Cultura In Procesul de Integrare Europeana

Cultura în procesul de integrare europeană–

Identitatea Europeană

Ideea formării unei identități culturale europene este un subiect controversat care a stârnit numeroase dispute, mai ales începând cu anul 1993 de când a luat naștere Uniunea Europeană. Identitatea europană este cea care definește o civilizație ce a adus schimbări majore evoluției întregii lumi.

În general, putem spune că identitatea europeană este conferită atât de istoria sa cât și de oamenii, de curentele și de ideologiile ce au coexistat de-a lungul timpului. Însă ca surse fondatoare ale acesteia sunt considerate cultura greacă, Roma politică și Creștinismul. Se pare că aceste elemente sunt cele care prin fuziunea lor au reușit să ofere Europei „idealul cultural, politic și religios”, iar după cum spuneau și unii cercetători – civilizația Europei se definește astfel printr-o „imagine tridimensională: Europa este elenă în adâncime, latină în extensiune, creștină în înălțime”.

Când vorbim despre identitatea europeană, automat trebuie să luăm în calcul elementul cultural, cel care conferă de fapt identitatea. De-a lungul istoriei, Europa s-a remarcat printr-o amprentă culturală pe care a lăsat-o întregii lumi.

Grecii, cea mai veche și mai semnificativă civilizație, au fost cei care au dat Europei numele pe care îl poartă astăzi, ei fiind primii care au privit-o ca pe o realitate politică și culturală, conferindu-i o imagine trufașă până în zilele noastre. Jacques Le Goff afirma faptul că grecii, au lăsat ca moștenire: „imaginea eroului, care odată ce a fost creștinat a devenit ori un martir, ori un sfânt; umanismul, de asemenea modificat de creștinătate; clădirile religioase, templele, unele dintre ele distruse și recostruite ca biserici, în timp ce altele au fost date în folosință; vinul, care a fost preluat mai apoi de romani pentru a deveni băutură a aristocrației și, de asemenea, lichid sacru al liturghiei creștine”.

Gloria Imperiului Roman și-a lăsat clar amprenta asupra Europei, având un rol civilizator, dar și unificator. Imperiul Roman a lăsat drept moștenire o limbă latină care a facilitat comunicarea între națiuni și un set de legi care au contribuit decisiv la dezvoltarea provinciilor romane. Prin Dreptul Roman și conceptul de Pax Romana, romanii au promovat supremația legilor asigurând securitatea internă dar și externă a cetățenilor, contribuind totodată la o mai bună desfășurare a comerțului, comunicării și deplasării forțelor militare.

Odată cu „Edictul de la Milano” emis de către împăratul Constantin cel Mare și cu „Edictul de la Tesalonic” emis de către împăratul Teodosie, Imperiul Roman a început să accepte treptat creștinismul, mai întai ca o religie tolerată în imperiu, urmând ca mai apoi să se răspândească în întreg Imperiul Roman.

Secolul al IV- lea este considerat secolul de aur pentru Biserică, deoarece, prin „Edictul de la Milano”, împăratul Constantin cel Mare reușește să oficializeze creștinismul în Imperiul Roman, aceasta devenind singura credință autorizată a Imperiului. În timp, creștinismul a convertit teritorii întregi, extinzându-se astfel pe întreg teritoriul european. Odată cu toate cuceririle săvârșite de către Imperiului Roman, creștinismul devine „instrumentul unei contopiri”, reprezentând „un al doilea strat decisiv pentru Europa”. Astfel, creștinismul a reprezentat piesa de rezistență în formarea identității culturale europene.

Unitate și diversitate culturală

În studiile asupra culturii, în lumea contemporană accentul cade pe studiul diversității. Această orientare este susținută de progresul cunoașterii și de asemenea se datorează unui spor de disponibilitate de a recunoaște, de a respecta și cultiva diversitatea culturală.

Din perspective studiilor contemporane, ceea ce dă relevanță culturii reprezintă un set foarte redus de asemănări care sunt puțin relevante pentru înțelegerea specificului fenomenului cultural. Mai relevante sunt caracteristicile diverse foarte numeroase ale culturii particulare. Aceste caracteristici diverse ne apropie de viața reală a culturilor, de constituția lor semnificativă pentru fiecare comunitate.

Problema explicării diversității culturii s-a supus atenției cercetătorilor începând cu sec. XIX. Romanticii au fost primii gânditori care își centrează ideea pe diversitatea culturală, o scot în evidența mai ales sub forma diferențelor de tradiții ale diverselor popoare. Ei se orientează mai ales spre aducerea în atenția publicului a tradițiilor folclorice și a cultelor medievale.

Alți gânditori de sec. XIX și XX și-au propus să dea explicații pentru diversitatea culturală: unii au considerat că diferența rasială stă la bază diversității culturale, rasa albă fiind singura cu o construcție autentică, superioară. Alți teoreticieni consideră că mediul geografic este hotărâtor în construirea diferențelor culturale.

Influența istoriei asupra culturii se exercită prin sistemele sociale care se schimbă în timp. Cadrele etnice și istoria influențează cultura prin ritmuri diferite de evoluție. Toate aceste elemente se regăsesc în diversitatea modalităților de creație, în diversitatea criteriilor de valorizare, în ritmuri diferite de dezvoltare a culturii. Aceste explicații de ordin ontologico-antropologic și istoric ne apropie cât mai mult de înțelegerea fenomenului diversității culturale. Ele nu epuizează explicația acestui fenomen. În cazul fiecărei culturi în parte există cauze specifice ale particularităților sale.

Diversitatea rămâne misterul suprem al antropologiei. Această diversitate este un fapt și trebuie luată ca atare, astfel încât studiile asupra diversității culturale se opresc printre altele asupra descrierii tipurilor de cultură.

Tipurile culturale sunt concretizarea cea mai evidentă. Prin tip cultural înțelegem modul concret în care se manifestă și funcționează o cultură. Este caracterizat prin unitate și specificitate. A delimita un tip cultural înseamnă a identifica un ansamblu de creații umane care au o anumită coerență. Pentru a identifica unitatea unei culturi, în timp s-a recurs la 2 tipuri de procedee: descrierea empirică – care presupune recurgerea la descrierea instituțiilor, normelor, valorilor, modalităților de reprezentare artistică(în antropologie s-a concretizat funcționalismul) și abordarea structuralistă, foarte bine reprezentată la mijlocul secolului XX, care pornește de la ideea că elementul esențial în identificarea unei culturi este ansamblul de relații ce se stabilesc între componentele culturii.

Nu un obicei sau altul dă identitate unei culturi, ci ansamblul lor, felul în care se corelează. Există foarte multe asemănări între componentele culturilor luate separate, dar unitatea unei culturi vine din felul în care se influențează reciproc aceste componente relativ asemănătoare.

Criteriile etnice au acționat în definirea identității colective în perioada premoderna și au fost înglobate în criteriile specifice rațiunii apărute odată cu lumea modernă. Astfel, tipurile de cultură cele mai des întâlnite sunt cele care folosesc criterii etnice și naționale. Astăzi, criteriile etnice revin în forță și de multe ori în concurență cu criteriile naționale. Sunt foarte semnificative o serie de criterii supranaționale care se referă la zone largi geografice și la tradițiile comune mai multor popoare sau națiuni.

Cultura europeană este o cultură globală reprezentând o extindere a modelului global cultural nord-american.

Ideea unei Europe Unite

Cu toate acestea, lucrurile au evoluat de-a lungul timpului de o așa manieră încât oamenii au pus mai mut accent pe diversitate decât pe unitate. Conflictele existente de-a lungul istoriei au dus la un scepticism în ceea ce privește identitatea europeană. Oamenii au pus mai mult accent pe culturile naționale decât pe formarea unei identități europene. Euroscepticismul s-a simțit mai ales în perioada post-comunistă, când Europa a fost divizată: Europa de Vest – o Europă liberă, dezvoltată din punct de vedere economic, social și cultural, deschisă progresului și cooperării și Europa de Est – o Europă bolnavă și asfixiată de jugul comunist, slab dezvoltată economic și social dar în același timp dornică de libertate și schimbare. Astfel, a fost accentuată ideea de unitate a statelor europene, idee care a fost conturată de-a lungul secolelor de o serie de gânditori.

„Ideea unității europene nu este una nouă. Ceea ce s-a întâmplat în Europa după 1945 nu a fost de fapt decât revitalizarea și revigorarea unor idei ce existau[…] de peste 600 de ani. <<Republica Creștină>>, <<Statele Unite ale Europei>> sau <<Comunitatea Europeană>> sunt denumiri ale unor creații a imaginarului, ale năzuinței unor elite culturale și, uneori, chiar și politice de a crea o lume mai sigură, încă din secolul al XIV-lea. Ceea ce a făcut ca în secolul XX aceste proiecte să devină realitate a fost acceptarea lor, pentru prima dată, atât de către opinia publică, cât și de către oamenii politici.”

Globalizare

Una dintre cele mai răspândite și cel mai bine percepute forme de globalizare, fără îndoială o constituie globalizarea culturală. Internaționalizarea unor mărci, ascensiunea simbolurilor și artefactelor culturii populare și dezvoltarea telecomunicațiilor au permis accesul a milioane de oameni de pe toate continentele la numeroase bunuri de consum. Fără îndoială, cele mai cunoscute simboluri ale globalizării sunt Coca-Cola, Madonna și știrile de la CNN. Mișcarea tot mai intensă a imaginilor și simbolurilor și varietatea extraordinară a modurilor de gândire și a modurilor de comunicare, în ciuda complexității interacțiunilor culturale dintre societăți în ultimele trei milenii, constituie trăsături unice și fără precedent ale sfârșitului de secol XX și ale noului mileniu. Întinderea și volumul global al traficului cultural prin intermediul telecomunicațiilor, al emisiilor prin satelit și al infrastructurilor de transport contemporane au înregistrat o creștere fără precedent.

Globalizarea culturală, în capacitatea sa de a defini societăți și identități, își are originile în religiile mondiale și culturile imperiale, cu mult înaintea erei moderne. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, aceste forme vechi de globalizare culturală au luat sfârșit odată cu apariția statelor-națiune, a culturilor naționale și a instituțiilor culturale naționale dar și prin răspândirea noilor ideologii și moduri de gândire seculare occidentale, cum ar fi liberalismul, socialismul sau știința. În urma progresului tehnic din secolul al XIX-lea au apărut noi mijloace de transmitere culturală cum ar fi telegrafia, zborul, cinematograful etc., fapt care a înclinat balanța puterii culturale în favoarea statelor-națiune și a culturilor naționale. Cu toate acestea, în era contemporană, noile inovații în telecomunicații, apariția corporațiilor internaționale de mass-media dar și alți factori au generat fluxuri culturale globale, fapt care a generat centralitatea culturilor naționale, a identităților naționale și a instituțiilor lor.

„Globalizarea culturală transformă contextul și mijloacele prin care sunt produse și reproduse culturile naționale, însă impactul său exact asupra naturii și eficacității culturilor naționale – asupra autorității și influenței mesajelor, valorilor și conținutului lor – este încă foarte dificil de descifrat.”

Impactul globalizării este însă unul destul de mare, deoarece are loc o omogenizare a consumului cultural de masă în interiorul Occidentului, care se răspândește către straturi mai prospere de dezvoltare, în special Asia de Est și America Latină. În muzică, televiziune și film, se va consuma un singur produs într-o diversitate de locuri. De exemplu, putem observa dominația Statelor Unite în materie de film, fapt care le creează dificultăți producătorilor de filme din Marea Britanie.

Această omogenizare a bunurilor culturale nu ține seama de modul de percepere a produselor culturale și a consumului acestora în plan local. Însă pentru a menține cifrele de audiență, sunt întocmite anumite strategii de marketing, care adaptează produsele culturale în funcție decategoriile de public și diferențele culturale existente.

Integrare culturală europeană

Globalizarea în complexitatea ei impune cooperare în diverse forme, concretizare în politici asemănătoare, dar specifice unor arii culturale distincte. Pe lângă formele cele mai diverse de cooperare dectorială la nivelul diverselor organisme internaționale, cu o capacitate normativă redusă, se produce o instituționalizare tot mai accentuată a cooperării dintre state în forme integrate, ce pornesc deseori de la un model cultural fundamental, ce diferențiază zone extinse, ba chiar continente.

Între toate aceste forme de cooperare și integrare, cel mai pregnant proces îl constituie integrarea europeană, bazată pe un model cultural fundamental, cel creștin și cel modern al democrației liberale, cu rădăcini istorice anterioare celui creștin, dar din același spațiu cultural. Procesul în sine, pornit din veșnicele rațiuni economice, s-a confruntat și se confruntă cu dificultăți de instituționalizare tot mai accentuate, datorate atât extensiei sale la nivel aproape continental, deci de asimilare a diversității, cât și problemelor generate de fenomene ce presupun în mare parte o perspectivă culturală, de soluționare a lor prin politici care să acomodeze diversitatea culturală la unitatea instituțională și invers.

Țările actuale ale Uniunii Europene, chiar dacă au acel fundament cultural dominant, au un parcurs extrem de diferit, concretizat în identități particulare ce se regăsesc nu numai în modurile distincte de viață, ci și în politici dintre cele mai diverse, uneori contradictorii și inconsistente în raport cu cerințele unității instituționale. Nu întâmplător în scurta istorie a Uniunii Europene s-au produs balansuri importante, de la o viziune unitară la una a națiunilor. Ezitările și eșecurile instituționale, accentuate ca urmare a lărgirii acesteia, înclină tot mai mult spre o unitate în diversitate, dar care încă nu-și găsește cele mai adecvate forme de obiectivare.

Bibliografie

Antoine Compagnon și Jacques Seebacher, Spiritul Europei, volumul II, Editura Polirom, București, 2002.

David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton, Transformări globale. Politică, economie și cultură, Editura Polirom, Iași, 2004.

Florica Vasiliu, Politici culturale și integrare europeană,Institutul European, 2009.

Gabriela Gabor, Identitate românească și integrare europeană. Probleme și perspective, Editura Ars Docendi, 2003.

Jacques Le Goff, Evul Mediu și Nașterea Europei, Editura Polirom, 2005.

Jacques Le Goff, The Birth of Europe. tr. Janet Lloyd. Cornwall, Blackwell Publishing, 2005.

Rodica Eșanu și alții, Integrare europeană pentru tine, Editura Pro Didactica, Chișinău, 2009.

Alte surse:

Idei preluate din prelegerile de curs aferente materiei – Teoria culturii ale doamnei Lect. univ. dr. Carmen Diaconescu, Universitatea București, Facultatea de Litere, departamentul de studii culturale, specializarea Studii europene, 2015.