Cultura în perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu. [308625]

Cultura în perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu.

Cuprinsul

Introducere………………………………………………………………………………………. pag. 3

Cultura în vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu………………………….pag. 8

Situația Țării Românești în jurul secolului XVII…………………………………….pag.12

Instabilitatea domniilor în Țara Românească…………………………………………pag. 17

Repere biografice Constantin Brâncoveanu om și domnitor…………………….pag. 20

Capodopere ale culturii epocii brâncovenești:………………………………………..pag. 23

carte tiparită………………………………………………………………………pag. 27

b) bisericile în timpul domnei lui Constantin Brâncoveanu…………..pag. 39

c) monumente…………………………………………………………………………pag. 61

d) alte realizări deosebite………………………………………………………….pag. 64

Legătura bisericii din Țara Românească cu alte biserici creștine………………pag. 68

Ultima perioadă a domniei și martiriul brâncovenilor……………………………..pag. 80

Canonizarea sa…………………………………………………………………………………..pag. 90

Încheiere/ concluzii…………………………………………………………………………….pag. 99

Bibliografie……………………………………………………………………………………….pag. 101

INTRODUCERE

Viața Sfinților Martiri Brâncoveni a fost și este cea mai frumoasă invitație de a preaslăvi familia creștină a Domnitorului Sfânt Constantin Brâncoveanu. [anonimizat], creștinilor spre a [anonimizat], care a [anonimizat]-i jertfă. [anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat] e sortit pierii. [anonimizat]-i [anonimizat], [anonimizat], prin cuvintele: „[anonimizat], Singurul și Adevăratul Dumnezeu”. Și aceasta cu atât mai mult cu cât în persoana domnitorului martir Constantin Brâncoveanu s-[anonimizat], iar ele au rodit minunat în artă. A [anonimizat]: [anonimizat]. Ce a [anonimizat] s-a dorit să se proclame supremația și autoritatea dictatorială a științei ? Milioane de victime. De aceea lecția Brâncovenilor confirmă un fapt surprins de un laureat al premiului Nobel „Știința fără religie e șchioapă, religia fără știință e oarbă!”.

Constantin Brancoveanu a fost un mare "ctitor" [anonimizat], o figura de seama din istoria neamului romanesc. [anonimizat] a oferit tuturor o minunata pilda de daruire si de jertfa pentru tara sa si pentru credinta crestina. Moartea lor a impresionat profund pe contemporani, chiar si pe necrestini. Ea a fost consemnata cu indignare in putinele ziare europene care apareau atunci, dar si de unele rapoarte diplomatice trimise din Constantinopol. Dupa cum era de asteptat, moartea muceniceasca a Brancovenilor a avut un larg ecou in sufletul poporului roman, care i-a plans in cantece si balade populare.

De-a lungul istoriei sale, poporul român și-a apărat cu zel apostolic credința creștină pe care a moștenit-o de la strămoșii lor. Începând cu perioada primară a erei lui Hristos, marcată de cumplitele persecuții inițiate de împărații păgâni împotriva creștinilor, până în zilele nostre, aceeași politică distructivă, însă, sub o formă voalată, încearcă să-l ascundă pe Dumnezeu undeva în derizoriul conștiinței umane. Noi românii, am avut întotdeauna valori creștine ce au menținut trează această conștiință, pe care am cultivat-o în sufletele noastre și a celor de lângă noi. Rândurile următoare prezintă succinct radiografia unei personalități autohtone, ce a reușit să învingă un dușman de temut, care a obnubilat averile pământului românesc de-a lungul veacurilor, însă nu nu a reușit să pună stăpânire pe patrimonial spiritual, considerat de români cel mai de preț dar, credința lor, pentru care și-au dat viața de atâtea ori și pe care au mărturisit-o indiferent de circumstanțe. Departe de a se limita la cadrul istoric, lucrarea de față evidențiază un mod de a trăi autentic, așa cum ne-a învățat Mântuitorul Iisus Hristos, așa cum ne arată martirii neamului nostru care L-au imitat până la capăt.

Scopul acestei incursiuni în lumea sfinților brâncoveni, este de a trezi în sufletele noastre conștiința bărbăției și a dragostei creștinești, virtuți pe care domnitorul Constantin Brâncoveanu împreună cu fiii săi, ni le-au așezat în față ca tipar pentru mântuirea sufletelor noastre.

În urma realizării acestei lucrări am ajuns la următoarele concluzii:

Prin viața și activitatea sa, Constantin Brâncoveanu își înscrie numele în arhiva valorilor moral-spirituale ale poporului român ;

A fost un ctitior al culturii din acele vremuri, care prin activitatea cărturărească a contribuit la dezvoltarea limbii române ;

Fidelitatea lui Constantin Brâncoveanu față de neam și de tot ce înseamnă patrimoniu național a alimentat dragostea poporului față de el ;

Vitregiile vremurilor au dovedit încă o dată, că noi românii, deși suntem uniți prin conștiință și dragoste frățească, ne manifestăm slăbiciunile tocmai când dușmanul poate profita din plin de ele ;

Deși invins de perfidie și lăcomie, Constantin Brâncoveanu a suportat cu stoicism torturile pricinuite de mahomedani. A rămas invincibil, atât el cât și fiii săi în a-și mărturisi credința față de Hristos, în sufletele cărora El ocupa un loc central ;

Sfinții brâncoveni sunt adevărate izvoare de trăire în duhul autentic creștin, vărsând precum mucenicii de altădată, sângele lor pentru a trăi lângă Hristos.

Manifestările, închinate Sfinților Martiri Brâncoveni, au fost și vor fi, dintre cele mai diverse și vor fi tot atâtea lumini aprinse pe altarul conștiinței neamului românesc. Și lucrarea de față se înscrie în aceleași coordonate, iar fiecare va surprinde una sau alta dintre nuanțele viețuiri, dăruiri, împlinirii și jertfelniciei aceste familii domnitoare, cu cei șase martiri deodată.

Imaginea voievodatului brâncovenesc reprezintă un caz fericit pentru posteritate, bucurându-se de existența a trei cronici care o tratează din trei unghiuri diferite:

Radu Greceanu ține o cronică la zi a evenimentelor petrecute, fapt ce ne-a ajutat să identificăm mai multe tipuri de timp: timpul calendaristic (an, lună, zi, anotimp), cel bisericesc (ex. sărbătorile religioase: Sf. Gheorghe și Sf. Dumitru), adăugate celui vectorial, dinastic și timpului lucrărilor agricole (culesul viilor).

Radu Popescu scrie o operă nedreaptă față de domnitor; cronicarul este incapabil să treacă peste resentimentele personale și să ofere o reflectare obiectivă a realității.

Meritul Anonimului brâncovenesc constă în prezentarea domniei în strânsă relație cu evenimentele internaționale petrecute la curțile Franței, Austriei și Rusiei.

Metoda de cercetare folosită este comparatistă, bazându-se pe textul literar primar al cronicilor și al altor opere care descriu epoca brâncovenească: Istoria Țării Românești scrisă de Stolnicul Constantin Cantacuzino și Didahiile Mitropolitului Antim Ivireanul.

În secolul al XVII-lea, pe ruinele societății ce are la bază răzeșii și moșnenii, se ridică o nouă clasă formată din boieri latifundiari, intrată repede în divan (sfatul de taină al voievodului) care se amestecă din ce în ce mai mult în treburile domniei, uzurpând adeseori tronul. Epoca lui Brâncoveanu reprezintă punctul culminant al unor transformări care s-au derulat de-a lungul a două veacuri și în ea își găsesc forma cea mai înaltă de expresie atât influențele venite din Occidentul catolic pe filieră italiană, cât și cele din Răsăritul ortodox, pe filieră grecească.

Legăturile cu Italia sunt binecunoscute în epoca medievală, mai ales prin activitatea umaniștilor, geografilor și călătorilor italieni; ajunși pe aceste meleaguri, duc ulterior în țara lor ideea originii latine a țărilor române, sintetizată atât de frumos de Grigore Ureche în sintagma ,, … și toți de la Râm se trag”. Relațiile economice și culturale ale Țării Românești cu Veneția, marea putere economică și navală a acelei perioade, ating punctul maxim în vremea lui Brâncoveanu, cu ajutorul ambasadorilorvenețieni la Istanbul. Corespondența voievodului cu Occidentul se realizează tot prin venețieni, scrisorile către Curtea Austriacă sunt trimise prin dragomanul venețian la Viena, Marcantonio Manucca Della Torre, iar legăturile cu principele Eugen De Savoia sunt întreținute tot prin intermediul unui italian, Aloise Volde, traducător de limbă turcă și greacă la Viena.

La curtea brâncovenească, pe lângă boierii pământeni, îmbrăcați după moda timpului, în straie orientale, se întâlnesc și reprezentanți ai culturii italiene. Pentru a nu atrage atenția otomanilor asupra lor, ei adoptă stilul vestimentar oriental. Cei mai de seamă sunt: doctorul Pylarino, George Maiota, Ioan Abramios și Anton Maria del Chiaro.

Aceasta este perioada când ideea de a-și desăvârși studiile în Occident prinde contur în inimile și mintea tinerilor boieri, practică ce atinge apogeul în secolul al XIX-lea în perioada pașoptistă.

Domnitorul Brâncoveanu nu neglijează ortodoxia care îl leagă de elenismul din Orient, mai ales că apropierea fățișă de Occident atrage bănuiala otomanilor că ar avea legături ascunse cu creștinii catolici. Elenismul este pentru Orient ceea ce latina reprezentă pentru Occidentul catolic, fapt care duce la introducerea învățământului cu predare în limba greacă.

Limba și cultura greacă se bucură de o mare prețuire și în Italia catolică, iar acest amănunt îi este adus la cunoștință domnitorului Brâncoveanu de stolnicul Constantin Cantacuzino, eruditul care-și desăvârșește studiile la Veneția și Padova. Consecința directă a importanței acordate influenței grecești este reorganizarea, în al doilea an de domnie, a Școlii grecești din București, întemeiată de Șerban Cantacuzino la Mănăstirea de la Sfântul Sava.

Faima lui Brâncoveanu de promotor al culturii grecești depășește cu mult granițele țării. În consecință, marii Patriarhi și mitropoliți ai Orientului vin la curtea lui să găsească sprijin și ajutor pentru bisericile aflate în nevoi sau sub apăsare otomană.

În afara celor trei cronici care tratează pe larg domnia, de mare ajutor pentru reconstituirea epocii brâncovenești pe baza documentelor literare sunt: Istoria Stolnicului Constantin Cantacuzino și Didahiile lui Antim Ivireanul. Dacă în opera sa, Stolnicul demonstrează cu argumente științifice de netăgăduit originea latină a poporului și a limbii române, pe baza documentelor istorice de la Padova și Veneția, Didahiile mitropolitului Antim nu ignoră problema năravurilor societății timpului, pe care se străduiește din răsputeri să le îndrepte cu mijloacele pe care le are la dispoziție, cuvintele meșteșugite. Meritul lui este de a fi introdus predica în slujba religioasă din bisericile Țării Românești, cu ajutorul căreia aduce definitiv limba română în serviciul divin.

Prin viața și activitatea sa, Constantin Brâncoveanu s-a identificat drept un creștin, o valoare, un model de urmat pentru cei care se revendică a fi creștini. În el, putem spune, regăsim identitatea noastră, demnitatea de propovăduitori ai lui Hristos. Cine dintre noi este astazi capabil de o asemenea jertfă ? Care este părintele care sa-și îndemne copiii să moară pentru dragostea lui Hristos ? Acesta este modul autentic de a-L urma pe Hristos, care coboară doar în inima celui ce îl iubește cu o capacitate de a se jerfi până la moarte pentru El.

CULTURA ÎN VREMEA DOMNIEI LUI

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

,,Înturnericul necredinței și al neștiinței ai izgonit,

și lumina cunoștinței dumnezeești ai strălucit peste țară”

(din Acatistul Sfinților Martiri Brâncoveni)

,,Și prin sufletul tău va trece sabie,

ca să se descopere gândurile din multe inimi”

(Luca II,35)

Între cele mai importante personalități ale neamului românesc, un loc de frunte și de seamă îl ocupă Domnitorul Constantin Brâncoveanu, care în urmă cu trei sute de ani era martirizat, chiar de ziua sa, 15 august, din ordinul sultanului. În timpul domniei sale istoria Țării Românești cunoaște o epocă prosper și foarte favorabilă dezvoltării economice și culturale.

Marele logofăt Constantin Brâncoveanu, prin calitățile sale intelectuale și morale, s-a impus în fața contemporanilor săi. După moartea lui Șerban Cantacuzin, boierii, împreună cu mitropolitul Teodosie și patriarhul Dionisie al – IV-lea al Constantinopolului, au hotărât alegerea sa în fruntea Țării Românești. S-a ținut seama și de descendența sa din familia domnitorului Matei Basarab (1632-3654). Cu toții au zis: ,,Logofete, noi cu toții pohtim să ne fii domn”. Constantin Brîncoveanu le-a răspuns că nu dorește să ajungă domn, deoarece era mulțumit cu slujba sa. Cu toate acestea alegătorii l-au dus la mitropolie, a fost îmbrăcat în caftan și I s-au citit moliftele de domnie. Cei prezenți i-au sărutat mâna și i-au urat ,,La mulți ani!”

,,Fiind un adept al dialogului, al soluționării disputelor pe calea tratativelor și nu prin forță, domnitorul muntean a asigurat țării sale o atmosferă de pace și stabilitate, care favorizează propășirea economică și culturală. El a a cordat o deosebită importanță progresului cultural fapt confirmat si de inființarea tipografiilor în care au apărut cărți bisericești, la loc de frunte situându-se Biblia de la București, deoarece ea este prima traducere și tipăritură integral a Sfintei Scripturi”. Constantin Brâncoveanu a fost considerat drept apărătorul întregii creștinătăți ortodoxe care se afla sub ocupația otomană.

Îndelungata domnie a lui Constantin Brânconeanu, în primul rând, a fost o pildă de viață creștină deosebită. Multe sunt virtuțile sale pe care le-a lucrat în însăși familia sa, constituindu-se în adevărate modele pentru supușii săi dar și pentru urmașii din toate locurile și timpurile. Familia domnitorului a fost binecuvântată de Dumnezeu cu unsprezece copii, patru băieți și șapte fete. Toți fiii s-au alăturat mărturiei tatălui lor, primind împreună Sfânta Cunună a muceniciei.

,,Tăria acestor sfinți în fața morții și a prigonirilor pe care le-au înfruntat nu este întâmplătoare, ci se așează pe temelia tare a familiei în mijlocul căreia stă Maria Brâncoveanu, mamă aleasă alături de pilda celorlalte mame de sfinți, sfinte la rândul lor.”

Au trecut mai bine de trei sute de ani de la martiriul Sfinților Brâncoveni (15 august 1714-15 august 2014) care s-au săvârșit prin moarte martirică la Constantinopol. ,,Șase suflete strălucitoare – care prin sângele mărturisirii au șters orice prihănire – au fost primite atunci în sălășluirile Împărărției Cerești și li s-au dat a viețui de-a pururi întru măsură de plinătate a dragostei pentru Dumnezeu și pentru întreaga făptură.”

Activitatea culturală și artistică desfășurată în vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu, domnie care s-a impus în istoria țării ca o epocă, a cuprins întreg spatiul românesc. Epoca domnitorului Constantin Brâncoveanu a fost una din marile epoci ale istoriei culturii românești, ale cărei influiențe au cunoscut o largă răspândire, nu numai în spatial românesc, dar și în rândul popoarelor vecine sau mai depărtate.

Pentru puțini domnitori din evul mediu românesc dispunem de informații bogate ca în cazul domnitorului Constantin Brâncoveanu. Avem două cronici care vorbesc despre anii de domnie , cea a lui Radu Greceanu și Anonimul Brâncovenesc. Alte două cronici dedicate istoriei Țării Românești care îi prezintă integral domnia, a lui Radu Greceanu sau partial, Letopisețul Cantacuzinesc. Relatările lui Dimitrie Cantemir în Istoria Ieroglifică și o cronică străină cea a lui Antoni Maria Del Chiaro, în Istoria delle modern rivoluzioni della Valachia. La acestea se adugă o masă impresionantă de documente interne, condica marii logofeții de toate cărțile lui Constantin Brâncoveanu voievod 1692-1714, condica vistieriei, anatefteru – condica de porunci a vistieriei lui Constantin Brâncoveanu.

Situația Țării Românești în jurul secolului XVII;

La sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea istoria românilor din Țara Românească este dominată de personalitatea puternică a lui Constantin Brîncoveanu. Așa cum a fost o epocă a lui Mircea cel Bătrân, a lui Ștefan cel Mare, a lui Mihai Vitezul sau a lui Matei Basarab, prin amploarea situației politice și militare există și o epocă a lui Constantin Brâncoveanu. Cu această epocă se încheie ciclul voievozilor războinici. Domnitorul a adoptat o politică a negocierilor diplomatice și a stabilirii de relații personale cu conducătorii importanții ai lumii din acea perioadă. Prin calitățile sale intelectuale și morale, prin averea pe care o deținea, Domnitorul s-a impus în fața tuturor „mai ales că nu avea dușmani și era privit cu simpatie de majoritatea reprezentanților clasei dominante”.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, înainte de urcarea pe tron a lui Constantin Brâncoveanu, situația politică, economică, socială și cultural-religioasă erau foarte agitate. De la Suedia lui Carol al XII-lea, până în Peloponezul grec, din Franța lui Ludovic al XIV-lea, până la Constantinopolului sultanilor turcilor, din Viena lui Leopold până la Rusia lui Petru cel Mare, peste tot erau aspirații, revendicări și interese naționale și chiar religioase la lupta de eliberare, de cucerire sau de apărare a multor popoare creștine împotriva turcilor.

Imperiul otoman după o perioadă de mare putere și de expansiune sub domnia sultanului Soliman (1566) intră într-o perioadă de decădere fiind sub conducerea unor sultani slabi, incapabili, corupți și capricioși. În această perioadă imperiul otoman a fost înfrânt în luptele de la Viena (1683), iar prin pacea de la Carlovitz (1699) turcii au pierdut definitive Transilvania și o parte din Serbia, unde s-a întins puterea imperială a Austriei.

Domnitorii români au căutat să profite de situația create și au căutat să se alăture învingătorilor susținând ideea de a alunga pe turci din Europa. Datorită jocurilor politice, de la Viena, Paris și Moscova, mulți nu au fost sinceri cu domnitorii români creându-le nesiguranță care a dus la dezastruoase și tragice rezultate. Atât Dimitrie Cantemir în Moldova cât și, Constantin Brâncoveanu, în Țara Românească, au trebuit să se călăuzească în political lor dupa interesele țării, și cântărind primejdiile, au ocolit un rău mai mare suportând unul mai mic.

La sfârșitul primăverii anului 1688 au reizbucnit luptele dintre turci și imperiali care amenințau să ocupe Țara Românească. În august 1690 tătarii împreună cu cavaleria munteană, condusă de voievodul Constantin Brâncoveanu, au trecut munții pe la Bran și în ziua de 21 august, armata imperialilor este invinsă. Lupta de la Zărnești a fost singura luptă armată purtată de Constantin Brâncoveanu, care a dovedit a fi un bun strateg.

Domnitorul a primit diploma de Prinț al Sfântului Imperiu, cu dreptul de a purta titlul de ,,IIlustrissimus”, la 30 ianuarie 1695. În 1679 a primit diploma de nobil ardelean și diploma de conte al Ungariei. Pentru aceste titluri Poarta Otomană îl va certa și se vor adăuga la motivele demiterii sale.

Luptele de intre turci și austrieci se reiau. Turcii sunt învinși la Zenta și s-a încheiat pacea de la Karlowitz la 26 ianuarie 1699, prin care Ungaria, Transilvania fără Banat, Slovenia și Croația trec la Austrieci. Turcii rămâneau la nord de Dunăre cu Banatul Timișoarei și renunțau la Podolia și Ucraina. Polonia restituia Nordul Moldovei și păstra Camenița.

Țara Românească era, la acest moment, într-o situație dificilă. Turcii căutau să-și mențină stăpânirea asupra țărilor române, pentru că aveau surse de venit foarte importante. Pe de altă parte imperialii doreau să-și mărească teritoriile până la Dunăre. Constantin Brâncoveanu, cu abilitate diplomatică, a trebuit să facă față pretențiilor imperialilor de a li se închina țara. Toți doreau de fapt revendicări teritoriale. De aceea el și-a îndreptat atenția către rusia, stata orthodox , în plină afirmare teritorială. Gheorghe Castriotul era solul domnitorului la Moscova în anul 1697 și care ținea legătura cu Nicolae Milescu. I s-a propus țarului eliberarea de sub jugul turcesc a popoarelor din balcani, asigurându-l că vor fi alături de el. În urma legăturilor, Petru I a conferit voievodului ordinul Sfântul Andrei, fiind unul din primii lui cavaleri.

Pacea de la Karlowitz i-a arătat domnitorului Constantin Brâncoveanu că el și țara lui erau lăsați singuri în fața fața Imperiului otoman. De aceea el a căutat o alinață cu Rusia și în același timp să aibe relații normale cu Poarta. Ca să facă față plății urgente a haraciului, datorită greutăților economice și financiare în urma războiului dintre austrieci și turci, Constantin Brâncoveanu a trimis în anul 1699 o delegație de boieri să ceară marelui vizir scutirea în următorii doi ani. Sultanul a acceptat propunerea și totodată i-a acordat domnia pe viață, ,,până va avea zile să domnească acest pământ al țării”. Hatișeriful cu numirea i-a fost adus în țară de un agă, venit cu delegația de boieri (Cornea Brăiloiu, spătarul Mihai Cantacuzino și postelnicul Dumitrașcu Caramanlău) și domnitorul a fost îmbrăcat cu caftan.

Toate acestea constituiau un joc politic al Porții, mai ales atunci când se vedea slăbită și avea nevoie de resursele țărilor române și de dărnicia lui Constantin Brâncoveanu. Peste patru ani, în 1703, când era bolnav, a fost chemat la Adrianopol. Trebuiau iar să verse sute de pungi, plocoane aduse sultanului (200 de pungi), vizirului și altor dregători, iar haraciul țării să fie ridicat cu încă 240 de pungi peste cele 280 care se dădeau până atunci, pentru ca domnitorul să primească din nou insemnele investiturii pe viață, în ziua de 15 iunie 1703. Aceste cereri sporeau mereu datorită schimbărilor dese de la conducerea treburilor Imperiului Otoman, și toate acestea trebuiau suportate de poporul roman.

Pe lângă toate aceste greutăți cu Poarta se adăugau cele din poliltica internă a țării. Conflictul dintre domn și unele grupări boierești, îndeosebi cu Cantacuzinii. În anul 1707, Constantin Brâncoveanu cheamă pe unchiul său, Mihai Cantacuzino, de la Constantinopol, unde avusese o comportare suspicioasă față de domn, și în locul său îl trimite pe Toma Cantacuzino, vărul său, care și aceste se dovedi că nu-I va fi fidel. Stolnicul Constantin Cantacuzino, unchiul domnului, acesta părăsise curtea domnească și se retrăsese la moșia sa de la Filipeștii din Prahova. Criza raporturilor cu Cantacuzinii se va accentua după 1707 și avea să producă consecințe și în politica externă a țării. Victoria de la Poltava a țarului Petru I împotriva suedezilor a fost urmată de bătălia de pe Prut din 18-.21 iulie 1711 dintre trupele ruso-moldovene și cele turcești. Lupta a fost pierdută de Petru I și Dimitrie Cantemir, și odată cu aceasta și speranțele popoarelor creștine din balcani s-au năruit.

Prudent domnitorul își pune speranțele în lupta de la Albești, în apropierea Urlaților, unde avea instalată tabăra oștirii sale. În nopatea de 18 iulie, comandantul armatei sale, Toma Cantacuzino, părăsește tabăra și trece de partea rușilor, acuzându-l pe domnitor de trădare față de țar. Acest spătar avea în minte să ajungă domn și părăsește tabăra în înțelegere cu Mitropolitul Antim, cu stolnicul Constantin și cu Mihai Cantacuzino, fără știrea domnitorului care, acum aștepta răzbunarea turcilor.

Fuga lui Toma Cantacuzino și înfrângerea armatelor ruso-moldovene slăbesc poziția domnitorului Constantin Brâncoveanu și au grăbit sfârșitul dramatic al familiei. Trădarea își făcuse loc în sufletele Cantacuzinilor, rudele voievodului, porecliți și Șeităneștii. Criza raporturilor cu Cantacuzinii avea să fie unul dintre factorii hotărâtori ai vieții și domniei lui, care îl va copleși în cele din urmă, în săptămâna Patimilor din 1714.

Toma Cantacuzino, care râvnea domnia, a adâncit conflictul când a fugit în Rusia, unde Petru cel Mare l-a împroprietărit în regiunea Kievului și l-a făcut general-maior de cavalerie. Stolnicul Constantin Cantacuzino dorea și el scaunul domniei pentru fiul său Ștefan, iar Mihail Cantacuzino, îl dorea pentru Mihai Racoviță, domnul Moldovei, mazilit de turci în toamna anului 1709 la Constantinopol. Firul trădări a început cu Mihail Racoviță, care se afla întemnițat Celor șapte turnuri, din Istambul. El a promis marelui vizir că va aduce dovezi că domnitorul este hain față de Poartă. A intrat în legături cu frații Cantacuzini. Mihai Racioviță le-a promis că vor primi iertarea de la Sultan datorită trădării lui Toma Cantacuzino, dacă vor procura dovezi pentru denunțarea lui Constantin Brâncoveanu și-l vor împiedica să fugă în Austria, până la sosirea poruncii de mazilire.

Cei doi frați, Mihai și Constantin Cantacuzino au intrat în acțiune, la sfârșitul anului 1713. Au trimis în secret la Brașov un om al lor, pentru a le procura copii după sigiliile marilor boieri în funcție. Cu acestea au fost alcătuite funeste petiții către Poartă, ca din partea boierilor țării, în care Constantin Brâncoveanu era denunțat că avea relații secrete cu împăratul de la Viena și țarul rușilor, dar și cu polonezii și venețienii; că-și cumpărase moșii și case în Transilvania ca să aibe unde să se adăpostească la vreme de primejdie pentru el și familia lui; că sărăcise țara cu grele dări pe care le pusese; că își umpluse cămara domnească cu aur mult; că depusese la bănci olandeze și la Zecca din Veneția mii și mii de pungi de aur; că stătea mai mult la Târgoviște decât la București, pentru a putea fugi mai ușor; că fuga lui Toma Cantacuzino era convenită cu el; că își bătuse monedă de aur; că îi anunțau masa trâbițe de argint.

Acuzațiile acestea au constituit doar un pretext pentru mazilirea Domnitorului. Adevăratul motiv era acapararea imenselor sale bogății, mai mult bănuite decât știute și appreciate cu cele mai fantastice cifre. Averile celui mazilit erau confiscate de Poartă. Când petițiile au ajuns la la cabinetul marelui vizir, prin intermediul vătafului de aprozi, Constantin Diichiti, om de credință al Cantacuzinilor, s-a și hotărât mazilirea lui Constantin Brâncoveanu.

Domnitorul Sfânt era strain de urzelile complotului Cantacuzinilor, și-și vedea de treburiel domniei, fiind convins că poziția sa era consolidate. Anton Maria del Chiaro scrie: ,,El avea o fire atât de blândă încât nu credea niciodată că ar fi trădat”.

La începutul anului 1714 situația s-a înrăutățit atunci când a venit ca vizir Gin Ali Pașa, un nebun, cum îl caracterizează Nicoale Iorga, care credea că putea reface prestigiul imperiului otoman prin vărsare de sânge. Un doctor grec, Anton Corai, care fusese unul dintre medicii domnitorului la București, aflând întâmplător de planul marelui vizir de a-l prinde și de a-l ucide pe Brâncoveanu și familia lui, i-a scris în taină, dar domnitorul nu a vrut să dea crezare, fiind convins că loialitatea sa față de Poartă nu poate fi pusă la îndoială. Brâncoveanu trimisese la Constantinopol cu daruri pe fiica sa, Bălașa, și pe ginerele său, Manolache Lambrino, ca să aducă, după obicei, pe viitoarea noră, fiica lui Antioh Cantemir, logodită cu fiul său Radu, pentru care se primisese aprobarea vizirului. Nu putea să bănuiască că aceasta nu era decât o cursă întinsă de vizir ca să poată să-l țină la București, și să nu fugă în ardeal.

Cei aproape 26 de ani de domnie a lui Constantin Vodă Brâncoveanu – una dintre cele mai lungi domnii din câte s-au cunoscut în Țările Române – au fost pentru Țara Românească, o perioadă de relativ liniște din punct de vedere politic și militar, o liniște ce s-a dovedit prielnică unei remarcabile activități pe tărâmul artei și al culturii în general, domenii care care vor cunoaște acum forme de manifestare de o prestanță artistică și de o fizionomie a expresiei de o incontestabilă originalitate.

Instabilitatea domniilor în Țara Românească;

Ultimele decenii ale secolului al XVII-lea au fost pentru Țara Românească foarte grele. Trei mari împărății voiau să cuprindă Țara Valahiei. Prima parte a secolului al XVII-lea a fost dominate de personalitatea domnitorului Matei Basarab (1632-1654), care era un mare gospodar creștin și dârz oștean; în ultima perioadă a aceluiaș secol, doi mari oameni au sigurat supraviețuirea Țării, dar și creșterea ei sub aspect cultural și spiritual: Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714).

Șerban Cantacuzino participă la Campania militară alături de turci la asaltul asupra Vienei, dar a sprijinit pe Habsburgi. După depresurarea Vienei de către regele Poloniei Jan Sobieschi, Șerban Cantacuzino s-a apropiat foarte mult, de Austria, atât cât o putea face în secret. Habsburgii contraatacă și ocupă spatial intracarpatic, în forță. Casa de Austria s-a comportat însă cu multă brutalitate mai ales atunci când au înăbușit răscoala antihabsburgică a brașovenilor, în mai 1688, generalul Caraffa, exercitând o adevărată teroare militară. După răscoală, Dieta ardeleană a rupt legătura cu poarta și recunoaște protecția Casei de Austria. În această situație, Domnitorul Șerban Cantacuzino a trimis o solie cu arhimandridul Isaia, de la Mănăstirea ˶Sfântul Pavel” de la Athos, la cei doi țari Ivan al V-lea și Petru I al Rusiei, pentru a le cere ajutor. Răspunsul negative la apelul domnitorului a venit mult mai târziu, după moartea voievodului roman. Presiunea casei de Austria a continuat, fiind trimise trupe în Țara Românească pentru a-l sili pe domn să se închine necondiționat. Corpul de cavalerie condus de Federigo Veterani, a pătruns pe valea Cernei, către Orșova, pe care a ocupat-o, iar la 14 august a ajuns la Cernești. Șerban Cantacuzino trimite o solie la Veterani, alcătuită din fratele său, Mihail, marele spătar, pe nepotul său de soră, Constantin Brâncoveanu, marele logofăt și ginerele său, aga Constantin Bălăceanu, cu rugămintea ca austriecii să părăsească Țara Românească, în schimbul aprovizionării a 12 regimente din trupele imperial și a plății a 4.000 de taleri. Oferta domnitorului a fost acceptată de către Vetrani care în condițiile date nu putea obține mai mult.

Subliniem aici prezența viitorului mare logofăt Constantin Brâncoveanu – om de încredere al domnitorului Șerban Cantacuzino – într-o misiune de maxima importanță pentru țară, ucenicând în treburile atât de complicate ale relațiilor cu puternicii vecini de la nord și vest.

În anul 1688, luna septembrie, austriecii pun stăpânire pe cetatea Belgradului, și cer domnitorului Șerban Cantacuzino să adere la “Liga sfântă”. Solia plecată la Viena în 2 octombrie, nu-și va atinge misiunea deoarece domnitorul moare, la 29 octombrie 1688. Bănuielile au căzut asupra fraților Constantin stolnicul și Mihai spătarul, dar și a nepotului de soră, Constantin Brâncoveanu, care, de voie, de nevoie a luat domnia sprijinit fiind de cei doi în detrimentul fiului nevârstnic al voievodului, moștenitor conform tradiției țării, Gheorghe Cantacuzino.

Repere biografice Constantin Brâncoveanu om și domnitor;

Sfântul Mucenic Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654 din neamul boierilor Brâncoveni, din Oltenia. Bunicul său a fost vornicul Preda Brâncoveanu, ctitor al mănăstirii ,,Dintr-un lemn”, pe care a zidit-o din temelie între anii 1634-1635, al mănăstirii ,,Brâncoveni” pe care a înzestrat-o și a pictat-o, și al Mănăstirii ,,Gura Motrului”, zidită în anul 1653 și care a fost zugrăvită de nepotul său, Sfântul Constantin la anul 1705.

Constantin a rămas orfan de tată la vârsta de un an și a fost crescut în legea ortodoxă a străbunilor, de mama sa, Stanca. Aceasta se trăgea din slăvitul neam al Cantacuzinilor, care la rândul lor se trăgeau din împărații bizantini. A studiat cărțile din bibliotecile bunicului, Postelnicul Constantin Cantacuzino și a unchiului său, stolnicul Constantin Cantacuzino care erau biblioteci rare pe vremea aceea.În acestea a găsit și citit, multe scrieri ale Sfințălor Părinți, cărți de filosofie antică, lucrări științifice. Tânăr fiind s-a întărit pe calea ortodoxiei prin cercetarea mănăstirilor la hramuri și în vremea posturilor. Participa la Sfintele Slujbe și cerea sfaturi duhovnicilor iscusiți. A avut și o pregătire foarte bună de ostaș și dregător, a fost pe rând postelnic și logofăt. În anul 1679 odată cu venirea la tronul Țării Românești a unchiului său Șerban, va fi ridicat la treapta de mară agă, adică comandant de oști și răspunzător de paza capitalei. A fost numit ispravnic de scaun, mare postelnic și, în 1682, mare spătar.

Domnitorul s-a căsătorit de tânăr cu fiica boierului Antonie-Vodă din Popești, urmaș și el al Basarabilor prin tatăl său, Mihai Cămărașul din Târgșor. Fiica acestuia se numea Marica.

Domnitorul Constantin Vodă Brâncoveanu avut o familie numeroasă: patru băieți: Constantin, Ștefan, Radu și Matei și șapte fete: Stanca,, Maria, Ilinca, Safta, Ancuța, Bălașa și Smaranda. A ținut să dea copiilor o educație aleasă. Del Chiară era profesorul tinerilor prinți. Băiatul cel mare, Constantin redacta texte în proză foarte reușite. Lucrarea scrisă de el, Plutarchus, publicată la București în 1704, a devenit un manual clasic în Grecia de atunci. La sărbători și petreceri scrie în grecește cuvântări pe care fratele său Radu le citea în fața domnitorului și a oaspeților.

Pe la 1710, fetele domnitorului fusese măritate toate, și una singură lipsea din rândul lor, cea mica Maria , care a murit de ciumă la Constantinopol. Fiica Stanca era din 1705, văduvă după beizadeaua Radu Iliaș, pe vremuri foarte frumos și de treabă, sărac dar înțelept, care datorită beției devenise foarte rău, crud și tiran omorând pe mulți. Pentru aceasta Dumnezeu i-a scurat viața. Această fiică a murit în 15 martie 1714 datorită unei boli cumplite. Văduvă a rămas din 1699 și Ilinca ce a fost căsătorită cu Scarlatachi Mavrocordat. Se mărită cu Șerban Greceanu, fratele cronicarului. Fiica Safta se căsători cu Iordache Crețulescu, cu care împreună au ridicat o biserică la 1722 care le poartă numele. Ancuța se căsători cu Nicolae Postelnicul, fiul lui Iordache Roset. Smaranda se căsători cu Constantin Postelnicul, fiul logofătului Constantin Băleanu. Se pare că Smaranda muri de tânără.

Fiul cel mare care avea numele tatălui său Constantin se însură în anul 1709 cu Bălașa Cantacuzină care a murit în anul 1712. Radu, al treilea fiu, a fost logodit cu fiica lui Antioh Cantemir. Nunta fusese planificată pentru anul 1714, dar nu a mai avut loc. Matei avea la sfârșitul domniei doar 17 ani.

În cei peste 25 de ani de domnie domnitorul Constantin Brâncoveanu, a reușit să păzească hotarele țării nestrămutate iar boierii și poporul să se bucure de o liniște și de un belșug pe care numai pacea putea să il aducă. După doi ani, se schimbaseră trei domni iar poporul avusese de suferit. Din această pricină întoarcerea Doamnei Maria din exil, împreună cu familia, a fost primită cu multă cinste.

Capodopere ale culturii epocii brâncovenești:

Deși legată de numele domnitorului muntean martirizat de turci la începutul secolului al XVIII-lea, arta brâncovenească este strădania unui lung șir de ctitori, meșteri, de conjuncture economice, politice și culturale și, nu în cele din urmă, este produsul unei familii, a boierilor Cantacuzini, din care și domnitorul Constantin Brâncoveanu – fiul Stancăi Cantacuzino și al postelnicului Papa din Brâncoveni – se trăgea. La acestea se adaugă și intuiția unui mare conducărtor care știut să facă din cultură un adevărat instrument pentru susținerea scopurilor politice și să impună în arta românească, o sinteză artistică în care se întâlnesc amintirea artei imperial byzantine, decoratismul artei orientale și retorica barocului. Arta brâncovenească își definește trăsăturile în a doua parte a secolului al XVII-lea și este în întreg secolul al XVIII-lea, și sub domniile fanariote, echivalentul artei românești, în Valahia și Transilvania.

Când a venit la tronul țării Domnitorul Constantin Brâncoveanu a găsit un mediu cărturăresc deosebit. Stolnicul Constantin Cantacuzino, unchiul său, era un cărturar de vocație. Acesta avea o bibliotecă vastă și o colecție de manuscrise și cărți rare; se preocupa de istorie, astronomie, geografia științifică. A scris o istorie a Țării Românești și a alcătuit o hartă. Unchiul acesta a vut un rol foarte important în formarea nepotului său, viitorul domn. Celălalt unchi, Mihail Cantacuzino a adus prin bisericile ridicate – a căror serie începe cu Sinaia și Fundenii Doamnei- soluții speciale în arhitectură. Prin monumentele ridicate în ultimul deceniu al secolului al XVII-lea un stil în arta muntenească. Aceștia au contribuit foarte mult la conturarea stilului brâncovenesc. Se adăugă apoi contribuția celorlalți Cantacuzini, Drăghici, Matei-cunoscător de carte grecească și latinească și pasionat bibliofil, și voievodul Șerban Cantacuzino (1678-1688), care prin ctitoriile sale, Mănăstirea Cotroceni, Biserica Doamnei și Biserica Domanei, pregătea deja marea sinteză pe care o va cunoaște Țara Românească. În perioada aceea erau foarte mulți cărturari: ierarhi, cronicari domnești, dascăli la academia domnească, numeroși învățați greci care se găseau în Valahia. Printre ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române se numărau: Mitropoliții Teodosie și Antim Ivireanul, episcopii Ilarion al Râmnicului, Mitrofan al Buzăului, Damaschin al Râmnicului, arhimandridul Ioan, starețul de la Hurezi, care au influiențat și au sprijinit activitățile culturale ale Domnitorului. La vremea aceea prin cultură se înțelegea cultura bisericească, pentru că cultura laică, independent de Biserică secularizată, nu exista pe vremea aceea. Rațiunea susținerii culturii era de ordin teologic. Datorită creșterii propagandei catolice și calvice, domnitorii au înțeles să apere credința ortodoxă prin zidirea de biserici, întemeierea unor mănăstiri, reorganizarea vieții de obște, tipărirea cărților de cult în limba română și prin daniile generoase făcute Patriarhiilor Orientului. Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu au sprijinit patriarhiile de sub ocupația turcească prin închinarea ctitoriei sale Mănăstirea Cotroceni, celor 20 de mănăstiri de la Muntele Athos și tot el a pictat și paraclisul de la Mănăstirea Iviron. Domnitorul Constantin Brâncoveanu a făcut deseori danii bogate la Marea Lavră, Vatopedi, Dionisiu, la Patriarhia Ierusalimului și a Antiohiei. De asemenea a tipărit cărți de cult în limbile greacă, siriană și georgiană. Scrie și tipărește cărți de cult în limba română și le trimite pretutindeni unde erau creștini ortodocși și întărește relațiile cu românii de dincolo de Carpați. Prin aceasta are loc o adevărată renaștere bizantină, pe plan cultural și artistic. Afirmarea treptată a limbii române ca limbă de cult, sub patronajul domnesc, prin tipărirea de cărți de cult, prin traducerea Bibliei la 1688, prin dezvoltarea istoriografiei în limba română și creșterea numărului traducerilor, determină propagarea culturii în mase tot mai largi. Cultura nu este o simplă expresie a gustului artistic, pentru Domnitorul Brâncoveanu cultura devine un instrument de putere și autoritate în țară și peste hotare. Epoca domnitorului Brâncoveanu nu a fost doar o perioadă de înflorire culturală și inovație estetică, ci o luptă pentru credința ortodoxă și conștiința națională pe care domnitorul, fiii săi, sfetnicul său Ianache Văcărescu și mitropolitul Antim Ivireanu aveau să o plătească cu viața.

Domnitorul Constantin Brâncoveanu, era un om de o aleasă cultură, vorbea fluient limbile greacă și turcă. A dăruit cărți unor mănăstiri și apoi s-a îngrijit mereu de acestea. În propria sa bibliotecă se găseau cărți rare, din diferite domenii: istoric, drept și teologie, matematică, astronomie și literatură. A mutat propria bibliotecă la Hurezi și dorea să realizeze aici o adevărată instituție, cu cărți accesibile atât viețuitorilor mănăstirii dar și tuturor celor interesați. Fiecare tipografie din țară trebuia să trimită câte un exemplar din fiecare carte tipărită acestei biblioteci.

Un rol important în răspândirea culturii umaniste l-a avut Academia Domnească de la Sfântul Sava. Această Academie a fost întemeiată de Șerban Cantacuzino și reorganizată de Constantin Brâncoveanu. Se va numi Academia Sfântul Sava pentru că se găsea în Mănăstirea cu același nume, astăzi aproximativ unde se află astăzi Universitatea București. Directorul era învățatul grec Sevastos Kiminitul. A condus școala până la 1702, când a murit. Învățământul avea un caracter filosofic, filologic și științific. Domnitorul Constantin Brâncoveanu a purtat o grijă deosebită acestei școli pe care a numit-o:,,O școală înaltă, de obște, pentru școlarii localnici și străini”. La această Academie au studiat nu doar fiii domnitorului și ai boierilor timpului, ci și mulți tineri din spatial sud-dunărean, chiar și doi ruși trimiși la burse de Țarul I.

Domnitorul Constantin Brâncoveanu deschide, reface și înzestrează cinci tipografii: la București, la Snagov, la Râmnicu Vâlcea , la Târgoviște și Buzău.

Domnitorul Constantin Brâncoveanu a ctitorit epoca cea mai strălucită a culturii noastre vechi românești. Mai presus de toate, el și-a încununat fruntea, a lui, a celor patru feciori și a lui Ianache Văcărescu, primul său sfeșnic și dregător, unchiul soției sale, cu nimbul sfânt al muceniciei pentru credința ortodoxă, pe care nu a parasit-o nici în fața călăului.

Carte tipărită

Domnitorul și Sfântul Mucenic, Constantin Vodă Brâncoveanu se numără printre cei mai de seamă domnitori care au prețuit și sprijinit foarte mult cultura. Se cunoaște că el a fost un om foarte învățat fiind nepotul învățatului stolnic Constantin Cantacuzino. Domnitorul a continuat activitatea culturală începută de Șerban Cantacuzino dezvoltându-o foarte mult.În vremea domniei sale, s-au tipărit foarte multe cărți nu numai bisericești, și nu numai pentru nevoile noastre ci și pentru lumea greacă și orientală.

În anul 1701, funcționau simultan trei tipografii: la București, la Snagov și la Buzău. Domnitorul era înconjurat de foarte mulți cărturari, clerici și mireni. Printre ei se numără: stolnicul Constantin Cantacuzino, mitropolitul Antim Ivireanu, episcopul Mitrofan al Buzăului, cronicarii Radu Popescu și Radu Greceanu.

Pentru școala superioară ce a fost înființată de Șerban Cantacuzino, se construiește un nou corp de școală mănăstirea Sfântul Sava. Aici vor fi trei profesori cu salariul anual și care vor preda: logica, retorica, fizica, astronomia, psihologia (despre suflet), metafizica, gramatica, ortografia. La acestea se vor adăuga lecturi din Xenofon, Plutarh și Tucidide, din cuvântările lui Isocrat, Demostene și ale Sfântului Grigorie din Nazianz, din cântecele lui Pindar, fabulele lui Esop, tragediile lui Soflocle și Euripide, din cugetările lui Cato și Pitagora și de asemenea vor fi citiri din Evanghelie și din Faptele Apostolilor în întregime. La acestea se adaugă exercițiile practice la scris și gramatică și se acorda o atenție deosebită ortografiei. Lecțiile vor fi ținute cinci zile pe săptămână, joia și duminica sunt zile pentru „vacanța învățăceilor”.

Lângă această școală superioară mai funcționau: Școala de la Sfântul Gheorghe Vechi, unde se preda în limba slavă. Aici logofeții scriau hrisoavele în limba slavă și se traduceau hrisoavele vechi. La Mănăstirea Colțea, Mihai Cantacuzino a înființat o școală unde, pe lângă celelalte cursuri, se preda și muzica bisericească. Școala aceasta a continuat activitatea și pe vremea lui Constantin Brâncoveanu.

Perioada de domnie a lui Constantin Brâncoveanu a fost descrisă în cronicile lui Radu Popescu și în Cronica logofătului Radu Greceanu și în Cronica anonimă.

Prima cronică este una oficlială, de curte, un jurnal în care se descrie tot ceea ce s-a petrecut în timpul domniei, atât în ceea ce privește raporturile cu turcii și cu ceilalți vecini. Cronica începe cu povestirea despre solia trimisă la Viena de către Șerban Cantacuzino, la 2-12 octombrie 1688, și se termină cu întoarcerea lui Brâncoveanu de la Târgoviște la București, prin Potlogi și Mogoșoaia, în postul Paștilor din 1714.

Radu Greceanu era originar din satul Grecii, în Dâmbovița. Cunoștea foarte bine limba greacă. Toată viața a purtat titlul modest de logofăt. A făcut mai multe traduceri în românește.

Cronica anonimă începe cu alegerea ca domn a lui Constantin Brâncoveanu, în octombrie stil vechi, 1688, și se încheie cu data de 15-26 august, când domnul Ștafan Cantacuzino, fiind la mănăstirea Dintr-un lemn a avut un atac de îndrăcire încât s-au speriat toți. În aceste momente la Stanbul cădeau capetele Brâncovenilor, sub securea călăului. Prima parte a cronicii a fost scrisă în anul 1709, o perioadă de pace și prosperitate, iar cea de a doua a fost scrisă în vara anului 1716 și cuprinde ultimii ani de stăpânire. Autorul acestei cronici nu se cunoaște. Ceea ce se știe este faptul că avea o cultură serioasă. Cunoștea mai multe limbi: latinește – citează maxime, știa grecește, turcește și se pare că avea cunoștințe de polonă și rusă.

Aici era o școală domnească. Sub conducerea direct a egumenului de la Sfântul Gheorghe, trei dascăli vor preda următoarele studii: logica, retorica, fizica, astronomia, metafizica, arătându-se amănunțit sistemul și manualele de întrebuințare: cuvântările lui Isocrat și Demostene, Homer, Soflocle, și Euripid, Pindar, Tucidid, Xenofont și Plutarh, Focilide și Pitagora, Esop, Simokates și Agaped, Apostolul și Evanghelia, Sfântul Grigore de nazianz, Chrysoloras. Gramatica lui Iani Laskaris și Sintaxa lui Alexandru Mavrocordat. Joia și duminica era vacanță. Ucenicii străini și cei lipsiți de venituri, aveau stipendii, burse, care li se dădeau, după actul domnesc din 9 septembrie 1707, din veniturile lacului Greaca.

Patriarhul Ierudsalimului, Hrisant, dorea ca aici să se facă o casă din piatră pentru o tipografie și bibliotecă. Domnitorul este de acord cu acest lucru dar spune că din cauza ciumeai, lucrările nu pot începe în vara anului 1708. La 20 iulie 1709, ispravnicul Radu Dudescu și egumenul de la Sfântul Gheorghe, Daniel Arapul finalizau ridicarea bisericii cât și a ,,școlii de învățat carte, întru pomenirea vecinică a neamului său”. În continuare la Sfântul Gheorghe Vechi se făcea școala în slavonește, necesară pentru pregătirea clericilor și a logofeților de documente solemne.

Înainte de a fi Domn, Brâncoveanu avusese isprăvnicia marii opere literare a epocii lui Șerban Cantacuzino, Biblia Românească, la alcătuirea căreia se străduise Stolnicul Constantin, Frații Greceanu și Mitrofan de Nisa, care putea să ajungă după Mitropolitul Antim, Mitropolit muntean. În prefață se spune că lucrarea s-a făcut ,,cu îndemnul dumnealui Constantin Brâncoveanul”. Pe foaia de titlu a Bibliei de la București, se găsește următoarea cronică a vremii: ,,Biblia adecă Dumnezeeasca Scriptură ale celei vechi și ale celei noao Lege Toate care s-au tălmăcit duspre limba elinească spre înțelegerea limbii rumânești, cu porunca prebunului creștin și luminatului domn Ioan Șărban Cantacuzino Basarabă voievod și cu îndemânarea dumnealui Constandin Brâncoveanul, marele logofăt, Nepot de sor al Mării Sale, carele după prestăvirea acestui mai sus pomenit domn, Puternicul Dumnezău, den alegerea a toatei Țării Rumănești, pre dumnealui l-au coronat cu domnia și stăpânirea a toată Țara Ungrovlahiei. Și întru zilele Măriei Sale s-au săvârșit acest Dumnezeesc lucru. Carele și toată cheltuiala cea de săvârșit o au ridicat.”

La tipografia Domnească se publică, din ordinul special al lui Vodă, “Manual contra papistașilor” a lui Maxim Peleponesianul, elevul lui Meletie Pigas, și opera lui Meletie Sirigul, duhovnicul Domnitorului Vasile Lupu, contra dogmelor catolice. Patriarhul Hrisant, tipărise o carte a sa de luptă împotriva Calvinilor, scrisă la anul 1672. Pentru corectura lucrării venise notarul marii bisericii bizantine, Mihail Macri din Ianina.

La anul 1691 Radu Greceanu, ajutat de fratele său Șerban, traduceau predicele Sfântului Ioan Gură de Aur, ,,Mărgăritarele”, ,, ca să poată fieștecare Rumîn ce și patina învățătură ar avea, să înțeleagă”. Era o lucrare executată de tipografia de la Mitropolie, unde a lucrat ca meșter, Mitrofan, fost de Huși.

În octombrie 1692, Ieromonahul Antim, episcop de Rîmnic, mai apoi Mitropolit, a tradus în grecește, ,,Pareneticele”, cartea de învățătură a Împăratului Vasile Macedoneanul către fiul Leon.

În 1691, decembrie, la tipografia domnească de la Buzău se tipărește traducerea lui radu Greceanu a „Pravoslavnicei Mărturisiri”, a lui Petru Movilă. Se tipărește, pentru creștinii Ardeleni din Brașov și Făgăraș, a lucrării ,,Cartea sau lumina” a lui Maxim Peloponesianul, în anul 1699. Aceasta trebuia să fie ca o armă împotriva uniației.

La tipografiile de la Buzău, conduse de episcopul Mitrofan, la tipografiile de la București, Snagov, Rîmnic, Târgoviște, conduse de Antim episcopul, apoi din 1708 Mitropolit s-au tipărit foarte multe cărți. În românește și grecește Evanghelia bilingvă la anul 1693, pentru prelații străini care slujeau aici cât și pentru toți grecii de la mănăstirile închinate. S-au tipărit cărți bisericești de citit și de slujbă Psaltirea pentru slujbă, după textul corectat al Bibliei de la 1688. Evanghelia de la Snagov, Psaltirea din 1702 și Noul Testament din 1703.

Mitrofan episcop al Buzăului, fost ucenic al marelui Mitropolit Dosoftei, cel care a introdus în Biserică limba poporului, tipărește în anul 1697 un Triod slavon, care cuprindea și părți românești, dar nu pentru citirea la slujbă, ci pentru învățătura preoților care trebuiau să știe a întrebuința cartea, când era vorba de cântări în limba neînțeleasă. Mitropolitul a tipărit și Mineele, în mare grabă, căci s-au lucrat zi și noapte. Cele douăsprezece Minee au fost tipărite într-un singur an 1699. Aceste Minee au fost traduse de Radu Greceanu și au, pe românește, tipicul, paremiile și sinaxarul, anume pentru a fi înțelese de toti ascultătorii. Prin tipărirea acestora, episcopul Mitrofan a realizat una dintre cele mai însemnate revoluții culturale în viața poporului nostru.

A dorit să tipărească și Octoihul în aceleași condiții, în anul 1700, dar lipsa unui traducător capabil să potrivească și cuvintele pe melodie. În același an tipărește și Noul Triod.

Molitvelnicul din 1699 avea în românește doar instrucțiunile, forma molitvelor, rugăciunilor, erau în slavonă. Litrughierul tipărit la 1702 cuprinde la fel în românește doar instrucțiunile, celelalte erau în slavonă. Multora li se părea că limba populară, vorbită de popor ar îndepărta elementul misterios din limba slavă. În 1704 se retipărește, Apostolul din vremea lui Șerban Cantacuzino, datorită aceluiaș curent moldovenesc, național.

Se tipărește o gramatică pentru învățătura copiilor, în 1698, tot la Buzău. În 1701 se tipărește o Psaltire slavonă, și în 1703 un Ceaslov, cu rugăciunile personale. Slujba Sfinților Împărați pentru mănăstirea Hurez se tipărește în limba slavonă.

La București și Snagov se tipărește în 1702, ,,Șepte Taine”, o lucrare pentru lămurirea clerului . Tot în 1702 Mitropolitul Antime traduce Învățături creștinești” și ,,Floarea Darurilor, Pildele filosoficești” care au apărut în anul 1715. Pentru greci și pentru cei care vor să citească grecește s-au tipărit lucrări în limba greacă:

“Slujba Sfântului Grigorie Decapolitul (cu a Sfintei Parascheva”;

,,Antologhionul” – manual de slujbă pentru tot anul, Snagov, 1697 și 1709;

,,Slujba Sfântului Visarion”, cerută și cu cheltuiala egumenului grec de la Nucetu, Mănăstire închinată – 1705;

,,Slujba pentru Sfințirea Bisericilor” – pentru arhiereii greci. Lucrare alcătuită de către editorul Avxentie Mitropolit al Sofiei;

,,Slujba Sfintei Chiopolitis” – la cererea unui grec din Chios;

,,Cuvântarea despre preoție” a lui Hrisant, în 1702.

Domnitorului Constantin Brâncoveanu, i s-a propus de către eruditul Sevastos Kymenitul, ca să se tipărească mari lucrări de teologie în limba greacă. Aceasta să se facă cu cheltuiala sa. Și astfel s-au tipărit:

,,Hertologiul” – explicarea sărbătorilor, a lui Sevastos Kymenitul în 1701;

,,Învățătura dogmatică a Bisericii creștine”, despre Sfânta Împărtășanie și caracterul sacru al Sfintei Fecioare – același autor, în anul 1703;

,,Biblia Vulgata” tipărită anume pentru Domn, de către Gheorghe Maiota-Mitropolit de Silistra, care a mai tipărit și:

,,Cazania grecească” a lui Teofilact arhiepiscopul Bulgariei, în 1702;

,,Viață a străbunului său, Împăratul Ioan Cantacuzino”

„Descriere a Muntelui Athos” și o „Slujbă a Sfintei Ecaterina de la Sinai”, în 1701 și 1710;

Atanasie Mitropolit de Silistra, a publicat la 1700, „Panoplia dogmatică a lui Alexie Comnenul”, de către Eftimie Zigadenos.

Tot în această perioadă de după pacea de la Carlovăț s-au mai tipărit:

„Liturghia greco-arabă” în 1701;

„Ceaslov” greco arab în 1702;

„Psaltirea” arabă în 1706;

„Evanghelia” și „Liturghia” georgiană în anii 1709 și 1710;

În vremurile acelea erau foarte mulți cărturari, clerici și laici, foloseau foarte mult epigrama, graiul cuvintelor festive pentru a înălța numele darnicului lor sprijinitor. În 1697 a fost tipărit,,Enchiridiul”, autor fiind Ion Cariofil, la București.

Cartea manuscrisă, caligrafiată cu migală și împodobită cu miniaturi, cunoaște în epoca brâncovenească ultimele ei manifestări. Această artă care a înflorit de-a lungul vremurilor ajunge, odată cu apariția tiparului, să se reducă și să dispară. Cu toate acestea arta miniaturii este un domeniu la fel de important ca oricare altul din vasta creație a epocii brâncovenești. Ea se va integra armonios în universul vizual comun, revedicându-se în principal din două surse: tradiția ilustrării manuscriselor și vocabularul ornamental al celorlalte arte decorative, prin intermediul cărora pătrund inovațiile formale. O mare influiență o au gravura de carte (cartea caligrafiată și cea tipărită parcurg din secolul al XVII-lea drumuri paralele ce uneori ajung să se intersecteze), argintăria și sculptura în lemn; în general artele minore influiențează miniatura într-o măsură mai mare decât pictura murală.

Limbajul decorativ îl prelungește pe cel al secolellor anterioare, nu dispar nici motivele geometrice, cele mai vechi în tradiție, nici brâul în torsadă, nici banda cu acolade duble (socotit a fi unul dintre cele mai vechi motive de origine bizantină). Motivul în entrelacs este tratat fie în frize înguste, fie în compoziții ample, în a căror broderie se împletesc diferite trasee: încrucișate, înlănțuite, circulare. Dar, ca în toate genurile artistice, și în miniatură, elementele vegetale sunt marca decorului brâncovenesc. Selecția făcută de copiști și ilustratori dintr-un repertoriu bogat se orientează către formele barocului târziu german și italian, stilizate în maniera decorației tipărite: flori de acant, narcisa cu stamine arcuite, laleaua, bujorul, crinul. Împrumutate din bogata ornamentație florală a artei metalelor, văzute din variate unghiuri; frontal, din profil, pe trei sferturi. Uneori îndepărtate de motivul real, cupele florilor se dublează sau triplează, se răsucesc, se susțin reciproc, cresc una din cealaltă, într-un vârtej vegetal din care a dispărut diferența între petale și frunze.

Comparând tehnicile, putem spune că repertoriul decorativ al manuscriselor este asemănător celui al argintăriei și gravurii de carte, dar există o concepție diferită a organizării spațiului plastic. Schemele compoziționale se desfășoară fie în asize, pe registre suprapuse, fie în fruze animate de variate ritmuri (meandric, în zig-zag), fie în structuri care pornesc de la un element central: floare, nos simplu, scut heraldic.

În ceea ce privește iconografia, se constată restrângerea prezenței figurilor de sfinți ori a scenelor biblice în paginile cărților de cult scrise în veacul al XVIII-lea; cei patru evangheliști, însoțiți de simbolurile lor, apar în puține manuscrise, iar când apar, siluietele lor sunt tratate mai schematic, spațiul însă este invadat de decorul vegetal, rezultând o proliferare a ornamentului în fața căruia iconografia sacră se reduce.

Liturghierul grecesc dedicat voievodului Constantin Brâncoveanu, lucrate de Calinic ieromonahul este un somptuos manuscris al epocii, unde ilustrația și decorația se întâlnesc armonios, subordonându-se conținutului cărții. Un chenar cu motive vegetale încadrează aproape toate paginile, apar numeroase inițiale policrome ornate și frontispicii cu împletituri florale. Sunt apoi motive zoomorfe fantastice, de inspirație orientală și motive auharistice. Nu lipsesc figurile celor trei autori ai liturghiilor (Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, sfântul Grigorie Dialogul), fiecare fiind redat oficiind liturghie pe care a scris-o, fapt ce reflectă o profundă legătură între text și imagine.

Activitatea de traducere și copiere desfășurată la Mănăstirea Hurezi a avut ca rezultat o seamă de manuscrie: în 1695 este copiată Rânduiala Călugăriei, care se deschide cu un desen în peniță și acuarelă ilustrând titlul; în 1696, Mântuirea păcătoșilor a lui Agapie Landos și în 1700, Varlaam și Ioasaf. Cele din urmă aparțin lui Iosif și Dositei, doi copiști foarte cunoscuți ai Mănăstirii Hurezi, ucenici ai arhimandritului Ioan. Pomelnicul Mănăstirii Hurezi nu poate fi atribuit cu certitudine caligrafilor scriptoriului mănăstiresc, el se încadrează însă, printr-o prețioasă miniatură Sfinților Împărați, în iconografia și stilul pictural al ucenicilor lui Constantinos, autorii ansamblului mural de la Hurezi. Același lucru se poate spune și despre Pomelnicul Schitului Sfinților Apostoli, deschis de o miniatură a hramului și având delicate frontispicii.

În această perioadă cărțile de cult sunt acum tipărite, manuscrisului revnindu-i domeniul cărților teologice, al cărților de cântare bisericească (pentru Psaltichie se vor turna semnele muzicale abia în anul 1821), al scrierilor cu conținut literar, hagiografic, istoric. Dintre acestea, din epoca brâncovenească ajung până la noi: Tâlcul Evangheliilor, de Teofilact al Bulgariei, lucrat la Hurezi sub directa supraveghere a arhimandritului Ioan, Viața Sfântului Nifon (1691), manuscris caligrafiat din porunca egumenului Paisie, apoi Leastvițe (Scara Sfântului Ioan Scărarul), Paterice, Învățăturile Împăratului Vasile către fiul său Leon, caligrafiat în 1715, Viața și învățătura Sfântului Efrem Sirul (1686). Pe lângă acestea s-au mai păstrat numeroase pomelnice, așezăminte (regulamentul organizației unei mănăstiri), panegirice (discursuri elogioase la adresa voievodului), sau documente de cancelarie împodobite, ca marele hrisov de danie pentru Hurezi (1685). În perioada trecută astfel de cărți beneficiau de o ornamentație redusă, simplă, acum ele ajung să aibă una foarte bogată, ori chiar să fie ilustrate. În ilustrație întâlnim două tendințe: una care reia tipuri iconografice tradiționale, tratate în spiritul occidental baroc, care pătrunde la noi prin intermediul gravurii de carte, iar cea de-a doua, vizibilă mai ales în manuscrisele cu conținut istoric-fantastic își are rădăcina în ilustrația manuscriselor orientale, cu îndepărtate surse persane sau hinduse, cărora li se adaugă și elementele preluate din natura înconjurătoare.

Artele aplicate au cunoscut în epoca brâncovenească o impresionantă evoluție: fastul și ceremonialul de curte, ajung la o strălucire fără precedent, solemnitatea slujbelor, reclamau o contribuție pe măsură a artelor somptuoase. Acestei nevoi de fast și reprezentare i-a corespuns prodigioasa activitate a atelierelor și meșterilor, din care a rezultat o creație unitară și plină de strălucire.

Cu moartea Domnitorului Constantin Brâncoveanu se încheie nu numai o pagină din istoria românilor, ci și o epocă cărturărească.

Din toate acțiunile domnitorului Constantin Brâncoveanu se poate reconstitui un adevărat model cultural brâncovenesc. Mai întâi școala, educația – prin cărțile tipărite la tipografiile sale. În jurul tipografiilor s-au format un număr de corectori, gravori și traducători care au format o adevărată lume a cărții. Aceștia împreună cu scriitorii ca frații Greceanu și ierarhii Mitrofan și Teodosie, au format o elită intelectuală deosebită. Se dezvoltă, în această perioadă, retorica clasică exprimată prin: discursurile de la ceremonii, din Catedrala mitropolitană sau de la palat, dovedeau o artă a cuvântului șlefuit. Panegiriciele alcătuite de fiii lui Brâncoveanu, ale lui Antim Ivireanul sau Sevastos Kiminitul dezvăluie o căutare proprie epocii și o rafinată percepție și folosire a cuvântului rostit sau scris. Modelul brâncovenesc se continuă cu ctitoriile sale. S-a construit foarte mult în timpul său, rezultând o artă și un stil unitar prin programele arhitecturale impuse, prin iconografia dezvoltată și expresivitatea limbajului decorativ. Cu ajutorul potretului, domnitorul Constantin Brâncoveanu, a știut să-și construiască imaginea de mare ctitor de țară și de locașuri sfinte, de patron generos al Bisericii, de suținător al artelor. Portretistica lui Brâncoveanu impune prin numărul relativ mare de imagini lăsate posterității: tablouri votive, gravuri de epocă, amprente sigilare, medalii comemorative, chipurile de pe obiectele de cult (argintărie, broderie, icoane), o miniatură dintr-un manuscris muzical, cu totul 30 de portrete ale voievodului. Dintre acestea un tablou în ulei de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinat, datat la 1696 poate fi considerat un autentic portret, în accepția apuseană a cuvântului, celelalte fiind mai curând un semn plastic, legat de rangul social sau calitatea de ctitor al voievodului.

Mulțimea cărților de lujbă tipărite de către domnitorul Consatntin Brâncoveanu au avut o mare importanță pentru creștinii care erau foarte apropiați de Sfânta Biserică. Până atunci se citea și se lujea în Biserica noastră, după cărți slavonești. Astfel că, credincioșii și preoții nu înțelegeau nimic. Din această cauză cărturarii noștri în vremea aceea au tălmăcit pe limba românească cărțile sfinte. Episcopul Mitrofan al Buzăului; Antim Ivireanul devenit Mitropolitul Ungro-Vlahiei; Mihai Ștefanovici, Episcopul Damaschin al Buzăului apoi al Râmnicului, Gheorghe Radovici, Atanase Moldoveanu, Teodosie, Dositei Notara, Patriarhul Ierusalimului, Șerban și Radu Greceanu și chiar fiul cel mare al Domnitorului, aceștia și cu siguranță și alții neștiuți, au putut da la lumină cărți pentru nevoile poporului și chiar și pentru alte popoare ortodoxe.

Toate cărțile numeroase tipărite în vremea domnitorului Constantin Vodă Brâncoveanu, cărți de slujbă, de învățătură sau de zidire duhovnicească, au contribuit foarte mult la propășirea Bisericii Ortodoxe Române, care a făcut pași foarte importanți și hotărâtori pentru triumful limbii române în cult. Astfel Biserica contribuie la întărirea unității limbii, a culturii și spiritualității românești, deorece domnitorul Țării Românești a știut să atragă de partea lui ierarhi cărturari. Toți aceștia au făcut o epocă de glorie culturală bisericească și și-au închinat viața nu numai sfântului Altar, ci și scrisului, contribuind la întărirea unității noastre naționale.

Bisericile în timpul Domnitorului Constantin Brâncoveanu

Domnitorul Martir și Sfânt, Constantin Brâncoveanu a fost un mare ziditor de biserici, un mare iubitor de artă, a fost încă de pe vremea când era boier.

La sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea consemnăm, cronologic,următoarele ctitorii ale domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688-1714):

În anul 1683 se termină construcția bisericii ,,Sfântul Dumitru” – Potlogi, astăzi în jud. Dâmbovița. Constantin Brâncoveanu era mare spătar. Este construită Biserica Doamnei din București. Zugravi sunt : Constantinos și Ioan. Se fac ample reparții la Mănăstirea Bistrița-Vîlcea.

În 1688, se construiește Biserica ,,Sfinții Trei Ierarhi” din Filipeștii de Pădure – în jud. Prahova, de către Bălașa Cantacuzino și fiul său Toma. Pe 20 septembrie, se termină zidirea paraclisului Curții Domnești de la Mogoșoaia de către Constantin Brâncoveanu. La 23 septembrie se termină și construcția Schitului Sărăcinești, în jud. Vâlcea, de către Tănase Sărăcinescu și Episcopul Ștefan al Râmnicului..

În anul 1689 încep lucrările de reparare și reamenajare a Curții Domnești din București. Aceste lucrări vor continua pe întreaga domnie a lui Constantin Brâncoveanu.

În 1690 încep lucrările la amplul ansamblu de la Mănăstirea Hurezi. Manea era vătaful de zidari, Istrate era lemnarul și Vucașin pietrarul lucrează la ridicarea Bisericii celei mari.

Începe și construcția bisericii ,,Adormirea Maicii Domnului” din Râmnicu Sărat. Biserica se va termina în 1696.

În anul 1691 se va începe construcția schitului Pătroaia, jud. Dîmbovița. Construcția va fi terminată în anul 1715 de către Radu Greceanu

În anul 1692, se zugrăvește de către Pârvu Mutu, Biserica „Sfinții Trei Ierarhi”, din Filipeștii de Pădure, unde este realizat celebrul tablou votiv cu 55 de personaje. Tot în anul acesta încep ample lucrări de amenajare a Curții Domnești de la Târgoviște.

În anii 1692-1693 se construiește Bolnița, cu hramul Intrarea în Biserică la Mănăstirea Sadova, în județul Dolj.

În anul 1693 se realizează catapeteasma Mănăstirii Domnești „Adormirea” din Târgoviște, reprezentativă pentru stilul brâncovenesc în arta decorativă. Tot în anul acesta se termină lucrările la Biserica Mare din Hurezi. Zugravii Constantinos, Ioan, Andrei, Stan, Neagoe și Ioachim încep pictura care se va finaliza la 30 septembrie 1694.

În anii 1694-1695 se construiește Biserica Mânăstirii Sinaia „Adormirea Maicii Domnului”. Pictura acestei Biserici este atribuită lui Pârvu Mutu și a fost realizată în anul 1695. În același an este reparată Biserica Episcopală din Curtea de Argeș.

Între anii 1695-1696 este construită Biserica Mănăstirii Mamul, cu hramul „Sfântul Nicolae”. Constantin Brâncoveanu construiește, înainte de 1696, conacul de la obilești.

În anul 1696 Maria Brâncoveanu adaugă la Hurezi, Bolnița. La Focșani Constantin Brâncoveanu amenajează o ciușmea, un de apa era adusă prin conducte, un element de modernitate pentru acele timpuri.

Între anii 1696-1697 Constantin Brâncoveanu adaugă o nouă construcție ansamblului Mănăstirii de la Hurezi – Paraclisul.

Între anii 1696-1697 Se construiește de către Constantin Brâncoveanu, Conacul Domnesc din dealul Piteștilor.

În anul 1697 Zugravii Preda și Marin împodobesc cu fresce Paraclisul de la Mănăstirea Hurezi. La Curtea Domnească din Târgoviște se repară Turnul Chindiei, clopotnița de la poartă, se construește un foișor între casele domnești, se amenajează grădinile în mijlocul cărora a ridicat un foișor din piatră.

Între anii 1697-1698 este construită Biserica „Sfântul Nicolae” din Făgăraș. Pictura este realizată de Preda, fiul lui Preda de la Hurezi. În 1698 la mănăstirea Hurezi se adaugă Schitul „Sfinții Apostoli”, de către Constantin Brâncoveanu.

În iunie-septembrie 1698, la Ismail se construiește Biserica „Sfântul Gheorghe” de către Constantin Brâncoveanu. Începe construcția palatului și a Curților Domnești de la Potlogi pentru Constantin, fiul lui Constantin Brâncoveanu. Lucrările se vor termina în anul 1699. În 1698, iunie se încheie repararea și pictura Bisericii Domnești din Târgoviște, „Adormirea Maicii Domnului”, ale cărei lucrări au început în anul 1697. Pictura este realizată de către zugravii Constantin, Ioan, Ioachim, și Stan din echipa de la Hurezi. Se reapară și clopotnița iar Constantin Brâncoveanu dăruiește un clopot nou.

În anul 1699 Pârvu Mutu zugrăvește Biserica Mănăstirii mamul, jud. Vâlcea, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu. La Brâncoveni, jud. Olt Constantin Brâncoveanu reconstruiește din temelii Biserica Mare, „Sfântul Nicolae”, ispravnic fiind Radu Greceanu, mare comis. Zugravii Preda, Nicolae și Efrem, pictează bolnița Mănăstirii Hurezi. Se încheie lucrările de refacere și amenajare ale Curților Domnești din Târgoviște, de către Constantin Brâncoveanu. La Craiova domnitorul Constantin Brâncoveanu zidește Casele Băniei. Se construiește Biserica „Nașterea Maicii Domnului” din Borzești, jud. Vrancea de către Mănăilă, vel căpitan al lui Constantin Brâncoveanu. Biserica va fi pictată în anul 1722 de către Pârvu Mutu. La București se construiește Biserica„Fundenii Doamnei”, valoros monument de artă brâncovenească.

Între anii 1699-1700 la Mănăstirea Hurezi se ridică turnul clopotniță de către Constantin Brâncoveanu. La mănăstirea Comana se construiește Casa Domnească cu foișor și se repară biserica la care se adaugă pridvorul de către Șerban Cantacuzino.

În 1700 Ierodiaconul Iosif împreună cu Ion zugrăvesc Schitul „Sfinții Apostoli” de la Hurezi, ctitoria starețului Ioan. În luna mai, se termină construcția bolniței Mănăstirii Brâncoveni, „sfinții Apostoli” ctitorită de către Constantin Brâncoveanu. Tot în acest an, la Corbii Mari, jud. Dâmbovița este ridicată Biserica „Sfânta Treime”, de către paharnicul Dumitrașcu Corbeanu, important monument de artă brâncovenească ce a fost zugrăvită în anul 1761. De la începutul secolului al XVIII-lea datează construcția Schitului „Sfântul Ioan Zlataust”, Titireciu, Ocnele Mari, ctitor Mihnea Cantacuzino. Pictura va fi realizată de către Damaschin Cernovodeanu în anii 1746-1747. Pe la 1700 se încheie lucrările la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, jud. Sibiu, începute în anul 1657 de către Preda Vornicul și terminate de către Constantin Brâncoveanu.

În anul 1701, domnitorul Constantin Brâncoveanu construiește Biserica din Ocna Sibiului.

În anii 1701-1702 Mihai Cantacuzino ridică la București Biserica Colței. Domnitorul Constantin Brâncoveanu dăruiește un clopot Bisericii Gorgani din București. Pentru Ștefan Brâncoveanu, fiul domnitorului se ridică la Mogoșoaia un splendid palat, capodoperă a arhitecturii civile din perioada brâncovenească. Este zugrăvită Biserica Mare din Brâncoveni „Sfântul Nicolae” de către Constantin Brâncoveanu. În septembrie 1702 este terminată Biserica „Dintr-o zi”, „Sfântul Nicolae”, din București, ctitoria soției Domnitorului Maria Brâncoveanu.

În anul 1703, la Mănăstirea de la Hurezi se adaugă Schitul „Sfântul Ștefan”, ctitoria lui Ștefan Brâncoveanu, fiul domnitorului. Pictura aparține zugravilor Ianache, Istrate și Hranite, ce fac parte din grupul zugravilor de la Hurezi. Este realizată pictura Mănăstirii Polovragi, jud, Gorj, de către grupul de zugravi de la Hurezi, Constantinos, Andrei, Gheorghe, Istrate și Hranite, ctitoria arhimandritului Ioan. La 10 iunie se termină construcția Bisericii „Sfântul Ioan Grecesc” din București, ridicată pe locul actualei clădiri a C.E.C-ului, de pe Calea Victoriei, ctitor domnitorul Constantin Brâncoveanu. Maria Brâncoveanu dăruiește un clopot ctitoriei sale, Biserica „Dintr-o zi” din București, ctitoria sa. Se încep lucrările de construcție la spitalul Colțea din București, ctitorie spătarului Mihai Cantacuzino. Lucrătile se vor finaliza în anul 1707.

În anul 1704, este pictată Bolnița Mănăstirii Brâncoveni, jud. Olt, cu chieltuiala domnitorului Constantin Brâncoveanu.

Între anii 1704-1705 Constantin Brâncoveanu termină zidirea Bisericii „Sfântul Gheorghe Nou” din București, începută de către Antonie Vodă. Încep acțiuni de reparare și refacere la Mănăstirea Cozia, la Biserica Mare, chilii și pictura și se vor finaliza în anul 1711. Ctitori familiile Brâncoveanu și Cantacuzino. Se reface de la ferestre în sus, Biserica „Sfânta Parascheva” din Râmnicu Sărat de către domnitorul Constantin Brâncoveanu.

Între 1704-1705 se zugrăvește Biserica din Gura Motrului „Cuvioasa Parascheva”, jud. Mehedinți, reconstruită în anul 1653 de către Preda Brâncoveanu, pe cheltuiala lui Constantin Brâncoveanu. Zugravii Preda, Ianache, Sima și Mihai repictează naosul și altarul Bisericii Mănăstirii Cozia. Se termină construcția Bisericii Stolnicul „Adormirea” din Târgoviște, de către Constantin și Safta Stolnicul.

În anii 1705-1706 la inițiativa domnitorului Constantin Brâncvoveanu se execută lucrări de reparații la Mănăstirea Arnota. Se construiește Trapeza Mănăstirii Hurezi, zugrăvită de arhimadritul Ioan. Domnitorul Constantin Brâncoveanu construiește un mic conac la Scăieni, jud. Prahova.

La 1 august 1706 se termină construcția Mănăstirii Surpatele, jud. Vâlcea de către Constantin Brâncoveanu. Pictura va fi executată de către zugravii Andrei, Hranite, Gheorghe și Ioan, de la Școala de la Hurezi. Tot aici Constantin Brâncoveanu construiește o ciușmea.

La 20 septembrie 1706, se încheie lucrările de la Doicești – Biserica „Nașterea maicii Domnului”, de către ispravnicul Andrei; se finalizează și contruirea Curții Domnești de la Doicești, de către Domnitorul Constantin Brâncoveanu, pentru fiul său Matei.

În 1706-1707 la Mănăstirea Cozia se construiește pridvorul de către Constantin Brâncoveanu și Șerban Cantacuzino. Sunt amenajate și grădinile de la Curtea Domnească din București, ce coborau în trepte până la Dâmbovița. Aici se afla un chioșc din piatră. Grădina era îngrijită de 20 de grădinari ai curții, fiind foarte admirată de străini. La 24 octombrie 1707 se acoperă cu plumb, se repară și se zugrăvește Biserica Mitropoliei din Târgoviște, de către zugravii Constantin, Lambru și Preda. Lucrările au fost patronate de către Mitropolitul Theodosie.

În anul 1708 se fac ultimele amenajări la Curtea Domnească din Doicești. Zugravii Andrei, Constantin și Gheorghe pictează pridvorul nou adăugat la Mănăstirea Cozia. Constantin Brâncoveanu este printre ctitorii Bisericii „Adormirea” din Ișalnița, jud. Dolj, alături de membrii ai familiei Obedeanu (Pătru, Despa, Mina, Gheorghe vel căpitan și Vilaia). La 30 septembrie 1708 se fac noi lucrări la Biserica Mitropoliei din Târgoviște; o nouă pictură, reparația pardoselilor, tinda și chiliile. Cu chieltuiala Mitropolitului Theodosie.

În anul 1709 la București, în luna iulie se încheie lucrările de refacere a Mănăstirii Sava precum și construirea caselor pentru cloală, de către Domnitorul Constantin Brâncoveanu. Domnitorul Constantin Brâncoveanu execută reparații la palatul episcopal din Buzău.

În anul 1710 se amenajează și se pictează Paraclisul de nord-este, „Duminica Tuturor Sfinților”, de la Mănăstirea Cozia. Ctitor arhimandrdul Ioan de la Cozia.

În 1711 Toma Cantacuzino construiește Mănăstirea Poiana”Adormirea”, din Câmpina, iar pictura este realizaztă de către Pârvu Mutu.

Între anii 1710-1711 Domnitorul Constantin Brâncoveanu execută lucrări de amplificare a ansamblului și se reconstruiește Biserica Mănăstirii Govora. Constantin Brâncoveanu construiește un pod peste Dâmbovița, „Podul Dâmboviței”. Zugravii Iosif, Hranite, Teodosie și Ioan pictează Biserica Mănăstirii Govora.

În anii 1711-1712 egumenul Ștefan de la Bistrița reface Schitul Păpușa, jud. Vâlcea. Bisericuța Schitului este pictată de către Hranite și Teodosie. În 1712 se fac ample reparații la Curtea Domnească din Târgoviște unde un incendiu a distrus parțial unele construcții. Sunt reparate casele domnești, casele pentru corpul selmenilor, zidurile de incintă și Biserica mică „Sfânta Vineri” atinsă și ea de incendiu. Se execută o serie de reparații și amenajări la „casele coconilor” de la Curtea Domnească din București de către Constantin Brâncoveanu.

În anul 1713 Domnitorul Constantin Brâncoveanu dispune realizarea acoperișului la Biserica Mănăstirii Dealu, cu tablă de aramă; se realizează o nouă catapeteasmă și se pictează interiorul de către zugravii Constantin, Preda, Nicolae și Radu. În același an Maria Brâncoveanu efectuiază ample reparații la Mănăstirea Viforâta, zugrăveli și pardoseli noi,, reparații la chilii și la zidul de incintă.

În anul 1714 se construiesc casele domnești de la Sâmbăta de Jos, jud. Sibiu.

În anul 1715 Ștefan Cantacuzino, urmașul în scaun al lui Brâncoveanu, execută lucrări de restaurare la Mănăstirea Dintr-un lemn, se adaugă pridvorul pe coloane, la stăreție se fac reparații, la chilii și la clopotniță.

Mănăstirea Hurezi sau Horezi-Jud. Vâlcea între anii 1690-1697; cea mai remarcabilă

realizare a artei Brâncovenești și cel mai vast ansamblu din arhitectura medieval din Țara Românească. Biserica are hramul ,,Sfinții Împărați”. Aceasta era menită a deveni loc de veci pentru Domn și familia sa. Această constructie se făcu în iunie 1692, și a fost zugrăvită un an mai târziu. Meșterii greci Constantin și Ioan, Românii Andrei, Andrei, Stan, Neagoe, Ioachim au dat țării o frumoasă capodoperă. Paraclisul s-a zidit în anul 1697 și a fost pictat de către Preda și Marin, oameni de țară. Bolnița se pictă între anii 1696-1699, de același Preda și de Nicoal și Efrem. Fiecare fiu își va face fiecare paraclisul lor. Dar numai Ștefan apucă să-l tremine, în anul 1703, din veniturile sale de Beizadea. Acest schit se făcu peste râu, în pădure și avea hramul Sfântului Ștefan. Acesta are o inscripție: ,,întru a lui Dumnezeu cinste, mucenicului slavă, părinților liniște, iertare păcatelor, cerescului lăcaș cîștigare.” Toate zidirile de la Hurez au fost finalizate, iar în februarie 1702 era declarată stavropighie neatârnată, slobodă, de Patriarhul din Constantinopol. Bogatele venituri ale mănăstirii asigurau o viață largă obștii călugărești.

Mănăstirea Hurezi este așezată la poalele munților vâlceni. Numele de Hurezi este luat de la ținutul înconjurat de păduri bătrâne, în care cu greu se putea pătrunde și în care răsuna înfiorător cântecul păsărilor numite acolo huhurezi sau hurezi. Documentele vechi vorbesc despre faptul că, înainte de a construi Domnitorul Constantin Brâncoveanu frumoasa mănăstire, exista în apropiere un schit închinat sfântului Ioan Botezătorul, al cărui ctitor nu a putut fi identificat. Pe când era doar boier, Constantin Brâncoveanu a cumpărat moșia Hurezilor de la văduva Stana, soția lui Dima, conducător al breslei blănarilor și de la fiul ei Matei.

Prin stilul architectural și pictural, prin spațiul pe care-l definește și construcțiile care o articulează, Mănăstirea Hurez se impune ca un model. A fost proiectată pentru a fi necropolă domnească, reședință voievodală, mănăstire model, loc de spiritualitate și cultură, ea atinge expresia deplină a programului architectural. Planul geometric după care sunt organizate clădirile ce compun ansamblul, amplasarea lor într-un cadru special amenajat, bogăția limbajului decoratic, prezența unei adevărate galerii de potrete istorice în tabloul votiv, dar și chipurilor de meșteri în pridvor, sunt elemente noi, care exprimă tipul de sensibilitate artistică și gustul epocii, dar se integrează deplin, prin sobrietatea pe care această construcție aulică o presupune, în tradiția artei byzantine.

Construcția mănăstirii începe în anul 1690. Este numit ispravnic Pârvu Cantacuzino, vărul său, fiul lui Drăghici Cantacuzino, care a murit la 1691, și în locul său urmează Cernica Știrbei Izvoranu. Domnitorul Constantin Brâncoveanu s-a implicat personal în supravegherea construcției, însă rolul cel mai important i-a revenit arhimandritului Ioan. Acesta a fost adus de la Mănăstirea Câmpulung, unde era egumen, pentru a fi numit stareț la Hurez și i s-a încredințat organizarea mănăstirii. Mitropolitul Teodosie a sfințit biserica în prezența voievodului și a familiei princiare la 8 septembrie 1693. Până la anul 1695 au fost ridicate și celelalte clădiri ale incintei, necesare unei bune desfășurări a vieții de mănăstire.

Ansamblul monahal se compune dintr-o incintă principală de formă dreptunghiulară, în centrul căreia se află Biserica cu hramul Sfinților Împărați Constantin și Elena, zidită între anii 1690-1692 și pictată doi ani mai târziu de o echipă de zugravi condusă de grecul Constantinos. Pe latura de vest, în axul Bisericii se află trapeza construită și pictată prin grija starețului Ioan în 1706, iar la etaj paraclisul cu hramul Nașterii Maicii Domnului, zidit și pictat între anii 1696-1697 de zugravii Preda și Marin. Alături de intrarea în trapeză, starețul Dionisie a ridicat în 1753 un foișor cu forme baroce, care completează linia clasică a ansamblului. La cele două colțuri ale laturii de vest se află cuhnia și brutăria.

Corpul etaj al chiliilor în fața cărora se desfășoară ritmurile porticelor pe coloane ocupă toată latura de nord a incintei. Pe latura de sus, dominate de turnul de intrare, se află reședința domnească, prevăzută cu etaj cu o monumentală sală de sfat, accesul fiind asigurat prin două foișoare. Dreptunghiul incintei se închide pe latura de est cu zidul mănăstirii, prevăzută cu o poartă ce face trecerea spre grădini și bolniță. Lipit de zid, se află singura construcție pe această latură: fântâna, adăpostită de un baldachin. Biserica se află în centrul geometric al incintei, simetria ansamblului nefiind una rigidă, ci mai mult sugerată de ritmul egal al coloanelor și arcadelor și de organizarea armonioasă a laturii de vest.

Prin elementele care-l compun și prin modul lor de configurare, ansamblul de la Hurezi se dovedește a fi un complex mănăstiresc care a decantat soluțiile tradiționale ale arhitecturii monahale de la noi, dar, și aceasta este nota lui de modernitate, a împrumutat și soluții ale arhitecturii civile brâncovenești.

În monografia dedicată Mănăstirii Hurezi, se corectează printr-o cercetare riguroasă a monumentului, toate clișeele perpetuate în istoria artei de-a lungul anilor.Corina Popa, autorul monografiei, accentuează această sinteză dintre arhitectura civilă și cea bisericească: ,,Caracterul aulic al acestei mănăstiri se datorează deopotrivă bisericii mari și caselor domnești, ca și sintezei dintre arhitectura civilă și cea bisericească, exprimată prin unitatea morfologică a elementelor de arhitectură: pridvoare, foișoare, galerii de arcade, calotele din case, trapeză și turn, unitatea agrementată de integrarea unor elemente de inspirație orientală (chioșcuri, decor în stuc) și a decorului în piatră barochizant sau orientalizant”

Mănăstirea este înconjurată de alte schituri, fiecare reproducând în mic modelul central, cu biserică și zid de incintă, corp de chilii împrejur. Soția Domnitorului, Maria Brâncoveanu, a zidit spre răsărit Bolnița mănăstirii, locul unde de retrăgeau călugării bătrâni și bolnavi și unde erau înmormântați. Biserica bolniței este alcătuită din pridvor, naos și altar, a fost zidită în anul 1696 și pictată în anul 1699. Zugravii care au pictat-o au fost Preda și Necola. Starețul Ioan a zidit un schit Sfinții Apostoli, în anul 1698, spre miazănoapte. Prin aceasta apare crucea bisericilor care înconjoară Mănăstirea. Biserica schitului are planul dreptunghiular, cu altar, naos și pronaos, și un mic pridvor. Naosul este despărțit de pronaos prin arcade în acoladă, susținute de coloane. Către apus, se află biserica schitului Sfântului Arhidiacon Ștefan, zidit de către Ștefan Brâncoveanu, al doilea fiu al domnitorului. Acesta a fost pictat de către zugravii Andrei, Istrate și Hranite. Biserica are planul triconic, cu altar, naos și pronaos. Schtiturile acestea ridicate împrejurul bisericii, sunt ,,pentru a fi părinților liniște, iertare de păcate, cerescului locaș de închinare”, ele erau destinate monahilor mai nevoitori, dornici de viețuirea sihăstrească și care se retrăgeau din obște pentru a duce o viață contemplativă.

La miazăzi, în satul Romanii de Jos, arhimandritul Ioan a ridicat pentru robii mănăstirii Biserica Sfinții Îngeri. Aceasta este acum biserica satului. A fost pictată prin cheltuiala starețului Dionisie Bălăcescu în anul 1757. În tabloul votiv apare, alături de cei doi egumeni, Ioan și Dionisie, și obștea de monahi care a contribuit la ridicarea Bisericii.Biserica mare a Bisericii din Hurezi, prin planul ei triconic cu pronaosul lărgit, se înscrie în seria ctitoriilor voievodale, care încep cu Biserica episcopală din Curtea de Argeș, ctitoria lui Neagoe Basarab (1517), se continua cu Biserica Mănăstirii Sfânta Treime (Radu Vodă) din București (1620), cu biserica mănăstirii Căldărușani, ridicată de Matei Basarab (1638), biserica Patriarhiei (1654) ridicată de Șerban Constantin și cea a mănăstririi Cotroceni (1680), ctitoria lui Șerban Cantacuzino. Planul este alcătuit din pridvor, pronaos lărgit, cu turlă, naos cu turlă și două abside laterale și o absidă a altarului flancată de cele două absidiole; diaconiconul și proscomidiarul. La începutul secolului al XVIII-lea pridvorului i s-a adăugat un mic baldachin, de formă pătrată, sprijinit pe doi stâlpi înalți. Fațadele sunt tencuite în alb, soluție tipică epocii brâncovenești, sunt împărțite în două register de un brâu cu decorație în relief, încadrat de două rânduri de zimți de cărămidă, registrul superior e decorat cu panouri terminate în semicerc, iar cel inferior cu panouri dreptunghiulare, întrerupte de cele cinci ferestre mari cu ancadramente sculptate.

Pridvorul este expresia deplină a artei brâncovenești: un spațiu deschis, sprijinit pe zece coloane cu capiteluri decorate cu frunze de acant, legate între ele prin arcuri semicirculare. Ușa de la intrarea în Biserică, încadrată de un portal de marmură decorat cu ramuri de acant sculptate și aurite, cu o deschidere în acoladă, deasupra căreia sunt săpate stema Țării Românești, vulturul bicefal cantacuzin și pisania, este executată într-o perfecta armonie între sculptura de lemn a ușii și cea în piatră.

Mănăstirea Hurezi reprezintă și locul în care se păstrează bogata decorație murală originară în toate bisericile mănăstirii: în biserica mare, paraclis, bolniță, la schituri și la trapeză. Ansamblul mural al bisericii mari s-a realizat sub îndrumarea arhimandritului Ioan, coordonarea echipei de zugravi revenind grecului Constantinos și meșterului muntean Ioan. Ei au terminat de pictat în 1683 Biserica Doamnei din București și sunt chemați de Constantin Brâncoveanu pentru a picta citoria sa. Stilistic pictura murală se remarcă prin sobrietate, calm și echilibru. Un discurs unitar și coerent, îndatorat tradiției locale și picturii post-bizantine, adăugând repertoriului classic teme noi, care vor fi preluate apoi și la alte biserici de mănăstire. Cu figuri prelungi, siluiete simple și gesturi elegante, este o pictură de un naratism viu, cu un colorit cald și bogat. Compozițiile echilibrate, mișcările temperate și gesturile personajelor conferă calm și monumentalitate ansamblului mural, calități susținute de structura spațială a imaginilor, ce permite o bună raportare a personajelor în cadrul architectural sau natural din care fac parte. Iconografia este îndatorată tradiției byzantine, dar reprezintă deopotrivă teme rare și elemente de noutate, reflectând contextual teologic și specificul cultural al epocii brâncovenești. În Biserica mare, pictura naosului cuprinde subiecte evanghelice: praznicele împărătești, Patimile Domnului, învățături și pilde ale Mântuitorului, referitoare la credință. Pronaosul este pictat cu Imnul acatist, Sinaxarul și ciclul vieții Proorocului Ilie și cel al Sfintului Constantin, ocrotitorul voievodului și al Bisericii. În pridvor se desfășoară seria celor șapte Sinoade Ecumenice și pildele evanghelice, ca îndemnuri de înțeleaptă viețuire.

În locașurile secundare avem imagini cu: cinstirea Maicii Domnului, dreapta credință și viețuirea sihăstrească ori de obște.

Ornamentația vegetală ocupă un loc aparte în ansamblul pictural. Un repertoriu bogat contribuie la delimitarea zonelor de arhitectură, dar și la frumusețea ansamblului. Ceea ce dă un aspect deosebit este faptul că motivele vegetale sunt abundente, provenind din surse diferite, unele de inspirație bizantino-baltică, altele oriental-musulmane, dar și occidentală. O notă particulară o dă preluarea unor elemente din flora locală și redarea lor realistă, ca în arta țărănească.

Frumusețea și rafinamentul pictural al meșterilor zugravi de la Hurezi este dată și de tablourile votive cu portretele lor variate, nuanțate, cu trăsături psihologice bine definite, subliniind prestigiul, bogăția, delicatețea și frumusețea chipurilor. În pronaosul bisericii mari, marea frescă votivă cuprinde, alături de tabloul familiei domnești ce reprezintă ctitoria sa lui Hristos, o galerie de portrete de familie, integrată unui tablou genealogic: la sud sunt înfățișați voievozi din neamul Basarabilor, iar la nord cei din neamul matern al Cantacuzinilor. Tabloul votiv este expresia conștiinței pe care domnul o avea, că se înscrie în șirul celor care au condus țara, de-a lungul veacurilor, prin neamul Basarabilor și al Cantacuzinilor; istoria în portrete devine un argument al dublei sale legitimări la tronul Țării Românești.

Sculptura în piatră are un corespondent în bogăția decorului vegetal al somptuosului iconostas, precum și în piesele de argintărie liturgică și broderiile comandate de ctitor, care sporeau frumusețea bisericii. Există o inspirație comună ce cuprinde toate aceste elemente într-o unitate stilistică remarcabilă, în care, dincolo de bogăția și excesul aparent, veghează gustul sigur al compoziției și echilibrului.

Ceea ce a dorit domnitorul Constantin Brâncoveanu pentru Hurezi a fost nu doar construirea unui ansamblu monumental, ci, în aceeași măsură, întemeierea unei mănăstiri model, un loc în care se întâlnesc trăirea duhovnicească, arta, istoria și aceste dimensiuni, care vin să o completeze și să o îmbogățească pe cea artistică. Arhimandritul Ioan a fost chemat la Hurezi nu numai pentru a fi ispravnic, ci și pentru a întemeia aici o puternică obște monahală. Din documentele vremii se cunoaște că starețul Ioan nu era numai un bun organizator, ci și un monah cu temeinice cunoștințe teologice, mărturie stau complexele programe iconografice pe care le-a elaborat, pisaniile pe care le-a întocmit, fondul de carte pe care l-a adunat la biblioteca mănăstirii. Avea un remarcabil orizont artistic, pe lângă mănăstirea Hurezi s-a îngrijit de refacerea Mănăstirii Polovragi, a fost ispravnic la Surpatele, s-a ocupat de vechi ctitorii precum Cozia, unde a ridicat paraclisul închinat Tuturor Sfinților. A coordonat munca de traducere și copiere a câtorva manuscrise (literatura ascetică, omiletică și patristică) și a plătit tipărirea unei cărți de slujbă în tipografia Râmnicului. Biblioteca organizată de domnitorul Constantin Brâncoveanu a găsit în starețul Ioan adevăratul sprijin și, prin intermediul lui și al altor stareți care i-au urmat, devine rezultatul întregii activități cărturărești din mănăstire. Pe lângă importantele volume de filosofie, istorie și cultură dăruite de Brâncoveanu, fondul bibliotecii s-a îmbogățit mereu prin manuscrisele traduse sau copiate în mănăstire. Titlurile lor sunt importante pentru că dovedesc preocuparea stareților de a asigura viețuitorilor din obștea lor „hrana sufletului”: sunt vieți ale sfinților pustnici și cuvioșilor, învățături monahale pentru lecturile de obște, scrieri ascetice și pilde despre pocăință. În timpul starețului Dionisie, care a condus mănăstirea între anii 1735-1783, Hurezii devine un scriptoriu activ, cu un mare număr de copiști, unii dintre ei lucrând și în tipografia de la Episcopia Râmnicului. În acest timp, fondul de carte al bibliotecii se îmbogățește cu scrieri filocalice prin activitatea monahului Rafail, dovedind orientarea mănăstirii către isihasmul paisian care, pornind din Moldova, a marcat o înnoire generală a spiritualității de la noi.

Mănăstirea Hurezi prin dimensiunea sa artistică și spirituală, s-a instituit ca un adevărat centru de difuzare a unor modele. Ansamblurile mănăstirești din zona Vâlcea sunt îndatorate morfologiilor și soluțiilor constructive care se cristalizează la Hurezi. Chiar ansamblurile mai vechi, precum Cozia, capătă un aer de incintă brâncovenească prin clădirile nou construite sau elementele care se adaugă celor existente. La Polovragi, Govora, Dintr-un lemn, casele egumenești sau corpul de chilii primesc foișoare de acces asemenea celor întâlnite la reședințele cantacuzine sau brâncovenești. Bisericile din zona Vâlceană pictate în epoca brâncovenească sunt toate îndatorate iconografiei și stilului picturii de la Hurezi.

Prin zidirile care o alcătuiesc, prin felul în care sunt pictate sau decorate aceste locașuri, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu impune un stil în arta românească: stilul Brâncovenesc. Un stil original, care a marcat vreme de mai bine de un veac modelul de a construi în Țara Românească, în care se regăsesc tradiția bizantină, elemente de renaștere târzie și baroc și elemente orientale aduse de meșteri din centre ale Peninsulei Balcanice. Ansamblul de la Hurezi este manifestul acestui stil, prin dimensiunile impunătoare și varietatea monumentelor care-l compun, dar care păstrează un aer unitar, dominat de coerența clasică și echilibrul compozițiilor. Chiar dacă nu s-ar mai fi construit nimic după Mănăstirea Hurezi, stilul brâncovenesc cristalizat aici ar fi răams un reper în arta muntenească.

Poate că în nici una dintre ctitoriile sale, Constantin Brâncoveanu nu a pus atâta suflet, ca atunci când a ridicat Mănăstirea Hurezi, după cum a spus în pisanie: „N-au dat odihnă mădularilor sale, nici repaus gândurilor sale, până n-au aflat loc aicea Domnului, unde această frumoasă și sfântă mănăstire, locașul lui Dumnezeu, din temelie cu multă osârdie și cu mare cheltuială au zidit și au ridicat marelui Constantin și Elenii, însemnaților împărați, tocma cu apostolii, spre scutirea și paza ei închinând-o”.

Biserica Sfântul Gheorghe Nou, sfințită la 29 iunie 1707 de către patriarhul Hrisant al

Ierusalimului (aici au fost depuse și osemintele ctitorului în 1720); o realizare majoră a artei Brâncovenești. Este socotită cea mai frumoasă zidire făcută de domnitor. Aceasta începu a se zidi încă de pe vremea lui Antonie –Vodă, de Marele –Dragoman Panaiotachi Nikusios care a supravegheat îndeaproape lucrările. Se zidi când ispravnic era Șerban Cantacuzino, pe atunci spătar. Lucrările au fost continuate de către domnitor, după moartea grecului bogat. În anul 1695, Brâncoveanu ridică un nou rând de bolți, chiliile de jos, casele patriarhicești și egumenești, cu banii lui și ai patriarhului de Ierusalim Dosoftei, căruia locașul era închinat. La aceasta a ajutat și boierimea și alte mănăstiri ale țării, precum și negustorii. Lucrările s-au finalizat în 1699 luna septembrie, ispravnic fiind Ienachi Văcărescu. La 1704 se ridică o nouă Biserică, în locul celei vechi care era mica și întunecoasă, ctitorie a lui Dobruș Banul. Clădirea zidită de Brâncoveanu era foarteiscusită și minunată, înfrumusețată pe dinăuntru cu frumoase zugrăveli și minunată tâmplă. Aici sunt pictați Domnitorul cu copiii, Constantin, Ștefan, Radu și Matei; sunt icoane foarte iscusite, pardoseala este de marmură. La sfințirea Bisericii veni însuși Patriarhul Hrisant de Ierusalim. Sfințirea a avut loc de Sfinții Apostoli în anul 1707. La sfințire participă Mihai Cantacuzino și ierarhii țării la care s-au adăugat cei de la Târnovo, de Sofia, de varna, de Adrianopol, cu cei de la Nisa, Sevastița și Hierapolis; la care s-au adăugat egumenii, preoții cu boierii, cu ostașii; s-au tras clopotele de la toate Bisericile din București. Slujba de sfințire a acestei Biserici a fost una dintre cele mai fastuoase ce au avut loc la București.

Împreună cu unchiul său, Mihai Cantacuzino spătarul a ridicat Mănăstirea ,,Adormirea

Maicii Domnului” din Râmnicu Sărat. Această Mănăstire trebuia să aibă ziduri puternice pentru a deveni o adevărată cetate, adăpost în fața năvălirilor tătarilor. La această mănăstire se lucrară 6 ani: 1691-1697. Exista o Biserică de lemn, lângă una făcută pe vremea lui Ștefan cel Mare.

Prima dintre mânăstirile zidite de domnitorul Constantin Brâncoveanu, la trei ani de la ridicarea pe tron, a fost mânăstirea ,,Adormirea Maicii Domnului” de la Râmnicul Sărat. În documentul de ctitorie se vorbește despre faptul că exista aici, încă pe la 1593, o bisericuță din lemn. Motivele zidirii acestie mânăstiri aici sunt mai multe. Principalul motiv pare a fi cel politico-economic. Mânăstirea era un centru puternic unde erau concentrate mijloace de producție considerabile iar prin închinarea ei la Muntele Athos, domnitorul primea și sprijinul acestora în intrigile de la Înalta poartă.

Nicolae Iorga face o descriere acestei Mănăstiri: „La început un strălucit pridvor. Are șase stâlpi în față, câte trei pe laturi. Nicăieri ei nu sunt așa de frumoși ca aici. Fiecare aproape își are forma originală, pe lângă cei cu flori, frunze, vițe suitoare, sunt alții pe care se văd foi de dafin ori linii late ca galoanele de aur de pe vechile veșminte. Ușa se deschide într-un cadru sculptat, ca la Colțea, la Sinaia, mai mică aceasta. Iarăși chipurile animalelor simbolice, care înfățișează pe Evangheliști, sfărâmate cu ciocanul, la cele patru colțuri. Inscripția care cuprinde numele lui Mihai Cantacuzino cu al Brâncoveanului a rămas din cauza acestuia din urmă, căci pomenirea lui Mihai ucis ca hain, a fost osândită de turci și Nicolae Vodă Mavrocordat a îndeplinit osânda. În ea se vede înnoire interesantă: slovele nu se înșiră în linii drepte, ci alcătuiesc arcuri ca pe un văl ce s-ar ține cu mâna de ambele capete.

Pronaosul, „tinda femeilor”, cuprinde chipul lui Brâncoveanu și altele..Naosul e larg și luminos, strănile au unghiuri de exagon. O catapeteasmă de zid, zugrăvită din nou la 1806 de meșterul călugăr Isaiia din Sinai de parte de altarul foarte încăpător, care are în dreapta și în stânga o proscomidie și veșmântărie, destul de mari. La amândouă, duc uși împodobite cu frumoase și originale sculpturi de piatră.”

Deasupra ușii de la intrare stă scrisă o pisanie:

„I.C(ostantin) Brâncoveanu V(oevod)

Mihai Cantacuzino v(el) spăt(aru)

Această sf(a)ntă și dumnezeiască mănăstire, al cărui hram să prăznuiește Adormire de Dumnezeu Născătoarii și stăpânii noastre Fecoarei Marii pre-înălțatul și blagocestivul Domnu Io Constantin B(asarab) B(râncoveanu) voevod mișcându-se den râvna și multa evlavie carea către sf(ă)ntul de dumnezeești minuni arătoriu Muntele Sinaii, den temelie în loculu acesta, unde mai înainte o mică biserică de lemn era, și închinată acelui sf(a)ntu munte Sinai, o au rădicat și o au înfrumusețatu și o au înzestratu cu ceale ce s-au căzutu, nou ctitor făcându-se: începându-se a să lucra la anului Domnului H(risto)s 1691, și s-ai isprăvit la leat 1697; la cheltuiala facerii aceștii sfinte mănăstiri au dat și Mihai Cantacuzino Spăt(ariu), ca și el s(ă) chiame. Aceste dar s-au făcut în slava și lauda Domnului și veacnicului D(u)mnezeu și în buna pomenire și iertare a păcatelor lor și a părinților lor: leat 7205 (1697)”.

Mânăstirea avea proprietăți mari și multe, în număr de 32. Separate de acestea mai avea, două prăvălii în orașul Râmnicul Sărat, treisprezece case în același oraș, unsprezece mori, un han și un obor de vite.

Domnitorul Constantin Brâncoveanu dă unul dintre cele mai frumoase hrisovuri prin care închină această mănăstire Sfântului Munte Sinai. Hrisovul acesta a fost făcut împreună cu ierarhii țării și cu boierii, cuprinde două lucruri principale:

1.Mănăstirea se închină Sfântului Munte Sinai, căruia i se va da din venitul general al Mănăstirii Râmnic, două părți;

2.Mănăstirea Râmnic este scutită de toate dăjdiile.

Acest Hrisov este primul document care conține mai multe principii și este însoțit de un blestem groaznic, ce se arunca urmașilor care nu vor respecta această închinare. Astfel de documente sunt rare în istoriografia Bisericii noastre. Redăm câteva pasaje din acest frumos Hrisov:

,,Hrisov, iarăși al răposatului Domn Io Constantin B. Voievod cu care au mai adaos întărindu afierosirea a aceștii sfinte mănăstiri la împărăteasca mănăstire de la Sinai, de la let 7208:Căți cu duhul lui Dumnezău să poartă, aceia sunt fii lui Dumnezău, zice dumnezeescul Apostol, căruia în urmă alergându, care săntu iobitori de dreptate și cu nevoință bună nevoindu-să, ceale dorite le câștigară, iar ceale pământești pămăntului rămaseră și cătră cerio cu fapte bune să lipiră, și acel glas fericit glas de bucurie auzind pre carele purure laudă: veniți blagosloviții Tatălui Meu de moșteniți împărăția care iaste gătită voua din ceputul lumii, cărora și eu bineccredinciosul și de Xs iubitoriu Io Constantin Basarab Voievod, Domnu cu mila și cu darul lui Dumnezău stăpânindu și domnindu toată Țara Rumânească, vrându ca să proslăvescu pre Dumnezău cel ce m-au proslăvit și cu mărire m-au înălțat la scaunul bătrânilor și răposaților strămoșilor nostril. Pus-am gându desntru curate și luminoasa inima noastră și am voit a rădica sfânta mănăstire în orașul ce să chiamă Râmnicu de Jos ot sud Slam-Râmnic. Luat-am pre Dumnezău într-ajutorio. Și dentru al doile an din domnia noastră pus-am temelie și a zidi sfânta mănăstire, denpreună și cu cinstitul și bun credincios ounchiol nostrum pan Mihai Cantacuzino vel spătar, întru slava și lauda lui Dumnezău, și întru numele Adormirii Prea Sfintii de Dumnezău născătoare și pururea fecioarii Marii. Și pân la al optulea an den domnia noastră săvârșindu-să toată zidirea mănăstirii, și cu ceale împrejurul e ice sântu. Și dându laudă lui Dumnezău cu bucurie multă, mai pus-am nevoința pre din lăuntru cu veșminte, cu vase de argint și cu alte odoară și cu tot feliol de înfrumuțesări. Și pre dinafară o am întăritu cu sate, cu moșii, cu vii și cu alte venituri câte mai jos se vor zice……..

…..părinții de la mănăstire pre deplin să păzească orânduiala slujbii sfintii biserici, precum se cade să urmeze. Și la praznicul sfântului hram, încă să aibă a face pre deplin ca oricine ar nemeri, au pământean, au măcar și strain, să li se dea de mâncat și de băut de ajunsu, ca nici unii de la praznic să nu se întoarcă înflămânzit și însetoșați. Ci cât să va putea să-s nevoiască ca să facă preznecul luminat și lăudat. Iar de nu vor face acestea ce zicem, să-ș judece ei, și să dea seama înaintea înfricoșatului județ a lui Dumnezău. Și acestea care am dat și am tocmit așa sî-s ție și să-s păzească: zicem și întărim ca unde am închinat așa să rămâie. Iar de vor face părinții călugări împotrivire acestora, sau vor strica, și vor călca, și nu să vor ținea de legătura ce am făcut cum în scrisoare cuprinde, atuncea dăm voie ctitorilor, rudeniilor care se vor trage din sângele nostrum, să scoată pre aceia și să lipsească mănăstirea aceasta den închinăciunea de la mănăstirea Sinaia. Și să pue pre alți năstravnici, care vor fi știuți de mulți înțelepți și de buni oameni cunoscuți și mărturisiți de vrednicie. Și cu fapte bune trăindu, ca să fie putătorio de grijă și otcârmuitoriu aceștii sfinte mănăstiri……

…..drept aceia părinții călugări dar să stăpânească și să-s nevoiască pururea înspre adăogierea și întărirea sfintii mănăstiri. Așișderea și ctitorii să silească și să ostenească spre folosul și starea ei dă bine aceștii dumnezăești case….

Și am întărit acest hrisov al Domnii meale și cu tot sfatul credincioșilor boierii cei mari ai divanului Domnii meale….într-al doisprăzeacele an din domnia Domnii meale, de Iasr logofătul din București Iol 4 dni leat 7208.”

În afara acestor mănăstiri a făcut multe îmbunătățiri și modificări la mănăstirile construite în secolele anterioare: Mănăstirile Cozia, Argeș, Dealu, Snagov, Bistrița, Strehaia, Sadova,

Dintr-un lemn, Gura Humorului ș.a. La mănăstirea Bistrița reface turnul, la anul 1683 și dărui: discurile, Evanghelia și sfeșnicele de argint. A întemeiat schitul din Sâmbăta de Sus și Biserica din sat, la care se păstrează o evanghelie donată de Domnitor. În 1706-1707 se sfințea din nou Mănăstirea Cozia, refăcută de domnitor și sub îngrijirea episcopului de Râmnic, Antim Georgianul, “Ivireanul”, care era cel mai priceput la artă dintre toți arhiereii țării. Pictura a fost refăcută de Preda cu fiii, Ienachi, Sima și Mihail, precum și de Andrei, Constantin și Gheorghe, și finalizată în 1705.

Mănăstirea Govora se reface, începând din 1701. Cheltuiala acestor lucrări se făcu de către egumenul Paisie.

La Târgoviște, între anii 1698-1699, se zidi Biserica domnească și se împodobi cu picture, peste tot. Se făcu pardoseala și se îmbogăți cu toate cele necesare. Catapeteasma se pictă de către pictorii, cunoscuți de la Hurezi, Conatantin și Ioan, Ioachim și Stan. Domnitorul făcu multe danii, între care o Evanghelie. La Biserica Sfânta Vineri, domnitorul înmormântă pe Stanca, fiica lui Constantin, fiul său. La Biserica Sfântul Nicolae, domnitorul dărui clopotul, în 1700, făcut în Apus. În 1698 refăcu Biserica Sfântul Dumitru, care era aproape în ruină. Din ruine se ridică și Biserica Sfinții Apostoli, refăcută de Constantin Corbeanu, ruda Domnului. Mitropolia din Târgoviște, ctitoria lui Neagoe, fu refăcută și reînnoită de Brâncoveanu, sub îngrijirea lui Apostol Armașul, în anul 1708. Mitropolitul Teodosie, zugrăvește Biserica cea mare, altarul și tinda, meșteri fiind Nicolae și Radu. Aici au fost înmormântați Scarlat Mavrocordat, gienerele; nora Balașa, soția lui Constantin beizadea. Aici sunt înmormântați mai mulți dintre boierii săi: Barbu și Constantin Corbeanu, Matei Cleronomos, Portarul și solul său, Slujerul-cel-mare Iorga, Dumitrașc Caramlîul, Postelnic, fost capuchehaie; Neagoe Spătarul Văcărescu, tatăl lui Ienăchiță, ispravnic al Curților Domnești, precum și mai mulți curteni.

La mănăstirea Dealu, Brâncoveanu a pictat Biserica și a dărui multe odoare, cădelnițe de argint și a fost acoperită cu tablă de aramă.

Același Mihai Cantacuzino făcu din temelie mănăstirea Sinaii, după numele muntelui unde s-au dat cele zece porunci. Aici la 1793, lucra ca zugrav rusul Tihon Ivanov.

La București Mihai Spătarul zidi Biserica Colțea, cu frumoasele picturi din pridvor. Se află aici câteva morminte încă din anul 1692. Biserica Ienei este zidită de cumnatul domnitorului, Pană Negoiescu. Biserica dintr-o zi fu zidită de doamna Marica, ispravnic fiind Ienache Văcărescu, Agă în anul 1701. Mitropolitul Antim zidi biserica cu același nume, care se sfinți mai târziu. Biserica Oțetari se făcu din lemn la 1691-1692. Petrașcu Brezoianu zidi Biserica cu același nume în anul 1710. Negustorii ridicară Biserica Sfântul Nicolae din Sârbi. Biserica din Fundeni-Gherași a fost înălțată de către Mihai Cantacuzino și ginerele său Dumitrașc Racoviță în anul 1699.

Alături de acestea se adaugă o Biserică la Ismail, una la Constantinopol – Biserica ,,Sfântul Nicolae” din Galata. În Transilvania a construit Bisercile din Făgăraș, Ocna Sibiului și Biserica de la mănăstirea Sâmbăta de Sus.

Dintre rudele Domnitorului, amintim pe spătarul Mihai Cantacuzino ctitor la Mînăstirile ,,Adormirea Maicii Domnului” din Râmnicu Sărat, Mănăstirea Sinaia în munții Bucegi, Colțea din București care avea școală și spital, Zlătari din București. Învățatul Constantin Cantacuzino stolnicul, a ridicat Bisericile Stolnicul din Târgoviște și Biserica din Afumați de lângă București. Spătarul Toma Cantacuzino, Mănăstirea Poiana, din jud. Prahova și Bisericile din Filipeștii de Târg – jud. Prahova. Vornicul Șerban Cantacuzino, Schitul Bascov (Bascovele) din jud. Argeș și a refăcut vechea Mănăstire Comana.

Doamna Maria, soția Domnitorului, a ridicat o Biserică în București numită Dintr-o zi, o biserică la Mănăstirea Surpatele din jud. Vâlcea, Biserica Bolniței de la Hurezi și a refăcut Mănăstirea Viforița de lângă Târgoviște.

Cel mai impotant ansamblu al primei jumătăți a secolului al XVII-lea, a fost o ctitorie domnească: Mănăstirea Văcărești, ctitoria primului domn fanariot, Nicolae Mavrocordat. Aceasta a fost începută în 1716 și sfințită la 1724. Mănăstirea aceasta era gândită după modelul mănăstirii Hurezi, fiint totodată un locaș de cultură, adăpostind o tipografie, școală grecească și una dintre cele mai bogate biblioteci din sud-estul Europei.

Monumente

Domnitorul Constantin Brâncoveanu se va îngriji de refacerea și înfrumusețarea curților domnești de la București și Târgoviște. Aceste lucrări au fost efectuate cu lucrători aleși veniți din Balcani și sub supravegherea unor ispravnici precum rafinatul cunoscător al artelor, spătarul Mihail Cantacuzino. La Târgoviște a comandat și pictarea bisericii paraclis a curții, aceleași echipe de la Hurezi: Constantinos și Ioan cu ucenicii lui. Domnitorul a ridicat din temelii clădiri noi și a refăcut pe cele vechi. În 1706 construiește o nouă reședință domnească, la Doicești, lângă Târgoviște. În toate reședințele a pus să se ridice paraclise.

Se reface fântâna de la Arnota, lângă mormântul lui Matei Basarab. În 1706 Doamna Marica reface clădirea Buzeștilor de la Craiova, ajunsă în ruină.

La Târgoviște, domnitorul reface curțile domnești, în care se adăposteu animalele, și reclădi foișorul. Bisericile se refac din ruinele ajunse. Între anii 1696-1698 sunt ridicate casele egumești, paraclisul și palatul de la Mănăstire Sfântul Gheorghe din București,, care erau folosite de către patriarhii Ierusalimului atunci când veneau la București.

Caracteristicile generale ale acestor monumente, altele decât bisericile și paraclisele sunt: proporțiile mai înalte decât în veacurile precedente, decorul mai bogat, zidurile tencuite în alb. O trăsătură proprie a arhitecturii brâncovenești o constituie importanța acordată construcțiilor civile, unii istorici socotesc palatul ca fiind programul architectural cel mai reprezentativ al epocii. Reședințele familiei princiare se aflau în diferite locuri, pe moșiile și proprietățile deținute; curțile difereau între ele ca mărime și importanță; unele erau simple conace refăcute, altele erau palate construite în epocă. Bogăția și fastul unei reședințe domnești sunt date de încăperile mari și somptuoase, de decorația – în piatră, stuc sau pictate – deosebit de variată, de atenția acordată integrării în peisaj a construcției.

Contribuția unor meșteri de formatie occidentală se observă nu doar în ordonanța ritmică și simetrică a fațadelor, ci și în modul de plasare a clădirilor în cadrul natural, în tendința de a potența arhitectura prin peisaj și de a crea o legătură între fastul interioarelor și frumusețea naturală a exteriorului. De aceea erau așezate pe malurile unor lacuri, erau împrejmuite de vaste parcuri și grădini, aveau logii și foișoare care se deschideau spre colțuri de natură alese cu grijă. Fastul se manifesta și prin bogata decorație sculptată întâlnită la interior la balustradele scărilor, la colane și console, iar la exterior la ancadramente de uși și ferestre, traforuri de răsuflători, capiteluri și baze de coloane. Se folosește mult structura, dar și decorul pictat, există un interes crescând pentru rafinamentul și confortul interioarelor. Noi experiențe artistice datorate contractului deopotrivă cu Italia și cu Levantul se făceau simțite la aceste palate, reflectând însăși mentalitatea epocii și modul de viață al curților boierești sau domnești. Cele mai cunoscute reședințe brâncovenești sunt palatele de la Potlogi și Mogoșoaia, dar toți boierii aveau reședințe, în principalele orașe ale țării și moșii. La Filipeștii de Pădure, spătarul Toma își înălțase ,,palate mai mari și mai desfătate decât casele celorlalți Cantacuzini”. La Măgureni se aflau casele lui Drăghici Cantacuzino, împodobite cu bogate decorații în stuc atât la interior cât și la exterior. Palatal de la Mogoșoaia, cel mai bine păstrat dintre toate construcțiile civile brâncovenești, impresionează prin armonia calmă a proporțiilor, prin clasicitatea expresiei, căreia I se subordonează întreaga decorație barocă sau orientală. De altfel, elementele de influiență barocă sau orientală nu sunt decât accente care pun în valoare compoziția arhitecturală ce rămâne perfect echilibrată în armonia proporțiilor și ordonanța riguroasă a ritmurilor.

În centrul orașului Craiova, aproape de Catedrala Mitropolitană ,,Sfântul Dumitru”, este Casa Băniei, una dintre cele mai frumoase ctitorii ale Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu. Aceasta este cea mai veche construcție civilă din oraș. Aici au fost găzduite, de-a lungul vremurilor, instituții precum Tribunalul Craiovei, Seminarul Teologic, Arhivele Statului șI Liceul “Frații Buzești”. Astăzi în această casă funcționează Secția de Etnografie a Muzeului Olteniei.

Istoria acestei clădiri este una foarte interesantă. În forma actuală, cu două etaje, camere boltite de cărămidă la parter și camere și cerdace la etaj, a fost construită de Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu în 1699. Acesta a construit peste o altă clădire de prin secolul al XV-lea. De la vechea clădire, construită de boierii Craiovești, au fost păstrate doar o parte din pivnițe. Această clădire a fost incendiată de mai multe ori, a trecut în stăpâniri și administrări diferite și a suferit numeroase transformări. Alături de celelalte ctitorii ale Domnitorului Martir de la Mogoșoaia, Potlogi, Hurezi și Sâmbăta, Casa Băniei din Craiova stă mărturie a dragostei și atenției deosebite pe care voievodul martir le-a purtat față de cultura românească și de biserici, fiind un sprijinitor prin cuvânt și faptă al Ortodoxiei.

Alte realizari deosebite

Rafinamentul artistic brâncovenesc a fost marcat de întrepătrunderea între orient și occident. Ceremoniile fastuoase ale Curții, cortegiile și festinurile care surprindeau călătorii și oaspeții străini, sfințirile de biserici, oficiate cu un fast eclezial specific, de către patriarhii și mitropoliții răsăritului ortodox erau toate prilejuri de etalare a unei reprezentații aulice care mai păstra încă ecouri bizantine.

Țesături de Brusa sau Damasc, tapițerii din Asia Mică, ceramica și faianța de Iznik care se alăturau porțelanurilor franceze sau olandeze, făceau parte din ambianța cotidiană a vieții la curte, dintr-un decor în care stilistica orientală era îmbogățită cu elemente luate din gramatica decorativă a Renașterii și Barocului. Se construia astfel un univers deopotrivă decorativ și simbolic în ornamentarea palatelor și împodobirea bisericilor, în sculptura portalurilor și a coloanelor, în broderiile, mobilierul, argintăria și ceramica epocii. Gustul pentru materialele somptuoase, grele, de catifea și aur, pentru finețea exotică a decorului în stuc, pentru plasticitatea imaginii era dominat de fast și eleganță. Varietatea de motive venite din Orient și Occident se regăsea, în cazul tuturor artelor aplicate, într-o structură decorativă de o mare coerență.

În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu s-a construit foarte mult. Alături de construcțiile de biserici se numără și construirea palatelor de la Mogoșoaia și Potlogi, care vor deveni simboluri ale stilului brâncovenesc. S-au efectuat și lucrări ample de reparații și extinderi la curțile domnești din Târgoviște și București, toate acestea realizându-se prin cheltuirea a multor pungi cu galbeni care ar fi trebuit a fi dați sultanului.

La anul 1710, din porunca domnitorului Constantin Brâncoveanu se lucra la cinci cetăți deodată: Oceacov, Or, Cetatea-Albă, Brăila și Giurgiu, cu materialele domnitorului și cu muncitorii din Țara Românească.

Sculptura în lemn în epoca domnitorului Constantin Brâncoveanu are o puternică aplecare spre decorativ. Repertoriul ornamental este unul bogat, elementele care-l compun cunosc o nesfârșită varietate, atât prin formă, cât și prin modul de îmbinare, dispunere și tratare. Sunt motive în general vegetal – florale (acantul, vița de vie, floarea de mac, știuletele de porumb, fructe de smochin și ananas), dar și geometrice și zoomorfe (reale sau fantastice: pasărea, delfinul, leul, căprioara, șarpele, balaurul înaripat, scoica). Există o mare libertate de combinație a motivelor florale, pe același vrej apar fructe sau flori din specii diferite, același motiv poate fi tratat diferit în funcție de context, de obiectul pe care îl împodobește.

Cel mai expresiv element pentru demonstrarea specificului sculpturii brâncovenești este iconostasul, opera monumentală, de o mare varietate în ceea ce privește tehnica și decorația.

Pe lângă candelele și cădelnițele cu forme pline și motive vegetale variate, care împodobesc toate ctitoriile Domnitorului Constantin Brâncoveanu, pe lângă ferecăturile de Evanghelii lucrate cu mare precizie, e piesă deosebit de elaborată este chivotul dăruit de Constantin Brâncoveanu Mănăstirii Hurezi (1692). Acesta este o lucrare de mari dimensiuni, care reproduce arhitectura bisericii mari a mănăstirii, fiind în întregime decorat cu bogate motive vegetale, vrejuri de frunze de acant, păsări și flori. De jur împrejur sunt înșirate placi emailate cu reprezentările celor doisprezece Sfinți Apostoli și ale praznicelor împărătești ale anului liturgic. Sfinții Apostoli sunt individualizați prin expresivitatea figurilor. Este o lucrare dintre cele mai complexe din opera de argintărie din întreaga noastră artă medievală, grija pentru detații, diferitele tehnici de excecuție, armonia cromatică trimițându-ne către un atelier sud – dunărean.

Broderia medievală românească este una dintre cele mai reprezentative pentru arta întregului orient creștin-ortodox. Toate aceste broderii vechi românești sunt legate de cultul Bisericii, fiecare având o destinație liturgică precisă: epitafe, aere, acoperăminte de potir, dvere, poale de icoane, veșminte preoțești sau arhierești. Se adaugă piese de costum, veșminte boierești și domnești, folosite în ceremoniile laice. Broderiile acestea sunt creația multor artiști, unii dintre ei rămași anonimi, alții, precum Gherasim Galatianul sau Despineta din Constantinopol, cunoscuți ca autori ai unor opera comandate de Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu pentru ctitoriile lor. Prin lucrăturile realizate cu acul, prin diferitele efecte ale punctelor și prin combinarea diferitelor culori, meșterii creatori urmăreau realizarea unor piese de mare rafinament.

Piesele ce contribuiau la fastul ceremonialului liturgic și la podoaba Bisericii erau danii boierești sau domnești făcute respectivelor ctitorii pentru a le întregii frumusețea. Rafinata strălucire a costumelor de curte, pe care tablourile votive a reușit să o transmită atât de expresiv, era o realitate a epocii pentru care luxul, desfătarea, podoaba devenise o componentă a mentalității și societății timpului. Ceea ce aduce nou pentru arta broderiei în secolul al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea este interesul pentru portretele donatorilor, manifestând o tratare cu vădite tendințe realiste, în care amănuntul și detaliul vestimentar sunt mijloace sigure de sugerare a expresivității. Erau căutate și efectele decorative, în chenare și câmpuri bogate regăsindu-se acceași propensiune spre ornament ce caracterizează artele aplicate în epoca brâncovenească. În grupul celor trei epitafe dăruite de Șerban Cantacuzino și doamna sa Maria mănăstirilor Cotroceni (1680), Tismana (1691) și Bisericii Doamnei (1683), provenind de la același atelier, figurile donatorilor, în costum de ceremonie, sunt realizate cu mare atenție și precizie a detaliilor. Poala de icoană de la 1681 comandată de Șerban Cantacuzino pentru Mănăstirea Cotroceni dezvăluie și ea o mare virtuozitate tehnică: donatorii în haine somptuoase, cu coroane pe cap, țin în mână o Biserică brodată într-un relief puternic, iar decorația florală aparține atât Renașterii și Barocului, cât și lumii islamice. Numeroase piese liturgice: dvere, epitrahile, poale de icoane, piese extreme de ornamentate, de o mare minuțiozitate în tratarea detaliilor, vădind o adevărată virtuozitate în obținerea efectelor.

Mănăstirea Hurezi a fost, în ceea ce privește broderia, un adevărat centru al creației artistice. La initiativa ctitorului domnitor, au fost lucrate multe piese liturgice: dvere, epitrahile, poale de icoane, piese extreme de ornamentate, de o mare minuțiozitate în tratarea detaliilor, vădind o adevărată virtuozitate în obținerea efectelor.

Din mulțimea documentelor românești ce se află în diferite locuri, a fost găsit la Atena, un manuscris redactat chiar de către Domnitorul Constantin Brâncoveanu, între septembrie 1709 și martie 1714. Acest document este de fapt un caiet, ce are 37 de file, în care sunt însemnate, aproape zilnic, ca într-un jurnal, toate veniturile și chieltuielile domniei. Acest jurnal a fost găsit într-un vraf de acte românești din secolele XVII-XIX-lea. În prima parte se vorbește despre veniturile realizate și în care sunt cuprinse și restituirile unor împrumuturi acordate de domn diverselor persoane. Partea a doua cuprinde cheltuielile și diferitele împrumuturi, elemente foarte importante pentru cunoașterea vieții interne și externe ale Țării Românești. Din acest catastif aflăm sumele de bani date de domnitor diferiților demnitari otomani. Uneori domnitorul face câteva însemnări și aflăm despre lăcomia slujitorilor Porții. Totoodată, aflăm despre relațiile domnitorului cu Moldova. Din caiet aflăm că a făcut un împrumut de 2500 de taleri lui Dimitrie Cantemir la 8 iunie 1711. Din cuprinsul acestui document aflăm că domnitorul avea o grijă deosebită pentru dezvoltarea artelor și culturii. Încuraja tipăririle, cărțile fiind trimise în acea perioadă până în Siria și Georgia. Găsim scrise sumele de bani ce se dădeau profesorului personal al fiului său, dar și pentru școala românească. La data de 22 mai 1710, domnitorul plătea 120 taleri profesorilor de la Școala Românească. Este vorba de școala de la Biserica Sfântul Gheorghe Nou, de pe Calea Moșilor, aproape de curtea domnească.

Tot în acest caiet găsim amănunte interesante în privința acumulărilor de aur și bijutierii făcute de domn. Domnitorul transforma aproape toate veniturile pe care le avea în monede de aur sau în bijuterii cu pietre prețioase, brățări, lanțuri, cercei, centuri de aur, ceasornice englezești.

Documentul acesta ne arată pentru prima data, care erau veniturile și impozitele de care dispunea acesta. Din notele specifice reiese faptul că erau două bugete separate: al țării și al domnitorului. Datele din acest document și din alte documente, sunt deosebit de prețioase pentru cunoașterea mai exacta a domniei lui Constantin Brâncoveanu.

Legatura bisericii din Tara Romaneasca cu alte biserici crestine;

Oricât de separate ar fi trait popoarelor țărilor ortodoxe, sub stăpâniri diferite, vorbind limbi diferite și trăind în împrejurări politice diferite și dificile, totuși legăturile lor reciproce au fost foarte vii și s-ar putea spune continui. În numele credinței ortodoxe, care îi unea pe toți cei de limbă greacă, slavă, română, arabă ori georgiană, s-au stabilit legături bisericești, teologice, culturale, filantropice, care au umplut veacurile cu operele lor nepieritoare. Aceste legături au fost create sau menținute împotriva condițiilor politice nefavorabile. Unitatea liturgică și organizatorică a Bisericilor Ortodoxe a ajutat foarte mult la realizarea acestor legături, hotărâtoare de multe ori pentru dezvoltarea fiecărei biserici în parte. Dacă aceste țări ortodoxe erau despărțite din punct de vedere politic, bisericile lor aveau ceva în comun: cultul orthodox, obiceiurile și năzuințele asemănătoare.

Legăturile culturale și teologice au fost mereu continui, căci aproape toate controversele și sinoadele ținute în această perioadă, în spațiul orthodox, se datoresc legăturilor reciproce dintre Bisericile ortodoxe. Sub raport cultural granițele dintre popoare nu sunt de netrecut. Liberi sau sub ocupația turcească, cum erau, prin ierarhi, preoți, negustori, soli politici, cărțile și manuscrisele circulau. Legăturile de ordin filantropic au fost cele mai trainice. Toate locașurile de cult de la locurile sfinte, mănăstiri, bisericile și școlile de la Ierusalim, Sinai, Cipru, Athos, Tesalia, Constantinopol ș.a. au primit din belșug ajutoare bănești, reparații, cărți, odăjdii, obiecte prețioase etc. de la darnicii domni români.

Mitropolia Ungrovlahiei a fost cârmuită în primele trei decenii ale secolului al XVII-lea, de către Luca din Cipru sau Cipriotul 1602-1629). Acesta a venit în Țara Românească ca egumen la vreo mănăstire închinată. Între 1583-1584 a fost episcop la Buzău. În această calitate a fost trimis de către Mihai Viteazu în două misiuni diplomatice: la Alba Iulia, împreună cu ceilalți ierarhi și a doua oară, singur, la Moscova, pentru ca să încheie alianțe antiotomane cu principele Sigismud Bathory, respectiv cu Țarul Feodor Ivanovici. Mitropolitul Luca a fost un talentat caligraf, păstrându-se de la el o serie de manuscrise, mai ales Evanghelii în limba greacă. A fost un ierarh atașat de păstoriții săi români și de patria sa adoptivă, cum dovedesc misiunile sale diplomatice, ctitoria și activitatea sa ca ierarh vreme de jumătate de veac. El a sprijinit și pe conaționalii săi greci iar influența greacă s-a simțit și în viața bisericească. În locul său pe scaunul metropolitan a fost ales un alt grec Grigorie I (1629-1636).

Domnitorul Matei Basarab (1632-1654) produce schimbări profunde în viața Bisericii. De acum vor fi numiți mitropoliți de neam roman și numai dintre monahii cărturari. Aceștia vor începe o intense activitate de traducere și tipărire a cărților de slujbă în limba română.

Mitropolitul Teofil (1636-1648), fost egumen la Mănăstirea Bistrița din Oltenia, apoi episcop de Râmnic (1618-1636). Acesta era omul de încredere a lui Matei Basarab și a fost trimis într-o misiune diplomatică la Alba Iulia la principele Gheorghe Rakoczi. Matei Basarab era un iubitor de cultură și a avut o influiență pozitivă pentru desfășurarea unei activități culturale deosebite, sprijinindu-l pe mitropolit. În timpul păstoririi mitropolitului Teofil s-a înființat o școală slavonă pe lângă Mitropolia din Târgoviște, cu un program asemănător cu Colegiul Movilean din Kiev. După anul 1646, cărturarii greci Pantelimon și Igaridis și Ignatie Petritzis au pus bazele unui colegiu umanist la Târgoviște după modelul celor occidentale, cunoscu sub numele de “Schola graeca e latina”. Aceasta este prima școală de nivel superior din Țara Românească. Mitropolitul Ștefan (1648-1653 și 1655-1688), a fost egumen la Tismana și a continuat opera culturală depunând eforturi deosebite pentru introducerea limbii române în slujba bisericească. Limba slavonă devenea tot mai puțin cunoscută de popor încât și preoții nu o mai înțelegeau. Schimbarea limbii de cult nu era un lucru ușor, deoarece nu erau cărți de slujbă în limba română, iar introducerea limbii de cult în biserică, putea fi privită de unii ca o erezie și o abatere de la dreapta credință. Din această cauză Mitropolitul Ștefan a tipărit cărți de cult bilingve. Mitropolitul Ștefan este cel care a făcut primul pas în procesul de românizare a slujbelor bisericești. Între anii 1653-1655, mitropolitul Ștefan a fost înlocuit de către Ignatie Sârbul, până atunci episcop la Râmnic. Acesta a fost trimis în mai multe solii la principele Transilvaniei Gheorghe Rakoczi II. Mitropolitul Ștefan este reașezat în scaun în anul 1655. Trebuie subliniat că în timpul păstoriri sale, domnitorul Constantin Șerban Basarab a ridicat actuala catedrală patriarhală din București, sfințită în anul 1658 de Patriarhul Macarie al Antiohiei, ce se afla într-o lungă călătorie prin Țările Române.

După Mitropolitul Ștefan, în scaunul mitropolitan a fost ales egumenul Teodosie de la Argeș, la data de 20 mai 1688. La câteva zile după alegerea și hirotonia sa, printr-un hrisov al Domnului Radu Leon la 8 iunie 1688 s-a hotărât oficial ca scaunul mitropolitan să fie mutat de la Târgoviște la București, iar Biserica cu Hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena să fie catedrală mitropolitană.

Mitropolitul Teodosie a beneficiat de faptul că a păstorit până la moartea sa la 27 ianuarie 1708, sub cei doi mari domnitori Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu, în timpul cărora au activat și alți cărturari de seamă, români sau străini.

Un loc aparte in istoria Bisericii românești îl ocupă mitropolitul Antim Ivireanul (1708-1716), de loc din Iviria sau Georgia. El a fost luat rob la turci, de tânăr, aceștia invadând deseori țara. A fost dus la Constantinopol unde a stat în robie, sub numele Andrei. După eliberarea din robie a stat în preajma Patriarhiei ecumenice, ca monah. A învățat mai multe limbi străine – greaca, araba, turca, arta sculpturii în lemn, caligrafia, picture și broderia. Aici l-a cunoscut pe Constantin Vodă Brâncoveanu, care l-a adus în Țara Românească, aceasta devenind a doua lui patrie. Datorită sprijinului acordat de Brâncoveanu, Antim a găsit aici condițiile prielnice activității culturale.

Secolul al XVII-lea este perioada de maxima intensitate a legăturilor interortodoxe. Legăturile românilor cu Bisericile grecești s-au mărit foarte mult prin patriarhii, mitropoliții, profesorii, egumenii și călugării greci veniți în Țara Românească și Moldova, unii dintre ei sfârșindu-și viața pe pământul românesc, prin ierarhii care au păstorit în Țara Românească – Luca din Cipru, Grigorie al Ungrovlahiei, Ignatie Grecul la Râmnic și prin arhiereii titular greci, hirotoniți pentru unele scaune episcopale de mult disparute, dar care trăiau între români; prin tiparnițele grecești înființate la București, Snagov, Râmnic și Târgoviște, prin academiile grecești de la Târgoviște și mai ales cea de la Sfântul Sava din București. La acestea au activat dascăli greci, unii oamenii de înaltă cultură cu elevi greci și români; prin ajutoarele materiale donate de domnitorii români, sub forma de închinări de mănăstiri Locurilor Sfinte, celor patru Patriarhii apostolice, mănăstirilor de la Muntele Athos, Meteora și Sinai, prin plătirea datoriilor unor Patriarhii, ajunse sărace din pricina multor impozite impuse de stăpânirea otomană. Aceste legături au fost posibile datorită sprijinului statornic și generos al domnilor români ca: Vasile Lupu, Matei Basarab, Șerban Cantacuzino și mai ales domnitorul Constantin Brâncoveanu, sub domnia căreia cultura grecească pe pământul românesc a cunoscut o remarcabilă înflorire.

Patriarhii răsăriteni considerau voievozii Țării Românești și ai Moldovei drept succesori legitimi ai împăraților bizantini și, ca atare, le acordau onorurile imperiale de altădată. După ce domnitorul era recunoscut de turci, care le dădea un firmament, noul domn era uns de către Patriarhul ecumenic în Catedrala din Fanar, cu același ceremonial care se aplica altă dată împăraților Bizantini. Acest lucru îl găsim relatat în lucrarea Descripțio Moldavae a marelui umanist Dimitrie Cantemir, el fiind martor de multe ori la astfel de ceremonii fiindcă a trait la Constantinopol mai bine de 20 de ani. Deasemeni, Dimitrie Cantemir spune că, atunci când domnii se alegeau în țară, acest ceremonial al suirii pe scaunul domnesc, se făcea la fel în cetățile Târgoviște sau Suceava.

Domnitorii români au fost adevărați protectori ai ortodoxiei în toată lumea. Datorită lor și ajutorului economic și cultural, așezămintele bisericești de limbă greacă au putut supraviețui, îndeplinindu-și misiunea lor în mijlocul credincioșilor. Patriarhul Dositei al Ierusalimului, îl numea, pe Domnitorul Constantin Brâncoveanu, într-o scrisoare din ianuarie 1699, ,,apărătorul credinței ortodoxe”.

Domnii români au reușit în această perioadă să impună alegerea unor patriarhi de încredere, iar pe alții să-i înlăture pentru că nu au răspuns așteptărilor lor și a Bisericii, așa cum făceau odinioară împărații bizantini.

În această perioadă, patriarhia ecumenică a fost subvenționată de domnii Țării Românești. Majoritatea patriarhilor au venit în Țara Românească după ajutoare. Marele Patriarh Chiril Lucaris, pe când era egumen a venit de vreo câteva ori după ajutoare dar și când era patriarh al Alexandriei. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, au venit în Țara Românească după ajutoare patriarhii Atanasie Patellaros care a stat ani în șir la mănăstirile lui Păun vameșul, din Iași și Sfântul Nicolae din Galați; Partenie al IV-lea Moghilanul, căruia i s-a dat un timp spre cârmuire mitropolia Proilaviei din Brăila, și a murit la București; Dionisie IV Seroglanul (Muselinul), fost patriarh în cinci rânduri – între 1671-1694 -, a ajuns la această demnitate cu ajutorul lui Șerban Cantacuzino și al lui Constantin Brâncoveanu, la curtea căruia a stat ani în șir și a murit la Târgoviște în anul 1696, îngropat în Catedrala Mitropolitană din Târgoviște; patriarhul Iacob care a călătorit în ambele țări românești și care a murit în anul 1700 la Iași. Acesta a fost îngropat la Mănăstirea Golia. Patriarhul Calinic al II-lea l-a rugat pe domnitorul Constantin Brâncoveanu și acesta a refăcut Biserica Sfântul Nicolae din cartierul Galata din Constantinopol.

Patriarhia Alexandriei în această perioadă se afla sub stăpânirea otomană. Patriarhul Ciril Lucaris, primul cârmuitor al acestui scaun a venit în Țările Române. În timpul păstoriri sale au fost închinate, acestei patriarhii, mănăstirile Stănești și Segarcea, în Oltenia. Patriarhul Mitrofan Critopulos (1636-1639), autorul mărturisirii de credință care-I poartă numele, a vizitat țările române ca ieromohah și însoțitor al lui Ciril Lucaris, apoi ca patriarch. A murit și a fost îngropat la Târgoviște.

După ajutoare au venit și patriarhii Paisie, Partenie, Prohoros și Gherasim Paladas (1688-1710). Acesta din urmă a venit de trei ori, având strânse legături cu Domnitorul Constantin Brâncoveanu și cu familia cantemireștilor din Moldova. A slujit împreună cu Hrisant al Ierusalimului au slujit la la înmormântarea mitropolitului Teodosie al Ungrovlahiei și au fost de față la înscăunarea urmașului său Antim Ivireanul. Din cei șapte patriarhi ai Alexandriei, din această perioadă, doar nunul nu a venit după ajutoare – Gherasim Spartaliotis – dar și acesta a trimis un delegate, pe ieromonahul Ioanichie, viitorul patriarh.

Patriarhia Ierusalimului a avut strânse legături cu Țara Românească. Mulți patriarhi ai Ierusalimului, datorită sărăciei, asupririlor din partea turcilor și a iezuiților stabiliti în Țara Sfântă, au venit după ajutoare. În 1699 a urcat pe scaunul patriarhal, Dositei, care a fost timp de patru decenii, îndrumătorul neobosit al ortodoxiei în fața atacurilor catolice și protestante. A făcut lungi călătorii îm țările române. A primit închinarea câtorva mănăstiri: Căluiu, Sfântul Sava și Biserica Răzvan din București, Plătărești, Negoiești, Țănțăreni. Cu ajutorul domnitorului Șerban Cantacuzino a refăcut Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim și alte Biserici din Țara Sfântă. Urmașul său, Patriarhul Hrisant Nottaras (1707-1731) a fost ales cu ajutorul Domnitorului Constantin Brâncoveanu. În primul an al alegerii sale a sfințit ctitoria Domnitorului Brâncoveanu din București, Biserica Sfântul Gheorghe Nou, închinată apoi Sfântului Mormânt. Mănăstirea Comana și Mănăstirea Văcărești, au fost închinate când domnitor era primul fanariot Nicolae Mavrocordat (1715-1716).

Dărnicia românească se vede și astăzi la Ierusalim. În tezaurul Sfântului Mormânt se află și astăzi nenumărate manuscrise, cărți, hrisoave domnești și vase liturgice de proveniență românească, aparținătoare secolului al XVII-lea. Cu atâte mănăstiri închinate, care aveau sute de domenii, ale căror venituri erau trimise la Ierusalim, cu atâta danii de bani, veșminte și obiecte liturgice, Patriarhia Ierusalimului a putut face față multor neajunsuri pricinuite de autoritățile otomane și de catolice, putând să-și îndeplinească misiunea în mijlocul credincioșilor.

Ajutoarele românești au fost și în perioada următoare, mai ales prin închinarea unor mănăstiri, schituri și biserici către marile mănăstiri athonite. Acum au fost închinate mănăstirile Sfinții Trei Ierarhi din Iași și Cotroceni din București. Multe închinări au fost către Mănăstirea Vatoped: Golia, Bărboi din Iași, Precista din Galați, Mera din Vrancea. Mănăstirii georgiene din Ivir i-au fost închinate câteva mănăstiri din Țara Românească: Radu Vodă din București, Bolintin, Glavacioc, Stelea din Târgoviște. Către Mănăstirea Zografu au fost închinate Biserica Uspensia din Vaslui, Mănăstirile Dobrovăț lângă Iași și Căpriana, dincolo de Prut, cu o avere enormă de 23 de moșii și 50.000 de ha. S-au făcut închinări și către Mănăstirile Dohiaru, Cutlumuș, Xiropotam, Caracalu, Pantocrator, Sfântul Pavel, Sfântul Pantelimon sau Rusicon, Esfigmen. Celelalte care nu au primit închinări au primit multe danii în bani.

S-au făcut închinări și la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai – Mănăstirea Sfinții Arhangheli din Iași, apoi Biserica Sfânta Parascheva din Iași, apoi Mănăstirea Sfânta Ecaterina din București. Alte ctitorii românești erau închinate mănăstirilor din Grecia continentală: la Meteora – Golgote, Dusicon – Nucet, Dâmbovița, Rumelia – Dancu din Iași și Mavromol din Galați, Ianina – Băbeni, Buzău, Dedulești din Buzău, Sfântul Ioan cel Mare și Sărindar din București, la Tesalonic – Sfântul Ioan din Focșani, Insula Halki – Aron Vodă din Iași, Mănăstirea Sfânta Lavră din Peloponez a fost ridicată cu ajutorul lui Vasile Lupu, iar Mănăstirea Sfântul Ioan din insula Patmos a fost subvenționată de domnitori munteni și moldoveni.

Cu aceste danii și ajutoare mănăstirile grecești s-au putut dezvolta și progresa din punct de vedere economic și cultural. De multe ori aceste ajutoare au salvat de la pieire aceste biserici și mănăstiri grecești.

Trebuie adăugat că în această perioadă cultura grecească s-a putut dezvolta în Țările Române. Aici și-au găsit adăpost și sprijin material mulți patriarhi și alți ierarhi greci de pretutindeni. Au luat fință centre unice în lumea ortodoxă de atunci, în care s-a putut dezvolta cultura grecească, domnii Țărilor Române fiind singurii protectori ai cărturarilor greci. În anul 1646 s-a înființat la Târgoviște, în timpul domniei lui Matei Basarab, ,,Schola graeca et latina”, de către umaniștii Panteleimon Ligaridis și Ignatie Petritzis, amândoi din insula Hios. Colegiul înființat de Vasile Lupu la Iași, în 1640, cu profesori de la Kiev, a trecut după, 1646 în mâna unor profesori greci, folosind de acum limba greacă, în locul celei latine. Academia Sfântul Sava din București a luat ființă în anul 1679, dar a fost reorganizată de către Domnitorul Constantin Brâncoveanu. Ea corespundea cu o facultate de filosofie și litere din cadrul universităților apusene. Printre dascălii săi s-au numărat: Sevastos Kimenitis din Trapezunt, fost rector al școlii din Constantinopol, Ioan Cariofil, teolog și filosof, autor a multor lucrări teologice, Marcu Porfiropol din Cipru, Gheorghe Maiota, profesor și predicator, cu studii în Italia, Gheorghe Hrisogen, care a tradus Dogmatica Sfântului Ioan Damaschinul, în greaca populară, Panaiot Sinopeus și mulți alții. În timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu au trait în Țara Românească mulți ierarhi învățați precum și alți cărturari ca Ioan Ierotei Comnen, medic, scriitor și gânditor, ajuns mitropolit al Dristrei, Ioan Avramios, predicatorul curții, monahul Mitrofan Gregoras, Galaction Vidali, care au găsit un teren proprice pentru desfășurarea activităților lor.

În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu și cu îndrumarea statornică a lui Antim Ivireanul, au luat ființă patru secții grecești pe lângă tipografiile din București, Snagov, Râmnic și Târgoviște în care au fost tipărite peste 30 de cărți în limba greacă – cărți liturgice, teologice-polemice sau cuvântări. Majoritatea cărților tipărite în Țara Românească precizau că au fost tipărite cu cheltuiala Domnitorului Constantin Brâncoveanu, pentru a fi ,,Împărțite în dar credincioșilor”

Din toate acestea, putem trage concluzia că cultura greceasă a găsit largi posibilități de afirmare în Țările Române prin școlile și tipografiile înființate aici, prin sprijinul acordat cărturarilor și elevilor acestora. Ajutoarele material și activitățile culturale menționate confirmă faptul că Țările Române au reprezentat cu adevărat ,,Bizanțul după Bizanț”.

În secolul al XVII-lea au fost stabilite legături și cu alte Biserici Ortodoxe, cu cele de limbă arabă, georgiană și slavă – bulgară, sârbă, ucrainiană și rusă.

Patriarhia arabă a Antiohiei, cu sediul la Damasc, a fost ajutată de mai multe ori. Cel mai de seamă patriarh din secolul al XVII-lea, a fost Macarie III Zaim (1647-1672). Acest patriarh, în urma ocupării țării sale de turci, a pornit într-o lungă călătorie în Țara românească, Moldova, Ucraina și Rusia, pentru ajutoare. Patru ani a stat în Țările Române printe români. Însoțitorul său Pavel de Alep, a lăsat o descriere amănunțită a călătoriei sale în cele patru țări ortodoxe. Această lucrare este foarte importantă pentru noi, pentru că prezintă amănunte interesante din viața politică, socială, economică și bisericească cu descrierea a zeci de biserici și mănăstiri pe care le-au cercetat. Patriarhul a tradus după o versiune grecească un Letopiseț al Țării Românești (Istorii și știri pe scurt despre domnii Țării Românești).

Urmașul său, Patriarhul Atanasie III Dabbas, a fost înlăturat din scaun și a petrecut patru ani la București, unde a întocmit o Istorie a patriarhilor de Antiohia, tradusă în greaca populară pentru domnitorul Constantin Brâncoveanu. S-au tipărit, l-a rugămintea domnitorului Constantin Brâncoveanu, de către ieromonahul Antim Ivireanul două cărți Greco-arabe: o Liturghie în 1701, la Snagov, și un Ceaslov, la București în 1702. Patriarhul când a plecat din Țara Românească a primit de la Constantin Brâncoveanu tipografia cu caractere arabe. Aceasta a fost înstalată în Alep și a imprimat multe cărți de slujbă și învățătură în limba arabă.

Mitropolitul Antim Ivireanul, stând printe români nu și-a uitat țara din care a venit. Domnitorul Constantin Brâncoveanu, la cererea mitropolitului a trimis în Georgia pe meșterul tipograf Mihail Ștefan cu ai săi ucenici. Cu ajutorul regelui Vahtang VI a tipărit la Tbilisi mai multe cărți de slujbă în limba georgiană. Prin anul 1712, Mihail Ștefan a plecat în Olanda iar ucenicii rămași i-au constinuat activitatea, până în 1722, tipărind cărți bisericești și laice.

Ajutoarele domnitorilor români s-au îndreptat și spre așezămintele bisericești din Bulgaria, aflată sub stăpânirea otomană încă din secolul al XIV-lea. Matei Basarab a ridicat două Biserici în Bulgaria, una la Vidin și alta la Sviștov. În aceste biserici se păstrează chipul domnitorului și a doamnei pe pereții bisericilor. Domnitorul Grigore Ghica al Țării Românești a zidit o Biserică la Mitropolia Dristra (Silistra). Domnitorii au ajutat și Bisericile din Arbănași, lângă Târnovo, într-una din ele fiind îngropat unul din fiii lui Constantin Brâncoveanu. Domnitorul Constantin Brâncoveanu a ajutat și Episcopia din Cerven în apropierea Rusciucului. Din Bulgaria a venit în Țara Românească, Ignatie Sârbul, fost preot de mir la Nicopole, de unde Matei Basarab la ridicat în scaunul de la Râmnic, apoi în cel metropolitan.

În secolul al XVII-lea au fost strânse legături și cu Biserica Ortodoxă Sârbă. Ierarhi sârbi în drumurile lor către Rusia sau locurile Sfinte făceau lungi popasuri la Târgoviște sau Iași. În anul 1663 a fost hirotonit la Târgoviște, de către Mitropolitul Ștefan, arhimandridul Simion Kordici, ca episcop de Svidnița, în Croația. Domnitorii: Matei Basarab, Vasile Lupu și Constantin Brâncoveanu au acordat ajutoare unor mănăstiri sârbești: Cruședol, Rakovița, Mileșevo, Hopovo, apoi Trebinje din Herțegovina, Lipovina din Croația, Sopociani și Studenița.

Manuscrisele și cărți slave de proveniență românească au fost folosite în mănăstirile și bisericile bulgare sau sârbești. În predoslovia Psaltirii slavone de la Govora, din anul 1637, se precizează faptul că era destinată și altor neamuri de aceași credință ortodoxă și cu deosebire bulgarilor, sârbilor, ungrovlahilor, moldovlahilor și celorlalți.

În această perioadă au fost întărite legăturile cu Bisericile ucrainiană și rusă. Păstorirea lui Petru Movilă la Kiev constituie cel mai important capitol din istoria legăturilor bisericești ale românilor cu rușii. Tipografiile lui Matei Basarab de la Câmpulung, Govora și Târgoviște, sau cea a lui Vasile Lupu de la Iași, au fost dăruite sau cumpărate de la Kiev. Odată cu aceștia au venit și meșterii tipografi care au pregătit ucenici români. Patriarhul Ioachim al Moscovei a trimis o tipografie completă Mitropolitului Dosoftei al Moldovei. Mitropolitul Dosoftei al Moldovei, aflat în exil la Zolkiew, a tradus lucrări teologie din slavo-rusă – Evanghelia învățătoare de la Govora și Cheia înțelesului de la București, precum și alte lucrări patristice.

Domnitorii români au contribuit și la ridicarea unor biserici credincioșilor ucrainiei aflați sub stăpânirea Poloniei. Biserica Adormirea Maicii Domnului din Lvov ridicată de familia Movileștilor și a lui Miron Vodă Barnovschi, era cunoscută sub numele de Biserica moldovenească. Constantin Șerban Basarab (1654-1658) după ce a pierdut scaunul domnesc, a pribegit prin episcopia Muncaciului, unde a ctitorit o biserică din piatră la mănăstirea Sfântul Nicolae, în anul 1661.

În acest secol al XVII-lea, apar primele informații referitoare la faptul că ierarhi călugări și preoți români, și-au îndreptat pașii spre pravoslavnica Rusie. Mitropolitul Varlaam al Moldovei, când era egumen la mănăstirea Secu, a fost trimis la Moscova să aducă icoane pentru mănăstirea Dragomirna și pentru două biserici ctitorite de către Miron Barnovschi. Mitropolitul Ghedeon al Moldovei a fost la Moscova trimis de către domnitorul Gheorghe Ștefan, pentru a încheia o alianță cu Țarul Rusiei Alexei Mihailovici. Egumenul Varlaam de la Mănăstirea Cozia, viitor episcop de Râmnic, apoi mitropolit al țării, a călătorit prin Rusia. Mulți călugări și pelerini ruși se opreau în Țările Române, alții veneau cu misiuni diplomatice, cum a fost Arsenie Suhanov, starețul Mănăstirii Sfântul Serghie, trimis la Vasile Lupu și Matei Basarab.

La începutul secolului al XVIII-lea, Rusia condusă de Petru cel Mare, aflată în plină ascensiune, a început să preia treptat rolul de ocrotitoare a țărilor ortodoxe aflate sub dominația otomană, rol deținut până atunci în exclusivitate, de Țara Românească și Moldova.

Ultima perioada a domniei si martiriul brâncovenilor;

Căderea domnitorului martir Constantin Vodă Brâncoveanu, nu se datorează greșelilor politice, ci mai ales intrigile rudelor sale, boierii Cantacuzini. Boierii Cantacuzini nu ar fi putut să-l îndepărteze de tron pe Brâncoveanu, aveau nevoie de intervenția otomană pe care au știut să o provoace. Acuzațiile erau venite din partea din partea boierilor care au provocat mazilirea și care erau invidioși de mărinimia și strălucirea Domnitorului, așa cum notează secretarul său, Antonio Maria del Chiaro. Domnul Țării Românești nu știa nimic despre pârele venite din țară deoarece capuchehaia sa la Poartă îl informa că sultanul îl considera printe cele mai drepte slugi pe care le avea. Cu câteva zile înainte domnitorul Constantin Brâncoveanu fusese avertizat de către un medic grec de la Poartă, Antonio Corea, care aflase de la secretarul lui Ali Pașa, de intenția vizirului ca să-l prindă pe domnitor.

Fiica domnitorului Constantin Brâncoveanu, Stanca, care având halucinații, a povestit surorilor sale că vede o ceată de turci care smulgeau pe tatăl lor pentru al duce la Poartă. Nici această prevestire nu fusese crezută, așa că acțiunea se va desfășura conform hotărârii marelui vizir, fără nici o opoziție.

Dușmanii lui Constantin Brâncoveanu, ca să fie siguri că vor muri și el și feciorii, au trimis la Poartă, doi boieri, pe Constantin Știrbei banul și pe Radu Dudescu logofătul, ca să pârască pe Constantin Vodă, în așa fel încât nici feciorii săi să nu mai trăiască, temându-se ca dacă va scăpa unul dintre ei, se vor răzbuna pe ei. Mulți dintre acești boieri au fost ajutați de Constantin Brâncoveanu de multe ori, astfel încât și străinii se mirau cum de au devenit vrăjmașii lui Constantin Brâncoveanu.

Domnitorul Constantin Vodă Brâncoveanu a fost condamnat la moarte și executat în ziua de 15 august 1714, din ordinul sultanului Ahmed al III-lea. La execuție au participat sultanul, curtea imperială otomană, cei mai de seamă ambasadori europeni la Marea Poartă.

,,Iar turcii, cu sfaturile Șeităneștilor, atunci au găsit vreme, când era domnul în București, și fără nici o grijă și au trimis în taină mare pe imbrohorul, cel mare al Împăratului și pe Mustafa aga capigi-bașa ca să-l prinză și să-l aducă cu toată casa lui și cu toți ginerii la Țarigrad”, în ziua de 24 martie 1714, într-o marți din Săptămâna Patimilor, a sosit la București capugiul Mustafa Aga, însoțit de 12 ciohodari înarmați cu iatagane și pistoale. Acesta pentru a nu da de bănuit, i-a spus domnitorului că este doar în trecere prin București, spre Hotin. S-a prezentat la curte unde a fost primit de domnitor ceremonios, înconjurat de boieri, în sala divanului care i-a a dresat vorbe prietenoase, în limba turcă. Ca răspuns Mustafa Aga a scos năframa de mătase și a pus-o pe umărul domnitorului, spunându-i că, fiindu-i vechi prieten, regretă că tocmai el a primit porunca împărătească de a-l declara mazilit și a-l aduce, cu toate casa sa, cu fiii și ginerii, la Constantinopol. A citit firmanul, declarându-l hain, cu porunca adresată boierilor să-i ia pe Constantin cu toată familia în paza lor, până când vor fi preluați de imbrohorul cel mare, care aștepta la Giurgiu cu 400 de ieniceri, iar în caz de nesupunere țara va fi trecută prin foc și sabie de 12.000 de turci care așteaptă la hotarele ei. În această atmosferă de groază nimeni nu a avut curajul să se opună, sau să schițeze un gest de împotrivire. Complicii turcilor, Cantacuzinii au răspândit zvonul că, în caz de răscoală, Bucureștiul va fi pârjolit. S-au luat măsuri pentru izolarea domnitorului și a familiei sale de boierii și slujitorii curții. Totul a fost scotocit și jefuit, fiind confiscate toate bunurile domnitorului și ale familei sale.

În joia mare, a Patimilor a sosit imbrohorul cel mare, cu 300 de oameni. Acesta a fost primit sărbătorește la Văcărești, de către boieri. Imbrohorul a spus că are poruncă împărătească să se aleagă un nou domn, pe care-l vor boierii. Boierii au stăruit că îl vor domn tot pe Constantin Brâncoveanu. Imbrohorul s-a supărat și l-a numit în fața tuturor ca domn pe vel-logofătul Ștefan Cantacuzino, fiul stolnicului. ,,Deci l-au luat turcii și au cerut caftan să-l îmbrace și nefiind acii caftanul, s-au deszbrăcat Mustafa Aga de contaș și l-au îmbrăcat pe Ștefan spătariu…” Au mers la Biserica domnească unde a fost uns domn al țării de mitropolitul Antim Ivireanul. Totul se repetă în istorie. Cu 25 de ani înainte, atunci când a fost ales domn Constantin Brâncoveanu, nimeni nu se mai îngrijea de Ștefan Vodă care era întins pe catafalc. Acum nimeni nu-și mai aducea aminte de Brâncoveanu care era în camera lui ca într-o închisoare. Șerban Cantacuzino a intrat în camera unde era fostul domn, și acesta i-a zis: ,,e mai bine că domnia ți-a fost data ție decât altuia, unui strain.”

Familia Brâncovenilor a fost deposedată de toate bunurile lor. Palatele de la Mogoșoaia, de la Potlogi, de la Obilești și casele din Scheii Brașovului au fost jefuite, averile confiscate și încărcate în 40 de care. Istoricul Antonio Del Chiaro ne aduce informația că domnitorul mazilit a spus vărului său, noul domn, și celor din preajmă sa: ,,Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt însă fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă și răzbunătoare a judecății divine”.

Drumul spre Constantinopol a fost un calvar. Ostașii otomani, călări înconjurau convoiul. Mii de bucureșteni urmăreau înmărmuriți, cu lacrimi în ochi. Ei își plângeau domnul, și neputiința lor de a-l apăra s-a exprimat în cântece și balade.

Au ajuns la Constantinopol, după un drum de trei săptămâni. Au fost jefuiți de tot ce aveau și au fost aruncați în închisorile subterane de la Fornetta, din Cele șapte turnuri (Edicule), și în groapa sângelui, la 15 mai 1714, ca să mărturisească toate averile. Au fost supuși la cele mai cumplite chinuri. Au fost torturați ca să mărturisească unde au ascuns averile, pe care turcii le considerau fabuloase. Când au fost ridicați din București, spre surprinderea turcilor au găsit numai 4050 de taleri, 12000 de galbeni și obiecte de preț. Nu le venea să creadă că aceasta este averea lui Altîn Bei, ,,prințul aurului”. Brâncoveanul a fost torturat la porunca Sultanului Ahmed al III-lea și de vizirul său, crudul Gin Ali. Brâncoveanu a fost întins pe roată, în jurul capului pus un cerc de fier, ars cu fierul roșu, pe piept și pe spate, picioarele și mâinile i-au fost înțepate. Chinurile au fost cumplite.

A fost mutat la închisoarea Bostangi Bașa, ce se afla la prima poartă a Seraiului. În cele din urmă turcii au obținut hâria de ridicare a aurului de la Zecca și de la Veneția. Mai mult , pentru a obține mai multe mărturii, turcii au folosit un vicleșug. I-au pus pe umeri caftanul de iertare, promițându-I chiar revenirea la domnie, dacă va da împărăției 20.000 de pungi de aur. Suma era foarte mare. I se premise să scrie în Transilvania să i se păstreze averile. Toate acestea erau numai o înșelare, o amăgire din partea turcilor.

Noul domn, Ștefan Cantacuzino, îl ura atât de mult, încât a trimis turcilor diploma de principe al Imperiului Habsburgic primită în anul 1695, cât și corespondența diplomatică purtată cu Țarul Rusiei Petru I, și cu guvernul său. Aceste documente erau ascunse într-o chilie de la mănăstirea Colțea.

Istoricul francez, M.Mignot afirmă că muftiul le obținuse grațierea cu condiția ca bătrânul voievod să treacă la mahomedanism.

Imbrohorul a comunicat lui Brâncoveanu acuzațiile aduse, care erau foarte grave. Dădu apoi ordin ca el și fiul cel mare să fie supuși unor chinuri grele, pentru a da mărturie despre locul unde aveau ascunsă averea. După cinci zile, în fața sultanului care stătea deoparte, domnitorul a fost supus unui nou interogatoriu de către imbrohor, apoi făcu un semn și se apropie gealatul. Brâncoveanu când îl văzu, s-a rugat și s-a adresat fiilor săi spunând: ,,Fiii mei, fiți curajoși, am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puțin să salvăm sufletele noastre și să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”

În Cronica Bălăcenilor, care nu erau prietenii Brâncovenilor îmbărbătarea este mai amplă: ,,Fiii mei, fiii mei! Iată, toate avuțiile și orice alta am pierdut. Să nu ne pierdem încai sufletele! Stați tari, bărbătește dragii mei, și nu băgați seamă la moarte. Priviți la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit! Credeți tare în aceasta și nu vă mișcați din credința pravoslavnică pentru viața și lumea aceasta! Aduceți-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărți de Hristos; că nu sunt vrednice muncile și nevoile acestea de aici spre mărirea a ceea ce o va da Hristos. Acuma dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre.”

Toți au fost duși în fața domnitorului care, a fost spectator. Au fost decapitați pe rând: Văcărescu, Matei, Radu, Ștefan și Constantin. După execuție, capetele celor uciși au fost purtate în prăjini, prin oraș. La acest eveniment a venit foarte multă lume. Marele vizir, văzând această lume multă îngrozită, a dat poruncă ca trupurile lor să fie aruncate în mare. De aici, în ascuns au fost adunate de câțiva creștini și îngropate într-o mânăstire numită Halchi, nu departe de Constantinopol, zidită de împăratui Ion Paleologul al II-lea, ajutată cu multe daruri de domnitorul martir.

Sultanul Ahmed al III-a a poruncit ca, la poarta cea mare a Seraiului, să fie puse capetele condamnaților trei zile. Capetele condamnaților au fost duse în sulițe sau prăjini până la intrarea în Serai. Au stat aici numai până seara, pentru că mulțimea turcă care a participat la supliciu, începuse să murmure față de această cruzime. Sultanul hotărând ca și capetele lor să fie aruncate în mare.

Doamna Maria, în acest timp se afla închisă cu nepotul, nora și ginerii ei. Câțiva apropiați și binevoitori încercară să intervină pe lângă vizir ca, în schimbul unei sume de bani, să obțină liberarea lor. A intervenit Ștefan Vodă Cantacuzino care a oferit 40.000 de galbeni sângerosului vizir Gin-Ali.

În loc să fie eliberată, Doamna Maria, a fost exilată la Kuteh (Kutahia), o așezare de pe țărmul estic al Mării Negre, unde a stat trei ani. Au fost eliberați și s-au întors în țară, după ce marele vizir Ali-Pașa a fost ucis de către nemți la Patervaradin.

După execuție, Doamna Maria a scris, o scrisoare, împăratului Carol al VI-lea al Germaniei în care spune că, la execuția donitorului, printe cei prezenți, s-a aflat și contele Jakobus Collier, reprezentantul Țărilor de Jos, ,,trimisul flamanzilor”.

Cu siguranță, printre mulțimea celor care au participat la groaznica execuție a domnitorului roman, s-au aflat și creștini, care s-au hotărât să scoată din apele mării rămășițele trupești ale celor executați. Cei care, în secret, s-au aventurat au fost niște pescari creștini aflați sub oblăduirea Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol.

De la Anton Maria del Chiaro cunoaștem că rămășițele trupești culese din apele mării au fost duse la mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din ostrovul Halki, și înmormântate în lipsa familiei care era în închisorile turcilor. A fost ales acest loc, deoarece era aproape și populația era grecească.

Căderea și uciderea Domnitorului Constantin Vodă Brâncoveanu și a fiilor săi a impresionat chiar și inimile împietrite ale celor vinovați. La 6 septembrie 1714, după ce încercase să dovedească nevinovăția în această tragedie, Ștefan Cantacuzino scria Patriarhului Hrisant Nottara că, ,,sfârșitul acestei tragedii vrednică de lacrimi și de milă a fost pricină de multă întristare și scârbă, nu numai rudelor, căci a fost un lucru neașteptat și neauzit și nici cu ochii nu credeam să-l fi văzut cineva săvârșit, nici în cărțile de istorie să-l fi citit.”

Moartea martirică a domnitorului Constantin Vodă Brâncoveanu și a celor patru fiii ai săi, a impresionat profund mediile diplomatice ale Europei, alimentate cu știri cutremurătoare de la rezidenții străini aflați la Poartă. Un diplomat scria la 1 septembrie 1714: ,,niciodată istoria nu a cunoscut imaginea unei atât de sângeroase măcelării și lumea întreagă freamătă încă de oroarea de a fi văzut pe acest nenorocit prinț, după ce și-a petrecut cele mai multe zile în bogățiile și gloria lumii, să moară înnotând în sângele întregii familii.”

O legendă pioasă spune că, în acea primăvară anului 1714, când a fost mazilit domnitorul martir Constantin Brâncoveanu, printre cei trimiși la Țarigrad, s-ar fi aflat și o tânără domniță, foarte frumoasă, rudă apropiată a domnitorului. Aceeași legendă mai spune că un print arab, robit de frumusețea tinerei copile, în ziua plecării la Constantinopol, i-ar fi înlesnit fuga. Pe căi ocolite, domnița s-ar fi întors la moșia părinților ei, undeva la marginea fostului județ Râmnicu Sărat. Singura certitudine din această legendă, este faptul că în județul Brăila, la hotarele cu județul Brăila se află un sat cu numele Domnița.

Canonizarea Domnitorului Constantin Brâncoveanu

Osemintele domnitorului au fost aduse, în mare taină, în țară în anul 1720, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat. Ele au fost depuse, de către doamna Marica în Biserica Sfântul Gheorghe Nou. Deasupra mormântului s-a așezat o lespede de marmură alba, cu chenar floral, specific brâncovenesc, fără nici o inscripție. La capătul lespedei mărginită cu chenar, era săpată stema Țării Românești, în centrul căreia se poate distinge vulturul cu cruce în cioc, un indiciu că acesta este mormântul domnesc și aici își doarme somnul de veci Constantin Brâncoveanu. Mormântul are în stânga mormântul lui Ion Mavrocordat, iar în dreapta mormântul lui Grigore Brâncoveanu. Osemintele nu au fost duse la mănăstirea Hurezi, deoarece în urma păcii de la Passarowitz, Oltenia se afla sub stăpânirea austriacă. Pe mormânt nu s-a putut scrie numele de teama turcilor, care nu ar fi îngăduit acest drept unui condamnat la moarte pentru „hainie”. Totuși deasupra mormântului a fost atârnată o candelă de argint cu o lucrătură deosebită, tot în stil brâncovenesc, cu inscripția în litere mărunte chirilice: „Această candelă, ce s-au dat la s(v)ti Gheorghe cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Constandin Brîncuveanu Basarab Voievod și iaste făcută de Doamna Mării Sale Mariia, carea și măria sa nădăjduiește în Domnul iarăși aici să i se odihnească oasele. Iulie, în 12 zile 7228(1720)”. În anul 1914, august 15, mitropolitul primat al României dr. Konon Arămescu Donici a săvârșit în mod oficial parastasul la mormântul Domnitorului. Se comemorau 200 de ani de la moartea martirică. Pentru a se confirma inscripția au fost făcute săpături arheologiece în mormântul cu lespedea de marmură fără inscripție, în zilele de 9-16 decembrie 1932. Osemintele au fost așezate într-un sicriu ornat cu podoabe în stil brâncovenesc, al cărui lemn a fost luat dintr-un stejar din grădina palatului Mogoșoaia. Acest sicriu a fost păstrat timp de un an și jumătate în altarul Bisericii Sfântul Gheorghe Nou, fapt care constituie un fel de consfințire a lor ca sfinte moaște de martir creștin. La inițiativa Patriarhului Miron Cristea, în anul 1934, la sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena, Hramul Catedralei Patriarhale din București, „Biserica a crezut a fi o creștinească datorie să reașeze la locul de odihnă scumpele oseminte în cadrl unei slujbe și procesiuni festive, ca toți credincioșii să aibă putința a li se da cuvenita cinste.”

În seara zilei de 20 mai, sicriul cu osemintele lui Constantin Brâncoveanu a fost luat din Biserica Sfântul Gheorghe Nou, adus și așezat în paraclisul patriarhal, unde s-a săvârșit slujba vecerniei cu priveghere toată noaptea. A doua zi Sfânta Liturghie, în catedrala Patriarhală, unde a fost de față conducătorul statului român de atunci, cu membrii familiei sale, cu tot sfatul țării, cu înalți ierarhi, clerici, monahi și mulțime de credincioși s-a oficiat solemn parastasul pentru slăvitul voievod și neamul său cel adormit. La sfârșitul slujbei, Patriarhul Miron Cristea a vorbit despre însemnătatea momentului comemorat. S-a format o impresionantă procesiune, cu onoruri militare, ca odinioară în vremea lui Constantin Brâncoveanu la sfințirea ctitoriei sale, Sfântul Gheorghe Nou, și ca în vremea Bizanțurlui de altădată. Procesiunea, în mijlocul căreia se afla sicriul cu osemintele domnitorului, purtat pe umeri de clerici, a străbătut în sunetele clopotelor bisericilor mai multe străzi din centrul capitalei și a făcut două opriri cu ecteniile pentru morți la Biserica Domnița Bălașa și la Universitate, în fața statuii lui Mihai Viteazul, locul fostei Mănăstiri Sava, care a adăpostit Academia Brâncovenească.

La finele anului 1932, Comisia Monumentelor Istorice a luat hotărârea efectuării unor săpături arheologice sub lespedea de marmură a mormântului ctitoricesc din Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou, pentru a identifica osemintele din această criptă. Săpăturile au fost efectuate sub coordonarea secretarului Comisiunii mOnumentelor Istorice, Virgil N. Drăghiceanu, iar pe parcursul lucrărilor efectuate, șantierul arheologic a fost vizitat de patriarhul Miron Cristea, iostoricul Nicolae Iorga și specialiști antropologi Francisc Rainer și Nicolae Minovici, fiind invitați și unii membrii ai familiei Brâncovenilor.

În Bucureștiul interbelic, ziua de 21 mai 1934, a fost aleasă pentru organizarea procesiunii solemne de reînhumare a osemintelor voievodului. Se împlineau atunci, 220 de la martirizarea Domnitorului Constantin Vodă Brâncoveanu. Evenimentul s-a desfășurat în prezența membrilor familiei regale, a autorităților de stat și multor credincioși. Patriarhia Română a întocmit și prezentat programul ceremoniei : „În dimineața zilei de 21 mai 1934, se va săvârși în paraclisul palatului patriarhal liturghie și pomenire pentru Marele Martir Constantin Brâncoveanu, de către Clerul Sfintei Patriarhii, în prezența I.P.S. Patriarh și a P.S. Membrii ai Sfântului Sinod și a înaltelor autorități cari vor fi de față. Serviciul religios se va sfârși cel mai târziu la orele 9 și jum.-10. În acest timp, sicriul cu reliquele Marelui Constantin se va afla în mijlocul paraclisului, sub policandru, așezat pe un catafalc, anume amenajat din timp. Se va oficia Sfânta Liturghie în toate Bisericile cu ectenia pentru morți și cuvântare panegirică, rostită de preoții respectivi. P.C.Protopopi, cu câte o delegație de 8-10 preoți,, îmbrăcați curat, în ținută oficială, culion, baston, cruci, cei care au și epitrahile – de preferință culoare deschisă – vor fi prezenți în București, în Piața Bibescu-Vodă, în ziua de 21 mai a.c., ora 9 dimineața, unde li se va indica locul ce trebuie să ocupe în cortegiu. Toți preoții din București, în ziua de 21 mai a.c., vor termina serviciul liturgic la Biserică în așa fel, pentru ca la ora 9 și jum. Să fie prezenți în curtea Sfintei Patriarhii, în costume oficiale: culion, baston, cruci și cu epitrahile- culoare deschisă- unde li se va indica locul ce trebuie să ocupe fiecare în cortegiu. Clopotele Bisericilor din Capitală vor fi trase în tot timpul procesiunii, începând de la ore 11 dimineața și urmând cu atențiune momentele când începe și când încetează sunetul clopotului celui mare al Sfintei Patriarhii. Praprori frumoase, curate, noui, vor fi purtate în procesiune de către cântăreții bisericilor respective, îmbrăcați în haine curate. Stareții și starețele mănăstirilor din eparhie, împreună cu călugării și călugărițele respective, vor fi prezenți în ziua de 21 mai a.c., la orele 9 dimineața, în Piața Bibescu-Vodă. Se va scoate un număr festic al revistei „Apostolul”, care va cuprinde materialul comemorativ și chipuri ctitoricești. Se vor organiza, de către P.P.C.C. Protopopi din Eparhie, în înțeleger cu autoritățile școlare și comunale locale, câte o serbare în toate școalele, la care se vor ține cuvântări ocazionale și se vor recita poezii, pentru proslăvirea faptelor marelui domnitor. Elevii Seminarului Monahal de la Mănăstirea Cernica, curați îmbrăcați, cu mantii, cu camilavce și cu metanii, vor fi prezenți în ziua de 20 mai a.c. ora 2 p.m., la Sfânta Patriarhie, spre a fi rânduiți 8 dintre elevii seminarului de aceeași statură, la strejuirea sicriului cu osemintele Domnitorului peste noapte și la purtarea a doua zi a sicriului cu aceste oseminte, până la Biserica Sfântul Gheorghe Nou. De asemenea vor lua parte la marea solemnitate elevii celorlalte seminarii, Central și Nofon din București, ca și de la celelalte școale. La Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Capitală, unde se va face reânhumarea osemintelor Marelui Domnitor, se va oficial în ziua de 21 mai a.c. Sfânta Liturghie, cu rugăciunile pentru morți, de clerul Bisericii, slujba fiind terminată la ora 11 dimineața. Vor lua parte toate autoritățile civile și militare după un itinerariu ce se va stabili de o comisie specială.”

Prese timpului a prezentat pe larg, în paginile lor, procesiunea solemnă avută în ziua de 21 mai 1934. Astfel Ziarul „Dimineața”, ziua de 22 mai 1934, relata: „Capitala a fost martora unei pioase și mărețe ceremonii, cum de multă vreme nu s-a mai văzut…Solemnitățile s-au făcut cu fast deosebit, luând parte la ele mii de credincioși. Orașul a fost pavozat de sărbătoare, iar străzile pe unde impunătorul cortegiu a parcurs drumul de la Patriarhie la Biserica Sfântul Gheorghe Nou, unde au fost depuse osemintele, erau înțesate de un public înduioșat de suferințele și mucenicia voevodului care și-a iubit legea mai presus de vieață.” Publicația amintită vorbește și despre frumosul siciru în care au fost puse osemintele: „Sicriul e minunat sculptat în lemn de stejar și poartă, pe capac, stema brâncovenească, săpată măiestrit de sculptorul Anghel Dima, după o ștampilă păstrată de la principele Brâncoveanu. Pe marginile laterale și în fața capacului, sunt sculptați serafimi; pe toate laturile, sicriul poartă sculpturi de crisanteme, în stil Brâncovenesc, vulturi în cioc cu crucea pe care stă coroana domnească și doi călăreți.”

Un moment emoționant a fost atunci când istoricul Nicolae Iorga, cu capul descoperit și reverențios plecat spre mormântul domnitorului martir, a rostit de față cu întreaga asistență: „Mă închin în fața ta, Mare Domn și bun creștin al neamului românesc.”

În conferința susținută la Sala Dalles din București, în ziua de 22 decembrie 1932, Nicolae Iorga a spus:

„Reparându-se biserica Sfântul Gheorghe Nou, fără nici un fel de cheltuială din partea Comisiunii Monumentelor Istorice, care din nenorocire astăzi are așa de puțin de cheltuit, reparându-se această bicerică, ajunsă într-o foarte rea stare, numai cu cheltuiala enoriașilor, cari au făcut un lucru foarte frumos și fiindcă au reparat-o cum nu se repară de obicei, la noi repararea înseamnă stricarea clădirii în chip iremediabil, s-a ivit ideia de a se înconjura cu un grilaj locul unde erau îngropați cei doi Domni. Și atunci s-a crezut că este bine ca în adevăr să se vadă dacă sunt îngropați acolo sau nu cei doi Domni. Se știe că Biserica a ars pe vremea lui Bibescu-Vodă, s-a prăbușit, că a fost reparată, căci astăzi este mult mai largă de cât la început. Și, pentru a se constata aceasta, a fost de părere cineva din Comisia Monumentelor Istorice că s-ar putea face și săpături. Săpăturile acestea au fost făcute și ele au dus la bune rezultate. S-au găsit, într-adevăr, la o adâncime oarecare, gropnița aceia din fund. D. Drăghicescu, care a supravegheat lucrările acestea, va face în foarte scurtă vreme și o expunere pe larg, cu tot materialul grafic trebuitor. Gropnița a fost puțin spartă, dar nu este de bănuit numaidecât mâna lacomă a unui profanator, iar ideia aceia, puțin cam naivă, răspândită într-o parte din public, că înăuntru trebuiau să fie obiecte scumpe, podoabe de aur, cu pietre prețioase, trebuie înlăturată din discuție. Nici să nu se gândească nimeni la așa ceva. Trebuie să se țină samă că rămășițele lui Brâncoveanu și ale copiiilor săi au fost pescuite din mare, îngropate în Insula Halchi, că au stat șase ani sub pământ, că apoi au fost aduse într-o năframă. Ei bine, cum să-și închipuie cineva că pe oasele acelea sfărâmate, ar fi trebuit să se așeze inele, care de altminteri, dacă ar fi fost încă pe degetele lui Brâncoveanu, ar fi fost furate imediat de executorii săi. Prin urmare, nici vorbă nu poate fi de așa ceva. Pe de altă parte, eu nu cred că în mijlocul Bucureștilor să se fi putut face acte de acestea, de profanare. Oasele găsite înăuntru fără îndoială sunt oasele lui Constantin Brâncoveanu și avem dovezi indirecte care mi se par cu desăvârșit hotărâtoare. Întâiu, nu cred că cineva din familie, îngropând oasele unui urmaș ar fi vrut cruda împietate, cu totul nepotrivită cu firea acestui popor de gingașă simțire, de a scoate oasele unui Domn Martir pentru a le înlocui cu altele. Acesta e un lucru care nu poate fi admis. Dar mai sunt multe și alte dovezi. Eu cunosc multe portrete ale lui Brâncoveanu. Dacă această conferință ar fi fost organizată din vreme și aș fi avut răgazul să fie proiectate unele din aceste portrete, v-aș fi arătat și un portret al lui relativ tânăr – preste patruzeci de ani , care a r fi fost găsit în timpul din urmă de d. Marcu Beza, consului României la Ierusalim, portret care a fost înfățișat și la Academia Română, într-o fotografie mărită. Mai este un portret al lui Brâncoveanu și în lucrarea lui Del Chiaro, „Revoluțiile Valahiei”, un altul se găsește în fruntea unei mari și însemnate cărți grecești, ieșite cu chieltuiala Brâncoveanului, și pe lângă acestea mai sunt o mulțime d porrete în bisercile făcute de dânsul. S-ar putea însă obiecta că, în Biserici, zugravul nu a redat în modul cel mai fidel chipul Domnului, deși în foarte multe locuri – cum suntem la sfârșitul secolului al XVII-lea, sub o influiență italiană, venețiană, foarte pronunțată, care nu se potrivește cu ieratismul de altădată, fără îndoială că a căutat zugravul să redea realist chipul Domnitorului. Brâncoveanu avea o fină figură, foarte lungăreață: era un dorihocefal caracteristic. Avea ochii foarte mari și orbitele foarte adânci. Îndată ce am văzut capul din gropnița aceia de desesupt, am și recunoscut chipul așa cum este înfățișat în portrete.

S-a obiectat la Comisiune cî s-ar putea să nu fie capul lui Brâncoveanu, ci al unui din fiii săi. Această părere este greșită. Nu se poate lucrul acesta, fiindcă același Del Chiaro, care, după un desen al lui, mai probabil, al altuia de la Curtea lui Brâncoveanu, a înfățișat pe Domn, a pus în cele patru colțuri ale portretului domnesc și pe cei patru fii uciși ai săi. Pe aceștia îi vedem și la Mănăstirea Hurez, unde de altfel este înfățișată toată defilarea Domnilor până la dânsul, precum și membrii familiei. Copiii aceștia ai lui Brâncoveanu sunt născuți din căsătoria cu Doamna Marica, nepoata lui Antonie-Vodă din Popești. Antonie-Vodă era un boier de țară de la noi; este clăditorul Târgșorului de lângă Ploiești, unde cred că i-am văzut și chipul, și figura lui este cu totul deosebită de a lui Brâncoveanu. El avea fața rotundă, și copiii lui Brâncoveanu prezintă aceiași înfățișare. Nici unul nu are figura de o dosebită finețe a tatălui lor.

Dar mai e ceva. Ideia, manifestată de d-l Hagi Moscu, că cel îngropat înăuntru ar fi Grigore Brâncoveanu. Ei bine nu! Dacă nu se găsesc toate vertebrele a căror despicare cu sabia ne-ar fi lămurit fără nici o putință de contradicție și ar birui pe oricine ar încerca o altă explicație, în schimb este o vertebră din spinare care poartă foarte neted urmele tăieturii de sabie. Din izvoarele care vor trece înaintea dumneavoastră veți vedea că execuția lui Brâncoveanu s-a făcut grabnic și sălbate. A fost un lucru neobișnuit la Constantinopol: așa ceva nu se întâmplase de foarte multă vreme. Veți veda și motivele pentru care s-a ajuns la această sălbăticie, înaintea căreia și foarte mulți din turcii din Constantinopol au trebuit să se încrâncene. Deci, dacă se ține samă de faptul acesta, că execuția a fost făcută grăbit, dacă se ține samă și de o mărturie contemporană că s-au dat mai multe lovituri de sabieși că nu s-a putut să se despice capul de trup, atunci se înțelege foarte bine că una din loviturile acestea a putut să atingă vertebra din spinare. Tăietura este înafară de orice discuție: acum două zile am examinat amănunțit oasele, și nici la un mort, care și-ar fi isprăvit viața în împrejurări obișnuite, nu se poate obseva un asemenea semn ca acesta, atât de elocvent.”

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea Domnitorului Constantin Brâncoveanu, în ședința din anul 12 iunie 1992, când Patriarh era preafericitul Teoctist. În decizia luată se arată motivele pentru canonizare: „drept aceea, luând aminte la faptele virtuoase ale binecredinciosului Voievod Constantin Brâncoveanu, cel care a cârmuit cu creștinească înțelepciune vreme de 25 de ani Țara Românească, întemeietor de artă și cultură românească, ridicând, înnoind sau înzestrând multe biserici, mănăstiri și alte așezăminte, miluind pe cei săraci, ajutând cu prisosință Sfintele Biserici Ortodoxe surori de aproape sau de mai departe și mai presus de toate învrednicindu-se a primi moarte mucenicească pentru dreapta credință, împreună cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ștefan, Radu și Matei și cu sfetnicul său Ianache.”

Având în vedere toate acestea și urmând rânduiala canonică și sinodală, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât: „Ca de acum înainte și până la sfârșitul veacurilor Binecredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanu, împreună cu fiii Constantin, Ștefan, Radu și Matei și cu sfetinul Ianache să fie cinstitți cu Sfinții în ceata martirilor Ortodoxiei, pomenindu-i cu slujbe și cântări de laudă în ziua de 16 august, fiind înscriși în sinaxar, în cărțile de cult, precum și în Calendarul Bisericii noastre.

Mai rânduim să se tipărească viața, slujba și icoana acestor sfinți martiri, care să fie primite cu evlavie de către drept măritorii creștini, iar chipurile acestora să fie zugrăvite și așezate la loc cunoscut alături de cele ale altor sfinți de neam român în Bisericile ce se vor construi sau preînnoi de acum înainte.

Spre deplină statornicire a celor pe care le-am rânduit în chip canonic, întărim cu semnăturile noastre actul de față ca Tomos Patriarhal și Sinodal de canonizare, adică de așezare, spre a-l aduce la cunoștința evlaviosului cler și a dreptcredincioșilor creștini din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române.”

Încheierea

Prin viața și activitatea sa neobosită a slujit intereselor Țării Românești și a creat o epocă de glorie în istoria patriei noastre. Noi îi datorăm adâncă recunoștință. Nicolae Iorga spunea:,, a știut, în curs de un sfert de veac să servească pe turci la nevoie, fără să părăsească nici un drept al țării; a știut să înlăture stăpânirea necondiționată a creștinilor austrieci, poloni, ruși asupra pământului românesc, a știut să lege pe muntenii săi prin legături culturale și politice cu Moldova, a știu chiar după, după ce legăturile politice cu Ardealul au fost întrerupte, să păstreze încă pe acelea ale culturii, cu acest pământ”.

În timpul domniei sale, de aproape un sfert de veac, Domnitorul Martir Constantin Brâncoveanu, ,,creștin și pravoslavnic”, s-a îngrijit în mod deosebit de sfintele locașuri, refăcându-le, împodobindu-le și de multe ori ridicându-le din temelie. Se poate spune că, în acea perioadă, în Țara Românească a fost un adevărat șantier, pe care meșteri de cea mai bună calitate și pregătire, lucrau cu spor la refacerea biseicilor și mănăstirilor zidite de înaintași, sau la înălțarea celor care aveau să devină faima împlinirilor brâncovene.

Marile realizări obținute în perioada domniei sale, atât pe plan material cât și cel spiritual, sunt mărturii concrete ale epocii lui. Acestea sunt rodul gândiri înțelepte ale celui pe care poporul roman și Biserica strămoșească îl omagiază în anul 2014. Domnia sa a fost una dintre cele mai rodnice epoci din istoria culturală și de afirmație a ființei naționale, pe plan European.

Moartea martirică, confirmă adevărul că voievodul muntean și-a slujit țara cu prețul vieții fiind apărătorul neânfricat al neamului românesc și păstrătorul fidel al credinței orotdoxe.

Readucerea în minte a vieții și faptelor drept-credinciosului voievod Constantin Brâncoveanu, trebuie socotită ca o îndreptățită cinstire a jertfei lui de mucenic. Ctitor de biserici sfinte, cinstitor de datini și păzitor al credinței ortodoxe străbune, cu o credință desăvârșită și nezdruncinată în ajutorul lui Dumnezeu, chipul său se ridică peste creștetul veacurilor în nimb de adevărată sfințenie. Neîntrerupta sa luptă pentru apărarea creștinătății, în el s-a întrupat simțământul iubirii de Biserica noastră Ortodoxă, pildă de statornicie în legea strămoșească, și râvna de a cinsti credința cu locașuri de sfântă închinare.

De peste trei veacuri clopotele ctitoriilor sale vestesc testamentul de credincioșie al evlaviosului domn creștin și de dragoste neprecupețită față de poporul său, căruia i-a hărăzit cu multă osârdie școli de învățătură pentru luminarea minții și cărți de zidire duhovnicească.

Mucenicia Domnitorului Constantin Brâncoveanu a fost o mare biruință morală a domnitorului creștin asupra sultanului musulman. Dacă Brâncoveanu apostazia, Ahmed al III-lea obținea o mare victorie asupra lui, iar imperiul otoman asupra Țării Românești. Lupta a câștigat-o domnitorul muntean și cu el a câștigat-o țara și poporul lui. Domnind cu înțelepciune și cu dreptate și murind ca un martir, Constantin Brâncoveanu s-a cinstit pe el, cinstind și neamul din care făcea parte.

Pentru istorie, Brâncoveanu este săgeata de foc peste veacuri, inimă aprinsă de iubire de patrie acestui mucenic al țării noastre, inimă vie ca primă lecție, ca primă lecție de istorie. Brâncoveanu s-a luptat mult până la mucenicie și Dumnezeu i-a ajutat să izbutească și aceasta este slava lui nepieritoare.

Bibliografie

1.Anuarul 1909, Administrațiunea Casei Bisericii, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1909.

Anuarul Episcopiei Buzăului pe anul 1929, Buzău, 1935.

BARNEA Ioan, diac, prof. dr., Ctitorii bisericești ale lui Constantin Brâncoveanu, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, CXV, nr. 1-6 /ianuarie-iunie, 1997.

BOBULESCU Constantin, Zugravii, Pârvul Mutul, Constantinos Grecul (1682-1735) și Nifon Udresco, starețul mănăstirii Secului (1657-1765), cu autobiografia lui Ghenadie Părvulescu arhimandritul (22 octombrie 1805 – 6 septembrie 1873), în Revista Arhivelor, nr. V, 1940.

BOLIAC Cezar, Monastirile din România: Monastirile închinate, București, 1862.

BULAT, T.G., O ctitorie brâncovenească închinată Sfântului Munte Sinai – Râmnicu-Sărat 1700, în „Glasul Bisericii”, an XXII, 1963.

CERNAVODEANU Paul, Omagiu lui P. Constantinescu Iași cu prilejul împlinirii a 70 de ani, București, 1965.

CHIHAIA Pavel, Un sculptor român din epoca Brâncovenească: Lupu Sărățan, în „Revista Muzeelor”, nr. 1, 1968.

COCORA Gabriel, pr., Episcopia Buzăului, Buzău, 1986.

Idem, Din trecutul legăturilor episcopiei Buzăului cu Rusia, în „Glasul bisericii”, an. XV (1956).

CRISTEA Florentin – Liviu, Considerații istorice cu privire la începuturile localității Râmnicu Sărat, în „Tezaur”, I, nr. 1/2006.

Idem, Cercetări arheologice în cadrul complexului brâncovenesc “Adormirea Maicii Domnului” din Râmnicu Sărat. Așezarea prefeudală, vol. IV, „Museos”, Buzău, 1994.

DĂNESCU Gr. Grigore, Dicționarul geografic, statistic și istoric al județului Râmnicu Sărat, București, 1896.

DEȘLIU Alexandru, Buzău – Ghid turistic, ed. Terra, Focșani, 2001.

DRĂGHICEANU Virgil, În amintirea lui Constantin Brâncoveanu,1714-1914; lăcașurile voievodului și viața lui; ochire arheologică și istorică, București, 1914, Institutul de Arte Grafice, ed. Carol Gobl.

DRĂGHICEANU Virgil, PRIȘCULESCU Grigore, Biserica fostei mănăstiri Bordești – R. Sărat, în „Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice pe 1915”, București, 1916.

DRĂGUȚ Vasile, prof. dr. , Tradițiile ctitoricești la Curbura Carpaților,în „Spiritualitate și Istorie la Întorsura Carpaților, vol. II, Buzău, 1983.

FRUNZESCU Dimitrie, Dicționar topografic și statistic al României; precedat de: Geografia și statistica țerii, București, tipografia Statului, 1872.

GHIKA-BUDEȘTI Nicolae, Evoluția Arhitecturii în Muntenia și în Oltenia,, în „Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice”, partea a II-a, 1936.

GIURESCU C.C., Istoricul orașului Brăila, Ed. Științifică, București, 1968.

GRECEANU Radu, logofăt, Istoria Țării Românești de la 1680 la 1700, ed. Ingrijită de Nicolae Bălcescu, în „Magazin istoric pentru Dacia”, II („Din cronicile Țării Românești”), 1846.

Idem, Viața lui Constantin Vodă Brâncoveanul. București, 1906, ediție îngrijită de Ștefan D. Grecianu. (reeditată în Cronicari munteni, ed. îngrijită de M. Gregorian, București, 1961)

HAȘDEU B.P, Documente inedite în limbi străine, în „Arhiva Istorică a României” I, București, 1865.

IONESCU Ștefan, PANAIT Panit I, Constantin Vodă Brâncoveanu, București, 1965.

IORGA Nicolae, Drumuri și orașe din România, București, 1904.

Idem, Istoria bisericii românești și a vieții religioase a Românilor, vol. II, Vălenii de Munte, 1909.

LAHOVARI George Ioan, Marele Dicționar Geografic al României, vol V, București, 1902.

LECCA Octav Gr., Dicționar istoric, arheologic și geografic al României, ed. Seculum, I.O. București, 1938.

LUPU Emil, Date arheologice privind mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Râmnicu Sărat, județul Buzău (secolele XVI-XIX), în „Museos”, vol. IV, Buzău, 1994.

MANSI J.D. Sacrorum Concilioorum nova et amplisima colectio, Florența și Veneția, 1759-1798, vol. IX.

MOȘESCU Octavian, Monografia Râmnicului Sărat,București, 1931.

NICOLESCU Valeriu și MARAFET Constantin, Un colț de Țară Românească – Județul Slam-Râmnic, vol. I, ed. Rafet, Rm. Sărat, 2008.

NICOLESCU Valeriu, Argumente documentare privind ansamblul monumental „Adormirea Maicii Domnului” Râmnicu Sărat, vol. IV, „Museos”, Buzău, 1994.

NICULESCU Emil, 1921 în zona Buzăului, în „ Străjer în calea furtunilor”, an V, nr. 9, iunie, 2011, Magazin al Fundației „Mareșal Alexandru Averescu”, Buzău, 2011.

NICULESCU G., Mănăstirea din Râmnic și ruinele de la Domirești, în „Analele Râmnicului”1923, nr. 4.

NOROCEL Epifanie, episcop, Ctitorii voievodale în Eparhia Buzăului,Buzău, 1988.

PĂCURARIU Mirecea, pr. prof. dr., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, București, 1972.

PELIMON Alexandru, Memoriu. Descrierea s monastiri, București, 1861.

POPESCU-CILIENI Ion, pr., Învelișurile vechilor noastre biserici, Craiova, 1945.

PUȘCAȘU Voica, Actul de ctitorie, ed. Vremea, București, 2001.

SIMIONESCU Dan, Viața literară și culturală a mănăstirii Câmpulung (Muscel), 1933.

STAICU-BUCIUMENI, Neculai, g-ral brig.r. Biserica „Adormirii Maicii Domnului” Rm. Sărat – ctitorie a lui C. Basarab Brâncoveanu/Voievod, ed. Făt-Frumos, București, 2006.

STOICESCU Nicolae dr și STOICA Nifon, arhimandrit, Așezămintele monahale din Eparhia Buzăului – în trecut și azi,în „Spiritualitate și Istorie la Întorsura Carpaților”, vol. II, Buzău, 1983.

STOICESCU Nicolae, Repertoriul bibliographic al localităților și monumentelor feudale din România, I. Țara Românească,,Craiova, 1970.

STOCILESCU G. Grigore, Raporturi asupra cătoru-va mănăstiri, schituri și biserici din țară prezentate Ministerului culteloru și alii învățământului public, București, tipografia Academiei Române, 1887. Lucrare era de fapt un extras din „Analele Academiei Române”, seria II, Tomul VIII. Secțiunea II, Memorii și notițe.

TUDOR Mihalache, prof. arhid., Popas la vetrele Ortodoxiei Buzoiene, ed. Episcopiei Buzăului și Vrancei, Buzău, 2003.

URECHIA V.A., Istoria românilor,vol. I-XIV, București, 1891-1902.

VOINESCU Teodora, Pârvu Mutu zugravu, ed. Meridiane, București, 1968.

Idem, Zugravul Pârvu Mutu și școala sa, în „Studii și cercetări de istoria artei”, București, 1955.

XENOPOL A. D., Istoria Românilor,din Dacia Traiană, vol. IV, Iași, 1891.