CULTURĂ GLOBALĂ Global și local în geografia culturală Sincere mulțumiri Domnului Prof. univ dr. Ioan Ianoș pentru tot sprijinul acordat în… [311719]

1

GLOBALIZARE CULTURALĂ ȘI

CULTURĂ GLOBALĂ Global și local în geografia culturală

Sincere mulțumiri

Domnului Prof. [anonimizat]. Ioan Ianoș

pentru tot sprijinul acordat în elaborarea acestei lucrări

2

RADU SĂGEATĂ

GLOBALIZARE CULTURALĂ ȘI

CULTURĂ GLOBALĂ Global și local în geografia culturală

EDITURA UNIVERSITARĂ

București

2009

3

ISBN : 978-973-749-585-3

4

C U P R I N S

Prefață (Prof. univ. dr. Ioan Ianoș)…………………………………………….. 9

Partea I : GLOBALIZAREA LOCALULUI 11

Capitolul 1 : Conceptul de globalizare………………………………………… 13

1.1. Apariția și evoluția conceptului de globalizare 13

1.2. Definiția conceptului de globalizare. Opinii și puncte de vedere 16

1.3. Concepte similare globalizării 20

Capitolul 2 : Fenomenul de globalizare 25

2.1. Caracteristici 25

2.2. Centre și arii globalizante 27

2.3. Vectorii globalizării 29

2.4. Componentele globalizării 31

Capitolul 3 : Globalizarea culturală și conexiunile sale 33

3.1. Cadru conceptual. Noțiunile de cultură și civilizație 33

3.2. Limite interculturale 36

3.3. Globalizare culturală și cultură globală 38

3.4. Produse ale culturii globale de consum 39

3.4.1. Elemente de cultură artifactuală (obiecte materiale) 40

3.4.2. Elemente de cultură mentifactuală (produse ale inteligenței umane) 45

3.5. Conexiunile culturii globale de consum 49

3.5.1. [anonimizat] 49

– Strategii de expansiune a [anonimizat]: Mc Donald’s 53

3.5.2. Globalizarea politică și impactul său în plan cultural 55

3.5.3. Globalizarea etnică. [anonimizat] 60

3.5.4. Religia, între autarhie și globalizare 63

– Sistem monahal autarhic: Sfântul Munte Athos 65

3.5.5. [anonimizat] 66

Capitolul 4 : Globalizarea și sistemele de așezări umane 68

4.1. Globalizarea politică și sistemele urbane 68

4.2. Coordonatele economice ale relației dintre sistemele urbane și globalizare.. 72

4.3. Reciprocitatea în plan cultural a [anonimizat] 75

4.4. Limitele procesului de globalizare asupra sistemelor de așezări umane 80

Partea a II-a : LOCALIZAREA GLOBALULUI 83

Capitolul 5 : Regiunile și procesele de reorientare a fluxurilor globalizante.. 85

5.1. Tipuri de regiuni 85

5.2. Relația dintre regiune și organizarea teritoriilor naționale 87

5.3. Cooperarea interregională și omogenizarea națională 91

5

5.4. [anonimizat] a globalizării 94

5.4.1. Zonele transfrontaliere. Tipuri de zone transfrontaliere 95

5.4.2. Zonele transfrontaliere și rolul acestora în formarea euroregiunilor.

Tipuri de euroregiuni de cooperare transfrontalieră 96

5.4.3. Euroregiunile în procesul globalizării. O propunere de clasificare a

euroregiunilor de cooperare transfrontalieră 98

5.4.4. Așezările dublete și rolul acestora în structurarea vectorilor de

cooperare transfrontalieră 99

5.4.5. Zonele transfrontaliere aferente României și euroregiunile de

cooperare transfrontalieră cu participare românească 101

Spații geoculturale 105

Capitolul 6 : Cultura ca produs al religiei. Spațiul islamic…………………… 105

Islam, islamism, musulman, sharia, djihad…………………………………. 105 – Fundamentele Islamului……………………………………………………….. 107

Tradiționalism și modernism în Islam. Instrumentalizarea politică a

Islamului. Fundamentalismul islamic…………………………………………… 108

– [anonimizat]…………………………….. 108

6.3. Sunnism, șiism……………………………………………………………… 112

– Iranul, lider al șiismului………………………………………………………… 113

6.4. Expansiunea teritorială a Islamului și conexiunile sale geoculturale 115

6.5. Islamul și Occidentul 121

6.5.1. Mizele geoeconomice ale pătrunderii capitalului occidental în spațiul

islamic 121

6.5.2. Resursele de petrol și ambivalența acestora : atragerea capitalului

occidental și segregarea economică a spațiului islamic 121

6.5.3. Apa și mizele sale geopolitice și geostrategice 125

6.5.4. Clivajele geoeconomice ale spațiului islamic și tensiunile induse de

acestea 127

6.5.5. Negocierea interculturală. Studiu de caz : Islam versus Occident 129

6.5.6. Terorismul islamic 133

Capitolul 7 : Cultura ca produs ideologic. Spațiul ex-comunist 136

7.1. Socialismul ca ideologie și conexiunile sale globalizante. De la socialismul

utopic la comunismul stalinist 136

– Socialismul 136

– Comunismul 137

7.2. Contextul politico-geografic al extinderii sistemului comunist 138

– Testamentul lui Petru cel Mare 142

7.3. Configurarea dispozitivului geostrategic comunist 144

7.3.1. Nucleul dispozitivului geostrategic comunist: Rusia și zona tampon

interioară 144

7.3.2. Zona tampon exterioară: Europa de Est și China (1949-1956) 145

7.3.3. Dispozitivul geostrategic periferic al spațiului comunist (1950-1989). 150

7.4. Spațiul ex-comunist. Unitate și diversitate 156

6

Partea a III-a : RISCURILE GLOBALIZĂRII 161

Capitolul 8 : Riscurile globalizării 163

8.1. Globalizarea și conflictele internaționale 163

8.1.1. Conflictele identitate 163

8.1.2. Conflictele economice 164

8.1.3. Conflictele geostrategice 165

8.1.4. Conflictele ideologice 166

8.1.5. Conflictele geoculturale 166

8.1.6. Internaționalizarea conflictelor și „actorii nestatali” 175

8.2. Riscul agroalimentar mondial 176

8.2.1. Insecuritatea alimentară, marea provocare a mileniului III 176

8.2.2. Geopolitica insecurității alimentare. Penuria de alimente și crizele

secolului XX 180

8.2.3. Noile provocări globale ale mileniului III 185

8.2.4. Concluzii. Spre o globalizare etică ? 187

8.3. Riscul terorist mondial 188

8.3.1. Riscul terorist și premisele acestuia 188

8.3.2. Principalele nuclee teroriste cu caracter local și global 191

– Riscul terorist în România 198

Partea a IV-a : ROMÂNIA ÎN PROCESUL GLOBALIZĂRII 199

Capitolul 9 : România în procesul globalizării. Studiu de caz: București 201

9.1. Sistemul urban românesc în procesul de accentuare a fluxurilor

globalizante 201

Studiu de caz: București 206

9.2. Dinamica serviciilor financiar-bancare în contextul globalizării 206

9.3. Dezvoltarea serviciilor comerciale în contextul globalizării 209

9.4. Neominoritățile etnice și rolul acestora în diversificarea serviciilor 217

9.5. Influențe culturale și politice în configurarea stratelor arhitecturale 222

Anexă : Globalizarea prin colonizările europene 229

Lista figurilor 234

Bibliografie 235

Summary 245

7

8

P R E F A Ț Ă

Configurația actuală a Lumii, funcționalitatea și stabilitatea acesteia sunt rezultatul a două procese aparent contradictorii, cu caracter cvasipermanent: globalizarea și fragmentarea. Aceste procese au cunoscut de-a lungul istoriei forme

și intensități foarte diferite, fiind relevante alternanțele de agregări și dezagregări de entități statale, de perioade global stabile și global sau regional instabile. Ultimele decenii au relevat particularitățile unui proces de globalizare tot mai accentuat, proces care este susținut de un suport economic, politic, dar și cultural. În pofida acestei tendințe manifestate ca urmare a activităților economice transnaționale, a tranziției spre o lume multipolară și a expansiunii culturale de tip american, se remarcă o

înflorire a sentimentelor regionale sau locale ce apar la nivelul statelor naționale sau

în interiorul acestora, sub protecția globalizării generale.

In astfel de condiții, sistemul mondial de așezări, sistemele regionale resimt efectele celor două procese contradictorii? Sunt așezările doar suportul static al unor astfel de procese sau dimpotrivă reprezintă în continuare principalii actori ai spațiului. Analizand ultimele evoluții ale omenirii, am fi tentați să credem că fluxurile în sine au devenit dominante în preocupările oamenilor de știință și nu siturile unde acestea se crează și respectiv se localizează. O astfel de translație a atenției riscă să diminueze procupările pentru studiul concret al efectelor globalizării, pentru analiza impactului acesteia asupra principalelor forme ale procesului de antropizare, care sunt așezările umane.

Problema raportului dintre procesul de globalizare și sistemele de așezări este, în ciuda unei aparente interdependențe reduse, foarte actuală, întrucât actorii principali ai acestui proces sunt comunitățile umane, în ansamblul lor. Evident că firmele multinaționale sunt, pe fond, elementele cele mai globalizante, dar concretizarea acțiunii lor se remarcă la nivelul centrelor populate. Marile orașe, generatoare de fluxuri globalizante sunt cele care afectează și cele care sunt afectate cel mai mult de generalizarea efectelor unor acțiuni locale. Orașele mai mici resimt mai mult efectele mediului local decât ale celui global, cu unele excepții, care țin de poziția lor geografică și de spiritul inovativ al comunităților urbane respective. Spre exemplu, există orașe mici cu o contribuție remarcabilă la intensitatea fluxurilor globalizante, remarcându-se cunoscuții „tehnopoli” ai lumii sau orașele cu funcții universitare dominante. Informația creată în aceste centre constituie motorul globalizarii, la care se adaugă faptul că aici se perfecționează mijloacele de difuzie și de acces la informație a cât mai multor cetățeni ai acestei planete și tot aici se elaborează principalele strategii de dezvoltare a societății informaționale.

Nenumăratele studii întreprinse asupra procesului de globalizare au vizat mai ales aspectele politice, economico-sociale și culturale ale omenirii sau ale unor grupuri de state. Astfel de studii au fost impulsionate de întrunirile organizate de unele instituții internaționale, precum ONU sau Banca Mondială, de întrunirile șefilor de state pe probleme de dezvoltare durabilă și de mediu, ale șefilor de state dezvoltate (G7, respectiv G8). Există, însă puține studii care să releve semnificația acestui proces de globalizare asupra sistemului planetar și sistemelor regionale de așezări umane. De

9

altfel, dinamica vieții pe Pământ este strâns legată de dinamica individuală a așezărilor, de raporturile complexe dintre acestea, de gestionarea eficientă a spațiului în care se inserează. În acest context, studiul de față este unul introductiv, încercând să sublinieze câteva dintre elementele care nu trebuie neglijate în abordările ce vizează globalizarea, în general.

România, ca țară situată într-una dintre cele mai fierbinți părți ale continentului european, pare a fi un spectator la procesele de globalizare și fragmentare, mai mult sau mai puțin indiferentă față de efectele potențiale ale acestora. Ambele procese, însă, conectate cu ideea de securitate, pot fi deosebit de benefice pentru România în condițiile utilizării unor „sisteme de filtre” specifice, care țin cont de particularitățile teritorial-culturale ale sale. Globalizarea și fragmentarea pot avea efecte concrete asupra sistemului național de așezări, determinând o creștere a puterii centrelor regionale, pe măsura accentuării descentralizării. Descentralizarea nu este privită din perspectiva unei posibile fragmentări, ci mai ales din perspectiva creșterii rezistenței la globalizare sau, mai corect spus, la excesele acesteia.

Oricât ar părea de surprinzător, în noile condiții ale globalizării contemporane, Europa își caută noi punți de solidaritate internă, noi modalități de creștere a coeziunii spațiale. Unitatea culturală și de acțiune a Europei poate contribui la creșterea contribuției bătrânului continent la accelerarea procesului de globalizare

în condițiile menținerii specificului local și regional. Experiența Europei în utilizarea diversității cultural-etnice ca sursă a sinergiei continentale poate fi extrem de utilă la nivel planetar, pentru găsirea unor soluții de atenuare a efectelor perverse care apar în procesul de globalizare. Cunoașterea stărilor potențiale de conflict este extrem de importantă în elaborarea strategiilor la macro-scară, dar și în modelarea sistemelor urbane naționale, continentale și supra-continentale. Un sistem urban aflat într-o zonă de conflict va fi totdeauna o imagine deformată a realității, existând centre urbane cu putere de influență supradimensionată sau dimpotrivă subdimensionată în raport cu ariile lor de polarizare.

Forța exponențială a globalizării, căreia nu îi rezistă decât temporar unele comunități umane, are o diversitate de forme de penetrație, iar mulțimea crescandă a centrelor de regenerare crează o presiune ce demolează orice organizare bazată pe o dominanță a localului sau regionalului. În această conjunctură în mod firesc se pot pune întrebări de genul: Există un suport real al progresului omenirii prin globalizare? Care sunt limitele globalizării, dacă acestea există ? Structura fluxurilor globalizante nu conduce oare la o hipertrofiere a terțiarului și cuaternarului, determinând o implozie a societății umane ? Cât poate pierde omenirea prin etalonarea individului, ca urmare a uniformizării opțiunilor în formarea acestuia ? Sunt doar câteva întrebări la care autorul încearcă să propună un răspuns în paginile acestei cărți.

Prof. univ. dr. Ioan Ianoș

10

Partea I : GLOBALIZAREA LOCALULUI1

Conceptul de globalizare

Fenomenul de globalizare

Globalizarea culturală și interconexiunile sale

Globalizarea și sistemele de așezări umane

1 Vezi în acest sens, articolul Globalizarea localului și localizarea globalului, autor Ioan

Ianoș, în Geovalahia, 1, pp. 120-126.

11

12

Capitolul 1 : CONCEPTUL DE GLOBALIZARE

1.1. Apariția și evoluția conceptului de globalizare

Germenii globalizării se regăsesc încă din antichitate, dar modalitățile și formele concrete de transpunere în practică a ideilor, astăzi asimilate globalizării, au evoluat pe măsura dezvoltării activităților economice, a tehnicilor și tehnologiilor de comunicare, a societății umane în ansamblul său. Încercări de constituire a unui „imperiu mondial” se vor întâlni pornind de la Roma Antică și continuând în Evul Mediu, când s-au remarcat marile imperii continentale Mongol și Otoman. În Europa, Imperiul Carolingian, Franța Napoleoniană sau Imperiul Habsburgic au fost tot atâtea „încercări de globalizare” prin cucerire și asuprire, care nu au avut însă decât un impact continental, european. Tendințe similare s-au manifestat atât pe Continentul Negru (constituirea statelor feudale Ashanti, Dahomery, prin unificarea triburilor locale) cât și în America Precolumbiană, prin expansiunea unor civilizații precolumbiene (Aztecă, Olmecă, Maya, Inca etc).

Primele forme de globalizare sunt localizate în timp de sociologul Majid Tehranian acum 5 000 de ani. Dacă în ultimii 20 ani se discută tot mai mult de procesul de globalizare, aceasta se datorează noilor condiții create de destrămarea vechiului sistem socialist, inclusiv a fostei U.R.S.S., care constituia un veritabil obstacol în calea liberalizării pieței mondiale, a extinderii cooperării economice și culturale, a dezvoltării fără precedent a firmelor multinaționale etc.

Despre începuturile globalizării reale se poate vorbi însă, în adevăratul sens al cuvântului, abia odată cu dezvoltatea navigației și cu marile descoperiri geografice care au deschis calea schimbului de valori materiale și spirituale pe întregul mapamond, schimburi ce au influențat pe scară largă evoluția ulterioară a societății umane. De altfel, cea mai corectă formă de manifestare a globalizării a fost cunoscută sub numele de „europenizare”, proces care s-a derulat de-a lungul mai multor secole și a condus la o omogenizare culturală în planul tehnicilor esențiale ale omenirii.

Fundamentarea știițifică a ideii de globalizare se cristalizează însă mult mai târziu, abia la începutul secolului XX, odată cu înființarea în S.U.A. a Fundației Carnegie pentru Pacea Internațională (1910). Această organizație avea scopul de a milita, împreună cu agențiile sale, pentru un „Guvern Mondial”, ideal susținut și de Consiliul pentru Relații Externe al S.U.A., înființat în 1919. Publicarea în 1933 a primului „Manifest Umanist” în care se făcea un apel la realizarea unei „sinteze a tuturor religiilor și a unei ordini economice specializate și cooperative” a marcat începutul unei ample campanii mediatice în favoarea globalizării și a unei „noi ordini mondiale”, concretizată în numeroase lucrări și discursuri pe această temă. Printre acestea din urmă s-a remarcat discursul Papei Pius al XII din 24 decembrie 1939, în condițiile iminenței unui nou război mondial, în care au fost evidențiate punctele considerate esențiale pentru stabilirea unei noi ordini mondiale, pe baza cooperării și a păcii. Tendințele de globalizare prin cuceriri au condus chiar la apariția celui de-al Doilea Război Mondial, care după terminarea acestuia a impulsionat unele preocupări spre cultivarea unei globalizări, care să aducă bunăstare și liniște popoarelor.

13

Ca urmare, crearea în 1945 a Organizației Națiunilor Unite a însemnat începutul unui nou episod în evoluția proceselor induse de globalizare, pe baza participării, cu drepturi egale, a tuturor membrilor organizației, la luarea deciziilor. Totodată, sub egida O.N.U. au fost constituite organizații de cooperare regională, iar Departamentul de Stat al S.U.A. a elaborat în 1961 un plan de măsuri pentru dezarmarea tuturor națiunilor, concomitent cu înarmarea O.N.U. Deceniile VII și VIII ale secolului XX au consemnat o intensificare a acțiunilor de cooperare la scară mondială, pe fondul adâncirii Războiului Rece și al pericolului nuclear. Astfel, în 1973 a fost elaborat al doilea „Manifest Umanist”, cu scopul de a milita pentru un sistem legislativ mondial și pentru o nouă ordine mondială, bazate pe un „guvern mondial transnațional”, idealuri afirmate și la Conferința mondială a religiei pentru pace (Leuven, Belgia,

1974) sau în Congresul S.U.A.

Replica sovietică a „globalizării” a ar putea fi considerată teoria complexelor suprastatale, fundamentată la începutul anilor ’60 ai secolului trecut, de către academicianul Valev. Prin această teorie, în fapt se dorea o specializare teritorială a fostului bloc comunist est-european, prin care fosta U.R.S.S. să-și asigure o dominație eternă. În esență nu este vorba de o globalizare, întrucât întreg spațiul era „globalizat ideologic și politic”. Teoria mai sus menționată susținea că integrarea economică nu se poate realiza decât prin specializarea țărilor pe anumite tipuri de economii, formând prin similaritate mari complexe spațiale. Unul dintre acestea, trebuia să fie cel al Dunării de Jos, alcătuit din fostele state socialiste, în care rolul central îi revenea Uniunii Sovietice; România, alături de Bulgaria, trebuia să facă parte din categoria țărilor cu o economie specializată în producerea de materii prime și semifabricate. Acestea furnizau astfel de produse altor țări din sistemul comunist și constituiau principale piețe de desfacere pentru produsele cu un grad superior de prelucrare din R. D. Germană, Cehoslovacia, Polonia și Ungaria. Aflate la contactul cu Europa dezvoltată aceste țări se bucurau de anumite facilități, care le impuneau ca o zonă tampon, unde ar fi trebuit să transpară bunăstarea sistemului bazat pe o ideologie totalitaristă. Integrarea lor economică (asigurată prin C.A.E.R.), politică și militară (asigurată prin Tratatul de la Varșovia și sprijinită masiv prin prezența în majoritatea acestor țări a trupelor militare sovietice) ar fi trebuit să confere viabilitate acestui „complex suprastatal”, transformându-l într-un nucleu deschis pentru aderarea și a altor state.

Numai că suprimarea unor drepturi elementare ale populației, precum dreptul la proprietate, asociată cu intervențiile tot mai brutale ale politicului în viața socială au creat condițiile declanșării unui întreg lanț de acțiuni revendicative, care au culminat cu vaste acțiuni politice, care vizau esența comunismului. Seria de astfel de evenimente avea să fie deschisă în iunie 1956 de revolta muncitorilor polonezi din Poznan, care s-a desfășurat sub deviza «pâine și libertate». În toamna aceluiași an s-au înregistrat evenimentele din Ungaria, soldate cu numeroase victime omenești, și care au demonstrat puncte nevralgice ale sistemului comunist. „Primăvara de la Praga”, din 1968, precum și mișcările muncitorești din Polonia anilor ’80 au zdruncinat din temelii sistemul totalitarist. Pe plan politic, reprezentativă a fost Declarația din aprilie 1964, prin care România, care reușise să se despartă încă din 1958 de „glorioasa armată roșie” își revendica dreptul de a-și găsi propria sa cale de

14

dezvoltare internă. Se adaugă ruptura sovieto-albaneză și consecințele crizei ce a afectat relațiile sovieto-chineze la începutul celui de-al șaptelea deceniu al secolului

XX.

În acest context de instabilitate, liderii comuniști sovietici au fost nevoiți să recurgă la încercări disperate de reformare a sistemului, cum a fost cunoscuta campanie de destalinizare ințiată de Hrușciov cu prilejul celui de-al XXII-lea Congres al P.C.U.S. (octombrie 1961) sau „Reforma Kossâghin” din 1966. Eșecul acestora l-a determinat pe Leonid Brejnev să afirme, cu prilejul reunirii Pactului de la Varșovia din iulie 1968, suveranitatea limitată a Țărilor din Est. În spatele acestui concept se ascundea de fapt adevăratul fundament al agregării lor potențiale în „complexe suprastatale”, dar și al cooperării din cadrul C.A.E.R sau al Tratatului de la Varșovia. Prin urmare, sistemul internațional bipolar limita considerabil efectele fluxurilor globalizante.

Noua conjunctură internațională, creată prin „prăbușirea comunismului” și extinderea spre est a sistemului politic democratic, a creat premizele unui nou tip de abordare a conceptului de globalizare. Acesta constă, în esență, în elaborarea unui cadru tot mai coerent de cooperare economică, politică și militară a statelor, pornind de la rolul acestora de membre ale O.N.U., dar și de state cu vocație clar europeană. Intensificarea cooperării este impusă de dimensiunea globală a unor fenomene ce însoțesc dezvoltarea economico-socială a fiecărei țări sau seturi de țări, precum: migrațiile internaționale, poluarea transfrontalieră, criminalitatea organizată, recrudescența fundamentalistă etc. Noile forme de evoluție a politicii și economiei mondiale au determinat unele asociații științifice de tipul Clubului de la Roma, să-și reconsidere spiritul pesimist și să susțină o dinamică permanentă a omenirii, inclusiv salturile posibile generate de impactul tehnologiilor informatice.

Potrivit noii arhitecturi europene, imaginată încă din 1989, integrarea economică și politică ar fi trebuit să conducă mai întâi către o uniune de țări, ce ar evolua succesiv către un tot unitar, punându-se accentul pe necesitatea ștergerii deosebirilor dintre țări și națiuni, la care ar trebui să se ajungă prin estomparea tuturor elementelor care țin de specificul național. Susținut atât de S.U.A. și de țările Uniunii Europene (sub forma „Europei Unite”), cât și de Uniunea Sovietică, prin vocea ultimului său președinte, M. Gorbaciov, sub forma „casei comune europene”, procesul de integrare europeană ar trebui să constituie un veritabil model pentru „noua ordine mondială”, prin aderarea tuturor statelor lumii la același sistem de valori.

Însă dacă din punct de vedere economic și chiar politic, punctele de vedere tind spre o anumită convergență, globalizarea culturală, consecință la rândul său a celei economice și politice, este tot mai intens criticată. Mișcările antiglobalizante, dar și cele cu caracter fundamentalist și extremist ca revers al globalizării, iau o amploare din ce în ce mai mare.

Militanții antiglobalizare văd în consecințele globalizării o subminare a identității naționale, a impunerii voinței „celor puternici” asupra întregii comunități internaționale. Iată de ce se impune o redimensionare a conceptului de globalizare, prin respectarea în luarea deciziilor a intereselor tuturor actorilor care sunt implicați

în procesele induse de globalizare.

15

1.2. Definiția conceptului de globalizare. Opinii și puncte de vedere

Dată fiind complexitatea și dinamica procesului de evoluție actuală a societății, este dificil de dat o definițe clară, precisă și cuprinzătoare conceptului de globalizare care să înlăture eventualele ambiguități induse de factorii subiectivi. Globalizarea a devenit un termen care a depășit sfera strict academică și care este frecvent utilizat de mass-media și de populație. Aceasta din urmă are multe rezerve asupra conceptului, care ar putea fi un paravan al difuziei culturii vest-europene și mai ales americane, al noilor forme ale capitalismului contemporan.

Mulți autori au încercat să definească, sintetic, globalizarea în toată amploarea și complexitatea sa, dar aceștia recurg aproape totdeauna la un spirit dominant empirist. Cel mai adesea prin globalizare se înțelege procesul de integrare permanentă a fluxurilor materiale, financiare, monetare și informaționale la nivel planetar într-o piață unică, având sectoare specializate. Realizarea acestei piețe implică eliminarea tuturor obstacolelor din calea fluxurilor de populație, a protecționismului de orice fel, a transferului tehnologic, a ingerințelor politice în dinamica vieții economce mondiale. Aceasta presupune în mod necesar o reducere a importanței statelor, crearea unor structuri politice teritoriale care să aibe drept țintă dezvoltarea durabilă a spațului planetar, creșterea rolului Organizației Națiunilor Unite în garantarea păcii, stabilității și echității mondiale. Astfel definită globalizarea are, evident, și numeroase elemente cu caracter utopic, care o fac vulnerabilă inclusiv din punct de vedere conceptual, fără a mai vorbi de caracterul aplicativ.

Cu toate acestea, conceptul de globalizare încearcă să devină unul operațional, relevându-se caracterul său extrem de complex, în raport cu tipul de fluxuri pe care le definește. Astfel, se poate vorbi de globalizare politică, economică, financiară, dar și de globalizare culturală, etnică, religioasă sau mediatică. Noile schimbări de abordare ale unor științe precum geopolitica și geostrategia sau apariția altora noi, ca geoeconomia au la bază formele și efectele procesului de globalizare, ale dimensiunii actuale ale țesăturii de relații existente la nivel planetar.

Deși adjectivul „global” este folosit de multă vreme, fie în sensul larg de „răspândit în întreaga lume, general”, fie cu acela, mai restrâns, de „întreg”, conceptul de „globalizare” s-a impus abia în anii ’90, în primul rând ca o consecință a amplelor schimbări politice și social-economice care au afectat Europa în anii 1989-1990.

Termenul în sine se pare ca a fost utilizat ca atare încă din deceniul al șaselea al secolului trecut, cu sensul care i se dă astăzi, respectiv de interdependență planetară.

În analizele științifice studiul global al unui spațiu a însemnat un demers integrat, în care au fost subliniate nu doar particularitățile fiecărei componente, în parte, ci mai ales rezultatul final al relațiilor dintre acestea. Ținta unor astfel de studii a fost fie identificarea regiunilor, fie individualizarea tipurilor de peisaje cu grade diferite de antropizare.

„Oxford Dictionary of New Words” consideră termenul „global” ca fiind un cuvânt recent, restrângându-l în mod eronat, ca semnificație, la schimbările globale de mediu. În plus, acesta definește conștiința globală ca fiind „receptivitatea față de alte

16

culturi decât cea a subiectului și înțelegerea acestora, adesea ca o parte componentă a opiniei asupra problemelor socio-economice și ecologice mondiale”.

Înțelesul termenului de globalizare este încă departe de a fi cristalizat, utilizându-se cu mai multe sensuri, în funcție de încărcătura sa ideologică (E. Jacka, 1992). Se identifică, astfel, un sens pozitiv și unul negativ în abordarea procesului de globalizare. Din punct de vedere cultural, globalizarea are consecințe negative, întrucât conduce la o omogenizare și la o pierdere a valorilor locale sau regionale. Din alte puncte de vedere consecințele pot fi pozitive, conducând la creșterea generalizată a nivelului de viață, la salvarea economiilor atinse de criză, la un transfer tehnologic și informațional etc.

După alți autori, globalizarea nu este decât un proces specific perioadei de tranziție pe care o străbate actualul sistem mondial (C. J. Hamelink, 1993). Este vorba de un proces social la scară globală, care se află în strânsă conexiune cu alte concepte asemănătoare, ca: geomodernizare, integrare, geotehnologizare etc. Pe aceeași linie se înscrie și viziunea lui J. N. Rosenau (1995), care, analizând procesul de schimbare socială la nivel planetar, identifică două componente ale procesului de globalizare: integrarea și fragmentarea socială.

Cei mai mulți dintre analiști sunt atrași de studiul formelor vizibile ale globalizării, exprimate mai ales prin ceea ce se petrece în domeniile financiar și economic. Astfel, se analizează cu precădere schimbările rapide și dramatice ale sistemului financiar internațional a căror tendință evidentă este globalizarea. În acest context statele își pierd din rolul lor inițial, iar piețele globale, care reprezintă puterea, sunt dominate de importanța finanțelor (Balaam și Veseth, 1996). Caracterul tot mai global al acestora atrage o creștere a gradului de integrare și interdependență economică la nivel planetar. Lumea afacerilor devine tot mai informatizată, beneficiind de o infrastructură deosebită, formată din rețelele computerizate. Nu mai este necesară prezența fizică a celor care tranzacționează, progresul înregistrat în materie de comunicație facilitând transferul de informații între parteneri, până în cel mai redus detaliu2. În legătură cu acest aspect se discută chiar de constituirea unei superstructuri mondiale informatizate care să încorporeze toate rețelele de comunicații existente pentru a facilita globalizarea afacerilor3.

În unele dicționare apărute în România globalizarea este definită ca fiind un „proces deosebit de dinamic al creșterii interdependenței dintre state, ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în sfere tot mai largi și variate ale vieții economice, politice și culturale, având drept implicație faptul că problemele devin mai curând globale decât naționale, cerând, la rândul lor, o soluție globală” (Erdeli G. et al., 1999, p.144). În alte dicționare lipsește orice referire la acest concept, care oricum a devenit de mare actualitate. În acest caz avem în vedere

Aceste considerații au fost preluate din lucrarea Globalizarea. Structuri paradigmatice moderne, Ed. Ars Docendi, autor Doru Buzducea, p. 80-81.

În lucrarea Pământul în cumpănă, apărută în traducere la Ed. Tehnică, 1994.

17

Dicționarul explicativ al limbii române4 sau prestigiosul Dicționar de geopolitică publicat în coordonarea renumitului geopolitician francez Yves Lacoste.

Globalizarea în esență nu este un act politic, ci dimpotrivă: dacă politicul tinde să dezmembreze lumea, globalizarea, prin forța curentului său etic și cultural, contribuie la unitatea acesteia5. Acesta ar fi sensul inițial al globalizării, care este determinată în primul rând de forțe economice, culturale, morale chiar. Cu toate că ne aflăm la începuturile manifestării acesteia, sub o anumită formă politicul încearcă să orienteze forțele globalizării, în raport cu interesele marilor beneficiari: firmele multinaționale.

În afara sensului care i se dă în mod curent și care înseamnă impunerea unei noi ordini mondiale fără cuceriri și războaie, ci doar prin dorința de dezvoltare a societății umane în general, globalizarea conduce și la ideea unei anumite dezordini. Lipsa unor centre de putere la nivel internațional, care să orienteze un proces de asemenea anvergură, face ca globalizarea să aibă un caracter aparent haotic, care să urmeze un singur criteriu: obținerea unor profituri uriașe de către marile firme multinaționale, prin valorificarea resurselor umane locale la un preț extrem de redus. Contractarea spațiului prin intermediul rețelelor informaționale permite monitorizarea permanentă a activităților care se desfășoară în diferite părți ale globului, organizarea acestora în flux continuu, ținând cont de fusele orare diferite la care se află diferitele localizări geografice. Simplu spus, aceasta înseamnă că atunci când angajatul american își termină programul de lucru, continuă să lucreze la același proiect cel din

Coreea de Sud sau India, apoi cel din Europa de Est. O astfel de organizare sfidează timpul și spațiul, asigurând o continuitate de invidiat a activității și o scurtare maximă a intervalului de punere în practică a unor astfel de proiecte. Nu întâmplător se spune că globalizarea conectează oamenii și colectivele de lucru, care funcționau separat în timp și spațiu6.

Din punct de vedere al analizelor spațiale, toate concluziile privind procesul de globalizare conduc la ideea considerării întregii Planete ca un tot unitar, ca un singur loc, de unde și unele posibilități mai mari de formalizare a dinamicii acestuia. Reducerea complexității planetare la omogenizarea tipică unui loc este prea devreme și nu se justifică decât în studiile pur teoretice sau în cele în care Pământul se analizează ca „un loc” în sistemul solar sau galactic. Oricum, o astfel de idee, aparent utopică, poate fi productivă pentru descifrarea unora dintre mecanismele globale care asigură unitatea umanității.

Anii `70 și `80 s-au detașat printr-o atenție sporită acordată de analiștii spațiali studiului comparativ al teritoriului și spațiului. S-au scris nenumărate publicații despre teritorializare și teritorialitate, despre spațializare și organizare

4 Dicționarul explicativ al limbii române, apârut la Ed. Univers Enciclopedic în 1996, sub egida

Institutului de lingvistică „Iorgu Iordan” al Academiei Române definește doar cuvintele global și globalitate, astfel:

global – care ia în considerație toate elementele unui ansamblu, care rezultă prin însumarea tuturor elementelor de același fel, total.

globalitate – caracter global, de ansamblu.

vezi Toynbee A., One World and India, Indian Council for Cultural Relations, 1960.

Axford B., The Global System, Economics, Politics and Culture, St.Martin Press, New York, 1995.

18

spațială, încât nu apare deloc surprinzătoare analogia dintre globalizare și suprateritorialitate. Surprinde însă faptul că unii autori fac o distincție netă între (supra)teritorialitate și spațiul social în abordarea globalizării, unde cele două entități sunt prezentate ca realități aditive7. Ori se cunoaște că distincția dintre spațiu și teritoriu este tocmai faptul că ultimul include încărcătura socială, care nu este obligatorie pentru primul. Deci, când vorbim de teritoriu, vorbim implicit de spațiul social.

În raport de domeniul de proveniență, analiștii au tentația de a accentua o anumită latură în detrimentul ansamblului. Astfel, pe lângă economiști, care judecă aproape totul prin prisma prețurilor și a eficienței economice, o altă categorie accentuează locul culturii în procesul globalizării. Aceasta din urmă se pare că accentuează decalajul dintre ceea ce se înțelege prin cultura globală și cultura națională sau regională, în sensul că ultimele pierd din specific la contactul cu prima. Poate este prematur să discutăm de o cultură globală, când în realitate este vorba de câteva componente ale culturii care sunt atinse, în proporții diferite de procesul globalizării: dominanța limbii engleze în comunicarea internațională, cultura computerului sau anumite aspecte ale muzicii contemporane.

Regăsirea ideii de „loc” în procesul globalizării în nenumărate lucrări, anterioare conceptului propriu-zis, constituie o evidență a preocupărilor oamenilor de știință în extrapolarea unor fenomene pe care le sesizează la scară regională sau continentală. În acest sens putem aminti pe Marshall McLuhan, care introduce în 1960 conceptul de „sat global” și pe C. Doxiadis, care frapat de dinamica marilor aglomerări urbane introduce noțiunea de „Ecumenopolis”, adică orașul mondial. Această ultimă idee pare a fi și una realistă ținând cont de evoluția contemporană a procesului de urbanizare, de dimensiunile procesului de metropolizare, de faptul că la nivelul marilor orașe se concentrează principala infrastructură creatoare și consumatoare de fluxuri informaționale.

Aceste puncte de vedere, pornite de la specialiști și teoreticieni diferiți ca formare, precum și propriile analize întreprinse asupra dinamicii teritoriale ne conduc la regândirea conceptului de globalizare și la interpretarea sa în raport cu ultimele evoluții pe plan mondial. În acest sens se pot distinge două paliere ale conceptului de globalizare: pe de o parte, unul sub raportul așteptărilor, iar celălalt sub raportul faptelor reale și al efectelor parțiale deja observate.

În planul așteptărilor întreaga omenire așteaptă prin procesul de globalizare difuzia la scară planetară a tuturor valorilor și efectelor induse de societățile democratice bazate pe economia de piață. Experiența istorică a demonstrat că democrația și economia de piață reprezintă motorul progresului și al bunăstării sociale. Astfel se explică bogăția celor din Singapore sau Hong Kong, în comparație cu sărăcia din unele state cu economie de subzistență, ca Etiopia, Mauritania sau Cambodgia. Mai mult, efectele benefice ale celor două mari coordonate ale vieții planetare se constată și din analiza comparativă a nivelurilor de dezvoltare dintre unele state din Europa de Vest și cea de Est, care în perioada interbelică se situau în aceiași categorie (Grecia sau Portugalia și respectiv România, de exemplu).

7 Scholte J.A., Globalization and Social Change, Transnational Associations, Bruxelles, 1, 1998.

19

În planul rezultatelor concrete globalizarea ar trebui să apară ca un proces de difuzie a creșterii economice și a bunăstării generale, contribuind prin transferul tehnologic la o dezvoltare de tip durabil, care să nu afecteze resursele de bază ale

Planetei. Din păcate însă, globalizarea din acest punct de vedere este încă foarte confuză, prin introducerea de noi decalaje economice la scară continentală sau subcontinentală, prin dezvoltarea unor mari poli de creștere, dar și prin distrugerea valorilor locale, create printr-o adaptare permanentă a societăților la un mediu mai mult sau mai puțin precar. Aceasta înseamnă translația stărilor conflictuale de la nivel planetar la nivel regional, apariția unei opoziții foarte clare între clase sociale de elită, cu acces la tehnologiile moderne și clasele sociale tradiționale dominate de un analfabetism ridicat. Totodată, orice criză apărută la nivelul centrului se repercutează imediat la nivelul ramificațiilor mondiale, generând crize de tip seismic, imprevizibile ca apariție și ca efecte. Rezultatul este unul pozitiv: saltul aproape peste noapte al unor arii geografice sau state, cum sunt cele din sud-estul asiatic, dar și altul negativ: o accentuare a sărăciei, a poluării transfrontaliere, a crimei organizate, a migrației ilegale, a terorismului internațional.

Realitatea contemporană demonstrează totuși caracterul ireversibil al procesului de globalizare, statele și instituțiile internaționale devenind tot mai responsabile în fața răspunsului pe care îl dau entitățile teritoriale fluxurilor globalizante. Atenuarea stărilor conflictuale se bazează în mare parte pe soluții locale la efectele contradictorii ce însoțesc globalizarea, iar spiritul inovativ al națiunilor sau regiunilor este extrem de solicitat.

1.3. Concepte similare globalizării

Pe parcursul evoluției și fundamentării conceptului de globalizare, abordările multicriteriale, din perspective diferite, a unui fenomen cu valențe multidisciplinare, au creat premisele consacrării în terminologie a unor noțiuni similare sau cvasi-similare globalizării. Astfel s-au cristalizat și s-au impus treptat, pe parcursul timpului, concepte ca universalizare, mondializare, internaționalizare, omogenizare, glocalizare, globalism, mondialitate, geomodernitate, noua ordine mondială, sau spiritualizarea frontierelor.

Universalizarea, situată până nu demult la loc central în discursurile moderne referitoare la problemele globale ce afectează omenirea, exprima intenția și hotărârea de a se face ordine, cu referire la o „ordine universală”, globală. Fiind inventat în perioada de glorie a ingeniozității puterilor moderne și a ambițiilor intelectualului modern, unversalizarea face parte din categoria conceptelor ce anunțau dorința de a schimba lumea în bine și de a extinde această îmbunătățire la scară globală, planetară (Bauman Z., 1999, p. 65). În acest context, ideea de universalizare o includea și pe cea de egalitate, de globalizare prin crearea de condiții de viață egale pentru toți locuitorii planetei. Dicționarul explicativ la limbii române definește universalizarea ca fiind acțiunea de a generaliza, de a „trece de la noțiuni cu o sferă mai restrânsă și cu un conținut mai bogat, la noțiuni cu o sferă mai largă și cu un conținut mai restrâns”.

Mondializarea, termen consacrat în literatura francofonă, este definit ca fiind „schimbul generalizat de oameni, capitaluri și mărfuri între diferitele părți ale

20

planetei, întregul spațiu mondial fiind cunoscut” (Chauprade A., Thual F., 1998, p. 545), termenul fiind deci, sinonim cu cel de globalizare, însă diferit de mondialitate8.

Dacă globalizarea este mai degrabă un termen din sfera politologiei și a sociologiei comunicării, fără un corespondent în economie, mondializarea este înainte de toate legată de activitatea marilor grupuri private transnaționale (industriale, financiare, juridice, de servicii etc), abia ulterior intervenind organizațiile guvernamentale și cele neguvernamentale. Dacă, de exemplu, degradarea mediului natural este o problemă globală, strategia economică a unei firme transnaționale poate fi cel mult mondială și în nici un caz globală. Mondializarea permite excluderea sau eludarea unor spații, pe când globalizarea impune cu necesitate totalitatea (Groza, O.,

2000, p 18)9.

Conceptul de internaționalizare exprimă acțiunea de a internaționaliza, de a face să dobândească un caracter internațional10, fiind aplicabil mai ales fluxurilor comerciale. Astfel, prin internaționalizare se înțelege dezvoltarea comerțului internațional al unui stat sau grup industrial – cu cât o economie este mai internaționalizată, cu atât aceasta este mai dinamică și mai integrată în sistemul comercial mondial. Internaționalizarea economiei unui stat constituie fenomenul principal care stă la baza apariției „efectului de demonstrație”, fenomen strâns legat atât de metropolizare și metropole, cât și de globalizarea culturală, prin care produsele devin profund ancorate în obiceiurile tradiționale de consum ale unei populații, de unde sunt „exportate”, devenind dorite și cerute și de reprezentanții altor culturi. Produsele Coca Cola, McDonald’s, Rank Xerox, Ericsson, Michelin, IBM sau Procter

& Gamble sunt doar câteva astfel de exemple.

Conceptul de omogenizare este mult mai vast, exprimând „procesul social de eliminare a unor diferențe structurale ale unor comunități, grupuri, straturi, activități sau practici sociale”11. Pentru unii teoreticieni ai viitorului, semnificația globalizării este sinonimă cu ceea ce filozofii germani denumesc „weltanschauung”, adică noua viziune asupra lumii.

Glocalizarea, termen de origine engleză, exprimă unitatea indestructibilă dintre procesele de globalizare și localizare, idee cuprinsă în cuvântul japonez dochakura (derivat din dochan = a trăi pe propriul pământ), principiu ce constă în adaptarea tehnicilor agricole pentru a fi utilizate în raport de condițiile locale. Termenul a fost extins și pentru industrie, pentru a desemna globalul localizării, o viziune mondială adaptată condițiilor locale (Oxford Dictionary of New Words, ed.

Diferențele dintre cele două concepte sunt evidețiate și în Dicționarul de geopolirtică, autori Aymeric Chauprade și François Thual, unde acestea sunt abordate separat.

În pefața lucrării Marile metropole mondiale, autor Jacques Bonnet.

Dicționarul explicativ al limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, 1996, București, p. 500.

Dicționar de sociologie, coord. C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Ed. Babel, 1993, București, p. 405. Potrivit acestei definiții, omogenizarea constă în principal în două mari categorii de procese: difuziunea și adoptarea în masă a unor comportamente (omogenizarea vestimentației în lumea contemporană) și apariția unor determinanți care unifică statusurile sau rolurile sociale (salarizarea ca formă de recompensă a unui anumit tip de muncă în societățile industriale creează unele consecințe generale, indiferent de alte circumstanțe). Societățile industriale contemporane sunt percepute ca societăți în care în care procesele de omogenizare sunt foarte accentuate (omogenizare educațională, culturală, simbolică, instituțională etc).

21

1991). Zygmunt Bauman definea glocalizarea ca fiind „procesul de concentrare a capitalului, finanțelor și celorlalte resurse de opțiune și acțiune eficientă, dar și de concentrare a libertății de mișcare și acțiune” (p. 76).

Globalismul exprimă „concepțiile având diferite orientări ideologico-politice, dar care au ca numitor comun analiza dimensiunilor planetare pe care le-au căpătat problemele politice, tehnologice, economice și sociale cu care se confruntă omenirea în prezent” (Tămaș S., 1993, p. 118). Prin urmare, conceptul de globalism se înscrie pe aceeași linie a abordărilor globale, interdisciplinare, fiind sinonim cu globalizarea, internaționalizarea și universalizarea.

Analizând aceste concepte, se poate sublinia faptul că spre deosebire de universalizare, internaționalizare sau globalism, care se referă la procesele de difuzie la scară planetară, omogenizarea exprimă ideea de uniformizare a valorilor, comportamentelor etc, prin amestecare, în vreme ce glocalizarea are la bază procesul de concentrare a acestora.

Spre deosebire de enunțurile precedente, ce reprezintă abordări cu caracter interdisciplinar, mondialitatea, noua ordine mondială și spiritualizarea frontierelor sunt concepte ce aparțin în exclusivitate științelor politice.

Astfel, mondialitatea, reprezintă „mișcarea politică în favoarea formării unei federații de popoare la scara planetei” (Tămaș S., 1993, p. 175). Experiența istorică a demonstrat însă caracterul utopic al demersurilor de acest fel, mult mai viabile și realiste dovedindu-se înțelegerile regionale de tipul Uniunii Europene, Tratatului

Atlanticului de Nord sau a Parlamentului European. Dicționarul de geopolitică, autori A. Chauprade și F. Thual, distinge două accepțiuni ale conceptului de mondialitate: una ce caracterizează implicațiile unei puteri mondiale, alta referitoare la o situație geopolitică mondială. Astfel „un stat ce are acces la mondialitate este o putere mondială caracterizată prin capacitatea sa de a fi prezentă în toate regiunile planetei și la toate amplasamentele strategice”, iar o situație geopolitică mondială caracterizează un „loc în care jocul strategic este cu adevărat mondial” (p. 549-550).

Geomodernitatea, concept tot mai mult afirmat în ultima vreme în paralel cu cel de globalizare, corespunde celui „de-al treilea val” al civilizației electronice și informatice, din accepțiunea lui Alvin Toffler12.

Omologul globalizării din științele sociale este considerat a fi, în limbajul politic, noua ordine mondială13. Concept deosebit de dinamic și actual, noua ordine mondială exprimă ansamblul raporturilor actuale și de perspectivă dintre actorii politici ai lumii, cu scopul de a spori securitatea și cooperarea internațională. Prin urmare, aceasta exprimă atât o stare actuală, cât și un ideal, acela de a păstra și proteja, prin toate mijloacele, legile internaționale. Față de acest punct de vedere, promovat de curentul de opinie globalist, apar tot mai multe voci care avertizează

Alvin și Heidi Toeffler au lansat ipoteza șocului dintre „valurile” celor trei civilizații tehnologice: agrară, declanșată în antichitate; industrială, care a început în secolele XVIII și XIX și electronică, începută la sfârșitul secolului XX. Schimbările și decalajele de tehnologie au determinat raportul de forțe dintre părțile aflate în conflict. Astfel, războiul de secesiune din S.U.A., dintre Nordul industrial și sudul agricol a fost câștigat de cei aparținând valului doi (industrial), după cum Războiul din Golf, sau recentul conflict din Afghanistan, între armate aparținând valului II și o armată organizată cu tehnici electronice (forța multinațională, condusă de S.U.A.) a fost câștigat de cea din urmă.

Dungaciu D. (1995), op. cit., p. 202.

22

asupra consecințelor unei „noi ordini mondiale” impusă prin voința „celor puternici”. Între acestea, Robert Morris, o autoritate în geopolitică și președinte al Asociației America’s Future sublinia că „experiența ne cere ca decât să încredințăm politica noastră externă unei Organizații a Națiunilor Unite dominată de inamicii libertății, mai bine să menținem și să consolidăm valorile tradiționale și principiile care au făcut din națiunea noastră independentă farul speranței popoarelor oprimate de pretutindeni”14.

Ultimul concept luat în discuție, al cărui mesaj este sinonim ideii de globalizare, este cel de spiritualizare a frontierelor. Aplicabilă exclusiv asupra frontierelor de stat, ideea de „spiritualizare” se referă la o lărgire a permeabilității acestora cu scopul de atenuare a impactului pe care frontierele îl au asupra fluxurilor transversale. După Ilie Bădescu, a spiritualiza o frontieră înseamnă „a acționa asupra «pragului de relevanță» al contactelor (tranzacțiilor) celor două populații astfel încât aria contactelor semnificative și deci importante pentru o populație să se lărgeasă foarte mult. Aceasta înseamnă a spori foarte mult numărul de activități în care populația se simte motivată să coopereze, să întrețină contacte (tranzacții)”15. Concretizarea în practică a ideii de „spiritualizare a frontierelor” a stat la baza constituirii structurilor de cooperare transfrontalieră de tipul zonelor transfrontaliere și al euroregiunilor.

Extrapolat la nivelul sistemelor de așezări umane, conceptul de globalizare se traduce prin cel de metropolizare. Metropolizarea este definită ca fiind „tendința în urbanizarea mondială de concentrare a populației în orașele mari și implicit de creștere a numărului lor” (Erdeli, G. et al., 1999, p. 193). Acest fapt ce se reflectă direct și la nivelul interacțiunilor dintre acestea, prin creșterea intensității fluxurilor globalizante dintre marile metropole internaționale și deci, prin consolidarea unui sistem urban global. Principalele caracteristici pe care trebuie să le îndeplinească un oraș pentru a accede la statutul de metropolă internațională nu depind prin urmare atât de mărimea demografică sau de cea a spațiului polarizat, ci mai curând de poziția sa la nivelul sistemului urban planetar. Astfel, o metropolă internațională / megalopolis16:

trebuie să conțină structural elemente necesare unei largi deschideri internaționale, care se referă atât la poziția geografică, cât și la echipamentele menite să relativizeze această poziție, care să îi asigure o comunicare extrem de rapidă cu orice alt loc de pe suprafața terestră;

trebuie să aibă o populație integrată în vaste rețele supranaționale de schimburi economice, culturale, financiare, științifice. Funcționarea acestora este posibilă numai dacă metropola respectivă poate oferi servicii de inginerie financiară, tehnică și juridică la nivel internațional, dacă poate asigura marilor firme servicii de

Ibidem, p. 206.

Bădescu I. (1995), Spiritualizarea frontierelor și partidele etnice, în „Sociologia și geopolitica frontierei”, I, Ed. Floarea Albastră, București, p. 313-326. Pragul de relevanță sau nivelul de zgomot reprezintă zona de impact a graniței asupra intensității fluxurilor de tranzacții transversale (după K.

Deutsch, Nationalism and its Alternatives, New York, 1969, p. 99.

După O. Groza, în prefața lucrării Marile metropole mondiale, autor Jacques Bonnet, Institutul

European, București, 2000, p. 11.

23

consultanță atât pentru activitățile de producție sau de localizare a unităților productive, cât și în ceea ce privește activitățile de cercetare sau de formare a personalului, toate acestea constituind o altă trăsătură a caracterului metropolitan;

densitatea rezidenților străini în spațiul urban, densitate care trebuie să facă posibilă o viață locală asociativă, care la rândul său să conecteze metropola la ritmurile, obiceiurile culturale și civilizaționale internaționale;

trebuie să aibă o vastă reputație internațională, fie că aceasta se referă la posibilitățile de afaceri pe care acestea le oferă, fie la caracterul său cultural, turistic sau de agrement.

24

Capitolul 2 : FENOMENUL DE GLOBALIZARE

2.1. Caracteristici

Începuturile globalizării au stat sub semnul colonialismului, al difuziei valorilor europene pe întregul mapamond prin impunerea acestora populațiilor locale, fenomene ce au constituit fundamentul relațiilor internaționale până în pragul deceniului al șaselea al secolului trecut. Direcția, structura și intensitatea fluxurilor comerciale, raporturile dintre populațiile locale și coloniștii europeni exprimă caracterul de cucerire și de exploatare extensivă a resurselor care a stat la baza

„globalizării” din această perioadă. O altă caracteristică esențială pentru perioadele de început ale globalizării o reprezintă caracterul ciclic al intensității fluxurilor globalizante. Astfel, perioade de expansiune a fluxurilor comerciale determinate la rândul lor de o impulsionare a dezvoltării economico-sociale, au alternat cu perioade de declin, ca urmare vulnerabilității principalilor promotori ai globalizării la calamitățile naturale, epidemii, războaie, invazii etc.

Puternica dezvoltare economică și tehnologică ce a urmat celui de-al Doilea Război Mondial a schimbat radical sensul procesului de globalizare, conferindu-i un caracter ireversibil. În paralel, au început să se contureze două mari categorii de probleme: unele legate de competiția economică tot mai evidentă între Statele Unite și Europa Occidentală, principalele beneficiare ale conflagrației, altele legate de repartiția și gestionarea cât mai eficientă a resurselor. Această competiție s-a concretizat într-o gamă variată de mijloace, mergând de la politici protecționiste, urmărind menținerea capacității concurențiale a economiilor proprii, la măsuri de concentrare a unor sectoare de producție, pentru a le spori capacitatea de rezistență în fața concurenței sau la exercitarea pe canale oficiale de presiuni economice și diplomatice, ajungând chiar să provoace crize serioase în relațiile dintre S.U.A. și Europa Occidentală17 (Zainea, E. 2000, p. 61). Preocupările privind caracterul limitat al resurselor s-au conturat după anii ’60, ca o consecință a internaționalizării producției și a dispariției sistemelor coloniale, principalele surse de aprovizionare pentru fostele metropole, cauze ce au generat și declinul industrial fără precedent al marilor orașe, concomitent cu o puternică dezvoltare a sectorului terțiar.

Procesul esențial care a declanșat schimbările fundamentale din economia mondială este dezvoltarea rapidă a serviciilor pentru întreprinderi, care se localizează în marile orașe, departe de locurile de producție industrială. Cu alte cuvinte, producția se realizează în anumite locuri, rezultate prin delocalizarea activităților, iar banii se produc și se multiplică în anumite centre urbane mari, care servesc, coordonează și controlează capitalul global.

Ultimele două decenii ale secolului XX au fost marcate de explozia informațională, care încurajează îndeosebi marile centre urbane urbane ale lumii. Acești coloși urbani, care au avut în toate timpurile economii extrem de performante, beneficiază din plin de progresele spectaculoase din domeniul informațional,

17 Aceste crize s-au concretizat atât în relațiile economice și financiare, cât și în relațiile politice, diplomatice sau chiar militare: criza Suezului din 1956 sau retragerea Franței din structurile militare ale NATO, în timpul președinților Charles de Gaulle (1959-1969) și Georges Pompidou (1969-1974).

25

devenind centrele de comandă nu numai a economiilor naționale, dar și a economiei mondiale. Practic, are loc o trecere de la local la global prin extrapolare funcțională și prin putere decizională. Astfel, globalizarea implică o multiplicare a contactelor internaționale, dar și o poziție centrală a marilor centre urbane în cadrul celor mai importante fluxuri la scară mondială. Cel mai frecvent se discută de globalizarea economiei, rezultând dintr-o nouă diviziune a muncii, ca urmare a schimbării comportamentului actorilor economici și politici la nivel mondial. Rolul determinant în cadrul acestui proces revine companiilor transnaționale. Din punct de vedere al consecințelor asupra sistemului economic mondial, globalizarea implică următoarele aspecte: creșterea și multiplicarea companiilor transnaționale, creșterea mobilității capitalului, o nouă diviziune internațională a muncii în industrie și servicii, inclusiv administrație în centrele mondiale, extinderea piețelor și a investițiilor străine, apariția afacerilor transnaționale și extinderea transnațională a piețelor de consum.

Printre consecințele acestui proces se remarcă transnaționalizarea tehnologiei și difuzia rapidă a know-how, centralizarea excesivă a structurii financiare, creșterea importanței unor oligopoli și apariția unor organizații supranaționale care au diminuat rolul statelor. La acestea se adaugă globalizarea solidarității sindicale, proces rezultat din globalizarea inegalităților sociale ca urmare a tendințelor de maximizare a profitului. În epoca integrării, globalizării și tehnologiei, provocarea cu care se confruntă toate societățile este de a crea sisteme de guvernare cât mai eficiente care să promoveze, să sprijine și să susțină dezvoltarea umană18.

Globalizarea este acceptată pentru efectele sale pozitive, efecte care se materializează în capacitatea noilor motoare de dezvoltare economică a omenirii

(marile firme trans- și multinaționale) de a diminua decalajele dintre țările bogate și cele sărace. În același timp, interesele acestor firme la nivel planetar susțin procesul de relaxare mondială, de asigurare a păcii și securității omenirii, de dezvoltare durabilă. Potențialul lor economic poate asigura măsuri de protecție și refacere a mediului degradat, diminuarea stărilor conflictuale, organizarea adecvată a activităților economice. În procesele globalizante are loc un proces rapid de difuzie a tehnologiilor, asigurând o creștere a nivelului cultural, paralel cu potențialul de comunicare.

Efectele negative ale globalizării constau, în principal, în faptul că cel puțin până în prezent, are loc o tendință de concentrare a puterii de decizie în mâinile marilor companii. Acestea, printr-o dezvoltare tot mai accentuată, pot scăpa de sub controlul statelor, își pot promova politicile fără a ține seama de restricțiile impuse de statele naționale, pot sufoca firmele mai mici concurente, pot determina o excesivă aglomerație de bogăție la un pol al omenirii și o sărăcie generalizată în alte părți ale acesteia. Opiniile tot mai numeroase (Seattle, Davos, Seul, Götteborg, Genova,

18 Dezvoltarea umană reprezintă un proces de lărgire a orizontului de alegere al oamenilor dintr-o societate dată, realizat prin asigurarea unei expansiuni corespunzătoare a capacităților acestora, astfel încât oamenii să se poată bucura de o viață lungă, sănătoasă și creativă și să participe activ la deciziile care afectează viața și care influențează mersul comunităților în care trăiesc. Politicile care țin seama de dezvoltarea umană pot permite indivizilor să dobândească anumite capacități care să îi facă să se simtă mai puțin vulnerabili în procesul de tranziție (Raportul Național al Dezvoltării Umane, România, 2000, p. 23).

26

Barcelona etc) împotriva unei globalizări care poate conduce și la eliminarea diversității culturale, contestă această tendință ca unică perspectivă de dezvoltare pentru viitor. Ori temperarea acestui proces de concentrare a deciziilor în cazul câtorva puncte de comandă la nivel mondial poate fi efectuată printr-o precizare clară a locului statelor în noile condiții.

2.2. Centre și arii globalizante

Procesul de concentrare preferențială a resurselor demografice și economico-financiare a determinat, încă din cele mai vechi timpuri, o dezvoltare inegală a regiunilor planetei, apariția unor civilizații care au acționat ulterior ca nuclee de relocalizare în procesul de globalizare. Dacă impactul vechilor civilizații antice și medievale nu a reușit să capete un caracter global, planetar, pentru evoluția anumitor zone ale Terrei a avut însă, un rol determinant. Astfel se explică prezența arealelor culturale, etno-lingvistice, sau confesionale, iar ulterior procesele de metisare a populației sau de difuzie a minorităților etnice.

Din perspectivă istorică, putem distinge două tipuri de centre (nuclee) și areale globalizante, ce corespund a două etape distincte ale globalizării: primare și secundare.

Nucleele de globalizare primară sunt reprezentate de vechile civilizații maritime europene (Anglia, Franța, Spania, Portugalia, Olanda etc.), primele focare de iradiere a „europenizării” întregii lumi, prin procesele de difuzie induse de colonizare.

Expansiunea colonială a început în secolele XV-XVI, accentuându-se ulterior, în cursul secolului al XIX-lea și la începutul celui actual. Astfel, Imperiul colonial britanic, cel mai extins și mai populat (35 mil. km2., 530 mil. loc.), era compus din teritorii repartizate pe tot globul, cu diferite grade de subordonare față de metropolă, aflate în diferite stadii de dezvoltare economico-socială, ocupând, unele dintre acestea, poziții strategice, de unde Anglia își asigura controlul asupra marilor rute maritime ale lumii (Giurcăneanu C., 1983, p. 103). Franța era a doua mare putere colonială (11 mil. km2., 63 mil. loc.), deținând teritorii vaste mai ales în Africa și Indochina, în vreme ce imperiile coloniale spaniol și portughez au suferit pierderi teritoriale importante încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a mișcărilor de eliberare națională a popoarelor din America Latină. La acestea se adăugau Olanda, Belgia, Germania și Italia cu imperii coloniale de mai mică anvergură, concentrate mai ales în Africa și Asia de Sud-Est (Indiile Olandeze). Deși pe parcursul timpului domeniile coloniale au suferit modificări continui, fie prin redimensionarea coloniilor ca urmare a descoperirii și anexării de noi teritorii, fie prin trecerea unora de la un imperiu colonial la altul, mai ales în perioadele de început a expansiunii coloniale, totuși în final puterile coloniale europene au reușit să-și creeze imperii coloniale relativ stabile, punându-și amprentele asupra culturii și economiei teritoriilor aflate sub administrare (Anexa). Aceste influențe au marcat puternic destinul ulterior al majorității statelor extraeuropene, resimțindu-se și astăzi, atât sub raport economico-social, cât și cultural, etnic sau politic.

27

Nucleele marilor imperii continentale reprezintă cel de-al doilea tip de focare de difuzie primară, fără însă a căpăta un caracter planetar, globalizant. Astfel, Turcia își crease un vast imperiu în care erau înglobate atât regiuni din Peninsula Balcaniă cât și din Asia de Sud-Vest (Siria, Libanul, Palestina, Irak), iar expansiunea Rusiei către Siberia, Asia Centrală și Europa de Est a avut ca efect formarea unui imperiu de circa 22,4 milioane km2. cu peste 100 de națiuni și naționalități. Tendințe de globalizare prin procesul de expansiune și relocalizare s-au înregistrat și în cazul civilizațiilor maritime.

Prin expedițiile lor, savantul norvegian Thor Heyerdal, antropologul american B. R. Finney și etnograful norvegian Eric Bishop au încercat să demonstreze contactul dintre culturile vechilor polinezieni și triburile amerindiene sau popoarele din Asia de Sud și estul Africii. Expediția Kon-Tiki, realizată în anul 1947, a avut scopul de a demonstra popularea insulelor Polineziei de către amerindienii veniți aici din America de Sud pe plute din lemn de balsa. Expedițiile Ra (Ra I, eșuată în 1969; Ra II reușită în 1970) au traversat Atlanticul, încercând să demonstreze influența vechilor egipteni asupra culturilor amerindiene (difuzarea unor tehnici: construcția piramidelor, hieroglifele, tehnica mumificării). Prin expediția Tigris (1977) s-a

încercat demonstrarea faptului că sumerinienii, vechii locuitori ai Mesopotamiei au răspândit civilizația lor în zona Oceanului Indian și în alte regiuni ale lunii. Expediția

Aku-Aku a fost realizată în Oceanul Pacific în 1955-1956 pentru a studia Insulele

Galapagos, Insula Paștelui, Insulele Marchize și alte insule pacifice. La acestea se adaugă expedițiile Tahiti Nui și Tahiti Nui II realizate de exploratorul norvegian Eric Bishop în perioada 8 noiembrie 1956 – 29 august 1958 pentru a demonstra că în timpuri preistorice navigatori din regiunea insulelor Pacificului central și răsăritean au stabilit, în repetate rânduri, legături cu continentul sud-american.

B. R. Finney este adeptul colonizărilor de la est la vest, încercând să demonstreze printr-o expediție (Hokule’a) că insulele Tonga, Samoa și Tahiti au fost primele colonizate, cu mult înaintea erei noastre, de populații venite din Asia, care apoi, în urmă cu circa 2000 de ani s-au răspândit în tot arhipelagul polinezian. În 1979 a fost realizată o expediție daneză cu scopul de a verifica teoria lui Knud Rassmussen potrivit căreia eschimoșii au venit în Groenlanda din Canada prin strâmtoarea Smith și au rămas acolo atunci când schimbările climatice le-au închis drumul de întoarcere. Expediția Brendan, inițiată și condusă de exploratorul irlandez Timothy Severin, conferențiar la Universitatea Harvard (S.U.A.), între 16 mai 1976 și 26 iunie 1977, a demonstrat că America a fost descoperită de europeni cu 4 secole înaintea vikingilor și, respectiv cu 9 secole înaintea lui Cristofor Columb. Ea a fost inspirată dintr-un text scris, o saga irlandeză care povestește despre aventurile unui călugăr irlandez – Brendan sau Brandon – de unde și numele noii expediții (Navigatio Sancti Brendani

Abbatis) care ar fi traversat Atlanticul de Nord, descoperind America. Acest eveniment ar fi avut loc între anii 565-573 (Tim Severin, 1981, Expediția Brendan,

Ed. Meridiane, București).

Dezvoltarea economică și tehnologică diferențiată, mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial, a generat apariția unei a doua generații de nuclee de globalizare, ce stau la baza difuziei societăților transnaționale, firme ce și-au extins activitatea economico-financiară dincolo de granițele țărilor de origine. Statistica

28

originii principalelor firme transnaționale, evidențiază concentrarea acestora în S.U.A., Uniunea Europeană și Asia de Sud-Est (în special Japonia), zone ce au constituit nucleele de difuzie a capitalului în întreaga lume. Avântul economiilor din Asia de Sud-Est într-o primă fază, ulterior al unor state din America Latină (Mexic,

Brazilia, Argentina etc), al Chinei sau Indiei, sau a unor state africane (Africa de Sud și Nigeria, în primul rând) s-a bazat pe fluxurile de capital european sau nord-american. Acestea s-au constituit, la rândul lor, în prezent, în noi nuclee de difuzie a capitalului și tehnologiilor către regiunile periferice sau către cele subdezvoltate, afirmându-se chiar ca o a treia generație de nuclee în procesele de globalizare. Dezavantajul țărilor în curs de dezvoltare și al celor subdezvoltate nu este dat de prezența, ci de absența societăților transnaționale, inclusiv a celor proprii. Pe baza unor eforturi reciproce, se poate ajunge la situația în care societățile transnaționale să grăbească dezvoltarea economică a țărilor în care își implantează filialele, concomitent cu obținerea de mari profituri.

2.3. Vectorii globalizării

Direcțiile și intensitățile fluxurilor globalizante se concretizează în ceea ce numim vectorii globalizării. Configurația lor este legată strâns de cea a nucleelor și ariilor de globalizare, dar și a caracterului pe care îl îmbracă procesele de globalizare. Astfel, dacă în faza de început a globalizării, caracteristica dominantă era cea de difuzie prin expansiune și relocalizare (Fig. 1), odată cu dezvoltarea tehnologiilor de vârf s-au impus tot mai mult fluxurile de globalizare difuză, prin intermediul telecomunicațiilor și a mass-mediei. Societățile transnaționale au, de asemenea, un impact considerabil asupra economiei mondiale, concretizat prin transferul internațional de tehnologie, prin crearea de noi locuri de muncă, contribuind la ridicarea calificării unor categorii socio-profesionale și la o mai bună folosire a unor capacități de producție locale.

Prin urmare, concomitent cu existența celor două generații de nuclee de globalizare s-au cristalizat două tipuri de fluxuri globalizante, diferite între ele atât ca orientare, cât și sub raportul structurii și al consistenței. Primul tip, cel al fluxurilor globalizante induse de procesul de colonizare, avea o configurație radiară, având ca centru Europa vestică, respectiv arealul reprezentat de vechile puteri maritime europene. Structura se evidenția prin dominanța comerțului cu materii prime, produse cu grad redus de prelucrare și mână de lucru, ce luau drumul metropolelor coloniale, concomitent cu un oarecare „export” de tehnologie către domeniile coloniale, necesar exploatării și procesării primare. Aceste fluxuri au avut ca efect „globalizarea” societăților vest-europene, reflectată printr-o mare diversitate etnică, cu implicații profunde în plan cultural și economic. Astfel, orașe ca Londra sau Amsterdam au devenit multinaționale, în vreme ce ponderea arabilor în Marsilia sau Paris, sau a indienilor în orașele engleze tinde să o concureze pe aceea a autohtonilor. Consecința: o mai mare înțelegere și deschidere către valorile culturale ale altor popoare, o mai mare toleranță inter-etnică, dar și, la polul opus, exacerbarea tendințelor naționaliste și extremiste, factori stimulatori pentru procesele de fragmentare.

29

Fig. 1. Nucleele și vectorii globalizării.

1. Nuclee globalizante principale, 2. Nuclee globalizante secundare, 3. Areale globalizante: I. Arealul vest-european, II. Arealul nord-american, III. Arealul est-asiatic, 4. Nuclee globalizante parțiale, 5. Vectori de globalizare, 6. Principalele areale beneficiare ale globalizării prin colonizare (relocalizare).

Secolul XIX și începutul secolului XX este marcat de „miracolul” economic american, națiunea americană fiind prima națiune globală, constituită pe baza colonizărilor și imigrărilor din toate zonele lumii19. Tot pe aceeași bază s-au cristalizat, ulterior, națiunile canadiană, australiană, sau unele națiuni din America de Sud (braziliană, argentiniană etc).

Dacă în faza industrializării fordiste, dezvoltarea S.U.A. s-a sprijinit pe fluxurile de capital și de forță de muncă din Europa, după cel de-al Doilea Război

Mondial acestea s-au inversat, S.U.A. fiind cele care au sprijinit reabilitarea economiilor europene și apariția, în Extremul Orient, a unui nou nucleu de difuzie tehnologică: Japonia. Astfel, s-a conturat tot mai evident o a doua generație de fluxuri globalizante, concentrate pe difuzia de capital, ce au la bază cele trei nuclee de difuzie: țările vest europene (integrate în Uniunea Europeană), S.U.A. și Japonia.

Internaționalizarea comerțului și a investițiilor a constituit una dintre principalele cauze ale intensificării procesului de globalizare. În epoca globalizării informaționale, tranzacțiile financiare ca și acordurile de cooperare se realizează extrem de rapid de pe un continent pe altul, de pe un meridian pe altul.

Circumstanțele economice internaționale afectează comerțul și volumul afacerilor și investițiilor. Astfel, importurile în majoritatea țărilor aflate în curs de dezvoltare au

19 O prezentare amănunțită a etapelor de colonizare și imigrație în S.U.A. se află în lucrarea Geografia Americii de Nord și Centrale, autori Ion Lețea, Ioan Popovici, Ion Rădulescu și Constanța Rusenescu,

Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p.

30

înregistrat un declin evident în anii ’80, datorat declinului comerțului si reducerii investițiilor cu capital străin. Țările dezvoltate O.C.D.E. au experimentat în schimb un declin al comerțului în perioadele 1965-1973 și 1973-1980. După 1980 situația s-a inversat, țările O.C.D.E. înreginstrând o creștere a indicelui comerțului, iar țările în curs de dezvoltare o deteriorare a acestuia (Buzducea D., 2001, p. 99).

La nivel local, ca urmare a schimburilor internaționale, pătrund tot mai frecvent produse și idei străine comunității respective, dar care imediat sunt integrate în obișnuit. Spre exemplu, Uniunea Europeană utilizează rețele de diseminare a programelor și de promovare a ideilor de integrare europeană până la nivel local. Astfel se încearcă generalizarea celor mai bune practici de dezvoltare și de creștere a responsablităților locale.

„Revoluția informatică”, generalizarea rețelelor de radio și televiziune, ulterior a Internetului și a comunicațiilor prin satelit, dar și individualizarea unor noi nuclee de polarizare și redistribuire a fluxurilor globalizante, reprezentate de economiile în expansiune din Asia de Sud-Est sau America Latină, a creat premizele ireversibilității conexiunilor și interdependențelor dintre toate statele lumii și apariția unui fenomen cheie al postmodernității, anume cultura globală. Oamenii tind să se îmbrace la fel, să aibă aceleași obiceiuri, să creadă în aceleași valori și norme morale atăt la Singapore, cât și la Sao Paulo, New York, Paris sau Moscova. Evident, tradițiile culturale locale, trecutul specific fiecărui popor sau fiecărei comunități își spune cuvântul și cu cât valorile locale sunt mai puternice, cu atât și conștiința apartenenței la acestea este mai puternică, favorizând exacerbarea unor tendințe antiglobalizare ce pot conduce până la fundamentalism și terorism. Se conturează astfel limitele fenomenului de globalizare, pragul de unde globalizarea poate conduce la fragmentare.

2.4. Componentele globalizării

Caracterul interdisciplinar și complexitatea proceselor asociate fenomenului globalizării impune abordarea sa din mai multe perspective. Astfel, sub raport economic, globalizarea se referă la înțelegerea, la nivel internațional, a sistemului economic, iar sub raport social, ea presupune lărgirea și intensificarea fără precedent a comunicării interumane, consecință a evoluției rapide a infrastrcturii informaționale, a tendinței convergente a limbajelor folosite de diverse grupuri umane și a creșterii compatibilității sistemelor de valori naționale, individuale, culturale, religioase etc. (Șimandan D., 2000, p. 70). Acest curent de opinie s-a conturat încă de la Congresul Internațional de Sociologie (Montreal, 1998), participanții căzând de acord asupra caracterului multidimensional al globalizării. Astfel, Majid Tehranian considera că elementele globalizarii include capital transnațional, managementul schimbării, mass-media, iar motoarele acestui proces sunt corporațiile și organizațiile transnaționale, organizațiile interguvernamentale si cele neguvernamentale.

George Modelski identifica patru dimensiuni ale globalizării: economică, formarea opiniei publice, democratizarea și componenta politică.

Chistopher Chase-Dunn aprecia că există cel puțin cinci dimensiuni diferite ale globalizării: economică, politică, ecologică, instituții/valori culturale și

31

comunicare. De aceeași părere era și Jeffrey Hart, care sugera că cele cinci componente ale globalizării ar fi: existența infrastructurii globale, armonizarea globală a caracteristicilor viitorului, lipsa granițelor, difuzia globală a câtorva fenomene inițial localizate, dispersia geografică a competențelor în diverse activități dezirabile. La rândul său, Richard Tardanico considera că globalizarea se referă la schimbări rapide și majore din punct de vedere tehnic, social, economic. Cele mai importante pârghii ale globalizării sunt transnaționalizarea comunicării, comerțul, producția, individualismul, consumul, descentralizarea organizațională, transferul resurselor publice în mediu privat, precum și realocarea activităților manufacturiere din S.U.A. în Europa de Vest și Asia de Est ca și în regiunile geografice sărace.

Ținând cont de aceste aprecieri, putem individualiza câteva componente distincte ale fenomenului de globalizare, componente ce alcătuiesc împreună, un tot unitar:

globalizarea culturală, dată de generalizarea schimburilor interulturale și apariția culturii globale de consum,

globalizarea economico-financiară, ce constă în transnaționalizarea tehnologiei și difuzia rapidă a know-how, centralizarea excesivă a structurii financiare, creșterea importanței unor oligopoli și apariția unor organizații supranaționale care au diminuat rolul statelor,

globalizarea politică, reflectată în integrarea statelor în organizații politico-militare, de tipul N.A.T.O., A.N.Z.U.S. etc,

globalizarea ideologică, dată de prăbușirea „Cortinei de Fier” și a sistemului ideologic bipolar,

globalizarea etnică, rezultată din migrațiile internaționale definitive și apariția națiunilor multietnice,

globalizarea mediatică, dată de generalizarea rețelelor de telecomunicații, internet și mass-media, ca și de folosirea pe scară globală a limbii engleze.

32

Capitolul 3 : GLOBALIZAREA CULTURALĂ ȘI CONEXIUNILE SALE

3.1. Cadru conceptual. Noțiunile de cultură și civilizație

Apărut încă din antichitate, conceptul de cultură îl va include multă vreme ca înțeles și pe cel de civilizație, referindu-se la totalitatea valorilor morale și materiale ce caracterizau societatea omenească. Astăzi există o delimitare clară a celor două noțiuni, în sensul că civilizația reprezintă sfera tuturor urmelor materiale ale unei societăți, pe când cultura se rezumă la cele spirituale, la idei, credințe etc. Determinismul cultural consideră că valorile culturale determină modul de organizare socio-economică, principiile de relaționare politică, participarea politică și guvernarea.

Prin contrast, conceptul de civilizație este relativ recent, consacrat în literatură abia către mijlocul secolului al XVIII-lea (1756) în lucrarea lui F. Mirabeau „Traité de la population”, sensul său opunându-se celui de „barbarie”, „primitivism”. În paralel, termenul de cultură desemna „toate aspectele specifice, proprii vieții, spiritului.”

Până atunci, existau în Franța cuvintele „poli” (cu sensul de „politicos”, „civilizat”), „policé” (atribuit atât persoanelor care au ajuns la un anumit grad de civilizație, cât și referitor la legislație”, cu sensul de „ordine socială”, „civil” (persoana care respectă conveniențele, bunele maniere în relațiile sociale) și „civilizé” (civilizat), ultimele două frecvent utilizate din secolul al XVI-lea. Concomitent, în Anglia se impunea din ce în ce mai mult termenul de „civilization” în dauna celui de „civility” (politețe). În Germania, distincția dintre „cultură” și „civilizație” devine, în secolul al XIX-lea deosebit de tranșantă. Termenul de „civilizație” („zivilisation”) se instalează relativ ușor, el coexistând alături de vechiul cuvânt „bildung” („cultură”). „Civilizația” desemna tehnologia, mecanica, componenta materială a societății, în vreme ce „cultura” implica valorile sale morale, idealurile și calitățile sale artistice și intelectuale. Astfel, pentru A. Tönnies (1922) și A. Weber (1935), „civilizația” reprezenta un ansamblu de cunoștințe tehnice și practice, un ansamblu de mijloace folosite pentru a acționa asupra naturii, în vreme de „cultura” includea principiile normative, valorile, idealurile, într-un cuvânt, spiritul20. Relația de subordonare dintre cultură și civilizație, caracteristică gândirii filozofice germane (și preluată de aici în Rusia și Polonia), explică întâietatea acordată „culturii” concomitent cu o devalorizare conștientă a „civilizației”. Aceeași rezistență s-a manifestat și în Olanda unde termenul de „civilisatie” s-a asociat substantivului „beschaving” (rafinat, înnobilat, civilizat). Acesta, având aproape același sens, s-a încărcat fără dificultate cu conceptul de „civilizație” și a rezista astfel noului cuvânt, care a pătruns totuși în vocabular, devenind sinonim (Braudel F., I, 1994, p. 35). Aceeași rezistență s-a

înregistrat și la sud de Alpi și din aceleași motive: limba italiană avea și va folosi cu ușurință vechiul cuvânt „civilita”, care va împiedica pătrunderea noului cuvânt.

În concluzie, se poate afirma că, apărut în Franța, conceptul de „civilizație” a găsit teren fertil și s-a impus în Anglia și S.U.A., de unde a fost preluat și s-a extins în

20 apud. Braudel F. (1994), Gramatica civilizațiilor, I, Ed. Meridiane, București, p. 36.

33

majoritatea statelor occidentale. În Germania, Olanda, Italia, Rusia și Polonia, pătrunderea sa a întâmpinat însă, o puternică rezistență. În plus, antropologii anglo-saxoni, începând cu E. B. Tylor (Primitive Culture, 1874) au căutat, pentru a explica termenul de „civilizație” la societățile primitive pe care le studiau, un cuvânt diferit 21. Ei vor începe să utilizeze astfel termenul de „cultură” pentru a desemna culturile primitive, neschimbătoare și non-urbane, în opoziție cu „civilizațiile” societăților evoluate, dezvoltate, urbane și dinamice.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea (în jurul anului 1820), cuvântul

„civilizație” începe să fie folosit la plural (civilizații), sensul său modificându-se substanțial. Astfel, prin „civilizație” se va înțelege „ansamblul caracteristicilor pe care le prezintă viața colectivă a unui grup sau a unei epoci” (Braudel F., I, 1994, p.37), vorbindu-se de „civilizația” franceză din timpul lui Ludovic al XIV-lea, într-un cuvânt despre „civilizații”. Astfel, o civilizație implică în același timp „un spațiu, o arie culturală, dar și o „colecție de caracteristici și fenomene culturale”. E. Wallerstein definește civilizația ca pe o „înlănțuire specială de viziuni asupra lumii, obiceiuri, structuri și cultură (materială și spirituală, deopotrivă), ale cărei forme reprezintă într-un fel întregul istoric și care coexistă (chiar dacă nu totdeauna simultan) împreună cu alte varietăți ale acestui fenomen”. Civilizația este în același timp produsul unui „proces original, în special de creativitate culturală, care este opera unui anumit popor” (Dawson), dar și un „mediu moral care înconjoară un anumit număr de națiuni, fiecare cultură națională fiind doar o formă specifică a întregului.” (Durkheim, Mauss)22. Folosirea pluralului (civilizații) echivalează cu dispariția unui anumit concept: cel al unei civilizații asociate cu progresul, caracteristică doar câtorva popoare „privilegiate”, sau a unor societăți sau grupuri de oameni „de elită”.

Arnold Toynbee argumenta că „civilizațiile cuprind fără a fi cuprinse în altele”, o civilizație fiind o „totalitate”. Elementul coagulant diferă însă de la o civilizație la alta. Civilizația denumită „occidentală” este în același timp civilizația nord-americană, dar și civilizația Europei Centrale și de Vest, factorul tehnologic fiind principalul său element unificator. Prin contrast, estul Europei, dominat de comunism se caracterizează printr-o mare eterogenitate, etnică și culturală.

Colapsul comunismului și prăbușirea limitei ideologice reprezentate de „Cortina de Fier” a condus nu numai la modificarea limitei civilizației occidentale cu câteva sute de kilometri mai spre est, ci la reconsiderarea a însăși bazei de raportare a sistemului ei de valori, ea devenind acum o civilizație a creștinătății occidentale (catolice și protestante) în opoziție cu popoarele ortodoxe și musulmane, creindu-se astfel premizele reorganizării sistemului mondial de alianțe.

Samuel Huntington, profesor la Universitatea Harvard, consideră că în viitor principalele diferențe dintre indivizi, grupuri sau state nu vor mai fi de natură ideologică, politică sau economică, ci de natură culturală. Lumea va lua astfel o tentă geoculturală, axată pe opt mari civilizații: Occidentală (având 4 componente majore: Europa, America de Nord, America Latină și Australia-Noua Zeelandă); Africană

Necesitatea a izvorât din faptul că termenul de „civilizație” este folosit în limba engleză în mod curent pentru societățile moderne.

apud. Braudel F., op. cit., p. 33-39.

34

(inclusiv Etiopiană); Islamică; Hindusă; Slav-Ortodoxă; Sinică (Chineză); Japoneză

și Budhistă (cu două componente: civilizația budhistă „Therevada” în Indonezia și Sri Lanka și civilizația budhistă „Mahayana” – varianta Lamaistă în Tibet, Mongolia și

Bhutan) (Fig. 2).

Fig. 2. A. Marile civilizații și limitele dintre acestea (după S. Huntington)

1. Civilizația occidentală: I. Componenta europeană, II. Componenta nord-americană, III. Componenta latino-americană, IV. Componenta australiană; 2. Civilizația islamică; 3. Civilizația slav-ortodoxă; 4. Civilizația chineză; 5. Civilizația hindusă; 6. Civilizația japoneză; 7. Civilizația budhistă: a. Componenta tibetană (Mahayana), b. Componenta indochineză (Therevada); 8. Civilizația africană: a. Componenta etiopiană; 9. Limitele dintre civilizații: a. Pașnice; b. Conflictuale; 10. Focare conflictuale; 11. Aria de întrepătrundere dintre civilizația islamică și civilizația slav-ortodoxă;

Limitele interconfesionale în Europa.

Limita dintre catolicism și protestantism; 2. Limita dintre ortodoxism și religiile vest-europene; 3. Cortina de Fier (1945-1989); 4. Focare conflictuale.

Majoritatea marilor civilizații (chineză, islamică, hindusă, japoneză), au ca principal element unificator religia. Pe de altă parte există o semnificativă concordanță între împărțirea oamenilor prin caracteristici culturale în civilizații și împărțirea lor, prin caracteristici fizice, în rase. Civilizațiile pot separa popoare din aceeași rasă sau pot uni popoare de diferite rase. Marile religii misionare, creștinismul și islamismul, creatoare de civilizații includ societăți de o mare varietate a raselor.

35

Distincțiile esențiale între grupurile umane interesează valorile, credințele și structurile lor sociale și nu caracteristicile lor rasiale.

Henri Kissinger considera că sistemul politic internațional al secolului XXI va avea la bază șase mari puteri: S.U.A., Europa, China, Japonia, Rusia și India, aparținând a cinci civilizații foarte diferite. La acestea se adaugă statele islamice, a căror putere politică și militară este în continuă creștere. Dar ce presupun aceste civilizații ?

3.2. Limite interculturale

A vorbi despre civilizații înseamnă a ne referi în primul rând la spații, la forme de relief, tipuri de climă, de vegetație, la specii de animale, la avantajele date sau dobândite de societățile omenești prin intermediul acestora. Agricultura, creșterea animalelor, hrana, locuințele, îmbrăcămintea, comunicațiile, industria, progresul tehnologic în general, depind de factorii naturali. Astfel, fiecare civilizație este legată de un spațiu cu limite aproape stabile, de o geografie particulară. Se vorbește adesea de „civilizații ale mării” (Fenicia, Grecia, Roma sau Europa Nordică), sau de „civilizații fluviale” (Egiptul fiind un „dar” al Nilului, civilizația preindiană fiind strâns legată de Indus, cea chineză de Fluviul Galben, iar cea sumeriană, babyloneeană și asiriană de Eufrat și Tigru), în vreme ce islamul nu poate fi conceput fără caravanele ce străbat imensele întinderi stepice sau deșertice.

Însă limitele naturale nu funcționează totdeauna în separarea civilizațiilor. India este o civilizație relativ omogenă, însă ea exprimă dialogul, interferența dintre două tipuri de spații: India plină de umiditatea ploilor musonice, de lacuri, plante și flori acvatice, de păduri și jungle, a oamenilor cu piele brună și, în contrast, India relativ secetoasă, ce cuprinde Indusul Mijlociu, Gangele Mijlociu și care se prelungește de-a lungul Deccanului, aceasta fiind domeniul oamenilor cu pielea de culoare deschisă. La fel, diferențieri majore se înregistrează în cazul civilizației occidentale sau a celei chineze. Prin urmare, civilizațiile sunt în același timp spații, popoare, societăți, culturi, economii, religii și mentalități colective. Și nu în ultimul rând, sunt continuități, particularitățile actuale ale fiecărei civilizații fiind rezultatul unui lung proces evolutiv.

Evoluția istorică a civilizațiilor a arătat, pe de o parte care dintre aceste categorii de limite au un grad mai mare de permeabilitate, favorizând procesele de difuzie și globalizare, iar pe de altă parte care sunt limitele cu grad mai mare de instabilitate, potențiale declanșatoare de conflicte (Fig. 3).

Astfel, statele separate de ideologie, însă unite etnic și cultural, tind să se unească (Germania, Yemen, China-HongKong-Taiwan, Coreea). În cazul statelor unite prin ideologie sau ca urmare a unor circumstanțe istorice, însă divizate de civilizație, forțele centrifuge conduc la fragmentare și separare (cazul popoarelor din fosta U.R.S.S., fosta Iugoslavie, Bosnia sau din fosta Cehoslovacie), sau sunt supuse unor conflicte (deschise sau latente): Ucraina, Sudan, Israel, Africa de Sud, Sri Lanka etc.

36

Fig. 3. Tipuri de limite între civilizații.

1. Limite pașnice (relații de compatibilitate), 2. Limite conflictuale (relații de incompatibilitate). Sursa: Huntington, 1997, cu modificări.

Pe de altă parte, popoarele unite prin tehnologie și mentalități colective, tind să realizeze și o unitate culturală (cultură globală), acestea exportând și primițând continuu bunuri culturale (cazul popoarelor occidentale). La rândul ei, cultura influențează atât economiile, cât și mentalitățile colective: ea este factorul generator de succes atât pentru economiile de succes din estul Asiei, cât și pentru dificultățile pe care le au aceste țări pe linia democratizării, sau pentru eșecul răspândirii democrației în țările islamice. De asemenea, convulsii și surse generatoare de conflicte apar frecvent și în cazul translatării unor limite și suprapunerii de componente ce aparțin unor civilizații cu grad redus de compatibilitate.

Astfel iau naștere statele „fragmentate”; state „tampon” între marile civilizații. Paradoxal în acest sens este cazul Turciei, care deși reprezintă unul din nucleele unei mari civilizații, este un stat fragmentat între ideologie și civilizație. Turcia aparține etnic și cultural civilizației musulmane, în vreme ce din punct de vedere tehnologic și ideologic aparține (de la fondarea statului turc modern – 1929), civilizației occidentale. Două civilizații foarte diferite, adesea antagoniste, a căror limite, foarte evidente în Turcia, reprezintă surse potențiale de conflicte sociale sau politice. Într-un alt context, Ucraina este un stat fragmentat între populația rusofonă, ortodoxă, din jumătatea estică (inclusiv Crimeea) și naționaliștii ucraineni, adepți ai Bisericii Unite (greco-catolice) din vest, orientați către valorile occidentale. Limita dintre cele două civilizații trece chiar prin mijlocul său și acest lucru se întâmplă de secole. Un caz aparte îl reprezintă statele care își leagă puternic istoria și cultura de cea a unor foste puteri coloniale europene și care în prezent tind să se „apropie” de aria geografică din care fac parte. Australia și Noua Zeelandă sunt exemple edificatoare în acest sens.

În general cultura se asociază cu anumite locuri, dar schimbările care au avut loc în ultimii ani au condus la alterarea culturii inițiale, create în spațiul respectiv și apariția altui tip de cultură mai mult sau mai puțin schimbată. Astăzi principala caracteristică a culturii este deteritorializarea și reteritorializarea acesteia, ca urmare a schimbului de populație, de bunuri, capital și informație.

37

Dacă se discută frecvent de o cultură globală aceasta pare a fi cea de tip american, evidențiată de foarte multe elemente dintre care enumerăm: distribuția unor produse americane ca Nike, Coca Cola, Pepsi Cola, Burger King, Apple Mac; raza mare de acțiune a posturilor de televiziune americane, care pot fi receptate în diferite părți ale lumii; dominația asigurată de producția Studiourilor de filme Hollywood pe piața mondială de filme, rețeaua de restaurante și de hoteluri americane extinse în aproape toate țările lumii etc. Frecvența cu care se întâlnesc aceste produse americane la scară mondială a fost considerată relevantă pentru a demonstra că noua cultură globală se bazează pe hegemonia culturală americană în lume23.

Evident că acest tip de cultură nu este consumat cu aceeași pondere peste tot în lume; sunt spații geografice unde produsele culturale americane sunt foarte bine apreciate (cele din sud-estul Asiei, parțial din estul Europei, America Latină etc.), dar și altele unde acestea sunt mult mai puțin utilizate, îndeosebi în țările cu o identitate culturală puternică și dezvoltate din punct de vedere economic (Franța, Germania). Mc-Donaldizarea lumii începe să bată în retragere după adevărată explozie generată de extinderea acestui tip de restaurant în Europa de Est. Preferința populației se reorientează spre produsele proprii, considerate mult mai ecologice și mai adaptate la nivelul exigențelor locale.

Cert este că atunci când vorbim de cultură globală trebuie să avem în vedere rezultatul unui proces de globalizare culturală, care înseamnă o combinație de culturi re-teritorializate (înglobând chiar redescoperirea propriei culturi) și nu o expansiune a unei culturi străine, ca cea de tip american și dominanța acesteia.

3.3. Globalizare culturală și cultură globală

Internaționalizarea comerțului și a investițiilor a constituit una dintre principalele cauze ale intensificării procesului de globalizare. In epoca globalizării informaționale, tranzacțiile financiare și acordurile de cooperare se realizează extrem de rapid de pe un continent pe altul, de pe un meridian pe altul. La nivel local, ca urmare a schimburilor internaționale, pătrund tot mai frecvent produse și idei străine comunității respective, care de obicei sunt asimilate și integrate, devenind obișnuite. „Revoluția informatică”, generalizarea rețelelor de radio și televiziune, ulterior a internetului și a comunicațiilor prin satelit, dar și individualizarea unor noi nuclee de polarizare și redistribuire a fluxurilor globalizante, reprezentate de economiile în expansiune din Asia de Sud-Est sau din America Latină, au creat premisele ireversibilității conexiunilor și a interdependențelor dintre toate statele lumii și apariția unui fenomen cheie al postmodernității: cultura globală. Oamenii tind să se îmbrace la fel, să mănânce la fel, să asculte aceeași muzică, să aibă aceleași obiceiuri, să creadă în aceleași valori și norme morale. Prin urmare, produsele culturii globale de consum pot fi definite ca fiind acele produse care transced spațiile culturale.

Dezvoltarea este prin urmare un proces economic, dar și cultural. Corelația dintre dezvoltare și cultură exprimă de fapt caracterul global al determinismulu i

23 Short J.R. și Kim Y.H., Globalization and the City, Addison Wesley Longman Limited, New York, 1999.

38

social. Pe de altă parte, tradițiile culturale locale, trecutul specific al fiecărui popor sau al fiecărei comunități își spun cuvântul și cu cât valorile locale sunt mai puternice, cu atât conștiința apartenenței la acestea este mai puternică, favorizând exacerbarea unor tendințe antiglobalizante care pot conduce până la fundamentalism și chiar terorism. Din acest punct de vedere, Samuel Huntington afirmă că asistăm la o renaștere a interesului pentru identitățile culturale și civilizaționale, iar acest fapt va conduce la o reconfigurare geopolitică a lumii. Globalizarea poate fi privită diferit din perspectiva civilizațiilor de astăzi, așa cum conceptul de „civilizație universală” poate avea accepțiuni diferite. Huntington spune că acest concept este un produs tipic occidental, elaborat pentru a servi ca instrument ideologic al Occidentului în confruntările sale cu culturile non-occidentale. In această ecuație complexă, Occidentul și-a postulat propriul său tip de cultură ca fiind universal, iar conflictul de imagine a ajuns până acolo încât non-occidentalii văd ca fiind occidental tot ceea ce Occidentul vede ca fiind universal. Totodată, el realizează o distincție clară între occidentalizare și modernizare. Dacă până acum câteva decenii, cele două tendințe se confundau, societățile slab dezvoltate dorind să devină asemănătoare celor occidentale, preluându-le modelul cultural, valorile și instituțiile, în ultima vreme se remarcă tot mai mult o decuplare a modernizării de occidentalizare. Astfel, civilizațiile non-occidentale vor să se modernizeze, dar resping occidentalizarea, de unde până acum vroiau să se modernizeze prin occidentalizare, prin imitație și preluarea valorilor occidentale. Aceasta conduce la un proces de indigenizare a societăților periferice pe măsură ce avansează modernizarea lor, iar exacerbarea acestuia antrenează manifestări extreme, cum sunt terorismul și fundamentalismul.

România nu a putut rămâne în afara acestor evoluții. Colapsul sistemului comunist în Europa centrală și de est și desființarea barierelor ideologice a deschis calea intensificării conexiunilor globalizante și la nivelul sistemelor urbane din statele central și est-europene.

In acest context, orașele românești și îndeosebi cele situate în partea superioară a ierarhiei urbane tind să preia din atributele orașelor cosmopolite, proces favorizat de creșterea diversității etnice și de dezvoltarea serviciilor. Stabilirea pe teritoriul României a unor cetățeni de naționalitate arabă, turcă sau chineză ce dezvoltă afaceri de comerț sau de mică industrie sau a unor cetățeni veniți la studii, la care se adaugă personalul misiunilor diplomatice, al firmelor multinaționale sau al O.N.G.-urilor s-a reflectat și în domeniul serviciilor, prin apariția unor unități specializate (restaurante cu specific chinezesc, libanez, italian sau grecesc; brutării cu specific franțuzesc sau german; magazine de artizanat african, indian sau latino-american etc.).

3.4. Produse ale culturii globale de consum

În acest context, vom încerca să evidențiem impactul globalizării culturale asupra vieții urbane în general și asupra celei românești în particular, evidențiind principalele mutații care au avut loc la nivelul celor două componente de bază ale culturii: cea artifactuală, luându-se ca exemple cultura vestimentară și cea arhitecturală și cea mentifactuală, considerându-se ca exemplu caracteristic cultura

39

muzicală, în vreme ce gastronomia a fost privită ca un corolar între artifactual și mentifactual.

3.4.1. Elementele de cultură artifactuală (obiectele materiale)

Produsele vestimentare

Produsele vestimentare reprezintă poate elementul artifactual cel mai vizibil al peisajului social urban. Milano, Paris și New York sunt marile capitale ale modei globale ce imprimă trendurile la scară planetară, de unde localul este reinventat, reinterpretat de creatorii de modă și transformat în global.

Blugii sunt de departe cel mai caracteristic exemplu în acest sens. Purtați de oameni de toate vârstele și în aproape orice colț al lumii, blugii au ajuns să reprezinte un simbol al globalizării culturale. Descoperiți și introduși pe continentul american în secolul al XIX-lea, sunt agreați la început, datorită rezistenței și comodității mai ales de către minerii din vestul SUA și de cowboy. Anii ’30 ai secolului trecut au fost anii de glorie ai cowboy-lor din vestul mijlociu al SUA și implicit ai jeanșilor purtați de ei. Sunt popularizați ulterior prin intermediul soldaților nonconformiști care îi purtau în timpul liber, pentru ca în anii ’50 să ajungă un fel de simbol al răzvrătirii tinerei generații împotriva canoanelor de orice fel și a tot ceea ce era impus, în general.

Blugii erau sinonimi cu libertatea, motto-ul acelei perioade fiind „adolescenți, răzvrătiți-vă purtând blugi”. Prin urmare, ajung să devină un simbol cultural, fiind preluați de staruri de muzică și cinematografie (Elvis Presley, Marlon Brando sau James Dean), care se prezintă lumii îmbrăcați în blugi. In acest context, intră în atenția caselor de modă, care încep să le exploateze potențialul. Iată cum un produs vestimentar local, preferat la început pentru rezistență și comoditate în condițiile unor munci grele ajunge să devină un simbol al unor valori culturale globale, fiind preluat de lumea modei și devenind un trend global.

Adidașii au fost inventați în anul 1948 de către un cizmar german pe nume Adolf (Adi) Dassler, de la care și-au luat și numele. Un an mai târziu, acesta înființează alături de fratele său Rudolf Dassler, la Herzogenaurach, un mic orășel aproape de Nürenberg, compania Adidas AG, profilată la început pe încălțăminte sportivă, dar care își diversifică treptat domeniul de activitate, mai întâi în domeniul produselor sportive, ulterior trecând și în sfera celor de parfumerie. Concomitent, își diversifică piața de desfacere atât prin vânzare directă către populație, cât și prin parteneriat direct cu echipe sportive sau federații naționale (Fig. 4).

Un moment important în dezvoltarea firmei l-a constituit organizarea în 1954 în R.F. Germania a turneului final al campionatului mondial de fotbal. Adidas este partenerul oficial a 34 echipe naționale de fotbal și a peste 100 de echipe de club, înregistrând în 2006 vânzări de 10 084 mil. euro, în creștere substanțială față de anii precedenți (6 523 mil. în 2002; 6 636 mil. în 2005). Firma își deschide numeroase filiale de producție în țări din Europa, Asia și America Latină, produsele sale influențând în același timp designerii de modă din lumea întreagă.

Un alt produs vestimentar pătruns mai recent în lumea modei globale îl reprezintă colanții (egări, leggings, tights etc.). In contextul revoluției de ansamblu a modei feminine ce a caracterizat anii ’20 ai secolului trecut, prin trecerea de la o vestimentația greoaie și complicată a secolului XIX, la una mult mai suplă și comodă,

40

o casă de modă specializată în produse pentru femei introduce ciorapul lung, la început din mătase, apoi în amestec, iar din 1939 din poliester. Două decenii mai târziu, este introdus, în Carolina de Nord (SUA), ciorapul pantalon (pantyhose), ca alternativă a ciorapilor lungi, „strămoșul” colanților de astăzi.

In anii ’60 ai secolului trecut au loc cele mai radicale schimbări în domeniul vestimentației. Astfel apare fusta mini (miniskirt), ceea ce conduce la dezvoltarea inevitabilă a ciorapilor-pantaloni-dres, care, dacă în trecut făceau parte din domeniul lenjeriei, acum ajung obiect vestimentar de suprafață. Este perioada în care ciorapul pantalon câștigă piața modei globale, fiind promovat prin intermediul caselor de modă, în întreaga lume.

Caracterul global al acestor produse vestimentare rezultă și din faptul că producerea și comercializarea lor transcede spațiile culturale și confesionale. Colanții (egării), de exemplu, deși își au originea în SUA, sunt acceptați, produși și purtați deopotrivă atât în țări aparținând creștinătății occidentale (catolice și protestante), orientale (ortodoxe), cât și în țări de cultură islamică sau budhistă. (Fig. 5).

De cealată parte, multe produse vestimentare se identifică încă cu spațiul cultural și spiritual care le-a generat. Vălul (ceadorul) islamic, căciula uzbecă, poncho-ul și pălăria mexicană, rubașca rusească, chimonoul japonez sau șalvarii turcești, deși au inspirat de-a lungul timpului marile case de modă pentru a crea noi modele, au rămas totuși o marcă culturală regională.

In Turcia, veritabilă punte între lumea islamică și cea occidentală, apropierea de valorile culturale occidentale este din ce în ce mai dur criticată de către islamiști.

In acest context, primul ministru Recep Tayyip Erdogan pentru a calma recrudescența fundamentalismului islamic este favorabil reîntoarcerii către valorile culturale autohtone anulând restricțiile privind purtarea vălului islamic în universități, în cadrul noii reforme constituționale, declarând în acest sens că „dreptul la o educație superioară nu poate fi restricționat din cauza a ceea ce poartă o femeie. Astfel de probleme nu există în societățile occidentale, dar este o problemă în Turcia”. El ignoră însă reacțiile de antipatie care vin din partea celor care resping o revenire la valorile tradiționale islamice.

În SUA, interzicerea prin ordonanțe emise de autoritățile locale din mai multe orașe din Louisiana, sau în metropole ca Atlanta, Baltimore sau Dallas a purtării pantalonilor cu turul căzut a fost percepută ca o nouă formă de discriminare față de comunitățile afro-americane, favorizând accentuarea segregării sociale. La adolescenți, în special la tinerii afro-americani, purtarea pantalonilor foarte largi a devenit un trend în anii ’90 când muzica rapp era la modă. Ținuta se inspiră însă din cea a deținuților cărora li se confiscă centura pantalonilor din motive de securitate. Iar faptul că populația afro-americană reprezintă 41% dintre deținuții închisorilor americane și doar 12% din populația totală a țării (sursa: NewsIn) justifică afinitatea tinerilor din aceste comunități pentru acest model de vestimentație. Deciziile administrative cu caracter coercitiv, fie că pornesc de la ideea unei ținute indecente, fie că se bazează pe istoria controversată a acestui stil vestimentar sunt percepute în aceste condiții ca o agresiune împotriva unor valori culturale asociate de comunitatea respectivă noțiunii de libertate, favorizând acțiuni de ripostă prin manifestări antisociale.

41

Fig. 4. Partenerii „Adidas” din fotbalul mondial.

42

Fig. 5. Egării (colanți, leggings, tights, getry) – model de produs vestimentar care transcede spațiile culturale

de la stânga la dreapta: egări originari din state de cultură: islamică (Turcia, Egipt, Tunisia), budhistă (Taiwan-China, Thailanda), creștin-occidentală (catolică: Polonia, Italia, Germania), creștin-orientală (ortodoxă: România).

43

Elementele arhitecturale

Un al doilea vector al globalizării culturale prin elemente vizibile în peisajul citadin, îl constituie globalizarea produselor arhitecturale. In București pot fi identificate mai multe straturi arhitecturale corespunzătoare afinităților geopolitice la modă într-un anumit interval de timp care au favorizat „importul” unor produse culturale și respingerea altora și implicit trendul elementelor arhitecturale. Dezvoltarea urbanistică din perioada interbelică în condițiile unei economii de tip capitalist în plină dezvoltare a fost însoțită și de importul modelelor arhitecturale occidentale. Palatul telefoanelor (1932-1933) poartă amprenta stilului construcțiilor americane ale anilor ’30, iar Arcul de Triumf (1922, 1936) pe cel al Arcului de Triumf din Paris. Discontinuitatea politico-ideologică din anii ’50 ai secolului trecut a atras cu sine și o discontinuitate a valorilor culturale și implicit a celor arhitecturale. Odată cu subordonarea României modelului cultural sovietic, în marile orașe și în primul rând în Capitală au apărut cartiere de locuințe construite după modelul locuințelor colective sovietice sau edificii socio-economice ce poartă amprenta stilului arhitectural sovietic. Cartierul Bucureștii Noi, fronturile de clădiri de pe Bulevardul Eroilor Sanitari sau din centrul civic al municipiului Galați, din perimetrul străzii Domnească, sunt exemple tipice în acest sens, după cum Casa Presei Libere (1952-1957) este inspirată din arhitectura universității „Lomonosov” din Moscova, la fel ca și Palatul Culturii din Varșovia, de exemplu (Fig. 6).

Fig. 6. Internaționalizarea modelului arhitectural sovietic al anilor ’50

de la stânga la dreapta: Univ. Lomonosov (Moscova), Casa Presei Libere (București), Palatul Culturii (Varșovia)

Mai târziu, în anii ’80, odată orientarea spre comunismul de tip nord-coreean, singurul rămas compatibil cu cel autohton, a fost deschisă calea preluării în arhitectura bucureșteană a elementelor nord-coreene, puternic vizibile la Casa Poporului (a cărei construcție a început în 1984), cât și la Casa Academiei, Casa

Radio, Hotel Mariott sau de-a lungul întregului ansamblu arhitectural din perimetrul

Bd. Libertății-Bd. Unirii-Piața Alba Iulia.

Deschiderea politică din anii ’90 a atras cu sine deschiderea spre valorile culturii de tip occidental ceea ce a însemnat, extrapolat la nivelul tendințelor arhitecturale, revenirea la stilul nord-american. Au fost construite clădiri din beton și sticlă în special cu funcții de servicii (sedii de bănci, birouri, hotele), similare celor din marile metropole nord-americane, europene și asiatice, adaptate însă unui nivel de înălțime mai redus, datorită riscului seismic la care este expusă capitala României.

44

București Paris (Defense) Hong Kong

São Paulo Bangkok Cape Town

New York Tokyo Varșovia Dubai

Fig. 7. Globalizarea modelului arhitectural nord-american

3.4.2. Elemente de cultură mentifactuală (produsele inteligenței umane)

Muzica și dansul

Multitudinea stilurilor muzicale răspândite practic pe tot Mapamondul reprezintă expresia raporturilor complexe dintre autohton și alohton în muzică. Iată evoluția câtorva dintre acestea:

Jazzul este un stil de muzică apărut la începutul secolului al XX-lea în zonele sudice ale Statelor Unite, având proveniența în melodiile populației de culoare, urmași ai sclavilor de origine africană. La acestea s-au adăugat cântecele culegătorilor de bumbac din zonele sud-estice ale SUA, în stil blues, cântecele de leagăn și cele religioase (negro spirituals, gospel songs), precum și unele elemente ale muzicii europene (marșuri, imnuri, muzică populară), astfel că jazzul este considerat ca fiind prima formă de manifestare artistică care s-a dezvoltat în Lumea Nouă.

Istoria jazzului poartă pe de o parte amprenta localului, stilurile diferențiindu-se după locul unde au apărut și s-au dezvoltat, iar pe de altă parte, amprenta temporalului, diferențierile între stiluri fiind marcate de evoluția acestuia în decursul timpului. Jazzul a apărut în jurul anului 1900 în New Orleans (Louisiana) pe fondul unei structuri etnice extrem de diversificată, coexistând deopotrivă spanioli, francezi, englezi, dar și negri, urmași ai sclavilor de pe plantațiile de bumbac, sau creoli. Către anul 1910 apare stilul Dixiland, practicat îndeosebi de muzicieni albi și se afirmă tot mai pregnant orașul Chicago ca centru al muzicii jazz. In anii ’30 ai secolului trecut trendul este dat de stilul Swing, către sfârșitul anilor ’40 se impun stilurile Cool Jazz

45

și Hard Bop; iar în anii ’50 alte stiluri, precum Model Jazz sau Free Jazz. Concomitent, jazzul depășește frontierele Statelor Unite, în Brazilia luând forma stilului Bossa Nova, iar în Europa influențând puternic unele compoziții ale muzicii clasice (George Gershwin, Béla Bartók, Igor Stravinsky, Dimitri Șostacovici, Darius

Milhaud, Richard Oschanitzky etc).

Jazzul a fost puternic influențat și de muzica latino, care a influențat deopotrivă și muzica populară americană, muzica country sau rock-ul. Muzica latino este strict legată de stilul salsa, foarte popular în America Latină și care provine la origini din cabanera cântată în Cuba, influențată la început de muzica rurală din nordul Mexicului, iar ulterior de alte stiluri combinate, precum pop, jazz, rock, R&B.

Tot în America Latină s-a dezvoltat și muzica samba (carioca), cu origini în Africa, dar care a fost promovată în Brazilia, devenind astfel un dans național, o combinație de influențe africane, amerindiene și iberice. Primele încercări de a aduce samba în sălile de dans europene datează din jurul anilor 1923-1924, dar abia după cel de-al Doilea Război Mondial acest dans a devenit popular în Europa.

Muzica Reggae s-a născut în Jamaica în anii ’50 ai secolului trecut din dorința de libertate prin respingerea valorilor culturale europene și promovarea celor autohtone, fiind puternic influențată de muzica africană. Istoria muzicii Reggae se leagă se leagă îndeosebi de numele lui Bob Marley.

Muzica Pop reprezintă poate cel mai caracteristic exemplu de globalizare muzicală. Apărută în anii ’30 ai secolului trecut, ca muzică comercială, a fost influențată la început de stilurile blues și country, ajungând în prezent să reprezinte un adevărat conglomerat de stiluri (dance, disco, punk, funky, hip hop și chiar rock) în diferite proporții și combinații, răspândit pe tot Mapamondul.

Rock and Roll-ul își are originile culturale la sfârșitul anilor 1940 în S.U.A. și a apărut inițial prin combinarea muzicii country cu blues. Cântecele unor artiști precum Elvis Presley au contribuit la globalizarea acestui stil muzical, fapt ce a introdus diversificarea. Au apărut noi genuri și subgenuri: punk-rock, folk-rock, alternative-rock; trecând oceanul, se dezvoltă rock-ul britanic, promovat îndeosebi de The Beatles sau The Rolling Stones; psychedelik-rock, hard-rock, heavy-metal etc, din care s-au dezvoltat ulterior și alte subgenuri. In multe cazuri, în Marea Britanie și nu numai, rock-ul și îndeosebi genul punk a devenit un instrument de propagandă anarhistă.

Muzica hip-hop își are originile în New York-ul anilor 1970, avându-și rădăcinile în muzica Africii de Vest și a afro-americanilor, cât și în reggae-ul jamaican. Ca și celelate genuri muzicale, muzica hip-hop a evoluat continuu, diversificându-se și fiind cunoscută pe toate continentele.

Vom încheia această scurtă prezentare a interferențelor culturale din muzică cu genul house (muzica electronică), în fapt o sinteză a tuturor genurilor muzicale sintetizate electronic, adaptabilă îndeosebi discotecilor și cluburilor. De aceea, rădăcinile sale derivă din muzica disco, plasându-se prin anii ’60 ai secolului trecut, având încă de la început multe subgenuri și o evoluție difuză spațial, dată fiind globalizarea anterioară a genurilor muzicale din care a derivat.

46

Elementele de gastronomie

Globalizarea gastronomică, componentă a globalizării culturale se realizează

în general pe seama a doi factori: restaurantele cu specific, consecință la rândul lor a globalizării etnice și firmele transnaționale de alimentație publică.

Restaurantele cu specific național și internațional (Fig. 8) sunt o caracteristică a orașelor cosmopolite, care au atins un anumit grad de dezvoltare a serviciilor. In București existau la nivelul anului 2006 peste 160 de restaurante cu specific național și circa 70 cu specific internațional, majoritatea acestora fiind localizate în zona centrală, dar și în centrele de cartier care funcționează ca nuclee de relocalizare a fluxurilor globalizante la nivelul intravilanului prin intermediul activităților comerciale derulate în marile piețe agroalimentare și hipermarketuri. Acestea aduc în peisajul cultural bucureștean nu numai elemente culturale specifice, dar și o toponimie și o simbolistică proprie, ce tinde să intre tot mai mult în patrimoniul cultural autohton. Astfel, dragonul chinezesc, verdele islamic, portocaliul indian sau cedrul libanez sunt doar câteva dintre elementele de simbolistică intrate în peisajul cultural bucureștean prin intermediul acestora, după cum cuvinte ca tavernă, pub, pizza, paprika, fromage, croissant, tsatsiki, kus-kus, șaorma, halva, hamburgher sau hot-dog au intrat deja în lexicul curent al limbii române.

Fig. 8. Țări cu bucătării naționale prezente în restaurantele din București

De cealaltă parte, un mare impact îl au marile firme transnaționale de fast-food, direcționate aproape în exclusivitate către mediul urban și îndeosebi către Capitală (Tab. 1, Fig. 9).

47

Tabelul nr. 1

Polarizarea în mediul urban a unor mari rețele internaționale de alimentație publică

* orașe cu peste 100 000 locuitori. Date preluate de pe site-urile de Internet ale firmelor respective (actualizate la 1.01. 2007).

Fig. 9. Amplasamente McDonald’s în România (2007)

48

3.5. Conexiunile culturii globale de consum

Globalizarea culturii europene este un proces cunoscut, care s-a petrecut în timpuri istorice având drept promotori persoanele fizice, deplasarea acestora și deseori impunerea unui anumit mod de viață. Ceea ce se petrece astăzi este cu totul deosebit, pentru că vizează un anumit sector al activității umane, plurivalent și care se promovează utilizând mijloacele extrem de moderne și variate ale comunicării la mari distanțe, al interacțiunii complexe dintre parteneri care nu s-au întâlnit, poate, niciodată direct.

3.5.1. Cultura globală de consum și globalizarea economico-financiară

Fără îndoială, se poate afirma că una dintre componentele esențiale ale civilizației occidentale este cea tehnologică, tehnologia alături de ideologia liberal-democrată fiind elementele sale unificatoare, care au reușit să-i depășească puternica fragmentare etnică. În același timp, civilizația occidentală este o civilizație urbană, orașele constituind principalul indicator al progresului tehnologic și unul dintre principalele elemente distinctive dintre culturi și civilizații.

Limitele tehnologice și-au pus amprenta asupra civilizațiilor încă din cele mai vechi timpuri. Occidentul a „cucerit” lumea nu prin superioritatea ideilor, valorilor sau a religiei sale (la care mulți membri ai altor civilizații au fost convertiți), ci prin tehnologie și mai ales prin superioritatea sa în aplicarea violenței organizate. În decursul „expansiunii europene”, civilizațiile andine și mezoamericane au fost efectiv eliminate, civilizațiile indiană, islamică și africană au fost clar subordonate, iar cea chineză a fost supusă cel puțin parțial unei puternice influențe culturale occidentale. Numai civilizațiile rusă, japoneză și etiopiană, toate trei subordonate unor autorități imperiale extrem de centralizate, au fost capabile să reziste atacului occidental și să-și mențină o relativă independență.

Din punct de vedere al consecințelor asupra sistemului economic mondial, globalizarea implică următoarele aspecte: creșterea și multiplicarea corporațiilor transnaționale, creșterea mobilității capitalului, o nouă diviziune internațională a muncii în industrie și servicii, inclusiv administrație în centrele mondiale, extinderea piețelor și a investițiilor străine, apariția afacerilor transnaționale și extinderea transnațională a piețelor de consum (Knox P. L., 1998, p. 21-30)24.

Printre consecințele acestui proces se remarcă transnaționalizarea tehnologiei și difuzia rapidă a know-how, centralizarea excesivă a structurii financiare, creșterea importanței unor oligopoli și apariția unor organizații supranaționale care au diminuat rolul statelor. La acestea se adaugă globalizarea solidarității sindicale, proces rezultat din globalizarea inegalităților sociale ca urmare a tendințelor de maximizare a profitului. În epoca integrării, globalizării și tehnologiei, provocarea cu care se

24 Astfel, în scopul reprezentării intereselor firmelor și organizațiilor de afaceri la nivel internațional, a armonizării și facilitării comerțului internațional, a fost constituită, încă din 1920, Camera Internațională de Comerț (C.I.C.), organizație neguvernamentală cu sediul la Paris, ce reunește firme și organizații de afaceri din peste 120 de state și teritorii dependente și neautonome.

49

confruntă toate societățile este de a crea sisteme de guvernare cât mai eficiente care să promoveze, să sprijine și să susțină dezvoltarea umană25.

Noile piste de dezvoltare economică implică și o analiză a relației de localizare, care se poate deteriora, între producătorii de servicii și de bunuri industriale. Atât timp cât întreprinderile industriale, minele și activitățile agricole au nevoie de firme specializate pentru servicii care le asigură continuarea ciclurilor de producție, globalizarea apare ca o necesitate. Prosperitatea acestor producători direcți este dată de faptul că au piață de desfacere și că le este asigurat input-ul necesar continuării activității. În condițiile dezvoltării actuale a transporturilor și telecomunicațiilor, nu contează cât de departe sunt locurile de producție față de sediile lor centrale sau față de firmele de intermediere. În astfel de rețele pot fi ușor evitate rupturile care apar în lanțurile de producție, iar asocierea firmelor furnizoare de servicii înalt specializate cu cele direct producătoare de bunuri constituie un element de viabilitate a acestora din urmă. Prin forța lor economică este promovată și susținută cercetarea în domeniu, automatizarea proceselor de producție, introducerea inteligenței artificiale ca o variabilă a dezvoltării continue și durabile. În astfel de condiții, sediile marilor firme au tendința de a se concentra în locuri cheie la nivel planetar, de unde pot supraveghea întreaga piață mondială, pot anticipa evoluțiile acesteia pe perioade lungi și medii, dar pot să și reacționeze cu un pas mai devreme pe termen scurt.

Efectele interconectate ale capacităților de organizare a firmelor, ale creșterii sectorului terțiar și cuaternar, precum și ale progresului înregistrat datorită noilor tehnologii sunt contradictorii: pe de o parte detașează macropoli de dezvoltare mondială, iar pe de altă parte introduc inechități spațiale și fenomene de marginalizare. În această situație se remarcă strategiile marilor firme, care preferă reîntoarcerea rapidă a investițiilor care în planurile de perspectivă au deja traiectoriile stabilite pentru un interval mai mare sau mai redus de timp și introduc, prin favorizarea unor teritorii, inegalități în procesul de dezvoltare. Totodată, este vorba de o inechitate locală, care se traduce prin decalajele salariale enorme dintre cei care lucrează în sectoarele financiare (în special expertiză și control financiar) și cei din sectoarele de servicii banale.

Noul trend al economiei mondiale, explozia informațională și accesul la informație, asociate cu mobilitatea deosebită a capitalului, determină o diminuare a rolului statelor în reglarea proceselor economice. Am putea spune că sunt revitalizate unitățile spațiale de la nivel intra-național, regional, care se pot impune la nivel global. Un exemplu concludent este cel al regiunii Silicon Valley, care a devenit una dintre regiunile strategice ale lumii, în care se creează noua tehnologie, dar care are nevoie de un mare pol, precum Los Angeles sau New York, spre a se impune la nivel

25 Dezvoltarea umană reprezintă un proces de lărgire a orizontului de alegere al oamenilor dintr-o societate dată, realizat prin asigurarea unei expansiuni corespunzătoare a capacităților acestora, astfel încât oamenii să se poată bucura de o viață lungă, sănătoasă și creativă și să participe activ la deciziile care afectează viața și care influențează mersul comunităților în care trăiesc. Politicile care țin seama de dezvoltarea umană pot permite indivizilor să dobândească anumite capacități care să îi facă să se simtă mai puțin vulnerabili în procesul de tranziție. (Raportul Național al Dezvoltării Umane, România, 2000, p. 23)

50

mondial. Aceste noi tipuri de activități conduc și la apariția unei categorii speciale de manageri și profesioniști, care asigură caracterul transnațional al serviciilor.

În prezent se cristalizează două principale curente de opinie asupra economiei mondiale: unul ce proclamă o perioadă de prosperitate, asemănătoare cu cea din a doua jumătate a secolului al XIX-lea; în celălalt capitalismul evoluează nu la maxima capacitate din punct de vedere al randamentului economic, dar acceptabil din punct de vedere social, pentru a controla relațiile dintre oameni. Aceasta este viziunea celor care apreciază că societatea capitalistă a câștigat în domeniul producției, însă a pierdut în ceea ce privește echitatea socială, impunându-se deci, un nou mod de distribuire a veniturilor.

Încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dezvoltarea socială s-a bazat pe libertatea de mișcare a capitalului și a forței de muncă. Joseph Schumpeter26, a cărui analiză a dezvoltării capitaliste s-a concentrat asupra „distrugerii creative”, a recunoscut că, atunci când un sistem se destramă, potențialul de creștere se îndreaptă în toate direcțiile și apar structuri noi care pot genera brusc importante creșteri economice. În prezent, lumea s-a schimbat în sensul oportunităților descrise de Joseph Schumpeter, premizele acestor schimbări constând în:

continua îmbunătățire a tehnologiei care a sporit foarte mult posibilitatea comunicării și a redus la zero impedimentul distanțelor;

sfârșitul comunismului și apariția de noi piețe, ca și abandonarea alianțelor și a priorităților tradiționale în politica internațională;

determinarea structurilor statal-corporatiste, întruchipate în statul bunăstării și în reglementări stricte în toată Europa, dar și în multe state în curs de dezvoltare;

eliminarea inflației în majoritatea statelor cu industrie puternic dezvoltată.

Aceste patru surse de schimbare vor transforma complet economia mondială, noi țări, noi industrii, noi persoane vor deveni lideri economici, noi alianțe, noi fuziuni și noi curente de trafic internațional se vor cristaliza.

Deși inițial s-a crezut că globalizarea economică ar distruge nivelele locale, în realitate se pare că aceasta le articulează și le organizează mai bine. Apariția unor noi centralități a implicat o multiplicare și o redimensionare a relațiilor dintre așezări, o mai mare flexibilitate a specializării funcționale a acestora. În același timp, au fost adoptate strategii economice locale și alianțe stategice între orașe, precum organizația „Eurocities”, care reunește 58 de mari orașe, organizații care au stabilit mai multe domenii de cooperare. Printre acestea se detașează cele care țin de calitatea vieții, dezvoltare economică, bunăstare socială, cultură, transport și mediu. Politicile antreprenoriale, care constituie baza globalizării, conduc totdeauna la ideea unui neo-liberalism, deci inclusiv la propagarea acestei ideologii. Un sprijin deosebit în relansarea globalizării și al neo-liberalismului îl au organizațiile neguvernamentale, care s-au multiplicat rapid.

În economia mondială contemporană, valoarea bunurilor și serviciilor care rezultă din investițiile externe o depășește considerabil pe cea a exporturilor propriu-zise de mărfuri pe plan mondial. Prin urmare, investițiile externe reprezintă

26 apud. Rudi Dornbusch, Capitalismul în epoca de aur?, în traducerea lui Carmen Iordache. Joseph

Schumpeter este profesor emerit în economie la Institutul de Tehnologie din Massachusetts (MIT) și a economist șef la Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială.

51

principalul instrument de dezvoltare al relațiilor economice internaționale, ele stând la baza apariției și dezvoltării societăților transnaționale. În prezent, investițiile externe directe sunt cele care dețin ponderea majoritară, ele depășindu-le net ca importanță pe cele de portofoliu. Statele Unite dețin rolul preponderent, atât ca „țară sursă”, cât și ca „țară gazdă” a investițiilor externe directe, în comparație cu celelalte țări dezvoltate.

După cel de-al Doilea Război Mondial, acest tip de investiții s-a orientat cu preponderență către țările cu economie puternic dezvoltată, axa nord-nord devenind mult mai atractivă decât cea nord-sud. Concomitent, s-a modificat și structura pe ramuri a investițiilor externe directe, cea mai mare parte a lor fiind atrasă în producția de înaltă tehnologie și în serviciile aferente acesteia. Printre avantajele investițiilor externe directe, ale implantării de filiale peste graniță, se numără posibilitatea ocolirii barierelor vamale, acolo unde acestea există. În condițiile unor politici comerciale protecționiste este tot mai dificil să se păstreze o piață numai pe calea exporturilor. De aceea, devine tot mai necesar să se producă în străinătate.

Modalitățile concrete de implantare a investițiilor externe directe cuprind un evantai extrem de larg, de la o participare minoritară, până la deținerea integrală a capitalului unei filiale. În cele mai multe cazuri, societatea principală preferă la început o participație la o întreprindere străină deja existentă, mai rare fiind cazurile când filiala se construiește pe loc gol. Filialele implantate în exterior au nevoie de mașini și utilaje, de cunoștințe tehnice, pe care le procură, în cea mai mare parte, din țara de origine. O societate transnațională poate profita cel mai bine de pe urma diferențelor dintre ratele naționale ale dobânzii. Utilizând rețeaua de comunicații dintre filialele externe, firma transnațională va împrumuta acolo unde condițiile sunt cele mai favorabile și va acorda fondurile obținute unei filiale care altfel ar fi fost supusă, ca și firmele concurente, efectelor politicii „banilor scumpi”. Acționând concomitent în mai multe țări, societățile transnaționale profită din plin de pe urma fluctuațiilor monetare. De obicei, se cumpără masiv moneda țării unde se așteaptă o revalorizare, pentru ca, după aceea, să fie schimbată pe monedele ale căror cursuri au rămas constante, rezultând astfel câștiguri considerabile.

Tendința generală a societăților transnaționale este de a-și lărgi continuu sfera de dominație atât în interiorul țării de origine, cât și pe piețele situate în diferite țări. Orice firmă transnațională se manifestă concomitent în trei spații macroeconomice: cel național, autohton, în cazul societății principale (mamă), cel străin, în cazul filialelor și cel internațional, ori de câte ori este vorba despre schimburile dintre unitățile care o compun sau dintre acestea și restul lumii. Prin apariția și dezvoltarea acestor societăți, sfera spațială de activitate a firmei se lărgește considerabil. Ea nu mai este ca odinioară, o entitate izolată. Are loc o interacțiune, o interpenetrație între domeniile micro, macro și mondoeconomic. În virtutea relațiilor dintre societatea-mamă și filialele din străinătate, precum și dintre filiale, societățile transnaționale își desfășoară activitatea în cadrul unei piețe proprii, care este o piată internațională, globală.

În fruntea societăților tansnaționale se află cele de origine americană. Un recent clasament al primelor zece companii pe plan mondial27, după valoarea lor de

27 Transnational Corporations in World Development. Trends and Prospects, New York, 1998.

52

piață, plasa pe primul loc pe General Electric, cu 271,64 miliarde dolari, urmată de

Microsoft, Royal Dutch Shell, Coca-Cola, Exxon, Merck, Pfizer, NTT, Wall-Mart

Stres și Intel, cea mai mare parte a lor fiind de origine americană. În același clasament, 60 din primele 100 și 480 din primele 1 000 de companii menționate sunt de asemenea, de origine americană. Companiile americane se mențin în top și în alte clasamentele alcătuite după cifra de afaceri sau profit, ceea ce argumentează plasarea

S.U.A. ca principal nucleu de globalizare al fluxurilor economice contemporane.

Prin caracteristicile sale esențiale, societățile transnaționale tind spre expansiune, spre creerea unor piețe globale. Ele au demonstrat capacitatea de a transgresa atât frontierele naționale, cât și pe cele ale organizațiilor integraționiste interstatale. Societățile transnaționale constituie forțele cele mai importante de determinare și de promovare a interdependențelor mondiale, manifestându-se simultan în toate spațiile economice cunoscute: (micro-, macro- și global), ștergând de fapt granițele dintre ele. Fiecare societate transnațională are drept scop final să devină o firmă globală care să proceseze produse globale.

Stategii de expansiune a unei firme transnaționale de fast-food: McDonald’s

McDonald’s în spațiul islamic (Kuwait)

Istoria Mc Donald’s a început în anii ’40 ai secolului trecut la San Bernandino în California, când frații Dick și Mac Donald aveau un mic restaurant în apropierea unei autostrăzi, care le aducea un venit anual de circa 200 000 dolari, sumă considerabilă la acea dată. Ei au renunțat la vechiul meniu, complex, alcătuit din 25 de produse, în favoarea unuia mult mai limitat, cu doar nouă: hamburgher, cheeseburger, trei feluri de băuturi răcoritoare, lapte, cafea, cartofi prăjiți și plăcintă, la care s -au mai adăugat, la puțin timp după deschidere, încă un sortiment de cartofi prăjiți și unul de răcoritoare. Pentru a onora comenzile într-un interval de timp cât mai scurt, a fost necesară reproiectarea bucătăriei, dotată cu echipamente din inox, astfel încât să se ușureze cât mai mult mișcarea personalului. In același timp, prețul hamburgherilor a fost redus de la 30 la 15 cenți bucata, ceea ce a favorizat o mărire considerabilă a comenzilor. Noul restaurant al fraților McDonald’s a fost deschis în decembrie 1948, după Război, într – un context economic și social foarte favorabil: victoria americană din cel de-al Doilea Război Mondial, explozia demografică, dezvoltarea economică spectaculoasă a Californiei, care a favorizat o frenezie a consumului. In aceste condiții, la începutul anilor ’50, profitul micii fabrici de hamburgheri ajunsese la

350 000 dolari, aproape dublu față de fostul restaurant. Succesul lor a fost mediatizat în presa de specialitate, astfel că în doar o lună de la apariție, frații McDonald’s au primit peste 300 de cereri de francize din întreaga lume. Restaurantul primului francizat situat la Phoenix în Arizona a deschis astfel un întreg lanț, clădirea alb-roșie cu plăci din țiglă și străjuită de cele două arce aurii, devenind marca primului val de restaurante McDonald’s și unul dintre cele mai cunoscute simboluri din S.U.A. Bucătăria noului restaurant semăna mai mult cu o hală de producție fiind de două ori mai mare decât cea din San Bernandino și a fost proiectată de frații McDonald’s după ce au studiat pașii pe care trebuiau să-i facă angajații pentru a satisface o comandă.

In 1955 a fost numit agent exclusiv pentru franchising al McDonald’s în S.U.A., Ray Kroc, un fost distribuitor de dozatoare pentru băuturi răcoritoare. Prototipul său de restaurant a fost deschis la 15 aprilie 1955 în localitatea Des Plaines (statul Illinois), iar până la sfârșitul anului 1956 acesta reușise să

53

dezvolte o rețea de 14 restaurante cu încasări de 1,2 milioane dolari. A urmat o dezvoltare explozivă, astfel că până în 1960 rețeaua McDonald’s s-a extins la 238 de restaurante, cu vânzări totale de 37,6 milioane dolari. În 1963, restaurantele vindeau deja un milion de hamburgeri pe zi. Doi ani mai târziu, compania a făcut prima emisiune de acțiuni, prețul inițial al unei acțiuni (22,5 dolari) dublându -se în doar câteva săptămâni de tranzacționare. La 5 iulie 1966, McDonald's a fost listată la bursa din New York; în 1967, prețul unui hamburger a crescut de la 15 la 18 cenți, aceasta fiind prima creștere de prețuri de când frații McDonald au lansat afacerea. În anul următor a fost deschis restaurantul cu numărul 1 000, în Des Plaines, aproape de cel deschis în 1955. În 1970, vânzările au atins cifra de 587 milioane dolari, în cele 50 de state ale S.U.A. și alte patru țări; primul miliard de dolari a fost realizat în 1972. În 1975, a fost deschis și primul restaurant drive-thru, în Arizona (în prezent, 50% din vânzări sunt obținute prin acest sistem); în același an, compania avea încasări de 2,5 miliarde dolari, din 3.076 restaurante în 20 de țări; un an mai târziu a fost vândut hamburgerul cu numărul de ordine 2 000 000 000. La aniversarea a 25 de ani de la înființare, McDonald's avea 6.263 de restaurante în 27 de țări, cu vânzări totale de 6,2 miliarde dolari. În anul 1984, anul morții fondatorului, compania avea o cifră de afaceri de 10 miliare de dolari și opera 8 300 de restaurante în 36 de țări. Practic, atunci se deschidea un nou restaurant la fiecare 17 ore, iar volumul mediu al vânzărilor era de 1.264.00 dolari. În 1990, vânzările erau de 18,7 miliarde și se consumaseră 80 de miliarde de hamburgheri.

Prima țintă a expansiunii dincolo de granițele S.U.A. a fost Canada (1967). În prezent aici funcționează peste 1 000 de restaurante, constituind cel mai mare lanț de restaurante din țară. În Japonia, s-a înființat o firmă mixtă cu Den Fujita, un importator de articole de îmbrăcăminte. Primul restaurant a fost deschis în 1971 într-un mic local din cartierul comercial Ginza al capitalei Tokyo. În prima zi s-a încasat echivalentul a 3 000 de dolari; în prezent, McDonald's are în Japonia peste 2 300 de restaurante, dublu față de cel mai puternic competitor. În 1971 au mai fost deschise primele unități în Germania și Australia, apoi în Franța și Marea Britanie. În prezent, în Franța sunt deschise 625 restaurante, iar în Marea Britanie, mai mult de 700. Aceste șase țări contribuie acum cu aproximativ 80% la veniturile din activitățile internaționale.

Negocierile pentru pătrunderea pe piața rusă au început încă din perioada jocurilor olimpice de la Montreal din 1976 însă s-au finalizat prin deschiderea primului restaurant McDonald's la Moscova abia pe 31 ianuarie 1990, când în pofida vremii geroase, peste 30 000 de persoane au stat la coadă pentru a-l vizita. Acesta reprezenta cea mai mare întreprindere mixtă din U.R.S.S.; în curând, restaurantul avea să servească între 40 000 și 50 000 de consumatori zilnic (15 milioane în primul an). A urmat pătrunderea pe piața chineză (primul restaurant a fost dechis la Beijing pe data de 23 aprile 1992) și pe cea a Europei de Est. In România erau la 1 noiembrie 2007 – 57 restaurante McDonald’s; dintre care 27 numai în București (47% din total), celelalte fiind localizate în alte orașe mari din țară, reședințe de județ28. Orientul Mijlociu a fost abordat în 1993, primul restaurant fiind deschis la Ierusalim; au urmat

Arabia Saudită, Oman, Kuwait, Egipt, Bahrain, Emiratele Arabe Unite și Qatar. Din respect pentru culturile locale, restaurantele din țările arabe au un meniu halal, ceea ce înseamnă conforme cu normele Islamului privind prepararea mâncărurilor, mai ales din carne de vită. În plus, în restaurantele din Arabia Saudită nu sunt expuse păpuși sau postere reprezentându-l pe Ronald McDonald (unul dintre simbolurile companiei, foarte popular mai ales în S.U.A.), Islamul interzicând „idolii”. Primul local kosher a a fost deschis în 1995 într-o suburbie a Iersualimului – în meniu nu sunt incluse produse pe bază de lapte, iar localul este închis sâmbăta. Și în India a trebuit să se adapteze: carnea de vită a fost înlocuită cu cea de oaie, varianta locală a Big Mac-ului fiind Maharaja Mac. Toate acestea nu fac decât să dea dreptate fondatorului, care exclamase la începuturi că va merge peste tot! Poate și de aceea unele restaurante au fost deschise în cele mai neașteptate locuri: în baze militare al Armatei S.U.A., pe feriboturi în Marea Baltică, în stațiile de metrou din București sau în clădiri vechi de peste 700 de ani, cum este cazul la Freiburg (Germania) și Shrewbury (Anglia).

În prezent, McDonald's servește 38 de miioane de consumatori în fiecare zi – 20 de milioane numai în S.U.A., într-un număr de aproximativ 23 000 de restaurante în peste 100 de țări. McDonald's este una dintre cele mai puternice și cunoscute mărci din lume, împreună cu Coca-Cola, distribuitorul exclusiv de băuturi răcoritoare pentru toate restaurantele. Este o companie în plină dezvoltare, cu peste 2.000 de noi intrări în rețea în fiecare an (adică, la fiecare cinci ore). Este una dintre cele mai mari corporații din lume, cu vânzări de peste 31 miliarde dolari și venituri nete de 1,5 miliarde USD.

28 Sursa: www.mcdonald’s.ro.

54

3.5.2. Globalizarea politică și impactul său în plan cultural

Componenta politică a globalizării tinde din ce în ce mai mult să aibă la bază miza economică. Ideologia și politica economică se află într-un raport biunivoc: ideologia determină tipul de politică economică, în vreme ce globalizarea economiei determină globalizarea intereselor, făcând astfel posibilă concilierea reciprocă a acestora prin măsuri politice specifice. S-a trecut astfel de la „realismul politic”, ce exprimă interesele singulare ale marilor puteri, promovate, la nevoie prin mijloace militare, la un nou sistem de cooperare internațională („noua ordine mondială”), în care scopul esențial al marilor actori internaționali îl reprezintă generarea și menținerea păcii. Constituirea organizațiilor internaționale prin libera asociere a statelor cu opțiuni și interese comune, reprezintă în acest sens, principalul vector al globalizării politice ce caracterizează societatea contemporană.

Primul pas în acest sens l-a constituit fondarea, în octombrie 1945, a

Organizației Națiunilor Unite (O.N.U.), având ca obiective fundamentale menținerea păcii și securității internaționale, prin luarea de măsuri colective eficiente împotriva actelor de agresiune, clădirea unui nou tip de relații internaționale pe principiul coperării, înțelegerii și respectului reciproc29.

Dintre toate continentele, Europa este cel mai bine structurat prin organizații regionale, diferite atât ca obiective urmărite, cât și ca domenii de interacțiune sau ca grad de integrare. Această proliferare de organizații internaționale reprezintă în același timp o șansă dar și o slăbiciune pentru Europa: șansă deoarece integrările regionale permit învingerea neîncrederii între popoare și apropierea între guverne și slăbiciune pentru că, fiind prea numeroase, acestea exprimă fragmentarea și neputința Europei de a constitui un cadru pentru gestionarea riscurilor și amenințărilor cu care se confruntă.

Organizația Tratatului Nord-Atlantic (N.A.T.O.)30, pact de alianță semnat la Washington la 4 aprilie 1949, constituie principala structură politică și militară integrată a blocului occidental. Scopul său a fost de a servi politicii de îngrădire a expansiunii comunismului în timpul „Războiului Rece” și de a asigura securitatea în regiunea Atlanticului de Nord (Tămaș S., 1993, p. 306). Structurile sale politice și militare au fost definite prin Convenția de la Ottawa din 20 septembrie 1951 care regrupa 10 state europene: Belgia, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și două state nord-americane: S.U.A. și Canada. Acestora li s-au adăugat, în 1952, chiar dacă nu sunt riverane ale Atlanticului de Nord, Grecia și Turcia; în 1955 R.F. Germania; în 1982, Spania. Deschiderea către Est s-a făcut în 199731 prin integrarea Republicii Cehe, Poloniei și Ungariei, primii noi membri ai N.A.T.O. care au făcut

Până la fondarea sa, aceste obiective intrau în sarcina Ligii Națiunilor (fondată în 1919) și Curții de Arbitraj (fondată prin convențiile privind reglementarea pașnică a disputelor internaționale adoptate la Conferințele de la Haga din 1899 și 1907), pentru a contribui la rezolvarea prin arbitraj internațional a conflictelor dintre state, care nu pot soluționate pe căi diplomatice (Matei H. C., Neguț S., Nicolae I., Șteflea N., 1985, p. 772, 775).

North Atlantic Treaty Organization.

Decizia N.A.T.O. de a-și lărgi aria de influență în Europa prin acceptarea a trei noi state: Cehia, Polonia și Ungaria.

55

parte din fostul Tratat de la Varșovia 32, urmată în 2004 de o altă premieră: integrarea statelor baltice (Estonia, Letonia și Lituania) foste republici ale U.R.S.S., alături de

România, Bulgaria, Slovacia și Slovenia (Tab. 2).

Tabelul nr. 2

Tratatul Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) (1 ianuarie 2005)

for International Reseach, Ed. Corint, București.

32 În martie 1966, președintele Republicii Franceze, Charles de Gaulle a decis retragerea armatei franceze din comandamentul militar integrat al N.A.T.O., ca o măsură de reafirmare a independenței față de S.U.A., Franța continuând însă sâ facă parte, din punct de vedere politic, din Alianță. Cu acest prilej, sediul N.A.T.O. care fusese inițial stabilit la Paris a fost transferat la Bruxelles, iar U.S. Army și-a evacuat bazele pe care le avea în Franța. În 1974, Grecia a încetat și ea să participe la sistemul integrat politico-militar N.A.T.O., ca urmare a invadării Ciprului de către Turcia.

56

Prăbușirea comunismului și extinderea sistemului democratic în estul Europei a impus o modificare esențială a strategiei N.A.T.O., prin transformarea sa tot mai evidentă dintr-o alianță militară într-o organizație politică, cu rol de garant al securității și democrației. Destabilizată, în mod paradoxal, după „victoria” asupra Pactului de la Varșovia, Alianța se află acum în căutarea unei noi legitimități care o obligă să-și redefineasă strategia, misiunile, organizarea și mijloacele de acțiune în fața unor noi amenințări: adâncirea decalajelor Nord-Sud, incertitudinile din Est și, nu în ultimul rând, terorismul internațional și criminalitatea organizată. Pe de altă parte, s-au multiplicat cererile de aderare ale statelor est-europene33, ca o măsură de protejare față de o eventuală revenire a Rusiei la o politică expansionistă (Carroué E, 1995, p. 11734). În ianuarie 1994 Alianța propune „parteneriatul pentru pace”, ca o antecameră a unor viitoare aderări.

Aceste perspective au creat premizele unei ample reconsiderări a logicii blocurilor militare, doctrină care a structurat ansamblul raporturilor mondiale după 1945, Alianța devenind instrumentul militar cel mai adaptat transpunerii în practică a cererilor O.N.U. pentru operațiuni militare, umanitare sau de „interpunere” între forțele beligerante.

Integrarea vest-europeană, proces indus de globalizare, reprezintă în același timp și o expresie a fragmentării, manifestată prin reafirmarea identității Europei ca un partener de prim rang al S.U.A. în „noua ordine mondială”. Deși ideea de uniune europeană datează de aproape două milenii35, bazele constituirii sale au fost puse la 18 aprilie 1951 prin formarea, la Paris, a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.), din care făceau parte R.F. Germania, Franța, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg, nucleul viitoarei C.E.E.

Cel mai important pas în integrarea economică europeană a fost făcut la 25 martie 1957, prin semnarea la Roma a tratatului de constituire a Comunității Europene pentru Energia Atomică (C.E.E.A.)36, și a Comunității Economice Europeane (C.E.E.), principalul organism de integrare europeană, având ca obiective desființarea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative în comerțul dintre statele membre, stabilirea unui tarif vamal comun și a unei politici comerciale comune față de țările terțe, libera circulație a bunurilor, forței de muncă, serviciilor și capitalurilor, instituirea unor politici comune în domeniul agriculturii, transporturilor, energeticii etc. Cei care au conceput Uniunea doreau în primul rând constituirea unei federații care să reunească statele care s-au confruntat tragic în cel de-al Doilea Război

Mondial: Germania, Franța și Regatul Unit. Dacă acest proiect exprima, în ansamblu, o dorință incontestabilă de pace, el presupunea, în același timp, în contextul geopolitic al Războiului Rece, ideea că unite, statele europene, democratice și capitaliste, rezistau mai bine amenințărilor politice, economice și militare reprezentate de statele

Albania și Croația au aderat în 2009.

În lucrarea Dictionnaire de Géopolitique, Flammarion, Paris, coord. Yves Lacoste.

Roma era considerată atunci „centrul lumii” și a promovat ceea ce este cunoscut în istorie sub numele de pax romana, înlocuită ulterior cu pax christiana.

C.E.E.A. (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice sau Euratom) își propune coordonarea politicilor țărilor membre în domeniul cercetării științifice și creerea unei piețe comune pentru materialele și echipamentele nucleare.

57

din Blocul Comunist (Giblin-Delvallet B., 1995, p. 1551)37. Pentru adversarii unității Europei, C.E.E. reprezenta un instrument al imperialismului american, susținut de burghezia din afaceri gata de a sabota independența națională pentru a-și îmbogăți profiturile. La aceasta se adăuga temerea, manifestată mai ales în Franța, pentru renașterea unei Germanii puternice. Pe de altă parte, britanicii respingeau orice formă de cooperare supranațională europeană pentru a-și conserva legăturile lor privilegiate în cadrul Commonwealth-ului și cu S.U.A. Aderarea Marii Britanii s-a realizat totuși

în primul val de extindere a C.E.E. (1972), împreună cu Irlanda și Danemarca, urmată în 1981 de Grecia, iar în 1986 de Spania și Portugalia.

Preambulul extinderii către est a Uniunii Europene a fost făcut însă la 1 ianuarie 1995 când trei dintre statele așa-numitei „zone gri” a Continentului, ce desemna zona tampon dintre fostele blocuri politico-militare, au aderat la structurile de cooperare europeană. Era vorba de Austria, Suedia și Finlanda. Sfârșitul antagonismului Est-Vest a făcut să devină fără rost neutralitatea lor, statut care le împiedica să se alăture integrării europene. In plus, cele trei state îndeplineau atât criteriul politic, fiind democrații vechi și stabile, cât și pe cel economic fiind țări dezvoltate din punct de vedere economico-social și deci nu reprezentau o povară pentru bugetul U.E. In alte două țări (Elveția, 1992 și Norvegia, 1994), populația s-a opus prin referendum aderării la Uniunea Europeană.

Lansarea oficială a procesului de extindere către centrul și estul continentului38 s-a făcut la Helsinki în decembrie 1997 și viza 13 state: 7 din fostul Bloc Comunist (Bulgaria, Republica Cehă, Polonia, România, Slovacia, Slovenia și

Ungaria), trei care au făcut parte integrantă din U.R.S.S. (Statele baltice – Estonia, Letonia și Lituania) și alte trei din bazinul mediteraneean (Cipru, Malta și Turcia). Această ultimă categorie de state, deși nu s-au aflat sub influența ideologică a U.R.S.S., prin prisma performanțelor economice se situează sub media U.E., fiind în plus afectate și de o serie de tensiuni politice (divizarea Ciprului, tendințele separatiste ale kurzilor în Turcia etc). Atât din punct de vedere al numărului de state implicate, cât și sub aspectul riscurilor pe care le ridică din punct de vedere economic, social și politic, ultimele extinderi sunt fără precedent implicând costuri ridicate, dar și riscuri generate de capacitatea de absorbție a acestora de către vechile membre.

Tabelul nr. 3

Uniunea Europeană (U.E.) (1 ianuarie 2007).

În lucrarea Dictionnaire de Géopolitique, Flammarion, Paris, coord. Yves Lacoste.

Concretizată în 2004 când au fost integrate Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Malta,

Polonia, Slovacia, Slovenia și Ungaria și în 2007, prin integrarea României și Bulgariei, astfel că numărul statelor membre a evoluat de la 15 la 27.

58

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea Europeană, cu completări.

Prin decizia de extindere luată la Helsinki, Europa a inaugurat un nou model de dezvoltare bazat nu pe potențialul unei țări, ci pe cel al unei întregi regiuni geografice. Centrul de greutate al procesului de extindere s-a deplasat din sfera economică în cea geopolitică. Integrarea fostelor țări socialiste a însemnat pentru acestea alternativa la vechiul sistem, consfințind ieșirea definitivă a acestora din sfera de influență a Rusiei. Toate acestea se justifică prin prisma raporturilor geopolitice pe care le are Uniunea Europeană cu celelalte centre de putere ale lumii contemporane în cadrul procesului de globalizare a economiei.

Poziția geografică și geopolitică constituie acum principalele atuuri ale țărilor invitate la negocierile de aderare. Astfel, Lituania, Letonia și Estonia izolează Rusia,

îngreunându-i accesul la Marea Baltică. Rusia rămâne doar cu enclava Kaliningrad (între Lituania și Polonia), fiind nevoită să se reorienteze spre zona Sankt Petersburg și mai ales spre „calea maritimă de nord” prin Murmansk, mult mai costisitoare, unde ghețarii îngreunează navigația o mare parte a anului. Sub Petru cel Mare, când avea capitala la Sankt Petersburg (Petrograd), Rusia a fost o țară prosperă, mult legată de Occident, liberală și deschisă schimburilor comerciale. Pierderea statelor baltice izolează Sankt Petersburgul și condamnă Rusia la izolare și regres economic. Aderarea României, Bulgariei și Turciei are drept consecință tot izolarea Rusiei, prin limitarea accesului acesteia la Marea Neagră (Ucraina face parte din G.U.A.M., organizație constituită tocmai pentru a limita hegemonia Rusiei în cadrul C.S.I.). In aceste condiții, ea nu va mai putea să joace un rol important în această zonă. Iată de ce politicienii ruși nu agreează Occidentul, opunându-se extinderii spre est a

59

structurilor de cooperare europeană și euro-atlantică și orientându-și sistemul de alianțe spre Asia, îndeosebi spre Iran, India și China.

Au mai fost chemate la negocieri și au aderat la U.E. în 2004, Malta și Cipru. Decizia în ceea ce le privește este justificabilă tot din punct de vedere geopolitic. Astfel, în teoria zonei pivot, MacKinder spunea că „Anglia va fi în Middle Ocean o Maltă la altă scară”. Din această afirmație se poate deduce cât de important este, pentru cineva care încearcă să domine Marea Mediterană, să aibă în sfera lui de influență un stat cum este Malta. Datorită poziției sale geografice, între Sicilia și țărmurile Africii, Malta poate conferi nu doar avantajul de a domina marea, ci și pe acela de a avea o mare influență în nordul continentului african. Importanța Maltei pentru Uniunea Europeană nu este așadar economică, demografică sau teritorială, ci geostrategică, Malta funcționând ca un stat pivotal al intereselor Europei Unite (și îndeosebi ale Marii Britanii) în bazinul mediteraneean și în Africa de Nord.

Ciprul este de asemenea o țară cu o poziție geostrategică de mare importanță pentru Uniunea Europeană, care îi asigură o funcție pivotală între Europa, Asia Mică și Africa de Nord. In plus, aderarea Ciprului la U.E., în condițiile în care Grecia este membră iar Turcia a început negocierile pentru aderare poate și ar trebui să conducă la rezolvarea în cadrul U.E. a problemei legate de divizarea insulei.

Pe de altă parte, acceptarea candidaturii Croației și a Republicii Macedonia (FYROM) echivalează cu voința politică a Europei unite de a transforma regiunea Balcanilor într-un pol de stabilitate. In acest sens, depunerea candidaturii Serbiei, de mare importanță, pare a fi o problemă de timp.

In concluzie, se poate afirma că decizia de extindere spre est a Uniunii Europene este una politică. Prin aderarea noilor state, aceasta va putea să controleze Marea Neagră cu strâmtorile Bosfor și Dardanele, precum și Marea Baltică; prin urmare, va deține principalele rute comerciale din zonă, extinzându-și astfel zona de influență atât în plan comercial cât și economic, prin extinderea pieții de desfacere și de aprovizionare cu materii prime, cât mai ales în plan politic prin reducerea decalajelor economice dintre țările membre, condiție esențială pentru câștigarea supremației de putere mondială în secolul al XXI-lea. Ratificarea noului tratat al U.E. constituie în acest sens pasul politic decisiv menit să rezolve criza instituțională generată de respingerea prin referendum în unele state, a Constituției Europene și să asigure coerență acțiunilor U.E.

3.5.3. Globalizarea etnică. Națiunile multietnice, factor de diversificare culturală Componenta etnică a globalizării derivă din consecințele pe termen lung ale

migrațiilor internaționale definitive. Caracterul și intensitatea proceselor de colonizare, asociată cu gradul de rezistență la asimilare a culturilor autohtone, sunt principalii factori ce au conturat caracteristicile actualelor națiuni din continentele extraeuropene. Factorii politici (războaie, regimuri politice ostile sau dictatoriale), dar mai ales cei economici determină importante fluxuri demografice transcontinentale: din regiunile subdezvoltate ale Africii, Asiei de Sud și Sud-Est și Americii Latine către țările industrializate din Uniunea Europeană și America de Nord. Iau naștere astfel, pe fundamentul unor vechi națiuni europene, națiunile multietnice, mărirea

60

continuă a numărului și volumului minorităților conducând la un adevărat mozaic

etnic39.

Originile acestui fenomen se pierd în Evul Mediu: mai întâi marile descoperiri geografice și formarea imperiilor coloniale (Anexa); comerțul cu sclavi din secolele XVII-XVIII ce a stat la baza metisării populației Americilor, apoi, începând cu secolul al XIX-lea, migrațiile determinate de „cucerirea vestului” american, de descoperirea unor importante resurse de materii prime și de „revoluțiile industriale”. Viteza cu care America a fost colonizată reprezintă unul dintre cele mai palpitante episoade din în storia omenirii. De-a lungul unei singure generații, vaste întinderi de păduri și preerii au fost transformate în ferme și orașe industriale. La început, coloniștii au avansat de-a lungul râurilor, ulterior au început să umple spațiile de pe întreg cuprinsul părții centrale a țării. Apoi, în mod dramatic, mișcarea populației a făcut un salt spre Pacific40. Motivul a fost descoperirea aurului în California de Nord, în 1849. Pe atunci, se descoperise de asemenea un traseu prin munți spre văile unde se desfășurau munci agricole de pe coasta de nord-vest, cunoscut sub numele de „Oregon Trail” (Mittleman E. N., 1993, p. 13-14). Mulți oameni care veneau aici, părăseau Estul nemulțumiți de posibilitățile care li se ofereau, sau atrași de aventură. Mulți veneau din străinătate, mai ales din Europa, în căutarea libertății politice sau religioase, alții fugeau de sărăcie și foamete. Înainte de 1900, majoritatea coloniștilor au venit din Europa de Nord și de Vest, la care se adaugă colonizările cu negri africani (sclavi), mai ales în statele sudice și sud-estice; apoi din Europa de Sud și de Est, din Asia și America Latină. Se apreciază că numai între anii 1851 și 1901, 72% din populația Irlandei a emigrat, în S.U.A. trăind astăzi mai mulți irlandezi decât în țara de origine (Hadjiev K. S., 2000, p. 93).

Punctul culminat al mișcării a fost atins în perioada dintre 1901 și 1910, când au intrat în S.U.A. aproximativ 8 800 000 persoane. Dinamica dezvoltării industriale din vestul îndepărtat a antrenat mulți americani de pe întreg teritoriul țării care s-au mutat în vest pentru a profita de oferte noi de locuri de muncă și de noile perspective existente aici. Între anuii 1970 și 1980, populația statelor vestice (Washington, Oregon și California) s-a mărit cu 5 milioane de oameni. În aceeași perioadă de 10 ani, în timp ce populația S.U.A. per-total a crescut cu 11,4%, populația statului Arizona s-a dublat. Națiunea americană poate fi considerată astfel ca fiind prima națiune multietnică41, a cărei coeziune se bazează pe un naționalism civic, fundamentat pe principii și valori comune. Încercând o prognoză asupra evoluției națiunii americane, L. Miller apreciază că la sfârșitul secolului XX America va deveni „mai puțin occidentală, mai puțin albă și mai puțin anglo-saxonă”42.

39 Se apreciază că unul din cinci francezi are origine străină, îndeosebi magrebiană sau vietnameză. Similar este și cazul națiunilor britanice, al olandezilor, germanilor, spaniolilor etc.

„Existența ținuturilor nelocuite, cucerite pas cu pas de așezările americanilor care s-au deplasat spre vest, explică dezvoltarea Americii” (F. J. Turner, 1893, The Significance of the Frontier in American

History).

„…Americanii – o seminție nouă, cu rădăcini în toate celelate neamulri, de nuanțe și tente în toate culorile, formează din punct de vedere etnic o societate aparent anarhică” (J. Steinbeck, 1966, America and Americans).

Citat după Hadjiev K. S. (2000), Introducere în geopolitică, Logos, Moscova, p. 96.

61

Statul canadian își are începuturile în anul 1840, odată cu unificarea provinciilor Quebec (întemeiată de imigranți francezi) și Ontario (constituită pe baza imigrării coloniștilor britanici). În 1847 englezii întemeiază federația Canadei, împreună cu Nova Scoția și New Brunswick, stabilindu-i statut de dominion. Pe baza acestui nucleu au început colonizările în interior prin noi imigrări, construcții de căi ferate și șosele transcontinentale, deschideri de mine, desțeleniri de terenuri, astfel că teritoriile colonizate s-au extins treptat spre vest până spre țărmul Oceanului Pacific prin atașarea și organizarea, până la începutul secolului XX a provinciilor Manitoba,

Columbia Britanică, Alberta și Saskatchewan și a teritoriilor de nord-vest și Yukon. Australia, cel de-al doilea dominion britanic, își are începuturile pe 26

ianuarie 1788 când englezii au fondat, pe coasta Noii Galii de Sud, în jurul Golfului

Botany, primul oraș australian: Sydney, această dată devenind ziua națională a Australiei. Colonizările au continuat prin înfiintarea unor așezări pe coasta de sud

(Melbourne – 1835, Adelaide – 1837), est (Brisbane – 1825) și vest (Perth – 1829), după care au început exploatările în interior prin expediții organizate tot de englezi în secolul al XIX-lea. În cursul acestor expediții au fost descoperite după 1850 bogate zăcăminte de aur, fapt ce a accentuat imigrările, astfel că în primul deceniu care a urmat (1850-1860) s-au pus bazele Federației Australiene prin întemeierea statelor actuale care s-au unit în 1901, formându-se Uniunea Australiană (Commonwealth of Australia) (Giurcăneanu C., 1983, p. 507).

Structura politică inițială, pe state distincte, a contribuit la concentrarea în capitale izolate a principalelor funcții economice, politice și de servicii. Fiecare stat s-a organizat în jurul unei capitale hipertrofiate, într-o structură urbană de tip macrocefal, care domină net restul rețelei urbane. Astfel, orașul Perth este de 37 de ori mai mare decât următorul oraș al vestului, Banbury; Adelaide depășește de 29 de ori populația celui de-al doilea oraș din Australia de Sud, Whyalla; Melbourne are de 20 de ori talia orașului secund, Geelong etc. (Rusu E., 1999, p. 74)43.

Revoluțiile industriale postbelice, prosperitatea economică și libertățile democratice, relațiile privilegiate între fostele colonii și metropole, cererea de forță de muncă, politica de deschidere și gradul mare de absorbție socială în general, au constituit bazele unor imigrări masive din toate colțurile lumii către spațiul nord-american și vest-european. În acest context, se apreciază că una dintre cele mai mari probleme care ar trebui rezolvată pentru o Europă unificată ar fi „marea discrepanță dintre Europa de Vest, post-națională și Europa de Est, pre-națională, care nu a atins stadiul unui naționalism „civic” și unde naționalismul „etnic“ încă predomină (Gruber K., 1999, p. 55). Aceasta este marea dilemă ce stă în fața statelor cu structură centralizată și care tind să activeze forțele centrifuge cu tendințe de fragmentare. Procese ca globalizarea și fragmentarea, integrarea și dezintegrarea, omogenizarea și eterogenizarea, care par contradictorii la prima vedere, sunt de cele mai multe ori fațetele aceleiași monede. Pe de o parte, căderea regimurilor politice autoritare a condus la exacerbarea naționalismului etnic în statele multinaționale, conducând la fragmentare (fosta U.R.S.S, Iugoslavia, Cehoslovacia), pe de altă parte globalizarea

43 Rusu E. (1999), Geografia continentelor. Australia și Oceania, Ed. Didactică și Pedagogică, București

62

are tendințe de a transforma naționalismul etnic în naționalism civic, cu rol de catalizator social.

3.5.4. Religia, între autarhie și globalizare

Una dintre principalele componente ale sistemului cultural al unei comunități umane o reprezintă religia. Globalizarea valorilor spirituale și în particular a celor confesionale poate fi considerată ca fiind cea mai veche formă de globalizare, avându-și originile în urmă cu două milenii, când creștinătatea își începea biografia culturală cu ideea și entuziasmul depășirii limitelor și contradicțiilor de toate felurile: „căci toți sunteți fiii lui Dumnezeu, prin credința în Hristos Isus. Toți care ați fost botezați pentru Hristos, v-ați împăcat cu Hristos. Nu mai este nici Iudeu, nici Grec, nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă sunteți una în Hristos Isus” (Biblia. Epistola către galateeni, 3: 26-28).

Contrar însă ideilor promovate în perioadele de început ale creștinătații, religia a fost și continuă să fie în multe cazuri argumentul de bază prin care grupul etnic își motivează comportamentul în raport cu mediul său și prin care acesta își realizează perpetuarea culturală. În plus, în chiar interiorul zonelor de civilizație aparținând uneia și aceleași religii istorice, apar complicate relații de integrare și

dezintegrare care pot conduce la puternice focare conflictuale (Tab. 4).

63

După Nonka Bogomilova (1999), religia devine elementul vital al unui grup etnic sau național numai atunci când este legată și subordonată direct perpetuării culturale și politice a respectivei comunități. În acest fel, acolo unde o comunitate și-a dezvoltat strategii de prezervare și strategii agresive în medii ostile (eliberare națională, independență statală, luptă pentru drepturi etc.), religia tinde să constituie elementul esențial al mitologiei grupului. În cazul îndeplinirii acestor scopuri, rolul său ca element de coeziune umană se diminuează. Este cazul catolicismului polonez, al cărui principal obiectiv a fost mai întâi eliberarea națională, apoi lupta împotriva comunismului, nefiind întâmplător faptul că acum, lipsit de un cadru ostil căruia să i se împotrivească își pierde treptat din semnificația sa națională, macrostatală. În mod asemănător, s-a întâmplat cu religia ortodoxă după eliberarea Bulgariei de sub dominația turcească sau cu catolicismul croat după desprinderea țării din fosta

Iugoslavie.

Cel mai dramatic exemplu în acest sens îl reprezintă însă fundamentalismul islamic favorabil reîntoarcerii la sursele islamului tradițional, ce are la bază concepția potrivit căreia acesta poate contracara și anihila eficient, în virtutea solidarității în jurul unor aceleași credințe religioase și valori morale, tendințele de expansiune ale valorilor culturii occidentale.

Astfel, apariția în lumea islamică a unui puternic curent de reabilitare a drepturilor șiiților a dus la creerea în Liban a primelor tabere de instruire militară a milițtantilor șiiți, sub conducerea lui Moussa Sahr, unul dintre cei mai influenți clerici iranieni (1959). La izbucnirea războiului civil în Liban, în 1975, milițiile lui Sadr s-au transformat în Detașamentele de Rezistență Libaneze (Amal). Operațiunea „Pace pentru Galileea” din 1982, în urma căreia armata israeliană a ajuns până aproape de porțile Beirutului, a declanșat o reacție puternică. Ayatollahul Khomeini a trimis Garda Revoluționară Iraniană la Baalbek, pentru a-i sprijini pe libanezi, iar șeicul Mehdi Shamdeddin, conducătorul Înaltului Consiliu Șiit din Beirut, a chemat populația la rezistență civilă. Pe acest fond a fost crată în 1985 organizația „Hezbollah”

(Hizballah) (Partidul lui Allah), condus de Subhi Tufeili, având ca scop transformarea Libanului într-o republică islamică. Manifestul din 16 februarie 1985 expune cu claritate scopul noului partid: „noi ne supunem unei singure comenzi întelepte și drepte, cea a Ayatollahului Khomeini. Pornind de la acest principiu, noi, libanezii, suntem o națiune corelată cu toți musulmanii din lume. Ne unește o legăură ideologică și politică puternică – Islamul. În consecință, ceea ce li se întâmplă musulmanilor din Afganistan, Irak, Filipine și oricare alte locuri afectează corpul națiunii noastre islamice (…). Fiecare dintre noi este un soldat combatant atunci când se înalță chemarea la Djihad”. Referitor la statul Israel, Manifestul stabilea pozițiile de pe care va fi dusă lupta: „războiul nostru cu Israelul este determinat de întelegerea faptului că această entitate sionistă este un agresor prin dezvoltare și formare și există un pământ uzurpat cu prețul drepturilor populației musulmane. Lupta noastră cu această entitate nu se poate sfârși decât o dată cu eliminarea ei completă. Din această cauză nu admitem și nici nu respectăm nici o decizie de încetare a focului, nici nu aderăm la vreun tratat de pace cu ea”. În aceste condiții și cu o astfel de platformă politică, Hezbollahul a avut imediat o imensa „priză la public”, ajungând chiar să fie considerat ca un simbol al împotriva ocupației, pentru drepturi civile și politice.

În acest fel, fundamentalismul transformă religia într-un instrument al identificării unor comunități, încărcat în multe cazuri cu energii agresive: statul împotriva orașului, poporul împotriva elitei economice și politice, partidele cu programe modernizatoare impotriva celor conservatoare etc. În multe cazuri, islamismul este invocat de marile puteri islamice (Iran, Egipt, Indonezia etc.) și ca o justificare cultural-istorică pentru dominația lor asupra altor țări musulmane.

Un alt mecanism important pentru instrumentalizarea religiei ca sursă pentru cristalizarea identității grupului etnic este mutarea accentului de la valoarea morală și

64

spirituală pe care o are religia pentru individ, la funcțiile simbolice pe care aceasta le deține în cadrul grupului. În această categorie se înscrie difuzia sectelor și a formelor de religie neoprotestantă. Acest fapt a determinat transformarea doctrinei religioase din sursă de hrană spirituală, în suport pentru strategiile agresive pe care le adoptă grupul etnic; într-o manifestare de tip agresiv a acestuia. Astfel se poate explica transformarea până la sfârșitul secolului al XIX-lea a religiei ortodoxe într-unul din fundamentele doctrinei imperialismului rusesc, iar astăzi ea servește ca motivație și cauză pentru căutarea unui mod propriu de dezvoltare diferit de cel occidental (neo-eurasianism).

În religiile istorice, valorile morale unanim respectate (iubirea aproapelui, cinstea, corectitudinea, dreptatea, răbdarea, nonrezistența, depășirea spirituală a suferinței, constituie sursa generalizării apelului universal uman ce a stat la baza apariției conceptului de ecumenism (miscare de unificare religioasă, de refacere a unității credinței în același Dumnezeu. I. Mihăilescu (1993) aprecia că apariția și dezvoltarea ecumenismului este determinată în primul rând de „diminuarea diferențelor etnice și sociale […], fenomen ce a condus la formarea unei societăți mai omogene, în care deosebirile religioase și-au pierdut din importanță. În al doilea rând s-au extins preocupările diferitelor comunițăti religioase pentru acțiuni comune realizate la nivel mondial, ceea ce le-a determinat să insiste mai mult pe ceea ce le unește, decât pe ceea ce le separă” (Dicționar de sociologie, p. 201). Ecumenismul este acceptat și promovat prin curentele religioase de orientare liberală și moderată și respins de grupările fundamentaliste, fiind unul din principalii vectori de globalizare spirituală ce vor acționa în mileniul al III-lea.

Sistem monahal autarhic: Sfântul Munte Athos

Principalul centru al vieții monahale și al civilizației ortodoxe Sfântul Munte Athos constituie un sistem ecleziastic autarhic ce ocupă peninsula cu același nume, cu un relief predominant muntos (vf. Athos, 2 033 m), ce reprezintă terminația estică a peninsulei grecești Halkidiki, frontiera fiind situată la

0,5 km de localitatea Ouranoupolis. Cu o suprafață de 336 km2, teritoriul are statut de autonomie culturală față de Atena, afacerile sale externe și apărarea fiind de competența guvernului elen. Potrivit documentelor istorice, creștinismul a pătruns în peninsula Athos, încă din perioada împăratului Constantin cel Mare (337-377 d.Chr), însă viața monahală în această regiune a început să prindă contur în secolele IX-X, când își fac apariția oficial monarhii și încep să fie zidite mănăstirile.

Așezămintele monahale sunt de șase categorii: mănăstiri, schituri, chilii, colibe, bordeie și sihăstrii, viața socială fiind subordonată exclusiv vieții monahale. Cele mai importante sunt mănăstirile, în număr de 20, număr care nu poate fi mărit sau micșorat. Numărul celorlalte așezăminte monahale poate suferi modificări. Cele mai multe (17) sunt mănăstiri grecești: Marea Lavră, Vatoped, Iviron, Dionisiu, Cutlumuș, Pantocrator, Xiropotamu, Dochiariu, Carcalu, Filoteu, Simonopetra, Sfântul Pavel,

Stavronichita, Xenofront, Grigoriu, Esfigmenu și Constamonitu). Acestora li se adaugă o mănăstire rusească (Sfântul Pantelimon), una sârbească (Hilandar) și una bulgărească (Zografu). Teritoriul administrat de fiecare mănăstire alcătuiește un district administrativ.

Sfântul Munte Athos este populat de circa 2 000 persoane, călugări și personal administrativ, în scădere față de perioada interbelică, când populația era de 5 431 persoane, dintre care aproape 5 000 călugări. În conformitate cu vechile canoane bisericești, de la care nu există abatere, pe teritoriul Sfântului Munte Athos trăiesc și au acces numai bărbați, rânduiala fiind aplicată și turiștilor. De asemenea, animalele domestice (cu excepția pisicilor) crescute pe lângă așezămintele de cult sunt de sex bărbătesc. Intrările pe teritoriul Sfântului Munte Athos se fac pe bază de permis, fiind restricționate la 120 persoane pe zi, în exclusivitate bărbați.

65

Viața călugărilor se desfășoară după calendarul iulian, ziua începând pentru ei cu rugăciunea de la apusul soarelui și fiind împărțită în trei: 1/3 rugăciune, 1/3 muncă, 1/3 odihnă. Capitala Sfântului Munte Athos este localitatea Careia, alcătuită câteva zeci de case, biserici și mănăstiri populate de monarhi greci, sârbi, ruși, bulgari și români. Funcția de capitală derivă din faptul că aici se întrunesc cei 20 de reprezentanți ai mănăstirilor. Economia practicată în incinta Sfântului Munte este de tip autarhic, bazată pe extragerea uleiului de măsline.

Sursa : Sfântul Munte Athos. Istorie, Tradiție, Turism, Ed. Rekos, Thessalonic-Orekastro, 2005.

3.5.5. Globalizarea culturală și mass-media

Globalizarea se face și pe fondul apariției noilor tehnologii informaționale, între care se detașează fuziunea digitală a telecomunicațiilor, televiziunii și computerelor, sub forma multimediei. Noile infrastructuri au nevoie de

„superautostrăzi globale”. În acest sens, Bill Gates a estimat că utilizarea rețelei de comunicare pentru afaceri în ariile urbane se va multiplica cu 100, ceea ce se pare că s-a și întâmplat (Gates B. W., 1995).

Tendințe tot mai evidente de dispersie a activităților economice la nivel metropolitan național și global, pe care unii autori le asociază cu globalizarea, au contribuit la o puternică cerere de noi forme de centralizare teritorială, care solicită un management extrem de performant și operații de control (Sassen S., 1998). Noile piețe naționale și internaționale, împreună cu noile organizații integrate la nivel global, nu pot funcționa în structuri de locuri centrale, caracteristice perioadelor anterioare de dezvoltare. Din această cauză, localizarea noilor economii informaționale se face în noduri strategice cu o superconcentrare a facilităților de comunicare, asigurând o hipermobilitate a serviciilor livrate și un înalt nivel de expertiză profesională pentru întreprinderile direct productive.

Noile locuri centrale de la nivel planetar sunt situri ideale pentru noua economie postindustrială (industrii extrem de noi, finanțe și servicii înalt specializate), dar și piețe transnaționale, unde firmele și chiar guvernele cumpără servicii de consultanță, instrumente financiare sau alte servicii specializate. Prin cele două caracteristici, aceste locuri centrale devin și puncte de comandă la nivel mondial, adoptând strategii, care de regulă sunt favorabile marilor firme transnaționale, prin proiectele și garanțiile pe care acestea le oferă.

Noile tehnologii de stocare, reproducere și transmitere a semnalelor, conjugate cu utilizarea calculatorului, convergența audiovizualului, informaticii și telecomunicațiilor au determinat revoluționarea mediilor de intercomunicare. „Autostrăzile informației” sunt capabile să asigure circulația în toate direcțiile a unor cantități enorme de informație declanșând astfel o eră de noi mutații politice, economice, culturale (acces mai mare la cunoaștere, șanse multiple de realizare individuală, servicii mai accesibile).

Explozia informațională mondială din ultimii ani se datorează în mare măsură dezvoltării rapide a rețelei mondiale de telecomunicații a Internetului. Natura sa distributivă, cu acces quasi-universal, a facilitat și forțat o propagare fără precedent a informațiilor de natură tehnică, stiințifică, economică, politică.

În același timp însă, inovația mediilor electronice oferă informării și propagandei posibilități tehnice de influență politică necunoscute înainte. Formele moderne de persuasiune și convertire propagandistică au permanent în vedere

66

evoluția mijloacelor de comunicare în masă. În ce fel se aplică paradigmele mai vechi și mai noi ale comunicării de masă la comunicarea prin Internet? Audiența, funcțiile, efectele ce caracterizează în general mass-media sunt aceleași în cazul Internetului sau ele se edifică odată cu schimbările survenite în tehnica de vârf? În ce fel se adaptează conținuturile comunicării și rolurile ei în funcție de noile modalități de difuzare și receptare a informației ? Un lucru este sigur: în Internet nu există o autoritate de decizie. Pentru utilizatorii simpli nu există o organizație centrală sau o autoritate supremă, internațională legală care să intervină în rețelele transnaționale de difuzare a informației, fie pentru libera exprimare de idei, fie pentru blocarea accesului celor considerate ilegale. Guvernul german, de exemplu, a dispus blocarea accesului la un material considerat ilegal, care conținea informații cu privire la activitățile naziste și neonaziste. La noi, se înscriu în acest cadru scandalurile provocate de rapoartele „Armaghedon”.

Alison J. Gordon de la Universitatea din Stanford arată că peste tot în lume guvernele încearcă să-și exercite controlul asupra Internetului prin limitarea accesului cetățenilor lor, argumentând că Internetul este o amenințare la securitatea națională, culturală, a credintelor morale, politice sau religioase44. Mai mult, în cadrul Comisiei Europene a fost creată recent Comisia Consultativă privind Rasismul și Xenofobia a cărei principală temă este să prevină ca Internetul să constituie un vehicul de instigare la ura rasială. Totuși, aceste acțiuni sunt limitate în ceea ce privește efectele lor în timp. Politicile globale sunt singurele care vor fi eficiente în perspectivă. „Internetul nu poate fi controlat. Nu pentru că legile sunt irelevante, ci pentru că statutul de națiune este irelevant. Cyberlaw (legea spațiului Internet) este prin natura sa globală și nu suntem prea buni la legi globale” (Negroponte N., 1996)45.

Internetul, prin spargerea frontierelor, redefinește conceptul de suveranitate națională. Națiunile sunt bombardate cu informații din diverse alte țări și culturi, fiind astfel nevoite să asimileze subiecte și atitudini care nu le aparțin. Discuții, publicitate, chiar și rețete culinare din carne de vită sunt la îndemână chiar și în India, unde vacile sunt sacre. Imagini de femei îmbrăcate și goale, articole pentru și despre femei încep să fie la îndemână chiar și în Iran sau Afghanistan, unde femeile încă își acoperă fețele. Detalii despre servicii contraceptive și avort sunt accesibile chiar și în Irlanda, unde avortul este încă ilegal. Și astfel, prin intermediul mass-mediei se prăbușesc frontiere: cultural, religioase, etnice, lingvistice. Dificultatea pentru orice formă de lege globală va fi însă să decidă ce cod cultural va adopta. Crearea unei comunități internaționale standardizate introduce astfel un proces de frustrare și dezaprobare datorită reducerii culturii la un nivel comun, scăzut.

Cercetările ar putea releva nenumărate alte modalități de influențare care ar putea conduce la întărirea ipotezelor privind puterea crescută a tehnicilor de manipulare mediatică datorită posibilităților tehnologice ce construiesc noi forme de comunicare.

În articolul Political Censorship on the Internet through Government Intervention, difuzat cu prilejul teleconferinței Internet is Slowly Being Colonized (4 mar. 1996), pe adresa http:www.yahoo.com politics.

Nicholas Negroponte este director și fondator al Institutului Massachusetts, al cărui profil este mass – media și tehnologia (http:www.yahoo.com politics).

67

Capitolul 4 : GLOBALIZAREA ȘI SISTEMELE DE AȘEZĂRI UMANE

4.1. Globalizarea politică și sistemele de așezări urbane

Colapsul blocului comunist și dezintegrarea ordinii lumii bipolare au creat premisele generalizării fluxurilor globalizante și sub aspect politico-ideologic, fenomen ce și-a găsit concretizarea prin proliferarea organizațiilor supranaționale și a puterii din ce în ce mai mare a acestora.

Afirmării statelor naționale, proces ce a caracterizat perioada de început a secolului al XX-lea, îi corespunde în prezent o tendință inversă: deznaționalizarea, prin crearea unui sistem global de guvernare, capabil să susțină și să redefinească puterea statelor și a unui sistem interdependent global, însă deosebit de fragil – vulnerabil la resurse, la tehnologii, dar și la factorii etnici, culturali, religioși etc.

Dezvoltarea organizațiilor naționale și transnaționale a favorizat erodarea distincțiilor dintre afacerile interne și cele externe, dintre politicile locale și cele internaționale, favorizând negocierile multilaterale privind o integrare politică. Destabilizările interne și cele internaționale au favorizat această tendință și au constrâns guvernele naționale la o integrare politică în organizații supranaționale.

Pe de altă parte, intercondiționările multilaterale dintre globalizarea economică și cea culturală au condus la scăderea puterii politice și a instrumentelor de control ale statului.

În acest context, proliferarea agenților regionali, internaționali și transnaționali, a organizațiilor și instituțiilor guvernamentale și neguvernamentale a condus la creșterea numărului și a volumului interacțiunilor globale (economice, politice, tehnologice, legislative, de comunicații etc) conducând la creșterea permeabilității și, concomitent, la diminuarea capacității statelor de a genera instrumente politice capabile să mențină un bun control asupra fluxurilor globalizante. Orașele se constituie astfel în nuclee de polarizare ale acestor fluxuri. Importanța capitalelor naționale tinde să fie întrecută net de cea a metropolelor cu funcții internaționale, în care sunt concentrate sediile acestor instituții și organizații.

Însă orașele-nucleu ale globalizării politice, cele care adăpostesc sediile acestor organizații pot fi diferite de marile metropole internaționale. Luxemburg, Geneva, Strasbourg sau Bruxelles sunt centre urbane ale căror zone de influență acoperă teritorii și populații relativ reduse, modestia ambițiilor politice dovedindu-se aici factori favorabili implantării instituțiilor reprezentative ale marilor organizații internaționale. Slăbiciunea statului-suport tinde să estompeze animozitățile: dimensiunea mică a unei țări facilitează fluxurile globalizante, multilingvismul încurajează angajarea în organisme multinaționale. Astfel, statutul de țări neutre a fost aplicat mai întâi Elveției, apoi Belgiei și Luxemburgului, favorizând astfel delocalizarea prin atragerea organizațiilor supranaționale. Mare metropolă politică mondială, cea mai mare capitală a Europei continentale, Parisului i s-a preferat Strasbourg-ul pentru sediul Consiliului Europei, Haga pentru Curtea Internațională de Justiție, Bruxelles-ul, Luxemburgul sau Geneva pentru serviciile Uniunii Europene etc. (Bonnet, J., 2000, p. 37). Funcțiile politice au favorizat dezvoltarea orașelor-

68

gazdă și sub raport economic, favorizând atragerea și altor funcții internaționale și, prin aceasta, consolidarea interacțiunilor la nivelul sistemului urban global. Fenomenul și-a găsit o concretizare directă și asupra prețului terenurilor: suprafața redusă, asociată cu politicile de planificare regională și urbană, care impun restricții asupra extinderii suprafețelor construite în intravilan fac ca prețurile atinse, nivelurile ridicate ale salariilor și lipsa mâinii de lucru să devină argumente descurajante pentru amplasarea de noi investiții, favorizând suburbanizarea și descentralizarea activităților productive. Funcțiile de servicii, cele politico-administrative și financiar-bancare tind să fie concentrate în inteavilan, iar cele productive tind să fie desconcentrate în afara acestuia. S-au conturat astfel nucleele internaționale cu funcții de servicii. Geneva, de exemplu, a cărei aglomerație urbană în sectorul elvețian abia atnge 360 000 locuitori, concentrează la nivelul structurii ocupaționale un terțiar internațional ce ocupă pest e 20% din totalul populației active. Orașul este sediul a 15 organizații inter-guvernamentale cu caracter mondial sau european (între care reprezentanța europeană a Oficiului Națiunilor Unite, Organizația Mondială a Sănătății, Biroul Internațional al Muncii etc); peste 100 de organizații internaționale neguvernamentale, 318 societăți multinaționale și centre de cercetare internațională etc… Dar prezența funcționarilor internaționali plătiți scump, sau a bogaților prinți arabi, atrași de frumusețea așezării contribuie la explozia prețurilor funciare și imobiliare, favorizând segregarea funcțională și conexiunea cu celelalte componente ale sistemului urban.

Cea de-a doua categorie de metropole politice este constituită de marile metropole internaționale, în care funcția politică a fost atrasă și asociată celei economice. Pentru unele dintre acestea (Londra, Paris, Madrid) internaționalizarea funcției politice s-a datorat caracterului de metropole coloniale; altele (New York,

Shanghai), deși nu sunt capitale naționale, s-au impus ca metropole globale cu funcții complexe; în fine, o a treia categorie, favorizată de poziția geografică, dar și de dinamismul unor economii asiatice sau latino-americane au depășit cu mult ca importanță statutul de capitale naționale, preluând funcții continentale și chiar globale

(Tokyo, Beijing, Seul, Singapore, Bangkok, Buenos Aires etc) (Fig. 10).

La acestea se adaugă capitalele politice de nivel național – orașe construite special cu scopul de a prelua funcția de capitală politică, conservând astfel statutul de metropolă economico-financiară a principalelor nuclee urbane. Impactul la nivelul sistemelor urbane naționale s-a tradus prin preluarea de către noile capitale a unor poziții de releu între vârful ierarhiei urbane (poziție deținută în mod constant de metropola economică, cu un grad mare de hipertrofiere) și restul componentelor sistemelor urbane. Washington-ul a deschis seria acestui tip de capitale fiind, totodată și prima astfel de capitală ce a preluat funcții de metropolă globală. De aici, modelul s-a extins pe scară largă, fiind adoptat de numeroase state din Asia, America Latină și, mai recent, din Africa (Tab. 5).

69

Ponderea din populația Angliei.

* Capitala este al 4-lea oraș ca mărime.

Evident, factorii politici pot exclude din fluxurile globalizante, anumite metropole cu funcții macroteritoriale (de exemplu, Teheranul, în timpul regimului fundamentalist al lui Khomeini; Bagdadul, Tripoli sau Belgradul în timpul embargourilor aplicate de comunitatea internațională țărilor respective) sau metropolele lumii comuniste între 1945 și 1989. Această excludere nu poate fi decât parțială și cu efecte limitate în timp și spațiu.

70

Fig. 10. Tipuri de capitale în raport de încărcătura simbolică

71

4.2. Coordonatele economice ale relației dintre sistemele urbane și globalizare

Importanța factorilor economico-financiari ca vectori globalizanți este unanim recunoscută. Aceasta rezultă în primul rând din diferențele din ce în ce mai mari în ceea ce privește gradul de deschidere al economiilor principalelor țări industrializate, fapt ce determină comportamentul internațional al firmelor care își au originea în aceste țări. În S.U.A., ponderea relativă a importului și exportului de bunuri și servicii, care nu reprezentau fiecare decât 4-6% din P.I.B. până la începutul anilor ’70 s-a dublat în anii imediat următori datorită creșterii puternice a schimburilor, pentru a se stabiliza apoi în anii ’80 – ’90. Japonia, mai deschisă decât Statele Unite în anii ’60 este de atunci mai puțin deschisă, spre deosebire de țările U.E., care au progresat mai mult în ceea ce privește schimburile internaționale decât S.U.A. și Japonia (Milewski, Fr., 2001, p. 110)46.

Acestea își găsesc un corespondent direct în strategiile firmelor transnaționale, strategii ce condiționează în final expansiunea internațională a acestora. Din acest punct de vedere, există patru mari categorii de strategii de internaționalizare a firmelor: strategii internaționale, multinaționale, globale și transnaționale. Strategiile internaționale se limitează la a exploata inovațiile din țara gazdă pentru a-și dezvolta poziții competitive pe piețele externe, spre deosebire de cele multinaționale care sunt orientate spre maxima adaptare la piețele locale. Companiile care adoptă strategia de expansiune globală depind în mare măsură de obținerea unei eficiențe globale, pentru atingerea raportului optim calitate / preț. Pe de altă parte, concentrarea producției într-o singură țară ar putea avea drept consecință un risc mai înalt de intervenție politică, mai ales la nivelul țărilor importatoare. Firmele ce au strategii de expansiune transnațională realizează o combinație a celorlalte strategii, urmărind simultan dezvoltarea eficienței și a flexibilității, admițând că fiecare din celelalte trei strategii, deși cu avantaje recunoscute, este doar parțială.

La rândul lor, strategiile de firmă condiționează alianțele strategice, ce reprezintă aranjamente de afaceri prin care doi sau mai mulți parteneri, care pot fi concurenți sau potențiali concurenți colaborează în avantaj reciproc, alianțele fiind destinate susținerii sau întăririi avantajelor competitive ale firmelor participante.

În procesele complexe privind descentralizarea și recentralizarea activităților economico-financiare, marile centre urbane dețin un rol pivotant. Internaționalizarea schimburilor economice este însoțită inevitabil de metropolizarea economiei. Circulația capitalurilor este tot mai puternic influențată de marile orașe ce se constituie în piețe și / sau relee ce conferă acestor fluxuri imateriale o semnificație geografică. Acestea induc la rândul lor concentrarea industriilor de înaltă tehnologie, a activităților de cercetare științifică și tehnică, de formare universitară, activități specifice nucleelor urbane cu funcții metropolitane. Astfel, cercetarea științifică și tehnologică se dovedește a fi concentrată geografic în câteva țări bogate: aproape un milion de cercetători în S.U.A.; 600.000 în Japonia; 180.000 în Germania; câte

46 Milewski, Françoise (2001), Marjele de manevră ale politicilor economice, în vol. Mondializarea dincolo de mituri, coord. Serge Cordellier, Ed. Trei, București, pp. 108-118.

72

130.000 în Marea Britanie și Franța etc, fenomen strâns corelat cu cel al proliferării metropolelor internaționale.

După P. Soldatos (1987)47, profilul internațional al marilor metropole contemporane este dat de convergența unor factori globalizanți, între care:

localizarea unor factori de producție (investiții, mână de lucru) provenind din străinătate;

localizarea unor instituții străine și / sau internaționale (filiale și sucursale ale unor firme transnaționale, bănci, organizații neguvernamentale, consulate și reprezentanțe diplomatice străine, școli, universități, instituții de cultură străine);

conexiunea cu străinătatea printr-o infrastructură de transporturi și de comunicații adecvată;

existența unui sector de servicii orientate către internațional, care oferă un adevărat sistem de sprijinire a evenimentelor străine sau internaționale (palate ale congreselor, centre de expoziție, mari hoteluri, școli internaționale, mari birouri de drept internațional, de arbitraj internațional, instituții științifice internaționale sau frecventate de străini etc.);

posedă mijloace de informare în masă cu acoperire internațională (ziare, reviste, radio, televiziune);

posedă instituții naționale, regionale sau locale specializate în domeniul relațiilor internaționale și de reputație internațională;

desfășoară o activitate para-diplomatică urbană (municipală sau privată) sprijinită pe servicii specializate în relații internaționale.

În funcție de amploarea acestor dotări și de intensitatea funcțiunilor urbane orientate către sectorul internațional, dar și de potențialul demografic și de poziție, marile metropole internaționale pot fi ierarhizate în patru categorii: orașe mondiale, mari metropole, metropole de rang secundar și metropole regionale (Béthemont, Breuil, 1991, p. 101). Această ierarhizare stă la baza configurării unui sistem metropolitan global, în care metropolele tind să-și organizeze funcționalitatea sub forma unei rețele de orașe complementare. În acest sens, încă din 1981, Paul Claval considera că fluxurile dintre oraș și aria periurbană limitrofă tind să fie depășite de cele ce se stabilesc la nivel macroteritorial, între diferitele spații urbane. Avionul și internetul sunt cele care apropie marile orașe, constituind în mod cert instrumentele cele mai eficace ce stau la baza funcționalității sistemului urban mondial. Dezvoltarea rețelelor de comunicații și telecomunicații permite diversificarea recompunerilor la scară urbană intercontinentală. Această recompunere este favorizată și de multiplicarea numărului de metropole cu funcții internaționale, consecință a sporului demografic și ambițiilor geoeconomice ale noilor țări industrializate. Dacă la început noile state industrializate corespundeau Asiei de Sud-Est (Taiwan, Coreea de Sud, HongKong și Singapore), explozia acestora datorată exporturilor de tehnologie japoneză și americană având înainte de toate mize geopolitice, astăzi zonele economice speciale ocupă suprafețe din ce în ce mai mari în China continentală48, dar și în Thailanda, Indonezia, Malaysia sau Filipine (Fig. 11).

P. Soldatos, La Nouvelle Génération des villes internationales, Université de Montréal, nov. 1987.

Fujian (Xiamen), Kuang-Tung (provincia Canton), Shantou, Shenzhen și Zhuhai.

73

Fig. 11. Zonele economice cu statut special (Zonele libere).

74

Astfel, dacă într-o primă fază, politicul a atras economicul, aceste fluxuri de capital occidental și japonez fiind gândite ca o contrabalansare a tendințelor de hegemonie sovietică și chineză în zonă, odată cu sfârșitul Războiului Rece, factorul politic a devenit subordonat celui economic. Ambele evoluții au favorizat însă, dinamica urbană. Miracolul economic japonez s-a deplasat astfel treptat către sud, favorizând apariția unei armături urbanizate a Pacificului pe care ulterior s-au grefat

și organizațiile de cooperare regională (A.S.E.A.N. și A.P.E.C.). Marile metropole ale subcontinentului indian, ale Americii Latine și ale Africii tind să se racordeze din ce în ce mai strâns acestui circuit global de bunuri și capitaluri. În multe cazuri, acest fenomen a favorizat delocalizarea funcției politice, metropolele ce asigură joncțiunea sistemelor urbane naționale cu cel global, fiind eliberate de statutul de capitală (São

Paulo, Karachi, Lagos, Dar es Salaam, Abidjan etc).

De asemenea, fluxurile globalizante tind să multiplice relațiile existente între marile metropole internaționale în detrimentul celor ce caracterizează nivele locale. Prin urmare, favorabilitățile sau constrângerile impuse de proximitatea geografică tind să cedeze teren în fața imperativelor structurale care coordonează organizarea rețelei urbane la nivel macroteritorial. Prăbușirea comunismului și odată cu aceasta, eliminarea barierelor ideologice pare să fi eliminat una dintre ultimele constrângeri privind comunicarea la nivel global.

În acest context, comunicarea tinde să apropie mai ușor unitățile de același nivel de organizare și cu o funcționalitate similară, decât pe cele situate într-o relativă proximitate geografică, dar diferite funcțional și fără raporturi bine structurate între ele. Se înțelege astfel de ce există un limbaj comun între toate marile orașe ale comerțului mondial, între toate marile centre financiare sau între marile muzee ale lumii, între marile universități etc. Pe de altă parte, marile metropole mondiale sunt locurile de unde se afirmă, prin relee spațiale, unitatea dintre toate activitățile sectoriale.

Aceste contacte se transpun însă din ce în ce mai mult și la nivel endogen, influențând fizionomia și particularitățile ecosistemelor urbane. Zgârâie-nori, emblema modelului arhitectural american, „răsar” deopotrivă la Londra, Paris, Berlin, dar și la Varșovia sau București, la Sydney, Tokyo, Bangkok, Singapore, Djakarta,

Kuala Lumpur sau la Rio de Janeiro, Buenos Aires, Dubai, Shanghai, Bombay, Cape

Town sau Lagos…

4.3. Reciprocitatea în plan cultural a relației sisteme urbane – globalizare

Cea de-a treia dimensiune care încurajează fluxurile globalizante dintre marile metropole mondiale este cea culturală. Afirmarea tot mai puternică a englezei ca limbă internațională, mai ales în domeniul financiar-bancar și a industriilor de înaltă tehnologie constituie, poate, cel de-al treilea pilon pe care se sprijină un sistem urban global.

Însă, dacă tehnologia și atenuarea clivajelor politico-ideologice favorizează net fluxurile globalizante, implicațiile acestora în plan cultural sunt cu mult mai complexe, conturând limitele proceselor de globalizare. Din această perspectivă,

75

relațiile ce se stabilesc între cultura globală și mediile urbane pot fi privite în trei moduri:

Prin prisma relației dintre globalizare și identitate. Statul își constituie o puternică forță culturală și organizatorică, ca argument în favoarea menținerii coeziunii politice, forță culturală clădită pe identitatea poporului și a cetățenilor săi. Pe de altă parte, națiunile-stat decad ca importanță în favoarea organismelor supranaționale;

Prin prisma relațiilor dintre global și urban în detaliu, examinând particularitățile identităților etnice la nivelul urbanului prin intermediul subculturilor urbane;

Prin prisma economiei culturale, a particularităților și mai ales a impactului pe care aceasta îl are asupra culturilor locale. Spectacolele, expozițiile, manifestările cultural-artistice în general, tind să aibă un rol din ce în ce mai important în economia simbolică a orașelor.

Globalizarea culturală este inerentă globalizării economice și politice, constituind, în opinia multor analiști, principala consecință negativă a acestora. Globalizarea culturală implică crearea unei identități globale, fapt ce accentuează criza identităților naționale. Integrarea europeană, proces în esență economic și politic, induce, inevitabil, și o importantă dimensiune culturală.

Pe de altă parte, globalizarea culturală este strâns legată de dezvoltarea mass-mediei electronice, de fluxurile continui de idei, informații, valori și stimuli ce provin din diferitele părți ale lumii, fluxuri mediate prin mobilitatea indivizilor și a mass-mediei. Elementul cheie ce stă la baza inter-operabilității acestor fluxuri și a însăși globalizării culturale în ansamblul său, este dat de globalizarea lingvistică. Între limbă și cultură există o strânsă interdependență; globalizarea culturală fiind intim legată de utilizarea englezei ca limbă globală.

Engleza s-a impus clar ca limbă hegemonică a lumii contemporane, rezultat al impactului imperiului colonial britanic în perioada colonială și a dominației economiei, culturii, științei, tehnologiei și politicii americane în lumea contemporane. Astfel, încă de acum un deceniu (1995), 75 de țări recunoșteau oficial engleza la limbă oficială sau secundară, 573 milioane persoane vorbeau engleza ca limbă primară sau secundară, numărul total al vorbitorilor de limbă engleză ridicându-se la 670 milioane și fiind într-o continuă creștere (Crystal, 1997) (Fig. 12). Dominarea englezei a accelerat procesele globalizante, constituind principalul vector de impunere a culturii americane și a produselor culturii americane. Dacă la început vorbirea pe scară tot mai largă a englezei a fost condiționată de rațiuni economice, din necesitatea competiției la nivelul pieței globale, cu timpul aceasta s-a impus tot mai mult și în plan cultural și educativ, constituind o importantă disciplină de studiu în școli. Majoritatea metropolelor internaționale sunt orașe de limbă engleză sau în care limba engleză este vorbită pe scară largă, engleza fiind într-un permanent câștig de teren în raport de celelalte două „contracandidate istorice”: franceza și spaniola. Dinamismul

economic și urban al continentului asiatic constituie, se pare, unul dintre principalele argumente pentru această detașare a englezei ce caracterizează perioada contemporană. Astfel, se poate spune că armătura urbană pacifică are ca limbă „oficială” engleza: aceeași limbă domină, în virtutea istoriei coloniale, și

76

subcontinentul indian sau Africa australă, fiind vorbită pe scară largă chiar și conservatoarele monarhii arabe ale Golfului Persic sau Orientul Apropiat ! In acest context, engleza a câștigat teren și în lumea hispanofilă din America Latină sau în cea francofonă din Africa de Nord, conexiunile cu fluxurile globalizante de limbă engleză depășindu-le tot mai mult ca frecvență și intensitate pe cele provenind din fostele metropole coloniale. Popularitatea globală a lui Leonardo di Caprio, Elvis Presley, Beatles, Michel Jackson, David Beckam, Ronaldinio sau Spice Girls de exemplu, constituie un element cultural de transcedere a granițelor. Tânăra clasă de mijloc din țările bogate ale lumii are un model similar în ceea ce privește îmbrăcămintea, idolii, cântecele sau jocurile pe computer. Însuși expresia „a fi la modă” face trimitere directă la globalizarea culturală.

Fig. 12. Utilizarea limbii engleze

În toate aceste procese, orașele dețin o poziție de avangardă, constituind adevărați poli ai globalizării culturale. Indiferent de particularitățile identităților culturale, experiența internațională a demonstrat că mediul rural conservă mai bine tradițiile, opunând mai multă rezistență fluxurilor globalizante. Dimpotrivă, orașele, și mai ales cele cu funcții internaționale, preiau primele aceste fluxuri retransmițându-le în teritoriu. În plus, marile metropole internaționale sunt, aproape în totalitatea lor, orașe cosmopolite. În Aukland de exemplu, sub umbrela dată de limba engleză și de cultura de origine anglofonă, coexistă brutării italiene și germane, modă și antichități franțuzești, ciocolată belgiană, mâncare din Indonezia, brutărie chinezească, numeroase firme americane și europene.

Penetrarea elementelor culturale alogene este pe de o parte funcție de gradul de atașament al populațiilor locale față de culturile autohtone, iar pe de altă parte de politicile naționale în domeniul cultural, politici ce tind să capete o importanță din ce în ce mai mare. Astfel, Tokyo înainte de a fi un oraș mondial este un oraș japonez, elementele culturale autohtone fiind dominante, la fel ca la Beijing sau Shanghai, în vreme ce Montreal-ul sau Amsterdam-ul deși sunt orașe cosmopolite (cu restaurante

77

libaneze, chinezești, firme din toate colțurile lumii etc), nu au ajuns la stadiul de orașe globale. Nijman (1996) face o distincție clară între orașele mondiale și cele cosmopolitane, luând de exemplu orașul Miami, care deși deține o poziție minoră în ierarhia urbană internațională, fiind mai curând un oraș cosmopolitan, exponent al culturii caraibiene și a celei latino-americane, decât un oraș global. Activitățile turistice au contribuit la transformarea sa în oraș global, menținându-și însă caracterul cosmopolitan. Cosmopolitanismul, cel puțin în termenii consumului, devine astfel o caracteristică a orașelor globale. Acesta este strâns conectat cu fenomenul globalizării etnice. Londra, înainte de a fi un oraș britanic, este un oraș multietnic, găzduind peste 100 de etnii și minorități; la fel Parisul, Amsterdam-ul sau New York-ul. Globalizarea etnică se reflectă la nivelul intravilanului printr-o segregare socială și spațială, cosmopolitanismul fiind o consecință a acestei diversități.

Appadurai (1990, 1996) maximizează importanța dimensiunilor culturale ale fluxurilor globalizante, atribuindu-le 5 dimensiuni:

etnologice: reprezentate prin mișcările de turiști, imigranți, refugiați și muncitori din străinătate;

mediatice: datorate distribuției în întreaga lume a ziarelor, programelor TV, filmelor etc;

tehnologice: distribuția tehnologiilor;

financiare: fluxurile de capital global;

ideologice: distribuția ideilor și valorilor politice.

Ultimele trei categorii de fluxuri constituie după opinia noastră, mai curând premise pentru globalizarea culturală, decât componente ale acesteia. Conexiunile globale alimentează organizațiile internaționale, religioase, competițiile și spectacolele internaționale, industria de spectacole. Tot culturii globale îi sunt subordonate și anumite mișcări: feminism, drepturile omului sau diferite acțiuni la scară globală. Construcția globalității constituie constanta dominantă în discursurile culturale în lumea contemporană.

Pe de altă parte, limita dintre eterogenitatea culturală și omogenizarea culturală constituie cea mai controversată problemă în interpretarea creșterii interacțiunilor culturale la nivelul Globului. Omogenizarea culturală stă la baza formării culturii globale de consum, pe care se clădește societatea capitalistă. Alții identifică omogenizarea culturală cu un „imperialism cultural” (Barnet, Cavanagh, 1996). În acest sens, este de subliniat rolul societăților transnaționale (MTV, CNN, McDonald's, CNN, Coca Cola, IBM etc) în extinderea culturii americane în lume.

Astfel, în raport de conexiunile globalizante, se pot distinge la nivel mondial

șapte categorii de orașe (Ianoș I., 2007) (Fig. 13):

Orașe globale (New York, Londra, Paris, Tokyo),

Orașe cu funcții de Hub internațional (Shanghai, Frankfurt, HongKong,

Chicago, Istanbul, Dubai, Singapore etc.),

Orașe cu funcții intercontinentale,

Orașe cu funcții intercontinentale specializate,

Orașe cu funcții continentale,

Orașe cu funcții subcontinentale,

Orașe cu funcții naționale.

78

Fig. 13. Tipuri de orașe în raport de conexiunile globalizante

79

În sens contrar, tot mai des se manifestă tendința pătrunderii unor elemente autohtone tradiționale în cultura globală. Argumentul eterogenității se opune astfel curentelor globalizante. Prin urmare, identitățile culturale induc curente indigenizante care se opun curentelor globalizante. Curentele indigenizante constituie un atribut al ruralului, al tradiționalului și autarhiei, pe când cele globalizante sunt atributul urbanului și în particular al metropolelor internaționale. In acest sens, Hannerz (1997) propunea termenul de „creolizare” pentru a sugera existența diferitelor scenarii de transformare culturală periferică, ca revers al culturilor globalizante.

4.4. Limitele procesului de globalizare asupra sistemelor de așezări umane

Limitele procesului de globalizare sunt așadar induse de pragul de la care globalizarea generează localizare. Acest prag se conturează atât din perspectivă economică, cât și culturală.

Globalizarea detemină creșterea autonomiei economice a orașelor și implicit a interdependenței dintre acestea. Are loc, prin urmare, o creștere a legăturilor supranaționale în dauna celor naționale. Concomitent, are loc și un proces invers: de erodare a subordonării nivelului local față de cel național, erodare ce poate contribui la accentuarea forțelor centrifuge. Autonomizarea, federalizarea, creșterea importanței regiunilor în dauna națiunilor sunt tot atâtea fațete ale aceluiași proces. Globalizarea economică induce astfel fragmentare politică.

Beauregard (1995) identifică din perspectivă economică 5 puncte majore în conexiunea dintre global și local:

rolul dominant îl au forțele economice globale;

forțele globale penetrează la scară locală (prin instituții, industrii, oameni și locuri);

are loc ciocnirea dintre local și global;

forțele economice, sociale și politice operează la diferite scări spațiale: globală, națională, regională sau urbană;

rezultă în final, la diferite scări, autonom unele de altele, forțe globalizante. Dezvoltarea tehnologică, creșterea importanței serviciilor concomitent cu

reducerea costurilor de transport a favorizat dezvoltarea producției manufacturiere pretutindeni în lume. Localizarea tinde din ce în ce mai mult să urmărească costurile de producție, fiind mai puțin legată de resursele naturale sau de piețe. Globalizarea induce, prin urmare, particularitățile localizării însă fragilizează în același timp conexiunile dintre oraș și zona sa de influență.

Noile piste de dezvoltare economică implică și o analiză a relației de localizare, care se poate deteriora, între producătorii de servicii și bunuri industriale. Atât timp cât întreprinderile industriale, minele și activitățile agricole au nevoie de firme specializate pentru servicii care le asigură continuarea ciclurilor de producție, globalizarea apare ca o necesitate. Prosperitatea acestor producători direcți este dată de faptul că au piața de desfacere și că le este asigurat input-ul necesar continuării activității. În condițiile dezvoltării actuale a transporturilor și telecomunicațiilor, nu contează cât de departe sunt locurile de producție față de sediile lor centrale sau față de firmele de intermediere. În astfel de rețele pot fi ușor evitate rupturile care apar în

80

lanțurile de producție, iar asocierea firmelor furnizoare de servicii înalt specializate cu cele direct producătoare de bunuri constituie un element de viabilitate a acestora din urmă. Prin forța lor economică este promovată și susținută cercetarea în domeniu, automatizarea proceselor de producție, introducerea inteligenței artificiale ca o variabilă a a dezvoltării continue și durabile. În astfel de condiții, sediile marilor firme au tendința de a se concentra în locuri cheie la nivel planetar, favorizând astfel procesul de localizare.

Efectele interconectate ale capacităților de organizare a firmelor, ale creșterii sectorului terțiar și cuaternar, precum și ale progresului înregistrat datorită noilor tehnologii sunt contradictorii: pe de o parte detașează macropoli de dezvoltare mondială, iar pe de altă parte introduc inechități spațiale și fenomene de marginalizare. În această situație se remarcă strategiile marilor firme, care preferă reîntoarcerea rapidă a investițiilor care în planurile de perspectivă au deja traiectoriile spațiale stabilite pentru un interval mai mare sau mai redus de timp și introduc, prin favorizarea unor teritorii, inegalități în procesul de dezvoltare.

Noul trend al economiei mondiale, explozia informațională și accesul la informație, asociate cu mobilitatea deosebită a capitalurilor, determină o diminuare a rolului statelor în reglarea proceselor economice. Se poate spune că sunt revitalizate unitățile spațiale de la nivel intra-național și regional care se pot interpune la nivel global.

De cealaltă parte, din perspecivă culturală, globalizarea se reflectă asupra orașului printr-o cultură economică urbană specifică (Short, Kim, 1999) ce generează o economie simbolică a orașului: economia de divertisment, economia muzeelor, a obiectivelor turistice culturale etc. Cu cât orașul este conectat mai profund fluxurilor globalizante, cu atât economia simbolică a acestuia este mai dezvoltată. Pe de altă parte, acest tip de economie favorizat de fluxurile globalizante, de eterogenitatea etnică și de caracterul cosmopolitan al centrului urban tinde să intre tot mai mult în contradicție cu valorile culturale autohtone. Cu cât se va înțelege că modernitatea nu înseamnă asimilare culturală și spirituală, ci dimpotrivă, provocarea și respectarea valorilor autohtone, fundamentele ideologice ale terorismului vor fi desuete, iar acest

„fenomen global” ar putea fi diminuat. Această „înțelegere” trebuie raportată la ambele părți: atât la identitățile culturale locale, cât și la sistemul global occidental. Primele trebuie să facă o distincție clară între modernitate și asimilare, iar Occidentul să respecte valorile culturale și spirituale autohtone. Oare valul de violențe și tensiuni sociale ce a afectat Franța, cu extindere și în alte țări din Europa Occidentală la sfârșitul anului 2005 nu a avut nici o legătură cu interzicerea purtării vălului islamic în școli sau cu publicarea celebrelor caricaturi ale unor simboluri ale religiei islamice în ziare occidentale ? Acțiuni de acest fel, grefate pe clivajele economice și sociale nu au drept consecință decât o segregare socială și culturală tot mai profundă, premisă esențială a alimentării intoleranței interetnice și a fundamentalismului religios. Prin urmare, este necesar să se înțeleagă că limitele globalizării economice și politice sunt cele până la care aceasta nu induce efecte și în plan cultural și spiritual, antrenând acțiuni de ripostă. Evident, aceste limite sunt extrem de labile și permeabile, generând numeroase stări de tensiune și conflict.

81

Globalizarea este acceptată pentru efectele sale pozitive, efecte care se concretizează prin capacitatea noilor motoare de dezvoltare economică a lumii (marile firme trans- și multinaționale) de a diminua decalajele dintre țările bogate și cele sărace. În același timp, interesele acestor firme la nivel planetar susțin procesul de relaxare mondială, de asigurare a păcii și securității omenirii, de dezvoltare durabilă. Potențialul lor economic poate asigura măsuri de protecție și de refacere a mediului degradat, de diminuare a stărilor conflictuale sau de organizare adecvată a activităților economice. În procesele globalizante, are loc un fenomen rapid de difuzie a tehnologiilor, asigurând o creștere a nivelului cultural, în paralel cu procesul de comunicare. În mod normal, globalizarea ar trebui să fie un proces opus fragmentării, care, cel puțin teoretic, introduce noi bariere pe linia propagării fluxurilor internaționale de bunuri și informații. Atunci când un stat caută să-și „protejeze” economia sau tipul de regim politic, impunând restricții în ceea ce privește pătrunderea unor firme străine sau procedează selectiv, globalizarea susține procesele de fragmentare, în intenția de a penetra mai ușor, ulterior, în economia teritorială respectivă sau în intenția benefică de a armoniza viața politică internațională prin înlăturarea regimului respectiv, de regulă nedemocratic.

Globalizarea are și efecte negative, pentru că, cel puțin până în prezent, are tendința de a concentra puterea de decizie în mâinile marilor companii. Acestea printr-o dezvoltare tot mai accentuată, pot scăpa de sub controlul statelor, își pot promova politicile fără a ține seama de restricțiile impuse de statele naționale, pot sufoca firmele mai mici concurente, pot determina o excesivă aglomerare de bogăție la un pol al omenirii și o sărăcie generalizată în alte părți ale acesteia. Opiniile tot mai numeroase împotriva globalizării, care ar putea conduce la eliminarea diversității culturale, contestă această tendință ca unică perspectivă de dezvoltare pentru viitor.

Ori temperarea acestui proces de concentrare a deciziilor în cazul câtorva puncte de comandă la nivel mondial poate fi efectuată printr-o precizare clară a locului statelor în noile condiții (Ianoș, Humeau, 2000).

82

Partea a II-a : LOCALIZAREA GLOBALULUI

Regiunile și procesele de reorientare a fluxurilor globalizante

Spații geoculturale

Cultura ca produs al religiei. Spațiul islamic

Cultura ca produs ideologic. Spațiul ex-comunist

83

84

Capitolul 5 : REGIUNILE ȘI PROCESELE DE REORIENTARE A

FLUXURILOR GLOBALIZANTE

Sistemele regionale sunt rezultatul a două procese importante: pe de o parte agregarea de jos în sus a așezărilor într-un proces istoric de îndepărtare a fenomenului de izolare, iar pe de altă parte o agregare de sus în jos, rezultat al deciziilor cu caracter voluntarist.

5.1. Tipuri de regiuni

Conceptul de „regiune” se numără printre cei mai des utilizați în literatura geografică contemporană. Se vorbește adesea despre regiuni naturale sau administrative, dar și despre regiuni bogate sau sărace, regiuni urbanizate, regiuni de dezvoltare, regiuni funcționale, geostrategice, etnografice, industriale sau agricole, rurale sau urbanizate, regiuni de planificare etc… Dar ce au în comun toate acestea ?

Complexitatea regiunii geografice rezultă din numeroasele sale subsisteme, conectate prin relații de interdependență și cooperare care se stabilesc după legi cosmice, geografice, fizice, biologice etc., din comportamentul specific al fiecărei componente, din tipul de viteză și de reacție diferită a acesteia la modificările interne și externe ale ansamblului. Integrarea componentelor ansamblului este verticală și orizontală (spațială), parțială sau totală, permanentă sau temporară. Abordarea sistemică a regiunii geografice are particularitățile sale ce țin de modul în care aceasta este concepută, având în vedere coexistența paralelă a regiunilor naturale (omogene) și a regiunilor polarizate (eterogene). Ultimul concept este mult mai bogat în conținut deoarece permite abordarea dinamică și explică integrarea orizontală a componentelor fiind în majoritatea cazurilor acceptat ca reprezentând regiunea geografică în sens larg sau spațiu geografic funcțional.

Pentru a evalua mai bine până unde se restrânge înțelesul său, considerăm utilă o scurtă retrospectivă a multiplelor accepțiuni ale conceptului de „regiune”, a modului în care acesta a apărut, a evoluat, s-a dezvoltat și îmbogățit pe parcursul timpului. Între acestea, se detașează ca importanță:

Regiunea naturală, omogenă din punct de vedere al aspectului peisagistic și al modului de utilizare al terenurilor, ca premisă de regionare a potențialului economic, ce a constituit punctul de pornire al școlii franceze de geografie regională condusă de Paul Vidal de la Blache, în prima jumătate a secolului al XX-lea. Influențele sale s-au regăsit la noi în principal în lucrările lui Vintilă Mihăilescu

(1932, 1964, 1968)49 și Horia Grumăzescu (1965, 1968)50, care situau peisajul ca

49 Mihăilescu, V. (1932), Marile regiuni morfologice ale României, în Buletinul Societății Regale

Române de Geografie, L, 1931, pp. 314-332; Mihăilescu, V. (1964), Regiune geografică și regiune economică. Contribuții la precizarea unor termeni fundamentali în geografia regională, în Studii și Cercetări de Geologie, Geofizică și Geografie, Geografie, XI, pp. 3-14; Mihăilescu, V. (1968), Geografie teoretică. Principii fundamentale. Orientarea generală în științele geografice, Ed. Academiei, București; Mihăilescu, V. (1968), La région géographique comme méthode de travail dans les recherches géographiques, în Revue Roumaine de Géologie, Géophisique et Géographie, Géographie, 12, 1-2, pp. 3-7.

85

principal factor al regionării, conducând la delimitarea regiunilor naturale clasice, pornind de la criterii geomorfologice (Posea, Badea, 1984)51;

Regiunea ca spațiu politic, delimitată după criterii etnocratice, fundamentate prin identitate etnică, culturală și lingvistică, ce stă la baza federalismului bazat pe modelul autonomist-etnocratic de regionare. Este regiunea generatoare de forțe centrifuge și tensiuni geopolitice ce pot izbucni violent atunci când actorii (locali și statali) ce se interpun în managementul acestor crize au interese divergente;

Regiunea administrativă, avându-l ca principal promotor pe Georges

Pompidou, apărută ca o replică a regiunii etnocratice, ce fundamentează organizarea statală după model unitar. În acest caz, regiunea este plasată ca o autoritate delegată în raport cu statul; statul nu delegă regiunii atributele sale, ci autoritatea necesară exercițiului regional al acestor atribute (Bădescu, Dungaciu, 1995)52. Criteriile pentru delimitarea regiunilor administrative sunt diverse: fie că au rădăcini în trecutul istoric (regiunile și departamentele franceze, comitatele maghiare, voievodatele poloneze sau județele românești), fie divid spații omogene sub aspectul potențialului natural și al particularităților economico-sociale (amter-urile daneze, nomoi-urile grecești) fiind rezultatul unor delimitări convenționale, fie pornesc de la rațiuni de ordin economic (regiunile și raioanele din spațiul ex-sovietic)53;

Regiunea economico-statistică, rezultată din delimitări convenționale, în multe cazuri cu caracter arbitrar, a fost creată cu scopul raportării statistice a fenomenelor economico-sociale, pentru o mai bună imagine a discrepanțelor la nivel macroteritorial. Sunt de regulă construcții artificiale, fără personalitate juridică, funcție administrativă sau antecedente istorice, rezultate prin agregarea, în unele cazuri pe bază de voluntariat, a unităților administrativ-teritoriale de rang inferior existente (regiuni de dezvoltare în România, ZEAT în Franța, regieungsbezirk în

Germania, landsdelen în Olanda, regiuni standard sau grupări de comitate în Regatul Unit, grupări de amter în Danemarca, grupări de regiuni de dezvoltare în Grecia, grupări de comunități autonome în Spania sau grupări cu finalitate comunitară în

Portugalia);

Regiunea funcțională, a cărei omogenitate are la bază criteriul funcțional, indus de relațiile stabilite între nucleele de locuire, dezvoltate la rândul lor în ariile de convergență ale fluxurilor materiale și umane. Acest tip de regiuni se dezvoltă de regulă la limita dintre regiunile naturale omogene, în spațiile de complementaritate economico-socială (limita dintre bordura montană și Subcarpați, dintre aceștia și zonele de câmpie etc). Regionarea după criterii funcționale, ca urmare a interconexiunilor multiple dintre spațiile naturale omogene s-a impus după al Doilea Război Mondial, ca urmare a afirmării școlilor geografice americane cristalizată în

Grumăzescu, H. (1965), Unele probleme de geografie regională, în Natura, 5; Grumăzescu, H. (1968),

The limits of geographical regions and determination criteria, în Revue Roumaine de Géologie, Géophisique et Géographie, Géographie, 12, 1-2.

Posea, Gr., Badea, L. (1984), Unitățile de relief (regionarea geomorfologică). Hartă color la scara 1:800 000, Ed. Științifică și Enciclopedică, București.

Bădescu, I., Dungaciu, D. (coord) (1995), Sociologia și geopolitica frontierei, I-II, Ed. Floarea Albastră, București.

Săgeată, R. (2004), Modele de regionare politico-administrativă, Ed. Top Form, București.

86

jurul lui Walter Isard (1960)54 și a influenței pe care aceasta a exercitat-o în Europa,

îndeosebi asupra școlii franceze (Juillard, 196255; Boudeville, 1968 56; Claval, 196857; Gravier, 197058; Labasse, 1971, 199159; Ianoș, 1987, 1993, 2000, 2005)60. Pe acest fundament a fost conceptualizată regiunea polarizată (eterogenă), a cărui element coagulant este dat de relațiile funcționale stabilite ierarhic la nivelul sistemului de așezări umane.

Regiunea ca spațiu mental, este rezultatul proiecției elementului spațial în psihologia locuitorilor, al comuniunii dintre om și mediul său de viață, element determinant în durabilitatea oricărei structuri regionale. Spațiile mentale sunt în același timp spații funcționale, dar și spații de omogenitate etnică și culturală; spații de raportare a identității locuitorilor, structurate de jos în sus, pe baza relațiilor dintre colectivitățile locale. De aceea, regiunile care au ajuns la stadiul de spații mentale sunt considerate cele mai evoluate și totodată cele mai viabile pentru a deveni structuri administrative. Spațiul mental reprezintă proiecția actuală a unei continuități istorice; elementul identitar nu poate fi decât consecința continuității de locuire. Din această perspectivă, regiunea, privită ca spațiu mental, poate fi asimilată noțiunii de regiune istorică sau ținut istoric.

În ansamblu, individualitatea regiunilor istorice se conturează atât din perspectiva caracteristicilor naturale ale acestora și a particularităților istorico-sociale distincte, diferite de cele ale spațiilor adiacente, cât mai ales prin omogenitatea spațială și funcțională, care a imprimat în mentalul locuitorilor sentimentul de apartenență la spațiu (spațiu trăit, spațiu perceput) (Cocean, 1997, 2002)61. Prin urmare, în pofida eterogenității cadrului natural și uman, regiunea istorică reprezintă un spațiu funcțional relativ omogen, un spațiu mental perceput ca atare de comunitățile locale ce prezintă toate atributele unei entități regionale bine individualizată de jos în sus, prin participarea asociativă a colectivităților locale.

5.2. Relația dintre regiune și organizarea teritoriilor naționale

La baza organizării teritoriului stau procesele complexe de geneză și evoluție a spațiilor sociale ce constau mai întâi din apariția unor noi tipuri de relații între așezările umane preexistente, după care se manifestă un proces de generalizare a acestora într-o arie dată. Cu timpul, are loc un proces de teritorializare a relațiilor

Isard, W. (1960), Methods of Regional Analysis, Wiley, New York.

Juillard , E. (1962), La région: essai de définition, în Annales de Géographie, 387, Paris.

Boudeville, J. R. (1968), L’espace et les pôles de croissance, Presses Universitaires de France, Paris.

Claval, P. (1968), Régions, nations, grands espaces, M. Th. Génin, Paris.

Gravier, J. F. (1970), La question régionale, Flammarion, Paris.

Labasse, J. (1971), L’organisation de l’ espace. Elements de géographie volontaire, Hermann, Paris; Labasse, J. (1991), L’ Europe des régions, Flammarion, Paris.

Ianoș, I. (1987), Orașele și organizarea spațiului geografic, Ed. Academiei, București; Ianoș, I. (1993), Spre o nouă bază teoretică a regiunii geografice, în Studii și Cercetări de Geologie, Geofizică și

Geografie, Geografie, XL, București; Ianoș, I. (2000), Sisteme teritoriale. O abordare geografică, Ed. Tehnică, București, Ianoș, I. (2005), Dinamica urbană. Aplicații la orașul și sistemul urban românesc,

Ed. Tehnică, București.

Cocean, P. (1997), Țara (The Land) – a typical geographical region of Romania, în Revue Roumaine de Géographie, 41, pp. 41-50.

87

sociale, culturale și economice, prin asocierea la acestea a unui întreg aparat de instituții, forme, simboluri, expresii, limbaje, etc. Se crează astfel regiunile monoetnice și/sau monoculturale, ai căror locuitori se caracterizează prin puternice sentimente de apartenență la respectivele regiuni (sentimente cunoscute sub termenul de „patriotism local”) și printr-un puternic spirit de rezistență la schimbare. Sunt structurile regionale cele mai coerente, care și-au demonstrat cel mai bine unitatea și viabilitatea de-a lungul timpului. Prin contrast, regiunile delimitate exclusiv pe baza argumentelor economice sau politice, sau a omogentității potențialului natural sau uman, prezintă un conținut afectiv mult mai scăzut.

Intervenția factorului politic se circumscrie acestor modele de organizare.

Guvernele autoritare și dictatoriale vor încerca să creeze structuri administrative orientate politic, care să nu poată deveni puncte puternice de regrupare a opoziției, manipulând în schimb regiunile care le sprijină. Acestea vor evita agregarea unor teritorii care să posede puternice tradiții istorice sau care să conțină grupuri sociale legate între ele prin sentimentul apartenenței la o anumită comunitate, căutând să despartă aceste entități prin limite administrative (Helin, 1967)62. Din contră, sistemele politice democratice își modelează unitățile administrative în funcție de grupările culturale cristalizate printr-un lung proces de evoluție istorică. De aceea, schimbările politice majore, alternanța guvernelor democratice cu cele autoritare determină în multe cazuri și schimbări în organizarea administrativ-teritorială, după cum unitățile administrative modelate după criterii economice sunt tributare schimbărilor economice. Experiența istorică a demonstrat și în cazul României, efemeritatea acestor tipuri de structuri: ținuturile interbelice au rezistat cât a rezistat și domnia lui Carol al II-lea, în vreme ce organizarea pe regiuni și raioane ce a purtat o dublă amprentă (economică și politică), a dispărut odată cu influența sovietică. Pentru guvernele birocratice, ideală este o organizare în structuri administrative cât mai asemănătoare între ele ca suprafață, populație și ca mod de organizare a administrației și competenței lor. Un sistem administrativ bine organizat alcătuit din diviziuni uniforme, crează cadrul cel mai adecvat pentru aplicarea la nivel local a deciziilor puterii centrale (ibidem).

În sistemul federal regiunea63 presupune o largă autonomie, reprezintă un singur subiect de drept internațional, având organe de conducere (guvern și parlament) proprii. Principiul de bază este cel al dizolvării autorității centrale prin transferarea sa la nivel regional, cele două tipuri de guverne (central și regional) având personalități și competențe distincte. La nivel central sunt soluționate problemele comune, funcțiile statului federal fiind împărțite între statul federal și entitățile regionale, acestea contribuind în mod egal la elaborarea legilor federale. Astfel, federalismul încearcă să rezolve problema unității statale prin realizarea unui echilibru între forțele centripete și cele centrifuge. Acest sistem funcționează eficient

Helin, R. A. (1967), The Volatile Administrative Map of Romania, în Annals of the Association of American Geographers, 57, 3, pp. 481-502.

Regiunea a fost privită în sens general: statele din S.U.A., Australia, India, Malaysia, Mexic sau

Venezuela, provinciile din Canada, Republica Africa de Sud sau Argentina, cantoanele elvețiene, landurile din Germania sau Austria, emiratele din spațiul arab sau republicile diin Federația Rusă, toate se încadrează nivelului regional.

88

acolo unde comunitățile regionale doresc uniunea pentru a beneficia de anumite avantaje politice sau economice, dar fără să-și piardă identitatea.

Experiența internațională a ultimelor decenii a demonstrat însă ineficiența federalismului pe criterii etnice (colapsul U.R.S.S. și a fostei Iugoslavii, dezmembrarea Cehoslovaciei, fragilitatea Bosniei și Herțegovina sau a federației Serbia și Muntenegru), modelele cele mai viabile de structuri federale fiind cele bazate pe argumentele mai curând de natură istorică și culturală (cazul Germaniei și Austriei); lingvistică (Belgia, Elveția), sau colonială – în situația statelor federale constituite prin unificarea unor foste colonii – S.U.A., Canada, Australia, Republica

Sud Africană, Malaysia, E.A.U., Tanzania etc).

Fie că au la bază unitatea culturală, lingvistică, etnică sau sunt relicte ale unor vechi state medievale sau coloniale, acestea se caracterizează prin disproporții evidente atât sub raport teritorial, cât și al potențialului economic și demografic de care dispun, rezultat al menținerii identității regionale de-a lungul timpului. La acestea se adaugă prezența mai multor tipuri de unități politico-administrative de rang superior: state și teritorii (în Australia, India, Brazilia); republici, regiuni, teritorii (în Rusia), ca și poziția distinctă a capitalei în cadrul structurilor politico-administrative interne, ca un simbol al armonizării unor teritorii cu caracteristici diferite (District of

Columbia, în S.U.A.; Capital Federal, în Argentina; Districto Federal, în Brazilia; Australian Capital Territory, în Australia etc).

Principala problemă care se ridică în cazul regionării pe criterii etnice o constituie marea diversitate a grupurilor etnice – acestea variind de la comunități izolate, de câteva zeci sau sute de persoane, până la grupuri etnice foarte mari de sute de mii, milioane și chiar miliarde de oameni, fapt ce impune o mare diversitate a mărimii și structurii unităților regionale, contribuind la accentuarea forțelor centrifugale. Lucrurile se complică și mai mult în cazul grupurilor etnice amestecate și intercalate – cazul fostei Iugoslavii sau a unor regiuni din spațiul ex-sovietic, unde constituirea unor structuri regionale exclusiv după apartenența etnică ar fi neviabilă, dacă nu chiar imposibilă (s-ar ajunge la structuri extrem de fragmentate, de tipul fostelor bantustane sud-africane). La aceasta se adaugă și efectul psihologic indus de segregarea pe criterii etnice. Astfel, numai în fostul spațiu sovietic au fost individualizate 173 de entități regionale cu tendințe centrifugale în raport de autoritatea centrală (Fourcher, 1993)64.

Absența unor legături directe între compoziția etnică, structura statului și mărimea teritoriului acestuia este demonstrată de însuși harta politică a lumii contemporane. State imense atât ca potențial demografic, cât și ca teritoriu au o structură unitară (China – 9,59 mil km2; 1,3 mld. loc); în vreme ce state reduse ca suprafață și populație sunt organizate pe baze federale (Elveția, Belgia, Austria, Malaysia, Emiratele Arabe Unite); state cu populație relativ eterogenă etnic au o organizare centralizată (îndeosebi cele desprinse din fosta U.R.S.S sau state vest-europene devenite multinaționale ca urmare a imigrărilor masive), în vreme ce state omogene etnic sunt organizate după sistem federal (Germania și Austria fiind două cazuri reprezentative).

64 Fourcher, M. (1993), Fragments d’Europe, Fayard, Paris, p. 187-194.

89

În statele centralizate, regiunea nu este o instituție etnică, ci una administrativă, garanție a statalității pe suport național. Ea se dorește a fi un instrument de implementare a politicilor publice unitare ale statului, configurația sa grefându-se pe unitățile administrativ-teritoriale de rang inferior (regionalismul francez).

Prin urmare, dacă în cazul statelor unitare regiunea este o autoritate delegată în raport cu statul, cele federale se bazează pe destrămarea autorității, prin transferarea acesteia de la nivelul statului la cel al autorităților locale. Primul tip de regionalism se caracterizează prin autoadministrare; al doilea, prin autodeterminare.

Statul regional a apărut în acele state unitare în care s-a acordat o anumită autonomie unor regiuni, în general distincte din punct de vedere etnic și cultural sau depărtate de aria centrală, distribuția puterii fiind foarte asemănătoare cu cea din sistemul federal. Tendințele secesioniste dezvoltate în astfel de regiuni (Ulster, Scoția, Catalonia, Țara Bascilor, Lombardia etc) au generat modelul de organizare administrativ-teritorială ce are la bază autonomiile regionale. Acesta a fost inițiat în Regatul Unit prin acordarea unor autonomii din ce în ce mai largi Ulsterului, Scoției și Țării Galilor, autonomie concretizată prin constituirea în aceste provincii a unor guverne locale. De aici modelul s-a extins mai întâi în vestul Europei (Italia, Spania, Portugalia, Belgia, Danemarca), iar de aici în întreaga lume.

Modelul regional diferă de la un stat la altul în funcție de gradul de autonomie și de domeniile de competență ale autorităților locale. Se diferențiază totuși două variante: o variantă în care statele unitare cu populație minoritară permit funcționarea unor guverne regionale cu puteri legislative și cu responsabilități funcționale (Regatul Unit, Spania, Italia), cealaltă în care acestea sunt asociate (politic, economic sau militar) cu anumite comunități, fără însă ca acestea să-și piardă identitatea culturală și organizațiile politice. Exemple în acest sens sunt date de insulele din apropierea unor state unitare, care au intrat sau au rămas în uniune cu acestea: Azore sau Madeira (Portugalia); Baleare și Canare (Spania); Aaland (Finlanda); Groenlanda și Feröe (Danemarca) etc. (Ibid, p. 107).

Complexitatea raporturilor dintre stat și regiuni este dată și de caracterul biunivoc al acestor relații: pe de o parte atitudinea puterii centrale față de comunitățile teritoriale-locale ce alcătuiesc regiunile, pe de altă parte răspunsul acestora la stimulii externi concretizați prin măsurile de planificare regională. În primul caz, contrastele teritoriale sunt privite dinspre nivelul central spre cel local (regionalizare); în al doilea caz rolul esențial le revine actorilor locali care se autodefinesc în raport cu puterea centrală (regionalism). Astfel, gradul de regionalizare depinde mult de modul în care autoritățile centrale reușesc să delege la nivel substatal (regional) o parte din autoritatea lor administrativă, politică, educațională și economică (Gruber, 1999)65.

Regiunile europene sunt, într-o mare măsură, descendente ale unor vechi regiuni istorice medievale care au generat tensiuni și, nu de puține ori, chiar conflicte armate. Fie că ne referim la unele landuri germane sau austrice, la regiunile franceze, italiene, belgiene sau la unele comunități autonome spaniole, toate reprezintă

65 Gruber, K. (1999), Regionalism, state naționale, integrare europeană: perspective vest-europene și central-europene, în Altera, 10, Târgu Mureș.

90

proiecția actuală a unor spații mentale bine individualizate, cu rădăcini ancestrale, ce au deținut de-a lungul timpului prerogative statale. În unele cazuri, acestea se caracterizează printr-o structură etnică diferită de cea statului în care au fost incluse; în alte cazuri, discrepanțele sunt date de factorul economic sau de argumentele de ordin cultural sau religios. Din acest punct de vedere, am individualizat în cadrul Uniunii Europene trei categorii de regiuni istorice:

Regiuni istorice diferite din punct de vedere al structurii etnice de populația majoritară a statului din care fac parte. Acestea sunt locuite fie de vechi populații europene care și-au conservat într-o măsură mai mare sau mai mică de-a lungul timpului identitatea națională (minorități identitare): Catalonia, Țara Bascilor și Galicia în Spania; Corsica, Bretania în Franța; Sardinia în Italia etc., fie de minorități transfontaliere, rezultat al translatării granițelor sau al constituirii unor state în arii de interferență etnică și cultural-lingvistică (Belgia, Elveția). Caracteristice pentru această categorie sunt Flandra și Valonia în Belgia; Alsacia și Lorena în Franța; Valea Aosta, Friuli-Venezia Giulia și Trentino-Adige în Italia;

Regiuni istorice diferite din punct de vedere al gradului de dezvoltare economico-socială de restul teritoriului statului din care fac parte. Caracteristic pentru această categorie este nordul Italiei (Padania), ce nu întrunește caracteristicile unui ținut istoric omogen, dar a cărui nivel ridicat de dezvoltare economică o deosebește clar de restul țării. La extremitatea opusă – Sicilia, al cărui separatism (proiectul Federației Italo-Sicilene de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial) a fost susținut pe de o parte de populația nemulțumită, iar pe de altă parte de marii proprietari și de Mafie. De asemenea, argumentul economic capătă o importanță din ce în ce mai mare și în tendințele secesioniste manifestate în Catalonia sau Flandra;

Regiuni istorice cu tensiuni generate de factorul cultural și religios – Ulster (conflict între catolicii republicani, adepți ai unirii cu Irlanda și protestanții profund atașați Londrei).

5.3. Cooperarea interregională și omogenizarea națională

Oricare ar fi argumentul de bază ce stă la baza decupajelor regionale (etnic, istoric sau economic), regiunile europene se caracterizează prin puternice discrepanțe atît sub raport teritorial, cât și demografic. Unele regiuni se apropie de 100 000 km2 (Castilia-Leon – 94 000 km2), în vreme ce altele abia depășesc câteva sute de kilometri pătrați, alcătuind practic teritoriul administrativ al unor orașe (Bremen, Hamburg, Berlin, Bruxelles sau Madrid). Între estul Angliei și insulele sudice și estice ale Greciei raportul de populație este de 20:1, iar între centrul spaniol și landul german Bremen raportul de suprafați este de 532:1. Contraste mari se înregistrează și la nivel național, între regiunile italiene, cele franceze, între landurile germane și austriece sau între comunitățile autonome din Spania.

Principalul element ce a favorizat structurarea regională în Europa centrală și occidentală, l-a constituit însă vechimea și ampla dezvoltare a fenomenului urban. Nucleele urbane au constituit încă din antichitate, dar mai cu seamă în perioada

91

medievală, principalii factori de stimulare a organizării spațiale, favorizând constituirea în jurul lor a entităților politico-administrative ce stau la baza actualelor regiuni europene. Ile de France s-a structurat în jurul Parisului, Latium-ul în jurul

Romei, după cum sistemul urban al Cataloniei este dominat de Barcelona sau cel al Bavariei de München. Cu timpul, aceste regiuni au căpătat atributele de arii centrale, prin preluarea unor funcții de control și decizie și transformarea acestora în centre de polarizare la nivel macroteritorial. În alte cazuri, resursele au atras implantarea industriei și implicit concentrarea populației și urbanizarea, aceste regiuni transformându-se cu timpul în arii centrale. Rhenania de Nord-Westfalia, centrată pe aglomerația Ruhr-ului, Lombardia italiană, Midlands-ul englez sau Silezia poloneză sunt doar câteva astfel de exemple, contrapunându-se în unele cazuri ariei centrale dezvoltate de capitală.

Prin contrast, iau naștere regiuni periferice, caracterizate printr-o divergență a fluxurilor, prin emigrări masive, printr-un nivel avansat de sărăcie și șomaj, dar și printr-o urbanizare redusă și prin imposibilitatea exercitării de către nucleele urbane a unor funcții coagulante la nivel teritorial. În unele cazuri aceste regiuni sunt defavorizate și ca urmare a poziției priferice la nivel național sau chiar european (Extremadura, Sicilia, Corsica), sau datorită unor circumstanțe politice și istorice (clivajele dintre landurile estice și cele din vestul Germaniei). Se conturează astfel, atât la nivel european cât și național regiuni centrale, ce corespund unor externalități pozitive și regiuni periferice, ce corespund externalităților negative. Centrul și periferia trebuie înțelese astfel ca două noțiuni relative, acestea definindu-se în raport de scara spațială. Silezia este astfel la nivelul Poloniei o regiune centrală, însă privită de la Bruxelles, are toate atributele unei regiuni periferice…

Cea mai importantă caracteristică a centrului este dată de ponderea populației pe care o regrupează raportată la populația totală a țării. În unele țări, capitala reprezintă nucleul regiunii centrale, concentrând peste 20% din populația totală (cazul aglomerațiilor pariziană sau londoneză), sau chiar mai mult (Ciudad de Mexico – 25% din populația totală a Mexicului, Atena – 35% din populația totală a Greciei, sau chiar 60% din populația țării, cum este cazul orașului La Valetta, capitala Maltei). Gradul de concentrare al populației, acumularea de capital, nivelul de viață relativ ridicat și vechimea dezvoltării sunt de asemenea atribute ale ariilor centrale. Însă cea mai importantă caracteristică a acestora este capacitatea de autodezvoltare și autoorganizare, respectiv de a-și utiliza propriile-i resurse, umane și financiare pentru a-și asigura dezvoltarea, reușind să creze în acest sens și disponibilități. Se conturează astfel externalitățile pozitive, caracteristice regiunilor centrale, ce sunt redistribuite ulterior în teritoriu în special către regiunile periferice, caracterizate la rândul lor prin externalități negative.

Pe de altă parte, autoorganizarea derivă dintr-o altă caracteristică a regiunilor centrale: aceea de concentratoare de putere. Prin contrast, periferia nu dispune de autonomie decizională. Nivelul de viață este net inferior celui din ariile centrale, fapt ce generează fluxuri migratorii; populația nu numai că este inferioară celei din regiunile centrale, dar înregistrează un grad mai mare de dispersie în teritoriu.

Cooperarea interregională orientată în direcția omogenizării naționale devine în aceste condiții indispensabilă pentru o dezvoltare regională integrată. Pe măsura

92

dezvoltării regiunilor centrale și transformării acestora în poli de creștere se intensifică și discrepanțele dintre externalitățile pozitive și cele negative, fapt ce contribuie la amplificarea legăturilor. Periferiile, în general rurale, emit fluxuri către regiunile centrale concretizate print-un „export” de sărăcie, prin fluxuri migratorii pentru locuri de muncă, ceea ce induce și un export de instabilitate, datorat fenomenelor sociale marginale, criminalității organizate, chiar terorism. Pe de altă parte amplificarea externalităților tinde tot mai mult să transforme regiunile periferice în regiuni asistate, absorbante de fonduri naționale sau europene, fapt ce atrage tendințe centrifugale. Federalizarea Belgiei sau tendințele secesioniste ale Padaniei (nordului Italiei) sunt numai două din multitudinea de astfel de exemple.

Statutul de frunte pe care îl deține Catalonia în economia spaniolă se bazează antecedente vechi, regiunea fiind una dintre cele mai timpuriu industrializate din

întregul spațiu iberic. Dinamismul dezvoltării economice s-a menținut și după integrarea sa în statul spaniol, burghezia catalană, alături de cea bască, fiind printre cele mai influente din întreaga clasă politică spaniolă. Aceasta a constituit forța motrice a dezvoltării societății, dar și a afirmării unor puternice mișcări naționaliste în cele două ținuturi istorice. Astfel, pentru a-și apăra interesele economice, antrepenorii au revendicat din ce în ce mai mult autonomia în raport cu puterea centrală, adoptarea conceptului de „națiune” fiind un puternic stimul în acest sens (Loyer, 1995)66. Și tot ca urmare a avântului industrial de la sfârșitul secolului al XIX-lea, societatea bască, puternic conservatoare și catolică, a fost confruntată cu venirea masivă a muncitorilor din alte regiuni ale Spaniei, pentru a se angaja în minerit, în șantierele navale sau în uzinele sectorului siderurgic, care erau în plină dezvoltare. Aceste schimbări brutale au fost cele care au contribuit decisiv la fundamentarea doctrinei naționaliste basce, ce interpretează istoria acestui ținut prin prisma unei națiuni basce dominată de spanioli.

Iată de ce conceptul de Europa regiunilor tinde din ce în ce mai mult să-l înlocuiască pe cel de Europa națiunilor. Atât naționalismul basc cât și cel catalan, scoțian sau galez tinde să opteze pentru acceptarea statutului de autonomie și cooperarea în cadrul unei federații a regiunilor europene, ca structură supra-statală contracarând astfel tendințele centripete pe care le-ar putea manifesta guvernele centrale. Procesul de omogenizare națională tinde să fie astfel înlocuit cu cel de omogenizare europeană, prin redistribuirea fondurilor europene.

La microscară, amplificarea cooperării dintre centru și periferie conduce în timp la transformarea periferiei dintr-un spațiu dominat într-unul integrat. Suburbanizarea, periurbanizarea, sau accepțiunea românească a conceptului de zonă metropolitană constituie tot atâtea rezultante ale acestui proces. Astfel, pentru metropolele regionale din România, zonele metropolitane rezultă din complementaritatea potențialului celor două tipuri de structuri administrative de nivel local: cele cu grad avansat de urbanizare, reprezentate de nucleele de convergență regională și departamentală și comunele incluse în zona periurbană a acestora. Primele, caracterizate prin cele mai mari densități de populație la nivelul intravilanului și prin teritorii administrative restrânse ca suprafață, dispun și de cele

66 în Dictionnaire de Géopolitique, coord. Yves Lacoste, Flammarion, Paris.

93

mai mari bugete locale; comunele limitrofe în schimb, cu resurse financiare limitate dispun de spații excedentare. Prețul ridicat al terenului din intravilan determină fenomenul de exurbație, prin localizarea unor investiții aferente orașului în zona sa periurbană, limitele administrative devenind pur formale. Orașul se extinde dincolo de limitele sale administrative, iar ruralul evoluează de la spațiu polarizat la spațiu integrat. Cooperarea intercomunală la nivelul spațiului periurban devine astfel esențială pentru o dezvoltare regională integrată.

Cu totul alt fenomen are însă loc la nivelul spațiului limitrof Capitalei: externalitățile pozitive datorate ariei centrale induc în spațiul adiacent externalități negative, concretizate printr-un nivel accentuat de ruralizare și sărăcie, îndeosebi sub raport cultural și educațional. O posibilă soluție de atenuare a acestora prin omogenizare teritorială este văzută prin crearea Zonei metropolitane București, ca structură integrată de cooperare intercomunală. Investirea recentă cu statut urban a unor comune aferente viitoarei zone metropolitane67 nu reprezintă decât o decizie administrativă orientată în direcția omogenizării teritoriale prin transformarea acestora în nuclee de polarizare locală și de structurare spațială.

Pentru a defini și a cuantifica mai bine aceste interacțiuni, Alain Reynauld (1981) distingea în raport de cele două situații cazuri prezentate anterior, centru dominant și periferie integrată și exploatată (aplicabil primului caz: metropole regionale și zonele metropolitane ale acestora) și hipercentru și periferie integrată și exploatată (situație specifică marilor metropole cu funcții naționale și transnaționale). Evident, cazurile particulare tind să aducă anumite completări acestei tipologii. Periferia Bucureștiului, de exemplu, este insuficient integrată, situație ce se dorește corectată prin constituirea zonei metropolitane.

În ambele cazuri, la microscară, fluxurile tind a fi integrative, mergând spre atenuarea externalităților; la macroscară însă, tind să domine, se pare, procesele de fragmentare, prin sporirea rolului nucleelor regionale ca poli de coagulare a teritoriului și accentuarea clivajelor dintre regiunile bogate (externalitățile pozitive) și cele sărace (externalitățile negative).

5.4. Cooperarea transfrontalieră, element de favorizare a globalizării

Contradicția dintre fragmentarea instituțională a teritoriului și existența unor probleme transnaționale care au impus un sistem unitar de abordare și deci o colaborare transfrontalieră, a creat premisele apariției unor noi tipuri de structuri de cooperare regională, suprapuse frontierelor statale: zonele transfrontaliere și euroregiunile. Acest tip de cooperare trebuie să țină seama că între cele două zone frontaliere se interpune o fâșie de graniță și de cele mai multe ori, între ele există legislații diferite care impun exigențe diferite ale cadrului de cooperare. Prin urmare, principalul pericol ce poate afecta regiunile transfrontaliere, este reprezentat de procesul de fragmentare; dacă acesta nu este bine coordonat la nivel central, există

67 Otopeni (2000), Voluntari și Popești-Leordeni (2004), Chitila, Măgurele, Pantelimon și Bragadiru

(2005).

94

riscul pierderii autorității, zona transfrontalieră gravitând către unul dintre statele coparticipante.

Problemele care stau la baza dinamicii zonelor transfrontaliere derivă din gradul de armonizare al politicilor de dezvoltare a celor două zone frontaliere ce vin în contact. Spațiile situate de o parte și de alta a unei granițe au sau nu tendința de a evolua în același sens, tendință dată de politicile centrale și locale față de acestea, dar și de situațiile particulare din teren, care determină tipul de zonă transfrontalieră.

5.4.1. Zonele transfrontaliere. Tipuri de zone transfrontaliere

Într-o accepțiune largă, zona transfrontalieră reprezintă spațiul situat de o parte și de alta a frontierei, cu lățimi ce variază între 30 și 60 km, caracterizat printr-o variație tranșantă a fluxurilor umane și materiale. Elementele determinante ce stau la baza definirii spațiului transfrontalier sunt date de structura și configurația granițelor de stat, ce imprimă fluxurilor transfrontaliere anumite particularități legate de intensitate și structură, cât și de dispunerea nucleelor de convergență locală care determină orientarea acestor fluxuri. Identitatea spațiului transfrontalier este prin urmare determinată de elementele de complementaritate și omogenitate dintre cele două spații frontaliere, iar polarizarea vectorilor de cooperare transfrontalieră este condiționată de dispunerea așezărilor umane, îndeosebi a celor cu rol de polarizare locală și regională.

Caracterul omogen sau eterogen al populației, prezența sau nu a minorităților naționale, gradul de dezvoltare al infrastructurii și, nu în ultimul rând, antecedentele istorice, care au favorizat sau limitat în timp fluxurile transfrontaliere, au făcut ca zonele transfrontaliere să prezinte particularități diferite. Intensitatea și variația fluxurilor transversale cu caracter local au condus la individualizarea a două modele teoretice de zone transfrontaliere:

Zone transfrontaliere caracterizate printr-o variație bruscă a fluxurilor, determinate de caracterul omogen al populațiilor celor două zone frontaliere ce vin în contact, granițe relativ închise, care se suprapun unor regiuni de inaccesibilitate naturală, cu un potențial redus de locuire și cu o infrastructură slab dezvoltată. Acestea se suprapun zonelor montane și deșertice sau unor mari cursuri de apă, care au funcționat de-a lungul timpului ca bariere în schimburile de populație și în funcție de care s-au conturat marile decupaje culturale ale lumii. Este cazul sistemului montan himalayan, dispus între Tibetul budhist și subcontinentul indian, sau al Saharei care a acționat ca barieră în răspândirea către sudul Africii a civilizației arabe. La rândul lor, Anzii, Pirineii sau Pamirul au funcționat ca areale de separare, constituind domenii ideale de trasare a granițelor.

Zone transfrontaliere în care fluxurile transversale variază lent, datorită unui amestec progresiv al populației, a prezenței minorităților de o parte și de alta a graniței, rezultat al unor vechi raporturi de interacțiune stabilite în timp, în condițiile unui cadru natural favorabil, a unor sisteme de așezări bine individualizate și a unor economii complementare. Frontierele interioare ale Uniunii Europene constituie un exemplu caracteristic în acest sens, identitatea zonelor transfrontaliere fiind dată de modul în care frontierele au transgresat și regresat de-a lungul istoriei. Acestea devin

95

din elemente de ruptură între două entități politice cu caracteristici diferite, spații de sudură, de armonizare între acestea, cu particularități economice și culturale specifice.

5.4.2. Zonele transfrontaliere și rolul acestora în formarea euroregiunilor. Tipuri de euroregiuni de cooperare transfrontalieră

Apariția euroregiunilor este legată de intensa colaborare transfrontalieră din spațiul vest-european, nucleele urbane de polarizare transfrontalieră și configurația granițelor de stat constituind principalii lor factori generatori. Prima euroregiune este considerată a fi Regio Basiliensis, constituită în 196368, pe baza ariei de polarizare a orașului Basel. Dezvoltarea rapidă a industriei în perioada postbelică și liberalizarea regimului vamal au contribuit la creșterea rapidă a aglomerării urbane care s-a extins peste limitele teritoriului național. Aceasta a fost favorizată de relațiile economice, formate de-a lungul timpului, de nivelul relativ ridicat al gradului de industrializare și urbanizare a regiunilor frontaliere din Franța și Germania. Tot la frontiera dintre Elveția și Franța funcționează Regio Genevensis, dezvoltată pe baza ariei de polarizare a Genevei. Populația care își desfășura activitatea în această zonă a rezolvat problema prețurilor foarte ridicate ale locuințelor, generată de lipsa de spațiu din jurul Genevei prin construirea de locuințe pe teritoriul francez, în apropierea graniței, unde prețurile terenurilor erau mai mici. În plus, o parte din populația franceză din zona de frontieră își desfășoară activitatea în regiunea Genevei, unde salariile sunt mai mari.

Aceste fenomene au avut ca efect difuzarea urbanizării în regiune, transformând practic zona frontalieră franceză într-un hinterland al Genevei.

Germania, prin poziția sa geografică în interiorul continentului și prin numărul mare de state învecinate (9) a atras de-a lungul frontierelor sale cea mai mare concentrare a euroregiunilor, atât în perimetrul zonei transfrontaliere estice, cu

Olanda, Belgia, Luxemburg și Franța, cât și în lungul fostei „Cortine de Fier”, la granița cu Polonia și Cehia. În legislația germană, sunt prezente 6 caracteristici distincte ale euroregiunilor:

euroregiunile reprezintă formele cele mai eficiente ale cooperării din zonele de frontieră;

euroregiunile ajută la echilibrarea nivelelor de dezvoltare diferită a zonelor de frontieră;

euroregiunile consolidează încrederea și spiritul de cooperare a locuitorilor;

euroregiunile constituie terenul de exersare a bunei vecinătăți și a integrării;

euroregiunile ajută la depășirea moștenirilor negative ale trecutului;

euroregiunile constituie elemente importante ale integrării statelor central-europene în Uniunea Europeană.

Dintre euroregiunile cu participare germană, una dintre cele mai

reprezentative este considerată a fi Euroregiunea Maas-Rhin, care include provinciile Limburg, Liege și comunitatea germană din jurul orașului Liege (Belgia), partea nordică a provinciei Limburg din Olanda și câteva kreize din jurul orașului german

Aachen. Principalele elemente unificatoare sunt cel lingvistic (populație de limbă germană) și cel al convergenței fluxurilor de populație și bunuri, euroregiunea fiind

68 Euroregiunea a căpătat statut oficial în anul 1976.

96

situată pe traseul celor mai importante axe de transport feroviar, rutier, aerian și fluvial. Dotată cu o infrastructură dezvoltată, euroregiunea se caracterizează printr-un deosebit potențial economic, datorat forței de muncă înalt calificată, ramurilor industriale cu tehnologii de vârf și unui sistem instituțional de învățământ și cercetare. Între Elveția și Italia funcționează Regio Insubrica, poziționată între cantonul elvețian de limbă italiană Tessin și zona metropolitană a orașului Milano. Și în acest caz, unitatea lingvistică a populației este evidentă. În anii ’60, cantonul Tessin a înregistrat o puternică terțiarizare a economiei. Multe segmente productive ale industriei elvețiene au fost mutate în sudul cantonului, în apropierea graniței cu Italia, cu scopul de a beneficia de forța de muncă mai ieftină de origine italiană. Pe de altă parte, relația a funcționat si invers, dinspre Italia spre Elveția. Provinciile italiene Como, Varesse și Lecco dispuneau de o industrie performantă si bine structurată, constituind una dintre cele mai dezvoltate zone din Italia. În a doua parte a deceniului ’70 însă, marile unități industriale au fost închise, începând un proces de delocalizare și reconversie industrială. Acesta a reușit fără prea mari costuri sociale, datorită absorbției forței de muncă disponibilizată de întreprinderile italiene de către piața forței de muncă a cantonului Tessin.

Pentru locuitorii euroregiunilor din Uniunea Europeană, granițele au dispărut deja din hărțile mentale ale locuitorilor frontalieri, astfel că activitățile umane anticipează în multe cazuri schimbările instituționale.

În spațiul central și est-european, colaborarea transfrontalieră, grefată pe granițe noi, apărute în cea mai mare parte a lor după 194569, are la bază în principal argumentul politic și nu realitățile din teren.

Au rezultat structuri teritoriale supradimensionate (Comunitatea Alpi-Adria, Euroregiunea Carpatică, Euroregiunea Dunăre-Criș-Mureș-Tisa, Euroregiunea Bug etc) care nu îndeplinesc multe dintre criteriile necesare pentru a le asigura viabilitatea, existând puține elemente de complementaritate sau de schimburi directe. Totodată, spre deosebire de situațiile din vestul Europei, euroregiunile est-europene cuprind state mai puțin dezvoltate sub raport economic și cu un grad mare de eterogenitate, multe dintre aceste structuri de colaborare transfrontalieră fiind grefate pe fosta Cortină de Fier (mai ales în lungul granițelor germano-poloneze și germano-cehe, unde funcționează 8 euroregiuni. Granițele Poloniei, Cehiei, Slovaciei și Ungariei sunt practic în întregime acoperite de euroregiuni.

O altă categorie de euroregiuni, constituite în general după 1990, reprezintă structuri macroteritoriale, rezultate prin agregarea unităților administrativ-teritoriale de prim rang, structurate în general în lungul marilor coridoare de trafic paneuropean. Exemple tipice în acest sens sunt Euroregiunea Nord, constituită pe baza cooperării dintre Belgia, regiunea franceză Nord-Pas de Calais și comitatul englez Kent; Euroregiunea Mediterana Transpirineeană, ce grupează regiunile Catalonia, Languedoc-Rousillon și Midi Pyrénées, sau Euroregiunea Saar-Lor-Lux (Saar-Lorena-Luxemburg).

69 Reprezentativ în acest sens este cazul Poloniei, 80% din lungimea totală a frontierelor sale datând din 1945-47, ceea ce face din această țară una dintre cele mai noi din Europa, chiar dacă națiunea poloneză este una dintre cele mai vechi. Frontiera sa vestică este strâns legată de cea estică, impusă de sovietici.

97

Euroregiunile constituie deci, structuri teritoriale create în scopul intensificării cooperării interregionale și transfrontaliere, pentru realizarea unui spațiu coerent de dezvoltare economică, științifică, socială și culturală.

5.4.3. Euroregiunile în procesul globalizării. O propunere de clasificare a euroregiunilor de cooperare transfrontalieră

În prezent, la nivel european are loc o intensă dispută între adepții statului-națiune și cei ai regionalizării, pe principii federaliste. Conceptul statului național este supus atacului din două direcții: pe de o parte ca urmare a globalizării, care prin internaționalizarea și interdependenta economiei mondiale și a mijloacelor de comunicație (internet și mass-media) creează structuri suprastatale, iar pe de altă parte, la nivel sub-statal, unde regiunile reprezintă o amenințare pentru legitimitatea statului-națiune atât în sfera economiei, cât și în cea administrativă și politică. Acest cadru general a favorizat intensificarea colaborărilor transfrontaliere și proliferarea euroregiunilor, mai întâi în Europa centrală și de vest, iar ulterior, în anii ’90, și în estul continentului.

Euroregiunile reprezintă „structuri teritoriale care rezultă din cooperări transfrontaliere între mai multe comunități teritoriale, care are un anumit grad de autonomie locală, adică un consiliu de conducere, grupuri de lucru și un secretariat”70.

Criteriile de clasificare a acestora, pe care le propunem în acest studiu, sunt: 1. Factorii ce au determinat formarea euroregiunilor:

Euroregiuni formate pe baza aglomerațiilor urbane transfrontaliere: Regio

Basiliensis, Regio Genevensis, Regio Insubrica (Milano);

Euroregiuni formate pe baza orașelor dublete: euroregiunile de la granița germano-poloneză, cele de la granița germano-cehă tec;

Euroregiuni formate pe baza structurii etnice unitare: Euroregiunea Carpatică, Euroregiunea Prutul Superior, Euroregiunea Dunărea de Jos;

Euroregiuni formate pe baza axelor de comunicație transfrontaliere: Euroregiunea

Nord, Euroregiunea Saar-Lor-Lux etc;

Euroregiuni formate pe baza unor bazine marine sau lacustre exploatate în comun: Euroregiunea Pomerania.

Euroregiuni formate pe baza omogenității potențialului natural: Euroregiunea

Barents.

2. Gradul de simetrie al dezvoltării economico-sociale a regiunilor frontaliere ce le compun:

Euroregiuni simetrice: formate din regiuni frontaliere cu grad de dezvoltare economico-social și tehnico-edilitar relativ similar (euroregiunile din spațiul Uniunii Europene sau euroregiunile ce cuprind regiuni frontaliere din două sau mai multe țări candidate la aderare): Euroregiunea Dunărea 21; Euroregiunea Bihor – Hajdu-Bihar; Euroregiunea Prutul Superior; Euroregiunea Dunărea de Jos.

70 Deică P., Dobraca L., Guran Liliana, Săgeată R., Urucu Veselina (2000), România și colaborarea transfrontalieră în contextul integrării europene, Grant ANSTI 6207/2000, p. 1.

98

Euroregiuni asimetrice: formate prin asocierea unor regiuni frontaliere cu grad diferit de dezvoltare: euroregiunile de la granița germano-poloneză, germano-cehă etc;

3. Numărul de state ce le formează:

Euroregiuni formate la granițele a două state (formate pe baza extinderii a două regiuni transfrontaliere): Euroregiunea Bihor – Hajdu-Bihar, Euroregiunea Giurgiu – Ruse etc;

Euroregiuni formate la granițele a trei state: Euroregiunea Dunăre – Mureș – Tisa, Euroregiunile Prutul Superior și Dunărea de Jos etc;

Euroregiuni formate la granițele a patru sau mai multe state (macro-euroregiuni): Euroregiunea Carpatică, Euroregiunea Pomerania etc.

4. Continuitatea elementului etnic: Euroregiuni omogene etnic; Euroregiuni eterogene etnic.

5.4.4. Așezările dublete și rolul acestora în structurarea vectorilor de cooperare transfrontalieră

Separarea generată de arterele hidrografice a permis individualizarea unor nuclee de concentrare a fluxurilor transversale, ca urmare a favorabilității induse de condițiile topografice locale. Astfel, existența vadurilor de trecere a determinat concentrări de populație pe ambele maluri, conducând la apariția așezărilor dublete, cu rol de polarizare locală sau chiar regională. Exemplele sunt numeroase, însă caracteristice sunt cele de pe Rio Grande, la granița texano-mexicană (El Paso–

Ciudad Juárez, Presidio-Ojinaga, Eagle Pass-Piedras Negras, Laredo-Nuevo Laredo, Rio Grande City-Ciudad Camargo, Brownsville-Matamoros), de pe fluviul Congo (Bangui-Zongo și Brazzaville-Kinshasa), sau cele de pe linia Oder–Neisse, la granița germano-poloneză. În acest caz, cooperarea transfrontalieră este restricționată de predominarea orașelor mai mari de 20 000 locuitori doar în partea germană a spațiului frontalier și lipsa orașelor mari în partea poloneză, unde acestea nu apar decât la o anumită distanță, în interiorul țării. Constituirea euroregiunilor a avut la bază sistemul de orașe dublete și axele de comunicație, în lungul cărora s-au conturat axele prioritare de restructurare a spațiului transfrontalier.

Nucleele de concentrare demografică transfrontalieră funcționează în timp ca embrioni de constituire a euroregiunilor, prin extinderea micului trafic de frontieră la nivel macroteritorial, pe baza relațiilor existente în cadrul sistemelor de așezări din unitățile administrativ-teritoriale limitrofe (Fig. 14).

Este și cazul zonei transfrontaliere aferente sectorului românesc al Dunării, fluviu care a constituit de-a lungul timpului atât o importantă axă de structurare a fluxurilor transversale, cât și principala arteră de navigație fluvială, care a favorizat fluxurile cu caracter longitudinal dintre Europa Centrală și Bazinul Mării Negre. Prezența sa a generat apariția unei adevărate „centuri urbane” în partea sudică a țării, contribuind la conturarea unei activități economice specifice și conducând la creșterea puterii de polarizare a unor orașe-porturi. Acest ultim aspect se corelează și cu procesul de conectare a porturilor la sistemele de transport pe uscat, precum și cu rolul unor orașe ca puncte vamale (Tălângă, Braghină, 2000).

99

Fig. 14. Rolul așezărilor umane în structurarea euroregiunilor

Funcția de canalizare a fluxurilor transfrontaliere în sectorul dunărean al graniței româno-bulgare se realizează prin intermediul așezărilor dublete ce au un rol determinant pentru realizarea conexiunii dintre Europa Centrală, Peninsula Balcanică și Asia Mică (Fig. 15).

Fig. 15. Așezările dublete din sectorul dunărean al frintierei româno-bulgare și categoriile de conexiuni realizate prin intermediul acestora.

I. Așezări. 1. între 100.000-500.000 loc., 2. între 50.000-100.000 loc, 3. între 25.000-50.000, 4. între 10.000-25.000 loc, 5. sub 10.000 loc, II. Tipuri de conexiuni realizate. 6. Capitală, 7. Trafic internațional, 8. Mic trafic de frontieră, III. 9. Pod (A. existent, B. în construcție), 10. Lac, 11. Insulă, 12. Dunărea, 13. Frontieră.

Astfel, în pofida schimburilor firești de populații de o parte și de alta a Dunării, fluviul a conturat o zonă transfrontalieră cu variații relativ brusce a fluxurilor transversale, cu excepția câtorva vaduri, individualizare ca urmare a unor

100

favorabilități induse de relief, care s-au transformat cu timpul în coridoare de circulație transdanubiană.

5.4.5. Zonele transfrontaliere aferente României și euroregiunile cu participare românească

Analizând din această perspectivă zonele transfrontaliere cu participare românească, se poate afirma că în vreme ce zonele transfrontaliere din sud (româno-bulgară și româno-sârbă) prezintă caracteristici mai apropiate de prima categorie, cele cu Republica Moldova și Ucraina, datorită extinderii blocului etnic românesc de o parte și de alta a graniței, se încadrează mai curând în cea de-a doua. Tot din a doua categorie se poate considera că face parte și zona transfrontalieră româno-ungară, aceasta fiind privită de România ca o pe poartă de deschidere către Vest, către structurile europene și euro-atlantice, în vreme ce autoritățile de la Budapesta o privesc ca pe o punte de legătură cu comunitățile maghiare din Transilvania. Este și motivul pentru care această zonă transfrontalieră a fost extinsă prin constituirea primelor euroregiuni cu participare românească: Euroregiunea Carpatică, Euroregiunea Dunăre-Mureș-Tisa și, mai recent, Euroregiunea Bihor-Hajdú Bihar, axată pe colaborarea dintre Oradea și Debrecen.

Tabelul nr. 6

Euroregiuni de cooperare transfrontalieră cu participare românească

101

Unitățile administrativ-teritoriale de nivel comunal nu au fost nominalizate.

Prima euroregiune de cooperare transfrontalieră constituită la nivelul statelor din fost bloc comunist a fost constituită începând cu anul 1992, la inițiativa Ungariei. Euroregiunea Carpatică, cum avea să fie denumită, se dorea grefată pe structura „Bazinului Carpatic”, concept introdus în circulație după Tratatul de pace de la Trianon, pentru a desemna fosta Ungarie Mare (Deică, 2000). Factorul liant al cooperării euroregionale s-a dorit a fi moștenirea comună austro-ungară, care s-ar reflecta asupra unei infrastructuri unitare, dar mai ales prezența populației maghiare în toate zonele naționale componente. Dacă la înființare, cuprindea un teritoriu doar de 64 592 km2, constituit în proporție de 35,7% din teritoriu maghiar și 19,8% teritoriu ucrainean, evoluția ulterioare a transformat această euroregiune într-o structură teritorială de nivel macroregional, caracterizată printr-un veritabil mozaic

etnic71.

71 Ucraineni-35% din total, maghiari-22%, români-16%, polonezi-13%, slovaci-8%, țigani-3%, ruși-2%, alte etnii-1% (sursa Fundația Carpatica, 2003, Ilieș, 2004).

102

În acest context, au apărut, inevitabil, tendințele de fragmentare: pe de o parte pe criterii identitare iar pe de altă parte, ca urmare a nucleelor de cooperare transfrontalieră ce au indus vectori preferențiali de cooperare și implicit apariția unor euroregiuni mai mici și mult mai viabile, „incluse” în euroregiunea Carpatică.

Euroregiuni cum sunt Slana-Rimava sau Kosice-Miskolc de la frontiera Slovaco-

Ungară sau Bihor-Hajdu Bihar, axată pe axa de cooperare Oradea-Debrecen au spart ulterior unitatea euroregiunii Carpatice, punând sub semnul întrebării viabilitatea sa.

Mult mai funcțională pare a fi Euroregiunea Dunăre-Criș-Mureș-Tisa (D.K.M.T.). Constituită în 1997, euroregiunea alătură în prezent 4 județe românești, 4 comitate ungare și regiunea autonomă Voivodina din Serbia, fiind relativ echilibrată sub raport teritorial și demografic între cele trei componente ale sale (română, ungară și sârbă)72. Corespunzător, axele de structurare macroteritorială se sprijină pe trei nuclee de polarizare: Timișoara, Novi Sad și Szeged.

Principala restricție cu care se confruntă însă cooperarea transfrontalieră la nivelul euroregiunii D.K.M.T. rezultă din cadrul diferit de cooperare cu Serbia: dacă frontiera româno-ungară este o frontieră internă a U.E., caracterizată printr-un grad mare de permeabilitate, frontiera sârbă este relativ greu permeabilă, fiind percepută ca o frontiera dintre UE și un spațiu, ex-iugoslav, caracterizat printr-un grad mare de instabilitate politică și criminalitate organizată. În plus, instituirea regimului de vize cu plată între România și Serbia contribuie la accentuarea impermeabilității acestui sector.

La granița estică a României au fost constituite două euroregiuni – Prutul Superior și Dunărea de Jos, ambele cu participarea a trei state: România, Republica

Moldova și Ucraina. Coeziunea acestora se bazează în primul rând pe elementul etnic, reunind teritorii cu populație compact sau majoritar românească, intrate în componența U.R.S.S. în urma celei de-a doua note ultimative sovietice din 28 iunie

1940, consecință directă a tratatului secret de neagresiune germano-sovietic (Ribbentrop-Molotov). La aceasta se adaugă intensa locuire pe ambele maluri ale Prutului, așezările dublete funcționând ca relee de interconectare a celor două sisteme de așezări, cristalizate pe un fundament istoric comun.

Dacă unitatea etnică constituie principalul liant al teritoriilor din stânga și din dreapta Prutului ce alcătuiesc cele două euroregiuni, demersurile României de integrare în structurile de cooperare europeană și euro-atlantică impun necesitatea securizării graniței sale estice și controlul fluxurilor migratorii pe această relație. Prutul se conturează astfel pe de o parte ca o axă de integrare, dată de continuitatea elementului etnic și lingvistic la care se adaugă densitatea și continuitatea locuirii pe ambele sale maluri, iar pe de altă parte ca una de fragmentare, indusă de perspectiva de a deveni o frontieră, relativ stabilă, a N.A.T.O. și Uniunii Europene, fapt ce impune un cadru specific cooperării transfrontaliere. La aceasta se adaugă linia politică dură, antiromânească, promovată de autoritățile comuniste de la Chișinău, ce accentuează segregarea de o parte și de alta a Prutului.

72 Partea română: 32 028 km2, 1 941 000 loc, partea ungară: 23 922 km2, 1 777 000 loc, partea sârbă: 21

506 km2, 2 014 000 loc.

103

Legea nr. 151 din 1998 privind dezvoltarea regională în România, elaborată după modelul Consiliului Europei, prevede că unul dintre obiective este „stimularea cooperării interregionale, interne și internaționale, a celei transfrontaliere, inclusiv în cadrul euroregiunilor, precum și participarea regiunilor de dezvoltare la structurile și organizațiile europene care promovează dezvoltarea economică și instituțională a acestora, în scopul realizării unor proiecte de interes comun, în conformitate cu acordurile internaționale, la care România este parte”.

Principalele argumente în constituirea euroregiunilor, constau în:

reducerea încordării și sporirea încrederii între state;

intensificarea proceselor de integrare;

atenuarea dezechilibrelor regionale;

potențialul economic, prezent și de perspectivă;

Ca o concluzie generală, se poate afirma că spațiile transfrontaliere reprezintă domenii extrem de sensibile și vulnerabile la schimbările geografice, identitatea acestora fiind rezultatul asocierii unor factori etnici, culturali, geografici, istorici, economici, demografici și politici specifici. Intensificarea fluxurilor transfrontaliere ca urmare a urbanizării și industrializării unifică spații altădată divizate politic și economic; euroregiunile devin din ce în ce mai mult structuri teritoriale cu o personalitate proprie, generate de fluxuri transfrontaliere și promotoare, la rândul lor, de fluxuri globalizante.

104

SPAȚII GEOCULTURALE

Capitolul 6 : CULTURA CA PRODUS AL RELIGIEI. SPAȚIUL ISLAMIC

6.1. Islam, islamism, musulman, sharia, djihad

Din Maroc și Senegal până în Indonezia și Mindanao, din stepele central-asiatice până în Somalia sau Zanzibar se întinde un spațiu imens (Fig. 16), de dimensiuni continentale, definit printr-un singur cuvânt: Islam.

Termenul Islam provine din limba arabă, având sensul de a se supune, a se dărui în întregime, însemnând deci „supunere” (față de Dumnezeu) (Eliade, Culianu, 1996)73. Înțelesul său transcede prin urmare caracterul strict religios, desemnând atât o componentă laică – cultura islamică (cu tot ansamblul său de norme sociale, etice, juridice) cât și religia (monoteistă) care are la bază Coranul și al cărei Profet este Mahomed74. Acestuia i s-ar fi încredințat de către Allah mesajul divin, fiind, prin întreaga sa comportare, un exemplu demn de urmat pentru toți credincioșii musulmani. Allah desemnează singura divinitate pe care se sprijină religia islamică, conferindu-i caracterul monoteist.

Islamismul își restrânge înțelesul doar la componenta religioasă a Islamului, care nu se suprapune nici peste lumea arabă (Turcia, Iranul, Indonezia sau statele ex-sovietice din Asia Centrală sunt islamice, deși nu sunt arabe) și nici peste spațiul civilizației islamice, care ocupă o suprafață mult mai extinsă. Din punct de vedere geopolitic, islamiștii militează pentru realizarea unității politice a tuturor musulmanilor (umma) și unificarea tuturor statelor musulmane sub o autoritate unică (lumea musulmană). Ei se opun proiectelor de unificare a țărilor arabe și ideii că pot exista națiuni diferite în interiorul Islamului (Lacoste, 1995).

Termenul musulman desemnează adeptul religiei islamice. Similar, însă greșit, este termenul de „mahomedan”. Greșit, pentru că Islamismul nu este considerată religia lui Mahomed.

Sharia reprezintă legea sacră a Islamului. Mahomed nu a făcut deosebire între legea religioasă și legea laică. În fiecare țară musulmană, aplicarea shariei depinde de gradul de secularizare al statului respectiv.

Sharia se aplică tuturor domeniilor vieții economico-sociale, pornind de la relațiile familiale, dreptului de succesiune, impozitelor, abluțiunilor rituale, rugăciunilor etc.

Juriștii islamici orânduiesc toate activitățile umane potrivit unei scări valorice care merge de la „proscris” până la „interzis”, trecând prin trepte intermediare.

Eliade, M., Culianu, P. (1996), Dicționar al religiilor, Edit. Humanitas, București.

Acesta s-a născut în jurul anului 570 în tribul Qurayš, provenind dintr-o familie săracă. Tradiția spune că avea obiceiul să se retragă în singurătatea grotelor de lângă Mecca, unde i -a apărut într-o zi îngerul Gabriel care l-a învăluit în mantia sa și i-a poruncit de mai multe ori să recite, ceea ce l-a făcut să-și dea seama că a fost ales pentru a comunica oamenilor revelațiile pe care i le transmite îngerul (Anghelescu, 1993). Mohamed nu a avut urmași pe line bărbătească, ci doar o fată: Fatima.

105

Fig. 16. Spațiul islamic.

A. Ponderea musulmanilor (% din populația totală) : 1. 80-100, 2. 50-80, 3. 30-50, 4. 5-30, 5. 2-5, 6. 0-2. B. Locuri sfinte comune tuturor musulmanilor.

106

Analogia cu creștinismul este contrară spiritului religiei islamice. Dacă pentru creștini, Iisus Christos este trimisul divinității pe Pământ, în Islam acest rol îi revine Coranului, ce reprezintă cuvântul lui Dumnezeu (Allah), devenit scriptură. Rezultă rolul fundamental pe care îl are cartea sfântă a Islamului nu numai în plan strict religios, cât și la nivelul vieții economico-sociale în ansamblu. Aceasta explică legătura indisolubilă între practicile religioase și cele sociale, însăși semnificația cuvântului „Islam” evoluând pe parcursul timpului spre o generalizare la întreaga civilizație, cu un cadru legislativ unic, cu structuri politice specifice, cu tradiții sociale și morale care derivă din această religie (Anghelescu, 1993)75. De aici și predilecția pentru instrumentalizarea politică a religiei, fenomen specific spațiului islamic.

Doctrina politică a Islamului divizează lumea în casa păcii, a armoniei inter-islamice, bazată pe umma (solidaritatea islamică) și casa războiului, bazată pe Djihad, războiul sfânt pe care fiecare musulman trebuie să-l ducă mai întâi cu sine-însuși pentru credință și autopurificare (marele Djihad), apoi pentru a lupta împotriva „infidelilor”, a „falșilor” musulmani sau a celor care nu acceptă religia islamică (micul Djihad), aceasta fiind în prezent semnificația cea mai răspândită printre islamiști. Autarhia economică, indigenizarea elitelor sau fundamentalismul islamic reprezintă tot atâtea fațete ale micului Djihad.

Fundamentele Islamului

Allah : singura divinitate a religiei islamice, care îi conferă caracterul monoteist.

Mohamed (Muhammad) : profetul Islamului (trimisul lui Allah), este un muritor ca toți oamenii, numai că lui i s-a revelat Coranul.

Șahada (mărturia de credință) : constă în a afirma că nu există altă divinitate decât Allah și că

Muhammad este trimisul lui Dumnezeu.

Coranul [Qur’an] : cartea sfântă a musulmanilor, care adună la un loc revelațiile transmise de Mohamed. Sura : desemnează capitolele din Coran.

Umma (popor, comunitate) : desemnează comunitatea islamică, unită prin credința comună bazată pe

Coran.

Shari’a (=fiqh) (cale, cale dreaptă) : legea islamică, desemnează toate poruncile lui Allah cu privire la faptele oamenilor. Cuprinde două seturi principale de reguli: unele cu privire la practicile de cult (obligații rituale și alte prescripții), altele de natură politică și juridică. Alături de acestea Shari’a cuprinde reglementări referitoare la relațiile dintre sexe, la îmbrăcăminte, la alimentație, politețe reglementând ansamblul vieții sociale în Islam. In conformitate cu shari’a, toate actele sunt calificate drept: obligatorii (wajib), meritorii și recomandate (mandub), interzise (haram), condamnabile (makr uk) și indiferente (mubah).

Jihadul (djihadul) (efort, luptă) : lupta cu sine însuși pentru autopurificare (Marele Jihad); lupta împotriva necredincioșilor pentru instaurarea Islamului pe întregul Pământ.

Hajj (pelerinajul) : face parte din obligațiile rituale fundamentale ale fiecărui musulman. Fiecare musulman liber și sănătos și care dispune de posibilități materiale trebuie să facă cel puțin o dată în viață călătoria la Mecca și să îndeplinească toate prescripțiile rituale legate de aceasta.

Salat (ritualul islamic) : ansamblu de gesturi, atitudini, cuvinte care se succed într-o ordine strict determinată în timpul rugăciunii adresată Creatorului. Rugăciunea se realizează obligatoriu de cinci ori pe zi, de către orice musulman după vârsta de șapte, nouă ani, sau după adolescență. In timpul rugăciunii, credinciosul se roagă întotdeauna orientat spre Mecca.

Khitan (botezul islamic) : se face fie în a șaptea zi după naștere, fie la trei, cinci, șase, șapte (cel mai adesea), fie la zece ani, după regiune și după tradiția locului.

Sajjada (covorul de rugăciune) : conferă sacralizare spațiului în care se desfășoară rugăciunea.

75 Anghelescu, Nadia (1993), Introducere în Islam, Edit. Enciclopedică, București.

107

Imamul : este cel care conduce rugăciunea.

Sawm, siyam (postul) : în Islam există trei tipuri de posturi: postul Ramadanului, cel mai important și care constituie una dintre obligațiile rituale; postul „de pocăință” și postul benevol.

Zakatul, sadaqa (dania) : impozit perceput pe anumite tipuri de bunuri, redistribuit ulterior unor persoane care au nevoie de ajutor. Contribuie la solidaritatea islamică (umma).

Moscheea [masgid] : locul de rugăciune. Nu are picturi sau sculpturi, singura parte împodobită fiind o nișă (mihrab), partea cea mai sacră a moscheei, care indică direcția de rugăciune spre Mecca. Prezintă o parte distinctă, mai izolată, destinată femeilor. In afara moscheei se ridică unul sau mai multe turnuri (minarete), în vârful cărora se află o platformă de pe care muezinul cheamă la rugăciune.

Sursa: Anghelescu, Nadia (1993), Introducere în Islam, Edit. Enciclopedică, București.

6.2. Tradiționalism și modernism în Islam. Instrumentalizarea politică a

Islamului. Fundamentalismul islamic

Religia devine element vital, transformându-se în ideologie a unei comunități doar atunci când este percepută ca fiind absolut indispensabilă perpetuării identității respectivei comunități.

Instrumentalizarea politică a Islamului se clădește pe exacerbarea rolului micului Djihad. Cartea sfântă a Islamului menționează Djihadul ca fiind un război desfășurat în condițiile unei situații limite, atunci când comunitatea credincioșilor este pusă în pericol de un atac armat al păgânilor. În ochii fundamentaliștilor, această agresiune este dată de tendințele de globalizare a modelului cultural occidental.

Fundamentalismul islamic este astfel favorabil reîntoarcerii la sursele credinței, la fidelitatea pentru Islamul tradițional, bazat pe sharia, ce are la bază ideologia potrivit căreia Islamul astfel transformat poate contracara și anihila eficient, în virtutea solidarității în jurul acelorași credințe religioase și valori morale, tendințele de expansiune ale culturii occidentale. În acest sens, un exemplu edificator este cel al

Arabiei Saudite, păstrătoare a Meccăi, unul dintre cele trei locuri sfinte ale Islamului și a pelerinajului la aceasta76, ai cărei suverani sunt wahhabiții, grup religios fondat în secolul al XIII-lea de către Muhammad ibn Abd al Wahhab, partizani ai reîntoarcerii la Islamul tradițional, riguros și integralist. Astfel, magazinele trebuie închise în timpul rugăciunilor, iar orice infracțiune în timpul ramadanului este aspru pedepsită. Dorindu-se un apărător al Islamului integralist, Arabia Saudită a creat, în 1962, Liga Islamică Mondială, în tendința de a contrabalansa curentul modernismului liberal, ce a făcut ca o parte a lumii islamice să evolueze adaptându-se ideologiilor occidentale (cazul Turciei sau cel al aliaților S.U.A. din zona Golfului – Kuwait, Emiratele Arabe Unite, Qatar, Bahrain).

Arabia Saudită, între tradiționalism și modernism

Wahhabismul și exportul de fundamentalism

Resursele de petrol și fragilitatea economiei saudite

Ambivalența relației cu S.U.A. și puterile occidentale

Constituită în 1932 de către Abd al-Aziz II ibn Saud, emir din Nejd și imam al wahhabiților, Arabia Saudită contemporană este succesoarea statului wahhabit constituit în 1744 și destrămat la sfârșitul Primului Război Mondial de către o coaliție anglo-egipteană.

76 Pelerinajul la Mecca a fost inițiat de însuși Mohamed, primul pelerin la Mecca (632 d.Hr).

108

Doi sunt factorii ce au marcat de-a lungul timpului destinul geopolitic al Arabiei Saudite: wahhabismul și petrolul.

Deși în mod oficial la cârma țării se află dinastia Saud, fața nevăzută a puterii, care își pune amprenta pe deciziile politice în Arabia Saudită, este dinastia wahhabită. Descendenți ai lui Muhammad ibn Abd al-Wahhab, cofondator al regatului wahhabit din 1744, împreună cu Muhammad ibn Saud, wahhabiții, profund ostili Statelor Unite, prezintă particularitatea, destul de comună pentru mișcările religioase fundamentaliste, de a proslăvi reforma moravurilor pentru o reîntoarcere la originile Islamul ui. Ei sunt cei care coordonează toată desfășurarea vieții publice în Regat, dirijând învățământul, justiția (lapidarea, amputarea și decapitarea fiind încă în vigoare), mass-media, viața religioasă etc. Interzicerea dobânzilor clasice, în conformitate cu scrierile Coranului determină fuga capitalurilor în străinătate (500 mld. USD numai în S.U.A., în 2000) și implicit o ineficacitate a sistemului bancar.

Deși estimată la 2,1% în 2005, creșterea economică a Arabiei Saudite este practic negativă în termeni reali, analiștii economici estimând că venitul mediu pe cap de locuitor a scăzut de două ori de la începutul anilor '90 până în prezent77. Într-o țară în care tinerii sub 15 ani reprezintă peste 2/5 din totalul populației, lipsa de perspective economice, sociale și politice pentru acești tineri ar putea să se concretizeze în grave crize în anii următori.

Pe de altă parte, fragilitatea economiei saudite este determinată de dependența sa strictă de resursele de petrol. Zăcămintele cele mai ușor exploatabile, deci și cele mai rentabile sunt din ce în ce mai rare, iar pentru suplimentarea producției se ajunge la extragerea unui țiței mai scump și mai slab calitativ. Aceasta a făcut ca investițiile americane, determinante în dezvoltarea infrastructurilor petrolifere saudite să se orienteze către alte zone petrolifere ale lumii, considerate mai rentabile, cum ar fi țărmurile Africii Occidentale sau Bazinul caspic. Tot S.U.A. este și principalul furnizor de echipamente al armatei saudite, al cărui buget (18.700 mil. USD în 2000) o situează pe locul 7 în lume (2000), înaintea unor mari puteri demografice ca India sau China și pe primul loc în cadrul statelor islamice.

Din această ambivalență a atitudinii față de S.U.A. rezultă principala provocare geopolitică a Arabiei Saudite contemporane. Pe de o parte economia și armata saudită sunt dependente de capitalurile americane, iar pe de altă parte fundamentalismul wahhabit constituie o pepinieră a terorismului islamic îndreptat împotriva Occidentului. Între cooperarea obedientă cu S.U.A. și refuzul violent al valorilor occidentale și în special a celor americane, conducătorii regatului saudit au demonstrat că sunt incapabili să reformeze țara sau să prezinte un mesaj coerent atât pe scena internă, cât și pe cea internațională. Arabia Saudită se mulțumește așadar cu un rol de „partener tăcut” al S.U.A. (Matei et al., 2005).

Atracția Occidentului compromite încercările de a difuza modelul wahhabit în toată puritatea și rigoarea sa, exceptând compromisurile cu „infidelii” și favorizând în același timp recrudescența terorismului fundamentalist finanțat cu ajutorul petrodolarilor. În interior, dorința puterii de a afișa aceeași puritate este obstrucționată de deschiderea către economia de consum occidentală, care conduce la un comportament din ce în ce mai detestabil, doctrina islamică fiind acuzată de ipocrizie. Așa cum odinioară wahhabismul apărea ca un element al dezvoltării societății, astăzi el apare ca un element de blocaj, susceptibil să provoace conflicte sociale. Această pendulare fragilizează regimul și îl amenință cu prăbușirea. Pentru a evita colapsul, S.U.A. sprijină fragila construcție saudită în schimbul aprovizionării cu petrol. Pe această linie, continuând politica predecesorului său, noul rege saudit Abdallah, este favorabil menținerii la aceleași cote a exporturilor de petrol.

De cealaltă parte, la baza ierarhiei sociale, păturile sărace figurante practic în viața politică, găsesc refugiu pe tărâm religios, transformându-se în mase de manevră ușor de intoxicat cu cele mai mici aluzii la un pretins complot iudeo-american. De aici și până la extremismul religios și terorismul fundamentalist, nu este decât un pas. Efervescența acestor manifestări în Arabia Saudită este un fenomen cu implicații internaționale: saudiții sprijină wahhabismul și salafismul78 aproape pretutindeni în lume unde există comunități musulmane. Panislamismul wahhabit nu se limitează însă la construcția de moschei și universități coranice, ci adesea susține financiar organizații care evoluează de multe ori în afara cadrului legal al țărilor care le adăpostesc. Al-Qaeda și Osama bin Laden se numără printre principalele sale „produse”.

Această estimare rezultă din diferența între creșterea economică de 1,5%, medie anuală în perioada 1991-2001 și creșterea demografică de 2,9%, medie tot în aceeași perioadă.

Salafismul reprezintă aripa dură, extremistă, a wahhabismului.

109

Modernismul liberal, influențat la început de filosofia iluministă și de idealurile Revoluției franceze, apoi în secolul al XX-lea de marxism, s-a concretizat prin apariția unor mișcări politice de stânga și centru-stânga (în Tunisia, Irak, Egipt etc.), care au contribuit la independența unor țări musulmane. Acest modernism s-a concretizat și printr-un efort de laicizare a societății. Tonul a fost dat în Turcia de Kemal Atatürk în anii ’30 ai secolului trecut, care a pus bazele unui amplu program de reforme instituționale vizând modernizarea vieții economico-sociale și politice a statului (abolirea sultanatului și califatului, separarea religiei de stat, introducerea calendarului european)79 și continuat de Habib Bourguiba în Tunisia, care a suprimat tribunalele religioase, a reformat statutul personalului în favoarea femeilor și a înlăturat caracterul islamic al statului, militând pentru calmarea tendințelor ultrareligioase, sau de Abdel Nasser în Egipt, care a etatizat averile religioase și a luptat împotriva organizației ultrareligioase „Frații Musulmani”. În plan economic, conducătorii s-au inspirat mai mult din socialismul marxist, decât din preceptele

Coranului. Este cazul lui M. Mosaddiq care a naționalizat petrolul iranian în 1951 și a influențat politicile de planificare, până la Revoluția islamică din 1979. Marea majoritate a elitelor a rămas însă fascinată de valorile europene și de modelul de viață european și american, care a determinat o neglijare a practicilor religioase (nerespectarea ramadanului și a interdicțiilor alimentare, cum ar fi consumul de alcool). Aceasta a constituit prima provocare majoră a spațiului islamic determinată de impulsurile globalizante occidentale.

În contrast, au luat naștere și au proliferat mișcări ultrareligioase și ultranaționaliste. În Algeria, mișcarea „Ulemas” (Doctorii în lege) s-a bucurat de mai multă influență decât partidul lui Messali Hajd, care a încercat o reconciliere între

Islam și marxism, experiment sprijinit mai mult de muncitorii imigranți, decât de algerieni. În Maroc, Istiqlal d’Alled el Fassi a condiționat independența țării de caracterul islamic al acesteia (1957).

Dezoccidentalizarea, ca revers al globalizării, a fost legată indisolubil de indigenizarea elitelor, având ca scop fundamental orientarea către valorile tradiționale. Reislamizarea spațiului arab, la fel ca și rehinduizarea Indiei sau rusificarea / slavonizarea Rusiei constituie diferite fațete ale aceluiași proces.

In acest fel, fundamentalismul transformă Islamul într-un instrument de identificare al unor comunități locale, încărcat în multe cazuri cu energii agresive: satul împotriva orașului, poporul împotriva oligarhiei economice și politice, partidele cu programe modernizatoare împotriva celor conservatoare etc. În multe cazuri, islamismul este invocat de marile puteri islamice (Iran, Arabia Saudită, Egipt, Indonezia etc) și ca o justificare cultural-istorică pentru dominația lor asupra altor țări musulmane. Ridicarea fundamentalismului la rangul de politică de stat a avut loc prin Revoluția islamică din Iran (1979), când guvernul este încredințat doar juriștilor dreptului religios, devenind un instrument în serviciul legii lui Allah, șharia. La aceasta se adaugă intensa propagandă având în centrul atenției martirismul, în pura tradiție șiită, și exaltarea justiției sociale, fapt ce-i va atrage sprijinul unor medii de stânga.

79 După Matei et al., 1985.

110

Fig. 17. Tradiționalism [local] în spațiul islamic

1. Mecca cu celebrul meteorit negru (sursa: www. wikipedia.com), 2. Moscheea din Kairouan, al patrulea loc sfânt al Islamului, 3. Purtarea vălului, element vestimentar tradițional islamic (Afganistan), 4. Locuință tradițională troglodită a populației berbere din nordul Saharei (Matmata, Tunisia), 5. Țesutul covoarelor, meșteșug tradițional în tot spațiul islamic.

Fig. 18. Modernism [global] în spațiul islamic

1. Arhitectură modernă cu funcțiuni turistice în Soussa (Tunisia), 2. Arhitectură de tip nord-american în Dubai (Emiratele Arabe Unite), 3-5. Elemente de vestimentație modernă în: Cairo (Egipt), Istanbul (Turcia), 6. Produse de fast-food originare din S.U.A. (Tunisia).

111

6.3. Sunnism, șiism

Sunnismul (de la sunna = tradiția profetului), constituie orientarea majoritară în Islam (aproape 90% din totalul credincioșilor musulmani), potrivit căreia nu este necesar să fii profet pentru a fi calif.

Avându-și nucleul în Arabia Saudită, sunnismul reprezintă linia tradiționalistă, moderată și conciliantă a Islamului.

Identitatea sa în raport cu „sectele” șiită și kharigită se definește în funcție de același criteriu care stă la baza diferențierii acestora: cine este cel care are dreptul să conducă comunitatea musulmană după moartea Profetului. Sunniții au sacralizat perioada Islamului primitiv, proclamând primii patru califi drept „califi bine ghidați” și recunoscându-i în ordinea în care s-au succedat: Abū Bakr (632-634)80, Omar (634-644), Othman (644-656) și Ali (656-661) (Anghelescu, 1993).

Prin contrast, șiismul (circa 10% din totalul musulmanilor)81, consideră că singura putere legitimă după dispariția lui Mohamed a fost cea a lui Ali82, desemnat de acesta ca succesor încă din timpul vieții sale. Două trăsături conferă șiismului originalitate: principiul imamatului83 și exaltarea martirismului. Această ultimă caracteristică conferă șiismului un caracter revoluționar, predispus spre violență și intoleranță, constituind linia dură, fundamentalistă, a Islamului.

În prezent, fractura ideologică dintre șiiți și sunniți a căpătat și o dimensiune politică. Șiiții îi acuză pe sunniți că s-ar afla în sprijinul Occidentului și a „complotului mondial” împotriva preceptelor morale, politice, religioase ale Coranului. Integriștii, prin mișcarea fundamentalistă Hamas, sunt militanții care vor ca lumea musulmană, statul și societatea să fie conforme cu legea islamică – Sharia, stipulată prin Coran.

În aceste condiții, Iranul, prin revoluția șiit-islamică condusă de ayatollahul Rūhollāh Khomeiny (1979) a încercat să pună bazele unui bloc islamic șiit format din Iran, subcontinentul indo-pakistanez, Liban, Turcia și Africa de Est (având ca nucleu Sudanul) (Buchet, 1998). Această încercare a fost din start sortită eșecului, având consecințe doar pe scena politică internă a Iranului, conducând la părăsirea țării de către șahul Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr (1941-1979), aliat fidel al S.U.A., preluarea puterii de către Consiliul Revoluționar Islamic și transformarea țării în republică islamică (1 aprilie 1979).

80 Abū Bakr era socrul Profetului, desemnat de însuși Mohamed să supravegheze, în locul său, rugăciunile în comun la Medina (Eliade, Culianu, 1996, p. 167).

State islamice șiite: Iran, Irak (unde șiiții sunt la putere), Azerbaidjan, Iordania și Bahrain.

În arabă Șiat Ali, de unde provine termenul șiit, înseamnă „partidul lui Ali”.

Imamul este cel care conduce rugăciunile, considerat de șiiți ca fiind succesor al Profetului și fără de păcat, este venerat alături de Profet.

112

Iranul, lider al șiismului

Revoluția islamică: „Nici Vest, nici Est, ci numai Republica Islamică” (R. Khomeiny)

Clivajele iraniano-saudite

Războiul iraniano-irakian

Hezbollahul libanez

Iranul și palestinienii

„Deschiderea” postkhomeiny

Programul nuclear iranian

Revoluția islamică din 1979 a însemnat pentru Iran momentul de cotitură care i -a marcat întregul destin geopolitic contemporan, atât în plan regional, cât și internațional. Unul dintre marii aliați tradiționali ai strategiei americane de limitare a influenței sovietice în Orientul Mijlociu, Iranul avea să devină după instaurarea regimului teocratic condus de Khomeiny, principalul lider al unui terorism de stat îndreptat împotriva intereselor S.U.A în regiune.

Atât geopolitica sa internă cât și cea internațională este marcată de recrudescența politicilor islamiste; țara devine o teocrație bazată pe aplicarea strictă a legilor islamice la nivelul tuturor componentelor vieții economico-sociale. Una dintre cele mai liberale țări sub regimul șahului Reza Pahlavi devine acum liderul unui panșiism agresiv bazat pe o atitudine critică față de Occident și îndeosebi față de S.U.A și Israel, dar și împotriva liderilor musulmani sunniți, considerați „nelegiuiți” – în primul rând clanul saudit iar ulterior, după declanșarea războiului cu Irakul, împotriva lui Saddam

Hussein. Principalul imperativ geopolitic iranian devine exportul revoluției islamice, obiectiv care determină o reconfigurare a actorilor geopolitici pe scena regională.

Mai întâi, pe fondul clivajelor dintre arabii sunniți și persanii șiiți, Teheranul reproșează din ce în ce mai mult conducătorilor monarhiilor arabe faptul că s-au îndepărtat prea mult de preceptele Islamului și că exploatează petrolul din țările lor în folosul companiilor occidentale. Iranul caută să atragă radicalii islamiști, acuzând în același timp alianța Riyadului cu statele occidentale neislamice . Această politică va da o puternică lovitură de imagine Arabiei Saudite care se erijase până atunci în lider al unei renașteri islamice, generând o primă mare fractură a lumii islamice contemporane, care se va împărți în susținători ai Teheranului și susținători ai Riyadului. În acest context, sub amenințarea revoluției iraniene și a panșiismului promovat de aceasta se manifestă o tendință de apropiere a monarhiilor din Golf și în primul rând a Bahreinului84 de Arabia Saudită, îndeplinindu-se astfel unul dintre visele puterii de la Riyad de a avea un control, fie el și limitat asupra vecinilor săi din Peninsulă (Lazăr, 2005)85. La rândul său, strategia de contracarare a Arabiei Saudite s-a bazat pe doi piloni de bază: opinia sunnită mondială care considera Teheranul un focar de erezie și destabilizare a echilibrului geostrategic regional și alimentarea permanentă a conflictului iraniano-irakian care a avut drept consecință blocarea celor două țări într-un război lung și de uzură pe toată perioada khomeinistă.

Acest conflict a avut un caracter dual: economic și ideologic. Miza economică a constituit -o indiscutabil petrolul, mascată sub contenciosul istoric asupra provinciei iraniene Khuzistan, iar cea ideologică s-a grefat pe opoziția dintre naționalismul arab de orientare marxistă promovat de partidul Ba′th și cel persan, fundamentat pe baze religioase, promovat de revoluția islamică din Iran. Pe de altă parte, regimul irakian a văzut în reactivarea mișcării panșiiste sub imboldul noului „Ghid” iranian o amenințare la adresa propriei comunități șiite din sud care ar fi putut fi angrenată în același proces revoluționar. La aceasta s-a adăugat și iluzia creată de noii aliați conjuncturali ai Irakului (S.U.A. și Arabia Saudită), care i-au creat lui Saddam Hussein imaginea unui Iran slăbit, atât din exterior, printr-o relativă izolare geopolitică în context regional86, cât și din interior, prin plecarea dinastiei Pahlavi, marea garantă a blocării influenței sovietice în zona Golfului. În acest context, scopul final al acțiunii Irakului

Arhipelagul Bahrein, cu o populație majoritar șiită, a făcut parte, încă din perioada medievală, din Imperiul Persan; din 1825 devine domeniu al Coroanei britanice, fiind condus de lideri ai minorității sunnite. De atunci el este revendicat continuu, mai întâi de Persia, apoi de Iran, fapt ce a determinat autoritățile de la Manama să ducă o politică de apropiere față de regatul saudit și S.U.A. , ca o garanție a menținerii suveranității.

Lazăr, M. (2005), „Dubla articulare”, ideologico-pragmatică, a geopoliticii Republicii Islamice Iran în spațiul arabo-musulman, în GeoPolitica, III, 12, Edit. Top Form, București, pp. 185-224.

Singurele țări care au sprijinit Iranul au fost Libia și Siria și parțial Yemenul de Sud și Algeria.

113

ar fi trebuit să fie căderea regimului islamist de la Teheran și transformarea Golfului Persic într -un lac arab.

În al treilea rând, revoluția islamică din Iran a generat noi configurări pe scena politică din Orientul Apropiat. Propaganda anti-sionistă, la fel ca și cea anti-americană ajung să devină o constantă a discursurilor lui Khomeiny. În viziunea acestuia, orice soluționare a conflictului israeliano-palestinian ar fi trebuit să aibă ca rezultat distrugerea statului evreu: „Noi reclamăm de 20 de ani o adunare generală a tuturor musulmanilor pentru a face să dispară Israelul, pentru a recupera Ierusalimul și pentru a salva, prin aceasta, țările islamice de această tumoare canceroasă”87. Aceasta a condus la activarea grupărilor radicale din teritoriile palestiniene care trec pe scară din ce în ce mai largă la acțiuni teroriste. Astfel, pe fondul încercărilor O.E.P. de a soluționa conflictul prin mijloace diplomatice, Iranul intră în conflict cu liderii palestinieni moderați încercând el însuși să devină un jucător în problema palestiniană prin islamizarea conflictului.

Această politică s-a concretizat prin transformarea, în 1982, cu sprijinul Gărzii Revoluționare Iraniene, a milițiilor paramilitare A.M.A.L. din sudul Libanului, în mișcarea Hizbollah (Hezbollah).

După cum arăta K. Martin (1994)88, Hezbollah a apărut dintr-un mariaj între șiiții libanezi și Iranul islamic, devenind cea mai influentă mișcare fundamentalistă șiită din afara Iranului, afirmându -și treptat, sub influența teologilor din Teheran și în special a liderului său spiritual libanez, șeicul Muhammad Hussein Fadlallah, propriul său program de acțiune, în care soluția tuturor problemelor era găsită în „înființarea unei Republici Islamice”.

Un an mai târziu, este înființată în teritoriile palestiniene gruparea radicală Djihadul Islamic, care va inaugura în deceniul opt al secolului trecut seria de atentate anti -israeliene. În viziunea Iranului, aceasta ar fi trebuit să fie avangarda militară a unei mișcări care să ducă la distrugerea statului evreu și la instaurarea unui stat islamic în teritoriile palestiniene, după modelul iranian (Abderahim, 2001)89. Doctrina sa politico-ideologică a servit ca model pentru noile generații de militanți fundamentaliști din interiorul Frăției Musulmane, care în 1987, pe măsura scăderii influenței politice și ideologice a Djihadului Islamic, vor pune bazele celei mai importante mișcări fundamentaliste islamice din Palestina, Hamas. Scopul său declarat îl constituie ducerea războiului sfânt (Djihadul) prin atacuri împotriva israelienilor și a palestinienilor cu atitudini moderate, până la distrugerea Israelului și crearea unui stat palestinian islamic de la Marea Mediterană până la valea Iordanului (Simileanu, 2003).

Ceea ce s-a dorit internaționalizarea agresivă a revoluției islamice iraniene a luat însă sfârșit odată cu moartea lui Khomeiny, în iunie 1989. De atunci, strategia Teheranului a devenit tot mai „naționalistă”, limitându-se pe plan extern la susținerea financiară a aliaților tradiționali (Hezbollah-ul, grupările fundamentaliste palestiniene sau comunitățile șiite din Irak, Afganistan, Pakistan sau Tadjikistan. Pe fondul lipsei de charismă a succesorului său spiritual, ayatollahul Mohammad Ali Khamenei90 și a politicii de deschidere promovată de președintele Machemi Rafsandjani pe scena politică internă iraniană avea să se afirme tot mai puternic un curent reformator, ce va acorda prioritate dezvoltării economice în dauna condiționărilor ideologico-religioase. Aceasta s-ar putea să aibă însă un caracter efemer, clivajele dintre reformiști și conservatori, dând în final câștig celor din urmă, care l -au propulsat în funcția supremă din stat pe Mahmud Ahmadinejad, un ultraconservator, fostul primar al Teheranului și liderul studenților islamiști care au provocat criza ostaticilor de la ambasada S.U.A. din

197991.

Constantă în doctrina strategică iraniană a rămas însă preocuparea pentru creșterea influenței sale în regiunea Golfului, în pofida opoziției S.U.A., care continuă să considere regimul de la Teheran drept unul terorist, fapt confirmat și prin includerea sa în celebra „axă a răului”. După distrugerea armatei irakiene de către coaliția internațională condusă de S.U.A. (1991), Iranul devine cea mai importantă

Discurs din 13 februarie 1982, în La Palestine dans l'optique de l'Imam Khomeiny, l'Institution de la rédaction et de la publication des oeuvres de l'Imam Khomeiny, Teheran, preluat din Marius Lazăr, 2005.

Kramer Martin, Hizbullah: The Calculus of Jihad, în Martin E. Marty și R. Scott Appleby (edt), The Fundamentalism Project, I, Fundamentalism and the State, The University of Chicago Press, 1994.

Abderahim, L. (2001), Géopolitique de l’islamisme, L’Harmattan, Paris.

Acesta fusese investit cu funcția de președinte între 9 oct. 1981 și 17 aug. 1989, fiind succedat de Ali

Akbar Hachemi-Rafsandjani (reales în 11 iunie 1993) (Popa, Matei, 1993).

Ales președinte pentru un mandat de 4 ani, Mahmud Ahmadinejad este primul președinte laic al țării din 1981 și al șaselea al republicii islamice.

114

putere militară a Golfului și continuă să se înarmeze cu armament provenind din fostul spațiu sovietic. Pe de altă parte, principala controversă care opune în prezent Iranul și comunitatea internațională are la bază dorința acestuia de a dispune de arma nucleară, obiectiv sprijinit și de noul președinte iranian. Redeschiderea capacităților nucleare de la Isfahan a avut loc la doar 5 zile după investirea lui Ahmadinejad în funcția de președinte (3 august 2005), acesta numind ca responsabil al programului nuclear un ultraconservator: Ali Larijani, fapt ce sporește și mai mult îngrijorările Washingtonului. Reacția americană nu s-a lăsat așteptată, S.U.A. considerând decizia Teheranului de a-și relua activitățile de îmbogățire a uraniului „nefericită” și cere Consiliului de Securitate al O.N.U. să se sesizeze în legătură cu această problemă92.

Provocarea militară iraniană nu este însă de dată recentă93 și își are rădăcinile în însăși strategia de securitate a Teheranului, care consideră Iranul o „țară încercuită”, amenințată atât de wahhabismul saudit, cât și de Turcia laică și panturcismul din Turkestanul ex-sovietic, dar mai ales de recentele prezențe militare americane din Afganistan, Irak și Pakistan, motivate de acțiunile antiteroriste. Iranul, putere regională dispunând de importante resurse de petrol, consideră că forța nucleară (civilă și militară) este singura susceptibilă să-i asigure o echilibrare a presiunilor venite dinspre vecini. În plus, în această regiune, caracterizată printr-un mare grad de instabilitate, au apărut trei noi puteri nucleare: India, Pakistan și Israel, țări cu care Teheranul are relații mai mult decât încordate. De cealaltă parte, reluarea activităților nucleare ultrasensibile de către Iran sunt văzute la Washington și Bruxelles ca precursoare ale fabricării unor arme nucleare. În acest sens, deși o intervenție militară împotriva puterii de la Teheran pare încă puțin probabilă, președintele Bush a aprobat ca Pentagonul să elaboreze o serie de scenarii pentru eventualitatea unui asemenea atac, mai precis pentru desfășurarea de acțiuni preliminarii. Acțiunile din Kuwait, Afganistan și Irak par să se constituie în pași în vederea reconfigurării unui nou câmp de forțe împrejurul Iranului.

Celelalte secte islamice au apărut mai târziu, după sec. al VIII-lea, având o răspândire limitată și un număr mult mai mic de adepți. Dintre acestea se remarcă wahhabismul, o sectă islamică militantă, întemeiată de Muhammad ibn 'Abd al-Wahhab (1703-1792), ce a stat la baza formării Arabiei Saudite. Această doctrină face parte din categoria mișcărilor religioase care proslăvesc reforma moravurilor pentru o reîntoarcere la origini. Adepții săi încearcă să se debaraseze de spiritul Islamului modern, încercând să redescopere interpretările textelor din Coran.

Se poate afirma, pe bună dreptate, că însăși religia islamică prin complexitatea sa poate fi analizată din perspectivă sistemică, factorul religios având în acest spațiu o importanță majoră, generând clivaje religioase cu repercusiuni și în plan politic.

6.4. Expansiunea teritorială a Islamului și conexiunile sale geoculturale

Potrivit lui Alfred Weber (citat de Braudel, 1994)94 civilizația musulmană, la fel ca și cea occidentală este o civilizație derivată, de gradul doi, pentru că s-a clădit pe fundamentul civilizațiilor preexistente, eterogene, însă foarte puternice, pe care le-a precedat în Orientul Apropiat. Biografia Islamului își are deci rădăcinile în istoria multimilenară și în marile curente religioase ale Orientului Apropiat și Mijlociu. La acestea s-au adăugat puternicele influențe din bazinul mediteraneean pătrunse prin

Klare, M. (2005), Sfidarea nucleară. Urmează Iranul ?, în Lumea Magazin, 9 (149), pp. 22-26.

Ambițiile nucleare iraniene datează încă din vremea șahului Pahlavi, însă o adevărată criză între acesta și comunitatea internațională izbucnește abia în decembrie 2002, când fotografii realizate prin satelit și difuzate de televiziunile americane atrag atenția asupra siturilor nucleare de la Arak și Natanz.

Braudel, F. (1994), Gramatica civilizațiilor, I-II, Edit. Meridiane, București.

115

intermediul negustorilor greci și romani, mai ales de-a lungul marilor drumuri comerciale.

Mecca, conținând celebrul meteorit negru, devenise, încă din secolul al VI-lea, centrul religios al Arabiei centrale și un important oraș comercial. În acest oraș s-a născut, către anul 570 d.Chr., într-o familie de negustori, Mohamed (Muhammad).

Inechitatea structurilor sociale, moralitatea decăzută, grosolănia și josnicia cetățenilor din Mecca, goana acestora permanentă după îmbogățire cu orice preț aveau să fie mereu criticate de Mohamed, de-a lungul vieții sale. Difuzia Islamului a avut, prin urmare, pe lângă componenta religioasă și o pronunțată componentă socială.

Către anul 615, într-una dintre meditațiile sale solitare pe care le avea periodic într-o grotă de lângă Mecca, Mohamed începe să aibă viziuni și revelații auditive. Dumnezeu i-a revelat, la fel ca altădată profeților lui Israel, incomparabila sa grandoare și josnicia oamenilor în general și a meccanilor în special. Dacă la început acesta nu a vorbit despre revelațiile sale divine decât într-un cerc restrâns, cu timpul el începe să-și conștientizeze misiunea profetică, și după trei ani de astfel de revelații, începe să-și propovăduiască mesajul monoteist, întâlnind la început mai mult opoziție decât aprobare (Eliade, Culianu, 1996)95. În anii următori, el continuă să aibă și alte revelații divine, multe dintre acestea constituind ulterior baza teologică a Coranului. Pe măsură ce Profetul câștiga tot mai mulți adepți, și opoziția față de cele propovăduite de el era tot mai îndârjită. Văzându-și viața pusă în pericol, este nevoit să plece, ia calea pribegiei, găsindu-și un teren fertil pentru răspândirea mișcării sale religioase între triburile din Medina, oraș situat la circa 400 km nord de Mecca. Acest eveniment, numit „emigrarea”, petrecut la 20 septembrie 622, marchează începutul erei islamice.

Cei cinci stâlpi de bază pe care avea să se sprijine Islamul și care i-au favorizat expansiunea, evidențiază profunda unitate dintre planul vieții spirituale și cel social. Aceștia sunt (Braudel, 1994): afirmarea unui singur Dumnezeu – Allah (monoteismul), al cărui trimis este Mohamed; rugăciunea rostită de cinci ori pe zi; postul de 29 sau 30 de zile al Ramadanului; pomana dată săracilor și pelerinajul la

Mecca.

Djihadul, războiul sfânt, care ulterior a căpătat un rol foarte important, nu a făcut parte din recomandările de bază. Acesta capătă importanță în timpul califului

Omar (634-644), succesorul lui Mohamed, care a recurs la Djihad pentru a calma violențele, răscoalele și disputele dintre triburi survenite după moartea Profetului.

În ultimii zece ani ai vieții, petrecuți în exil la Medina, Mohamed a continuat să primească revelații divine, devenind liderul politico-religios al comunității din Medina. În această calitate el a întreprins numeroase expediții de pedepsire a dușmanilor Medinei, mai ales împotriva celor din Mecca, atacându-le caravanele, ceea ce a condus la o stare de război între cele două orașe. Acesta s-a sfârșit prin ocuparea Meccăi de către armatele lui Mohamed, orașul-cetate devenind astfel punctul de orientare a rugăciunii și loc de pelerinaj al tuturor musulmanilor. Pe acest fundal începe expansiunea Islamului dincolo de limitele Peninsulei Arabice, expansiune ce va avea două coordonate: una militară, prin campaniile de cucerire și

95 Eliade, M., Culianu, P. (1996), Islamul, în Dicționar al religiilor, Edit. Humanitas, București.

116

anexare, și alta comercială, prin intermediul negustorilor arabi, ce dominau rutele comerciale deșertice din Asia Centrală și nordul Africii, dar și pe cele maritime din bazinul Oceanului Indian.

Primii patru califi care i-au succedat lui Mohamed, între anii 632-661, au extins lumea musulmană prin cuceriri: Damascul în 635, Basra și Antiohia în 638, Persia între 637 și 650 și Egiptul între 639 și 642. Acestea au fost continuate în timpul umayyazilor din Damasc (661-750), care au adăugat califatului teritorii întinse atât în vest (Africa de Nord și Spania), cât și în est (Afganistan).

Predominanța exodului spre vest a fost justificată atât geografic, cât și istoric. Sahara constituie o prelungire spre vest, dincolo de falia Mării Roșii, a deșertului Arabiei. Prin urmare, cămilele specifice deșertului cald, cu o cocoașă (dromaderul), au găsit condiții bune de aclimatizare în nordul Africii. In Anatolia și Gobi, cămilele arabilor n-au putut rezista frigului aspru, unde se aclimatizează în schimb cămila cu două cocoașe (bactriană), specifică deșerturilor reci. În plus, deșerturile anatoliene și cele din Asia Mică nu sunt spații goale, care să poată fi umplute cu ușurință, având proprii lor nomazi și mișcări migratoare și religioase.

Islamizarea imenselor teritorii din nordul Africii a îmbinat expedițiile armate cu convertirea, nu fără dificultăți, a triburilor beduine și berbere, transformate ele însele în vectori de propagare prin relocalizare. Stăpâne incontestabile ale deșerturilor, acestea au adoptat credința și tradițiile islamice, difuzându-le și implantându-le ulterior împreună cu propriile lor tradiții, obiceiuri, cu dorința profundă a păstorilor de a rămâne păstori, cu orgoliul și disprețul lor profund față de viața sufocantă a sedentarului.

Islamul întrunește astfel caracteristicile unei civilizații a deșertului, limita sa sudică stabilindu-se la trecerea către savană, la contactul cu puternicile civilizații medievale ale Africii Negre (Mali, Ashanti, Dahomey etc). Pe de altă parte, Islamul este o civilizație mediteraneeană, cele mai importante cuceriri ale sale fiind legate de Mediterana: Siria, Anatolia, Egiptul, Tripolitania, Magrebul, Spania, Balcanii,

Sicilia… Tot aici au apărut și s-au dezvoltat mari orașe ale Islamului: Cairo, Istanbul, Tunis, Tripoli, Sevilla…

Un alt nucleu islamic se relocalizează în Anatolia. Originare din Asia Centrală, triburile turcice, islamizate din secolul al X-lea, se stabilesc în sec. XI-XII

în Asia Mică. Osman I (1281-1326) le unește, punând bazele unui puternic stat independent (1301). Acesta avea să cucerească toate posesiunile bizantine din Asia Mică trecând în Europa (1354) și făcând din Adrianopole capitala statului (1366-1453).

Continentul european este astfel supus presiunii islamice pe două direcții: din vest, dinspre Magreb, Spania fiind cucerită de arabi încă din 711-718, care pun bazele unui emirat (din 929, califat) independent cu capitala la Córdoba și din est, turcii înfrângând oștile cruciaților europeni și cucerind în secolele XIV-XV Bulgaria, Serbia, Grecia, Albania, Bosnia, Herțegovina, iar în 1453, sub Mehmed al II-lea, Constantinopolul, transformându-l, sub numele de Istanbul, în noua capitală a Imperiului. În timpul domniei sultanilor Selim I (1512-1520) și Soliman al II-lea (1520-1566) cad sub stăpânire otomană Armenia, Mesopotamia, Siria, Egiptul, Tripolitania, Tunisia, Algeria și o parte a Ungariei, Imperiul Otoman ajungând la

117

apogeul puterii și expansiunii sale teritoriale (Matei et al., 1985). La est, turcii mameluci cuceresc țările Turkestanului și nordul Indiei, instalând sultanatul de la

Delhi (1206-1526).

Declinul este început prin înfrângerea flotei otomane de către coaliția hispano-venețiană în bătălia de la Lepante (1571), însă atinge apogeul abia după Primul Război Mondial, ca urmare a recrudescenței mișcărilor de eliberare națională care conduc la formarea statelor naționale în Europa centrală și balcanică (România, Ungaria, Bulgaria, Serbia, Grecia, Albania) și a coloniilor britanice și franceze în Orientul Apropiat și Mijlociu și pe țărmul nord-african.

De cealaltă parte, arabii au ajuns până la poalele Pirineilor, Carol Martel oprindu-le înaintarea spre Franța prin bătălia de la Poitiers (732).

În India, Islamul se va menține și după căderea sultanatului de la Delhi, prin Imperiul islamic al Marilor Moguli (1526-1658), urmași ai mongolilor, care vor reuși să unifice cea mai mare parte a peninsulei, cu capitale la Agra și Delhi. Teritoriul hindus a fost, prin urmare, de-a lungul secolelor, un veritabil spațiu de interferență între hinduism și islamism, fapt explicat și prin puternica comunitate musulmană de pe teritoriul de astăzi al Indiei.

La islamizarea Asiei Centrale o imensă contribuție și-au adus-o și mongolii (islamizați la rândul lor pe la 1300), ale căror triburi au fost unite în 1206 de către Genghis-Han și care în deceniile următoare a pus bazele unui vast imperiu, din China până în Europa Răsăriteană. Budhismul (varianta lamaică), originar din Tibet, se răspândește abia în sec. XVI-XVII, înlocuind treptat islamismul.

Cel mai populat stat musulman actual – Indonezia, ce reprezintă în același timp și extremitatea estică a domeniului islamic, se numără printre cele mai recente „achiziții” ale acestuia. Islamul a pătruns aici abia în secolul al XV-lea prin intermediul negustorilor arabi, grefându-se pe un substrat cultural solid, puternic influențat de civilizațiile indiană și chineză. Tot negustorilor arabi li se datorează prezența Islamului și pe țărmul vestic al Africii sau în unele zone ale Africii subsahariene.

Astfel configurat, Islamul a fost și rămâne o civilizație vie, cu geometrie variabilă, în care spații imense au fost ocupate sau abandonate de Islam, de fiecare dată în fața unor civilizații străine și rivale: Sicilia, Peninsula Iberică, Italia meridională, Mediterana occidentală, în fața Occidentului; Creta și Peninsula Balcanică în fața Europei Orientale, a creștinătății ortodoxe în general; câmpia indo-gangetică și Deccanul septentrional și central, în fața lumii hinduse (Braudel, 1994).

Prin urmare, expansiunea Islamului a avut două componente majore: una militară și alta comercială. Dacă expansiunea economică era pe deplin justificată, având în vedere deficitul de resurse, cea militară era contrară spiritului Coranului, deoarece Djihadul (războiul sfânt) nu îndeamnă să ucizi dacă nu ești atacat: „cine a omorât un om fără ca acesta să fi ucis o ființă vie sau să fi răspândit stricăciunea pe pământ va fi considerat ca și cum ar fi omorât toți oamenii…” (Coranul, citat de

Anghelescu, 1993).

Pe aceleași coordonate s-au înscris însă și cruciadele, ca reacție a creștinătății apusene împotriva expansiunii musulmane, care au folosit religia ca pretext pentru o expansiune economică și politică împotriva spiritului evanghelic.

118

Imensitatea spațiului islamic (întins pe trei continente) a determinat implicit și o eterogenitate a potențialului natural, cultural și social. Șiiți sau sunniți, tradiționaliști sau moderniști, pacifiști sau revoluționari, arabi sau nu, blocul islamic alcătuiește un conglomerat de o mare diversitate. În acest imens spațiu geopolitic pot fi individualizate, din punct de vedere etnic și spațial, șase nuclee de relocalizare care acționează ca vectori de interacțiune cu spațiile limitrofe (Fig. 19):

Nucleul islamic arab, cel mai extins ca suprafață, alcătuit din statele arabe ale Africii de Nord și Orientului Mijlociu. Acestea sunt integrate în Liga Arabă, organizație constituită în 1945, din 7 state: Arabia Saudită, Egipt, Irak, Iordania, Liban, Siria și Yemen. La acestea s-au adăugat: Libia (care a aderat în 1953, dar s-a retras în 2002); Sudan (1956); Maroc și Tunisia (1958), Kuwait (1961); Algeria (1962); E.A.U., Bahrain, Qatar și Oman (1971); Mauritania (1973), Somalia (1974); teritoriile palestiniene (1976); Djibouti (1977) și Comore (1993). Termenul de „arab” are mai curând o conotație lingvistică decât una etnică, limba arabă constituind element unificator pentru un teritoriu vast, cu structură etnică diversificată.

Nucleul islamic din Africa subsahariană, situat la limita sudică a Saharei în zona de interferență a deșertului cu savana, este caracterizat prin puternice influențe creștine și animiste, date de eterogenitatea etnică.

Nucleul islamic turcofon, se caracterizează de asemenea, printr-o deosebită complexitate etnică, cuprinzând domeniul islamic euro-asiatic, al cărui lider este Turcia, stat cu vocații euro-atlantice (membru N.A.T.O. și candidat la U.E.), statele islamice din Balcani (Albania, Bosnia și Herțegovina) și cele din Asia Centrală ex-sovietică. În ansamblul lumii turcofone se pot deosebi două mari regiuni de populare: – Turcia (peninsula Anatolia și Tracia orientală): 48-50 milioane loc., dispuși la rândul lor în două cercuri de populație: cercul rezultând din refluxul Imperiului Otoman (în Balcani, turcii din Bulgaria, din Dobrogea, Grecia, Orientul Apropiat,

Macedonia, Cipru și Irak) și cercul rezultat din migrația forței de muncă – în Europa occidentală (Germania, Franța, Olanda, Belgia, Austria și țările scandinave), dar și în spațiul arab (mai ales în Arabia Saudită și Libia). Turcii seldjuicizi și, ulterior, cei otomani, s-au instalat în secolul al XI-lea în Anatolia și începând cu secolul al XII-lea

în Balcani, întreținând relații strânse cu azerii, înglobați în imperiile șiite iraniene.

– Turkestanul (nucleul central-asiatic): 40 milioane loc., ce cuprinde: Turkestanul ex-sovietic: alcătuit din uzbeci (20 mil.), kazahi, turkmeni, kirghizi și karakalpaci și Turkestanul chinez: alcătuit din uiguri (7 mil.) și kazahi.

Nucleul islamic iranian, predominant șiit, alcătuit din trei mari componente geopolitice: Iranul (vechea Persie), Afghanistanul și Tadjikistanul.

Nucleul islamic pakistanez, concentrat în Subcontinentul indian, cuprinde Pakistanul, Bangladesh-ul, comunitatea musulmană din India (a doua ca mărime din lume) și micile comunități musulmane din Maldive, Nepal, Bhutan și Ceylon (Sri Lanka).

Nucleul islamic indonezian, ce reprezintă domeniul estic de răspândire al Islamului, reunește Indonezia, cea mai mare parte a Malaysiei, Brunei, sudul Filipinelor (Mindanao), precum și comunitățile islamice din Myanmar, Thailanda, Cambodgea și Singapore.

119

Fig. 19. Segregarea etnico-culturală a spațiului islamic

120

6.5. Islamul și Occidentul

6.5.1. Mizele geoeconomice ale pătrunderii capitalului occidental în spațiul islamic Fără îndoială, se poate afirma că una dintre componentele esențiale ale

civilizației occidentale este cea tehnologică, tehnologia avansată alături de principiile democratice și laice ce stau la baza organizării societății constituind principalele sale elemente unificatoare, care au reușit să-i depășească puternica fragmentare etnică. Occidentul nu a „cucerit” Islamul și lumea nici prin conflicte armate, nici prin superioritatea ideilor, a valorilor sau a religiei sale, ci printr-o tehnologie superioară, capabilă să-i ridice decisiv nivelul calității vieții. Islamul, o civilizație clădită pe un fundament cultural și religios, în care tradiția și respectul pentru valorile ancestrale reprezintă pilonii de bază ai arhitecturii sociale, în care componenta socială, cea culturală și cea spirituală se împletesc într-un tot unitar, armonios și indisolubil, este pus în fața tentației de a se raporta tot mai mult la valorile civilizației occidentale, care are ca fundament rațiunile economice.

Spațiul geoeconomic islamic este deschis din ce în ce mai mult capitalului european și american, iar efectele asupra dezvoltării economice și asupra calității vieții în ansamblu, nu întârzie să se facă resimțite. Iar dacă clișeele culturale diametral opuse au pus serioase piedici acestei apropieri, transformând adesea toleranța în ură iar respectul în dispreț, resursele economice ale spațiului islamic au determinat în final depășirea acestor piedici. Două sunt principalele resurse ale acestui spațiu ce au stat la baza structurării sale geoeconomice și geostrategice: una excedentară – petrolul, iar alta deficitară – apa.

6.5.2. Resursele de petrol și ambivalența acestora: atragerea capitalului occidental și segregarea economică a spațiului islamic

Dintre toate materiile prime care au făcut de-a lungul timpurilor obiectul schimburilor internaționale, de departe petrolul are importanța geopolitică și geostrategică cea mai mare. Această importanță rezultă pe de o parte din caracteristicile fizico-chimice ale produsului (valoare energetică foarte mare pe unitate de produs, care poate fi mărită și mai mult prin metode de rafinare, o stare lichidă, care în comparație cu combustibilii solizi facilitează mult extracția, transportul, stocarea și consumul), iar pe de altă parte, din gradul mare de concentrare spațială a resurselor. Astfel, în prezent, mai mult de jumătate din rezervele mondiale de petrol (56,4 % din total) sunt concentrate în Orientul Mijlociu și mai ales în spațiul restrâns al Golfului Arabo-Persic și în împrejurimile acestuia. În plus, randamentul foarte mare al exploatărilor din această zonă, le fac cele mai profitabile.

Descoperirea imenselor rezerve de petrol din zona Golfului Persic au schimbat radical geografia spațiului economic islamic, prin atragerea capitalului american și european. În acest context, liderii islamici moderați au sesizat avantajele modelului economic și cultural occidental și au favorizat pătrunderea societăților transnaționale în spațiul islamic, pe fondul laicizării și democratizării societății, calmării tendințelor ultrareligioase și a combaterii manifestărilor teroriste. Efectele economice și sociale ale acestei politici au fost evidente: datorită petro-dolarilor, aceste state au renăscut practic din deșert: a fost rezolvată problema apei prin

121

construirea de uzine pentru desalinizarea apei marine și sisteme pentru transportul acesteia; au apărut orașe noi moderne în plin deșert, venitul pe cap de locuitor și standardul de viață este de tip occidental. Paradoxuri altădată de neimaginat au devenit astăzi realitate: Arabia Saudită a devenit exportator de cereale, având o suprafață irigată de peste 500 000 ha, însă intrarea în această țară nu este permisă decât oamenilor de afaceri, invitaților oficiali, pelerinilor la locurile sfinte sau celor care își vizitează rudele, nemusulmanii având acces numai în orașele Riyadh și

Jeddah (Matei et al., 2003).

Produsul Național Brut și cheltuielile publice în țările islamice petroliere au înregistrat un continuu ritm ascendent, garanție a progresului economic și social. O analiză a acestora evidențiază diferențieri economico-sociale semnificative existente chiar în cadrul statelor islamice care dispun de mari rezerve de petrol. Dacă în statele Golfului valorile PNB-ului se situează constant între 8 000 și 18 000 USD/loc., în Irak sau Azerbaïdjan acestea coboară sub pragul de 500 USD/loc. În alte state aflate în curs de dezvoltare care se confruntă cu dificultăți economice pe fondul unor tensiuni conflictuale (Indonezia, Algeria sau Iran), valorile PNB/loc se încadrează între 1 000-3 000 USD/loc., în vreme ce în Libia, acesta este comparabil cu cel al statelor petroliere din Golful Persic (6 600 USD/loc.) Concomitent, consumul de energie electrică, un alt indicator de bază al bunăstării sociale, înregistrează variații largi, între 350 USD/loc. în Indonezia și 15 000 USD/loc. în Kuwait.

Aceasta confirmă faptul că nu rezervele de petrol sunt principala cauză a progresului economico-social, ci politica economică față de aceste rezerve. Prin urmare, statele menționate anterior pot fi clasificate în mai multe categorii:

State ale căror politică economică favorizează pătrunderea societăților transnaționale, în pofida existenței, în majoritatea cazurilor, a unor regimuri politice autoritare: Arabia Saudită (ENI – petrochimie, Toyota, McDonald's, sunt doar câteva exemple), Emiratele Arabe Unite (ENI, ING, Shell, Toyota, McDonald's), Kuwait (Shell, ENI, Toyota, McDonald's); Qatar (ENI, Shell, McDonald's); Bahrain (Toyota, McDonald's). La acestea se adaugă Turcia (Coca-Cola, McDonald's, Shell, Toyota, ENI, Nokia, Lukoil) și Malaysia (Coca-Cola, McDonald's, Shell, Toyota, ENI, Nokia, ING)96. Acest fapt se reflectă evident în progresul economic și în nivelul ridicat al PNB/loc și al consumului de energie/loc.

State implicate în conflicte civile sau transfrontaliere, cea mai mare parte a acestora fiind, cel puțin parțial, conflicte cu caracter religios cu implicația grupărilor teroriste islamice fundamentaliste care se constituie în adevărate piedici pentru pătrunderea companiilor transnaționale în aceste state (Algeria, Azerbaidjan etc). În plus, statele respective nu au o legislație bine pusă la punct în acest sens.

State cu puteri teocratice, ostile lumii occidentale, sau care sunt acuzate că sprijină terorismul internațional. Din această categorie fac parte Iranul și Libia. Factorii restrictivi pentru pătrunderea companiilor transnaționale pe piețele acestor state sunt generați de ambele părți: pe de o parte de țările gazdă, prin legislația ostilă globalizării, consecință a orientării politice și religioase spre economia de tip autarhic

96 A fost analizat doar un eșantion reprezentativ alcătuit din 8 societăți transnaționale.

122

și spre sprijinirea valorilor tradiționale, iar pe de altă parte de marile puteri, țări din care provin STN-urile, prin embargourile comerciale aplicate acestor state;

State în plină dezvoltare, care aspiră la rolul de puteri regionale, dar cu o infrastructură încă insuficient dezvoltată datorită unor condiții topografice, naturale sau sociale particulare. Reprezentativ pentru această categorie este cazul Indoneziei, caracterizată printr-o mare fragmentare insulară și un grad redus de accesibilitate (mai ales în Sumatera), prin discrepanțe regionale profunde în dezvoltarea economico-socială, prin densități mari de populație și neuniform repartizate, printr-un trecut conflictual care și-a lăsat amprenta asupra dezvoltării actuale. Cu toate acestea, în Indonezia există o serie de STN-uri: Shell, ING, Toyota, ENI, Nokia, care întăresc ideea că această țară se va dezvolta din punct de vedere economic în următorii ani, fapt ce-i va permite consolidarea rolului de lider regional.

Discrepanțele existente la nivelul țărilor islamice ce dispun de rezerve de hidrocarburi reprezintă doar o mică parte din cele ce separă imensul spațiu al lumii islamice. La polul opus, statele islamice subsahariene sau cele din stepele Asiei

Centrale recent desprinse din sfera de influență exclusivă a Rusiei, prezintă cu totul alte caracteristici economice. Infrastructura slab dezvoltată a țărilor sahariene, autarhia economică, gradul mare de dependență a agriculturii față de hazardele naturale, instabilitatea politică, dar mai ales lipsa unor resurse importante de materii prime le fac slab atractive pentru societățile transnaționale.

Alte state islamice, ca Afghanistan sau Somalia, sunt bântuite de foamete și sărăcie, pe fondul unor războaie civile nesfârșite, a luptelor permanente dintre clanurile tribale rivale și a infrastructurii deficitare, în multe cazuri chiar inexistentă, ce limitează chiar și pătrunderea ajutoarelor internaționale la populația civilă. Acestea sunt terenurile ideale, propice pentru dezvoltarea infrastructurilor teroriste. Principalii factorii ce favorizează localizarea nucleelor teroriste în astfel de spații, sunt:

Populația săracă și cu un nivel educațional redus, favorabilă recrutării, încă de la vârste fragede, de către organizațiile teroriste fundamentaliste;

Infrastructura deficitară, ceea ce determină un control slab al autorităților centrale asupra teritoriului statului;

Existența unei puteri centrale de orientare fundamentalistă, ce sprijină moral și logistic rețelele teroriste (Iranul sub ayatollahul Khomeiyni, Afghanistanul sub regimul taliban sau Libia sub Geddafi);

Relieful accidentat, favorabil dezvoltării infrastructurilor teroriste (Afghanistan, Iran, nordul Pakistanului etc);

Achiziționarea de arme de către grupările teroriste pe baza banilor rezultați din comerțul cu droguri (opium – Afghanistan);

Recrudescența pirateriei maritime pe fondul criminalității organizate și a luptelor dintre clanurile tribale rivale (Somalia).

Acestea constituie spații total improprii localizării societăților transnaționale, principalul factor restrictiv constituindu-l, totuși, instabilitatea politică. Acest fapt se reflectă în mod evident la nivelul performanțelor economice scăzute și a sărăciei endemice ce caracterizează aceste țări. În Somalia, Etiopia sau Eriteea, PNB-ul se situează sub pragul de 200 USD/loc., iar în țări ca Pakistan, Bangladesh, Afghanistan, Mauritania, Sudan sau Yemen acesta se situează între 200 și 500 USD/loc.

123

Fig. 20. Segregarea geoeconomică a spațiului islamic

A. Produsul național brut/locuitor (USD/loc): 1. Peste 10 000, 2. 10 000 – 5 000, 3. 5 000 – 1 000, 4. 1 000 – 500, 5. 500 – 250, 6. 250 – 100, B.

State islamice ale căror politică economică favorizează implantarea STN-urilor, C. State islamice ale căror politică economică este ostilă STN-urilor, D. State islamice neatractive pentru capitalul occidental.

124

6.5.3. Apa și mizele sale geopolitice și geostrategice

Dacă importanța resurselor de petrol pentru spațiul islamic este de dată relativ recentă, stând la baza configurării discrepanțelor economice ce îl caracterizează, apa reprezintă una dintre sursele embrionare ale civilizației islamice. Islamul este o civilizație a imenselor spații aride, din Sahara și Arabia până în India și Asia Centrală, dar și o civilizație a apei, apa fiind sinonimă pentru cea mai mare parte a musulmanilor, cu însăși viața.

În condițiile unui deficit de ansamblu, manifestat cu precădere la nivelul spațiului arab din Africa de Nord și Arabia, rivalitatea asupra resurselor de apă potabilă survine cu precădere din repartiția inegală a acestora și din tendința statelor și autorităților locale de a le stoca pentru consumul intern sau de a le comercializa la prețuri cât mai avantajoase. Astfel de rivalități, care se exprimă prin lucrări sau proiecte hidrotehnice, există nu doar între state ale căror teritorii sunt traversate sau mărginite de același fluviu, ci și între regiuni sau orașe din cadrul aceluiași stat, interesate să valorifice resursele de apă din bazine hidrografice comune. Dezvoltarea tehnologică a atras multiplicarea posibilităților de deturnare a resurselor de apă, mai ales din zonele transfrontaliere, în folosul unuia sau altuia dintre statele limitrofe.

Astfel, cea mai mare parte din debitul unui fluviu poate fi deturnată prin canale de sute de kilometri lungime, sau poate fi reținut un mare volum de apă în lacurile câtorva baraje mari. De asemenea, rezervele de ape subterane din spațiile transfrontaliere pot fi pompate unidirecțional, doar în beneficiul acelor state care dispun de o tehnologie corespunzătoare.

La acestea se adaugă sporul demografic ridicat ce caracterizează ansamblul lumii islamice și care impune o creștere considerabilă a necesităților de apă dulce, fapt ce accentuează rivalitățile geopolitice. În cele mai multe cazuri însă, conflictele legate de resursele de apă se grefează pe rivalități geopolitice de altă natură. Din acest punct de vedere, conflictul arabo-israelian este cel mai reprezentativ. Problema apei se înscrie într-un context mai larg, în care atât evreii cât și palestinienii își dispută teritoriul istoric. În acest spațiu, singurele terenuri acvifere, cu salinitate mai redusă sunt cele din Masivul Golan, de unde coboară mici cursuri de apă spre Lacul Tiberiada (-212 m, lac cu apă dulce). Aflat sub controlul Israelului din 1967, acesta constituie punctul strategic major al întregii rețele de aducțiune a apei, fiind necesare pompe puternice pentru a ridica apa până la nivelul câmpiei litorale și al podișurilor, unde locuiește majoritatea populației. Controlul israelian se exercită și asupra pânzelor freatice subterane, fiind interzisă săparea de puțuri sau efectuarea de foraje fără autorizația sa.

Gestionarea resurselor de apă ale Eufratului, Nilului sau Indusului, reprezintă tot atâtea surse de potențiale conflicte. Turcia, prin structura sa morfohidrografică, reprezintă în ansamblul regional, un adevărat castel de ape, de pe teritoriul său izvorând cele două mari fluvii ale Orientului Mijlociu, care au stat la baza formării civilizației mesopotamiene: Eufratul (2 230 km) și Tigrul (1 950 km), ambele având cursuri paralele și vărsându-se în Golful Persic printr-un estuar comun – Shatt al Arab. Construirea de către Turcia a unui întreg sistem de baraje97 pe cursurile

97 20 până în anul 2010.

125

superioare ale acestora, în zona montană Taurus, a limitat considerabil resursele de apă ale vecinilor săi din aval: Siria și mai ales Irak. Prin aceste lucrări hidrotehnice, Turcia poate stoca echivalentul debitului de peste un an întreg al celor două fluvii, fapt ce ar provoca o penurie de apă pentru o mare parte a populației siriene și pentru majoritatea populației din Irak. În plus, proiectul guvernului turc de a dezvolta, în interiorul frontierelor proprii, mari suprafețe irigate în câmpiile aluvionare din sudul munților Taurus ar provoca reducerea resurselor hidraulice necesare dezvoltării agricole și urbane a Siriei și mai ales a Irakului (Lacoste, 2003)98. La rândul lor, și aceste două state rivalizează direct în domeniul valorificării resurselor de apă, deoarece dezvoltarea irigațiilor în Siria în aval de marele baraj Tabka de pe Eufrat reduce proporțional cantitatea de apă primită de Irak.

Situația este relativ similară și în ceea ce privește utilizarea apelor Nilului. Inaugurarea barajului de la Assuan (1970) a sporit capacitățile de stocare ale Egiptului de la 4 la 165 miliarde m3, fapt ce a permis acestei țări să facă față creșterii demografice (populația triplându-se practic în ultima jumătate de secol)99, populație concentrată aproape în întregime în valea îngustă a Nilului. Cu toate acestea însă, resursele de apă ale Egiptului sunt strict condiționate de ceea ce se poate produce în amonte de barajul de la Assuan, în Sudan și chiar în Etiopia, de unde provine mare parte din apele Nilului. Este și rațiunea pentru care Egiptul revendică, în virtutea antecedentelor istorice, cea mai mare parte a văii Nilului. Lansarea unor mari proiecte de irigații în Sudan și Etiopia, valorificând apele Nilului Alb și pe cele ale Nilului Albastru, îngrijorează guvernul egiptean prin faptul că acestea ar reduce proporțional apele care ajung la barajul de la Assuan.

În spațiul Turkestanului ex-sovietic, folosirea nerațională a apelor celor două mari artere hidrografice (Amu-Daria și Sâr-Daria), proiect coordonat politic în vremea Uniunii Sovietice, a avut drept consecință un adevărat dezastru ecologic: retragerea considerabilă a suprafeței lacului Aral, sursa de alimentație a celor două fluvii, concomitent cu sărăturarea și deșertificarea întregului spațiu. În acest context, a fost inevitabil atât colapsul activităților tradiționale (piscicultura în lacul Aral), cât și a celor legate de extinderea supradimensionată a culturilor de bumbac, fără a se ține seama de capacitatea de suport a ecosistemelor naturale. A rezultat un mediu intens degradat și un nivel ridicat al șomajului, fără posibilități rapide de reinserție profesională. Independența acestor state și implicit sporirea importanței granițelor prin independența statelor din Asia Centrală ex-sovietică (1991) ridică noi probleme privind partajul resurselor de apă al celor două fluvii, devenite acum transfrontaliere.

În fine, nu putem epuiza acest subiect fără a aminti că una dintre principalele componente ale conflictului indo-pakistanez, pe lângă cea legată de Kashmir, este cea legată de partajul resurselor de apă ale Indusului.

Lacoste, Y. (2003), Apa. Bătălia pentru viață, Mica Enciclopedie Larouse, Edit. Rao, București.

De la 20 milioane loc. în anii '60 ai secolului trecut, la peste 76 milioane în prezent.

126

Sursa: Middleton, O’Keefe and Moyo (1993), Geographies of Developpement, Addison Wesley, Longman Limited, p. 136.

Dar nu numai problemele legate de partajul și gestionarea resurselor de apă se pot constitui în surse de tensiuni geopolitice, ci și cele legate de prețul acestora. Situația Arabiei Saudite, unde apa este facturată la consumator de 100 de ori mai ieftin decât la Paris (Lacoste, 2003), demonstrează că în numeroase cazuri prețul de vânzare al apei nu este numai în funcție de prețul de cost (ce rezultă în principal din resurse), ci este în funcție de factori geopolitici mult mai complecși în care resursele financiare datorate petrolului dețin rolul cel mai important. Dar acestea sunt la rândul lor puternic influențate și de deschiderea pe care guvernele islamice o au față de pătrunderea capitalului occidental !

Prin urmare, geopolitica apei într-un mediu arid cum este spațiul islamic induce dimensiunea cooperării: o cooperare atât la nivel regional între țările ce utilizează aceleași sisteme hidrografice cât și la nivel internațional, prin asistență acordată dezvoltării infrastructurii tehnico-edilitare. În acest context, crearea unei piețe regionale a apei în Orientul Mijlociu ar putea atenua conflictele, contribuind la o repartiție echitabilă a resurselor la nivelul consumatorilor și la o mai bună atragere a investițiilor pentru dezvoltarea infrastructurii.

6.5.4. Clivajele geoeconomice ale spațiului islamic și tensiunile induse de acestea Prin urmare, două ar putea fi considerate postulatele esențiale ce determină

imensele contraste ce caracterizează lumea islamică:

Petrolul atrage capital (în majoritatea cazurilor occidental) care rezolvă problema apei, făcând chiar posibilă practicarea agriculturii în zone deșertice și popularea acestora la standarde de confort occidental;

127

Capitalul atrage inevitabil și produsele culturii de consum occidentale, care intră în contradicție cu tradițiile autohtone, foarte profund înrădăcinate, favorizând riposta sub forma accentuării tendințelor fundamentaliste.

Cele două tendințe sunt legate indisolubil, prima determinând-o pe cea de a doua. Se conturează, fapt pe deplin confirmat de realitate, două categorii de externalități: pe de o parte regiunile bogate în petrol, unde se concentrează cele mai importante fluxuri de capital și cel mai mare venit mediu pe cap de locuitor, iar pe de altă parte, regiunile sărace, deșertice sau muntoase, cu un grad de accesibilitate și o economie autarhică, de subzistență, în care, pe fondul unui control redus din partea statului se dezvoltă infrastructuri teroriste.

Putem identifica deci, o serie de factori ce stau la baza fracturilor economice ale spațiului islamic, element esențial în dinamica sa geopolitică.

Înzestrarea cu resurse naturale. Până la descoperirea petrolului, lumea islamică era considerată ca fiind slab înzestrată cu resurse, imensele deșerturi îngreunând considerabil posibilitățile de locuire. Resursele de apă sunt cu mult sub media mondială, în unele state acestea chiar tinzând către zero (Libia, E.A.U. etc.) (Bari,

2003).

Rata ridicată a natalității în majoritatea statelor islamice care, pe fondul recesiunii economice a condus la o creștere rapidă a numărului de șomeri. Asociată de multe ori și cu politici inflexibile în domeniul economic și al relațiilor de muncă, bazate pe modele de dezvoltare depășite (dezvoltarea supradimensionată a industriei grele și extractive – Algeria, Irak), sau cu o negare a libertăților economice, această creștere demografică ridică probleme mari unor state islamice care nu au altă opțiune decât cea de „export” a forței de muncă (Pakistan, Bangladesh etc.). Consecințele se regăsesc la nivelul statelor de destinație ale fluxurilor migratorii, în cele mai multe cazuri din lumea occidentală, printr-o slabă inserție a imigranților (minorități inferiorizate) ceea ce determină tensiuni sociale, constituind o premisă favorabilă recrutării acestora de către organizațiile teroriste cu caracter fundamentalist.

Politica internă sau externă a statului, care determină în multe cazuri un grad mare de insecuritate (individuală sau de grup), concretizată și în acest caz prin fluxuri migratorii (refugiați politici). Este cazul taberelor de refugiați palestinieni din Gaza și Cisiordania (West Bank), dar și a refugiaților afgani, ceceni și tadjici sau a persecuțiilor pe care regimul lui Saddam Hussein le-a comis în anii '80, în timpul războiului iraniano-irakian asupra comunităților de kurzi și de șiiți; tensiunile interetnice din Sudan, Rwanda; războiul armeano-azer etc.

Deșertificarea, care, pe fondul sărăciei endemice a populației autohtone și a lipsei disponibilităților financiare de a interveni eficient, înregistrează o extindere necontenită mai ales în sudul Saharei, cu efecte dezastruoase la nivelul comunităților locale (foamete, migrații etc). În multe cazuri, la extinderea deșertului contribuie și suprapopularea, ce determină erori în gestiunea ecosistemelor naturale (practicarea monoculturilor, irigații necontrolate ce determină sărăturarea terenurilor și retragerea suprafețelor acvifere – exemplu: Aral).

Toate acestea au repercusiuni negative în economia și politica statelor islamice generând puternice discrepanțe la nivelul indicatorilor economico-sociali ai acestora. Acestea stau la baza migrației persoanelor (legală sau ilegală) din țările cu

128

astfel de probleme, spre altele, considerate mai „atrăgătoare”. Inevitabil însă, fluxurile migratorii atrag efecte negative, resimțite atât în plan politic cât și economic și social.

Efecte politice – ce constau în creșterea eterogenității etnice și implicit, în accentuarea forțelor centrifuge. În raport de acestea, guvernele centrale au acționat prin politici de omogenizare a valorilor etnice sau culturale (inclusiv lingvistice).

Exemplul cel mai tipic este în cazul spațiului islamic ex-sovietic, dar tendințe similare s-au înregistrat și în Sudan, Pakistan sau chiar Turcia (Kurdistan).

Efecte economice – existența posibilităților de „export” a forței de muncă națională, care are un dublu efect: atât pentru țările receptoare de imigranți care preferă această situație pentru a menține anumite sectoare economice, cât și pentru țările de origine, deoarece multe dintre acestea, mai ales cele în curs de dezvoltare, folosesc repatrierile de venituri ale imigranților ca valută în economia proprie (Iordania, Yemen, Liban etc). Țările din Africa de Nord și Orientul Mijlociu sunt deja o sursă importantă de forță de muncă migrantă, iar tinerețea populației acestora constituie garanția perpetuării acestei situații (în Africa situația este destul de spectaculoasă: aproape jumătate din populația continentului s-a născut după anul 1980) (Kane, H., 1995100).

Criminalitatea organizată. Traficul de persoane este apreciat ca o afacere pe plan internațional, alături de traficul de droguri, fluxurile de populație favorizând aceste fenomene. O dezvoltare spectaculoasă au înregistrat-o grupurile criminale de la Est de fosta „Cortină de Fier”, acestea axându-se în mod special pe comerțul ilegal cu arme, prostituție, extorcare de bani, furtul de mașini și dezvoltarea pieței negre a petrolului și țigărilor. O mare parte din fondurile ce alimentează organizațiile teroriste provin din astfel de activități.

6.5.5. Negocierea interculturală. Studiu de caz: Islam versus Occident

Conceptul de negociere poate fi asimilat unui mod de gândire, unei atitudini, unui comportament, unei științe sau filosofii. De aceea, particularitățile culturale ale spațiilor din care provin negociatorii sunt esențiale pentru buna reușită a tranzacției.

În literatura de specialitate se găsesc o serie de definiții ale negocierii. În general, acestea se referă la:

un ansamblu de tehnici utilizate de către cel puțin doi parteneri pentru a ajunge la un consens;

un dialog între doi sau mai mulți parteneri în scopul atingerii unui punct de vedere comun asupra unei probleme aflate în discuție;

suma discuțiilor purtate între doi sau mai mulți parteneri în legătură cu un deziderat economic comun, cum ar fi: tranzacțiile comerciale, cooperarea economică, acordarea reciprocă de facilități fiscale sau comerciale, aderarea la diferite instituții sau organizații etc.

formă de colaborare între două sau mai multe părți, în scopul ajungerii la o înțelegere care poate fi consemnată într-un tratat, acord etc.

100 Kane, H. (1995), Părăsirea căminelor, în vol. Probleme globale ale omenirii, Starea Lumii – 1995, coord. Lester R. Brown, Edit. Tehnică, București.

129

un proces competitiv desfășurat pe baza dialogului participanților la negociere, în scopul realizării unei înțelegeri conform intereselor comune ale părților.

Prin urmare, negocierea implică în primul rând comunicare. Din acest punct de vedere, a cunoaște limba arabă reprezintă un serios avantaj care vine în acord cu respectul pentru tradițe, atât de important în spațiul islamic. Araba înseamnă pentru spațiul islamic cam ceea ce înseamnă engleza pentru cultura occidentală, este una din limbile de lucru ale O.N.U., fiind vorbită atât în statele din Orientul Apropiat și Mijlociu, cât și în cele din nordul Africii. Importante comunități de origine arabă se găsesc atât în spațiul Uniunii Europene, cât și în S.U.A., constituind adevărate punți de legătură interculturală. Deși unele emirate arabe din zona Golfului s-au aflat în decursul istoriei lor sub protectorat britanic, engleza, asimilată unui simbol al globalizării occidentale nu a prea câștigat adepți în spațiul islamic. Iată de ce, unele societăți transnaționale originare din Franța sau Italia s-au adaptat mult mai bine specificului cultural islamic, decât cele americane sau britanice. Penetrarea capitalului francez în industria petrolieră irakiană este un exemplu edificator în acest sens. Limbajul elaborat, elementele contextuale ce caracterizează comunicarea negociatorului francez, înclinațiile sale artistice, tendințele spre hedonism, discuțiile lungi, divagațiile și exuberanța negociatorului italian vin în consens cu manifestările emoționale specifice managerului arab. Atât mediteraneenii cât și arabii acordă un rol însemnat relațiilor personale, însă se adaptează mai greu rigorii și pragmatismului american, britanic sau german. A-ți plăcea ceva la un arab echivalează pentru el cu obligația de a te servi, în vreme ce americanii abordează afacerea prin prisma operativității și pragmatismului, urmărindu-i rezultatele concrete. Comunicarea înalt contextuală, negocierile lungi și elaborate, raționalitatea îmbinată cu afectivitate ce caracterizează negociatorii japonezi și chinezi sunt, de asemenea, apreciate în spațiul cultural islamic.

Sintetizând, pot fi identificate raporturile de compatibilitate și adversitate dintre stilul managerial al negociatorului arabo-islamic și stilurile de negociere ce caracterizează managerii din țările gazdă ale societăților transnaționale (Tab. 8).

130

Esențial pentru o negociere viabilă, profitabilă ambelor părți, este armonizarea intereselor comune, manifestate de ambele părți, cu interesele specifice, ce aparțin fiecăreia în parte. Pentru armonizarea poziției societăților transnaționale cu cea a partenerilor de dialog din spațiul islamic important este ca în pofida diferențelor culturale ce opun adesea cele două modalități de negociere să se evite stilul de negociere dur, conflictual, prin identificarea și maximizarea elementelor comune. Dacă specificul cultural ce stă la baza celor două tipuri de negociere imprimă acestui proces un caracter conflictual, problemele comune ce urmează a fi rezolvate impun tratarea separată a problemelor legate de persoane și a celor legate de rezolvarea problemelor, printr-o atitudine înțelegătoare față de oameni, însă dură față de probleme. Studierea intereselor, propunerea de oferte, imaginarea unor soluții pentru a ajunge la beneficii reciproce, acceptarea unor pierderi sau „alunecări” de la pozițiile de negociere declarate inițial incluse însă în plaja de negociere și maximizarea față de partener a imaginii acestor concesii reprezintă tot atâtea soluții de transformare a negocierii conflictuale într-o negociere obiectivă sau chiar cooperativă.

Totodată, dat fiind specificul intercultural al acestui tip de negociere, este recomandabilă stabilirea unor convenții specifice negocierii.

Domeniile abordate în astfel de convenții diferă de la caz la caz, dar sunt avute în vedere, de regulă, aspecte care privesc:

modul de desfășurare a negocierilor; gestionarea timpului în procesul de negociere; intervențiile participanților la negociere.

Rolul acestor convenții este, prin urmare, de a încerca să netezească asperitățile ce ar putea să apară în procesul de negociere, de a asigura premisele pentru o comunicare eficientă.

Deosebit de importantă pentru partenerii de negociere din spațiul islamic este consecvența în procesul de negociere, ce creează încredere iar ulterior credibilitatea negociatorului.

Una dintre soluțiile ce subliniază consecvența partenerilor se recomandă a fi utilizarea unei table cu foi volante (flip chart): practic, în tot timpul negocierii, în câmpul vizual comun se vor afla înțelegerile, acordurile specifice unui proces dinamic chiar convenții. Concluzia decurge în mod normal: nu se dezmint lucrurile acceptate deja.

În procesul de negociere nu se folosesc expresii de genul „am auzit că prețul cel mai scăzut este de …” , deoarece utilizarea unor astfel de formulări denotă fie lipsa de respect față de interlocutor, fie amatorismul în domeniul negocierii. Retragerea din finalul negocierii trebuie să fie demnă de ambele părți, dar mai ales cei care ies vitorioși au obligația morală de a crea condiții și a manifesta comportamente care să favorizeze afișarea vizibilă a demnității partenerului de negociere. Demnitatea, mândria și onoarea reprezintă caracteristici de bază atât pentru negociatorul arab și islamic, în general, cât și a celui american, britanic, japonez sau chinez.

Experiența a demonstrat că este una dintre modalitățile eficace de a nu îl transforma în dușman pe cel „învins”, dar mai ales de a asigura continuitatea relațiilor în viitor: este să fie lăsată „ușa deschisă” negocierii, deoarece „roata vieții se

131

învârtește”. Evident că se poate proceda și invers, însă avantajele vor fi doar pe termen scurt.

Fără trucuri la contractul final sau, altfel spus, „Ce ție nu-ți place altuia nu-i face”, reprezintă o altă convenție importantă pentru specificul negocierii dintre reprezentanții societăților transnaționale și managerii din spațiul islamic. Utilizarea unor astfel de trucuri poate avea efecte pozitive numai strict local, pe anumite piețe sau în anumite locuri, și pe termen scurt, deoarece reputația, credibilitatea și imaginea societății transnaționale vor avea serios de suferit, astfel încât să nu mai fie acceptate la viitoare negocieri.

În sfârșit, o altă convenție importantă este aceea că contractul trebuie implementat în forma acceptată. Rolul negociatorului șef nu s-a încheiat imediat după semnarea contractului, ci continuă, indiferent dacă el răspunde sau nu de punerea în practică a clauzelor contractuale. Este înainte de toate o problemă de etică profesională, dar și o moralitate eficientă pentru bunul negociator de a-și câștiga și menține credibilitatea față de parteneri, condiție atât de necesară pentru a avea succes

în acest domeniu.

În concluzie, se poate afirma că în pofida eterogenității sale politice, culturale și economice, a potențialului și resurselor de care dispune și, nu în ultimul rând, a gradului de deschidere pentru capitalul occidental, spațiul islamic constituie nu numai o imensă piață de desfacere pentru produsele occidentale, ci și o putere economică de care acestea nu pot face abstracție. Mizele geopolitice generate de rezervele de petrol, redimensionarea sferelor de influență ca urmare a dezmembrării U.R.S.S., terorismul fundamentalist islamic, constituie tot atâtea provocări pe care societățile transnaționale cu capital occidental trebuie trebuie să le facă față în spațiul islamic.

Cât privește procesul de negociere cu actori aparținând domeniului cultural islamic, se poate afirma că acesta se bazează atât pe credibilitatea negociatorului cât și a organizației reprezentate, negocierea fiind în esență și o problemă de imagine. Factorii care influențează puterea și implicit procesul de negociere sunt:

raportul cerere – ofertă;

mărimea partenerilor de negociere; puterea economică a părților; gradul de cunoaștere a pieței;

viteza și capacitatea de reacție a părților; existența aliaților strategici și de conjunctură; experiența și personalitatea negociatorului; capabilitatea de a risca.

Pentru spațiul islamic, aceștia sunt deteminați în primul rând de specificul cultural (atitudinea față de procesul negocierii și particularitățile stilului de negociere), dar și de specificul economic ce determină motivația companiilor transnaționale de a investi în anumite spații. Acestora li se circumscrie specificul politic, concretizat în atidudinea autorităților politico-religioase islamice privind globalizarea economică de tip occidental, în frecvența și intensitatea manifestărilor fundamentaliste, cu caracter antioccidental.

132

6.5.6. Terorismul islamic

Terorismul islamic a căpătat o foarte mare atenție în urma atacurilor asupra S.U.A. din 11 septembrie 2001 și a celor care le-au urmat, în special cele de la Madrid din 11 martie 2004 și de la Londra din 7 iulie 2005. Deși pe bună dreptate toată lumea condamnă fenomenul terorist islamic, puțini îi înțeleg cauzele. Este terorismul o caracteristică a religiei islamice? Evident că nu. Coranul, cartea sfântă a Islamului condamnă în mod clar terorismul, spunând că dacă cineva omoară un om nevinovat este ca și cum ar fi omorât întreaga umanitate, iar cine salvează o viață e ca și cum a salvat întreaga umanitate (Coran 5:32). Prin urmare, terorismul islamic nu reprezintă decât o interpretare denaturată a micului Djihad; prin acțiunile lor, teroriștii încălcând principiile de bază ale Islamului. Cel mai adesea, asocierea dintre terorism și Islam derivă pe de o parte din spiritul militant al Islamului, orientat spre obținerea puterii politice, iar pe de altă parte din puternica sa rezistență la fluxurile globalizante induse de pătrunderea capitalului occidental în spațiul islamic. Însă deși mulți musulmani sunt anti-americani, doar o proporție infimă dintre aceștia susțin terorismul de tip Al-Qaeda. Cel mai adesea anti-americanismul arab, în special și musulman, în general, comportă două explicații: lunga istorie a intervenției americane în politica și economia lumii musulmane, ce a indus și o intervenție la nivel cultural, prin promovarea „culturii de consum” specifică lumii occidentale, cât și suportul tehnologic și militar oferit Israelului, principalul inamic al statelor arabe din regiune. Iată de ce, pornind de la micul Djihad, pe care îl invocă ca legitimitate religioasă, Bin Laden își motivează acțiunile teroriste având ca bază o strategie defensivă, de luptă pentru păstrarea identității comunității musulmane împotriva agresiunilor externe, venite în special dinspre S.U.A. și Israel, văzut ca ocupant al pământurilor sfinte palestiniene. În acest fel se explică cum principalele organizații teroriste, care promovează fundamentalismul islamic și-au găsit un teren fertil de apariție și dezvoltare în teritoriile palestiniene, dar și în sudul Libanului, Egipt, Siria și Libia.

Ridicarea fundamentalismului islamic la rangul de politică de stat a avut însă loc în 1979 când ayatollahul R. Khomeiny, opozant al politicii pro-occidentale a

șahului Reza Pahlavi, a devenit lider al Revoluției islamice iraniene. În această calitate s-a făcut remarcat nu numai prin lovitura de stat prin care a fost îndepărtat ultimul șah al Iranului, ci și prin instituirea unui regim care a introdus terorismul ca politică de stat, prima operațiune majoră fiind capturarea a 52 de membri ai corpului diplomatic american din Teheran (noiembrie 1979). „Răpitorii din Teheran”, cum au fost numiți ulterior, au devenit arhetipul teroristului: un grup de studenți anonimi, islamiști fanatici, care l-au determinat pe președintele american Jimmy Carter să piardă șansa de a mai fi reales la alegerile prezidențiale din 1980 (Clipa 2000, I).

Exemplul iranian este cel mai radical, dar nu este singular. Dacă guvernele imediat post-coloniale au fost în general pro-occidentale în ceea ce privește orientările lor politice și economice101, cu timpul însă, acestea au făcut loc unora care se identificau din ce în ce mai puțin cu Occidentul, sau chiar net anti-occidentale, cum ar fi cele din Irak, Libia, R.P.D. Yemen, Siria, Sudan sau Afganistan. La rândul lor,

101 Cu unele excepții, cum ar fi Algeria sau Indonezia, unde independența s-a datorat unor revoluții naționale.

133

aliații tradiționali ai S.U.A., precum Turcia, Arabia Saudită, Pakistan sau Indonezia se confruntă cu puternice presiuni politice islamiste, iar legăturile lor cu Occidentul sunt subiectul unor tensiuni din ce în ce mai mari. În aceste condiții, deși islamismul politic a reușit să acceadă la putere nu cu ajutorul armelor ci pe cale parlamentară, cum a fost cazul Algeriei între 1990-1991 sau al Turciei în 1997 și 2003, acesta și-a dat curând la iveală limitele toleranței sale, fiind înlăturat (Neguț, 2005).

În pofida acestei recrudescențe a Islamului politic, la provocarea inițiată de fluxurile globalizante induse de cultura și tehnologia occidentală, lumea nu a răspuns unitar, antrenând o serie de clivaje de natură endogenă. Prima dintre aceste tendințe se caracterizează printr-un refuz total de a accepta valorile civilizației occidentale, manifestat fie în mod violent, prin terorism (cazul Al Qaeda, al fundamentalismului iranian, al talibanilor afgani sau al grupărilor palestiniene care se opun procesului de pace), fie non-violent, prin izolare, cum este cazul wahhabiților saudiți. Majoritatea liderilor islamici laici și moderați doresc însă o reconciliere a valorilor islamice cu cele occidentale, cu modernitatea și știința, garanție a progresului social și economic. În fine, o a treia direcție, adoptată îndeosebi de guvernul turc, ca premisă a aderării la Uniunea Europeană, se situează la polul opus, promovând modernizarea prin occidentalizare și excluzând factorul religios din viața politică.

Unitatea lumii musulmane în privința promovării terorismului islamic nu numai că este departe de a se fi realizat, dar însuși liderii teroriști par să conștientizeze din ce în ce mai mult caracterul utopic al acesteia. Dovada: acțiunile teroriste sunt din ce în ce mai mult orientate nu numai împotriva intereselor occidentale sau israeliene, ci și împotriva unor musulmani acuzați de colaboraționism. Și nu în ultimul rând, victimele colaterale ale acțiunilor teroriste sunt din rândul populației civile moderate, ceea ce face să se adâncească tot mai mult falia dintre radicali și moderați. Privit la nivelul întregului spațiu islamic, aproape 90%, din cei peste 1,5 miliarde de musulmani, alcătuiesc ramura sunnită moderată, în viziunea cărora activitățile teroriste întreprinse de câteva elemente fundamentaliste nu constituie un obiectiv. Pe de altă parte, o analiză a evoluției istorice a Islamului ca religie, pune în evidență un grad mai înalt de ecumenism al acesteia față de creștinism și iudaism, religii surori (Stoian, 2005)102.

Pe de altă parte, extrapolate la nivel politic, deși acțiunile teroriste au înregistrat unele succese103 acestea sunt punctuale și departe de a fi cele scontate de liderii teroriști. În plus, desființarea bipolarității scenei politice internaționale, integrarea europeană, cea euro-atlantică sau proliferarea organizațiilor de cooperare regională (N.A.F.T.A., A.S.E.A.N., A.P.E.C. etc.) au dat o puternică lovitură proliferării terorismului internațional prin crearea unui cadru legislativ și instituțional coerent de luptă împotriva acestuia.

Pe acest fond, terorismul islamic al mileniului III tinde să devină dintr-un fenomen cu substrat politic și religios, un fenomen care se hrănește tot mai mult din

102 Stoian, Ana-Maria (2004), Terorismul și Islamul – o analiză critică a unei false analogii, în GeoPolitica, II, 9-10, Edit. Top. Form, București, pp. 131-136.

103 Alegerile din Spania care, sub presiunea atentatelor de la Madrid din 11 martie 2004 au înregistrat succesul unui guvern foarte favorabil retragerii prezenței militare în Irak sau retragerea prezenței filipineze din aceeași țară în schimbul eliberării unui ostatic etc.

134

clivajele sociale și economice. Deși profilul standard al terorismului islamic tinde să contrazică această afirmație, localizarea infrastructurilor teroriste, dar și ajutoarele financiare date familiilor teroriștilor sinucigași, o susțin pe deplin.

Dacă la nivel politic tot mai multe guverne, inclusiv ale unor mari țări musulmane, cum sunt Indonezia, Arabia Saudită, Pakistan sau Egipt au înțeles necesitatea luptei împotriva terorismului, conștientizând că războiul împotriva terorismului este un război în apărarea democrației și odată cu aceasta, pentru progres economic și social, localizarea nucleelor și a infrastructurilor teroriste tinde din ce în ce mai mult să se decupleze de factorul politic în favoarea celui economic. Țări subdezvoltate ca Somalia, Kenya sau Sudan, cu o populație săracă și o infrastructură slab dezvoltată sau regiuni montane cu un grad redus de accesibilitate cum sunt cele de la granița afgano-pakistaneză constituie terenurile favorabile amplasării infrastructurilor teroriste. Terorismul se rupe tot mai mult de componenta sa politică și religioasă devenind tot mai mult o coordonată a subdezvoltării. Dacă pe de o parte subdezvoltarea atrage localizarea fenomenului terorist, pe de altă parte, tot ea îl eliberează de forța sa morală de convingere. Este astfel justificat imperativul dublării acțiunilor politice de combatere a terorismului de cele orientate în planul dezvoltării economico-sociale.

Și nu în ultimul rând, efemeritatea alianțelor geostrategice la nivelul actorilor implicați în acțiunile teroriste pune sub semnul întrebării consecvența liniei ideologice promovate de aceștia. Fundamentalismul tinde să destabilizeze chiar și unele regimuri autocratice ale lumii musulmane, cum este cazul Algeriei, Pakistanului sau al Arabiei Saudite. În acest context, dușmanii dușmanilor tăi îți devin repede prieteni și fără a mai ține seama de precepte morale, culturale sau religioase, adepții de ieri ai terorismului internațional devin susținători ai războiului terorist. Evoluția politică a crizei palestiniene poate constitui un exemplu elocvent în acest sens.

Similar a avut loc și un fenomen invers. Însuși Osama bin Laden, în anii '80, pe când activa ca mujahedin în războiul de guerillă împotriva regimului susținut de sovietici în Afganistan era un aliat al Occidentului, primind ajutor financiar și logistic de la comandourile engleze și americane (van de Weyer, 2001)104. Iar comandourile teroriste irakiene care luptă în prezent împotriva prezenței americane și europene în această țară folosesc adesea armament de proveniență americană furnizat în anii '80 pe când Irakul lui Saddam Hussein era aliatul S.U.A. împotriva regimului fundamentalist de la Teheran. Toate acestea slăbesc credibilitatea ideologică a terorismului fundamentalist islamic, eliberându-l de dimensiunea etică și religioasă.

104 Van de Weyer, R. (2001), Islamul și Occidentul. O nouă ordine politică și religioasă după 11 septembrie, Edit. Allfa, București.

135

Capitolul 7: CULTURA CA PRODUS IDEOLOGIC. SPAȚIUL EX-COMUNIST

7.1. Socialismul ca ideologie și conexiunile sale globalizante. De la socialismul utopic la comunismul stalinist

Nu se poate purcede la o analiză cât de cât temeinică a impactului pe care modelul socialist l-a avut în evoluția societății umane fără o precizare clară a evoluției acestui concept de la ceea ce însemna el pentru socialiștii iluminiști britanici, francezi sau germani de la începutul anilor 1830, până la comunismul stalinist, dur și agresiv, menit să inverseze valorile și să reprime orice formă de afirmare a identității individuale.

Socialismul și mai ales forma sa avansată, comunismul, au depășit cu mult cadrul unor doctrine politice sau economice devenind, după 1917, un mod de guvernare, un mod de viață, și ceea ce este mai grav, un mod de gândire. Astfel, el a marcat destinul a sute de milioane de oameni, din Europa până în Extremul Orient, din Karelia și Iakuția, până în China, Vietnam, Etiopia sau Cuba putând fi considerat practic un „fenomen” planetar ce a caracterizat secolul XX și, cu deosebire, perioada 1945-1989.

Socialismul

La origine termenul de socialism reprezenta o teorie economică și politică menită să conducă către un sistem de organizare socială bazat pe proprietetea colectivă de stat asupra mijloacelor de producție, de distribuție și de schimb (McLean, 2001).

Conceptul apare la începutul deceniului al IV-lea al secolului XIX în Marea Britanie și Franța, apoi în Germania și S.U.A., fiind utilizat pentru a desemna un vast ansamblu de idei reformiste și revoluționare menite să transforme societatea industrială capitalistă într-un sistem mult mai egalitarist, în care bunăstarea colectivă a tuturor să devină realitate și în care urmărirea interesului individual egoist să fie subordonată unor valori ca asocierea, comunitatea și cooperarea. Prin urmare, modelul socialist a apărut din carențele capitalismului sălbatic, care a dus la exacerbarea diferențelor între clasele sociale și la neglijarea protecției sociale. Cuvintele cheie ale modelului socialist erau: solidaritatea socială, interdependența mutuală și posibilitatea realizării unei armonii autentice, care să înlocuiască stările conflictuale, instabilitatea și grevele. Critica de clasă a capitalismului era însoțită de maximizarea intereselor clasei muncitoare sau a proletariatului105 și la investirea acestuia cu rol coordonator la nivelul societății, ca alternativă la puternica segregare socială din acea perioadă. Imaginea utopică a unei societăți „fără clase” a fost utilizată pentru a simboliza necesitatea abolirii totale, în viitor, a deosebirilor socio-economice. De-a lungul secolului al XIX-lea aspirațiile socialiste s-au diversificat, focalizându-se, totuși, din ce în ce mai mult pe pătrunderea din sfera teoretică la nivelul clasei politice. Astfel, pe măsură ce mișcările și partidele socialiste de toate felurile au ajuns la guvernare în mai multe țări ale lumii, interesul pentru socialism s-a deplasat în mod inevitabil, de la teorie la practică.

În anii 1930, două sisteme de socialism total diferite au reprezentat extremele polare ale interpretării doctrinare:

105 Principalii arhitecți ai socialismului utopic de la mijlocul secolului al XIX-lea au fost Karl Marx (1818-1883) și Friedrich Engels (1820-1895), filozofi, economiști, sociologi și socialiști germani. În viziunea acestora, clasa muncitoare reprezenta o diviziune a societății ce reunea oamenii care erau angajați, în schimbul unor salarii, în special ca muncitori manuali. Proletariatul, apărut abia în secolul al XIX-lea reunea clasa salariată din economia capitalistă, a cărei singură posesiune, ca valoare materială, este puterea sa de muncă.

136

socialismul recent instauratei Uniuni Sovietice106, sub Stalin (1879-1953), autocrat, totalitarist și arbitrar, marcat de o politizare și o birocratizare excesivă a întregii vieți economico -sociale, de dislocări și deportări de populații, de arbitrariul configurării granițelor politico-administrative interioare ale U.R.S.S.

național – socialismul lui Hitler (1889-1945) în Germania, care a combinat o formă extremă de naționalism (inclusiv credința net rasistă și antisemită a superiorității comunității germanice-ariene asupra celorlalte popoare și culturi) și un concept distinct de socialism, foarte depărtat atât de marxismul revoluționar cât și de social-democrație. Scopul său era inaugurarea unei noi epoci istorice întruchipată într-un al III-lea Reich (imperiu) în care o națiune germană care să reunească toate teritoriile circumscrise pan- germanismului, să devină forța dominantă în lumea politică.

Comunismul

Comunismul reprezintă forma evoluată a socialismului, care a dus la victoria proletariatului și la întemeierea unei societăți socialiste fără clase, în care proprietatea privată a fost abolită, iar mijloacele de producție și de subzistență aparțin societății.

Astfel spus, comunismul reprezintă un mod de organizare socială și economică bazat pe forme de proprietate asupra mijloacelor de producție și pe o distribuție egală a resurselor (Zamfir, Vlăsceanu, 1993). Deși termenul a apărut ca atare relativ târziu (1843, Anglia), el reprezintă una dintre cele mai vechi aspirații, izvorâtă ca o reacție la crizele sociale acute și la inegalitățile sociale excesive. Comunismul de tip „științific” este atribuit lui K. Marx și Fr. Engels, care îl consideră ca fiind o fază a evoluției societății omenești impusă de legile obiective ale istoriei.

Ca o consecință a modificărilor fundamentale din sistemul productiv înregistrate în socialism,

Marx deduce o serie de caracteristici generale ale comunismului:

activitatea productivă nu se va mai realiza în forma producției de mărfuri;

datorită abundenței, făcută posibilă ca urmare a creșterii productivității muncii, distribuția bunurilor va fi realizată după nevoi;

diferențierea de clasă a societății va fi complet eliminată, realizându-se din acest punct de vedere o societate omogenă, caracterizată de existența unor interese generale, efectiv comune;

dispariția statului ca instrument de impunere a interesului unei clase împotriva celorlalte clase, cât și asupra tuturor mijloacelor de coerciție și oprimare socială; conducerea societății va pierde în consecință caracterul politic;

dispariția decalajelor generatoare de inegalitate: sat/oraș; muncă fizică/muncă intelectuală; funcții de conducere/funcții de execuție etc;

pe parcursul dezvoltării și intensificării relațiilor social-economice și culturale, se va tinde treptat spre ștergerea în mod natural a diferențelor dintre națiuni (valența globalizantă a comunismului).

Experiența practică a demonstrat însă, că toate aceste caracteristici ale comunismului așa cum

au fost ele văzute și imaginate de Marx la mijlocul secolului al XIX-lea, sunt de domeniul utopicului, exprimând particularitățile societății secolului trecut, naivă din punct de vedere al complexității societății contemporane. De altfel, comunismul, așa cum a fost aplicat de Lenin și mai ales de către Stalin și ulterior de liderii politici din Europa de Est s-a îndepărtat cu mult de modelul imaginat de Marx, situându-se, în unele situații, pe poziții diametral opuse (în ceea ce privește rolul statului ca instrument de impunere la nivel economic și social; al decalajelor generatoare de inegalități sau al „globalizării” pe principii comuniste).

Anul 1917 a însemnat un moment de răscruce, marcând pentru prima dată trecerea comunismului din sfera teoretică în sfera acțiunii practice.

Efortul de a construi comunismul în Rusia a ridicat importante probleme teoretice și practice. Teoria presupunea că revoluția va avea loc acolo unde socializarea producției, potențialul în direcția abundenței și o clasă muncitoare numeroasă erau deja realități. Rusia se afla însă la polul opus: era cea mai săracă țară din Europa, cu o industrie foarte slab dezvoltată. Pentru a implementa comunismul, clasa

106 Uniunea Sovietică a fost constituită la 30 decembrie 1922 din 6 republici: R.S.F.S. Rusă, Belarus, Ucraina, Armenia, Azerbaidjan și Georgia. Acestora li s-a adăugat în 1924 Turkmenistanul și Uzbekistanul; în 1929 Tadjikistanul; în 1936 Kazahstanul și Kîrghistanul, iar în 1940: Estonia, Letonia, Lituania și Moldova.

137

muncitoare, aproape inexistentă, trebuia creată. Astfel, cucerind puterea, bolșevicii comuniști s -au văzut fără un program bine structurat, care nici nu putea să existe deoarece conform ideologiei lui Marx, comunismul ar fi trebuit să evolueze în interiorul societății capitaliste (socialismul), care în Rusia nici nu fusese încă pe deplin formată !

Odată instalați la putere, bolșevicii au trecut aproape imediat la acțiune. În anii războiului civil (1918-1920) întreaga proprietate a fost naționalizată iar banii au fost pentru o perioadă desființați. Când au început să aibă loc răscoale și agitații țărănești, Lenin a declarat un scurt interval de relaxare, în 1921 devenind din ce în ce mai conștient de dificultățile construirii comunismului în Rusia, care necesita o perioadă de tranziție prelungită, în care atât clasele sociale antagoniste cât și relațiile pr oducției de mărfuri trebuiau menținute sub supravegherea „atentă și călăuzitoare a Partidului”. Aceste obstacole politice și instituționale în calea „Noii Politici Economice” au fost în mare măsură amplificate de rivalitățile din conducerea partidului, unde Stalin a profitat de controlul său asupra personalului ca să dea politicii un curs spre stânga în 1929.

Versiunea stalinistă a comunismului, caracterizată prin modificări importante, a condus Uniunea Sovietică în următorii 56 de ani. Aceasta a început în spiritul unui optimism extraordinar privind posibilitățile construirii comunismului pe calea industrializării masive și a programului de colectivizare. Rapida dezvoltare a industriei asociată cu victoria Uniunii Sovietice în cel de al Doilea Război Mondial au clădit terenul favorabil pentru extinderea comunismului dincolo de granițele U.R.S.S.

7.2. Contextul politico-geografic al extinderii sistemului comunist

Revoluția bolșevică din octombrie 1917 a deschis premisele implementării ideologiilor comuniste, ca o alternativă a modelului capitalist erodat după Primul Război Mondial, dar și a reconstrucției Imperiului Țarist sub stindardul roșu al sovietelor. Independente în 1918 și recunoscute internațional doi ani mai târziu, Armenia și Georgia sunt în același an atacate de Armata Roșie pentru a fi reintegrate spațiului sovietic (Armenia – 29.11.1920, Georgia – 25.02.1921). Concomitent

Kazahstanul și Turkmenistanul sunt teatrul confruntărilor dintre armatele bolșevice și forțele naționaliste, sprijinite de trupe britanice, iar Țările Baltice și Basarabia, independente și ele în același an revoluționar 1918, reintră în sfera de influență sovietică în urma Pactului Ribbentrop-Molotov din 23.08.1939. Astfel, dacă anul revoluționar 1918 a însemnat pentru Europa sfârșitul marilor imperii multinaționale și afirmarea pe scena politică a statelor naționale, perioada care l-a succedat a marcat refacerea dispozitivului geostrategic rusesc prin constituirea R.S.F.S. Ruse și a republicilor unionale periferice, care, împreună cu Mongolia, aliat fidel al Rusiei Sovietice, urmau să constituie prima sa zonă geostrategică cu rol de tampon (Tab. 9).

Odată definitivată refacerea acestuia, începe un amplu proces de „export” a ideologiilor comuniste, proces ce atinge apogeul la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel, dacă în 1940 spațiul comunist însemna doar U.R.S.S. și Mongolia107, adică circa 24 milioane km2 și 170 milioane locuitori (8-9 % din populația mondială), în 1949, cei care se călăuzeau după ideologia marxist-leninistă ajunseseră să reprezinte 33% din populația mondială, adică 845 milioane locuitori (Soulet, 1998). Rând pe rând, Europa de Est, China, ulterior Indochina, Coreea de Nord și Cuba devin bastioane ale stângii comuniste, acționând la rândul lor ca nuclee de relocalizare și redifuzie a ideologiilor comuniste.

107 Mongolia intră în sfera de influență sovietică devenind Republică Populară la 26.11.1924.

138

139

140

141

Comunismul se diversifică și din punct de vedere ideologic, purtând tot mai pregnant amprentele locale. Nucleul dur al stalinismului este reinterpretat de Mao

Zedong și Zhou Enlai, principalii exponenți ai fracțiunii radicale din Partidul Comunist Chinez și artizani ai „Marii Revoluții culturale proletare” chineze. Apare astfel cea mai mare falie ideologică din interiorul lumii comuniste, falie ce a opus vreme de aproape trei decenii (1960-1989) Beijingul de Moscova.

Concomitent, având la bază Testamentul lui Petru cel Mare, „cosmetizat” de ideologia comunistă, în urma Conferinței de la Yalta (februarie 1945), statele Europei de Est intră rând pe rând pe orbita de influență sovietică (1944-46), configurând a doua zonă tampon a Rusiei Sovietice cu lumea occidentală. Astfel, timp de peste 40 de ani, Europa Centrală și chiar însuși termenul de Europa a fost monopolizat de ansamblul geopolitic situat la vest de Cortina de Fier. Europa era astfel asociată unui „spațiu de libertate”, în opoziție cu Europa Comunistă, care gravita spre U.R.S.S., denumită Europa de Est, Europa Mediană sau, pur și simplu, Estul, o categorie dominant ideologică fără o bază teritorială precisă. Geometria acestui ansamblu teritorial a căpătat în viziunea vest-europenilor contururi tot mai difuze; fie că era vorba de Polonia și România sau de Bulgaria, Albania și Ungaria, state aparținând unor domenii geografice și culturale diferite, acestea erau privite în opoziție cu Grecia, Spania, Marea Britanie sau Germania, integrate în aceleași blocuri economice și politico-militare, dar fundamental diferite din punct de vedere geografic și cultural.

Testamentul lui Petru cel Mare108

In numele Preasfintei și Indivizibile Treimi, noi, Petru I al tuturor descendenților noștri și al tuturor succesorilor la tronul și la guvernarea națiunii ruse:

Dumnezeu Atotputernic, care ne-a dat nouă viața și coroana, ne-a luminat cu strălucirea Sa și susținut cu ajutorul Său și ne-a făcut să-i vedem pe Ruși ca un popor chemat să domine în viitor toată

Europa.

Eu îmi bazez gândirea (intenția) pe constatarea că o mare parte din națiunile Europei sunt într – un stadiu de îmbătrânire aproape de peire, spre care se îndreaptă cu pași mari. În consecință, este ușor și sigur că vor putea să fie cucerite de un popor nou și tânăr, când acesta va cuprinde o putere la maximum. Eu consider deci invazia țărilor occidentale și orientale de către popoarele din nord, ca o misiune periodică, stabilită de Providență, care a regenerat de o manieră asemănătoare poporul roman prin invazia barbarilor. Emigranții de origine polară sunt ca revărsările Nilului, care în perioade determinate, îngrașă cu noroiul său pământurile secătuite ale Egiptului. Eu am găsit Rusia ca un mic râuleț și o las succesorilor mei ca un fluviu; ei o vor face cu siguranță o mare întinsă, sortită să fertilizeze o Europă secătuită; valurile sale se vor revărsa fără să vrea peste toate digurile pe care mâinile slăbănoage le -ar putea construi pentru a le frâna, dar succesorii mei vor ști să le dirijeze.

În acest scop, eu le las prin testament îndrumările de mai jos, pe care le recomad atenției lor observării constante:

Pct. 1 – Mențineți națiunea rusă într-un stadiu permanent de război. Țineți soldatul rus totdeauna în război și nu-i dați repaus decât pentru a ameliora finanțele statului; refaceți armata și căutați momentele oportune pentru ofensivă. Faceți în așa fel ca pacea să poată servi războiului și războiul păcii, în interesul măreției (prosperității) semilunei Rusiei.

Pct. 2 – Să vă adresați popoarelor instruite ale Europei și prin toate mijloacele posibile, să aduceți ofițeri în timp de război și savanți în timp de pace, pentru ca națiunea rusă să profite de avantajele altor țări, fără ca să piardă ai săi.

108 Peluat din lucrarea Istoria Imperiului Rus sintetizată, de la Novgorod la Vladivostok și Prut, autori

Al. Ioachimescu și V. Ioachimescu, Edit. Gândirea Românească, 1992, pp. 75-78.

142

Pct. 3 – Luați parte în toate ocaziile, afacerile și litigiile Europei și mai ales ale Germaniei, care ne interesează mai direct, întrucât ea este mai aproape de noi.

Pct. 4 – Dezbinați Polonia întreținând intrigile și răscoalele permanente: interesați-i pe potentați prin aur, influențați Dietele corupându-le pentru ca ele să uneltească în alegerea regelui; găsiți partizani și protejați-i; trimiteți trupe moscovite în țări străine și le mențineți până când va veni momentul ca ele să rămână acolo pentru totdeauna. Dacă vecinii puternici opun rezistență, liniștiții momentan divizându -le țara, până când se poate lua tot ce se poate afla.

Pct. 5 – Luați Suediei cât mai mult posibil și faceți în așa fel ca noi să fim atacați de ea, pentru a avea apoi un pretext de a o subjuga. În acest scop trebuie ca Suedia să fie izolată de Danemarca și Danemarca de Suedia, alimentând meticulos rivalitatea dintre ele.

Pct. 6 – Dați mereu în căsătorie prinții ruși după prințese germane în scopul de a spori alianțele de familie, de a apropia interesele celor două țări și de a câștiga Germania, de partea noastră, impunând toată influența noastră.

Pct. 7 – Pentru comerțul nostru, să vă orientați preferința spre Anglia, o putere care are mare nevoie de noi pentru flota sa și care poate fi utilă în desfășurarea marinei noastre. Oferiți în schimbul aurului său, lemnul nostru și alte produse și stabiliți între comercianții și marinarii săi și ai noștri, raporturi permanente care să poată asigura instruirea alor noștri în navigație și în comerț.

Pct. 8 – Înaintați fără încetare spre Nord, pe coastele Balticii, precum și spre sud în jurul Mării Negre. Pct. 9 – Apropiați-vă pe cât posibil de Constantinopol și de Indii. Cel care va domina peste aceste regiuni, va fi adevăratul stăpân al lumii. În consecință, provocați fără încetare războaie la fel de bine contra turcilor cât și contra perșilor. Stabiliți șantiere pe malurile Mării Negre, extinzând treptat dominația noastră asupra acestei mări și asupra Balticii, două posesiuni necesare pentru a ne vedea reușita planului. Grăbiți căderea Persiei: pătrundeți până-n golful Persic; restabiliți dacă-i posibil traversarea Siriei, vechea cale comercială spre Orient și înaintați până la Indii, antrepozitele mondiale. Pct. 10 – Căutați și mențineți meticulos alianța cu Austria; sprijiniți în aparență ideile sale de dominare asupra Germaniei și provocați în același timp și în ascuns invidia prinților contra Austriei. Faceți astfel ca amândouă state să ceară ajutorul Rusiei și exercitați asupra lor un fel de protecție, care să pregătească dominația viitoare.

Pct. 11 – Interesați Casa Austriacă pentru a izgoni pe Turci din Europa și neutralizați invidiile sale din timpul cuceririi Constantinopolului, fie provocând un război cu vechile state ale Europei, fie dându-i o parte din teritoriul cucerit, care i se va lua înapoi mai târziu.

Pct. 12 – Uniți pe toți grecii divizați sau în disensiuni care sunt răspândiți în Ungaria, sau în Polonia. Concentrați-i, uniți-i și constituiți astfel o predominare universală de-a curmezișul unei specii autoritare și de supremație creștinească; vom avea deci mulți prieteni printre fiecare inamic al nostru.

Pct. 13 – Suedia dezmembrată. Persia învinsă. Polonia subjugată. Turcia cucerită. Armatele noastre reunite. Marea Neagră și Marea Baltică păzite de ambarcațiunile noastre. Pentru un moment trebuie ca noi să propunem, separarea și în mare secret, a Curții din Versailles și apoi a Curții din Viena, de a împărți cu ele dominația lumii. Dacă una dintre ele acceptă, ceea ce este inevitabil, dacă noi vom flata ambițiile lor și amorul lor propriu, să vă serviți de una pentru a o distruge pe cealaltă, angajând contra acesteia o bătălie, al cărei rezultat este fără îndoială clar că Rusia stăpânește întreg Orientul ș i o mare parte din Europa.

Pct. 14 – Dacă amândouă refuză oferta Rusiei, ceea ce este foarte improbabil, trebuie de aprins conflicte și de făcut în așa fel ca una s-o ruineze pe cealaltă. Atunci Rusia profitând de un moment decisiv, va lansa asupra Germaniei trupele sale de avangardă. În același timp, două flote considerabile vor pleca, una de la Marea de Azov și alta din portul Arhanghelsk, încărcate cu trupe asiatice și se vor uni cu flotele Mării Negre și Baltice. Armata noastră navală va înainta traversând Mediterana și Oceanul, va cotropi Franța dintr-o parte și Germania din cealaltă; aceste două regiuni dintr-odată cucerite, restul Europei va

trece ușor și fără lupte sub controlul nostru.

Iată cum Europa va putea și va trebui să fie supusă. Sankt Petersburg, 1725.

Următoarele trei decenii (1950-1980) marchează difuzia prin relocalizare a modelului comunist. Apare comunismul latino-american, însuflețit de Fidel Castro și Che Guevara, cel arabo-islamic călăuzit de ideile reformiste ale lui Boumédienne în

143

Algeria, Nasser în Egipt sau a partidului Baas în Irak și Siria, cel african în Etiopia,

Angola sau Mozambic sau cel indochinez, promovat de Vietnamul lui Ho Chi Minh.

Analizând din perspectivă geoistorică, pot fi identificate trei etape majore ce au jalonat configurarea spațială a Blocului Comunist, fiecare cu particularități ideologice proprii:

perioada 1917-1940, perioadă în care a fost individualizat dispozitivul geostrategic median, reprezentat de Federația Rusă și republicile unionale periferice, care împreună cu Mongolia au alcătuit zona tampon interioară a Rusiei, caracterizată printr-o mare eterogenitate etnică și frontiere trasate arbitrar, în profund dezacord cu realitățile etnice;

perioada postbelică (1944-1950), de configurare a zonei tampon exterioare reprezentată de Europa de Est și de apariție a celui de-al doilea actor geopolitic major al spațiului comunist – China (1949);

perioada Războiului Rece (1950-1989) ce a marcat extinderea sistemului comunist în Asia, Africa și America Latină și conflictele legate de Războiul Rece.

Toate acestea au influențat pe de o parte organizarea spațială internă a fiecărui stat, sursă a majorității tensiunilor și conflictelor de mai târziu, iar pe de altă parte, configurarea unui amplu sistem de alianțe, ce a determinat individualizarea axelor și a faliilor geopolitice din acest imens spațiu.

7.3. Configurarea dispozitivului geostrategic comunist

7.3.1. Nucleul dispozitivului geostrategic comunist: Rusia și zona tampon interioară Primele republici autonome în spațiul ex-sovietic au început să fie constituie

în 1919; la începutul anilor ’20 oblasturile, constituite în general după criterii economice, înlocuiesc treptat guberniile (structurile administrative moștenite din perioada țaristă). Decupajul teritorial era privit ca o primă etapă a unei remodelări spațiale de ansamblu, ce avea ca obiectiv o mai bună subordonare a nivelelor locale față de autoritățile centrale, ținând seamă de vastitatea teritoriului și de infrastructura de comunicații și servicii deficitară. Pe de altă parte, structurile politico-administrative autonome și cele unionale s-au dorit a fi dispuse pe cât posibil periferic, în jurul Rusiei, constituind astfel o primă „zonă tampon” cu spațiile vecine, dată fiind și structura etnică și confesională a populațiilor autohtone (Tab. 10).

Tabelul nr. 10

Prima zonă tampon a dispozitivului geostrategic rusesc (constituită între 1917-40)

144

Autonomia formală a acestor teritorii, amplele migrări de populație ce au însoțit aceste reconfigurări spațiale, cel mai adesea cu caracter arbitrar, au împiedicat până în 1989 afirmarea unor mișcări secesioniste de anvergură, dar au creat premisele acumulării tensiunilor ce au izbucnit pe fondul relaxării ideologice deschisă de

Gorbaciov. Acestea au culminat în 1990, prin desprinderea republicilor unionale de nucleul central reprezentat de Federația Rusă fapt ce a determinat mutații radicale în geopolitica populației ruse, peste 25 milioane de ruși devenind minoritari în noile state independente. În multe situații, statutul acestora s-a deteriorat considerabil, inexistența sau ineficiența cadrului legislativ alimentându-le incertitudinile. La aceasta se adaugă consecințele deportărilor din perioada celui de-al Doilea Război Mondial și din anii ’50 ai secolului trecut, ce au condus la antropizarea unor teritorii pustii și la formarea unor areale etnice în spații ce nu aveau nici o legătură cu etnogeneza popoarelor respective. Este cazul germanilor de pe Volga, a tătarilor din Crimeea, a evreilor rămași în extremul orient rusesc, sau a grecilor din regiunea costieră Krasnodar. Pe de altă parte, ca o tendință de contrabalansare a tendințelor centrifugale, de secesiune a unor teritorii din Federația Rusă, a fost propusă constituirea republicii ruse, ce ar fi urmat să includă toate oblasturile și regiunile rusești, cu excepția structurilor politico-administrative naționale. Însuși fostele republici unionale care și-au proclamat la începutul anilor '90 independența față de Moscova se definesc prin aceste atribute: poziție periferică, nivel de dezvoltare economico-socială diferențiată, diferită față de regiunile centrale ale Rusiei și structură etnică eterogenă, în care rușii sunt minoritari, argumente ce au determinat includerea acestora în prima zonă tampon a dispozitivului geostrategic rusesc.

7.3.2. Zona tampon exterioară: Europa de Est și China (1949-1956)

Europa de Est

Victoria aliaților conduși de U.R.S.S. pe frontul de est (1945), a creat premisele staționării în țările „eliberate” a trupelor Armatei Roșii, fundamentul instalării în aceste state a unor regimuri politice loiale Moscovei: în România, Bulgaria, Ungaria, părțile estice ale Austriei și Germaniei, iar ca aliat, se stabilește în Polonia și Cehoslovacia (Soulet, 1998). Rând pe rând, între 1945 și 1949, comuniștii ajung să domine scena politică în țările situate la est de Germania, proclamându-le „democrații populare” sub un control politico-ideologic strict al Moscovei. Polonia este amputată teritorial în est, prin cedarea către U.R.S.S. a Polasiei, Volhiniei și Galiției, fiindu-i atribuite în compensație de la Germania Pomerania, Silezia și Mazuria (Duby, 1995). Granița sa estică este astfel stabilită de-a lungul liniei Curzon109, iar cea vestică, de-a lungul liniei Oder-Neisse, suprafața țării reducându-se astfel de la 380 000 la 312 677 km2, însă fiindu-i atribuită o fațadă maritimă de 400

109 Linia Curzon fusese deja stabilită în urma războiului polono-rus (1918-1921). În 1920 când Polonia părea că ar urma să fie înfrântă (ceea ce nu s-a întâmplat până la urmă), diplomații occidentali (Lordul Curzon) au insistat pe lângă liderii de la Varșovia să capituleze și să accepte importante concesii teritoriale.

145

km110. Problema coridorului Dantzig a dispărut iar cea a minorităților a fost rezolvată în purul stil stalinist prin repatrierea forțată a 2 milioane de polonezi, respectiv a 2-3 milioane de germani. Cedărilor teritoriale ale românești din 1940111 li se adaugă și cele ale statului cehoslovac care pierde în favoarea U.R.S.S. Rutenia subcarpatică112.

*State aflate în conflict ideologic cu Moscova.

Eșecul politic al comuniștilor în Grecia în octombrie 1949 și ruptura ideologică dintre Tito și Stalin în iunie 1948 au contribuit decisiv la blocarea ofensivei ideologice sovietice din Balcani. La rândul său Austria face obiectul unui acord între aliați (15.05.1955) care îi restabilește suveranitatea cu prețul neutralității sale, stipulată în Legea Constituțională din 26.10.1955. În nord, Finlanda, fostă provincie a Imperiului Țarist, opune o rezistență înverșunată Armatei Roșii care viza reincluderea sa în spațiul sovietic în 1940, alături de Țările Baltice. Cedările teritoriale în favoarea U.R.S.S. după al Doilea Război Mondial (Karelia și regiunea Petsamo) ca și Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală încheiat cu U.R.S.S. în 1948 i-au asigurat suveranitatea națională în schimbul unei politici de strictă neutralitate promovată pe toată perioada Războiului Rece. S-a conturat astfel în Europa Cortina de Fier113, ce a despărțit timp de aproape cinci decenii democrațiile

Acest schimb de teritorii a făcut obiectul unei cereri exprese a lui Stalin la Conferința de la Yalta, care considera că „pentru poporul rus, Polonia nu este doar o chestiune de orgoliu, ci și una de securitate. De – a lungul istoriei, Polonia a fost coridorul prin care inamicul a atacat Rusia. Pentru noi, Polonia este o problemă de viață și de moarte”.

Prin notele ultimative din 26, respectiv 27/28.06.1940, Basarabia și Bucovia de Nord intrau în componența U.R.S.S.

Prin Acordul sovieto-cehoslovac din 29.06.1945.

Apariția faliei dintre Moscova și Washington (1947/48 – 1989) a fost anunțată încă din 1946, când, pe

februarie, într-unul din rarele sale discursuri Stalin afirma că nu vede cum ar putea exista o pace durabilă atâta vreme cât există capitalismul, generator de imperialism. Alături de el, Jdanov (principalul artizan al culturii de tip proletar) și Beria (coordonatorul programului nuclear sovietic) sunt considerați principalii promotori ai Războiului Rece. De cealaltă parte, pe 22 februarie 1946, George Kenan, însărcinat cu afaceri externe la Moscova al ambasadei americane expediază o lungă telegramă în care enunță necesitatea unei întoarceri la diplomația sferelor de influență. Pe 5 martie, același an, Churcill

146

occidentale de cele „populare”, care au format „zona gri” a continentului, inclusă ulterior în Tratatul de la Varșovia și C.A.E.R.

Însă încercările Moscovei de subordonare necondiționată a acestora au găsit în Iugoslavia lui Tito o opoziție fermă, fapt ce a generat o primă mare falie geopolitică în interiorul Blocului Comunist ce a opus Belgradul de Moscova. Adevăratele rațiuni ale acestei rupturi le-au constituit însă ambițiile lui Tito de a reactiva, pe baza echilibrului interetnic, proiectul Nacernatie114 de formare în Balcani a unei mini Uniuni Sovietice, prin absobția Bulgariei, Albaniei și a nordului Greciei, inițiative profund dezavuate de Stalin care nu dorea individualizarea unui nucleu regional de putere la periferia hinterlandului sovietic. Ocazia rupturii a constituit-o războiul civil din Grecia (1946-1949), în care Stalin a hotărât să întrerupă sprijinul acordat comuniștilor greci care luptau în nord, consfințind astfel ieșirea Greciei de pe orbita de influență sovietică, în vreme ce Tito și-a menținut sprijinul pentru aceștia în speranța slăbirii unității Greciei, pentru a anexa Macedonia greacă (Chauprade, Thual, 2003). Ca urmare, Albania, ferm aliată până în 1948 Iugoslaviei lui Tito se apropie de U.R.S.S. Enver Hodja optând necondiționat linia dogmatică stalinistă. Decesul lui Stalin în 1953 și tendințele lui Nikita S. Hrușciov, noul deținător al puterii la Kremlin de a-i înlătura pe apropiații vechiului dictator și de a condamna crimele și ororile perioadei staliniste115 au determinat însă o distanțare categorică a Tiranei față de Moscova (1960-1990) apropiindu-se de China maoistă și configurând o a doua falie în interiorul Blocului Comunist. Moartea lui Mao Zedong (1976) răcește relațiile dintre Tirana și Beijing116, conducând la o deplină izolare a Albaniei care se proclamă „singurul stat socialist care nu s-a abătut de la ideologia leninist-stalinistă, unicul constructor al adevăratei societăți socialiste”.

În acest context, integrarea economică tinde să fie privită de Moscova ca o posibilă soluție de atenuare a faliilor ideologice. Aceasta consta în promovarea unei creșteri economice susținute prin dezvoltarea industriei, îndeosebi a celei grele, prin promovarea clasei muncitoare și în investițiile orientate către apărare, într-un cadru de autarhie în raport de constrângerile economice globale ale perioadei respective. Pe această bază a fost fundamentată la începutul anilor ’60 teoria complexelor suprastatale, potrivit căreia integrarea economică nu se putea realiza decât prin specializarea țărilor pe anumite domenii de activitate și gruparea lor în complexe macroteritoriale.

Dezvoltarea planificată, subordonată factorului politic, controlul statului asupra mijloacelor de producție și de schimb, orientarea către o dezvoltare egalitaristă a tuturor unităților administrativ-teritoriale, fără a se ține seama de potențialul diferit al acestora și de specificul fiecăreia, frânarea creșterii metropolelor prin limitarea

lansează un apel la apărarea „lumii libere”, iar James Forrestal, secretar al Marinei S.U.A. nu înceta să afirme, începând din luna mai 1945 că jumătate din Europa urma să cadă pe mâna sovieticilor (Nouschi,

2002).

Proiectul Nacernatie viza concomitent reunirea tuturor teritoriilor sârbești aflate fie sub dominație otomană, fie sub dominație austro-ungară și reunificarea sub conducere sârbă a tuturor popoarelor slave din Balcani.

În raportul secret al Congresului al XX-lea al P.C.U.S. (1956).

În 1978 Tirana rupe relațiile diplomatice cu Beijing-ul acuzând Partidul Comunist Chinez de revizionism (Popa, Matei, 1993).

147

migrațiilor, dezvoltarea agriculturii pe baze colectiviste, strânsa corelare a producției acestor state cu nevoile economice și militare ale „fratelui mai mare”, autarhia și ruptura de Occident și programele ambițioase de dezvoltare și modernizare economico-socială au constituit fundamentele unei geografii originale care a individualizat și continuă încă să diferențieze țările din Estul Europei.

„Exportul ideologic” s-a reflectat deopotrivă în plan politic, econonomic, social, instituțional, cultural, psihologic. Orașele din acest spațiu tind spre o fizionomie uniformă determinată pe de o parte de uniformitatea periferiilor, constituite din mari clădiri din prefabricate, inspirate după modelul orașelor sovietice iar pe de altă parte de implantarea unor construcții monumentale în stil sovietic.

La rândul lor, structurile teritorial-administrative create în interiorul acestor state trebuiau să creeze decupaje care să servească eficientizării controlului și punerii în practică a sarcinilor de plan și a reformelor economice. În același timp, într-o primă fază (anii ’50–’60) s-a urmărit, prin structurile administrative nou create și distrugerea unor focare de rezistență ale regimurilor politice anterioare, prin includerea unor orașe sau regiuni cu „trecut burghez” în structuri administrative controlate autoritar de reprezentanții noii puteri.

Sistemele administrative strict centralizate, fundamentate pe unitatea teritoriului național, au caracterizat șase dintre cele opt state ale acestui spațiu reprezentând doar o pârghie de transmitere a autorității puterii centrale la nivel local; doar cele din Iugoslavia și Cehoslovacia constituite pe baza argumentului etnic au determinat, la fel ca în cazul spațiului sovietic, veritabile surse de tensiuni.

Focarul conflictual al Europei a rămas însă, și după prăbușirea sistemului comunist, regiunea Balcanilor. În acest caz, nu se poate vorbi de tensiuni generate sau antrenate pe fond ideologic, politica lui Tito fiind orientată spre respectarea drepturilor tuturor naționalităților și acționând ca factor catalizator117. Revigorarea naționalismului sârb după 1980118 a provocat mai întâi criza din Kosovo, provincie aflată în inima Serbiei dar locuită majoritar de albanezi, iar după 1990 un amplu proces secesionist (Slovenia, Croația, Bosnia și Herțegovina, Macedonia,

Muntenegru, Kosovo). Clivajele economice s-au alăturat celor etnice, favorizând tendințele centrifugale. Dincolo de recunoașterea independenței acestor state, adevărata problemă pentru Belgrad a constituit-o fixarea frontierelor acestora, dat fiind puternicul amestec de populații ce caracterizează mai cu seamă partea centrală a fostului spațiu iugoslav (Bosnia și Croația). Proiectul de extindere teritorială a Serbiei pe baza minorităților transfrontaliere, ca urmare a declarațiilor unilaterale de independență a Sloveniei și Croației, a condus la războaiele din Croația și Bosnia-Herțegovina (Chauprade, Thual, 2003).

Tendințele secesioniste, favorizate de conjunctura geostrategică regională (reactivarea pangermanismului și a panturcismului, în condițiile slăbirii influenței rusești) au condus la individualizarea, în acest spațiu, a trei-patru axe geopolitice majore:

Astfel, în afara celor 6 republici, pentru a diminua preponderența sârbă, au fost create în Serbia două regiuni autonome: una pentru minoritatea albaneză (Kosovo), alta pentru minoritatea ungară

(Voivodina).

I. B. Tito a încetat din viață la 4 mai 1980.

148

axa Berlin-Ljubljana-Zagreb, Slovenia și Croația văzând apropierea de Europa pornind de la antecedentele lor istorice (foste provincii austro-ungare);

axa Ankara-Skopje-Sarajevo, Turcia fiind favorabilă unei entități politice musulmane în Balcani (Bosnia-Herțegovina) și sporirii influenței Macedoniei în regiune119. Pentru Macedonia însă, reactivarea acestei axe ar putea genera tendințe secesioniste între populațiile slav-ortodoxe și cele musulmane;

axa Tirana-Priština, în fapt o variantă a axei musulmane, activată prin recrudescența naționalismului albanez în Kosovo;

axa Moscova-Belgrad (a panslavismului și panortodoxismului) reactivată ca urmare a izolării regimului Milošević, ce a constat chiar într-un proiect de aderare a „Micii Iugoslavii” (Serbia și Muntenegru) la C.S.I.

China

Proclamarea R.P. Chineze la 1.10.1949 a însemnat prima contrabalansare majoră a echilibrului geostrategic în spațiul comunist, prin apariția celei de-a doua capitale a comunismului internațional: Beijing – situație total dezaprobată de Stalin.

Primii germeni ai acestei contradicții s-au manifestat în timpul războiului civil chinez. Atunci când forțele comuniste au ajuns la fluviul Changjiang (Yangtze), Stalin i-a ordonat lui Mao Zedong să oprească înaintarea, creind astfel premisele unui scenariu ce s-a repetat în Germania și Coreea: slăbirea puterii Chinei, prin crearea a două state (o Chină comunistă în nord și alta pro-occidentală în sud). Numai că Mao a refuzat să transforme China într-un apărător al frontierelor sovietice precum Mongolia, și a continuat înaintarea, reunind sub autoritatea sa întregul teritoriu continental al țării. Se crea astfel un al doilea nucleu de putere la nivelul Blocului Comunist, iar destalinizarea nu a constituit decât un pretext al rupturii de Moscova 120.

Pe de o parte China dorea străpungerea „încercuirii” sovietice121 prin crearea propriei sale zone de influență în Indochina, iar pe de altă parte revendica teritoriile locuite de populațiile budhiste din sudul Rusiei. Astfel, în 1969 au avut loc între cele două superputeri o serie de incidente de frontieră pe Amur și Ussuri. India, inițial aliată a Chinei, trece acum de partea Moscovei, „mișcare” alimentată și de apariția unor litigii frontaliere, fapt ce a determinat reconfigurarea axei Beijing-Islamabad. La aceasta se adaugă intervenția trupelor vietnameze în Cambodgia pentru a alunga regimul khmerilor roșii, susținut de China și disputele frontaliere chino-vietnameze asupra arhipelagurilor Paracel și Spratley122, ce a determinat distanțarea Hanoi-ului de Beijing și apropierea sa de Moscova.

În aceste condiții, devenea tot mai evident pentru toată lumea că falia sino-sovietică, mascată la început de divergențele ideologice dintre maoism și stalinismul lui Hrușciov avea un suport hegemonic, în lupta pentru redefinirea sferelor de influență. Configurarea dispozitivului geostrategic periferic al spațiului comunist din anii ce au urmat și cu precădere războaiele din Indochina și Coreea, marchează aceste

În prezent, circa un sfert din populația F.R.Y. Macedonia este de religie musulmană.

Neacceptarea hegemonismului rus era mascată de conducătorii chinezi printr-un refuz ideologic de a accepta evoluția comunismului sovietic din perioada lui N. Hrușciov (Chauprade, Thual, 2003).

India și Mongolia fiind doi dintre aliații tradiționali ai Moscovei.

Arhipelagurile Paracel și Spratley, cu presupuse rezerve de petrol, au fost cucerite de Franța și atribuite Vietnamului, în detrimentul Imperiului Chinez.

149

încercări. Prezentul transformă însă tot mai mult falia geopolitică sino-sovietică într-una demografică, presiunea demografică a Chinei amenințând tot mai evident, în condițiile unei libere circulații transfrontaliere, vastele stepe slab populate ale

Mongoliei, Asiei Centrale și Siberiei.

7.3.3. Dispozitivul geostrategic periferic al spațiului comunist (1950-1989)

După 1950 ia avânt procesul de „export” al modelului comunist. În 1948 este proclamată, sub conducerea lui Kim Ir Sen și cu sprijin militar sovietic, în jumătatea nordică a peninsulei Coreea, R.P.D. Coreeană, bastion al stalinismului în Extremul Orient, iar între 1950 și 1953 are loc războiul pentru reunificarea Coreei, primul conflict militar local de anvergură de la izbucnirea Războiului Rece, ce a opus indirect Washingtonul de Moscova. Scenariul se repetă în 1975 în Vietnam, însă cu victoria forțelor comuniste123, evident cu sprijin militar sovietic, dar și chinez, care la rândul său acționează ca nucleu de relocalizare a expansiunii comuniste, sprijinind forțele de stânga din Laos și Cambodgea. Strânsa alianță dintre Moscova și Phenian, ca și litigiile frontaliere dintre China și Vietnam, contribuie la diminuarea influenței strategice a Chinei în regiune, accentuându-i sentimentul de izolare. Pe de altă parte, pe măsura implementării reformelor „progresiste”, atât Coreea de Nord, cât și Cambodgea, Laos și Myanmar124 sunt confruntate tot mai mult cu sărăcie și izolare politică, devenind cele mai sărace state ale Asiei (Tab. 12).

Pe meridianul opus, Fidel Castro deschide calea comunismului din America

Latină (26.07.1956), urmând o politică constantă de apropiere de Moscova, ce culminează cu ruperea relațiilor cu S.U.A. (1961) și de instalarea, un an mai târziu, a rachetelor sovietice cu rază medie de acțiune, ce provoacă o puternică criză politică între Moscova și Washington125. Pe de altă parte, Cuba acționează la rândul său ca exportator de revoluție comunistă în America Latină (Bolivia126, Nicaragua, El Salvador, Guyana, Grenada, Guatemala, Surinam, Venezuela) și Africa (Angola,

Etiopia, Namibia). Este implementat astfel, un comunism latino-american fidel stalinismului sovietic, via Havana, dar și unul african, cu puternice accente tribale, ce a prins teren fertil în multe țări, dintre cele mai sărace ale continentului: Etiopia,

Somalia, Angola, Mozambic, Guineea, R.P. Congo, R.D. Congo (Zaïre), Benin; Madagascar, Tanzania etc. Unele dintre acestea (Somalia, Etiopia; Angola, R. D. Congo) au constituit teatrul unor lungi războaie civile între forțele comuniste sprijinite în principal de U.R.S.S. și Cuba și cele de opoziție, sprijinite de S.U.A., reflexe la scară locală ale Războiului Rece (Fig. 21).

La 02.07.1976, este proclamată Republica Socialistă Vietnam stat socialist, independent, liber și unit. Vietnamul contribuie direct cu trupe la victoria forțelor comuniste din Laos și la ofensiva împotriva regimului K. Samphan-Pol Poth, încheiată cu ocuparea Pnom Penh-ului la 7.01.1979 (Popa, Matei, 1983).

Regimul militar instaurat în urma loviturii de stat din 2.05.1962 în frunte cu generalul Ne Win conduce dictatorial țara până în 1988, adoptând „Calea birmaneză spre socialism”.

Încheiată cu retragerea rachetelor de către N. S. Hrușciov.

Ernesto (Ché) Guevara care conducea o mișcare de guerillă procomunistă ce acționa din 1965 în Bolivia este capturat de autorități și ucis la 09.10.1967.

150

Fig. 21. Geopolitica spațiului comunist (1917-1989).

151

152

153

154

155

Distinct de acesta, reformele de stânga puse în aplicare de Gamal Abdel

Nasser în Egipt în anii ’50127, reluate ulterior de Houari Bourmediénne în Algeria și de Moammer al-Geddafi în Libia au pus bazele, în nordul continentului, a unui socialism original în care ideile marxiste se împleteau cu naționalismul arab militant. Pe lângă apropierea de Moscova, atât în plan economic (mai ales Algeria), cât și politic (Libia128), Egiptul se consideră un lider al panarabismului, iar Libia militează pentru unificarea lumii arabe. Siria lui Hafez al Assad și Irakul lui Saddam Hussein s-au alăturat și ele începând cu deceniul al șaselea, acestei orientări, conturându-se astfel axa arabă prosovietică. Însă singurul stat arab care a aderat oficial la ideologia marxist-leninistă rămâne R.P.D. Yemen (1970-1990), sovieticii dorind și în lumea arabă o divizare după modelul german sau coreean.

7.4. Spațiul ex-comunist. Unitate și diversitate

Instalate la putere după cel de-al Doilea Război Mondial, partidele comuniste au încercat să elaboreze o strategie radicală de modernizare. Caracterizat de sensuri contradictorii, neluând în considerare valorile democrației, procesul a eșuat într-o criză globală profundă. Noua dinamică politică a modelat societatea întregului spațiu comunist în intervalul 1917-1989129. Principalele ei trăsături pot fi sintetizate astfel:

preluarea modelului politic sovieto-stalinist ca paradigmă a schimbării, ceea ce a însemnat printre altele, instaurarea dictaturii partidului comunist, desființarea altor partide și a parlamentarismului;

dezvoltarea cu prioritate a proceselor socializante ale economiei, considerate ca pârghii ale industrializării rapide și implicit ale modernizării sociale;

marginalizarea, chiar desconsiderarea condițiilor pentru exprimarea ipostazelor individuale ale omului ca subiect social și atrofierea funcției critice a gândirii politice.

Aceste constante s-au intersectat și au interacționat în ponderi diferite, în funcție de conjuncturi și au conturat tabloul întregii realități sociale. Traiectoriile intersectării acestora au fost rezultatul direct al acțiunii politice, întreaga societate fiind indiscutabil marcată atât temporal cât și spațial de dominația sistemului politic. Viața politică aflată sub hegemonia partidului comunist, a copiat caracteristicile regimului politic stalinist. Acesta s-a definit prin exercitarea puterii dictatoriale a partidului comunist, dispariția oricăror manifestări democratice în interiorul acestuia, instaurarea represiunii și a violenței ca instrumente ale dominației în partid și în societate, anularea drepturilor și libertăților cetățenești, transformarea ipocriziei, a delațiunii și a arbitrarului în principii ale guvernării.

Crearea sectorului de stat în industrie, etatizarea sistemului bancar, reforma agrară și, nu în ultimul rând, naționalizarea Canalului Suez (26.07.1956), ce a determinat un conflict cu Marea Britanie, Franța și Israel (oct.-nov. 1956).

Libia se proclamă la 02.03.1977 stat socialist, sub titulatura Jamahiria Arabă Populară Socialistă.

Cu excepția R.P.D. Coreene și a Cubei, țări în care puterea politică este deținută și în prezent de comuniști.

156

Tot regimul stalinist a fost cel care a transformat partidul comunist dintr-un organism politic de elaborare a strategiilor dezvoltării și modernizării într-o instituție de tip administrativ având ca scop executarea deciziilor hotărâte la vârf. Acesta putea să recurgă la orice fel de mijloace, de la represiune la manipulare, numai să aibă performanțe economice cu repercusiuni pozitive în domeniul social. Democrația avea numai un caracter formal-juridic, fără a funcționa în mod real.

Schimbarea radicală a economiei a fost concepută ca fiind legată de o structură socială, bazată pe industrializarea accelerată și colectivizarea agriculturii. O altă componentă definitorie a economiei de comandă a fost planificarea centralizată. Cu ajutorul ei s-a exercitat dominația absolută a sistemului partid/stat asupra economiei.

Pe termen lung mecanismele reglatoare, sistemul de relații economice pus în mișcare de partidul unic și proprietatea de stat a fost păgubitor. Principala cauză a reprezentat-o politicul, care a fost instrumentul dominant în structurarea și funcționarea complexului economic. În loc ca economia, beneficiind de intervenția statului, să se autoorganizeze prin coordonate interne, specifice, ea s-a modelat în primul rând pe baze politice voluntariste.

Modelul stalinist de putere nu a avut aceeași fizionomie în toate țările spațiului comunist, mai ales după dispariția lui Stalin (1953) (Tab. 13). În Polonia, Ungaria și Cehoslovacia de pildă, societatea civilă și-a manifestat în mod deschis opoziția față de regimul stalinist (1956, 1968). Ca urmare a acestor presiuni, sistemul politic și-a modificat resorturile dominației trecând la guvernări de factură autoritară care au permis grupurilor sociale să apeleze la anumite practici identitare pentru a-și promova interesele specifice. Nu în aceeași măsură a fost cazul pentru alte țări printre care și România unde așa-numita liberalizare politică a fost fragmentară, insuficientă și de scurtă durată.

Istoria postbelică a spațiului comunist ilustrează pendularea regimurilor politice și incapacitatea acestora de a se transforma în sisteme politice democratice. Acest lucru nu s-a întâmplat nici măcar în acele țări unde, pe lângă partidul comunist, alte partide aveau o existență formală. Osmoza partid-stat, centralismul democratic, reticența față de prezența spiritului critic în elaborarea deciziei politice, teama liderilor politici și administrativi de a-și pierde privilegiile și reunirea lor în așa numita „nomenclatură” au rigidizat sistemul politic, l-au îndepărtat de la problematica socială și umană reală. De aceea, chiar și acolo unde puterea a acceptat, în cele din urmă, unele concesii politice și reformarea economiei (cazul Poloniei, Ungariei și U.R.S.S. la sfârșitul anilor ’80), nu s-a trecut pragul unor relații democratice. A fost vorba mai degrabă de o independență parțială a societății civile, căreia nu îi era însă permis să pună sub semnul întrebării sistemul puterii, dictatura partidului comunist. Acest reformism nu a putut să mențină stabilitatea unei societăți aflate în criză, în stagnare sau declin economic și cu o guvernare lipsită de sprijin social.

157

158

159

160

Partea a III-a : RISCURILE GLOBALIZĂRII

Globalizarea și conflictele internaționale

Riscul agroalimentar mondial

Riscul terorist mondial

161

162

Capitolul 8 : RISCURILE GLOBALIZĂRII

8.1. Globalizarea și conflictele internaționale

În orice conflict, de orice natură ar fi el, nu poate exista

„victorie totală” sau „înfrângere totală”; orice victorie

are partea ei de înfrângere și orice înfrângere are partea

ei de victorie. RS

8.1.1. Conflictele identitare

În sens larg, prin conflict se înțelege o ciocnire, o contradicție dintre două sau mai multe direcții de acțiune. Extrapolat în perspectivă geopolitică, direcțiile de acțiune ce generează conflictul sunt rezultatul politicii antagoniste a două sau mai multe centre de putere: state sau mai recent, organizații guvernamentale sau non-guvernamentale și, nu de puține ori, grupuri și organizații teroriste. Rezultă astfel, o primă clasificare a conflictelor în raport de actorii care le generează: conflicte inter-statale, tradiționale și adesea mai ușor de gestionat dată fiind recunoașterea calității de subiecți de drept internațional ai negociatorilor și conflicte cu actori non-statali în care cel puțin unul și de regulă cel mai agresiv vector conflictual este provocat de o organizație clădită în majoritatea cazurilor pe un fundament etnic, religios, cultural sau ideologic. Unele dintre acestea fac parte din Organizația Națiunilor și Popoarelor Nereprezentate (U.N.P.O.), organizație constituită la Haga în 1991 ce reunește circa 50 de națiuni, în majoritatea cazurilor cu statut minoritar, cu aproximativ 100 milioane de oameni (Georgescu, 1998)130. Dintre acestea fac parte minorități cu suport teritorial recunoscut din punct de vedere politico-administrativ (tibetanii și taiwanezii în China, albanezii din Kosovo sau găgăuzii din sudul Republicii Moldova), dar și minorități diseminate în populația majoritară, cum ar fi populația greacă din Albania, aborigenii australieni, dar și minoritatea maghiară din România. Organizația în sine se declară independentă, apolitică și echidistantă în raport de membrii săi, principalul său scop fiind de consiliere a acestora pentru a-și putea exprima pozițiile, nevoile și punctele de vedere. Acestea merg de la recunoașterea drepturilor omului la nivelul politicii centrale din statele respective, până la autodeterminare și independență pentru minoritatea respectivă, fiind de cele mai multe ori orientate în direcția autonomiei locale, prin recunoașterea autonomiei culturale, etnice și teritoriale. Rezultă o primă dimensiune a conflictelor: cea teritorială, în acest caz fiind vorba de conflicte identitare, cele care legitimează revendicarea de teritorii în numele unei identități colective. De cele mai multe ori substratul acestei identități este etnico-religios, dar acesta poate fi asociat cu cel naționalist-iredentist sau ideologic, generându-se astfel panideile sau fundamentalismul.

Numai în spațiul ex-sovietic, prăbușirea comunismului a însemnat începerea luptei de reafirmare națională a unor popoare a căror coeziune era bazată doar pe substratul politico-ideologic și polițienesc al unității lor sub stindardul roșu al

130 Georgescu, I. (1998), Drepturile națiunilor nereprezentate nu înseamnă modificarea frontierelor, în Curentul, 10 septembrie.

163

valorilor comuniste. Dacă în perioada Războiului Rece, statul sovietic era cel care alimenta stări conflictuale pe întregul mapamond prin sprijinirea guvernelor de orientare pro-marxistă (Cuba, Nicaragua, Angola, Etiopia, Mozambic, Libia,

Vietnam, Coreea, Laos etc) în prezent Rusia, moștenitoarea sa de drept este cea care se confruntă cu astfel de situații (176 astfel de conflicte active sau potențiale) (Fourcher, 1993). O copie la microscară a fostului spațiu sovietic este ex-Iugoslavia, spațiu în care panideea slav-ortodoxă, asociată cu ideologia comunistă constituia liantul unei federații cu o importantă componentă catolică și musulmană, cu populații ce au evoluat în condiții social-istorice diferite și care fac parte din sisteme geopolitice diferite.

8.1.2. Conflictele economice

Tendințele centrifugale nu afectează numai statele mari sau pe cele multinaționale. Alături de factorul etnico-religios, discrepanțele economice tind să devină a doua cauză generatoare de secesiune. În Italia, nordul bogat și puternic industrializat vrea să se despartă de un sud sărac și înapoiat din punct de vedere economic. Astfel, reprezentanții Ligii Nordului, vorbesc din ce în ce mai mult despre Padania, ca nou stat în nordul Italiei, denumit astfel după numele fluviului Pad. Federalizarea Belgiei bazată pe axa de fragmentare flamando-valonă are, de asemenea, un puternic substrat economic. Deși prin constituția din 1831 au fost instituite două limbi oficiale (olandeza și franceza), cu timpul, pe măsura dezvoltării industriale din Valonia, bazată pe minerit și siderurgie și a rolului burgheziei valone în conducerea statului, franceza s-a impus tot mai mult, devenind limba oficială a statului. Situația economică s-a schimbat însă radical în a doua jumătate a secolului al XX-lea, când pe fondul reconversiei industriale din Valonia și a dezvoltării infrastructurii portuare de la Marea Nordului, rolul de „locomotivă” a economiei belgiene a fost preluat de Flandra. Renașterea economică a Flandrei a fost însoțită de o renaștere culturală, identitatea lingvistică constituind suportul pe care flamanzii și-au clădit, mai ales după al Doilea Război Mondial, o veritabilă conștiință națională. În Spania, acordarea autonomiei pentru Țara Bascilor și Catalonia nu a putut opri tendințele secesioniste manifestate în aceste regiuni. Similar, în Marea Britanie s-a conturat un conflict ce opune autorităților centrale, scoțienii ce militează pentru instalarea unui parlament local, situație deseori comparată cu cea a maghiarilor din

Transilvania. Referindu-se la aceasta, Károly Gruber (1999) conchide: „Factorul care poate închide prăpastia imensă dintre realitățile acestor două extreme geografice ale Europei este tocmai sistemul nostru internațional de globalizare, mai precis de integrare europeană. Pe de o parte ca „națiune fără stat”, deja parte a Uniunii Europene, încearcă să-și redefinească identitatea din ce în ce mai mult, nu atât în cadrul Regatului Unit, cât în cel al Uniunii Europene, [Scoția, n.n.] în timp ce maghiarii din România speră să-și îmbunătățească statutul în cadrul României în urma aderării la Uniunea Europeană”131.

În Franța, tendințele separatiste au fost și rămân marginale, dar cu toate acestea, relațiile cu Corsica, unul dintre „buzunarele sărăciei” din această țară, rămân tensionate.

131 Gruber, K. (1999), Regionalism, state naționale, integrare europeană: perspective vest-europene și central-europene, în Altera, 10, Târgu Mureș, pp. 54-75.

164

Tendințele centrifugale cu substrat economic se manifestă deci atât în statele federale, cât și în cele centralizate, atât în Europa, cât și la antipozi sau în Africa, Asia și America Latină. În Pacific, Papua – Noua Guinee se confruntă cu posibilitatea despărțirii de uriașul munte de cupru ce formează insula Bougainville. Dincolo de argumentele naționaliste ale locuitorilor, este evidentă reticența acestora de a împărți bogățiile insulei cu ceilalți locuitori, mai săraci, ai țării. La vest, Indonezia, unul dintre focarele lumii musulmane, cu peste 200 milioane de locuitori formând circa

500 grupuri etnice și un teritoriu fragmentat în peste 18 000 insule, ar putea suferi și ea secesiuni în mai multe state, unele dintre ele sperând să devină niște noi „tigri asiatici”. În China, provinciile periferice, începând cu Tibetul aspiră din ce în ce mai mult la autodeterminare, iar reformele economice ar putea declanșa tendințe separatiste. Similar este și clivajul existent în Brazilia, între locuitorii regiunilor bogate din sudul țării și nordul sărac, subvenționat în mare parte de regiunile de la sud de Rio de Janeiro. În Mexic, Nordul bogat și relativ stabil economic este iritat de un Sud sărac, cu mulți indieni și puternice revolte sociale (cum este cea din Chiapas) care au un puternic substrat economic (Boniface, 1999)132.

Pe continentul african, granițele moștenite din perioada colonială ascund puternice clivaje etnice și regionale. Secesiunea și ulterior recunoașterea Eritreei ca stat independent (1993) a deschis noi piste de secesiune. În Sudan, regiunile mlăștinoase și puțin populate din centrul țării despart populația arabă și musulmană din nord de populația africană (creștină și animistă) din sud și vest (Darfur). Dar dorința de secesiune a celor din sud este alimentată și de existența, tocmai aici, a resurselor de hidrocarburi ale țării. Același substrat îl au și tendințele secesioniste manifestate în provincia Shaba (R. D. Congo) cu imense zăcăminte de minereuri neferoase.

Un alt câmp de manifestare a discrepanțelor economice la nivel local și regional îl constituie lupta pentru resurse. Aceasta îmbracă de cele mai multe ori forma conflictelor armate ce opun state vecine prin încălcarea frontierelor internaționale în virtutea arogării unilaterale a dreptului de gestionare a unor resurse din spațiul transfrontalier. Conflictul iraniano-irakian (1980-88), sau invazia irakiană din Kuwait (1991), au fost generate în primul rând de jurisdicția asupra unor importante resurse de hidrocarburi, iar războaiele indo-pakistaneze (1947-48, 1965, 1971), dincolo de problema religioasă a Kashmirului, au vizat controlul asupra unor importante rezerve de apă din bazinul Indusului, mai ales din regiunea deșertică Thar.

8.1.3. Conflictele geostrategice

Sunt conflictele ce vizează dobândirea de date geostrategice. Strâmtorile, coastele marine, crestele și culmile montane, pasurile montane, ambele maluri ale unui fluviu, izvoarele sau gurile de vărsare, lacurile, căile de comunicație sunt tot atâtea cauze ce pot duce la declanșarea unor conflicte. Vechimea acestui tip de conflicte se pierde în istorie, se pare că însuși Războiul Troiei, unul dintre cele mai vechi războaie cunoscute, a fost un război al controlului navigației prin strâmtorile ponto-egeene. Războiul Malvinelor, al înălțimilor Golan și Lacului Tiberiada, criza Suezului sunt tot atâtea exemple de războaie pentru dobândirea de date geostrategice

132 Boniface, P. (1999), Valori permanente, valori de ocazie. Pericolul proliferării statelor, în Timpul în 7 zile, 26 ian.-1 febr.

165

și pentru controlul de spații geografice prin intermediul acestora. Însuși existența unor state precum Singapore, sau a unor colonii ca Gibraltar, Hong Kong, Goa, a Insulelor

Malvine sau a Zonei Canalului Panama sunt mărturii trecute sau prezente ale luptei pentru dobândirea de date geostrategice.

Tot în categoria datelor geostrategice se înscriu și guvernele loiale unor mari puteri. Guvernele din fostul Bloc Comunist, cele pro-marxiste din unele țări latino-americane, africane sau din Asia de Sud-Est, sau cele pro-occidentale sau pro-americane din unele foste colonii britanice sau franceze dincolo de rolul pe care l-au avut în timpul Războiului au constituit sau constituie importante date geostrategice pentru marile puteri aliate. De aici și interesul acestora pentru protejarea guvernelor aliate sau pentru schimbarea celor devenite incomode. La acest capitol, se pare că americanii au cea mai bogată experiență din lume. De la începutul secolului XX, când a devenit una dintre marile puteri mondiale, S.U.A. și-au mărit treptat influența în foarte multe state ale lumii, încercând să îndepărteze orice pericol pentru propriile interese.

Conflictele ideologice

Alături de teritoriu, resurse și control geostrategic, ideologia a constituit de-a

lungul timpului cea de-a patra sursă majoră generatoare de conflicte. Fie că ideologia a avut un substrat cultural, fie că s-a subordonat religiei sau politicii promovată de cercurile aflate la putere, conflictele ideologice s-au caracterizat printr-o mare desfășurare de forțe, nu neapărat armate, printr-un sistem complex de alianțe, ce a depășit cu mult cadrul strict local, reflexul lor armat fiind în cele mai multe cazuri la sute de mii de kilometri de focarul ideologic care le-a generat. Dacă secolul XX a fost marcat de Războiul Rece, majoritatea conflictelor locale de după 1945 fiind sprijinite militar sau numai ideologic de U.R.S.S. și S.U.A., căderea Cortinei de Fier și deschiderea spre Occident a fostului Bloc Comunist, a redimensionat și reactualizat însuși conceptul de „conflict ideologic”, terorismul cu pretins fundament ideologic substituindu-se tot mai frecvent conflictelor clasice (Tab. 14).

8.1.5. Conflictele geoculturale

Se apreciază tot mai adesea că secolul XXI va fi marcat de un conflict între civilizații, rivalitățile politice și ideologice fiind înlocuite cu cele culturale. De ce această recrudescență a factorului cultural ? Pe măsură ce puterea statelor non-occidentale, ale căror societăți se sprijină pe valorile tradiționale crește, acestea își afirmă din ce în ce mai mult valorile proprii și le resping pe cele impuse de Occident. Conflictele se vor rezuma în esență la conflictul dintre cultura americană de consum, ce stă la baza sentimentelor anti-americane și valorile tradiționale, sprijinite tot mai pregnant de noii lideri regionali. În acest context, popoarele unite prin ideologie sau de circumstanțe istorice, însă divizate de cultură se separă (cazul popoarelor din Uniunea Sovietică, Iugoslavia, Bosnia) sau sunt supuse unor puternice tensiuni centrifugale (Ucraina, Nigeria, Sudan, India, Sri Lanka etc.). Țări cu afinități culturale comune cooperează bine și din punct de vedere economic și politic.

Organizațiile internaționale care se sprijină pe state cu trăsături culturale comune (ca Uniunea Europeană sau N.A.T.O.) au mai mult succes decât cele care încearcă să transceadă limitele culturale. State având culturi și instituții similare își

166

vor urmări interesele lor comune; statele democratice nu vor lupta cu alte state democratice cu care au interese comune. Cultura poate fi considerată fundamentul și factorul generator al economiilor de succes din estul Asiei, dar și al dificultăților pe care le au aceste țări pe linia democratizării societății, sau al eșecului răspândirii democrației în țările islamice. Henri Kissinger considera că sistemul internațional al secolului XXI se va sprijini pe 6 mari puteri (S.U.A., Europa, China, Japonia, Rusia și India) ce aparțin a 5 civilizații foarte diferite. Acestora li se adaugă țările islamice, eterogene politic și democratic, dar foarte unite prin cultură și ideologie.

Dacă unele dintre acestea au depășit „șocul modernității”, al „împăcării” dintre religie și știință, altele continuă să rămână la stadiul de teocrații medievale, terenuri propice pentru dezvoltarea terorismului fundamentalist islamic. În aceste condiții, fosta Cortină de Fier tinde să devină linia ce separă lumea creștină de cea islamică și animistă

(Braudel, 1987).

Omogenitatea și forța coezivă a civilizațiilor, derivă din însuși caracteristicile acestora:

civilizațiile înseamnă spații: relief, climă, hidrografie, specii de plante și de animale; de aici decurge agricultura, creșterea animalelor, hrana, locuințele, îmbrăcămintea, comunicațiile, industria. Fiecare civilizație este legată de un spațiu în limite aproape stabile, de o geografie particulară – civilizații fluviatile: egipteană (legată de Nil), preindiană (de Indus), chineză (de fluviul Galben), sumeriană, babyloneană, asiriană (de Eufrat și Tigru); civilizații ale mării (talasocratice): Fenicia, Grecia, Europa de Nord; civilizații ale stepelor și deșerturilor (mongolă, islamică);

civilizațiile sunt societăți;

civilizațiile sunt mentalități colective. Religia este trăsătura cea mai puternică, nucleul civilizațiilor, trecutul și prezentul acestora;

civilizațiile sunt continuități. Orice civilizație presupune un trecut; un trecut viu, o istorie.

De aici recrudescența și intensitatea conflictelor ce au la bază diferențele dintre civilizații. Fie că apar sub forma conflictelor religioase (conflictul dintre catolici și protestanți din Ulster, conflictul dintre sârbii ortodocși, bosniacii musulmani și croații catolici din Bosnia etc.) sau de identitate (conflictul arabo-israelian, ruso-cecen, ruso-tadjik, conflictul dintre sârbii și albanezii din Kosovo etc.), acestea persistă vreme îndelungată și conduc, cel mai adesea către separatism (Tab. 15).

167

168

169

170

171

Tabelul nr. 15

172

173

174

Internaționalizarea conflictelor și „actorii nestatali”

Scena politică a lumii contemporane confirmă potențialul și influența din ce în

ce mai mare a „actorilor nestatali” în ecuațiile conflictuale. Câteva exemple sunt edificatoare: valul terorist îndreptat împotriva intereselor occidentale de către Osama Bin Laden și Al Qaeda, ce a culminat cu atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 și 11 martie 2003, atentatele G.I.A. (Grupul Islamist Armat) din Franța, cele ale I.R.A. (Armata Republicană Irlandeză) în Irlanda de Nord, cele ale E.T.A. („Țara Bascilor și Libertatea”), luptele purtate de P.K.K. (Partidul Muncitorilor din Kurdistan)

împotriva Turciei sau lupta bandelor armate ale lui Mohamed Farah Aideed în Somalia, împotriva trupelor Națiunilor Unite. Toate acestea îmbină forța și violența armată cu alte mijloace: informarea (dezinformarea) și propaganda, diplomația, programele politice, religioase, sociale și economice. Acestea au un rol mult mai important decât în cazul unui război convențional, definind un nou tip de conflict: războiul imagologic. După David Tucker (2001) acesta reprezintă o „luptă strategică și tactică ce are drept obiectiv obținerea unui sprijin popular pentru cauza sa, atât la nivel intern cât și internațional”133. „Actorii nestatali”, potențiali factori generatori de insecuritate, identificați în organizații teroriste și separatiste, fac ca într-o lume globalizată nici un stat sau teritoriu să nu fie izolat și să nu se poată considera imun. Prin urmare, a apăra în același timp globalizarea economică și izolarea politică, reprezintă un nonsens.

Enumerarea principalelor conflicte armate ale secolului XX (Tab. 15) arată că războaiele convenționale sunt încă departe de a se fi sfârșit. Dar capătă tot mai multă importanță alte tipuri de conflicte care reprezintă fața actuală a globalizării armate la care asistăm: conflicte difuze, fără declarație formală de război, cu combatanți stranii, armament lejer, acțiuni discontinui și mai ales cu populația civilă ca principală victimă, se profilează tot mai mult, mai ales în țările Lumii a Treia, cu tăcerea complice sau cu intervenții selective din partea marilor puteri, în funcție de interesele lor geostrategice. Răpirile și asasinatele realizate în „locuri uitate” de către unele grupări de luptători de guerilă de ale căror nume abia se cunosc, atentatele cu mașini capcană sau chiar pietrele aruncate împotriva tancurilor și forțelor de ordine, constituie paradoxurile unei lumi fără războaie oficiale, dar unde senzația de nesiguranță și haos este evidentă.

Deși este unanim recunoscut faptul că democrația și respectarea drepturilor omului reprezintă unica șansă pentru evitarea violenței și a războaielor și pentru facilitarea comerțului și a bunăstării materiale, totuși comunitatea internațională nu a reușit nici până în prezent să impună semnarea unei interdicții mondiale a armelor de calibru mic sau să înființeze o Curte penală internațională permanentă, iar numărul actelor de piraterie navală este în continuă creștere.

Pe lângă aceste scenarii în care se experimentează latura obscură a globalizării, atentatele de la New York, Washington, Madrid și Londra au confirmat faptul că și marile metropole, cele care coordonează vectorii globalizării, reprezintă spații vulnerabile. După Ricardo Méndez134, conceptele de „topofilie” și „topofobie”,

Freedom in the World. The Annual Survey of Political Rights and Civil Liberties, Freedom House, 1998-1999.

Profesor la catedra de geografie umană a Universității Complutense din Madrid.

175

folosite pentru a desemna sentimentele de identificare și adeziune sau de respingere și aversiune pe care le provoacă anumite spații prin caracteristicile lor mentale sau simbolice, găsesc în aceste manifestări, un exponent tragic. Intervenția puterilor occidentale în virtutea dreptului internațional și a principiilor morale este generată, în cele mai multe cazuri, mai curând de propriile lor interese strategice și de retorica politico-diplomatică destinată opiniilor publice, în vederea legitimizării operațiunilor purtate, decât de voința reală de a acționa în numele drepturilor omului sau al dispozițiilor dreptului internațional umanitar.

Supralicitarea acestui mod de abordare a stărilor conflictuale generează apariția unor curente de opinie radicale concretizate în acțiuni extremiste, ostile globalizării, ce văd în acest fenomen sursa tuturor relelor: globalizarea economiei și a comerțului internațional produce șomaj, duce la exploatarea copiilor ca forță de muncă, creează distrugeri mediului înconjurător, este principalul vinovat pentru expansiunea culturală a vestului în dauna patrimoniului cultural local, tradițional, are efecte asupra exploatării femeii, produce sărăcie, subminează democrația, slăbește biserica, distruge sistemul de învățământ și calitatea educației, duce la înrăutățirea condițiilor de viață, contribuie la creșterea inegalităților de venit etc.

8.2. Riscul agroalimentar mondial

8.2.1. Insecuritatea alimentară, marea provocare a mileniului III

Conceptul de „risc agroalimentar” exprimă probabilitatea producerii unei catastrofe umanitare ca urmare a penuriei de resurse agroalimentare. Aparent lipsit de importanță în cazul statelor cu economii dezvoltate, riscul agroalimentar reprezită o problemă acută pentru vaste teritorii de pe continentele african și asiatic. Cauzele acestuia pot fi înscrise în patru categorii:

naturale – fragilizarea ecosistemelor naturale ca urmare a incidenței hazardelor climatice, hidrologice, geologice sau geomorfologice;

demografice – datorate raportului disproporționat dintre presiunea antropică și capacitatea de suport a ecosistemelor naturale;

economice – economie de subzistență ca urmare a unei infrastructuri deficitare, a monospecializării, puternic dependentă de factorii naturali;

politice – instabilitate politică datorită luptei pentru controlul unor resurse. Dispariția barierelor ideologice prin prăbușirea „Cortinei de Fier” în 1989, a

creat premisele adâncirii clivajelor nord-sud. Fundamentele acestora sunt, evident, economice și au la bază marile discrepanțe dintre repartiția resurselor și cea a populației Planetei. Dintre cei peste 6 miliarde de locuitori, cât numără aceasta în prezent, regiunilor dezvoltate care concentrează peste ¾ din producția mondială, le revine doar aproximativ 1 miliard de oameni (circa 17% din total). Aceste decalaje tind să se perpetueze. Se estimează că la nivelul anului 2050 regiunile dezvoltate, caracterizate prin ritmuri moderate de creștere ale populației vor concentra doar 15% din populația Planetei, în vreme ce Asia și Africa vor avea împreună circa ¾ din totalul populației mondiale. Se conturează astfel, amploarea presiunii antropice asupra ecosistemelor naturale ce tinde să se accentueze, mai ales în regiunile deficitare în resurse tehnologice. Cel mai ridicat ritm de creștere a populației de pe Glob se

176

preconizează a se înregistra în Africa, a cărei populație se va dubla în 2025 față de

1995. Numai Nigeria va avea în 2050, 339 milioane de oameni, ceea ce reprezintă mai mulți decât trăiau în întreaga Africă în 1950. Etiopia, care controlează o mare parte din cursul suprior al Nilului, ce reprezintă artera alimentară vitală pentru statele din avale (Sudan și Egipt) își va mări populația de la 62 milioane în prezent, la 213 milioane în 2050 (Brown, 2000).

În acest context, o importantă miză geopolitică o reprezintă managementul potențialului demografic al celor două „miliardare”: China și India. În 2040 se preconizează că populația Indiei o va depăși pe cea a Chinei; în condițiile în care în această țară se nasc zilnic peste 50 000 de copii, populația sa va crește cu peste 600 milioane de oameni, mai mulți decât trăiesc în prezent în S.U.A. Rezultă, la nivel mondial, trei macroregiuni critice, de maximă presiune demografică asupra ecosistemelor naturale, după cum urmează:

subcontinentul indian (India, Pakistan, Bangladesh), cu o suprafață de peste 4,23 milioane km2, ce concentrează în prezent circa 1,3 miliarde de oameni. Densitățile cresc până la peste 800 loc/km2 în Câmpia Gangelui și în Delta Gange-Brahmaputra (825 loc/km2 în Bangladesh) și scad în regiunile montane din nord. Ritmul de creștere a populației este mai accentuat în vest (Pakistan – 2,8%), în vreme ce în India și Bangladesh, acesta variază între 1,6-1,7%. Corespunzător, fertilitatea, exprimată în numărul de copii/femeie, înregistrează aceeași variație spațială, între 5,03 în Pakistan și 3,11 – 3,13 în India și Bangladesh. Agricultura reprezintă principala ramură a economiei care polarizează peste 2/3 din populația activă.

Marea Câmpie Chineză situată între litoralul Mării Galbene și al Mării Chinei de Est în partea de est, Munții Taihan și Tin Lin la vest, Munții Huai-Yang și prelungirile nord-estice ale Munților Chinei de Sud la sud, se întinde pe aproape 1100 km lungime (de la nord la sud) și pe o lățime care în partea central – sudică depășește 700 km (Ianoș, Iacob, 1989)135. Densitatea populației depășește 1 000 loc/km2, în această parte a Chinei aflându-se cele mai mari concentrări urbane – 28 de orașe cu peste 100 000 locuitori, dintre care 6 cu peste 1 000 000 locuitori. Umanizarea câmpiei se pierde în istorie, în acest spațiu apărând una dintre cele mai vechi și mai puternice civilizații agricole ale lumii. Corespunzător, cu cele 377,5 milioane tone de cereale obținute în sezonul 2003-2004, China deține primul loc în lume, asigurând 18,2% din producția modială de cereale136;

Africa, caracterizată la rândul său prin mari contraste teritoriale, datorate potențialului natural, condițiilor climatice și implicit al gradului de locuire. În cadrul continentului african se evidențiază două subzone de maximă presiune antropică:

Valea și delta Nilului, cu densități de peste 1 000 loc/km2, care concentrează circa 98% din populația Egiptului și o bună parte din cea a Sudanului. În această câmpie, lată de circa 20 km, ce apare în plin deșert, viața pulsează de peste 4 000 de ani. În nord, cu circa 160 km înainte de vărsarea în Mediterana, se formează Delta Nilului, cu o suprafață de peste 20 000 km2. Mâlul deosebit de fertil care a contribuit la formarea sa și care se depune în urma revărsărilor anuale, este cel care contribuie la

Ianoș, I., Iacob, Gh. (1989), Câmpiile Terrei, Edit. Albatros, București.

Sursa: L’Etat du Monde, 2005, Ed. La Découverte, Paris.

177

refacerea periodică a ecosistemului. Presiunea antropică, în creștere, tinde să atingă punctul critic.

Litoralul Golfului Guineei și Câmpia Nigeriei, unde axa hidrografică vitală pentru această regiune este Nigerul, care a format în cursul inferior o imensă deltă în formă de evantai, de peste 28 000 km2. În pofida densităților mai reduse de populație (200 – 400 loc/km2) zona se caracterizează printr-o creștere demografică accentuată (în jur de 3% pe an), iar fragilitatea ecosistemului este amplificată de poluarea datorată extracției de hidrocarburi.

Analizând regiunile de maximă concentrare demografică, pot fi evidențiate câteva caracteristici comune:

Toate s-au dezvoltat în jurul unei axe hidrografice, ce a constituit de-a lungul timpului sursa vieții, coloana vertebrală a întregii activități umane, atât prin rolul său de resursă agricolă (apa pentru irigații; mâlul aluvionar, ca fertilizant natural al solului), cât și prin funcția de transport și comunicații. Egiptul și civilizația sa, este, așa cum însuși Herodot afirma acum mai bine de 3 000 de ani, „un dar al Nilului”; civilizația mesopotamiană și primele nuclee urbane ale lumii (Ur, Uruk, Eridu, Nippur sau Babilon) ce au apărut în mileniul III î. Chr sunt legate de câmpia fertilă dintre văile Tigrului și Eufratului; nucleul civilizației indiene s-a cristalizat în câmpiile fertile din jurul Indusului, Gangelui și Brahmaputrei, iar civilizația chineză în câmpiile aluvionare din jurul văilor Huanghe și Changjiang.

Fluviile au asigurat reconstrucția naturală a ecosistemelor, în condițiile unei economii agricole de tip autarhic și a unei presiuni demografice relativ constante. Dar tot ele au fost sursa unor inundații catastrofale ce au compromis recolte întregi și au făcut mii de victime. În anul 1955, cele mai multe râuri din India au stabilit cote record, provocând inundații catastrofale soldate cu zeci de mii de victime și pagube materiale imense. Au fost distruse 29 000 de sate înregistrându-se peste 45 milioane de sinistrați în India și Pakistan. În 1968, inundațiile catastrofale au recidivat în Bengalul de Vest înregistrându-se 150 000 de morți, 8 milioane de hectare acoperite cu apă și peste 10 milioane de sinistrați. Indusul, Gangele și Brahmaputra s-au revărsat din nou în 1971, 1974, 1975 și 1976, inundând zeci de milioane de hectare și făcând sute de mii de victime. Inundațiile au culminat în 1978 când a rămas izolată Calcutta, fiind înregistrați peste 30 milioane de sinistrați, zeci de mii de morți și imense pagube materiale. Marea câmpie chineză a fost confruntată cu inundații catastrofale în anul 1931 când ploi puternice au provocat revărsarea fluviului Yangtze, care a afectat viețile a 60 milioane de oameni, provocând câteva milioane de morți prin înec și înfometare. Inundații catastrofale s-au mai produs în China și în vara anului 1954 punându-se în pericol cei 1 800 km de diguri și principalele baraje (Petrescu, 1993)137. În pofida tuturor acestor distrugeri, ecosistemele s-au refăcut de fiecare dată, evidențiindu-se un echilibru relativ stabil între capacitatea de suport a acestora și presiunea antropică la care au fost supuse. Totodată, arterele hidrografice au constituit principalele axe de transport, în condițiile unei infrastructuri de comunicații deficitare, favorizând apariția de-a lungul acestora, a unor puternice formațiuni statale medievale. Însuși apariția primelor cnezate și voievodate românești

137 Petrescu, I. (coord.) (1993), Terra – catastrofe naturale, Edit. Tehnică, București.

178

și a județelor de mai târziu, a fost o consecință a polarizării populației de-a lungul unor axe hidrografice (Olt, Argeș, Dolj, Gorj, Ialomița, Dâmbovița, Mureș, Bistrița, Suceava, Timiș, Caraș etc), fapt demonstrat și prin toponimia lor.

Solurile fertile, constituie cea de-a doua caracteristică esențială a regiunilor în care s-au dezvoltat de-a lungul timpului marile concentrări de populație, fertilitate datorată tot apelor curgătoare. Câmpiile aluvionare sau deltaice au constituit leagănul marilor civilizații antice (egipteană, chineză sau mesopotamiană). Fertilitatea solurilor, favorizată de revărsările periodice sau de irigații constituie principalul indicator al viabilității activităților agricole și implicit al gradului de asigurare cu resurse de hrană, condiție esențială pentru o creștere demografică sustenabilă. Creșterea demografică imprimă însă o presiune tot mai mare asupra ecosistemelor naturale, concretizată prin cel puțin doi vectori de influență majoră:

practicarea intensivă a monoculturilor, în discordanță cu capacitatea de refacere a ecosistemelor ce duce în timp la fragilizarea acestora și la scoaterea lor din circuitul agricol, cu consecințe negative asupra producției agricole și implicit asupra gradului de asigurare cu resurse de hrană. Este cauza aridizării Sahelului sau a catastrofei ecologice din bazinul Lacului Aral. Dacă efectele în plan ecologic se manifestă pe termen lung și au consecințe dezastruoase, cele economice au o acțiune de scurtă durată și, dincolo de o relativă ameliorare a calității vieții, nu înlătură fragilizarea economiei, fenomen exprimat printr-o mare dependență a agriculturii de factorul climatic, monoproducție și, implicit, monoexport.

scoaterea din circuitul productiv agricol a unor importante suprafețe prin schimbarea modului de utilizare a acestora. Urbanizarea, ca o consecință directă, cumulată, a exploziei demografice și a expansiunii industriale este principala vinovată de scoaterea din circuitul productiv agricol a unor importante suprafețe. Dacă Africa și America Latină pot suporta urbanizarea și industrializarea fără o pierdere majoră de terenuri agricole, în schimb pentru Asia acest lucru nu este posibil (Brown, 1996). Se apreciază că urbanizarea în creștere a Asiei ar putea înghiți de două ori echivalentul terenurilor cultivate și necultivate luate la un loc. Hong-Kong-ul, Singapore, Coreea de Sud și Taiwanul și-au văzut suprafețele cultivate cu cereale scăzând cu peste 20% între 1980 și 1994, în timp de în Asia de Sud-Est s-au pierdut în total aproape 10% (Feder, Keck, 1995)138. Jawa pierde anual pentru urbanizare aproape 20 000 hectare, suficiente pentru a cultiva orez pentru circa 378 000 de indonezieni. În China, industrializarea din ultimele două decenii a generat peste 200 de orașe noi, iar mai mult de 100 milioane de țărani au migrat din zonele rurale în orașe în căutarea unui trai mai bun. Numai în perioada 1988-1989, chiar înaintea începutului puternicii creșteri economice a Chinei, zonele rurale au pierdut peste 1 milion de hectare de teren cultivat, din care 16% a fost transformat în scopuri urbane, industriale sau ca infrastructuri pentru acestea.

Pe de altă parte, creșterea necesarului de terenuri agricole determină implicații negative, uneori chiar catastrofale, asupra ecosistemelor forestiere. Acest semnal de alarmă a fost tras încă din 1961 de Josué de Castro care aprecia că din cei

138 Feder, G., Keck, A. (1995), Increasing Competition for Land and Water Resources: A Global Perspective, Banca Mondială, Washington, D.C.

179

peste 5 milioane de kilometri pătrați ai Amazoniei, mai puțin de 60 000 km2 sunt terenuri aluvionare, singurele cu adevărat roditoare, ce concentrează peste 80% din populația regiunii. Prin urmare, defrișările ar reda agriculturii terenuri slab productive, vulnerabile la eroziune și chimizare. În 1990, Raportul O.N.U. asupra degradării pământului planetar a scos la iveală faptul că peste 15% din terenurile agricole degradate între 1945 și 1990 sunt, fie degradate ireversibil, fie atât de puternic compromise incât refacerea productivității inițiale nu ar fi posibilă decât prin eforturi inginerești extreme (Gardner, 1996)139. În prezent, ritmul de pierdere a terenurilor fertile se situează cel puțin la nivelul celui din perioada 1945-1990. Faptul, cu adevărat îngrijorător, este că aproape două treimi din terenurile cele mai degradate se află astăzi în Asia și Africa, exact în regiunile unde necesarul de hrană crește cel mai rapid (Oldman, 1991)140. În deceniul ’90, recoltele de cereale au crescut cu doar 0,5% anual, valoare sub o treime din ritmul anual de creștere al populației.

8.2.2. Geopolitica insecurității alimentare. Penuria de alimente și crizele secolului XX Angola, Rwanda, Burundi, Congo, Uganda, Etiopia, Eritreea, Sudan… puncte fierbinți ale Africii Negre cu sute de mii de victime… Conflicte identitare și separatiste, lovituri de stat, toate sub auspiciul luptelor pentru putere dintre fracțiunile tribale locale. Dar ce presupun aceste lupte pentru putere, în țări confruntate cu o

foamete și sărăcie generalizată ?

Puterea înseamnă în primul rând gestionarea resurselor, în primul rând a celor de hrană. Seceta din Sahel, din Cornul Africii sau din zona Marilor Lacuri Africane, diamantele și mineralele neferoase din regiunea congoleză Shaba, petrolul nigerian sau cel sudanez generează clivaje concretizate sub forma tensiunilor interetnice (Tab. 16).

Recrudescența terorismului, fundamentalismul religios, criminalitatea organizată, pirateria maritimă din largul coastelor Cornului African, a Golfului Guineei sau cea din apele teritoriale ale Indoneziei, constituie tot atâtea fațete ale aceluiași flagel: sărăcia.

Multe dintre aceste conflicte au condus la fragmentări politico-administrative. Nordul Somaliei de exemplu, este divizat în mai multe state cvasi-independente:

Puntland, Somaliland, Galmuduc și Maakhir, în vreme ce partea centrală a țării este controlată de Guvernul Federal de Tranziție, iar sudul de două grupări islamist e (Alianța pentru Re-eliberarea Somaliei și Tânăra Mișcare Mujahedină).

Sudul Sudanului este o regiune autonomă, cu statut intermediar între state și guvernul național, în care se va organiza până în 2011 un referendum pentru independență, în vreme ce zona Darfur din vest, alcătuită din 3 state, este teatrul unor conflicte violente.

Gary Gardner, G. (1996), Conservarea resurselor agricole, în vol. Probleme globale ale omenirii. Starea Lumii, 1996, Edit. Tehnică, București, coord. Lester R. Brown.

Oldman, L. R. (coord.) (1991), World Map of the Status of Human – Induced Soil Degradation: An Explanatory Note, Centrul Internațional pentru Informații și Date despre Solul Lumii și Programul de

Mediu al O.N.U., Nairobi.

180

Tabelul nr. 16

Conflictele Africii, între clivajele etnico-tribale resurse și lupta pentru resurse

181

182

Surse: *** (1998), Clipa 2000, vol. I, editată de Lumea Magazin, p. 204, Chauprade A., Thual Fr. (2000), Dictionnaire de Géopolitique, Ellpises, Paris. [în rom. Dicționar de Geopolitică, Edit. Corint, București, 2003], *** (2007), Calendario Atlante de Agostini, Instituto Geografico de Agostini, Novarra. Ld=lipsă date.

183

După victoria forțelor de opoziție și căderea regimului Mobutu Sese Seko în Zaïre (R.D. Congo), războiul continuă având ca miză controlul asupra vastelor resurse minerale ale țării, fapt ce a generat tendințe separatiste mai ales în est și sud, zonele cele mai bogate în resurse dar și cele mai depărtate de aria centrală din jurul capitalei Kinshasa. Acestea sunt controlate de mișcări separatiste ale etniei tutsi sprijinite din statele vecine (Rwanda și Uganda) (Mișcarea Congoleză pentru Democrație și Adunarea Generală), în veme ce în regiunile de la nord de ecuator activează o altă mișcare separatistă: Mișcarea pentru Eliberarea Congo-ului).

Tabelul nr. 16

Refugiații în Africa la cumpăna dintre milenii

Sursa: Inaltul Comisariat ONU pentru Refugiați (ICR), dec. 1999, Philippe Rekacevicz, Le Monde Diplomatique, 2000.

La aceasta se adaugă diferențele în ceea ce privește sporul natural al populațiilor de etnii diferite din cadrul aceluiași stat. În timp, diferențele în ceea ce privește sporul natural pot să conducă la răsturnări ale raporturilor dintre populațiile respective. Trasarea necorespunzătoare a granițelor, în discordanță cu limitele etnice, amplifică aceste tensiuni. Un caz clasic în acest sens, este evoluția populației rusești în raport cu cea musulmană din cadrul fostei U.R.S.S. La sfârșitul deceniului trecut,

184

populația rusească, de 145 milioane, avea același număr de copii cu cea musulmană, care număra doar 50 de milioane. Apărea limpede că pe parcursul a două generații populația musulmană urma să o depășească numeric pe cea rusească (Dobrescu, 2003). Se apreciază că numai în fostul spațiu sovietic, la începutul anilor ’90 se

înregistrau peste 170 de focare conflictuale secesioniste cu substrat etnic, generate de sporul natural diferențiat al diferitelor grupări etnice (Fourcher, 1993). Același fenomen a avut loc și în provincia iugoslavă Kosovo. Diferențele dintre ritmul de creștere al celor două populații (sârbi și albanezi) au făcut ca albanezii să devină majoritari într-o provincie care a fost leagănul de formare al poporului sârb.

Ritmurile inegale de creștere naturală a populațiilor se reflectă la nivelul statelor cu minorități semnificative. În cazul în care populația minoritară înregistrează o rată ridicată a natalității sau un aport considerabil de migranți, raporturile cu populația majoritară se pot schimba dramatic, generând tensiuni centrifugale ce tind spre redesenarea granițelor. Mai mult de 90% dintre state au două sau mai multe naționalități, iar pentru 29,5% dintre state, naționalitatea majoritară reprezintă sub jumătate din totalul populației (Dobrescu, 2003).

8.2.3. Noile provocări globale ale mileniului III

Istoria omenirii este deci împletită cu istoria agriculturii, iar geopolitica este, în ultimă instanță, o ecuație complexă între producție și consum. Marile civilizații au apărut și s-au dezvoltat în areale favorabile producției, în regiuni cu o mare biodiversitate genetică, care dețin și o mare concentrație de germeni plasmatici importanți pentru agricultura modernă și pentru producția agroalimentară mondială: Bazinul Mediteraneean, Marea Câmpie Chineză, India, Indochina, Platourile Andine, Asia Centrală, Asia Mică, Masivul Etiopian etc. Bazinul Mediteraneean a fost martorul unor veritabile succesiuni de civilizații: egeeană, elenistică, ulterior feniciană și romană; în Câmpia Chineză și India s-au dezvoltat cele două mari civilizații agricole ale Asiei medievale; de Asia Centrală sunt legați germenii expansiunii mongole; de Asia Mică, Orientul Apropiat și Mijlociu, vechea Mesopotamie și Persia, iar la polul opus, în Indochina, Marele Regat Kmer. Masivul Etiopian a constituit nucleul Regatului Aksum, ce îngloba în perioada sa de maximă expansiune (sec. IV-V) și sud-vestul Arabiei, iar în platourile andine s-au dezvoltat marile civilizații precolumbiene. Măsura viabilității acestor nuclee a constituit-o gradul de asigurare cu resurse de hrană, care a influențat nemijlocit dezvoltarea tehnologiilor, a artei și, nu în ultimul rând, explozia demografică și efectul de feed-back a acesteia, presiunea asupra ecosistemelor naturale.

Dar câtă lume mai simte acum legătura cu hrana ? Pentru miliarde de locuitori ai emisferei nordice, asigurarea hranei se reduce la un imens și complex mecanism de relații care aduce alimentele din toate colțurile lumii în suprmarket-urile de cartier. Temerile malthusiene de la începutul secolului al XIX-lea datorate creșterii în progresie geometrică a populației au fost depășite prin noile tehnologii aplicate în agricultură. Chiar dacă și astăzi numeroase țări suferă încă de foamete, este limpede că noile tehnologii agricole pot susține ritmul creșterii populației pentru încă o lungă perioadă de timp. Dar… acestea au generat alte probleme, cu mult mai complicate decât cea pe care a identificat-o Malthus.

185

Infrastructura deficitară constituie, după opinia noastră, cel mai important factor restrictiv, ce limitează accesul la resurse a milioane de oameni din țările lumii a treia. Autarhia economică, agricultura de subzistență practicată pe spații întinse în Africa și Asia sunt, înainte de toate, consecința unei slabe infrastructuri economico-sociale și de comunicații. Datorate fie sărăciei endemice, moștenită din perioadele coloniale, fie condițiilor naturale ce limitează considerabil gradul de accesibilitate, fie, în cele mai multe cazuri, unor războaie civile sau conflicte armate prelungite, deficiențele de infrastructură împiedică accesul unor categorii întregi de populație la cele mai elementare servicii sociale și la resurse de bază, indispensabile traiului uman.

Schimbările climatice globale, cel mai mediatizat flagel al începutului de mileniu, are implicații directe asupra restrângerii suprafețelor agricole. Topirea calotelor glaciare ca urmare a efectului de seră ar conduce la ridicarea nivelului Oceanului Planetar și la inundarea unor vaste suprafețe agricole din Bangladesh, Olanda, China sau Louisiana. Efectul ar putea fi, pe lângă scoaterea din circuitul agricol productiv a unor importante suprafețe, redimensionarea și reorientarea fluxurilor comerciale. Aridizarea climei Sahelului duce la înaintarea continuă a deșertului către sud și la restrângerea savanei, cu consecințe devastatoare asupra faunei, dar și asupra agriculturii de subzistență practicată de populația locală. În Asia Centrală, ecosistemul Aralului, a patra mare continentală a lumii a fost grav perturbat datorită unui proiect de irigații, conceput greșit, prin care se dorea cultivarea bumbacului în plin deșert. Apa a secat, linia malului s-a retras cu aproape 40 de kilometri, iar activitățile piscicole ce constituiau odinioară ocupația de bază a populației locale sunt acum total compromise. Este un exemplu tipic în care gestionarea nerațională a resurselor a amplificat tendința generală de aridizare a climei, conducând la o adevărată catastrofă ecologică.

Deșeurile și gestionarea acestora. Statele industrializate sunt responsabile pentru mai mult de 90% din cele 400 milioane de tone de deșeuri periculoase produse pe Glob în fiecare an. Torentul de gunoaie, atât din domeniul menajer, cât mai ales industriale, necesită continuu identificarea celor mai adecvate tehnologii de depozitare și neutralizare. Tot mai adesea, aceste tehnologii sunt guvernate de factorul financiar, iar cea mai ieftină „tehnologie” pare a fi exportul deșeurilor periculoase în țările sărace. În același timp, țările în curs de dezvoltare au deja problemele lor proprii cu deșeurile, în special în orașele mari în creștere. În Cairo, de exemplu, nu este ceva neobișnuit să vezi gunoiul dus pe terasele caselor pentru a se descompune la soare. În multe orașe din aceste țări, deversările netratate curg liber în șanțurile străzilor, iar o mare parte din populație își asigură traiul zilnic scormonind în munții de gunoi. La începutul anului 1991, aceste condiții au dus la o masivă epidemie de holeră în Perú și în zonele apropiate din țările vecine. Spre toamnă, această boală transmisă prin gunoaie a ajuns până în Mexic, câteva cazuri semnalându-se chiar și pe coasta Texas-ului. În Filipine, un munte de gunoi dintr-o suburbie a Manilei a devenit un fel de oraș al deșeurilor, cu peste 25 000 de oameni locuind în colibe de carton ridicate pe prăjini înfipte în mormanul uriaș de gunoi. La rândul său, China favorizează importul deșeurilor periculoase, pentru a le depozita în Tibet.

186

Insecuritatea resurselor genetice. Biotehnologiile creează mereu noi varietăți de culturi cu performanțe îmbunătățite ca uniformitate, productivitate și chiar rezistență naturală la boli și dăunători. Însă acestea devin repede vulnerabile la inamicii naturali cu evoluție rapidă, câteodată în numai câteva sezoane. Deși rezistența genetică este reîntărită mereu cu gene noi care sunt altoite pe varietățile comerciale la câțiva ani, multe dintre genele refacerii vitalității culturilor există numai în stare naturală. Istoria recentă abundă în situații care demonstrează cât de severă a devenit această amenințare strategică pentru resursele de hrană. În 1970, S.U.A. au suferit pierderi devastatoare în recolta de porumb atunci când filoxera frunzei de porumb din sud a profitat de o trăsătură care fusese inclusă uniform, în toate culturile de porumb, pentru a simplifica manipulările genetice. La începutul anilor ’90 guerilele maoiste ale Căii Luminoase din Peru au atacat Centrul Internațional pentru Cartofi din Anzii peruvieni, amenințând astfel continuitatea viabilității a peste 13 000 specimene din colecția mondială de cartofi și implicit a sistemului care depinde de acestea. Un alt exemplu: o parte a colecției mondiale de plasmă germinativă de grâu a trebuit să fie evacuată din Siria în 1991, chiar înaintea începerii războiului cu Irakul, iar o colecție de semințe din Etiopia a fost amenințată de războiul civil din același an (Gore, 1995). Tot în S.U.A., din toate varietățile de legume enumerate de Departamentul Agriculturii în 1900, nu au mai rămas decât 3%.

8.2.4. Concluzii. Spre o globalizare etică ?

Interdependența dintre diferitele componente ale globalizării este evidentă. Modificările globale ale climei, poluarea transfrontalieră și procesul de încălzire globală reprezintă provocări care nu pot fi abordate fără acorduri globale, la nivel internațional. La rândul său, globalizarea economică și comerțul mondial necesită norme sociale și ecologice globale. Specula valutară, căreia i-au căzut victime sistemele valutare mai slabe (peso-ul mexican sau cel argentinian, ringgit-ul din Malaysia etc) a putut fi anihilată prin crearea unor zone valutare mai mari, prin legarea acestor monede de dolar sau de euro, adică prin globalizare. Liberalizarea tuturor piețelor ar avea drept rezultat majorarea venitului țărilor în curs de dezvoltare cu 700 miliarde dolari anual, de 14 ori mai mult decât totalul actual al ajutorului de dezvoltare.

Problema care se pune este de a vedea care este limita până la care toți (inclusiv cei săraci) pot beneficia de avantajele globalizării, fără a-i suporta și consecințele negative. Când putem fi siguri că globalizarea aduce câștiguri nu numai unui număr limitat de privilegiați, ci și imensei mase a săracilor din Lumea a Treia ?

În acest sens, grijile militanților antiglobalizare sunt îndreptățite, deoarece globalizarea poate avea și consecinte negative, conducând la accentuarea decalajului dintre „Nordul bogat” și „Sudul sărac”. Însă pentru a găsi răspuns tuturor acestor probleme, nu este puțină, ci de mai multă globalizare. Acesta este paradoxul antiglobalizării. Iată de ce este nevoie de un nou mod de abordare a globalizării: globalizarea etică. Altfel spus, dilema principală nu stă în frânarea globalizării, ci în modul său de implementare. Guy Verhofstadt definea triada care stă la baza globalizării etice, astfel: comerț liber, cunoaștere și democrație, sau comerț, cooperare și evitarea conflictelor de orice fel. În plus, globalizarea etică ar presupune și un

187

instrument politic care să le impuna, un răspuns politic global, viabil, care să anihileze efectele nedorite ale pieței globalizate. Astfel, în locul summit-ului G 8 al statelor puternic industrializate, ar trebui să aibă loc un G 8 al organizațiilor de cooperare existente, un G 8 în care Sudul să primească locul care i se cuvine și care să direcționeze globalizarea economiei într-o direcție echitabilă. Cu alte cuvinte, un forum în care cele mai importante organizații de cooperare continentală să fie reprezentate egal în drepturi: Uniunea Europeană, Uniunea Africană, Mercosur,

A.S.E.A.N., N.A.F.T.A. etc. Acest nou G 8 ar putea și ar trebui să reprezinte un cadru pentru acorduri politice obligatorii referitoare la normele etice globale privind condițiile de muncă, proprietatea intelectuală, pentru o mai bună guvernare, în general. Și totodată, de la acest nou G 8 ar putea pleca și inițiativele pentru realizarea marilor obiective internaționale, atât cu caracter economic, cât și politic. Un G 8 care să nu mai fie dominat în continuare în exclusivitate de țările mari și bogate si care să fie capabil să dea un răspuns viabil tuturor problemelor globale, de la cele legate de politica internațională până la poluarea transfrontalieră și terorismul internațional, de la sărăcie, până la traficul internațional cu carne vie sau cu droguri.

8.3. Riscul terorist mondial

8.3.1. Riscul terorist și premisele acestuia

Conceptul de „risc terorist” exprimă probabilitatea de producere a unui eveniment terorist cu urmări sociale și economice nedorite, orientate în direcția obținerii unor beneficii materiale sau morale de către grupuri de interese ostile unei puteri politice legitim instalate (Fig. 21).

Prin estimarea riscului se au în vedere tehnicile dezvoltate pentru cuantificarea probabilității de producere a unui eveniment, în general cu consecințe nedorite, respectiv a premiselor de producere ale acestuia.

Premisele riscului terorist sunt de mai multe feluri: Etnice, circumscrise a patru cauze majore:

tendințele centrifugale, secesioniste, ale unor comunități teritoriale locale constituite după criterii etnice (Țara Bascilor în Spania, Corsica în Franța sau Cecenia, Daghestan și Ingușetia pe versantul nordic al Caucazului; Abhazia și Osetia de Sud în Georgia, Tigrii Tamil în Sri Lanka etc),

neconcordanțele dintre spațiul teritorial etnic și cel politic, determinate de trasarea arbitrară a granițelor și/sau a limitelor politico-administrative. Recrudescența naționalismului pe fondul dispariției constrângerilor politico-ideologice a determinat, numai în spațiul ex-sovietic, peste 170 de conflicte și tensiuni inter-etnice, mare parte dintre acestea generând acțiuni teroriste (Nagornâi-Karabah, Osetia divizată,

Transnistria etc),

panideilor etnice, ce vizează reunificarea tuturor teritoriilor locuite de aceeași etnie, însă divizate politic. Crearea Republicii Arabe Unite, prin unificarea Siriei cu Egiptul (1958-1961), naționalismul somalez ce vizează reunificarea într-o Mare Somalie a fostelor colonii britanice, italiene și franceze din Cornul Africii, sau invazia

188

Kuwaitului de către forțele irakiene în 1991 au avut ca pretext motivații de ordin etnic și istoric141,

– luptele pentru supremație politică și, implicit pentru controlul resurselor și activităților economice, dintre clanurile etnice rivale (Afghanistan, Tadjikistan, Irak, Rwanda, Nigeria, Liberia etc).

Religioase, determinate de extremismul religios, care reprezintă una dintre expresiile cele mai dure și mai intolerante ale stării de haos social. Se disting trei aspecte majore:

fundamentalismul islamic, ce reprezintă linia dură, antioccidentală, promovată mai ales curentul șiit iranian. În lumea arabă activează peste 60 de grupări islamiste, detașându-se Al-Qaeda, organizație creată în 1979, care a reușit internaționalizarea terorismului fundamentalist islamic;

manifestările religioase de tip arhaic, prin care este argumentată identitatea culturală a unor comunități locale. Reprezentativă în acest sens este situația Ulster-ului, în care protestanții unioniști, loiali coroanei britanice, își manifestă identitatea promovând tradiții britanice, de mult uitate de cea mai mare parte a populației din

Marea Britanie;

proliferarea sectelor religioase ce promovează agresivitatea, exclusivismul și intoleranța, mergând până la degradarea condiției umane, concretizată prin mutilări sau chiar sinucideri colective.

Ideologice – date de fenomenul de instrumentalizare politică a revendicărilor cu caracter identitar – etnic și religios.

Economice – proliferarea activităților teroriste fiind indisolubil legată de:

gradul mare de sărăcie al populației, ce favorizează recrutarea de mercenari de către organizațiile teroriste;

haosul economic generalizat;

contradicțiile dintre interesele marilor companii transnaționale și caracterul autarhic al economiilor;

criminalitatea organizată și activitățile de economie subterană;

infrastructura deficitară, ce îngrădește controlul autorităților statului asupra teritoriului național;

embargourile și politicile economice protecționiste promovate de marile puteri economice ale lumii.

Culturale – ce acționează în strânsă concordanță cu premisele de ordin etnic și religios, au ca obiectiv fundamental autodeterminarea culturală a unor comunități locale.

Politice, concretizate prin:

sprijin moral și financiar pe care unele guverne îl acordă grupărilor teroriste

grad mare de instabilitate al scenei politice, concretizat prin:

amestec de concepte politice

exacerbarea doctrinelor politice

mărirea numărului de partide și formațiuni politice

141 In cazul invaziei Kuwaitului de către Irak, în spatele pretextelor de ordin istoric și etnic se ascundea argumentul economic, date fiind imensele resurse de hidrocarburi ale micului emirat.

189

pătrunderea în politică a extremiștilor, ai unor agenți ai diferitelor cercuri de interese, ostile intereselor naționale sau a unor categorii de populație

încălcări ale normelor de drept internațional; tratarea statelor nu ca entități suverane, ca subiecți de drept internațional, ci, adesea, ca infractori, ca dușmani ai ordinii internaționale și atacarea lor prin mijloace politice, economice și chiar militare.

Finaciare. Haosul financiar, consecință a unor politici finaciare destabilizatoare este premisa esențială pentru proliferarea terorismului financiar, fenomen deja globalizat, exercitat prin intermediul organismelor finaciare internaționale și, într-o măsură la fel de mare, de lumea interlopă. Terorismul financiar este cel care stă la baza tuturor tipurilor de terorism.

Sociale, exprimate prin:

degradarea instituțiilor, fenomen datorat fie unor schimbări politice și economico-sociale majore, fie erodării încrederii populației în acestea, datorită proliferării unor fenomene sociale marginale (corupție, nivel scăzut de instruire a populației) sau a politizării excesive ale acestora

proliferarea agresivității sociale (infracționalitate, conflicte de muncă etc)

degradarea sistemelor de valori

fundamentalism social, ce a provocat, începând din 1977, circa 100 de atacuri anual împotriva clinicilor americane care practică întreruperile de sarcici.

Sindicale, ce stau la baza așa-numitului „terorism sindical”. Constau în manipularea prin intermediul unor lideri sindicali a unor categorii de salariați prin supralicitarea nemulțumirilor acestora, cu scopul transformării acestora în instrumente de șantaj politic și/sau economic. Evenimentele din valea Jiului, finalizate cu venirea minerilor la București în 1990, 1991 și 1999 sau grevele salariațior din sectorul feroviar din anii ’90 pot fi considerate exemple de terorism sindical.

Ar fi hazardat însă să se afirme că există o legătură directă între terorismul sindical și ponderea membrilor de sindicat din totalul salariaților. O succintă radiografie a acestui indicator în statele cu cele mai avansate economii evidențiază o pondere mare a membrilor de sindicat în țările Europei nordice142, regiune puțin afectată însă de mișcări sindicale de anvergură. Prin urmare, considerăm ca factor esențial pentru declanșarea terorismului sindical, gradul mare de corupție, grefat pe fenomenul de sărăcie generalizată asociat cu declinul economic, creșterea discrepanțelor sociale și lipsa unei protecții sociale viabile.

Legislative. Premisele legislative ale extinderii fenomenului terorist constau tocmai în lipsa unui cadru legislativ adecvat și coerent care să-l descurajeze. Acestea se traduc prin:

legislație stufoasă, inconsecventă, greu de cunoscut și aplicat

norme legislative interne ce contravin celor internaționale

instabilitate și incoerență legislativă

vid legislativ în anumite domenii, care încurajează acțiunile cu caracter terorist.

142 Ponderea membrilor de sindicat în principalele țări industrializate (%) (2000): Danemarca–88%, Suedia–81%, Finlanda-79%, Belgia-69%, Luxemburg-50%, Irlanda-45%, Austria-40%, Italia-35%, Grecia-33%, Germania-31%, Portugalia, Marea Britanie-30%, Olanda-27%, Japonia-27%, S.U.A.-14%, Franța-9% (Matei et al, 2003).

190

Psihice – concretizate prin recrudescența comportamentului deviant, prin creșterea morbidității în domeniul afecțiunilor mentale, a psihopatiilor și a violențelor necontrolabile, a schizofreniei sociale și a degradării morale a individului.

Mediatice – comportă două aspecte majore:

atentate la viața, integritatea sau libertatea unor ziariști, reporteri, cameramani sau reprezetanți ai unor organizații neguvernamentale care își desfășoară activitatea în focare de conflict cu scopul de a supralicita obținerea unor beneficii morale sau materiale (eliberarea unor deținuți politici, obținerea de fonduri pentru finanțarea acțiunilor teroriste etc)

„justificarea” acțiunilor teroriste prin intermediul unor instrumente mass-media (scrisă sau din domeniul audio-vizual) controlate și finanțate de organizații teroriste.

Topografice – relieful accidentat fiind favorabil dezvoltării infrastructurilor teroriste și luptelor de guerillă.

8.3.2. Principalele nuclee teroriste cu caracter local și global

Analiza vectorilor globalizanți ai fenomenului terorist, evidențiază existența pe de o parte a nucleelor teroriste, favorabile dezvoltării activităților cu caracter terorist, iar pe de altă parte a unor areale receptoare a fenomenului terorist, spre care se îndreaptă cu precădere consecințele acțiunilor teroriste. Direcțiile și intensitățile fluxurilor teroriste se concretizează în ceea ce numim vectorii terorismului. Configurația acestora este strâns legată de cea a nucleelor și arealelor de recrudescență a fenomenului terorist, dar și a celor receptoare al acestuia.

Individualizarea spațială a nucleelor teroriste este strict condiționată de premisele de dezvoltare ale activităților cu caracter terorist. Se disting două tipuri:

Activități teroriste cu caracter local, în care nucleele teroriste coincid, parțial sau total, cu destinația acțiunilor teroriste. În majoritatea cazurilor, premisele acestor acțiuni sunt de ordin etnic, fie orientate spre autodeterminarea unor comunități etnice integrate politico-administrativ în state multinaționale, fie ca rezultat al luptelor dintre fracțiuni etnice rivale, adesea cu caracter tribal, pe fondul unui haos economico-social generalizat.

Activități teroriste cu caracter global, realizate prin intermediul unor organizații teroriste multinaționale, ale căror acțiuni sunt îndreptate împotriva unor grupuri de state și se sprijină pe o puternică diasporă. Terorismul islamic, promovat de mișcarea Al-Qaeda reprezintă cel mai caracteristic exemplu în acest sens.

Principalele nucleele teroriste cu caracter local

Nucleul palestinian – este subordonat luptei pentru autodeterminare a poporului palestinian, pentru formarea unui stat suveran, prin evacuarea de către Israel a teritoriilor ocupate în 1967. Acțiunile teroriste vizează interesele geostrategice ale statului Israel, fiind orientate în primul rând împotriva implantării coloniștilor evrei în Cisiordania (West Bank) și Gaza. Avându-și originile în 1967, rezistența palestiniană capătă un caracter violent 20 de ani mai târziu, în decembrie 1987.

Astfel, în urma unui accident de circulație survenit la 9 decembrie în Gaza, în care a fost implicat un autovehicul și soldați israelieni, izbucnește prima mare revoltă palestiniană (Intifada). Denumită și „războiul pietrelor”, după pietrele aruncate de

191

copiii și adolescenții palestinieni în soldații israelieni, Intifada a căpătat dimensiunile unui război purtat prin tehnici teroriste, similare guerillei urbane.

Principalul artizan al Intifadei este mișcarea teroristă Hamas, formată în Gaza pe 14 decembrie 1987, la numai 5 zile după declanșarea Intifadei. Izvorâtă din mediul religios, pe lângă Asociația social-religoasă „Al Majama Al Islami” (Frăția Musulmană), care a sponsorizat-o și a folosit-o pentru activități semiacoperite la începutul Intifadei, mișcarea Hamas și-a fixat obiectivele câteva luni mai târziu, pe 18 august 1988: eliberarea Palestinei și crearea unui stat islamic, refuzul occidentalizării societății arabe și devenirea unicului reprezentant al poporului palestinian. Popularitatea de care se bucură Hamas-ul în teritoriile ocupate se datorează în egală măsură și celei de-a doua componente ale sale: cea socială, prin intermediul organizației Al-Salah, ce activează cu precădere în Gaza. Aici riscul terorist este puternic grefat pe cel social, dat de puternica presiune antropică (peste 4 400 loc/km2), de populația tânără, în plină expansiune demografică (jumătate din totalul populației are sub 15 ani), de interdicțiile de circulație a persoanelor (teritoriul, de numai 360 km2, este închis printr-un gard de sârmă ghimpată sub tensiune), de șomajul ridicat (24 000 de muncitori care lucrau în Israel au fost disponibilizați încă de la începutul Intifadei), de distrugerile și pierderile umane datorate conflictului, de colapsul economic generalizat. Cealaltă componentă Hamas, cea militară (Ezzedine al-Qassam) cuprinde aproape 3 000 de combatanți și este axată pe acțiuni de tip guerillă urbană, ce constau în atentate cu bombe și atentate sinucigașe împotriva populației civile israeliene și armatei israeliene. Organizația Hamas constituie fundamentul ramurii radicale a rezistenței palestiniene, opunându-se oricăror negocieri de pace cu Israelul. Rivalitatea sa cu Organizația pentru Eliberarea

Palestinei constituie principalul factor destabilizator al procesului de pace din regiune, la aceasta adăugându-se și alte organizații palestiniene din teritorii sau din exil143. Prin contrast, au luat naștere și organizații extremiste evreiești care se opun creerii unui stat palestinian în teritoriile ocupate de Israel, cea mai activă fiind Frontul Popular Combatant, cu sedii în Siria și Liban (Valea Bekaa).

Nucleul libanez – subordonat panislamismului, a avut inițial ca scop transformarea Libanului într-un stat islamic. Apariția în lumea islamică a unui puternic curent de reabilitare a drepturilor șiiților a dus la crearea în Liban a primelor tabere de instruire militară a fundamentaliștilor șiiți, sub conducerea lui Moussa Sadr, unul dintre cei mai influenți clerici șiiți, prieten cu Khomeiny și președintele sirian Assad (1959). La izbucnirea războiului civil din Liban (1975) forțele paramilitare a lui Sadr s-au transformat în Detașamentele de Rezistență Libaneze („AMAL”). Operațiunea „Pace pentru Galileea” din 1982, în urma căreia armata israeliană a ajuns până aproape de Beirut, a declanșat o reacție puternică, Ayatollahul Khomeiny a trimis Garda Revoluționară Iraniană la Baalbek, pentru a-i sprijini pe libanezi, iar șeicul Mehdi Shamdeddin, conducătorul Înaltului Consiliu Șiit din Beirut, a chemat

143 Frontul Democratic de Eliberare a Palestinei; Frontul de Eliberare Palestinian Abu Abbas, Frontul

Popular pentru Eliberarea Palestinei, Frontul de Luptă Populară pentru Palestina; Djihadul Islamic Palestinian; Al-Saiqa; Frontul Popular de Eliberare a Palestinei; Intifada Al Fatah; Organizația Abu Nidal; Armata Palestiniană de Eliberare; Frontul Popular de Eliberare a Palestinei; Frații Musulmani, Forțele Naționale Islamice; Organizația Arabă 15 Mai etc (Simileanu, 2003).

192

populația la rezistență civilă. Pe acest fond a fost creată în 1985 organizația Hezbollah

(Partidul lui Allah), având ca scop transformarea Libanului, stat multiconfesional, într-o republică islamică, după modelul iranian, concomitent cu distrugerea statului evreu. Cu toate acestea, scopurile Djihadului promovat de Hezbollah sunt defensive: apărarea pământului sfânt, cotropit de forțele sioniste și americane. În aceste condiții și cu o astfel de platformă politică, Hezbollah-ul a avut imediat o imensă „priză la public”, ajungând chiar să fie considerat ca reprezentant al luptei împotriva ocupației evreiești și pentru drepturi civile și libertăți politice.

Terorismul din Kurdistan – la fel ca și cel palestinian, are un caracter identitar, ce vizează reunificarea tuturor teritoriior locuite de kurzi din Turcia, Irak, Iran și Siria într-un singur stat național, succesor al statului antic Kaldahar-Babilonian. Pentru a duce la îndeplinire aceste obiective, a fost creat în 1978, Partidul Muncitorilor din Kurdistan (P.K.K.), menit să coordoneze lupta armată a kurzilor din sud-estul Anatoliei. Turcia a considerat acest act o gravă amenințare la adresa integrității sale statale, fapt pentru care autoritățile turce au trecut la ample acțiuni de represiune împotriva luptătorilor kurzi, care au culminat cu capturarea, în aprilie

1999, la Nairobi (Kenya) a liderului P.K.K., Abdullah Öçalan. De altfel, „dosarul kurd” reprezintă unul dintre principalele obstacole în calea negocierilor de aderare a Turciei la Uniunea Europeană. De cealaltă parte, capturarea liderului său a determinat P.K.K. să-și reorganizeze structurile de tip terorist. In noua concepție, centrul de greutate al acțiunilor s-a deplasat către spectrul politic, prin mobilizarea forțelor simpatizante și politizarea structurilor organizatorice, acțiunile militare fiind transferate în nordul Irakului.

Cecenia – constituie un alt exemplu de terorism cu triplu substrat: etnic, confesional și economic, generat de „războiul” conductelor de petrol de la Marea Caspică. Obiectivul primordial al terorismului cecen vizează însă independența acestei republici din componența Federației Ruse. Abuzurile armatei ruse în timpul celor două războaie din Cecenia (1994-1996 și 1999-2002) au accentuat sentimentul de intoleranță etnică în rândul populației locale favorizând extremismul religios, pe acest fundal fiind stabilite legături cu organizațiile teroriste islamice internaționale. Acțiunile teroriste, coordonate de liderii politici și religioși ceceni, sunt orientate împotriva obiectivelor militare și civile rusești, atât din mica republică caucaziană, cât și de pe întregul teritoriu al Federației. Acestea constau în atentate cu bombă, răpiri și luări de ostateci, deturnări de avioane, activități financiare ilicite ce stau la baza finanțării acțiunilor teroriste etc. Multe dintre acestea sunt orientate împotriva populației civile, în unele cazuri cu consecințe deosebit de grave (atentatele de la teatrul Dubrovska din Moscova – 2002, de la o școală din Beslan – 2003 etc).

Irlanda de Nord. Terorismul Armatei Republicane Irlandeze (I.R.A.) și cel al organizațiilor paramilitare protestante a fost mult timp considerat ca fiind forma cea mai violentă cu care s-a confruntat Europa Occidentală după 1945. Clivajele ce stau la baza terorismului nord-irlandez sunt de natură politico-confesională, opunând comunitatea catolică, partizană a unirii Ulsterului cu Republica Irlanda și fragila majoritate protestantă (56% din totalul populației), adeptă a menținerii suveranității britanice. Catolicii explică aceste tulburări prin dominația exercitată de protestanți în toate domeniile vieții politice și economice, în timp ce protestanții evocă temerea că o

193

eventuală unire cu Irlanda ar duce la pierderea avantajelor politice și a identității lor culturale. Pe acest font, terorismul practicat de I.R.A. urmărește să convingă populația și opinia publică atât din Irlanda de Nord, cât și din celelalte regiuni ale Regatului să exercite presiuni asupra guvernului britanic pentru a-l determina să se retragă din Irlanda de Nord, lăsându-i astfel pe irlandezi (catolici și protestanți) să-și rezolve singuri conflictul fără intervenție britanică.

Țara Bascilor. Terorismul basc, promovat de organizația separatistă

„Euskadi ta Askatasuna” – E.T.A. (Patria Bască și Libertatea), se sprijină pe puternicul naționalism din această provincie spaniolă, fundamentat pe conștiința specificității etnice și lingvistice a acestui popor. Principalul său obiectiv este desprinderea regiunii de sub autoritatea guvernului spaniol și transformarea sa într-un stat național. Fondată în 1959, E.T.A. este una dintre cele mai vechi organizații teroriste din Europa. Acțiunile sale sunt de tipul atentatelor cu bombă și automobile capcană și vizează interesele economice și financiare ale Spaniei. Aria lor de răspândire nu depășește teritoriul spaniol, concentrându-se în provincia bască, în Madrid și alte mari orașe spaniole.

Algeria. Recrudescența terorismului algerian de la sfârșitul anilor ’80 este legată de ascensiunea mișcării fundamentaliste islamice, coordonată de Frontul Salvării Islamice (F.S.I.), al cărui obiectiv este transformarea Algeriei într-un stat islamic. Repetatele ciocniri între fundamentaliștii islamici și forțele guvernamentale au avut ca rezultat suspendarea celui de-al doilea tur al alegerilor parlamentare din

1992, interzicerea adunărilor publice, introducerea stării de asediu și dizolvarea F.S.I. (Matei et al., 2003). Pe acest fond are loc, la 29 iunie 1992, un atentat terorist căruia îi cade victimă președintele în exercițiu, Mohammed Bourdiaf. Acesta generează un război civil de o rară violență între fundamentaliștii islamici și forțele guvernamentale, soldat, în următorii ani, cu circa 60 000 de victime de ambele părți. Politica de reconciliere națională lansată în 1999 găsește sprijin în rândul unor lideri islamiști, punând, pentru un moment, capăt acțiunilor armate. Violența endemică din ultimul deceniu reizbucnește însă curând, sub formă de masacre cu substrat etnic și atentate teroriste asupra unor obiective civile și militare din marile orașe. În consecință, situația economico-socială a țării se degradează considerabil, accentuându-se în același timp tendințele centrifugale ale populației berbere din provincia Kabilia (17% din populația totală a țării).

Sri Lanka – constituie un alt exemplu de terorism cu substrat etnico-identitar, determinat de tendințele centrifugale ale populației tamil din nord-estul insulei de a-și crea un stat propriu național. Tensiunile dintre cele două comunități etnice (singhaleză și tamilă) degenerează după 1978 într-un sângeros război civil în care își pierd viața, până la sfărșitul anului 2000, peste 60 000 de persoane. Violențele sunt alimentate continuu de acțiunile teroriste ale ambelor tabere, un rol central în gestionarea conflictului avându-l organizația Tigrii Eliberatori ai Tamililor, fondată în 1972. Pe lângă autodeterminatea tamililor din Sri Lanka, organizația militează pentru sabotarea oricăror negocieri între guvernul singhalez și tamilii moderați care să conducă la o soluție de compromis în interiorul statului sri-lankez, eliminarea tamililor moderați din cadrul comunității tamile, forțarea retragerii trupelor indiene

194

din țară și atragerea atenției comunității internaționale asupra comunității tamile din

Sri Lanka (Simileanu, 2003).

Principalele nuclee teroriste cu caracter global

Al Qaeda – Atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 au consacrat Al Qaeda ca lider incontestabil al terorismului mondial. Organizația, creată relativ recent

(1989) a servit inițial ca centru pentru tranzitarea voluntarilor arabi angajați în războiul antisovietic din Afghanistan și pentru informarea familiilor acestora. Dizolvarea U.R.S.S. și retragerea trupelor sovietice din Afghanistan a avut drept consecință schimbarea „obiectului de activitate”, în acest context Al Qaeda orientându-se către acțiuni teroriste de mare anvergură144. Ținta: S.U.A. și celelalte state occidentale.

Osama bin Laden rescrie istoria și filosofia terorismului, dând o nouă accepțiune Djihadului: „să-i ucizi pe americani și pe aliații lor, civili sau militari, este datoria oricărui musulman care are posibilitatea să o facă”145. El este inițiatorul unei noi forme de terorism: terorismul global (Folea et al., 2004)146. Un raport al Congresului S.U.A. arată că Al Qaeda are ramificații în 34 de state sau teritorii, iar numărul țărilor în care există celule teroriste aflate în legătură cu Osama bin Laden se ridică la 60. Principalele nuclee teroriste coordonate de Al Qaeda, care asigură găzduirea recruților și instruirea lor militară, organizând tabere de instruire a luptătorilor se află în țări islamice sărace, ca Afghanistan, Pakistan, Iran, Irak, Sudan, Somalia, Kenya, Yemen sau teritoriile palestiniene. Șefii celor patru comandouri care au deturnat avioanele pe 11 septembrie 2001 și le-au transformat în bombe umane, erau din tot atâtea state arabe: Egipt, Liban, Emiratele Arabe Unite și Arabia Saudită ! In testamenul lăsat de unul dintre aceștia, se sublinia că atentatele din S.U.A. sunt „un mesaj către toți necredincioșii și către americani, pentru ca aceștia să părăsească Peninsula Arabică și să înceteze a-i susține pe evreii lași din Palestina”. Însuși lunga listă a țărilor ai căror cetățeni s-au numărat printre victimele de la WTC evidențiază faptul că ținta acțiunilor teroriste a constituit-o însuși sistemul economiei globalizate, a cărui principal promotor este S.U.A.

Terorismul irakian. Înlăturarea dictaturii lui Saddam Hussein a transformat

Irakul într-o importantă miză geostrategică în Orientul Mijlociu. Din punctul de vedere al americanilor, o prezență politică și militară substanțială în Irak reprezintă cheia succesului Washingtonului în regiune147. Este asigurată astfel, pe de o parte securitatea aprovizionării cu petrol, iar pe de altă parte, protecția Israelului și „supravegherea” unor țări din zonă ce nutresc sentimente vădit antiamericane (Iran, Siria), sau a unor „aliați” ai S.U.A. mai greu de controlat (Arabia Saudită, Pakistan,

Afghanistan).

Acestea au început cu atentatele asupra ambasadelor S.U.A. din Kenya și Tanzania de la 7 august 1998 (263 de morți, dintre care numai 12 americani și aproape 4000 de răniți), au continuat cu atacul asupra unei nave militare americane în portul Aden și au culminat cu atentatele de la New York și Washington de la 11 septembrie 2001 și cu cele din gara Atocha din Madrid (11 martie 2004)

Declarație dată într-un interviu acordat postului american ABC în 1998

In Clipa 2000, vol. III

Joița, M., Moraru, D. (2005), Hidra terorismului islamic, Lumea Magazin, XIII, 1 (141), pp. 32-38

195

Fig. 22. Riscul terorist mondial

1-8: Terorism islamic: 1. Nucleul de difuzie al terorismului islamic, 2. Celule Al-Qaeda, 3. Nuclee islamice locale, 4. Atentate teroriste atribuite Al-Qaeda, 5. Atentate atribuite terorismului cecen, 6. Atentate atribuite terorismului libian, 7. Areale re ceptoare ale fenomenului terorist, 8. State care sprijină terorismul islamic, 9. Terorism identitar (secesionist), 10. Terorism cu fundament marxist, 11. Piraterie navală, 12-16: Producătoare de: 12. Opium, 13. Cocaină, 14. Heroină, 15. Cannabis, 16. Ecstasy, 17. Atentate cu alte origini (neislamice).

196

De cealată parte, înscrierea Irakului pe orbita geostrategică americană, asociată cu vidul de putere ce a urmat prăbușirii clanului condus de Saddam Hussein, a favorizat recrudescența terorismului islamic. Atentatele din Madrid, soldate cu 190 de morți și 1 800 de răniți, luările de ostateci și decapitările din Irak, precum și numeroase alte atentate teroriste au o origine comună: organizația Jound al-Chams, una dintre ramurile Al-Qaeda, care a declarat război total coaliției americano-britanice și statelor ce o susțin. Luările de ostateci și decapitările transmise de televiziunea Al-Jazeera și pe Internet, atacurile asupra unor convoaie militare și organizații umanitare se înscriu în tiparele acțiunilor teroriste Jound al-Chams.

Teorismul libian – constituie un exemplu tipic de terorism de stat, sprijinit și finanțat mai ales de șeful de stat libian, colonelul Moammer al-Geddafi148. Acțiunile sunt orientate împotriva intereselor americane din regiune, fiind subordonate naționalismului arab militant, ridicat la rang de politică de stat în urma Revoluției islamice din 1969. Acestea au luat o amploare deosebită la mijlocul anilor 1980, când la 2 aprilie 1986 o bombă a explodat într-un avion american, cu câteva minute înainte de a ateriza la Atena, iar trei zile mai târziu, un atentat cu bombă este comis într-o discotecă din Berlinul Occidental, frecventată de soldați americani (Dufour, 2002)149. Implicarea guvernului libian fiind dovedită, a urmat o operațiune militară prin care avioane de luptă americane au bombardat instalații militare și reședințe prezidențiale din Tripoli și Benghāzi, descurajând astfel politica teroristă promovată de Tripoli. Aceasta este readusă însă din nou în discuție datorită atentatului de la Lockerbie (Scoția) care provoacă prăbușirea unui avion de pasageri american (21.12.1988).

Ca urmare, Consiliul de Securitate al O.N.U. a instituit un embargo aerian și de armament împotriva Libiei, care a constrâns guvernul acestei țări să-i extrădeze în

Marea Britanie pe cei doi suspecți ai atentatului, unde au fost judecați și condamnați. Harakat ul–Ansar Fondat în Pakistan la începutul anilor ’80 de către

elemente ultrareligioase extremiste sunnite, Harakat ul – Mujahideen s-a transformat repede într-o organizație internațională de luptă pentru apărarea drepturilor credincioșilor musulmani din întreaga lume. În 1993 a fuzionat cu o altă organizație fundamentalistă schimbându-și numele în Harakat ul–Ansar. Dacă la început gruparea era un aliat al talibanilor împotriva Armatei Roșii din Afganistan, după 1993 și-a extins activitatea și în Egipt, Tunisia, Algeria, Tadjikistan, Myanmar (provincia Arakans), Filipine (Mindanao), Bosnia și Herțegovina precum și în Jammu-Kashmir din India, unde activează în prezent cea mai puternică ramură a organizației (Predescu, 2003)150. Acțiunile sale sunt orientate împotriva Indiei și a intereselor sale în Kashmir, fiind în acest sens, aliată a Pakistanului.

Harakat ul – Ansar dispune de câteva mii de luptători înarmați, răspândiți în zonele greu accesibile din Kashmir (mai ales în Azad) și în nordul Indiei, acțiunile sale constând cu precădere în răpiri urmate de execuții.

148 Organizații teroriste islamice ca Națiunea Islamului sau Organizația Luptei Armate Arabe sunt finațate direct de guvernul libian (Simileanu, 2003, pp. 141-142).

Dufour, J. L. (2002), Crizele internaționale, Edit. Corint, București

Predescu, N. (2003), Harakat ul–Ansar, informații preluate de pe Internet, file://A:Harakat%20ul – Ansar.htm

197

Riscul terorist în România

Fenomenul imigraționist din Asia și spațiul ex-sovietic ce a luat amploare după 1990 a favorizat dezvoltarea criminalității organizate, ca sursă de finanțare a unor grupări teroriste. Carențele legislative și corupția generalizată ce a afectat mediul economic și de afaceri din România a constituit un teren fertil pentru practicarea de activități economice ilicite de către unii membri ai comunității arabe și chineze. Dezvoltarea acestora a accentuat continuu gradul de infracționalitate în rândul neo-minorităților din România, conturându-se două tendințe, între care există, desigur, strânse conexiuni: lupta pentru supremație economico-financiară dintre mafiile și clanurile locale constând în asasinate la comandă, jafuri, tâlhării în rândul membrilor aceleiași comunități și dezvoltarea criminalității organizate, ca mijloc de finanțare a terorismului internațional și a atentatelor teroriste cu substrat politic.

La acestea se adaugă: traficul de droguri, în care sunt implicate organizații precum Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) sau Lupii Cenușii (grupare de extremă-dreapta din Turcia), folosind rute ce trec prin Germania și Olanda și cadre stabilite în România; imigrația ilegală, România dovedindu-se a fi o bază de tranzitare convenabilă pentru numeroși imigranți ilegali implicați în activități cu caracter terorist și extremist, dați în urmărire de către servicii de informații din mai multe țări; acțiunile de extorcare din rândul comunităților kurde și arabe precum și încercările de tranzit a unor piese și componente de arme nucleare și biologice provenite din Ucraina și alte foste republici sovietice (Tudor, 2002)151. Nu în ultimul rând sunt de menționat acțiunile teroriste cu caracter individual, fără legături cu organizații din afara granițelor țării, determinate de conflicte personale, în multe cazuri cu s ubstrat în criminalitatea economico-financiară.

151 Tudor, R. (2002), Brigada Antiteroristă din România își extinde cooperarea în lupta împotriva terorismului, în Jane’s Intelligence Review, http://www.sri.ro/biblioteca_art‗rtudor.html

198

Partea a IV-a : ROMÂNIA ÎN PROCESUL GLOBALIZĂRII

Sistemul urban românesc în procesul de accentuare a fluxurilor globalizante

Studiu de caz: București

Dinamica serviciilor financiar-bancare în contextul globalizării

Dezvoltarea serviciilor comerciale în contextul globalizării

Neominoritățile etnice și rolul acestora în diversificarea serviciilor

Influențe culturale în configurarea stratelor arhitecturale

199

200

Capitolul 9 : ROMÂNIA ÎN PROCESUL GLOBALIZĂRII. STUDIU DE CAZ:

BUCUREȘTI

9.1. Sistemul urban românesc în procesul de accentuare a fluxurilor globalizante

Colapsul sistemului comunist în Europa centrală și de est și desființarea barierelor ideologice au creat premisele intensificării conexiunilor globalizante și la nivelul sistemelor urbane din țările central și est-europene. Grefată pe cooperarea preexistentă în cadrul C.A.E.R., această dezvoltare a legăturilor transfrontaliere s-a tradus, în prima jumătate a anilor ’90, printr-o creștere a volumului schimburilor comerciale, orientate îndeosebi pe importuri, a serviciilor și a investițiilor orientate către dezvoltarea I.M.M.-urilor. În acest context, orașele au acționat ca nuclee de polarizare și de reorientare a fluxurilor în teritoriu. Dezvoltarea pe care au cunoscut-o datorită acestui fapt nu a fost însă în măsură să contracareze declinul activităților industriale, resimțit din plin atât sub raport demografic, cât mai ales social. Astfel, după o dezvoltare hipertrofică în cele peste cinci decenii de industrializare forțată, coordonată politic, sensul evolutiv al sistemului urban românesc s-a schimbat radical, acesta intrând într-o perioadă de dezurbanizare, atât sub raport demografic, cât și calitativ, prin modificarea atributelor funcționale. Rolul industriei, cea care a constituit pentru cvasi-totalitatea orașelor românești principalul factor urbigen, a scăzut în favoarea sectoarelor primar și terțiar. Integrarea în sistemul productiv centralizat a lăsat locul unei fragmentări inter-industriale care s-a tradus fie prin restructurare, dar în cele mai multe cazuri, prin dezindustrializare.

Pe acest fundal se pun treptat bazele unei reindustrializări, prin modificarea sensului și a structurii fluxurilor globalizante, proces concretizat prin privatizarea și reorganizarea unor unități productive deja existente, sau prin implantarea altora noi, în cele mai multe cazuri filiale ale unor societăți transnaționale. Acest fenomen a avut însă un caracter selectiv, fiind orientat către orașele mari: capitala și metropolele regionale ale căror poziții coordonatoare la nivel teritorial s-au amplificat. Celelalte orașe, îndeosebi cele din eșalonul mediu sau cele de la baza ierarhiei urbane au avut evoluții diferențiate, constrânse de cele ale unităților industriale care le asigură fundamentul economic. În majoritatea cazurilor, traiectoria acestora a înregistrat involuții, dezvoltarea serviciilor, frânată de o cerere relativ modestă ca urmare a disponibilităților financiare limitate, neputând absorbi excedentul creat prin disponibilizările din industrie. Cele mai evidente astfel de situații sunt în cazul unor orașe agroindustriale și de servicii din vestul țării (Nucet, Vașcău, Chișineu Criș, Curtici, Deta, Jimbolia etc.) pe fondul unei emigrări masive a forței de muncă peste hotare, dar și în cel al unor centre miniere, cu exploatări închise (Anina, Petroșani,

Lupeni, Petrila, Uricani etc.).

La polul opus se detașează un grup de câteva centre urbane ce au înregistrat o dezvoltare explozivă ca urmare a impactului unor investiții de importanță națională, reprezentative în acest sens fiind Năvodari și Mioveni. În aceste cazuri, nu calitatea de centre urbane a fost determinantă pentru evoluția respectivelor așezări, ci aceea de centre industriale. Vulnerabilitatea acestora, mai ales în cazul celor monoindustriale, a

201

căror dinamică este condiționată de o singură unitate industrială este evidentă, fiind demonstrată prin modelul de evoluție a unor orașe ca Onești și Victoria (specializate în industria chimică); Călan, Oțelu Roșu și Vlăhița (centre siderurgice), Cugir sau Plopeni (construcții de mașini) etc. În orașul Oțelu Roșu existau în anii 1970-1975 circa 5 600 salariați, dintre care 4 400 (78,6%) erau salariații Uzinei Siderurgice. Impactul acesteia asupra așezărilor rurale limitrofe era evident: aproximativ 1 400 salariați (31,8% din total) erau navetiști; orașul, situat aproximativ în centrul Culoarului Bistrei, constituind un veritabil nucleu de convergență locală pentru spațiul rural din nord-vestul județului Caraș-Severin. În prezent, din cei aproximativ 3000 salariați ai acestei uzine, doar 500 lucrează efectiv, restul fiind în șomaj tehnic. În majoritatea cazurilor, astfel de evoluții s-au concretizat prin migrații de reîntoarcere în spațiul rural. Nu a fost vorba însă de o migrație în speranța unui trai mai bun cum a fost cea care a însoțit urbanizarea socialistă, ci de una de subzistență, favorizată de măsurile legislative de repunere în posesie a fondului funciar.

În acest context, pe ansamblul întregii țări populația urbană a scăzut între 1992 și 2007 cu 514 160 loc., atât capitala cât și toate cele 11 metropole regionale152 înregistrând un trend de evoluție descendent în discordanță cu creșterile artificiale din anii 1990-1991 datorate confirmării juridice a domiciliului unei mari părți din populația flotantă, ca urmare a eliminării restricțiilor privind stabilirea populației în orașele mari (Tab. 17).

Tabelul nr. 17

Declinul demografic al Capitalei și al metropolelor regionale (1992-2007)

Cu toate acestea, discordanțele înregistrate la nivel regional sunt semnificative. Dacă în cazul Craiovei evoluția a fost relativ stagnantă, iar Cluj

152 Declarate ca atare prin legea 351 din 6 iulie 2001.

202

Napoca și Timișoara au înregistrat scăderi modeste, fapt ce confirmă statutul lor de metropole regionale (argumentat și prin potențialul de poziție al acestora). La polul opus se situează Bacăul, care deși dispune de o poziție geografică favorabilă, ceea ce permite descentralizarea și relocalizarea funcțiunilor Iașilor, a înregistrat un declin demografic considerabil. Similare sunt și cazurile Brașovului și Constanței, metropole regionale a căror funcție industrială, respectiv industrial-portuară este dublată de cea turistică și care au înregistrat un puternic fenomen de metropolizare prin amplasarea noilor investiții (atât din domeniul industrial cât și din cel al turismului și serviciilor)

în zonele periurbane.

Zonele metropolitane rezultă astfel din complementaritatea potențialului celor două tipuri de structuri administrative de nivel local: cele cu grad avansat de urbanizare, reprezentate de nucleele de convergență regională și departamentală și comunele incluse în zona periurbană a acestora. Primele, caracterizate prin cele mai mari densități de populație la nivelul intravilanului și prin teritorii administrative restrânse ca suprafață, dispun și de cele mai mari bugete locale; comunele limitrofe în schimb, cu resurse financiare limitate dispun de spații excedentare. Prețul ridicat al terenului din intravilan determină fenomenul de exurbație, prin localizarea unor investiții aferente orașului în zona sa periurbană, limitele administrative devenind pur formale. Orașul se extinde dincolo de limitele sale administrative, ruralul evoluează de la spațiu polarizat la spațiu integrat. Cooperarea intercomunală la nivelul spațiului periurban devine astfel esențială pentru o dezvoltare regională integrată.

Pe de altă parte, calitatea fondului construit, nivelul dotărilor tehnico-edilitare și de servicii situează multe dintre cartierele periferice ale acestor orașe sub normele minime admisibile pe plan european în domeniul igienei și confortului. Orașul Valea lui Mihai, de exemplu, nu dispune de un sistem propriu de canalizare, apele reziduale fiind deversate direct în pârâul Mouca. Aceeași situație se regăsește și în cazul unor cartiere periferice situate în orașe mijlocii sau mari, dezvoltate exploziv după 1965, cele care au devenit reședințe de județ în 1968 fiind în acest sens, reprezentative. La aceasta se adaugă particularitățile ce derivă din structura administrativă a teritoriului urban: în foarte multe situații, mai ales în cazul unor orașe mijlocii și mici, care nu au atins încă un nivel optim de coeziune teritorială, localitățile componente, considerate a fi integrate în structura urbană, sate subordonate, care ar fi trebuit să fie caracterizate printr-un rapid proces de urbanizare, sunt situate la distanțe foarte mari de nucleul urban, fără a dispune de legături directe cu acesta sau de dotări tehnico-edilitare și de servicii comparabile cu cele din centrele urbane de tradiție. Câteva exemple sunt evidente: Păltiniș, la 32 km de Sibiu, Lacu Roșu și Covacipeter la 26 km, respectiv 25 km de Gheorgheni, Pădurea Neagră la 23 km de Aleșd, Almăjel la 20 km de Filiași, Lotrioara la 17 km de Tălmaciu, Tohanu Nou la 17 km de Zărnești, Botești la 16 km de Zlatna etc.

Din această categorie fac parte și noile centre urbane, declarate după 1990, în tendința întăririi bazei inferioare a sistemului urban românesc, orașe cu profunde caracteristici rurale, exprimate atât din punct de vedere fizionomic și structural, cât și funcțional (Tab. 18).

203

Urbanizarea postcomunistă a avut prin urmare mai mult valențe cantitative, exprimate prin mărirea numărului de orașe și prin creșterea populației urbane, ca o măsură de contrabalansare a migrației acesteia către rural și mai puțin calitative, de creștere a standardelor de confort urban. Construirea unor noi ansambluri de locuințe și cartiere rezidențiale cu dotări la standarde europene a rămas o caracteristică doar a

204

marilor orașe, tot acestea constituind și releele de redistribuire în teritoriu a vectorilor globalizanți. Influxurile de capital străin au luat locul industrializării exacerbate din perioada socialistă; orașul tinde să-și restabilească relațiile firești cu teritoriul subiacent, au loc redimensionări și restructurări ale zonelor de influență urbană. Disproporțiile la nivel regional tind să se amplifice. Suceava, cu 16 centre urbane ajunge să devină cel mai urbanizat județ, deși reședința sa abia depășește 100 000 loc toate celelalte orașe situându-se su plafonul demografic de 30 000 loc. La polul opus,

Brăila, cu un sistem urban alcătuit din doar 4 orașe, dar cu un grad de hipertrofiere al reședinței de județ de 19:1 în raport cu următorul oraș din ierarhia urbană județeană, pune în discuție, cel puțin din punct de vedere calitativ, însuși ideea de sistem urban județean !

De asemenea, puternicele segregări financiare existente la nivelul populației urbane, consecință a restructurării activităților industriale, se constituie în veritabile filtre pentru pătrunderea fluxurilor globalizante. Deși produsele culturii de consum au un potențial relativ ridicat de pătrundere la nivel local, accesul la acestea continuă să rămână limitat. Cultura globală tinde astfel să se combine cu o incultură endemică, grefată pe sărăcie, favorizând recrudescența subculturilor urbane și a criminalității organizate.

Capitala și metropolele regionale tind să preia din atributele orașelor cosmopolite, proces favorizat de creșterea diversității etnice și dezvoltarea clasei de afaceri. Stabilirea pe teritoriul României a unor cetățeni de naționalitate arabă sau chineză ce dezvoltă afaceri de comerț sau de mică industrie, sau a unor cetățeni străini veniți la studii, la care se adaugă personalul misiunilor diplomatice, al firmelor multinaționale sau al ONG-urilor s-a reflectat și în domeniul serviciilor prin apariția unor unități specializate (restaurante cu specific chinezesc, libanez, italian sau grecesc; brutării cu specific franțuzesc sau german; magazine de artizanat african, indian sau latino-american etc).

Pe de altă parte, puternica hipertrofiere a Capitalei în raport cu celelalte metropole regionale ca și poziția acesteia la nivel macroteritorial, relativ depărtată de alte metropole de talie similară (Budapesta, Kiev, Odessa, Atena, Istanbul) i-a accentuat statutul de metropolă cu funcții intracontinentale, contribuind la o mai mare absorbție de către aceasta a fluxurilor globalizante și la o inserție mai rapidă a atributelor de oraș cosmopolitan.

Cu toate acestea, segregarea socială în continuă creștere tinde să limiteze aria de difuzie a acestor categorii de produse și servicii, prin limitarea cererii și conturarea unui segment specializat de beneficiari ai acestora. Se crează astfel un nou tip de externalități urban-rural, direct proporționale cu segregarea socială și culturală, externalități ce depind de capacitatea de absorbție a fluxurilor globalizante de către sistemul urban românesc.

205

STUDIU DE CAZ : BUCUREȘTI

9.2. Dinamica serviciilor financiar-bancare în contextul globalizării

Anul 1990 a marcat un moment de cotitură în dezvoltarea rețelei bancare românești prin dispariția monopolului de care beneficiau băncile specilizate și începerea privatizării serviciilor bancare, fapt ce a determinat o dezvoltare explozivă a sistemului bancar, atât prin reorganizarea pe baze concurențiale a băncilor existente, cât și prin constituirea de noi bănci, unele ca filiale ale unor mari grupuri internaționale.

Unele bănci au cunoscut o cunoscut o dezvoltare explozivă: BRD a ajuns la 532 de unități iar BCR la 482; Abn Amro, după ce și-a deschis prima sucursală în România în 1995, avea în 2003 16 sucursale, fiind prezentă în 15 orașe; OTP Bank, în doar doi ani de activitate (2005-2007) și-a constituit o rețea de 76 de unități în 50 de orașe; Banca Transilvania și-a început activitatea în 1997, ajungând în prezent la 366 unități; Raiffeisen Bank, din iunie 1998 a ajuns la 284 unități în întreaga țară iar Banca Carpatică în șapte ani (1999-2007) și-a dezvoltat o rețea din 216 unități. Alte bănci au dispărut prin faliment (Banca Dacia Felix, Banca Agricolă, Bancorex,

Columna Bank, Banca Turco-Română, Credit Bank etc.) sau ca urmare a unor fuziuni (HVB Bank, Finansbank, Daewoo Bank, Banque Franco-Roumaine, Banca comercială Ion Țiriac, Frankfurt-Bukarest Bank, Ro Bank, Egnatia Bank etc.).

Intre acestea se detașează CEC Bank, singura bancă românească de tradiție (fondată în 1864) ce a cunoscut o dezvoltare constant ascendentă depășind în prezent 1000 de unități și având o rețea diversificată, cu o largă reprezentare în mediul rural. Astfel, dintre cele 1367 unități, 844 (61,7%) sunt situate la sate, CEC-ul fiind în același timp și singura bancă ce a penetrat masiv piața financiară din domeniul rural. Celelalte sunt polarizate net de mediul urban și îndeosebi de capitală (Tab. 19).

Tabelul nr. 19

Polarizarea în mediul urban a rețelei bancare românești

206

* Bănci cu capital majoritar străin. Date prelucrate după informațiile de pe siturile de internet ale băncilor respective.

Pe lângă concentrarea acestora predominant în mediul urban, se remarcă o repartiție piramidală, cele mai multe sedii bancare fiind concentrate în București (19% din total) și în orașele mari, nuclee de polarizare cu funcții macroregionale, urmate de orașele mijlocii, centre de polarizare de nivel județean și local. Orașele mici și îndeosebi cele cu funcții monoindustriale sau cele situate în zone miniere sau defavorizate, cu grad mare de sărăcie și dependență ocupațională, se caracterizează încă prin investiții bancare reduse, favorizând dependența populației de serviciile unei/unor anumite bănci și implicit, monopolul acestora.

O a doua strategie de localizare vizează orașe mari din Transilvania și din vestul țării ca nuclee primare, unde sunt concentrate sediile centrale ale băncilor: Cluj

Napoca – Banca Transilvania, Sibiu – Banca Carpatica, Arad – San Paolo Imi Bank Romania, Târgu Mureș – Romexterra Bank, de unde a urmat implantarea în

București, care funcționează la rândul său ca nucleu de relocalizare pentru dezvoltarea ulterioară a rețelei bancare.

Analizând raportul dintre cele mai mari investiții bancare după capitalul subscris și dezvoltarea rețelor bancare corespunzătoare acestora, nu se poate remarca o strictă dependență: dacă Raiffeisen Bank situată în fruntea acestui top are o rețea relativ bine dezvoltată (284 unități în 137 orașe), Abn Amro situată pe locul III, are doar 16 sucursale în 15 orașe; băncile situate pe pozițiile 4 – 6 au sub 100 de unități, în vreme ce BCR, situată pe locul 7 are 482 unități, fiind prezentă în 210 de orașe.

Rețeaua bancară din urbanul românesc este alcătuită din peste 3 449 unități 153, fiecare unitate bancară deservind în medie 3 516 locuitori. Cele mai mari valori, indicând un grad deficitar de asigurare a serviciilor bancare, caracterizează orașe miniere sau agroindustriale, cu o infrastructură urbană slab dezvoltată154 sau orașe situate în proximitatea capitalei, a căror deficit de servicii bancare este compensat de unitățile bancare din București (Buftea, Pantelimon, Chitila și Popești-Leordeni). La

153 Calculele au fost realizate folosindu-se datele disponibile pe siturile de internet ale băncilor comerciale din România disponibile la nivelul lunii mai 2007.

154 Orașe cu grad redus de asigurare a serviciilor bancare (loc. / unit. bancară): Dăbuleni – 13 888, Comarnic – 13 378, Ovidiu – 13 134, Petrila – 12 920, Urlați – 11 776, Boldești-Scăeni – 11 491, Dolhasca – 11 009, Bumbești Jiu – 10 617, Uricani – 10 227, Lupeni – 10 214, Borșa – 8 994, Baia Sprie – 8 304, Bălan – 7 902 etc.

207

polul opus se situează unele orașe din Transilvania și din vestul țării, zone atractive sub raport investițional, unele cu funcțiuni turistice (Vlăhița, Băile Tușnad, Tălmaciu, Dragomirești, Beiuș, Teiuș, Predeal, Năsăud etc), cu valori sub 2 000 loc/unitate bancară. Numărul mediu de bănci prezente într-un oraș este de 5,5, iar cel al unităților bancare de 10,7, capitala și centrele de polarizare cu funcțiuni macroteritoriale constituindu-se în adevărați poli de atracție a investițiilor bancare.

Se remarcă două axe majore de delimitare a spațiilor cu grade diferite de dotare cu servicii bancare, corespunzătoare axelor ce delimitează spații cu niveluri diferite ale PIB/loc. Una separă județele estice caracterizate prin externalități negative (Botoșani și Vaslui) de cele vestice (Bihor, Arad, Timiș) cu externalități pozitive. Cealaltă separă spațiul sudic din jurul Capitalei (județele Călărași, Ialomița și

Giurgiu), cu oferte slabe în domeniu, de cel din nordul Transilvaniei (Cluj), caracterizat printr-un nivel înalt al dotărilor. Existența unor centre urbane de mărimi demografice comparabile, dar cu mari discrepanțe sub aspectul gradului de dotare cu unități bancare argumentează aceste externalități. Acestea se reflectă și la nivelul intravilanului: arealele caracterizate printr-o sărăcie endemică, printr-un risc social ridicat, șomaj, nivel educațional scăzut nu atrag investiții bancare; prin contrast, axele și polii de dezvoltare cu favorabilități induse de potențial și infrastructură și cu un grad ridicat de absorbție a investițiilor favorizează localizarea unităților bancare. In acest sens, este semnificativă comparația dintre rețeaua bancară a sectorului I al capitalei, ce se constituie într-un spațiu cu externalitate pozitivă la nivelul intravilanului datorită concentrării funcțiunilor diplomatice, de afaceri și servicii, și cele aferente sectoarelor V și VI, care se conturează ca externalități negative datorită densităților mari de populație, a dotării edilitare precare și a problemelor sociale existente pe fondul nivelurilor ridicate de sărăcie și șomaj (Tab. 20).

Tabelul nr. 20

Numărul de unități bancare în București, pe sectoare (2007)

inclusiv ATM.

inclusiv rețeaua bancară din comunele limitrofe.

Date prelucrate după informațiile de pe siturile de internet ale băncilor respective

208

9.3. Dezvoltarea serviciilor comerciale în contextul globalizării

Potențialul pieței de desfacere constituie elementul determinant în amplasarea marilor investiții comerciale, fie că este vorba de centre comerciale de tip mall, ce reunesc în același complex comercial o gamă largă de magazine, fie de hiper- și supermarketuri, lanțuri de magazine deschise de obicei de firme transnaționale.

Mall-urile sunt orientate în special către deservirea turiștilor, deoarece alături de sectoarele comerciale, dispun de facilități de alimentație publică și distracție pentru toate vârstele (restaurante, cofetării, cinematografe, locuri de joacă pentru copii etc.). Există mai multe tipuri de mall-uri: independente (outlet, cele care își produc și își vând propriile produse), tip piață (plaza, market, town square), stradă comercială, parc comercial sau centru comercial. Complexele de tip shopping centre alătură facilitățile specifice mall-urilor cu cele destinate petrecerii timpului liber (piste pentru role, cart, biciclete, surf, perete de cățărat, plimbări cu barca, saloane de frumusețe, centre virtuale, grădini de iarnă etc. (Matei, E., 2007, p. 74).

Hipermarket-urile sunt centre comerciale destinate exclusiv vânzărilor axate pe cantitate, efectuate printr-o singură călătorie a cumpărătorului, având un design mai puțin somptuos față de mall-uri sau shopping centre (Ibidem). Potrivit estimărilor din luna iunie 2008, în România existau 74 de hipermarketuri, 88 de supermarketuri,

152 magazine de discount și 40 unități cash&carry155.

Logica implantării și dispersiei în teritoriu a acestor unități comerciale se corelează mai întâi cu zonarea funcțională a spațiului urban, apoi cu dispunerea spațiilor comerciale, fiind tributară segregării spațiale a populației în raport de veniturile obținute. Astfel unitățile comerciale de mari dimensiuni (mall-uri și hipermarket-uri) caracterizează orașele mari, cu funcție de polarizare macroregională și cu o dinamică economică pozitivă, ce asigură o piață de desfacere suficient de competitivă, atât sub raport numeric cât și financiar, încât să asigure profit investiției

(Tab. 21).

La polul opus, investițiile comerciale din orașele situate către baza ierarhiei urbane sunt de tip supermarket, înregistrându-se și în acest caz un plafon demografic inferior de 30.000 locuitori sub care investiția este considerată nerentabilă (Tab. 22).

155 Corpaci, C. (2008), Lipsă de personal în retail, Ziarul Compact București, anul III, nr. 546, 09.07.2008, p. 7.

209

Date prelucrate după informațiile de pe siturile de internet ale hipermarket-urilor respective.

210

[1] nr. investiții în București, [2] nr. investiții în țară, [3] localizarea investițiilor.

Date prelucrate după informațiile preluate de pe siturile de internet ale supermarket-urilor respective.

211

Se înregistrează prin urmare aceeași dispunere de tip piramidal ca și în cazul investițiilor financiare, cu o corelație direct proporțională între mărimea investiției comerciale și cea a nucleului urban. Pe de altă parte, segregarea financiară vest/est se reflectă și la nivelul dotărilor comerciale, investițiile de acest tip fiind net polarizate de capitală și de marile orașe din Transilvania și Banat. Astfel, cele mai mari complexe comerciale de tip mall sunt concentrate în capitală (Băneasa Shopping City, Plaza Romania, Bucharest Mall etc) și în cele două metropole regionale din vestul țării: Timișoara și Cluj-Napoca (Iulius Mall). O altă comparație este semnificativă: dacă investiția Iulius Mall din Timișoara are o suprafață totală construită de 83 000 m2 iar cea din Cluj-Napoca de 147 000 m2, până nu demult suprafața construită a celui mai mare mall din estul țării (Iulius Mall Iași) abia atingea 34 000 m2. Această discrepanță a fost însă corectată într-o oarecare măsură prin inaugurarea, în septembrie 2008, a celui de-al doilea mare mall din estul țării și a patrulea al companiei Iulius Mall, în Suceava, cu o suprafață totală construită de 67 500 m2 (din care 45 000 m2 suprafață închiriabilă), ce deservește conurbația ce se prefigurează în nord-estul țării, între orașele Suceava și Botoșani.

Situația este edificatoare și la nivelul spațiului intravilan: dacă cele mai mari centre comerciale din București se află localizate în nord, nord-est și vest (Băneasa, Dragonul Roșu și Militari), legate de axele de transport și de veniturile populației, semicercul sudic al intravilanului, caracterizat prin venituri mai reduse și cartiere cu probleme sociale este net dezavantajat din acest punct de vedere, atât sub aspectul numărului de centre comerciale cât și al suprafeței acestora. Astfel, singurul mall existent în această parte a Capitalei (City Mall) are o suprafață de doar 38 000 m2, din care 19 000 m2 suprafață închiriabilă, mult mai redusă în comparație cu celelalte unități de acest tip. Inaugurarea la sfârșitul anului 2008 a mall-ului Grand Arena, cu o suprafață totală de 120 000 m2 și peste 180 de magazine (dintre care circa 20% branduri noi pe piața românească), a contribuit la atenuarea disparităților dintre nordul și sudul capitalei în privința dotării cu servicii comerciale moderne156.

Capitala a fost cea care a deschis seria amplasamentelor de tip mall în

România prin investiția Bucharest Mall, cu o suprafață comercială inițială de 37 000 m2, inaugurată la 10 septembrie 1999. Situat în cartierul Vitan, într-o arie urbană destructurată, mall-ul s-a constituit rapid într-un veritabil nucleu de dezvoltare și structurare a țesutului urban, fapt ce a condus la extinderea sa în 2003 și 2007, suprafața finală totală ajungând la 99 000 m2, adăpostind peste 140 de magazine, în majoritate puncte de desfacere ale unor mari firme internaționale. Același investitor a deschis în 2004 cel de-al doilea mall bucureștean situat în partea vestică a orașului, între cartierele Militari și Drumil Taberei. Investiția, denumită Plaza Romania, s-a dorit a fi cel mai mare centru comercial de acest tip, cu o suprafață de 104 000 m2 și un profil asociat: shopping (peste 150 magazine, unități de alimentație publică etc), divertisment și afaceri. Supremația sa nu a durat însă mult, anul 2005 marcând inaugurarea mall-ului din Timișoara, cel mai mare mall din țară la acea dată, dar care a fost ulterior surclasat de cel din Cluj-Napoca, inaugurat doi ani mai târziu, la 10

156 La rentabilitatea acesti amplasament contribuie și prețul terenurilor care în sudul capitalei este de circa 8 ori mai mic decât în nord.

212

noiembrie 2007. Concomitent, astfel de investiții comerciale au fost amplasate majoritatea reședințelor de județ: Arad (Tiago Mall), Pitești (Euro Mall, Pitești Mall),

Brașov (Eliana Mall), Constanța (City Park, Tomis Mall), Oradea (Lotus Market), Sibiu (Promenada Mall), Galați (Euro Mall), Râmnicu Vâlcea (River Plaza Mall) etc.

În iulie 2008, cel mai mare centru comercial de tip mall din țară era cel din cartierul bucureștean Băneasa, primul mall din nordul capitalei, cu o suprafață închiriabilă de 85 000 m2 (dublu față de Plaza Romania sau Bucharest Mall) și peste

220 magazine, deschis la 18 aprilie 2008. Acesta constituie parte integrantă a proiectului Băneasa Shopping City, zonă comercială ce înglobează și hipermarket-urile Metro, Carrefour, Bricostore și IKEA, cu o suprafață totală construită de 250.000 m2, oferind facilități moderne de shopping, distracție și afaceri. Amplasamentul în nordul capitalei, legat de facilitățile de transport induse de aeroporturile Băneasa și Otopeni, de gara Băneasa și de un preconizat heliport, se corelează în primul rând cu poziția acestei zone la nivelul intravilanului: este zona cu cele mai mari venituri pe cap de locuitor din țară, cu o creștere demografică accentuată și cu o dinamică accentuată a fondului construit. Numai prin intermediul acestui mall și-au făcut intrarea pe piața românească peste 45 de mărci internaționale.

Construirea viitorului mall Cotroceni (Cotroceni Park), prevăzut a fi inaugurat în decembrie 2009, cu o suprafață construită de 170 000 m2 va aduce însă o nouă schimbare în vârful ierahiei, aceasta urmând să devină cea mai mare investiție de acest tip din România. Centrul polifuncțional va dispune de un hipermarket Real, restaurante de tip fast-food, săli de fitness, 20 de săli de cinema și în premieră în

România o sală de cinema 3D. La acestea se vor adăuga 4 clădiri de birouri, un hotel și o parcare cu 2 500 de locuri157.

Aceeași direcție de segregare caracterizează și extinderea lanțurilor de unități de tip hipermarket și supermarket. Externalitățile pozitive se conturează în Capitală, în județele din Transilvania și Banat și în Constanța, în strânsă corelație cu gradul de polarizare al veniturilor; iar cele negative în județele din estul și sud-estul României. Astfel, potrivit unui studiu realizat în perioada octombrie 2006 – octombrie 2007 de compania de cercetare a pieței MEMRB Retail Tracking Services, județele cele mai vizate de extinderea lanțurilor de astfel de magazine au fost Sibiu, Constanța și Mureș, la polul opus situându-se Botoșani, Tulcea, Teleorman și Buzău, zone dominate aproape exclusiv de comerțul tradițional.

Spațial, tind să se contureze aceleași două modele de implantare: una ce pornește dinspre capitală spre orașele mari (în cazul rețelelor Cora, Carrefour, Metro, Auchan etc) și o a doua ce are ca bază de pornire orașele mari din vestul țării, în special Timișoara și Cluj-Napoca (ex. Selgros, Spar, Profi, Real etc). Se poate observa astfel o complementaritate spațială la nivelul dezvoltării rețelor de centre comerciale: în vreme ce anumite companii (Profi, Spar) preferă orașele din capitala și orașele din Transilvania, altele își dezvoltă rețelele cu precădere în arealul extracarpatic (Mini Max Discount).

157 Drăgușin, A. (2007), Construcția mall-ului din Cotroceni Park va costa 150 milioane euro, Curierul

Național, anul XII, nr. 5038, 06.11.2007, www.curierulnational.ro/Actualitate

213

La nivelul intravilanului s-au conturat de asemenea mai multe logici de implantare a marilor centre comerciale (Fig. 23).

Fig. 23. Principalele concentrări comerciale din București

Primele mall-uri construite în București (Vitan, Militari și Eroii Revoluției) au folosit infrastructura nefinalizată a complexelor agroalimentare începute în anii 1980158, simbolic denumite ulterior „circuri ale foamei”, amplasate în zone de convergență ale fluxurilor demografice, care ulterior și-au amplificat rolul de vectori de dezvoltare către spațiile limitrofe. Au urmat investițiile construite fie pe loc gol la periferia intravilanului (Carrefour și Metro Militari, Cora Pantelimon), beneficiind de

158 Dintre acestea, singurul finalizat până la Revoluție a fost cel de la Piața Unirii.

214

infrastructura de căi de comunicație de la intrarea în București, fie pe terenuri rezultate din demolarea unor unități industriale (Cora Lujerului este un astfel de exemplu, unitate construită pe amplasamentul unei foste fabrici de produse lactate), beneficiind atât de infrastructura feroviară aferentă gării Cotroceni, cât și de un important vad comercial, zona fiind una dintre cele mai dens populate din București.

La fel, viitorul Cotroceni Park este amplasat pe locul fostei fabrici UMEB, folosind o infrastructură de comunicații deja existentă. Aceste favorabilități de amplasare induc în timp anumite concentrări de centre comerciale, luând naștere astfel parcurile comerciale. Zona Băneasa, cea de la ieșirea spre autostrada București-Pitești (Militari) sau cea de la ieșirea spre Voluntari-Urziceni (Dragonul Roșu) constituie exemple tipice de astfel de parcuri comerciale. O altă astfel de concentrare se prefigurează și în zona Lujerului-Cotroceni, prin crearea unei zone comerciale unitare între Cora Lujerului și Plaza Romania.

Campusurile studențești, ca potențiale piețe de desfacere, reprezintă un alt factor de atracție a investițiilor comerciale. Carrefour Orhideea, amplasat în imediata vecinătate a campusurilor universitare Grozăvești și Regie este un exemplu tipic de astfel de amplasament. Iulius Mall din Iași sau noul Iulius Mall Cluj-Napoca, localizat în cartierul Gheorgheni, în apropierea campusului universitar al Facultății de Științe Economice, se înscriu în aceeași logică de localizare, componenta de divertisment fiind destinată să completeze funcția de bază, cea de shopping. Alte amplasamente de acest tip sunt legate de complementaritatea dintre funcția turistică și cea rezidențială: Eliana Mall din Brașov este amplasat în zona comercială Bartolomeu, în vecinătatea zonei turistice, la ieșirea către Bran, iar Tomis Mall din Constanța este localizat la ieșirea spre stațiunea Mamaia.

Un ultim model de localizare pare a fi cel legat de marile unități comerciale construite înainte de 1989 (ca magazine universale), care prin modernizare și extindere au fost transformate în centre comerciale de tip mall. Cel mai caracteristic astfel de exemplu este cel al magazinului Unirea din București159, cea mai mare unitate comercială din România la nivelul anului 1989, transformat prin extindere și modernizare în Unirea Shopping Center și care a atras localizarea în proximitate și a unui hipermarket al rețelei Carrefour (Fig. 24).

Nu poate fi trecută cu vederea, în final, problema impactului social pe care îl au aceste centre comerciale. Mall-urile depășesc cu mult valoarea funcționalitatea strict comercială, fiind asociate ideii de lux, de divertisment, de plimbare; se merge la mall pentru a vedea ce este nou în modă, ce este în trend și nu în ultimul rând se merge la mall pentru „socializare”, pentru a face cunoștințe într-un anumit segment social (Tab. 22).

159 Este și cazul magazinului Moldova din Iași, transformat prin modernizare în Moldova Mall, al magazinului Tomis din Constanța transformat în Tomis Mall etc.

215

a b c d e

Fig. 24. Modele de localizare a marilor investiții comerciale

a. Iulius Mall Timișoara, amplasat într-o zonă semicentrală, pe locul unei foste unități militare, b. Carrefour Orhideea, amplasat în cartierul Grozăvești, pe un teren viran, în imediata vecinătate a campusului universitar Grozăvești-Regie, c. Cora Lujerului, amplasat în cartierul Militari, pe locul fostei fabrici de produse lactate „Miorița”, aflat în extindere, d. Carrefour Unirea, amplasat în zona comercială centrală în imediata vecinătate a Unirea Shopping Center, e. Plaza Romania, mall amplasat într-o locație începută înainte de 1989, având ca destinație inițială complex agroalimentar.

216

Segregarea financiară se regăsește astfel în segregarea socială și ambele în segregarea comercială, iar marile centre comerciale exprimă cel mai bine acest lucru. Nu întâmplător, dotările de shopping și de afaceri au fost asociate cu dotări sociale (oficiul stării civile și capelă la Iulius Mall Timișoara, de exemplu). Pe lângă magazinele cu specific de modă-îmbrăcăminte, cosmetice, accesorii și electrocasnice, mall-urile concentrează și un mare număr de unități de alimentație publică (restaurante cu specific și fast-food, cafenele), cinematografe multiplex, cazinouri, bowling, jocuri electronice etc, toate constituind în fapt canale de pătrundere a produselor culturii globale de consum la nivelul societății urbane românești. Funcția socială a mall-urilor la nivelul intravilanului poate fi semnificativ evidențiată printr-o analiză a numărului de vizitatori în week-end la cele șapte mall-uri existente în București.

Concluzionând, se poate afirma că dezvoltarea și modernizarea serviciilor comerciale reprezintă una dintre componentele de bază cele mai dinamice a terțiarizării economiei românești. Procesul a căpătat o mare amplare îndeosebi după anul 2000, datele evidențiind faptul că dacă la nivelul anului 2001 doar 6% din totalul vânzărilor de bunuri de larg consum se realizau prin astfel de rețele de magazine, ponderea acestora a crescut la 27% în 2005, urmând să ajungă la peste 40% la sfârșitul anului 2008 și să depășească 50% în 2010160. Dinamica acestui proces rezultă și din faptul că România se situează pe locul 8 în lume în preferința marilor investitori comerciali, în clasament conducând Rusia, urmată de Cehia161. În același timp, caracterul său globalizant rezultă pe de o parte din specificul produselor comercializate în aceste centre comerciale, iar pe de altă parte din ponderea de peste 90% pe care o dețin rețelele internaționale de magazine în structura comerțului modern din România.

9.4. Neominoritățile etnice și rolul acestora în diversificarea serviciilor

Deschiderea politică și economică de la începutul anilor ’90 a creat premisele unei modificări a structurii etnice în România nu numai printr-o masivă plecare a etnicilor germani, ci și prin pătrunderea unor elemente etnice alohtone din spațiul asiatic și african.

Văzută pe de o parte ca o punte de legătură cu Europa occidentală, iar pe de altă parte ca o nouă piață de desfacere pentru produsele asiatice (în special pentru cele provenite din China și Orientul Apropiat), România a devenit destinație de imigrație și tranzit pentru fluxurile de populații ce provin de pe continentele asiatic162 și african.

Fenomenul nu este nou, acesta având rădăcini profunde în perioada comunistă, când prin politica de „internaționalizare a stângii” s-a dus o amplă campanie de atragere în instituțiile de învățământ superior românesc a unor studenți

Sursa: compania de cercetare de piață GfK Romania și compania de cercetare a pieței MEMRB Retail

Tracking.

Sursa: compania imobiliară Cushman&Wakefield.

Aceste fluxuri au urmat cu precădere două filiere: prin Federația Rusă, Ucraina și Republica Moldova, intrând în țară prin punctele de vamă de la frontiera estică și prin Turcia – Peninsula Balcanică, intrând în țară pe la Giurgiu.

217

străini, îndeosebi arabi, provenind din spații intrate pe orbita socialistă sau care simpatizau această orientare (Palestina, Siria, Algeria, Libia, R.P.D. Yemen etc). La acestea s-au adăugat unele fluxuri de refugiați (greci, polonezi la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, chilieni de orientare marxisă prigoniți de dictatura lui Augusto Pinochet după căderea regimului Salvador Allende, la începutul anilor ’70, kurzi membri ai P.K.K. ce au găsit în România teren fertil de luptă pentru afirmarea identității naționale pe suport marxist, refugiați din Somalia, din Coreea de Nord etc).

În anii 1980 România comunistă devenise un adevărat paradis pentru tinerii din țările arabe care doreau să facă o facultate. Marile centre universitare din București, Iași, Cluj-Napoca, Timișoara sau Craiova erau intens frecventate de tineri din Irak, Siria, Liban sau Iordania, după cum rezultă din registrele matricole ale vremii. Conform unor date neoficiale163, prin România au trecut în deceniul al optulea

și începutul deceniului al noulea al secolului trecut aproape o jumătate de milion de studenți arabi. Aceștia contribuiau la bunele relații externe pe care le avea regimul Ceaușescu cu statele arabe, constituind în același timp o importantă sursă de venituri pentru statul român. Cei mai mulți ajungeau să studieze în România pe baza unor burse oferite de statele lor de origine, pentru a obține o licență de medic sau de inginer.

După 1990, centrul de greutate al activității acestora s-a deplasat către activitățile comerciale, dezvoltându-se micile activități antreprenoriale localizate în proximitatea campusurilor studențești, care au suferit ulterior un proces de concentrare în complexe comerciale de tip Sir sau IDM. Numărul studenților arabi a înregistrat o scădere drastică situându-se la circa 900 în tot intervalul 1990-2007.

Pentru comparație, este semnificativ de menționat că în 1987, numai la Universitatea de Medicină și Farmacie din Timișoara erau înscriși 117 studenți arabi. Numărul acestora a rămas constant până în 1997, când a început să scadă rapid, ajungând în 2003 la doar 55164. La același profil, la Craiova, învățau după Revoluția din 1989, circa 90 de studenți arabi într-un an universitar, însă în prezent nu se mai înscriu decât 3-4 pe an. Mulți dintre foștii studenți arabi s-au stabilit prin căsătorie în România, alții au revenit aici după 1989, hotărâți să profite de noua conjunctură a tranziției politico-economice.

În România se apreciază că activează în prezent 35 624 oameni de afaceri arabi165, însă numărul acestora poate fi mult mai mare având în vedere faptul că întreprinzătorii de origine arabă au și alte cetățenii. În perioada 1990-2007, 1 227 cetățeni arabi au solicitat rezidență în România, 449 au solicitat drept de ședere în

România în scopul reîntregirii familiei, iar 3 150 au solicitat permise de ședere temporară166.

Deși comerțul și industria alimentară se situează pe primele locuri în ierarhia activităților preferate de investitorii arabi, aproximativ 10% din totalul investițiilor imobiliare au ca inițiatori cetățeni de origine arabă. Grupul hotelier și comercial Sir

În perioada respectivă nu existau statistici oficiale cu privire la acest fenomen migrațional.

Sursa: Arabii din România, radiografie completă, de Andi Ladislau, în Evenimentul Zilei, 27 aprilie 2005.

Sursa: Registrul Comerțului, 2006.

Sursa: Oficiul pentru străini din cadrul M.A.I.

218

cu două locații în București (Lujerului și Orhideea) constituie un bun exemplu în acest sens. Se apreciază că una din 10-15 investiții imobiliare importante din România are în spate un cetățean arab. Cei mai mulți dintre oamenii de afaceri arabi provin din Irak, Siria, Liban, Iordania și Egipt și sunt concentrați în marile orașe (București, Constanța, Cluj-Napoca, Iași sau Brașov) (Tab. 23).

Tabelul nr. 23

Statele de proveniență a firmelor și oamenilor de afaceri arabi rezidenți în

România (2007)

Imigrația chinezilor reprezintă un fenomen relativ nou, ce a luat amploare în anii ’90, acesta fiind înscris într-un context mult mai larg, a existenței unei puternice diaspore chinezești la nivel mondial. În România există în prezent aproape 4 200 chinezi, majoritatea acestora fiind ocupați în activități comerciale, fiind concentrați în zona Colentina-Voluntari. Tot în sfera fluxurilor migratorii generate de activități comerciale pot fi încadrate și imigrația turcilor și a grecilor, în România activând în 2006 peste 6 000 de firme turcești și circa 3 600 firme grecești. Acestora li se adaugă refugiații politici proveniți din areale conflictuale de pe continentul asiatic (Orientul

Apropiat, Afghanistan, Irak, Uzbekistan), african (Somalia, Eritrea sau Nigeria), sau din spațiul ex-iugoslav. Potrivit datelor furnizate de Institutul Național de Statistică, se apreciază că în 2006, creșteri ale numărului de sosiri în România au fost înregistrate pe relațiile Africa (+ 19,8% față de 2005), America Latină (+ 19,4%), America de Nord (+ 11,1%), Australia-Oceania (+ 7,9%) și Asia (+ 6,0%) în dauna sosirilor din spațiul Uniunii Europene, care au înregistrat o scădere cu 2,3% față de anul precedent. Integrarea României în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 a schimbat cu siguranță această situație prin reorientarea fluxurilor investiționale, de forță de muncă și turistice către spațiul Uniunii Europene.

Pe țări, primele 5 locuri după numărul de sosiri aparțin unor state din Europa, legate de România prin puternice comunități etnice: Republica Moldova (24,7% din numărul total de sosiri), Ungaria (22,6%), urmate la mare distanță de Ucraina (7,2%), Bulgaria (6,6%) și Germania (5,7%). Acestea nu înregistrează o corelație directă cu originea fluxurilor de imigrație, fiind determinate mai curând de fluxurile temporare de forță de muncă, de fluxurile turistice și, nu în ultimul rând, de raporturile dintre diaspora românească și țara de origine pe de o parte și de cele statornicite între minoritățile etnice din România și țările de origine ale acestora, pe de altă parte.

Puternica hipertrofiere a Capitalei în raport cu celelalte metropole regionale ca și poziția acesteia la nivel macroteritorial, relativ depărtată de alte metropole de talie similară (Budapesta, Kiev, Odessa, Atena sau Istanbul) i-au accentuat statutul de

219

metropolă cu funcții intracontinentale, contribuind la o mai mare absorbție de către aceasta a fluxurilor globalizante și la o inserție mai rapidă a atributelor de oraș cosmopolit.

În București locuiau în anul 2006 aproximativ 20 000 de străini, care s-au grupat pe etnii în diferite cartiere, contribuind la o segregare socio-spațială a țesutului urban (Fig. 25).

Fig. 25. Neominoritățile etnice din București

Chinezii n-au ales întâmplător zona Obor-Colentina-Voluntari, după cum arabii nu au ales întâmplător zona Crângași-Militari-Drumul Taberei, activitățile lor fiind legate de afacerile derulate în complexele comerciale Europa și Dragonul Roșu, respectiv în perimetrul campusului studențesc Grozăvești-Regie. Impactul pe care acești imigranți îl au asupra vecinilor români se resimte atât în plan cultural, economic, cât mai ales culinar. În București existau în 2006 peste 160 restaurante cu specific național aparținând a 31 bucătării tradiționale de pe patru continente și circa

220

70 cu specific internațional167, majoritatea acestora fiind localizate în zona centrală, dar și în centrele de cartier care funcționează ca nuclee de relocalizare a fluxurilor globalizante la nivelul intravilanului prin intermediul activităților comerciale derulate în marile piețe agrolimentare și hipermarketuri. Acestea aduc în peisajul cultural bucureștean nu numai elemente culinare specifice, dar și o toponimie și o simbolistică proprie, care tinde să intre tot mai mult în patrimoniul cultural autohton.

Dragonul chinezesc, verdele islamic, portocaliul indian sau cedrul libanez sunt doar câteva dintre elementele de simbolistică intrate în peisajul bucureștean prin intermediul acestora, după cum cuvinte ca tavernă, pub, pizza, paprika, șaorma, croissant, hot dog sau hamburgher au intrat deja în lexicul limbii române. Vălul islamic sau elemente ale vestimentației tradiționale indiene sau japoneze sunt prezențe ce nu mai surprind în peisajul citadin bucureștean.

Acestora li se adaugă elementele arhitecturale tradiționale ale diverselor culturi, cu un profund impact vizual la nivelul spațiului construit, ce aduc o importanță contribuție la conturarea, și în București, a acelui „peisaj cosmopolit” specific marilor metropole europene.

În plus, specific pentru capitala României este grefarea acestora peste elementele alogene împrumutate anterior anilor ’90, puternic păstrate încă mai ales în arhitectura urbană. Astfel, în anii ’50 – ’60 ai secolului trecut, odată cu subordonarea

României modelului cultural sovietic, numeroase elemente arhitectonice din acest spațiu au fost implementate și pe malurile Dâmboviței sau în centrele marilor orașe fiind vizibile și astăzi (Casa Presei Libere, inspirată din arhitectura universității „Lomonosov” din Moscova sau clădirile colective din cartierul Bucureștii Noi, inspirate după modelul celor sovietice). Mai târziu, în anii ’80 ai secolului trecut, odată cu deschiderea politică spre comunismul de tip nord-coreean, singurul rămas compatibil cu cel autohton, a fost deschisă calea pătrunderii în arhitectura bucureșteană a elementelor arhitecturale nord-coreene, puternic vizibile atât la Casa

Poporului, cât și de-a lungul întregului ansamblu arhitectural din perimetrul Bd.

Libertății – Bd. Unirii – Piața Unirii – Piața Alba Iulia.

În prezent, cei mai mulți străini din București locuiesc în sectorul II și cu precădere în cartierul Colentina. Chinezii sunt la orice pas, concentrarea acestora fiind legată de activitățile comerciale din complexele Dragonul Roșu, Europa și Niro, care au cunoscut în ultimii ani o puternică dezvoltare. Pornind de la aceste favorabilități de localizare, de la potențialul ridicat de absorbție a produselor chinezești de către piața românească, au fost puse bazele realizării în perimetrul Colentina-Voluntari a proiectului „China Town Romania”, cu capital chinez, ce are în vedere, extindere, în decurs de 6 ani, a zonei comerciale, construirea unui centru de afaceri („China Business Center”)168 și a unui complex rezidențial („China Towers”) format din 12 blocuri de locuințe cu 600 apartamente. Principala problemă care se pune însă la nivelul autorităților de sector este legată de gradul de integrare al acestora. Adesea aceștia invocă că nu cunosc limba română și de aceea nu înțeleg legile din țara noastră.

Eceptând rețelele de tip fast-food.

Clădirea este prevăzută să aibă 16 etaje și un spațiu expozițional permanent de 100 000 mp.

221

Tabloul etnic eterogen al sectorului II este completat de prezența turcilor, a căror concentrare maximă se află în cartierul Pantelimon.

Veniți inițial în București ca să studieze, arabii s-au stabilit în cartierele din vecinătatea complexului studențesc Grozăvești-Regie, deschizându-și aici numeroase afaceri, mai ales în domeniul alimentar, inspirate din bucătăria și tradițiile locale. Drumul Taberei, Crângași, 1 Mai sau Moșilor sunt zonele unde locuiesc majoritatea arabilor din București.

La rândul lor, grecii, cu un nivel mai ridicat al veniturilor, s-au stabilit în cartierele din nordul Capitalei. La polul opus se situează cetățenii de culoare, în marea lor parte cu statut de refugiați din Somalia, R.D. Congo, Nigeria sau Eritrea care s-au localizat în cartierele mai sărace din sudul și estul Capitalei (Șoseaua Giurgiului, respectiv zona Baicului). Majoritatea acestora au locuit sau locuiesc încă în centre speciale.

Personalul străin al ambasadelor, misiunilor diplomatice sau al reprezentanțelor economice completează peisajul etnic cosmopolit al Capitalei. Bibliotecile, școlile169, centrele culturale străine constituie tot atâtea elemente ale globalizării culturale induse de prezența acestora.

Evoluțiile viitoare tind să continue aceste tendințe. Integrarea României în Uniunea Europeană face din țara noastră o destinație atractivă îndeosebi pentru emigranții din țările mai puțin dezvoltate din spațiul extracomunitar. Faptul că legislația românească are încă puține restricții pentru forța de muncă din afara Uniunii Europene tinde să transforme România nu numai într-o destinație pentru imigranți, cât mai ales într-o poartă de intrare a acestora în arealul comunitar.

9.5. Influențe culturale și politice în configurarea stratelor arhitecturale

Capitala României reflectă particularitățile țării: situată într-o zonă cu o populație compact românească în partea sudică a țării, a determinat o organizare specifică a teritoriului, reflectată mai ales prin configurația căilor de comunicație și prin dispunerea celorlaltor orașe cu funcții de metropole regionale.

Deși atestat documentar ca localitate încă de pe vremea domnitorului Vlad Țepeș (1459) iar ca oraș în 1533, Bucureștiul a cunoscut o dezvoltare oscilantă până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, fiind victimă a numeroase hazarde naturale și antropice: prădat și incediat de turci (1554 și 1595), de tătari (1596, 1659 și 1738), epidemii de ciumă (1706, 1718, 1738, 1792, 1812-1813), holeră (1831), foamete

(1660, 1718), incendii (1658, 1719, 1804, 1847), cutremure (1793, 1802, 1838, 1892,

1940 și 1977), inundații (1839) sau războaie (1769-1774, 1787-1791, 1806-1812, 1916 și 1944). Astfel se face că în pofida investirii sale cu statutul de capitală permanentă a Țării Românești în 1659, populația orașului scăzuse de la circa 100 000 loc. în 1640170 la doar jumătate la sfârșitul secolului al XVII-lea171, iar în 1831 aceasta

Numai pentru copii minoritari arabi funcționează în prezent în București șapte școli: trei libaneze și câte una siriană, palestiniană, iordaniană și irakiană (Noile etnii ale Bucureștiului cosmopolit, Adevărul,

ianuarie 2007).

Sursa: Bogdan Bakšić, citat de Ginea, 1996, p. 230

Sursa: Anton Maria del Chiaro, citat de Ghinea, 1996, p. 230

222

era estimată la 58 794 locuitori (Giurescu, 1979). Înlăturarea regimului fanariot în 1821 și instalarea primului domnitor pământean în Țara Românească (Grigore IV Ghica, 1822-1828) a marcat revigorarea funcției politico-administratice a Bucureștiului, cu impact major asupra dezvoltării sale edilitar-urbanistice. În această perioadă are loc pavarea străzilor cu piatră, se construiesc numeroase palate (Ghica, Șuți, Știrbei), se înființează Eforia Spitalelor (1831), Spitalul Filantropia (1839), se construiește un sistem modern pentru acea dată de alimentare cu apă a orașului prin țevi metalice (1844), astfel că în nici trei decenii, populația orașului se dublează, ajungând la 121 734 loc. în 1859.

Unirea Principatelor Române și investirea orașului cu funcția de capitală a acestora în 1862, a avut un impact hotărâtor în desprinderea Bucureștiului la vârful ierarhiei urbane, evoluția sa demografică înregistrînd un ritm constant ascendent: 177.646 loc în preajma războiului de independență (1878); 184 488 loc în 1889; 282.078 loc în 1899172, ajungând la recensământul din 30 decembrie 1912 la 341.321 loc. Concomitent, indicele de hipertrofiere în raport de cel de-al doilea oraș (Iași) înregistrează o creștere spectaculoasă de la 1,21 în 1831 la 4,27 în 1912. Creșterea demografică, asociată cu dezvoltarea urbanistică a determinat realizarea, în această perioadă a primului plan topografic (Fig. 26).

Fig. 26. Primul plan topografic al Bucureștiului (1846)

Reproducere după Planul director de sistematizare al Municipiului București. Memoriu justificativ, 1934

Dacă până în deceniile VI-VII ale secolului al XIX-lea orașul purta încă o pronunțată fizionomie rurală, în care circulația vitelor pe străzile centrale era un fapt obișnuit (Fig. 27), noul său statut de capitală și independența din 1877 s-au reflectat sub toate aspectele, antrenând nu numai creșteri demografice semnificative, ci și o dezvoltare susținută în plan edilitar și urbanistic, conformă cu funcția sa de capitală a unui stat european suveran.

172 Estimări, sursa Ghinea, 1996, p. 239

223

Fig. 27. Circulația în zona centrală a Bucureștiului riverană Dâmboviței (1877)

Reproducere după Planul director de sistematizare al Municipiului București. Memoriu justificativ, 1934

Au fost trasate și pavate noi străzi, s-a accentuat construirea clădirilor de zid și a unor edificii impunătoare (Universitatea și Gara Filaret – 1869, Gara de Nord – 1872, Foișorul de Foc – 1883, Ateneul Român – 1886, Palatul de Justiție și Biblioteca Centrală Universitară – 1895, Palatul Ministerului Agriculturii – 1896, Palatul CEC,

Palatul Poștelor173 și Palatul Cantacuzino 174 – 1900, Palatul Primăriei – 1910 etc.), s-au amenajat noi piețe și grădini publice, a fost introdus iluminatul public cu gaz (1871)175 și iluminatul electric (1882), a fost introdus transportul în comun (tramvaiul cu cai, 1894), iar în perioada 1880-1882 au fost realizate ample lucrări de rectificare, modernizare și adâncire a cursului Dâmboviței, construindu-se o rețea vastă de poduri și canale și evitându-se astfel efectele inundațiilor și epidemiilor.

Dezvoltarea edilitar-urbanistică s-a corelat cu creșterea populației și cu extinderea fondului construit (Tab. 24).

Sursa: Planul director de sistematizare al Municipiului București (1934)

Azi Muzeul Național de Istorie al României

Azi Muzeul George Enescu

După ce în mai 1857 a fost introdus iluminatul cu petrol lampant, Bucureștiul fiind primul oraș din lume care a folosit petrolul lampant pentru iluminatul public

224

Între recensămintele din 1912 și 1930 a avut loc practic o nouă dublare a populației, aceasta ajungând la 639 040 loc, iar gradul de hipertrofie față de orașul situat pe locul secund a crescut de la 4,27 la 6,21. Concomitent, suprafața fondului construit a crescut de la 2 714 ha în 1894 la 3741 ha în 1935, în special datorită migrațiilor spre capitală din timpul Primului Război Mondial. Tot în această perioadă au apărut și primele legi de sistematizare în dorința limitării unei dezvoltări haotice a intravilanului (Legea pentru mărginirea Bucureștilor–1895 și Legea de organizare a Municipiului București–1926).

Cu toate acestea, fondul construit se caracteriza printr-o dispunere haotică, arealele construite întinzându-se tentacular în perimetrele marginale ale intravilanului

și alternând cu vaste spații cu utilizare agricolă.

Dezvoltarea industrială asociată cu infuzia de capital vest-european și nord american ce a caracterizat perioada interbelică, a favorizat importul modelului arhitectural nord-american, care, în condițiile puternicii dezvoltări industriale și edilitar-urbanistice ce a caracterizat S.U.A. la începutul secolului al XX-lea, a fost adoptat și de marile orașe europene. La nivelul țesutului urban al capitalei României, acest model arhitectural s-a concretizat prin flancarea marilor artere de circulație din centrul capitalei (Calea Victoriei, Magheru) cu clădiri de tip bloc, cu regim ridicat de înălțime pentru vremea respectivă (în general, P+10) (Fig. 28). Reprezentativ pentru acest model arhitectural la nivelul Bucureștiului rămâne Palatul Telefoanelor, construit între anii 1932-1933.

a. b. c.

Fig. 28. Clădiri reprezentative pentru modelul arhitectural nord-american de la începutul secolului XX

a., b. Bulevardul Magheru, c. Calea Victoriei (în fundal, Paltul Telefoanelor).

Reproducere după Planul director de sistematizare al Municipiului București. Memoriu justificativ, 1934

Discontinuitatea politico-ideologică ce a însoțit sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, reflectată în toate palierele vieții economico-sociale s-a concretizat la nivelul fondului construit prin implantarea, adesea brutală, a unui alt model arhitectural străin, cel de tip sovieto-stalinist. Procesul a fost favorizat și de distrugerile provocate ca urmare a cutremurului din 10 noiembrie 1940 și a

225

bombardamentelor aviației anglo-americane din aprilie și iulie 1944 și a celei germane din 24 august 1944.

Dezvoltarea planificată, subordonată factorului politic, controlul statului asupra mijloacelor de producție și de schimb, orientarea către o dezvoltare egalitaristă a tuturor unităților administrativ-teritoriale, fără a se ține seama de potențialul diferit al acestora și de specificul fiecăreia, frânarea creșterii metropolelor prin limitarea migrațiilor, dezvoltarea agriculturii pe baze colectiviste, strânsa corelare a producției acestor state cu nevoile economice și militare ale „fratelui mai mare”, autarhia și ruptura de Occident și programele ambițioase de dezvoltare și modernizare economico-socială au constituit fundamentele unei geografii originale care a individualizat și continuă încă să diferențieze țările din Estul Europei.

„Exportul ideologic” s-a reflectat deopotrivă în plan politic, econonomic, social, instituțional, cultural, psihologic, dar și arhitectural. Orașele din întreg acest spațiu converg spre o fizionomie uniformă determinată pe de o parte de uniformitatea periferiilor, constituite din mari clădiri din prefabricate, inspirate după modelul orașelor sovietice iar pe de altă parte de implantarea unor construcții monumentale în stil sovietic. Casa Scânteii176, construită între anii 1952 și 1957, destinată publicării „presei de stat” și în special a cotidianului „Scânteia” al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, este emblematică pentru acest model arhitectural.

Consistența acestui strat arhitectural este însă mult mai evidentă la nivel rezidențial, în această perioadă conturându-se marea zonă rezidențială a Bucureștiului, alcătuită din mari ansambluri de clădiri de tip bloc, începând cu blocurile de tip muncitoresc din cartierul Ferentari și casele tip din Cartierul Bucureștii Noi și continuând cu noile cartiere-dormitor Titan, Drumul Taberei, Berceni, Colentina, Pantelimon, Militari sau cu ansamblurile de locuit din permetrul unor mari artere de circulație: Mihai Bravu, Ștefan cel Mare, Grivița, Rahova,

Giurgiului etc (Fig. 29).

a. b. c.

Fig. 29. Blocuri de locuințe de tip sovieto-stalinist (construite în anii 1950-1960)

a. Chișinău, b. București, c. Galați

Concomitent, populația înregistrează un ritm accentuat de creștere, de la

992.536 loc în 1941 și 1 041 807 loc în 1948, la peste 2 milioane de locuitori în anii

’80, însă gradul de hipertrofie în raport de cel de-al doilea oraș, care atinsese valoarea maximă (8,83) la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, începe să se diminueze.

176 În prezent, Casa Presei Libere.

226

Tendințele de reformare a sistemului politic comunist care au marcat deceniul al optulea ai secolului trecut, au determinat o deschidere politică a Bucureștiului spre comunismul de tip nord-coreean, singurul rămas compatibil cu cel autohton. Extrapolată în plan arhitectural, această tendință s-a concretizat prin pătrunderea în arhitectura bucureșteană a unor elemente arhitecturale nord-coreene, puternic vizibile în întregul perimetru arhitectural cuprins între bulevardele Libertății, Unirii și Piața Piața Alba Iulia. Locul central în cadrul acestui mare ansamblu arhitectural este deținut de Palatul Parlamentului (Fig. 30), a cărei construcție a început în 1983, nefiind finalizată nici până în prezent. Suprafața construită (330 000 m2) o situează pe

locul II în Cartea Recordurilor după clădirea Pentagonului la capitolul Clădiri administrative, iar din punct de vedere al volumului177, cu cei 2 550 000 m3 ai săi se

situează pe locul III în lume după clădirea de asamblare a rachetelor spațiale de la Cape Carnaveral din Florida și după piramida lui Quetzalcoatl din Mexic178. Clădirea are aproximativ 1 000 de încăperi, dintre care 440 birouri, peste 30 de săli și saloane, restaurante, restul fiind camere de deservire.

Fig. 30. Palatul Parlamentului, clădire reprezentativă pentru modelul arhitectural nord-coreean

Falia politico-ideologică ce a marcat prăbușirea sistemului politic comunist în

1989 s-a reflectat, firesc, în plan arhitectural, prin abandonarea modelului nord-coreean și reorientarea către arhitectura nord-americană contemporană. Cu alte cuvinte, ultimul deceniu al secolului trecut s-a caracterizat prin globalizarea modelului arhitectural nord-american, ca reflex al dispariției barierelor ideologice,

România înscriindu-se în acest amplu proces. Au fost construite clădiri din beton și sticlă în special cu funcții de servicii (sedii de bănci, birouri, hotele), similare celor din marile metropole nord-americane, europene și asiatice, adaptate însă unui nivel de înălțime mult mai redus, datorită riscului seismic la care este expusă capitala

României (Fig. 31).

In paralel cu dezvoltarea fondului construit ca reflex al globalizării și a localizării unor investiții străine directe179, se manifestă și un fenomen de segregare a

Dimensiunile clădirii sunt: lungime – 270 m, lățime – 245 m, înălțime (peste cota 0) – 86 m, adâncime (sub nivelul solului)-14 m, iar suprafața construită la sol este de 66.000 m2.

Sursa: www.wikipedia.com

Bucureștiul concentrează circa 60% din totalul investițiilor străine directe din România.

227

spațiului urban, fenomen ce pare să aibă cel puțin două componente distincte: una etnică și alta socială.

Fig. 31. Modelul arhitectural nord-american contemporan în București

Dacă componenta etnică a fost deja prezentată la secțiunea anterioară a lucrării, cea socială are la bază segregarea financiară. Apar astfel comunități cu probleme sociale grave, șomaj, infrastructură tehnico-edilitară deficitară, nivel ridicat al infracționalității etc. La polul opus, populația cu venituri ridicate tinde să migreze către periurban, favorizând dezvoltarea comunităților închise (gated comunities) ce aparțin elitelor cu venituri importante, care își permit să creeze spații edilitare de calitate superioară și să se separe de restul populației. Specifice la început unor zone din nordul capitalei (Pipera, Primăverii, Tei, Băneasa, Snagov) (Fig. 32), datorită unei infrastructuri preexistente, de dinainte de 1990 (concentrarea mare a sediilor de ambasade și misiuni diplomatice, cu zonele rezidențiale și de servicii aferente ce au atras dezvoltarea unor servicii super-specializate, adresate unei clientele cu venituri ridicate) acest tip de comunități s-au dezvoltat ulterior și în alte zone ale capitalei, sub forma unor noi proiecte de ansambluri imobiliare.

Fig. 32. Comunități închise în cartierul Pipera

Astfel configurat, peisajul urban actual al capitalei României este rezultanta unor influențe multiple, ale căror impact s-a concretizat de-a lungul timpului, cu intensități și perioade de interacțiune variabile. În acest complex proces de interacțiuni, factorul politic este cel determinant: fie că acționează direct, prin „importul” unor modele arhitecturale alohtone, la modă într-o anumită perioadă istorică, ca parte integrantă a unei alternative de dezvoltare coordonată politic cu impact complex în plan economic și social (modelul arhitectural sovietic, cel nord-coreean etc), fie că inserția sa se realizează indirect, prin intermediul unor comunități de imigranți, veniți din rațiuni politice (refugiați politici) sau economice (și în acest caz, factorul economic este tributar celui politic, evoluțiile economice fiind o consecință a circumstanțelor politice).

228

Anexă : GLOBALIZAREA PRIN COLONIZĂRILE EUROPENE

229

230

231

232

233

Lista figurilor

234

BIBLIOGRAFIE

Albrow, M., King, E. (1990), Globalization, Kowledge and Society, Sage, London Amin, S. (1997), Capitalism in Age of Globalisation, London, Zed Books Anghelescu, Nadia (1993), Introducere în Islam, Ed. Enciclopedică, București

Appadurai, A. (1990), Disjuncture and difference in the global cultural economy, în Theory, Culture and Society, 7 (2/3), pp. 295-310

Appadurai, A. (1996), Modernity al Large: Cultural Dimensions of Globalization, University of Minnesota Press, Minneapolis

Arizpe, L. (1996), The Cultural dimension of global change: an anthropological approach, UNESCO, Paris

Axford, B. (1995), The Global System: Economics, Politics and Culture, Cambridge, Polity Press

Babeți, Adriana, Ungureanu, C., coord. (1997), Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii, Ed. Polirom, Iași

Balaam, D. N., Veseth, M. (1996), Introduction to international political economy, Upper Saddle River, Pretince Hall

Badrus, Gh, Rădăceanu, E. (1999), Globalitate și management, Ed. All Beck, Becurești

Bairoch, P., Kouzul-Wright, R. (1996), Globalization Myths: Some Historical Reflections on Integration, Industrialization and Growth in the World Economy, Discussion Paper, 113

Barber, B. (2000), Jihad vs. McWorld, în Lechner, F. J., Boli, J., eds. The Globalization Reader, Blackwell Publishers

Bari, I. C. (2003), Probleme globale contemporane, Ed. Economică, București

Barnet, R., Cavanagh, J. (1996), Homogenization of global culture, în vol. The Case against the Global Economy and for a Turn toward the Local, Jerry Mander & Edward Goldsmith (eds), Sierra Club Books, San Francisco, pp. 71-77

Barré, A. (1994), Frontières artificielles et circulation en Europe, în Hommes et Terres du Nord, 2-3, pp. 71-81

Batchvarov, M. (1998), Les fonctions changeantes des frontires bulgares, în Revue Géographique de l’Est, XXXVIII, 4, pp. 151-157

Batson, C. D., Schoenrade, P., Ventis, W. (1993), Religion and the individual: a social-psychological perspective, New York, Oxford University

Bauman, Z. (1999), Globalizarea și efectele ei sociale, Ed. Antet, București

Bădălan, E. (2001), Securitatea României. Actualitate și perspectivă, Ed. Militară, București

Bădescu, I., Dungaciu, D., colab. (1995), Sociologia și geopolitica frontierei, I-II, Ed. Floarea Albastră, București

Beauregard, R. (1995), Theorizing the global-local connection, în vol. World Cities in a World System, Cambridge University Press, Cambridge, pp. 232-248.

Bécart, A., Brodaty, S. (1998), La coopération transfrontalière et le dévelopement local, în Hommes et Terres du Nord, 1, pp. 35-43

Béthemont, J., Breuil, J. (1991), Les Etats-Unis, une géographie thematique, Masson, Paris Bernoist, Alain de (1986), Europe, Tiers Monde – Même Combat, Editions Robert Laffont, Paris Beyer, P. (1994), Religion and Globalization, London, Sage

Bidilean, V. (2000), Uniunea Europeană, Instituții, Politici, Activități, Ed. Agroprint, Timișoara

Bird, J., Curtis, B., Putnam, T., Robertson, R., Tickner, L. (1993), Mapping the futures: Local Cultures, Global Change, Routledge, London

Bissondath, N. (1994), Selling Illusions: The Cult of Multiculturalism, Penguin, Toronto

Boar, N. (1999), Regiunile transfrontaliere și Europa postcomunistă, în Revista Română de Geografie Politică, I, 1, 1999, pp. 102-104

Bodocan, V. (1991), Contiguitatea geografică și conflictele internaționale, în Studia Universitatis

Babeș-Bolyai, Geografie, XXXVI, 2, Cluj-Napoca, pp. 81-84

Bodocan, V. (1997), Geografie politică, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

Bogomilova, Nonka, (1999), Instrumentalizarea etnică a religiei în sud-estul Europei, în Altera, 10,

Târgu Mureș

235

Boniface, P. (1999), Valori permanente, valori de ocazie. Pericolul proliferării statelor, în „Timpul în 7 zile”, 26 ian.-1 febr., p. 15-16

Bonnet, J. (2000), Marile metropole mondiale, Institutul European, București

Bonneville, M., Buisson, M. A., Commerçon, N., Rousier, N. (1992), Villes européennes et internationalisation, Imprimerie BOSC Fières, Lyon

Boudon, R., Besnard, Ph., Cherkaoui, M., Lécuyer, B. P., coord. (1996), Larousse. Dicționar de sociologie, Ed. Univers Enciclopedic, București

Boyer, J. C. (1996), La frontière entre protestantisme et catholicisme en Europe, în Annales de Géographie, CV, 588, pp. 119-140

Braudel, F. (1994), Gramatica civilizațiilor, I-II, Ed. Meridiane, București

Bret, B. (1996), Les inegalités: Une question de géographie politique, în L’Information Géographique,

60, pp. 10-19

Bretherton, C., Ponton, G. (1996), Global Politics: An Introduction, Blackwell, Oxford

Breton, R. (1987), Ethnogenèse et poligenèse des ethnies et des Etats, în Annales de Géographie, pp. 742-744

Breton, R. (1989), L’art de tracer les frontières, în Annales de Géographie, pp. 102-103

Breton, R. (1991), Les discordances entre frontières politiques et limites d’aires linguistiques dans la C.E.E., Cultures et espaces transfrontaliers, în Revue Géographique de l’Est, XXXI, 2, pp. 99-103

Breuilly, J. (1993), Nationalism and State, Manchester University Press, Manchester

Brown, L. R. (coord.) (1988-2000), Probleme globale ale omenirii, I-VI, Starea Lumii, 1984-1996, Ed.

Tehnică, București

Brown, L. R., Lenssen, N., Kane, H. (1997), Semne vitale 1996, Ed. Tehnică, București

Buchet, C. (1998), Religie și putere în relațiile internaționale contemporane, Ed. Didactică și Pedagogică, București.

Buell, F. (1994), National Culture and the New Global System, John Hopkins University Press, London Burdack, J., Grimm, F. D., Paul, L. (1998), The political geography of current East-West relation, în

Beiträge zur regionalen geographie, 47, Institut für Länderkunde, Leipzig Burton, J. (1972), World Society, Cambridge University Press, Cambridge

Buzan, B. (2000), Popoarele, statele și teama. O agendă pentru studii de securitate internațională în epoca de după războiul rece, Ed. Cartier, București, Chișinău

Buzducea, D. (2001), Globalizarea. Structuri paradigmatice moderne, Ed. Ars Docendi, București

Bzerzinski, Z. (2000), Marea tablă de șah. Supremația americană și imperativele sale geostrategice, Ed.

Univers Enciclopedic, București

Campanella, M. L. (1993), The Effects of Globalisation and Turbulence on Policy-Making Process, în Government and Opposition, 28, 2, pp. 190-205

Castells, M. (1996), The Rise of the Network Society, I, The Information Age: Economy, Society and Culture, Cambridge and Oxford, Blackwells

Cernescu, E. M. (1992), Geopolitica – reflecții geografice, în Terra, 1-2, pp. 107-111

Châtelet, F., Pisier, Evelyne (1994), Concepțiile politice ale secolului XX, Ed. Humanitas, București Chauprade, A., Thual, F. (1999), Dictionnaire de géopolitique, Ed. Ellypses, Paris

Chipea, F. (2001), Schimbări în comportamentele și instituțiile culturale în România în perioada tranziției, în Revista Română de Geografie Politică, II, 2, 2000, pp. 117-135

Ciechocinska, Maria (1993), L’evolution de la notion de région en Europe Centrale et Orientale, în Espaces et Sociétes, 70-71, Ed. Harmattan, Paris, pp. 93-112

Claval, P. (1968), Regions, nations, grands espaces, Marie-Therese Genin, Paris Claval, P. (1978), L’Espace et pouvoir, Presses Universitaires de France, Paris Claval, P. (1981), La logique des villes, Librairies Techniques, Paris

Claval, P. (1991), Cultures et régions transfrontaliers en Europe à l’aube du marche unique, Culture et espaces transfrontaliers, în Révue Géographique de l’Est, 2, pp. 55-88

Claval, P. (1994), Géopolitique et géostrategie. La pensée politique, l’éspace et le territoire au XX-e siecle, Ed. Nathan, Paris

Claval, P. (1995), Géographie culturelle, Nathan–Université, Paris

Cohen, D. (1998), Bogăția lumii, sărăcia națiunilor, Eurosong Book, București

Cordellier, S. (coord.), Mondializarea dincolo de mituri, Ed. Trei, București

236

Crenshaw, M., Pimlott, J. (1996), Encyclopedia of world terrorism, Armonk, New York Crystal, D. (1997), English as a Global Language, Cambridge University Press, Cambridge

De Weyer, R. van (2001), Islamul și Occidentul. O nouă ordine politică și religioasă după 11 septembrie, Ed. Allfa, București

Deică, P. (1997), De la lumea bipolară la cea pluripolară. Considerații geopolitice, în Comunicări de

Geografie, I, Ed. Universității București, pp. 95-98

Deică, P. (2000), Sensul geopolitic al Bazinului Carpatic, în Comunicări de Geografie, IV, Ed. Universității București, pp. 371-376

Deică, P. (2000), Transnistria în jocul geopolitic al Rusiei, în Revista Română de Geografie Politică, II, 1, Ed. Universității din Oradea, pp. 45-52

Ditter, J. G., Holz, Jeanne-Marie, Lepesant, G., Sanguin, A. L., Schulz, J. (1997), Récomposition de l’ Europe Médiane, Ed. Sedes, Paris

Di Meo, Guy (1995), Les nouvelles contradictions du territoire, în Revue Géographique de Lyon, 70, 2, pp. 169-175

Dobrescu, P. (2003), Geopolitica, Ed. Comunicare ro, București

Dogan, M. (1993), Cum să comparăm națiunile, Ed. Alternativă, București

Dricken, P. (1986), Global Shift: Industrial Change in a Turbulent World, Harper and Row, London Drimba, O. (1996), Incursiuni în civilizația omenirii, I-II, Casa de Editură Excelsior – Multi Press,

București

Duby, G. (1995), Atlas historique. L’histoire du monde en 334 cartes, Ed. Larousse, Paris

Dufour, J. L. (2002), Crizele internaționale. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Ed. Corint,

Geopolitică și Geostrategie, 7, București

Dumitrescu, S. (1999), Economie mondială, Ed. Economică, București

Dunning, J. (1993), Multinational Companies and the Global Economy, Addison-Wesley, Readina, Massachusetts

Dupuy, C., Mirelli, Ch., Savary, J. (1996), Atlas mondial des multionales, La Documentation Française, 2, Ed. Reclus, Montpellier

Durand, M. F., Levy, J., Retaille, D. (1993), Le Monde: espaces et systèmes, Presses de la Fondation Nationale des Sciences Politiques&Dalloz, Paris

Eco, U. (2000), Globalizarea și morala, în l’Espresso, preluat în Globul, Fundația Rompress, 24.03.2000 Eliade, M. (1983), Istoria ideilor și credințelor religioase, Ed. Știițifică și Enciclopedică, București

Eliade, M., Culianu, P. (1996), Dicționar al religiilor, Ed. Humanitas, București, pp. 163-180

Erdeli, G., Cândea, Melinda, Braghină, C., Costachie, S., Zamfir, Daniela (1999), Dicționar de geografie umană, Ed. Corint, București

Erdeli, G., Braghină, C., Frăsineanu, D. (2000), Geografie economică mondială, Ed. Fundației România de Mâine, București

Fall, Y. K. (1998), Culture, Ethnics and Globalization, World culture report, UNESCO, Paris

Fejtö, F. (1997), La fin des democraties populaires. Les chemins du post-communisme, Ed. du Seuil, Paris

Featherstone, M. (edt.) (1990), Global Culture, Sage, London

Featherstone, M. (1995), Undoing Culture: Globalization, Post-modernism and Identity, Sage, London Ferguson, M. (1992), The Mythology about Globalisation, în European Journal of Communication, 7,

pp. 69-93

Folea, T., Voican, Anca, Moraru, D. (2004), Bin Laden – inamicul numărul 1, în Clipa 2000, nr. III Fourcher, M., coord. (1993), Fragments d’Europe, Ed. Fayard, Paris

Fourcher, M., coord. (1999), Géopolitique du Danube, Perspectives strategiques, Ed. Ellipses, Paris Fourcher, M. (2000), La République européenne, Frontières, Ed. Belin, Paris

Friedman, J. (1994), Cultural Identity and Global Process, Sage, London Frobenius, L. (1982), Cultura Africii, I-II, Ed. Meridiane, București

Gardels, N. (1997), The Changing Global Order: World Leaders Reflect, Malden, Massachusetts Gaunard, Marie-France (1999), La recomposition territoriale des zones frontalières en Pologne par la

mise en place d’Eurorégions, în Bulletin de l’Association de Géographie Français, 76, 4, pp. 429-442

Gerber, H. (1988), Islam, guerilla war, and revolution – a study in comparative social history, Rienner, Boulder

237

Giddens, A. (1990), The Consequences of Modernity, Cambridge, Polity Press Girardet, R. (1997), Mituri și mitologii politice, Institutul European, Iași

Ginet, P. (1999), Gouvernances urbaines et discontinuités spatiales: approche geostratégique de quelque dynamiques de métropolisation au sein de l’euroregion, în Bulletin de l’Association de

Géographie Français, 76, 4, pp. 412-420

Giurescu, C. C. (1979), Istoria Bucureștilor, ed. a II-a, Edit. Sport-Turism, București

Giurcăneanu, C. (1983), Statele pe harta lumii, Ed. Politică, București

Glassner, M. I. (1993), Political Geography, John Willey&Sons, New York

Goldblatt, D. (1995), The paradox of power: globalisation and national government, Demos, 7, pp. 28-29

Gore, Al (1995), Pământul în cumpănă. Ecologia și spiritul uman, în Probleme Globale ale Omenirii,

Ed. Tehnică, București

Gonin, P. (1994), Régions frontalières et dévelopement endogène: de nouveaux territoires en construction au sein de l’ Union Européenne, în Hommes et Terres du Nord, 2-3, pp. 61-70

Gordimer, Nadine (1998), La mondialisation et la culture, vivre sur un territoire sans frontières, în Coopération Sud, 2, PNUD, New York

Grimm, F. D. (1998), Changes in the hierarchy of Romanian towns, in vol. Romania: migration, socio-economic transformationad perspectives of regional development, în Südosteuropa-Gesellschaft, München

Groza, O. (1999-2000), Polarisation territoriale et organization administrative en Roumanie. Le chaînon manquant: le niveau régional, în Revue Roumaine de Géographie, 43-44, Ed. Academiei

Române, București, pp. 19-34

Gruber, K. (1999), Regionalism, state naționale, integrare europeană: perspective vest-europene și central-europene, în Altera, 10, Târgu Mureș, pp. 54-75

Guichonnet, P., Raffestein, C. (1974), Géographie des frontieres, Presses Universitaires de France, Paris Guillochon, B. (2003), Globalizarea. o singură planetă, proiecte divergente, Enciclopedia Rao,

București

Hadjiev, K. S. (2000), Introducere în geopolitică, Logos, Moscova

Hamelink, C. J. (1993), Globalism and national sovereignty, în Nordenstreng, K., Schiller H. I. (eds).

Beyond national sovereignity: international communications in the 1990s, Norwood, Ablex Hannerz, U. (1997), Scenarios for peripheral cultures, în vol. Culture, Globalization and the World-

System: Contemporary Conditions for the Representations of Identity, Anthony D. King (ed.), University of Minnesota Press, Minneapolis, pp. 107-128

Harvey, D. (1989), The Condition of Postmodernity, Basil Blackwel, Oxford

Hau, M. (1989), Industrialisation et facteur culturel: le cas de l’Alsace, Régions d’Europe, în Révue Géographique de l’Est, 2, pp. 129-137

Held, D. (1991), Democracy and Globalization, Alternatives, 16, pp. 201-208

Held, D. (1995), Democracy and the Global Order: From the Modern State to Cosmopolitan Governance, Polity, Cambridge

Held, D., McGrew, Goldbladd, D., Perraton, J. (2004), Transformări globale. Politică, economie și cultură, Ed. Polirom, Iași

Hellier, P. (1998), Evil Empire: The Dark Side of Globalization, Chimo Media, Toronto

Hettne, B. (1995), Introduction: the international political economy of transformation, în Hettne B., International political economy: understanding global disorder, Cape Town: Sapes

Hirst, P., Thompson, G. (2002), Globalizarea sub semnul întrebării, Economia internațională și posibilități de guvernare, Ed. Trei, București

Hoerner, J. M. (1993), Autour de la fonction sociale de la frontière, în Espaces et Sociéres, 70-71, Ed. Harmattan, Paris, pp. 157-164

Holmn, H. (1997), Limits to Globalization, în European Review, 5, 1

Horga, I. (2000), Histoires alternatives. Les concepts d’équilibre, de Concert et d’Integration européenne entre mythe et realité, în Revista Română de Geografie Politică, II, 1, 2000, pp. 91-103

Horga, I. (2001), Perspective historique sur les structures régionales et fonctionnelles en Roumanie, în

Revista Română de Geografie Politică, II, 2, 2000, pp. 55-72

238

Horváth G. (edt) (2000), Regions and Cities in the Global World. Essays in Honour of György Enyedi, Centre for Regional Studies, Pécs

Hosbawm, E. J. (1997), Națiuni și naționalism, din 1780 până în prezent. Program, mit, realitate, Ed.

Arc, Chișinău

Hotea, D. (2007), Conflicte rasiale. O perspectivă geopolitică a lumii în care trăim, Ed. Top Form,

București

Huntington, S. P. (1998), Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet, București Iacob, Gh. (1997), Considerații geo-istorice și politice privind prezența românilor pe teritoriul fostului

imperiu rus (țarist și sovietic), în Buletin Geografic, I, 1, pp. 13-22

Ianoș, I. (1998), The influence of economic and regional policies on migration in Romania, în vol. Romania: migration, socio-economic transformationad perspectives of regional development, Südosteuropa-Gesellschaft, München

Ianoș, I. (2001), Towards an Analysis Methodology of the Conflict Potential Areas, Starting from Romanian Realities, în Revista Română de Geografie Politică, II, 2, 2000, pp. 5-15

Ianoș, I. (2006), Globalizarea localului și localizarea globalului, Geovalahia, 1, pp. 120-126

Ianoș, I. (2004), Dinamica urbană. Aplicații la orașul și sistemul urban românesc, Ed. Tehnică, București

Ianoș, I., Iacob Gh. (1989), Câmpiile Terrei, Ed. Albatros, București

Ianoș, I., Humeau, J. B. (2000), Teoria sistemelor de așezări umane, Ed. Tehnică, București

Ianoș, I., Pumain Denise, Racine J.-B. (edt) (2000), Integrated Urban System and Sustainability of Urban Life, Ed. Tehnică, București

Ianoș, I., Heller, W. (2006), Spațiu, economie și sisteme de așezări, Ed. Tehnică, București Ilieș, Al. (1999), Elemente de geografie politică, Ed. Universității din Oradea, Oradea

Iliescu, I. (1996), Probleme globale. Creativitate, Ed. Tehnică, București

Iordan, P. (1998), Central and nation state in Eastern Europe as obstacles for European Integration, în vol. The political geography of current East-West relations, Institut für Landerkünde, Leipzig

Iordan, P. (1998), Regionalization and Descentralization in Romania – opportunites and obstacles, în vol. Romania: Migration Socio-Economic, Transformation and Perspectives of Regional Development, Sudosteuropa Studie, 62, München

Iulian, G. (1997), Geopolitica și sociologia integrării europene. Teorii și doctrine, în Euxin, Revistă de sociologie, geopolitică și geoistorie, ISOGEP, 1-2, București, pp. 133-144

Jacka, E. (1992), Continental shift: globalization and culture, Double Bay, LCP

James, P. (1991), One-Dimensional Theory? Anthony Giddeens and the state of Nation, în Arene, 95 Janke, P. (1992), Terrorism and democracy – some contemporany cases, Basingstoke, McMilian Johnston, R. J. (1980), Political Geography without Politics, în Progress in Human Geography, 4 Juillard, E. (1976), Pour une logique des divisions régionales en Europe Occidentale, în Révue

Géographique de l’Est, XVI, 3-4, pp. 103-120

Kearney, M. (1995), The local and the global – the anthropology of globalization and transnationalism, Annual Review of Anthropology, 24, pp. 547-565

Kegley, C. W., Wittkopf, E. R. (1995), World Politics: Trend and Transformation, St. Martin’s Press,

New York

Kidron, M., Segal, R. (1981), Atlas enciclopedique du monde, Ed. Calman-Levy, Paris King, A. (1990), Global Cities, Routledge, London

Kissinger, H. (2002), Diplomația, Ed. All, București

Kleischmager, R. (1998), Réflexion sur les frontières étatiques intérieures de l’Union Européenne, în

Revue Géographique de l’Est, XXXVIII, 4, pp. 145-150

Kregel, J. (1997), Some Risk and Implications of Financial Globalization for National Policy Automony, UNCTAD Review

Knight, D. B. (1982), Identity and Territory: Geographical Perspective on Nationalism, în Annals of the Association of American Geographers, 72

Kozul-Wright, P., Rowthorn, R. (edt) (1997), Transnational Corporations and the Global Economy, Macmillan, London

Labasse, J. (1991), L’ Europe des régions, Géographes-Flammarion, Paris Labrousse, A. (2004), Geopolitica drogurilor, Ideea Europeană, București

Lacoste, Y., coord. (1995), Dictionnaire du géopolitique, Ed. Flammarion, Paris

239

Lacoste, Y. (2003), Apa. Bătălia pentu viață, Enciclopedia Rao, București

Lavroff, D. G. (1998), Histoire des idées politiques depuis le XIX-e siècle, Ed. Dalloz, Paris Lechner, F. J., Boli, J. (eds) (2000), The Globalization Reader, Blackwell Publishers, U.K.

Loyer, B. (1997), Nationalismes en Pays Basque, în Bulletin de l’Association de Géographes Français,

74, 2, pp. 136-145

Maghidovici, I. P. (1959), Istoria descoperirilor geografice, Ed. Științifică, București

Malița, M. (1998), Zece mii de culturi, o singură civilizație: spre geomodernitatea secolului XXI, Ed.

Nemira, București

Marshall, D. D. (1993), The Future of Trade Unions: a Global Challenge, Cave Hill, University of the West Indies, Barbados

Massoulié F. (2003), Conflictele din Orientul Mijlociu, Ed. All, București

Matei, Elena (2007), Ecosistemele umane. O abordare din perspectivă geografică, Ed. Universitară, București.

Matei, H. C., Neguț, S., Nicolae, I., Șteflea, N. (2005), Statele Lumii, Ed. Științifică și Enciclopedică, București

McGrew, A. G. (1992), Conceptualizing Global Politics, în McGrew, A. G., Lewis, P. G. (eds),

Globalization and the Nation State, pp. 1-30

McLean, L. (coord) (2002), Oxford. Dicționar de Politică, Ed. Univers Enciclopedic, București

McLuhan, M. (1964), Understanding Media, London, Routledge

McLuhan, M. (1975), Galaxia Gutenberg, Ed. Politică, București

Mérad, A. (2003), Islamul contemporan, Ed. Corint, Microsinteze, 53, București Mellor, R. E. M. (1989), Nation, State and Territory, Routledge, London&New York Mesarovic, M., Pestel, E. (1975), Omenirea la răspântie, Ed. Politică, București Minc, A. (1993), Le Nouvea Moyen Age, Ed. Gallimard, Paris

Moldovan, R., Moțu, I. (2001), Belgia și noua președinție a Uniunii Europene, în Integrarea, I, 2, pp. 7 Moldoveanu, M. (1998), Spațiile euromediteraneean și Dunăre-Marea Neagră în strategia cooperării la

scară regională și globală, în Conjunctura economiei mondiale, IEN, București Mowlana, H. (1998), La mondialisation des médias, în Cooperation Sud, 2, PNUD, New York Naisbitt, J., Aburdene, P. (1993), Megatendințe, Ed. Humanitas, București

Nayar, D. (1995), Globalization: The Past in our Present, Address to 78-th Annual Conference of the Indian Economic Association

Negoescu, B., Vlăsceanu, Gh. (1998), Geografie economică mondială, Ed. Teora, București Neguț, S. (2005), Introducere în Geopolitică, Ed. Meteor Press, București.

Neguț, S. (2008), Geopolitica, universul puterii, Ed. Meteor Press, București

Niculescu, I. (1997), Geopolitica – un nou început?, în Euxin, Revistă de sociologie, geopolitică și geoistorie, 1-2, ISOGEP, București, pp. 89-94

Nijman, J. (1996), Breaking the rules: Miami in the urban hierarchy, în Urban Geography, 17, 1, pp. 5-22

Nouschi, M. (2002), Mic atlas istoric al secolului XX, Ed. Polirom, Iași Novak M. (1993), The Catolic Ethnic and the Spirit of Capitalism, Free Press

Ohiorhenuan, J. F. (1998), Le Sud dans une ere de mondialisation, în Coopération Sud, 2, PNUD, New York

Olvera, D. (1996), Les effects de frontière, une barriere à la compréhension des échanges internationaux, în L’Espace Géographique, pp. 193-202

O’Hara, Devereaux, M., Johansen, R. (1994), Globalwork: bridging distance, culture and time, San Francisco: Jossey-Bass

O’Loughlin, J. (1994), Dictionary of Geopolitics, Greenwood Press, London

O’Reagan, T. (1992), The international, the regional and local: Holywood’s new and declining audiences, în Jacka, E., Continental ahift: globalization and culture, Double Bay: LCP

O’Sullivan, T., Hartley, J., Saunders, D., Montgromerey, M. (2001), Concepte fundamentale din științele comunicării și studiile culturale, Ed. Polirom, Iași

Parker, G. (1988), The Geopolitics of Domination, Routlege, London

Pelletier, Ph., Vanier, M. (1997), Les ciseaux du géographie. Coupures et coutures du territoire, în Revue de Géographie de Lyon, 72, 3, pp. 163-165

Petrescu, I. (1993), Terra, catastrofe naturale, Ed. Tehnică, București

240

Pieterse, J. N. (1992), Globalization as Hybridization, The Hague, Institute of Social Studies, ISS working papers, 152

Pieterse, J. N. (1992), Emancipations, Modern and Postmodern, Sage Publications, London Pinder, D., edt. (1998), The New Europe. Economy, society & environment, John Wiley & Sons Piolle, X. (1980), Mobilité, identité, territoires, în Revue de Géographie de Lyon, 65, 3, pp. 149-154 Pipes, D. (1983), In the Path of God: Islam and Political Power, Basic Books, New York

Piveteau, J. L. (1991), Térritorialité européenne et christianisme. Réflexion sur l’Europe. Economie et echanges: France, Allemagne, Europe Centrale, în Revue Géographique de l’Est, 3-4, pp. 229-243

Polivka, H. (1987), Frontière et structures économiques, în Revue Géographique de l’Est, XXIX, 2, pp. 103-117

Popa, N. (2001), Elemente de unitate și alteritate în spațiul geografic românesc, în Revista Română de Geografie Politică, II, 2, 2000, pp. 34-49

Popa, N. (2006), Frontiere, regiuni transfrontaliere și dezvoltare regională în Europa Mediană, Ed.

Universității de Vest, Timișoara

Popescu, Dumitra, Năstase, A., Coman, F. (1994), Drept internațional public, Casa de editură și presă „Șansa”, București

Popescu, I. A., Bondrea, A. A., Constantinescu, Mădălina (2004), Globalizarea – mit și realitate, Ed.

Economică, București

Popovici, I., Caloianu, N., Ciulache, S., Lețea, I. (1975), Enciclopedia descoperirilor geografice, Ed. Științifică și Enciclopedică, București

Portes, J. (2003), Statele Unite ale Americii, o hiperputere ?, Enciclopedia Rao, București

Prescott, J. R. V. (1987), Political Frontiers and Boundaries, 2-ed, Allen-Unwin, London-Chicago Prescott, J. R. V. (1996), Contribution of the United Nations to solving boundary and territorial disputes,

1945-1995, în Political Geography, 15, 3/4

Raffestein, C. (1993), Autour de la fonction sociale de la frontière, în Espaces et Sociétes, 70-71, pp. 157-164

Rayvanyi, J., Rey, Violette (1989), Régions et pouvoirs régionaux en Europe de l’Est et en U.R.S.S., Ed. Masson, Paris

Renard, J. P. (1998), Les régions (trans) frontaliéres et les Eurorégions en Europe, în Hommes et Terres du Nord, 3, pp. I-IV

Reszler, A. (1981), Mythes politiques modernes, Presses Universitaires de France, Paris

Rey, Violette, Vernicos-Papageorgian, Sophie (1994), Religii, naționaliăți și discontinuități teritoriale – cazul românesc în 1992, în L’Espace Géographique, 4, pp. 300-311

Rey, Violette (1996), Territoire politique et espace géographique: le cas de la Roumanie, în Revista Geografică, II-III, 1995-1996, Institutul de Geografie, București

Rey, Violette, coord. (1998), Les territoires centre-européens. Delemmes et défis, Ed. La Découverte, Paris

Rey, Violette (1987), Intégration territoriale et crise spatiale dans les pays de l’Europe de l’Est, în

Bulletin de la Société Languedocienne de Géographie, 21, 1-2, pp. 21-28

Reynauld, A. (1981), Société, espace et justice. Inégalités régionales et justice socio-spatiale, Presses Universitaires de France, Paris

Robertson, R. (1989), Globalization, Politics and Religion, în Beckford J. A., Luckmann T. (eds.), The Changing Face of Religion, Sage, London

Robertson, R. (1993), Globalization. Social Theory and Global Culture, Sage Publications, London Robertson, R., Garrett, W. (eds) (1995), Religion and Global Order, Paragon, New York

Rodrik, D. (1997), Has Globalization Gone Too Far ?, Institute for International Economics, Washington

Roncea, G. (1997), Provocarea autonomiei – „frontiera internă”. Războiul logistic și armele sale în Europa Centrală, în Euxin, Revistă de sociologie, geopolitică și geoistorie, 1-2, ISOGEP,

București, pp. 179-209

Rosenau, J. N. (1980), The Study of Global Interdependance, Nichols, New York

Rosenau, J. N. (1995), Distant proximities: the dynamics and dialectics of globalisation, în B. Hettne, International political economy: understanding global disorder, Cape Town: Sapes

241

Rosière, St. (1998), Contribution a l’étude géographique des frontières: le cas de la Hongrie, în Revue Géographique de l’Est, XXXVIII, 4, pp. 159-168

Rougier, H. (1999), De la notion de région a celle d’eurorégion, în Bulletin de l’Association de

Géographes Français, 76, 4, pp. 394-396

Roy, A. N. (1999), The Third World in the Age of Globalisation. Requiem or New Agenda?, Zed Books, London-New York

Rubenstein, J. (1989), The Cultural Landscape. An Introduction to Human Geography, Merill Publishing Company, Columbus, Ohio

Rus, D. (1997), Teritorii locuite de români din afara granițelor țării, Ed. Sigma Plus, Deva

Rusu, E. (1999), Geografia continentelor. Australia și Oceania, Ed. Didactică și Pedagogică RA, București

Sanguin, A. L. (1978), Une capitale pour Europe? Essai prospectif en géographie politique, VII, 4, pp. 281-290

Saez, G., Leresche, J. P., Bassand, M. (1997), Gouvernance métropolitaine et transfrontalière. Action publique territoriale, Ed. Harmattan, Paris

Sanguin, A. L. (1989), Les minorités ethniques en Europe. Quelques problématiques spatiales, în

Bulletin de l’Association de Géographes Français, 66, 3, pp. 205-121

Sanguin, A. L. (1990), Nation, etat et territoire: une géographie politique, în Annales de Géographie, pp. 348-349

Sanguin, A. L. (1992), Géographie politique, géopolitique, géostrategie: domains, pratiques, friches, în Strategique, 55, 3

Sassen, S. (1991), The Global City: New York, London, Tokyo, Princeton University Press, New Jersey Savey, Suzanne (1994), Régions frontalières, régions transfrontalières et/ou pionnieres, în Bulletin de la

Société Languedocienne de Géographie, 28, 1-2, pp. 225-235

Săgeată, Marcela (2006), Lumea islamică – o rețea dinamică de sisteme, Ed. Top Form, București Săgeată, R. (2000), „Limita” în geografia politică, în Revista Geografică, VI, 1999, Institutul de

Geografie, Academia Română, București, pp. 50-55

Săgeată, R. (2000), Tratatele internaționale și evoluția granițelor de stat ale României în secolul XX, în

Comunicări de Geografie, III, 1999, Ed. Universității București, pp. 343-347

Săgeată, R. (2000), Personalități marcante în geopolitica românească interbelică, în Geographica Timisensis, VIII-IX, 1999-2000, Timișoara, pp. 247-255

Săgeată, R. (2001), Mitul conspirației în geopolitică, în Revista Română de Geografie Politică, II, 2,

2000, Ed. Universității din Oradea, Oradea, pp. 50-54

Săgeată, R. (2001-2002), The administrative-territorial organisation of the city of Bucharest. Evolution and optimisation proposals, Revue Roumaine de Géographie, 45-46, Ed. Academiei, București

Săgeată R. (2004), Modele de regionare politico-administrativă, Ed. Top Form, București

Săgeată R. (coord) (2004), Soluții de optimizare a organizării administrativ-teritoriale a României în perspectiva aderării la Uniunea Europeană, Ed. Ars Docendi, București

Săgeată, R. (2006), Deciziile politico-administrative și organizarea teritoriului. Studiu geografic cu aplicare la România, Ed. Universității Naționale de Apărare Carol I, Ed. Top Form, București

Săgeată, R. (2008), Regiunile Europei. Metodologie de analiză regională, Ed. Fundației România de Mâine, București

Săgeată, R. (2008), Geopolitică, Ed. Universității Lucian Blaga, Sibiu

Săgeată, R. (2008), Organizarea și amenajarea spațiului geografic, Ed. Universității Lucian Blaga, Sibiu

Scarpulla, C. (1999), O Europă a regiunilor: realitate, provocări și perspective, în Altera, 11, Târgu

Mureș, pp. 7-42

Schaeffer, R. K. (1997), Understanding Globalization. The Social Consequences of Politica, Economic and Environmental Change, RT Publisher, USA

Schnapper, D. (2001), De l’État-nation au monde transnational, în Débats Contemporains, Revue Européenne des Migrations Internationales, 17, 2, pp. 9-36

Schole, J. A. (1998), Globalisation and Social Change, Transnational Associations, Bruxelles

Scarpulla, C. (1999), O Europă a regiunilor: realitate, provocări și perspecive, în Altera, 10, Târgu

Mureș, pp. 7-42

Seguy, R. (1998), L’Euroregion, un espace economique en construction ?, în Hommes et Terres du Nord, 3, pp. 171-174

242

Servan-Schreiber, J. J. (1982), Sfidarea mondială, Ed. Politică, București

Short, J. R., Kim, Y. H. (1999), Globalization and the City, Longman, New York

Silași, G. I. (1986), Economia viitorului, Ed. Facla, Timișoara

Simileanu, V. (2003), Asimetria fenomenului terorist, Ed. Top Form, București Simileanu, V. (2004), Radiografia terorismului, Ed. Top Form, București

Simion, T. (1998), Europa Centrală, spațiu geografic cu geometrie variabilă, în Terra, București, pp.

105-109

Sklair, L. (1991), The Sociology of the Global System, Harvester Wheatsheaf, London

Sklair, L. (1995), Social movements and global capitalism, în Sociology – Journal of the British Sociological Association, 29, pp. 495-512

Smith, A. (1990), Towards a Global Culture, în Theory, Culture & Society, în Explorations in Critical Social Science, VII, 2-3

Soros, G. (2002), Despre globalizare. Economie și societate, Ed. Polirom, Iași

Soulet, J.-F. (1998), Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Ed. Polirom,

Iași

Spybey, T. (1996), Globalization and World Society, Polity Press, Cambridge Stamate, Gr. (1997), Frontiera de stat a României, Ed. Militară, București

Stoian, Ana-Maria (2005), Terorismul și Islamul – o analiză critică a unei false ideologii, în Geopolitica,

II, 9-10, Ed. Top Form, București, pp. 7-15

Stingliz, J. E. (2005), Globalizarea, Ed. Economică, București

Suli-Zakar, I. (1991), Studiul sociogeografic al regiunilor slab dezvoltate așezate în aria frontierei maghiaro-române, în Analele Universității din Oradea, Oradea, pp. 95-114

Suli-Zakar, I., Corrigan, J. (1998), Regional perceptions of marginality in the Carpathian Euroregion, în Beitrage zur Regionalen Geographie, Europas, 47, Lepzig

Șimandan, D. (2000), Prospectiva geopolitică și problema viabiliăț¡ii modelului american, în Revista Română de Geografie Politică, II, 1, 2000, pp. 69-90

Tălângă, C., Braghină, C. (2000), Considerații privind evoluția funcțională a orașelor-porturi dunărene, în Terra, XXX (L), 2, pp. 87-89

Tarrius, A. (2001), Au-delà des Etats-nations: des sociétés de migrants, în Débats Contemporains, Revue Européenne des Migrations Internationales, 17, 2, pp. 37-62

Taylor, Peter J. edt. (1995), Political Geography of the Twentieth Century. A Global Analysis, John Wiley-Sons, Chichester, New York, Brisbane, Toronto, Singapore

Tămaș, S. (1993), Dicționar politic. Instituțiile democrației și cultura civică, Ed. Academiei Române,

București

Tămaș, S. (1995), Geopolitica, Ed. Noua Alternativă, București

Teodor, S. (1998), Geopolitica în pragul mileniului III, Ed. Roza Vânturilor, Târgoviște

Teodor, S. (2000), Geoeconomia Terrei, Ed. Sfinx, Târgoviște

Teodoru, Aldea (1997), Funcția statului român pe diagonala Rhin-Dunăre-Bosfor-Suez, în Euxin, Revistă de sociologie, geopolitică și geoistorie, 1-2, ISOGEP, București, pp. 145-148

Thomas, H. (edt.) (1995), Globalization and Third World Trade Unions: the Challenge of Rapid Economic Change, Zed Books, London

Thoraval, Y., Ulubeyan G. (2003), Lumea musulmană. O religie, societăți multiple, Enciclopedia Rao,

București

Thumerville, J. (1992), Migrations internationales et changement géopolitique en Europe, în Annales de Géographie, 565, pp. 289-318

Thurow, Leste C. (1996), The Future of Capitalism, Penguin, New York

Tibi, B. (1996), Structural globalization and cultural fragmentation dialog between civilizations, în Internationale Politik, 51, pp. 29-36

Tinberger, J., colab. (1978), Restructurarea ordinii interna¡ionale, Ed. Politică, București

Tismăneanu, V. (1997), Reinventarea politicului. Europa răsăriteană de la Stalin la Havel, Ed. Polirom,

Iași

Toffler, A. (1995), Război și anti-război. Supraviețuirea în zorii secolului XXI, Ed. Antet, Iași

Tomlinson, J. (1991), Cultural Imperialism: a Critical introduction, Pinter, London Toynbee, A. (1979), Orașele în mișcare, Ed. Politică, București

Tudose, C. (1995), Poluarea transfrontalieră, în Geographica Timisensis, IV, Timișoara, pp. 213-218

243

Turner, F.J. (1963), La frontière dans l’histoire des Etats-Unis, Presses Universitaires de France, Paris Verhasselt, Yola (1987), La pérception de l’espace transfontalier, Vécu et comportement transfrontalier,

în Revue Géographique de l’Est, 1-2, pp. 19-25

Voiculescu, Sorina, Crețan R. (2005), Geografie culturală. Teme, evoluții și perspective, Ed.

Eurostampa, Timișoara

Voiron-Conicchio, Christiane (1987), Formes, discontinuités et politiques de l’espace, în L’Espace

Géographique, pp. 49-59

Wackermann, G. (1986), Nouvelles dimensions de l’observation culturelles en espace transfrontalier, în Bulletin de l’Association de Géographie Français, 64, 2, pp. 130-140

Wackermann, G. (1987), Le vécu transfrontalier et ses répercussions, Vécu et comportement transfrontalier, în Revue Géographique de l’Est, XXVII, 1-2, pp. 5-17

Wackermann, G. (1990), Les echanges interculturelles dans les espaces transfrontaliers, în Bulletin de l’Association de Géographes Français, 67, 5, pp. 347-356

Wackermann, G. (1991), Sociétés et aménagements face aux disparités transfrontalières, în Revue

Géographique de l’Est, XXXI, 2, pp. 89-98

Wackermann, G., coord. (1997), Transition et mutation en Europe Médiane, Ellipses, Paris Wackermann, G., Rey, Violette, Aquatias, Christine (1997), Mutations en Europe Médiane, CNED,

Sedes, Paris

Wackermann, G. (1998), Enjeux technologiques et infrastructures en Europe Médiane, în Bulletin de l’Association de Géographes Français, 75, 4, pp. 470-478

Wallerstein, I. (1974), The Modern World System, Academic, New York Wallerstein, I. (1991), Sistemul mondial modern, I, Ed. Meridiane, București

Wallerstein, I. (1991), Geopolitics and Geoculture, Essays on the Changing World-System, Cambridge University Press, New York

Watson, M. (1992), Contemporary Minority Nationalism, Routledge, London Zainea, E. (2000), Globalizarea – șansă sau blestem?, I, Ed. Valand Print, București Zamfir, C., Văsceanu, L., coord. (1993), Dicționar de sociologie, Ed. Babel, București

(1934), Planul director de sistematizare al Municipiului București. Memoriu justificativ, Ed.

Institutului Urbanistic al României, București

(1990), Globalization, Knowledge and Society, M. Albrow, E. King, edt., SAGE Publications, London

(1991), Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele lui pentru Basarabia, Universitatis, Chișinău

(1992), Atlas Compact de Peters, Larousse, Paris

(1996), Globalization and liberalization. Development in the face two powerful currents, Report of the Secretary-General of UNCTAD to the ninth session of the Conference, United Nations, New York and Geneva

(1998-2000), Clipa 2000, vol. I – III, supliment editat de revista Lumea Magazin

(1999), Atlas géopolitique et culturel du Petit Robert des noms propres, Dictionnaires Le Robert, Paris

(1999), Globalization with a Human Face, Background Papers, I, în Human Development Report Office, The United Nations Development Programme, New York

(2001), Puteri și influențe, Anuar de geopolitică și geostrategie, Beaumarchais for International

Reseach, Geopolitică și geostrategie, 2, Ed. Corint, București

(2002), Globalization, Growth and Povertry. Building an Inclusive World Economy, A World Bank Policy Reseach Report, Oxford University Press, Washington

(2003-2009), GeoPolitica, Revistă de Geografie Politică, Geopolitică și Geostrategie, I – XXVIII, Ed. Top Form, București

244

Summary

Cultural globalization and global culture.

Regional and Local in Cultural Geography

Conceptual framework. Globalizing nuclei and fluxes

The first stages of of globalization, which started with the great geographical discoveries and continued with the colonial era, have marked the dissemination of the European values throughout the entire world by imposing them to the native populations, phenomena which constitued the foundations of international relationships until the beginnings of the seventh decade of the last century. The direction, structure and intensity of the commercial flows, as well as the interactions of the native population with the European colonists express the conquest and the extensive exploitation of resources character that supported the diffusion of the globalizing flows during this period. Another essential characteristic for the early periods of globalization is the cyclical characteristic of the intensity of globalizing flows. Thus, periods of expansion of the trade flows due to an increasing social and economical development were followed by periods of decline, as a direct result of the vulnerability of the main promoters of the globalization to natural disasters, outbreaks of infectious diseases, wars, invasions etc.

The concentration of population and of economic-financial resources in certain areas has in the couse of time led to an uneven development of regions on the Globe and to the emergence of new civilisations acting as nuclei of the future globalising process. In terms of historical evolution, there are two types of globalising nuclei: primary and secondary, corresponding to two distinctive stages of globalisation.

The primary nuclei are represented by the old maritime civilisations of Europe (England, France, Spain, Portugal and Holland). These were the first foci wherefrom the whole world started being “Europenised” through colonisation.

The secondary nuclei were the outcome of economic and technological developments that got momentum especially after World War II, and represented the diffusion of transnational companies which extended their economic-financial activities beyond the borders of their countries of origin. A statistics of the origin of the main transnational companies shows them to be concentrated in the U.S., E.U. and South-East Asia, wherefrom the capital would spread out to all the corners of the would. The upsurge of the South-East Asian economies, and later on of some Latin American ones (Mexico, Brasil, Argentina, etc.), of China or India, or of certain African states (mainly South Africa and Libia) was based on the influx of European or North-American capital. At present, these countries have become fresh nuclei, distributing capital and technologies to peripheral or underdeveloped regions, and actually representing a third generation of globalising cores. A drawback to the progress of developing and underdeveloped countries is not the presence of transnational or national companies but rather their absence. Mutual efforts might

245

help transnational companies to accelerate economic development in the countries where subsidiaries are opened by attracting investments and creating jobs.

The concrete expression of the direction and intensity of globalising fluxes are the so-called globalising vectors. The configuration of these vectors is intimately linked to the configuration of globalising nuclei and areas, on the one hand, and to the characteristics of globalising processes, on the other. While the first globalising stage was characterised by diffusion and relocation, once high-tech got momentum, globalising fluxes were diffused through the intermediacy of telecommunications and mass-media. Transnational companies have a considerable impact on the world’s economy in that they direct the transfer of technology, the creation of new jobs, assist in the improvement of the professional qualification of some social categories and in the efficient use of local production units.

The simultaneous existence of two generations of globalising nuclei generated two types of globalising fluxes of a different structure and consistency. The firt globalising fluxes, which were the outcome of colonisation, had a radial pattern, emanating from Western Europe, basically from the area of the old maritime civilisations. These fluxes traded mainly in raw materials and low processed goods that incorporated little labour, shipping them to the colonial metropoles. At the same time, some technologies, necessary for primary exploitation and processing, would also be “exported” to the colonies. The effect of these fluxes was globalisation of

West-European companies that reflected also great ethnic diversity, with deep-going economic and cultural implications. Cities like London and Amsterdam grew into multinational metropoles, while the proportion of Arabs and Africans in Marseilles and in Paris, or of Indians in the British towns came close to that of the autochthons. As a result, a better understanding of and greater opening to other peoples’ cultural values, as well as more inter-ethnic tolerance emerged, simultaneously with nationalistic and extremist tendencies, social and cultural segregation, and inherent fragmentation.

The 19th and the early 20th centuries were marked by the American economic “miracle”, the American nation being the first global nation formed of colonists and emigrants arrived from every corner of the world. The same is true of the Canadian, Australian, or of some South American nations (Brazilian, Argentinian, etc,).

While in the stage of Fordist Industrialisation, development in the United States relied on fluxes of capital and labour from Europe, after World War II the situation was reserved in that the U.S. lended its support to the European economies; at the same time, a second nucleus of technological dissemination emerged in the Far East, namely Japan.

What spurred the processes of globalisation was the internationalisation of trade and of investments. In the age of globalised information, inter-continental and inter-meridian financial transactions and co-operation agreements are swiftly concluded. As a result of international exchanges, commodities and ideas alien to a community are rapidly assimilated, becoming matter of fact. The Information Revolution has produced radio and TV networks, Internet and satellite communications. New polarisation nuclei would emerge, and the redistributions of

246

globalising fluxes, represented by the expanding economies of South-East Asia or Latin America is underway. So, connections and interdependences among all countries in the world are likely to become irreversible, while a key phenomenon of post-modern culture, namely global culture, has been surging. Thus, people tend to dress alike, eat alike, have the same values and moral norms. Blue-jeans, Adidas footwear or tights, are elements of clothing seen in New York, Paris, Milan, Berlin, Istanbul or HongKong, and not the least in Bucharest; the American hot dog, the French croissant, the Italian pizza, the Turkist shaorma or kebap stand side by side with elements of the Chinese, Libanese, or Maroccan cuisine, and the values of Western democracy have become universal norms of reference. However, there is no doubt that local cultural traditions, a people’s or a community’s historical past have a say, and the stronger the local values, the greater one’s awareness of belonging to them, possibly exacerbating anti-globalisation feelings and eventually growing into a fundamentalist stance, likely to breed terrorism. It is a warning of how far globalisation may go, the limits beyond which it may lead to fragmentation.

On the other hand, the many-sided conditionings between economic and cultural globalisation have reduced the political power and the state’s control tools.

The proliferation of transnational institutions has increased the number and volume of global interactions (economic, political, technological, legislative, communications, etc.), of transparency, so that the capacity of states to create the political implements capable to seriously control globalising fluxes has notably diminished. Towns, therefore, have become nuclei polarising these fluxes. The importance of national capital-cities tends to be shadowed by metropoles discharging international functions and hosting international institutions and organisations.

The weakness of the state appears to attract globalising fluxes; multilingualism encourages employment with multinational organisations. Cities such as Geneva, Vienna, Strassbourg, The Hague, Luxembourg, and others have become international services cores.

A second category of political metropoles are the big international cities in which the political function is associated to the economic one. In some cases (London, Paris and Madrd) the political function has been internationalised, given that those cities had been colonial metropoles; others (New York, Shanghai, Calcutta, Lagos, Dar es Salaam, etc.), though not national capitals, have nevertheless grown into global metropoles with complex functions. A third category of cities (Tokyo, Beijing, Seoul, Bangkok, etc.), favoured by geographical position and the dynamism of some Asian or Latin American economies, have transcended the status of national capitals and developed continental or even global functions.

The national political capitals are cities built fot the purpose of assuming the function of political capital, preserving the status of economic-financial metropole of the main urban nuclei. These new capitals would act as a relay between urban systems and the top of the urban hierarchy (a position constantly held by the hypertrophic economic metropole). Washington was the first city of this kind and the first capital to become a global metropole. This model enjoyed large-scale expansion, being adopted by Asian, Latin-American and recently African states.

247

Globalization and the products of global consumerism

However, the massive economical and technological development following World War II radically changed the direction of the entire globalization process by granting it a new characteristic: irreversibility. At the same time, two major types of issues emerged: one series related to the more and more obvious economical competition between USA and Western Europe, the main beneficiaries of the conflagration, and another one related to the distribution and the most efficient use of natural resources. This competition materialised into a series of trends, from protective policies, meant to maintain the competition capabilities of their own economies, to policies for focusing on certain production sectors, in order to increase their capacity to withstand competition or even exerting economical and diplomatic pressure through official channels, which often lead to serious crises between the USA and Western Europe. Concerns regarding the limited amont of resources were raised after the 60’s, as a consequence of the globalization of the production process and of the disappearance of the colonial systems, which were the main supply sorces for the former metropolis, that ultimately caused the unprecedented decline of the great capital cities, as well as a development of the tertiary sector.

The main process that triggered fundamental changes to the world economy is the rapid development of services for the enterprises, located in the major cities, away from the industrial production locations. In other words, production is concentrated in certain places, resulted from the delocalization of activities, while money are produced and multiplied in a series of major urban areas that serve, coordinate and control global capital.

The last two decades of the 20th century were marked by information explosion, which mainly stimulates the major world cities. Such urban colossi that have always had very powerful economies benefit to the full from the progress registered in the informational sector, thus becoming the headquartes not only for the national economies, but also for the world economy. In other words, a shift of power takes place from the local to the global level by through functional extrapolation and decisional power. Globalization thus implies a multiplication of international contacts and also a central position of the great urban areas within the most important flows worldwide. The most frequent term we encounter is economical globalization, resulted from a new labour division, as a direct effects of the behaviour changes of the main economical and political actors. The most important role in this process pertains to the transnational companies. Considering the consequences it can have on the worldwide economy, globalization involves a series of aspects: development and increase of the number of transnational companies, increase of the mobility of capital, a new international labour division in industry and services, including administration, within world centres, expansion of markets and foreign investments, the bith of transnational business, and the transnational expansion of consumer goods markets.

Among the consequences of this process is the spreading of technology beyond national borders and the rapid diffusion of know-how, excessive centralization of the financial structure, the increasing importance gained by some oligopolies and the birth of supranational organizations that have diminished the

248

importance of the national states. Except the facts mentioned above one needs to add the globalization of trade union solidarity which resulted from the globalization of the social inequalities that appeared due to the tendencies of maximizing profit. In the integration, globalization and technological era, all states face the challenge of creating more efficient government systems that could promote, support and sustain human development.

The new development directions also need to analyze the location relationship between the services providers and industrial assets that can deteriorate. As long industrial enterprises, minning and agricultural activities will need specialized services companies to assure the continuity of the production cycles, globalization looks like a necessity. These direct producers prosperity is assured by the fact that they have a sales market, thus the necessary input for their continuing business is ensured. Within the current of communications and transports, the distance between the production sections and their central headquarters or their intermediary companies is not that important anymore. In networks like these it is very easy to avoid gaps in production lines, and the associations between high services supplyng companies and the companies that directly produce goods is a profitable element of the latter. Because of their economical force, they promote and sustain specialized reseach, the automation of the production lines and the introducing of artificial intelligence as an alternative to continous and sustainable development. The headquarters of the major companies have the tendencied of placing themselves in key locations at a global level in order to supervise the entire economical market and be able to anticipate its short and long term evolution, but also react faster in case of an immediate need.

The interconnected effects of companies organizational capacities, of the ever increasing tertiary and quaternary sectors, as well as the progress archieved due to new technologies are contradictory: on one end global development macropoles emerge, and on the other end spatial inequalities and marginalization phenomena appear. In this situation we need to point out some strategies that larger companies prefer, which is to quikly reintroduce investments whose future for a long or short term period of time has already been decided, and produce, due to the fact that they promote only certain territories, inequalities in the development process. At the same time we are talking about local inequalities that mean huge remuneration differences between staff from the financial sectors (especially financial expertise and control) and staff from trivial sectors.

The new trend in global economies, the informational explosion and the growing access to informational associated with asset mobility results in diminishing the role that national states have in regulating economical processes. We can say that spatial units at the international and regional level are revitalized and can enforce themselves at global level. A powerful example is that of Silicon Valley that has become one of the most strategic regions of the world, where new technologies are created, but needs a great pole like Los Angeles or New York in order to ensure their positions at global level. These new types of activities trigger the coming out of special categories of managers and professionals that ensure the transnational character of these services.

249

Globalization is accepted for its positive effects, that is the capacity of the new economic development engines’ capacities (trans- and multinational companies) of diminishing the discrepancies that exist between the rich and third world countries. At the same time, the interests of these companies are to sustain the process of global relaxation, ensuring world peace and security, and sustainable development. Their economic potential can provide protection and policies for protecting the environment, diminishing conflicting relations, proper organization on the economical activities. A rapid process of diffusion of technologies also takes place in the globalizing ensuring a growth of the cultural level as well as the increase of the communication potential.

The negative effects of globalization consist mainly in the fact than, up until now, it has had a tendency to concentrate the decisional power in the hands of large companies. Those specific companies due to an increasing development can break out of the national states control area; can promote their own policies without considering the restrictions imposed by the national states, can determine an excessive wealth at one pole of the world and cause widespread poverty in other areas. Growing protests (Seattle, Davos, Seul, Götteborg, Genova, Barcelona etc.) that globalization might eliminate cultural diversity, makes it improbably as the only viable solution for future development. Another possibility would be keeping under control the process of limiting the decisional role a few worldwide command posts and instead including in these decisions a clear position of the national states in the newly created economical environment.

Globalization has a profound effect on the human settlements system through its dimensions and effects of the overspecialization of some cities and relocation and concentration of new activities. This fact does not reflect on the systems in their totality but mostly on their upper levels and we can observe that a series of capital cities have lost their importance in favour of other internal cities of cities that are located in other states. The birth of “global cities” as well as globalization itself as a process has a cyclical characteristic For example in the 17th century, cities like London, Amsterdam, Anvers, Genoa, Venice and Lisbon had great worldwide economic power and only one century later cities like Paris, Vienna and Rome increase their importance only for Anvers and Genoa to loose their influence. In the 19th century a new group of cities joints the influential category: Chicago, Berlin, Manchester, New York and Sankt Petersburg and in the same time Vienna is loosing more and more of its inflence. Starting with the first half of the 20th century as rapid industrial developments and demographical booms take place in cities from Eastern and South-Eastern Asia (Tokyo, Osaka, Shanghai, Beijing, Singapore, Bangkok, Djakarta), India (Delhi, Madras, Calcutta), Africa (Cairo, Lagos, Dakar, Johannesburg, Dar es Salaam, Abidjan etc) or Latin America (Mexico City, São Paulo, Rio de Janeiro, Buenos Aires, Montevideo etc) increase their importance and in the same time old european capital cities like Amsterdam and Lisbon go trough a slower development process.

In conclusion, one can claim that as the global system evolves, the main cities network has become bigger outgrowing as polarizing area the national states. The international markets, the transnational commercial trades regulated by treaties

250

between states or with the mitigation of international organizations created by the same states have ensured the development od a Ford-like economies and the metropolisation of cities like London, Paris, New York or Berlin. All these improvements including the stratification of global economy were created on the grounds of the old international order. The only difference is that in that old order the outskirts were the provides of raw materials and the center was the location of the processing industries. Nowadays the central area is relocating and assimilats and concentrates the high specialized industry and services and pushes the processing industry towards the outskirts.

The fall of the communism regime in Central and Eastern Europe and the dissolving of the ideological impediments have created the premises for an explosion of globalizing connections at the level of urban system from the Central and East-European countries. This development of transnational relationships, grafted on the pre-existent cooperation within COMECOM, meant in the 1990 a growth of commercial trades oriented mainly towards imports, services and investment for the development of SMAs. Within this context, cities acted as polarizing nucleus and reoriented flows towards the territory. The development they underwent due to this fact wasn’t enough to counteract the decline of the industrial activities and the latter had strong consequences both at demographical as well as social level. Thus, after five decades of hypertrophic development due to politically controled forced industrialization, the evolution of the Romanian urban system changed, undergoing a de-urbanizing process both at a qualitative and demographical level by modifyng its functional attributes. The importance of industry, which was the main urbanization factor for almost all the Romanian cities, lost its influence in favour of the tertiary sector. But this phenomenon had a selective characteristic being oriented towards the major cities: the capital cities and the regional metropolis whose coordinating positions at the local level consolidated. The large cities have a tendency to assume the attributes of the cosmopolite cities; this process is being supported by the increased ethnical diversity, development of the specialized services and large assimilation of global consumerism products. The products from the gastronomical-fashion sector have the strongest impact upon the population. Thus, in mall-like commercial centres almost 75-80% of the space is occupied by fashion division and 10-15% to restaurants.

The presence of a series of Arabic, Turkish or Chinese citizens that have immigrated to Romania and started business in trade or small-scale industry or the presence of foreign citizens that came here with scholarships or diplomatic mission staff, staff of multinational companies or NGOs, reflects in the services sector by birth of specialized units (Chinese, Lebanese, Italian or Greek restaurants, bakeries with French of German influences, African, Indian or Latin-American handicraft shops etc.). Their localization within the commercial centres like malls and hypermarkets explains the importance of these units for the diffusion at a local level of the global consumerism culture products.

On the other hand, the ever growing concentration of income in the capital city and major towns has encouraged the development of a series of specialized products and services and the establishment of commercial units. The only limit to

251

this type of localization seems to be the continous social segregation by limiting the request market and outlining a special segment of beneficiaries. In this manner new types of urban-rural externalities are created, directly proportional to the social and cultural segregation, externalities that depend on the capacity of absorbing the globalizing flows by the Romanian urban system. Thus, the powerful financial segregation that exists among the urban population as a consequence of the restructuring of the industrial activities becomes veritable filters for the penetration of globalizing flows. Even if at a local level the products of the consumerism culture are having a high penetration potential the population’ access to them is still limited. The global culture tends to combine itself with an endemic culture, grafted on poverty, and making possible the deterioration of urban subculture and of organized crime. Bank investments constitute the foundation for the spatial repartition these type of services primarily the commercial ones.

Globalisation of the Romanian town

Romania could not avoid these evolutions. The downfall of the communist system in Central and Eastern Europe and the abolishment of ideological barriers has created the premiss for closer globalising links within the urban systems from this part of the Continent. On the line of former experience as COMECON members, the first half of the 1990s witnessed, after the dissolution of that organisation, a rise in the volume of trade exchanges, of imports in particular; services and investments were aimed at developing small and medium-sized enterprises. Towns acted as nuclei, polarising and re-directing fluxes in the territory. However, development, as it were, could not compensate for industrial decline and its demographic and especially social consequences. After over fifty years of politically-forced industrialisation drive associated with hypertrophic development, the Romanian urban system has been experiencing a radical transformation, basically deurbanisation both as regards town population and town quality, its functional attributes undergoing substantial changes. Thus industry, which was the main factor of urbanisation for almost all of Romania’s towns, has been overcome by the tertiary sector, a phenomenon specific to large cities, the capital and the regional metropoles strengthening their co-ordinating positions in the territory.

These cities tend to take over some of the attributes of cosmopolitan towns, a move facilitated by the growing ethnic diversity and development of the services sector. The settlement in Romania of Arab, Turkish, or Chinese nationals engaged in trading or in small industrial businesses, the presence of foregn citizens come to study here, of the personnel of diplomatic missions, of multinational firms or NGOs has diversified the services sector (Chinese, Libanese, Italian or Greek restaurants; French or German bakeries; African, Indian or Latin-American artisanal shops, etc.). With the concentration of incomes in the Capital and in the large cities, commodity markets, or specialist services units ended up in big commercial complexes. Their localisations are seemingly the result of increasing social segregation, tending to limit the area in which this type of goods and services are likely to be spread, because demand rests with a specific segment of users. Hence, a new type of urban-rural

252

externalities, directly proportional to social and cultural segregation, are dependent upon the capacity of the Romanian urban system to absorb the globalising fluxes. The severe financial disparities affecting the urban population in the wake of industrial restructuring filter the penetration of globalising fluxes. At local level, although the items produced by the culture of consumption are somehow easily penetrating, they are not very accessible. Thus, the combination of global culture with endemic lack of culture grafted on povertry, is a fertile ground for the recrudescence of urban sub-cultures and organised crime.

The political and economic opening of the early 1990s has created the premiss for a change in the ethnic structure of Romania by the massive departure of German nationals and the arrival of alochthonous ethnic elements from Asia and Africa.

Perceived as a bridge between Western Europe, and as an outlet for Asian products (especially from China and the Near East), Romania has become a point of immigration and transit for Asian and African fluxes of population.

The phenomenon is by no means a new one, it is deeply rooted in the communist period when the policy of “left-wing internationalism” promoted a vast campaign of attracting foreign students, especially Arabs originating from countries recently orbiting around the socialist sphere, or who espoused socialist views (Palestine, Syria, Algeria, Libia, etc.) to study in Romania. Besides, a number of foreigners had refugee status (Greeks and Poles arrived at the beginning of World War II, Marxist Chilians who fled Pinochet’s dictatorship after the fall of Salvadore Allende’s regime in the eraly 1970s; Kurds, PKK members who chose Romania to struggle for a Marxist-type national identity; refugees from Somalia and North Korea, etc.).

In the 1980s Romania proved a haven for Arab youth who wished to enroll in higher education establishments. The big university centres of Bucharest, Iași, Cluj-Napoca, Timișoara, or Craiova registered significant numbers of young students from

Irak, Syria, Lebanon or Jordan (see the registration books of the time). According to some informal figures, in the 8th and early 9th decades of the 20th century there were nearly half a million Arab students in Romania. They contributed to strengthening the good relations between Ceaușescu’s regime and the Arab states, also representing an important income for the Romanian state. The majority were sponsored (scholarships) by their states of origin to obtain a physician’s or engineer’s diploma in Romania.

After 1990, foreigners would focus on commercial activities, small entrepreneurships booming in the proximity of student campuses and further growing into commercial complexes of the Sir on IDM type (in Bucharest). The number of Arab students dropped sharply, with only some 900 being registered over the 1990-

2007 period. At the University of Medical Sciences and Pharmacy in Timișoara, from

117 students (a constant number until 1997), no more than 55 remained in 2003. After the 1989 Revolution, the University of Craiova numbered 90 Arab medical students and only 3-4 / year would currently enrol.

Many of the former students married in Romania and settled here, others returned after 1989 to take advantage of the new opportunities offered by the country’s political and economic transition.

253

According to estimates, Romania has 35,624 Arab businessmen. However, the number could be higher given that these people usually hold other citizenships, as well. Over the 1990-2007 interval, 1,227 Arab citizens applied for a residence permit, 449 asked to settle in this country for reasons of family unification and 3,150 requested temporary residence.

Arab investors put their money mainly in commercial activities and in the food industry, 10% in housing and real estate. An exemple is Sir Hotels and Commercial Grouping with two locations in Bucharest (Lujerul and Orhideea zones). One in 10-15 major housing investments are made by have an Arab citizen; the majority of Arab businessmen come from Irak, Syria, Lebanon, Jordan and Egypt and live in large cities (Bucharest, Constanța, Cluj-Napoca, Iași and Brașov.

A relatively new phenomenon is the Chinese immigration, which got momentum after 1990s as part of a strong Chinese diaspora worldwide. The majority of the 4,200 Chinese who live in Romania are engaged in commercial activities concentrated in the Colentina-Voluntari area. Turkish and Greek migrants are also pursuing commercial activities: in 2006 there were over 6,000 Turkish firms and some 3,600 Greek firms. A number of political refugees have come from conflictual zones in Asia (the Near East, Afghanistan, Irak, and Uzbekistan), Africa (Somalia, Eritrea or Nigeria), or from the former Jugoslavia. The figures released by the National Institute of Statistics show an increase in new arrivals in 2006 compared to 2005 as follows: +19.8% from Africa, +19.4% from Latin America, +11.1% from North America, +7.9% from Australia-Oceania and +6.0% from Asia, the number dropping to 2.3% of those from the E.U. countries. Romania’s accession to the

European Union on January 1, 2007 has surely contributed to this evolution, as investments, labour and tourism kept being directed to the E.U. space.

In terms of country, the first five positions by number of arrivals are occupied by those European states with links to Romania through their ethnic communities: the Republic of Moldova (24.7% of the total), Hungary (22.6%) and far behind lagging Ukraine (7.2%), Bulgaria (6.6%) and Germany (5.7%). These countries are not directly connected with the origin of immigration fluxes, but rather with temporary labour flows, and last but not least, with the relationship between the Romanian diaspora in their countries of origin, on the one hand, and between the ethnic minorities in Romania and the countries fluxes come from, on the other.

A case-study: Bucharest city

An extremely hypertrophic Capital compared to the other regional metropoles, with a macro-territorial position rather remote from similar-sized cities (Budapest, Kiev, Odessa, Athens or Istanbul) account for Bucharest being a metropole that dischages intra-continental functions. In this way, it can better take in globalising fluxes and accommodate more rapidly to the attributes of a cosmopolitan city.

In 2006, Bucharest hosted about 20,000 foreigners, who chose to group into zones by ethnic criteria, thereby contributing to socio-spatial segregation within the city. It was not by chance that the Chinese gathered in the Obor-Colentina-Voluntari

254

zone, given that their businesses were linked to commercial activities there; for similar reasons the Arabs opted for the Grozăvești-Regie student campus area where they did business. The impact of these immigrants on their Romanian neighbours is of a cultural, economic and especially nutritional nature. In 2006, there were over 160 restaurants serving food to specific 31 traditional cuisines from four continents and around 70 more offering international menus.

The majority are located in the centre of the city, but also in the centre of residential zones, and act as nuclei that relocate globalising fluxes inside the urban through commercial activities discharged in the big vegetable markets and in supermarkets. They add specific culinary elements to Bucharest’s cultural landscape, but also an original toponymy and symbolistics which tends increasigly to enter the autochthonous cultural heritage. The Chinese Dragon, the green of Islam, the Indian orange, or the Lebanon cedar are only a few of the symbols visible in the city landscape; words like tavern, pub, pizza, paprika, shaorma, croissant, hot dog, or hamburger have already entered the Romanian vocabulary. The Islamic veil, or elements of the traditional Indian or Japonese garment are quite commonly seen, no longer surprising anyone. In addition, one finds traditional elements of architecture specific to various cultures, strikingly obvious in the built-up area, creating in

Bucharest that “cosmopolitan landscape” characteristic of the big metropoles.

But what particularises them in Bucharest’s architectural landscape is their being grafted on allogenous elements borrowed from the Soviet cultural model of the 1950s-1960s and still obvious also in the other large cities. It is the case of the Free

Press House in the capital inspired from Moscow’s “Lomonosov” University, or the Soviet-type apartment-blocks in the Bucureștii Noi residential zone. In the 1980s, political opening to the North-Korean brand of communism, the only one still compatible with that in Romania, meant embedding architectural elements from that country, see the House of the People (presently housing the Parliament) and whole the ensemble of constructuions lining Blvd. Libertății-Blvd. Unirii-Unirii Square-Alba Iulia Square.

Most foreigners in Bucharest live now in Sector 2, mainly in Colentina residential zone. The commercial activities run by Chinese within Dragonul Roșu,

Europa and Niro complexes have proved very profitable, rapidly developing over the past few years. This location boosted demand for Chinese goods in the Romanian market, so a “China Town Romania” with Chinese capital is aimed at enlarging to commercial area in the Colentina-Voluntari perimetre. This six-year project includes

China Business Centre and a residential complex (“China Towers”) formed of 12 blocks with 600 flats. But the main problem which Sector 2 authorities have to cope with is the integration of these people, who often pretend that they are not familiar with the Romanian language, which prevents them from understanding the Romanian laws.

The heterogeneous ethnic picture of Sector 2 is completed with the presence of Turks in Pantelimon residential district.

Having initially come to study here, the Arabs settled in the Grozăvești-Regie student’s campus area, and started many businesses, restaurants, in particular, based on their native traditions and cuisine.

255

Being better off, the Greeks chose to live in the northern zone of the Capital. On the other hand, Africans, originating mostly from Somalia, Nigeria and Eritrea, are inhabiting the poorer districts in the south of Bucharest (Șoseaua Giurgiului) and Baicului area, in the east. Most of them lived, or still do, in special centres.

The foreign personnel of ambassies, diplomatic missions, or economic representations complete Bucharest’s cosmopolitan ethnic landscape.

Foreign libraries, schools, and cultural centres represent as many elements of cultural globalisation.

Future evolutions tend to further these trends. Romania’s accession to the

European Union makes it an attractive destination for emigrants from less developed countries outside the E.U. space. As the Romanian legislation still poses few restrictions on the labour force coming from countries other than E.U. ones, Romania might become not only an immigration destination, but also, and more especially, a gateway to the European Union, generally.

256