fizic, a locuinței. Comertul se dezvoltă si apar bunuri accesibile care nu erau posibil de achizitionat inainte. A existat o tendinta de dezv a unei piete burgheze de obiecte de arta si alte articole de consum rafinate.

În sânul burgheziei puternicul sentiment al conștiintei civice se manifesta pe mai multe niveluri cum ar fi: numeroasele cronici orasenesti scrise de repr ai clasei mijlocii, marii negustori si bancheri controlau administratia civică. Burghezia mai reclama si un rol important în treburile publice, la nivel national si regional.

Monsieur Jourdain, înclina să-l reprezinte ca pe un arivist ingenuu, expus, prin jalnica sa dorintă de ascensiune, riscului de a fi exploatat de cei mai priceputi ca el. Moliere stigmatizeaza un alt tip de burghez, a carui reputatie se leaga de incercarea de a patrunde in randul nobilimii. Ambele portrete susțin că pe langa faptul ca erau considerati prin traditie lacomi, acesti erau vazuti si ca arivisti pretentiosi si ridicoli purtati catre ruina de ambitia lor.

În epoca barocă, burghezul de orice religie, își concepea propria lume și se referea la ea prin intermediul unui limbaj religios. În toate aspectele vietii religioase, burghezul tinde sa se aproprie de divinitate intr-o maniera intelectualp activa si individualista bazata pe instrumentele asigurate de instruirea primita mai ales pe meditatia individuala. Forul interior a fost consecinta acelui individualism burghez caracterizat printr-o retrafere in viata particulara. Acest nou individualism era centrat pe familie. Lumea interioara in care burghezul se retragea datorita istovisirii din viata citadina. Aceasta plasarea a familiei pe o pozitie centrala in sanul noilor modele de schimb si de contract social a repr probabil cea mai semnificativa prefacere din universul valorilor si comportamentelor, experimentata de burghez de-a lungul veacului baroc.

Virtutea morala în mentalitatea burgheza trebuia sa presupuna o asumare spontana a responsabilitatilor si a concilierii conflictului dintre exigentele binelui public si urmarirea interesului particular. Elaborau formule de disciplina sociala si pt alti membri ai societatii, se distingea pe sine, propriile activitati de coruptia aristoctatiei.

Rationamentul modern: surse si caracteristici

Pierre Chaunu – Civilizatia Europei clasice

Timpul spiritului, mai putin decat cel al lucrurilor, timpul istoriei intelectuale, mai putin chiar si decat cel al istoriei economice, nu este un timp omogen. Materializarea lumii, explozia cosmosului inchis al gandirii antice si medievale, unificarea radicala a unui univers infinit si geometric prin stergerea vechilor opozitii intre lumea sublunara si lumea astrelor, sfarsitul fizicii intemeiate pe insusiri, identificarea materiei cu intinderea.

Revolutia lumii moderne nu avea, cu necesitate, drept consecinta slabirea credintei. Mai curand, dimpotriva, ea a fost impinsa de umflarea apelor religioase, ea se plaseaza in miezul unei vremi bogata in reforme ale Bisericii. Faptul nu este intamplator. Trebuia o credinta extraordinara in promosiunea acelui „facut dupa chipul sau” pentru a se concepe cu imprudenta, matematizarea lumii apoi tot cu imprudenta, sa se mizeze totul pe ea si prin actul unei credinte pure, cu o candoare desavarsita, impotriva tututor aparentelor lumii, in miezul unei rationalitati totale, in pofida evidentei simturilor sa se riste totul si sa se castige totul.

Istoria religioasa si cea stiintifica sunt inseparabile. Tocmai planul lui D-zeu era cautat cu pasiune de Kepler in miscarea planetelor, iar materia geometrica si algebrica era imaginata de Descartes ca un reflex al gandirii divine.

Trei momente sunt esentiale in istoria umanitatii: secolul al VI-lea i.e.n si intr-o masura mai mica, secolul al IV-lea; miracolul anilor 1620; perioada care debuteaza cu cuantele lui Planck (1900), cu cele doua formulari ale teoriei relativitatii de Einstein pana la prima transmutatie artificiala de Rutherford (1919) si la mecanica ondulatorie a lui Louis de Broglie (1923).

Obstacolul in calea dezvoltarii facile, abaterea de catre marile state a fortelor de crestere economice ale marii burghezii comerciale, intr-un cuvant tot ceea ce franeaza decolarea economiei actioneaza in favoarea uneia dintre conditiile favorabile mutatiei stiintifice. Revolutia stiintifica este realizarea burghezului care a putut trai in felul nobilului.

La inceputul secolului al XVII-lea, profesia de librar, editor, tipograf, incepe sa se organizeze si tipografia intra, in sfarsit, in posesia mijloacelor care i se atribuie, uneori cam prea generos, inca de la sfarsitul secolului al XV-lea si din prima jumatate a secolului al XVI-lea. La sfarsitul secolului al XVI-lea, acesti mari librari-editori care dau o de lucru unor tipografii-mestesugari constituie o noutate. Cartea incepe in mod paradoxal, intr-un numar mare de cazuri sa aduca venituri autorului ei. La inceputul secolului al XVII-lea se afirma, in sfarsit, intaietatea limbilor vulgare impotriva monopolului limbii latine.

Ipostaze ale individului modern

Tocqueville vol 1

Tirania majoritatii

Exista o lege generala care a fost facuta sau cel putin adoptata, nu doar de majoritatea unui popor sau a altuia, ci de majoritatea tuturor oamenilor. Aceasta lege este justitia. Justitia modeleaza limita dreptului fiecarui popor (de a condamna).

O natiune este ca un juriu insarcinat sa reprezinte societatea in totalitatea ei si sa aplice justitia care este legea ei. Juriul, care reprezinta societatea, poate sa aiba mai multa putere decat societatea insasi a carei lege o aplica? Sunt oameni care nu s-au temut sa afirme ca un popor, in chestiunile care nu-l privesc decat pe el, nu poate iesi cu totul din limitele justitiei si ale ratiunii si ca nu e de temut incredintarea tuturor puterilor majoritatii care il reprezinta. Acesta este un limbaj de sclav. Ce este majoritatea, in ansamblul ei, decat un individ care are opinii si cel mai des interese contrarii altui individ, denumit minoritate?

Cand o societate ajunge sa aiba intr-adevar o guvernare mixta, adica egal impartita intre principii contrare, ea intra in revolutie sau se descompune. Cred deci ca intotdeauna trebuie plasata undeva o putere sociala superioara tuturor celorlalte, dar cred ca libertatea ar fi in pericol daca aceasta putere n-ar gasi in fata ei niciun obstacol care sa-i opreasca avansarea si sa-i ea ragazul sa se modereze de la sine. Atotputernicia ca atare nu mi se pare in sine un lucru rau sau primejdios. Exercitarea ei depaseste fortele unui om, oricare ar fi acela si doar D-zeu poate fi atotputernic fara pericol, pentru ca intelepciunea si justitia sa sunt intotdeauna egale cu puterea lui. Nu exista pe pamant o autoritate atat de respectabila prin ea insasi sau investita cu un drept atat de sacru incat sa vreau sa o las sa actioneze necontrolat si sa domine nesupravegheat.

Cand vad deci ca se acorda unei puteri oarecare, fie ca se numeste rege sau popor, democratie sau aristocratie, fie ca ea se exercita intr-o monarhie sau intr-o republica – dreptul si posibilitatea de a face orice, spun: aici se afla germenele tiraniei si incerc sa plec sa traiesc in alta parte, sub alte legi.

Efectele atotputerniciei majoritatii asupra arbitrarului functionarilor publici americani

Trebuie facuta o distinctie clara intre arbitrar si tiranie. Tirania se poate exercita prin mijloacele legii insesi si atunci nu mai e arbitrara. Arbitrarul se poate exersa in interesul celor guvernati si nu mai e tiranic. De obicei tirania se serveste de arbitrar, dar la nevoie se poate lipsi de el. Atotputernicia majoritatii in SUA, favorizand despotismul legal al legiuitorului, inlesneste in acelasi timp si arbitrarul functionarului. Stapanind absolut elaborarea legii si supraveghind executarea ei, avand un control egal asupra celor care guverneaza si asupra celor care sunt guvernati, majoritatea ii priveste pe functionarii publici ca pe niste agenti pasivi si depune linistita in mainile lor grija de a-i realiza planurile. Ea nu stabileste dintru inceput, in amanunt, indatoririle lor si nu se oboseste sa le defineasca drepturile. Ii trateaza asa cum isi trateaza un stapan slugile care, fiind tot timpul sub ochii lui, pot fi dirijate sau corectate in orice clipa.

Puterea pe care o exercita in America majoritatea supra gandirii

Gandirea este o putere invizibila si aproape insesizabila care isi bate joc de toate tiraniile. In zilele noastre, cei mai absoluti suverani ai Europei n-ar putea sa impiedice anumite idei ostile autoritatii lor sa circule in secret prin statele lor si chiar la curtile lor. Nu tot asa se petrec lucrurile in America: cat timp majoritatea nu e sigura se discuta; dar de indata ce s-a pronuntat irevocabil, toti tac si atat prietenii cat si adversarii se inhama de comun acord la caruta ei. Motivul e simplu: nu exista un monarh atat de absolut care sa poata reuni in mainile sale toate fortele societatii si sa invinga rezistentele asa cum o poate face majoritatea investita cu drepturi de a elabora legile si de a le executa.

Un rege nu poseda decat o forta materiala care se exercita asupra actiunilor, dar nu poate ajunge la vointa; majoritatea este insa investita cu o forta in acelasi timp morala si materiala, care influenteaza vointa ca si actiunea, impiedicand totodata si fapta si dorinta de a infaptui.

Efectele tiraniei majoritatii asupra caracterului national al americanilor

Influenta tiraniei majoritatii, despre care am pomenit, nu se face decat slab simtita in societatea politica; dar se pot observa depe acum efectele ei suparatoare asupra caracterului national al americanilor.

In guvernarile absolutiste, cei mari din preajma tronului lingusesc pasiunile stapanului si se pliaza de buna voie capriciilor lui. Dar masa natiunii nu se preteaza la servitute. Ea se supune adesea uneori din slabiciune, obisnuinta sau ignoranta.

Am auzit vorbindu-se de patrie in SUA. Am intalnit adevaratul patriotism in sanul poporului; l-am cautat adeseori in zadar printre cei care il conduc. Acest lucru se intelege usor printr-o analogie: despotismul perverteste mult mai mult pe cel care se supune decat pe cel care il impune. In monarhiile absolute, regele are adeseori mari virtuti; dar curtenii sunt intotdeauna abjecti.

Cea mai mare primejdie pentru Republicile Americane se trage din atotputernicia majoritatii

De obicei, guvernele pier din cauza neputintei sau a tiraniei. In primul caz puterea le scapa; in celalalt le este smulsa. Daca vreodata America isi va pierde libertatea va trebui trasa la raspundere atotputernicia majoritatii care, aducand minoritatile la disperare, le va obliga sa apeleze la o forta concreta. Atunci se va ivi anarhia dar ea va aparea ca o consecinta a despotismului.

Tocqueville vol 2

Despre individualism in tarile democratice

Individualismul este o expresie recenta aparuta dintr-o idee noua. Stramosii nostri nu cunosteau decat egoismul. Egoisimul inseamna o dragoste inflacarata fata de sine insusi, care il face pe om sa nu raporteze nimic decat la el si sa se prefere pe sine inaintea tuturor. Individualismul este un sentiment calm si moderat care il predispune pe cetatean sa se izoleze de multimea semenilor si sa stea la o anume distanta, impreuna cu familia si prietenii sai; astfel incat, dupa ce si-a creat o mica societate pentru folosul sau, lasa marea societatea in seama ei. Individualismul e de origine democratica si ameninta sa se dezvolte pe masura ce conditiile se egalizeaza. El apare mai curand dintr-o judecata gresita decat dintr-un sentiment imoral. Isi are radacinile in defectele spiritului si viciile inimii.

Izolarea oamenilor unii fata de altii si egoismul care este rumarea acestei izolari sunt mai evidente mai ales in momentul in care s-a incheiat formarea unei societati democratice pe ruinele unei aristocratii. O aristocratie nu capituleaza de obicei decat dupa o lupta prelungita in timpul careia, intre diferitele clase s-a aprins o ura inversunata.

Cum combat americanii individualismul cu ajutorul institutiilor libere

Despotismul care, prin insasi natura sa, se teme permanent, vede in izolarea oamenilor dovada cea mai sigura a propriei sale durate si de obicei face tot ce se poate pentru a-i izola. Viciile despotismului fac sa se iveasca tocmai acele vicii a caror aparitie este inlesnita de catre egalitate. Aceste doua lucruri se completeaza si se intrajutoreaza intr-un mod funest.

Egalitatea ii pune pe oameni unii alaturi de altii fara ca intre ei sa existe o legatura comuna. Despotismul ridica intre ei bariere si ii separa. Egalitatea ii face sa nu se mai gandeasca la semenii lor si le transforma indiferenta intr-un fel de virtute publica.

In tarile aristocratice, oamenii sunt puternic legati intre ei chiar din pricina inegalitatilor. In tarile democratice, unde diferitii reprezentanti ai puterii politice sunt alesi, oamenii singuri se unesc datorita efortului propriei lor vointe si in acest sens putem spune ca in aceste tari alegerile inlocuiesc pana la un anume punct ierarhia.

Americanii au combatut individualismul pe care egalitatea il face sa apara, cu libertatea, si l-au invins.

Institutiile libere pe care le au locuitorii din SUA si drepturile politice pe care le folosesc atat de mult amintesc necontenit si in feluri nenumarate fiecarui cetatean ca traieste in societate. Cand oamenii egali nu iau parte la guvernare, ei nu au aproape deloc ocazia sa-si faca rau sau sa se ajute reciproc. Fiecare uita de semenii sai.

Cum folosesc americanii asocierea in viata civila

Cand mai multi indivizi dintr-o aristocratie doresc sa se asocieze, o fac fara niciun fel de greutate. Cum aportul la societate al fiecaruia din ei reprezinta o forta importanta si cum numarul societatilor este mic, le este usor sa se cunoasca, sa se puna de acord si sa stabileasca niste reguli precise. La natiunile democratice nu se intalneste aceeasi situatie, la ele partenerii trebuie sa fie intotdeauna in numar mare pentru ca asociatia sa aiba o oarecare forta.

Cand membrii unei aristocratii adopta o idee noua sau incep sa aiba un sentiment nou, le aseaza oarecum langa ei pe marea scena unde se afla si, expunandu-le astfel privirilor multimii, le introduc fara dificultate in spiritul sau in inima celor ce-i inconjoara. In tarile democratice, numai puterea sociala este in mod firesc in masura sa actioneze astfel, dar nu este greu de vazut ca actiunea ei este intotdeauna insuficienta si adesea primejdioasa. La popoarele democratice, asociatiile sunt cele care trebuie sa tina locul acelor indivizi puternici pe care egalitatea de conditii i-a facut sa dispara. In tarile democratice, stiinta asociatiilor este stiinta-mama; progresul tuturor celorlalte depinde de progresul acesteia.

La un popor aristocratic, o asociatie poate avea o putere foarte mare si sa nu fie alcatuita decat din cativa oameni. In tarile democratice, pentru a infiinta o astfel de asociatie trebuie sa reunesti o multime de cetateni, toti neajutorati, sa-i faci sa stea impreuna si sa-i conduci. In tarile aristocratice, statul se poate baza total pe particulari si pe asociatii. In tarile democratice, nu poate sa o faca.

Oamenii care traiesc in vremurile democratice au mai multa nevoie decat altii sa fie lasati sa actioneze singuri, dar mai mult decat altii au nevoia ca cineva sa actioneze in locul lor.