Cultura de Floarea Soarelui

CUPRINS

INTRODUCERE

Floarea soarelui, această plantă “cu chip de soare” își are originea în continentul American, fiind folosită prima dată de băștinașii din Mexic și din valea Mississippi. Aztecii, otomii și incașii au fost primii care l-au folosit această floare ca simbol solar.

Cultura și utilizarea în alimentație a plantei s-a extins mult mai târziu, în secolul al XVIII-lea și în țările europane.

Denumirea poartă în foarte multe limbi această legătură strânsă cu soarele. Floarea soarelui în limba română, sunflower în engleză, Sonnenblume în germană, podsolnecinik în rusă, suncokreta în sârbă, napraforgó în limba maghiară, tournesol în franceză confirmă această legătură. Planta colectează energia solară , o include în substanțele sale de rezervă pe care le înmagazinează într-o formă accesibilă pentru celelalte viețuitoare în semințele sale.

În România la ora actuală este cel mai consumat ulei, prelucrată în fabrici în marea lor majoritate retehnologizate cu capital străin, cum sunt Ardealul din Carei, Fabrica de ulei din Roșiorii de Vede, Prutul din Galați, Bunge din Buzău, Expur Slobozia, reprezentând aproape 80 % din totalul uleiului comestibil comercializat. Celorlalte uleiuri apar în procente mail imitate: uleiului de măsline i-au revenit 1,6%, diferența de până la 100% fiind adjudecată de celelalte sortimente: soia, rapiță, dovleac, porumb,etc.

Pentru români uleiul de floarea soarelui este considerat un produs de bază.
Uleiul de floarea soarelui domină piața consumului în România, Bulgaria și Ungaria. În țările mediteraneene – Grecia, Italia, Spania, Portugalia – predominant este uleiul de măsline, în Polonia uleiul de rapiță, iar în Slovenia popular este uleiul de dovleac presat la rece, folosit în special la salate.

Astăzi, ne bucurăm de mai multe feluri de ulei de floarea soarelui – rafinat, sau presat la rece – folosit în principal în alimentație. Uleiul de floarea soarelui rafinat este bogat în vitamina A și are cel mai mare conținut de vitamina E dintre toate uleiurile folosite la gătit. Uleiul de floarea soarelui presat la rece este indicat persoanelor care au colesterolul mărit sau suferă de ateroscleroză.

Uleiul de floarea soarelui, singur, în amestec, în combinație cu alte uleiuri sau principia alimentare ocupă un loc central în alimentația modern din zilele noastre, fapt care ne-a motivate și în alegerea temei prezentei lucrări.

PARTEA I – STUDIU BIBLIOGRAFIC

1.Importanța culturii florii soarelui

1.1. Importanța culturii

Floarea soarelui (Helianthus annuus L.) este una dintre plantele care s-au impus în ierarhia plantelor agricole nu de mult timp, prin avantajele sale economice bine cunoscute.

Principala însușire ce i-a conferit dreptul de a trece din rândul plantelor ornamentale în cel al plantelor de cultură mare este conținutul ridicat de ulei în semințe și valoarea alimentară superioară a acesteia. Cantitatea de ulei în semințele de floarea soarelui este relativ variabilă la formele cultivate în diferite țări, la hibrizii creați în țara noastră fiind în general de peste 48-53. În prezent, uleiul de floarea soarelui reprezintă peste 13 din producția mondială a uleiurilor vegetale comestibile.

Este una din culturile cu cea mai mare importanță pentru agricultura României, fiind planta de cultură care furnizează cea mai important sursă de ulei comestibil pentru industria alimentară.

Cultura florii soarelui ocupă onorabilul loc trei dintre în privința importanței , urmând după grâu și porumb. Suprafața cultivată după o perioadă de constanță, a cunoscut o tendință imăportantă de creștere după anul 1990, ajungând de la cele 500.000 hectare cultivate anterior la peste 1.000.000 ha în ultimii ani .(NISR, 2008-2013).

1.2.Suprafețe cultivate, producții realizate

În anul 2009, România deținea 20% din suprafața totală cultivată cu floarea soarelui din Uniunea Europeană, fiind pe locul al doilea, după Spania.Împreună cu Spania, Franța, Bulgaria și Ungaria, România avea 90% din totalul suprafețelor cultivate cu floarea soarelui]. Din punct de vedere al producției, România era pe locul 4, cu 16% din total.În același an, producția la hectar a fost sub 1,4 tone, având un randament mai mic cu 20% față de randamentul mediu al Uniunii Europene.Pentru a-și asigura necesarul de ulei alimentar, România are nevoie anual de circa 1,2 milioane de tone de floarea-soarelui (2 milioane tone conform unei alte estimări). În anul 2013, conform datelor statistice publicate de Institutul national de Statistică, România a trecut pe primul loc în Uniunea Europeană în ceea ce privește suprafața cultivată și producția totală de floarea soarelui (NISR, 2008-2013) .

Creșterea suprafeței cultivate nu a fost urmată în același ritm și de creșterea producțiilor medii la hectar. Cunoscând condițiile pe care suprafața agricolă a țării o poate asigura pentru o succesul producției sustenabile și în paralel a eficienței economice este necesară reconsiderarea elementelor tehnologice (hibrizi cu randament ridicat, agrotehnica adecvată acestora, sistemul de fertilizare , irigarea, protecția integrată față de boli, etc) prin gruparea parcelelor în tarlale mari care permit aplicarea celor mai modern rezultate ale științei și practicii agricole (Csep, 2014).

Tabel nr. 1.1. Evoluția suprafețelor cultivate, a producției medii și totale în România între anii 1665-2013

Sursă -Institutul National de Statistica. Anuarul Statistic al Romaniei, 2013, ISSN.1220-3246

2.Elemente ale tehnologiei florii soarelui

2.1. Sistematică, origine, soiuri și hibrizi

Floarea-soarelui este originară din America de Nord și aparține ordinului Compositales (Asterales), familia Compositae (Asteraceae), subfamilia Tubuliflorae, genul Helianthus (de la grec. Helios=soare, anthos= floare).

Clasificările moderne ale genului Helianthus admit existența a 68 specii, divizate în două grupe mari: 50 specii nord-americane (Mexic, SUA, Canada), dintre care 14 aparțin secțiunii annui (din care fac parte specia Helianthus annuus-floarea -soarelui) și 36 specii aparțin secțiunii divaricarti (din care face parte specia Helianthus tuberosus); 18 specii sud-americane cuprinse în secțiunea ciliares, majoritatea fiind arbuști tropicali.

Formele cultivate pentru semințe aparțin speciei Helianthus annuus. var. macrocarpus, și se caracterizează prin: plante anuale, monocefalice (cu o singură inflorescență), cu foliole involucrale mai late de 8,5 mm, cu flori galbene-portocalii și cu fructe (achene) mari (după Al. V. Vrânceanu,2000).

În etapa actuală, obiectivele ameliorării florii-soarelui pe plan mondial sunt: îmbunătățirea omogenității, în special pentru a facilita recoltarea mecanizată; creșterea producției de semințe la hectar și a conținutului în ulei; creșterea rezistenței la boli; creșterea rezistenței la cădere și la decorticarea achenelor la manipulări mecanice.

România a fost prima țară în lume care a introdus în practica agricolă hibrizii de floarea soarelui, înlocuind pe suprafețe mari soiurile cu productivitate limitată și sensibile față de atacul bolilopr și dăunătorilor (Vrânceanu, 2000; Stanciu, 2007). De la creerea și introducerea în cultură a primilor hibrizi și până în zilele noastre amelioratorii români au pus la dispoziția cultivatorilor din țară și în străinătate un număr însemnat de hibrizi cu nivel superior de producție și conținut ridicat în ulei. Pe lângă hibrizii autohtoni, prezentați în tabelul nr.1., apar într-un număr tot mai mare creațiile (high-oleice, linoleice sau adaptate la tehnologia Clearfieldv deci rezistente las ierbicidele pe bază de imazamox) ale firmelor străine, multinaționale (Pioneer, Euralid, Saaten Union, Limagrain, KWS, Syngenta) , care pe lângă rezistența superioară la mană (Plasmopara halstedii) sau speciile de Orobanche, randamentul crescut solicită și respectarea unei discipline tehnologic mai strictă din partea fermierilor, un nivel mai ridicat al imputurilor pentru realizarea capacității loor genetice superioare. Nivelul, siguranța, stabilitatea calității materiei prime puse la dispoziția industriei prelucrătoare se poate asigura prin nivelul tehnologic superior, asigurat pe parcele de dimensiuni crescute, cu echipament adecvat, generalizarea elementelor tehnologice superioare, optimizarea măsurilor de protecție integrată a culturii (Pepó 2008; Csép,2009, 2014).

Tabel nr.1.2. Hibrizi românești creați de amelioratorii români

(după Stanciu, D., Stanciu Maria:2007

SH hybrid simplu ; TH hibrid triliniar

2.2. Particularități biologice

Originară din America de Nord, floarea soarelui aparține familiei Compositae (asteraceae), genul Helianthus. Formele cultivate pentru semințe se caracterizează prin plante anuale, cu o mare dezvoltare vegetativă, cu tulpini de 1,5-4,0 m înălțime, frunze mari, o singură inflorescență, cu flori galbene-portocalii cu fructe (achene) mari, având o perioadă de vegetație de 110-140 zile.

Sistemul radicular (fig.1.1) este de tipul pivotant care atunci când lucrările solului sunt bine realizate poate ajunge până la aproape 2,0 m adâncime, formând numeroase ramificații laterale pe o rază de 75-140 cm față de pivot. Masa principală a rădăcinii se dezvoltă în general până la 50-70 cm adâncime, iar ritmul de dezvoltare al acesteia este mult mai pronunțat decât al tulpinii mai ales în perioada de la începutul vegetației până în faza de 10-12 frunze. Ritmul de creștere al rădăcinii este influențat favorabil de fertilizare și în mod deosebit de fertilizarea cu fosfor, precum și de executarea afânărilor adânci.

Fig. 1.1-Sistemul radicular al forii soarelui (V. Popescu-1996)

Planta posedă capacitatea de adaptare la diferențele în conținutul de apă al solului, prin creșterea diferențiată a sistemului său radicular: înrădăcinare mai superficială, dacă straturile superioare sunt bogate în apă și pătrunderea la o adâncime mai mare a rădăcinilor în cazul secetei. Se realizează astfel valorificarea superioară a rezervelor de umiditate din straturile profunde ale solului iar cultura rezistă la secetă; crește rezistența la cădere și se intensifică ritmul de absorbție a substanțelor nutritive ale solului.

Tulpina de floarea-soarelui crește foarte încet la începutul vegetației, apoi într-un ritm intens până la inflorit, după care creșterea practic încetează.La suprafață tulpina este acoperită cu peri scurți și aspri. Este umplută cu un țesut medular, în care, planta poate înmagazina apa. Aceste caracteristici contribuie de asemenea la creșterea rezistenței plantei la secetă.

Frunzele, în număr de 25-40, sunt dispuse altern, sunt cordiforme, cu marginea dințată acoperite cu perișori, bine dezvoltate, asigurând o bună asimilație clorofiliană. Aparatul foliar se formează până la apariția inflorescenței (38-50 zile de la semănat), dar creșterea intensă continuă până la înflorit. Indicele foliar la densitatea normală a culturii, este de 3,2 în condiții de irigare putând fi de 3,8 – 4,0. Creșterea suprafeței foliare totale este foarte rapidă, începând de la 30 zile după răsărit. Suprafața foliară maximă este 4000-7000 cm3 plantă.

Inflorescența este un calatidiu foarte lat (diametru 12-40 cm), specific compositelor, protejat de frunze modificate, involucrale; cuprinde la exterior un rând de flori ligulate, galbele-aurii (asexuate sau unisexuate de tip femei) și numeroase flori tubuloase hermafrodite fertile (de regulă 1200-2000 la o inflorescență). Ele înfloresc succesiv, în 6-8 zone concentrice a câte două rânduri. Diametrul calatidiului, este foarte variabil genetic, depinde în mare măsură de condițiile de cultură (în primul rând de densitate).

Fig. 1.2. – Secțiune longitudinală prin calatidiul de floarea soarelui

Cele mai valoroase se consideră a fi calatidiile care în mijlocul lor nu au semințe seci, forma este plată sau ușor convexa (fig.1.3) și cuprind între 1.000-2.000 semințe bine formate.

Înfloritul debutează la 65-70 de zile de la răsărire și este centripet; staminele (organele mascule) apărând înaintea stigmatelor (organele femele). Această perioadă durează până la 21 de zile în cazul soiurilor și 7-8 zile în cazul hibrizilor; fiind și cea mai sensibilă la factorii de mediu și în special la asigurarea apei, ea se încheie odata cu ofilirea florilor ligulate. Planta este autofertilă, dar o fecundare bună se realizează dacă în apropierea lanului sunt aduși stupi de albine.

Fig. 1.3. Calatidiu de floarea soarelui de formă ușor convexă

Fructul este o achenă de culori diferite (de la albă până la neagră, adesea striată), de 7,5-17 mm lungime, 3,5-9 mm lățime și 2,5-5 mm grosime.

Achena are dimensiuni variabile în funcție de genotip. Poate atinge lungimea normală la circa 9 zile după fecundare, iar grosimea după un număr de 14 zile.

Pericarpul seminței se dezvoltă fără fecundare , motiv pentru care se pot găsi adeseori „semințe seci", doar cu pericarp dar fără miez).

Sămânța propriu-zisă, cotiledoanele și embrionul reprezintă, la hibrizii autohtoni, circa 75 % din greutatea fructului.

După procesul de fecundare, în faza de umplere a achenelor se intensifică fotosinteza plantei, devin preponderente procesele de sinteză a lipidelor și de redistribuire a proteinelor în corpul plantei..

În condiții de cultură și de mediu favorabile uleiurile se acumulează în ritm susținut în primele 20-25 zile de formare a seminței, iar proteinele într-o fază frenologică mai târzie. După îngălbenirea receptaculelo florale , acumularea de substanță uscată, practic, încetează și asistăm doar la modificarea ale raportului între acizii oleic și linoleic. Acumularea uleiului este favorizată de temperaturile moderate, din această fază fenologică, ajutată o bună aprovizionare cu apă și un raport de nutriție echilibrată (excesul de azot favorizează acumularea de proteine).

În procesul de ameliorare se urmărește obținerea de hibrizi cu semințe mari (MMB= 80-85 g) și uniforme, însușiri corelate pozitiv cu rezistența la șistăvire, al căror procent de ulei să crească până la 56.

Fig. 1.4. Semințe de floarea soarelui de diferite culori ale cojii

(Leon S. Muntean și colab.-1995)

Fig.1.5. – Secțiune longitudinală prin fruct (achena):

1- pericarp, 2-samânta,3-tegumentul semintei

(Leon S. Muntean și colab.-1995).

Ciclul de vegetație

Din punct de vedere agronomic, ciclul de vegetație al florii-soarelui poate fi descompus în cinci subperioade:

– perioada semănat-răsărit durează 7-20 zile. Germinarea seminței poate avea loc începând de la 4°C la nivelul patului germinativ, dar procesul se desfășoară normal începând de la 8°C. Această faza este esențială pentru dezvoltarea viitoare a culturii, deoarece, în acest interval, se stabilește numărul de plante la hectar. Durata aceastei perioade este variabilă, fiind condiționată, în principal de temperatura și umiditate de la nivelul patului germinativ.

– perioada de răsărit – 4/5 perechi de frunze, este faza în care se definește vigoarea plantei, în principal, prin dezvoltarea sistemului radicular. Viteza de formare a biomasei aeriene este încăla un nuivel scăzut, în timp ce rădăcina reprezintă 12-17 % din substanța uscată total a plantei. În acest intervan rădăcina primește cel mai mare accent, organ al plantei care condiționează, în continuare, alimentarea cu apă și substanțe nutritive..

Începutul formării aparatului reproducător are loc foarte devreme, la aproximativ 18 zile după răsărit și se întinde pe durata de cca 7 zile.

– perioada următoare , între 4/5 perechi de frunze – început de înflorire, se poate defini ca faza de creștere cea maiactivă a plantei. Ritmul formări substanței uscate în aceste zile poate atinge chiar și 200 kg/ha/zi. Se întinde pe o perioadă de 40-50 zile, perioadă în care are loc un ritm de absorbție maxim a elementelor nutritive .

– perioada înflorire- formarea achenelor, durează 3 săptămâni. În această perioadă se

remarcă o creștere importantă a masei calatidiului, către care se îndreaptă cea mai mare parte din substanțele asimilate .

La nivelul unei inflorescențe, înfloritul durează 8-10 zile iar pentru plantele de pe o parcela 15-21 zile. De-a lungul întregii acestei faze, planta este foarte sensibilă la deficitul de umiditate.

– perioada de maturare în care se înregistrează puține creșteri ale substanței uscate în această perioadă au loc procese de translocare a substanțelor de rezervă și de sinteză a lipidelor. Are loc mai ales, o redistribuire a asimilatelor și o migrare a rezervelor către semințe. Maturitatea fiziologică este atinsă atunci când boabele au 28 % umiditate, partea dorsală a calatidiului este galbenă. Un recoltat în condiții bune se poate realiza cu un conținut

de apă al bobului de 15 % .

Cantitatea totală de substanță uscată elaborată pe întreaga perioadă de vegetație a florii soarelui variază între 8 și 11 tone, pentru producții de boabe ce oscilează între 2000 și 3000 kg/ha. Ea poate atinge 15- 20 tone pentru producții mai mari.

2.3. Cerințe față de factorii de mediu

Floarea soarelui este o plantă sensibilă la condițiile pedoclimatice de care depinde talia plantei, mărimea calatidiului, mărimea boabelor de semințe, durata ciclului de vegetație, etc.

Cerințele față de temperatură, sub aspectul cerințelor față de căldură, floarea soarelui este o plantă mezotermă.

Semințele de floarea soarelui încep să germineze, izolat, la 4°C, dar semănatul se face numai la temperaturi de min. 7°C în sol, pentru a obține o răsărire rapădă, viguroasă, uniformă și o înrădăcinare puternică. La plantele tinere afectate de temperaturi sub 0°C vârful de creștere este distrus, ca urmare, planta ramifică și formează mai multe inflorescențe mici, cu semințe seci în proporție foarte mare.

În intervalul de la răsărire la apariția inflorescenței, planta crește bine la 15-17°C în perioada de înflorire și formare a fructelor, temperaturile optime sunt cele de 22-24°C.

La înflorire plantele de floarea-soarelui rezistă la temperaturi mai mari de 30°C, fără să se producă avortarea unui număr semnificativ de flori. în perioada de umplere a semințelor, temperatura ridicată influențează negativ acumularea acidului linoleic, în favoarea acidului oleic, contribuind direct la deprecierea calității uleiului. La căldură excesivă, asociată cu secetă sunt afectate polenizarea și fecundarea, scade procentul de ulei, crește consumul specific și global de apă, prin intensificarea respirației, scade rata fotosintezei, este încetinit transferul de substanțe asimilate de fructe .

Cerințele față de umiditate.

Floarea-soarelui consumă multă apă (650 mm sau chiar mai mult), pe întreaga perioadă de vegetație. Pentru a-și satisface nevoile de apă, floarea-soarelui poate utiliza intensiv rezervele de apă acumulate în sol în sezonul rece, grație ritmului de dezvoltare a sistemului său radicular.

Suportă seceta mai bine decât alte plante cultivate, fapt explicabil prin sistemul radicular activ și profund, prin reducerea transpirației, prin revenirea rapidă la starea de turgescență a frunzelor ofilite dar producția scade în funcție de intensitatea și durata secetelor.

Floarea soarelui prezintă o fază de sensibilitate la secetă care durează în jur de 40 de zile, înainte și după înflorit. Consecințele stresului hidric asupra producției de semințe și asupra conținutului în ulei depind de stadiul fenologic în care este surprinsă planta: perioada de maximă sensibilitate pentru masa semințelor este situată în stadiul de buton floral de 3cm și până la sfârșitul înfloritului; perioada de sensibilitate maximă pentru conținutul în ulei se siutuează de la faza de înflorire deplină și până la începutul maturității boabelor.

În prezent, se consideră că, indiferent de perioada când survine stresul hidric, numărul total de achete format pe metru pătrat afectează mai mult mărimea producției, decât valorile MMB.

În condițiile din România, în culturile neirigate, insuficiența precipitațiilor în a doua jumătate a lunii iulie și în luna august, poate duce la producții mici.

Cerințele față de lumină.

Floarea-soarelui este pretențioasă fată de lumina, în special după formarea inflorescenței. Heliotropismul frunzelor poate avea ca rezultat o creștere cu 10-23% a activității fotosintetice. Nivelul de iluminare saturat pentru floarea-soarelui este foarte ridicat (> 150.000 lucși) prin comparație cu alte culturi agricole (50-100.000 lucși).

Cerințele față de sol.

Floarea-soarelui preferă solurile profunde, fără hardpan, mediu aerate, cu tetură lutoasă sau luto-nisipoasă, cu mare capacitate de înmazinare a apei, fără exces de umiditate, bogate în humus și elemente nutritive. Plantele de floarea-soarelui cresc și se dezvoltă bine dacă solurile au reacție neutră, slab acidă sau slab alcalină (pH= 6,4-7,2).

Cele mai bune soluri sunt cernoziomurile, solurile brun-roșcate, solurile aluviale, pânza freatică sub 2,5 m. Se vor evita terenurile nisipoase, cele erodate, precum și solurile acide neamendate.

2.4. Zonarea florii soarelui în România

În România, floarea soarelui se întâlnește în diferite zone, pe suprafețe întinse, cu condiții de vegetație cu grad mare de favorabilitate. Trebuie reținut că potențialul de producție al cultivărilor este frecvent diminuat din cauza umidității, care nu se asigură la cerințele plantei decât în condiții de irigare și din cauza însușirilor fizice și chimice ale unor soluri pe care floarea soarelui s-a extins în ultimii ani.

În țara noastră s-au stabilit 3 zone de cultură principale pentru floarea soarelui, în cadrul fiecărei zone delimitându-se agroecosistemele în care se pot cultiva cu succes diferiți hibrizi.

Suprafețele propice pentru cultură în care suma temperatirulor active se poate realiza în conformitate cu cerințele genetice ale hibrizilor, conform datelor cercetărilor se poate împărți în trei zone, cu caracteristici pedoclimatici diferiți (Stanciu, D., Stanciu Maria,2007).
Zona 1.Foarte favorabilă pentru cultură:

-Câmpia Română, Dobrogea de Sud, Câmpia Olteniei, cu soluri de tip cernoziom, fertile, cu regim hidric superior. Se pretează pentru cultura hibrizilor cu potențial ridicat, moderni, adaptați la nivele tehnologice superioare.

Zona 2. Favorabilă pentru cultura florii soarelui:

-Câmpia de Vest, cuprinzând solurile de tip cernoziom ale județelor Timiș, Bihor, Satu Mare, care în general au un regim hidric corespunzător prin utilizarea economic precipitațiile anuale căzute. Aceste suprafețe se pretează la cultura hibrizilor tradiționali, dar și a celor moderni cu randament mediu și superior.

-Solurile brune ale Câmpiei Române și a Dealurilor Dobrogei, care deseori suferă de lipsa apei, dar valorifică superior apa de irigație.

Zona 3. mai puțin favorabilă pentru cultura florii soarelui.

Aici se poate include Câmpia Jijiei din Moldova, Dealurile Bârladului, precum și suprafețele mai joase, uneori erodate ale centrului Bazinului Transilvaniei. Aceste suprafețe sunt recomandate pentru hibrizii tradiționali precum și pentru cei cu adaptabilitate ridicată a la condițiile de mediu variabile.

3. Conținutul în elemente nutritive ale semințelor si uleiului de floarea soarelui

Sămânța de floarea soarelui este denumită achenă din punct de vedere botanic și se compune din:

– învelișul exterior (coaja),

– o pieliță subțire (tegumentul) care căptușește din interior achena,

– și miezul, care reprezintă cele două cotiledoane și embrionul.

Coaja exterioară are un conținut relativ redus de ulei (între 0,7 – 1%).Componenții principali ai cojii sunt celuloza și hemiceluloza. Având o structură poroasă, poate absorbi mult ulei, ceea ce creeaiză probleme în procesul de extragere a uleiului la presare.

Se pot reutiliza în fabricile de ulei ca sursă de energie (prin ardere), ca substrat de creștere (păsări) sau componentă a furajelor combinate în fermele de creștere a animalelor (păsări) . Este materia primă pentru obținerea furfurolului.

Componentele esențiale (lipidele reprezentate prin uleiuri), cantitățile de proteine și substanțele extractive neazotate se regăsesc, în concentrații diferite, în partea de miez.

Conținutul de ulei al miezului poate varia, în funcție de o serie de factori determinanți din tehnologia culturii, între 33-56 % .

Uleiul de floarea-soarelui este alcătuit din trigliceride (98-99%) și alte substanțe, denumite „componente minore” sau „fracție nesaponificabilă” (1-2%), reprezentate de steroli, substanțe aromatice și vitamine. Trigliceridele sunt esteri ai glicerinei cu acizi grași cu un număr diferit de atomi de carbon.

În uleiurile vegetale se găsesc acizi grași saturați și acizi grași nesaturați, care conțin una sau mai multe duble legături. Cu cât acizii grași nesaturați conțin mai multe duble legături, cu atât gradul de nesaturare este mai mare. Cu cât gradul de nesaturare al acizilor grași este mai mare, ca atât se poate fixa mai mult oxigen din aer, ceea ce duce la apariția fenomenului de râncezire, diminuându-se capacitatea de păstrare a uleiului în bune condiții.

Uleiul de floarea-soarelui conține acizi grași saturați în proporție de 8-15%, cei mai importanți fiind:

acidul palmitic, cu 16 atomi de carbon și fomula chimică C16H32O2;

acidul stearic, cu 18 atomi de carbon și fomula chimică C18H36O2;

acidul arahidonic, cu 20 atomi de carbon și fomula chimică C20H40O2.

Uleiul de floarea-soarelui conține acizi grași nesaturați în proporție de 85-92%, cei mai importanți fiind:

acidul oleic, cu 18 atomi de carbon, o dublă legătură și formula chimică C18H36O2;

acidul linoleic, cu 18 atomi de carbon, două duble legături și formula chimică C18H32O2

acidul linolenic, cu 18 atomi de carbon, trei duble legături și formula chimică C18H30O2

Conținutul uleiului în acizi grași este următorul (după British Pharmacopoeia):

4-9% acid palmitic;

1-7% acid stearic;

14-40% acid oleic;

48-74 acid linoleic;

urme de acid linolenic.

Prezența acizilor grași nesaturați , în principal de cei doi acizi importanți: linoleic (44-75 % conținut ridicat) și oleic (14-43 %), paralel cu prezența a mai puțin de 15 % acizi grași nesaturați (palmitic și stearic), asigură calitatea alimentară deosebită a uleiului obținut.

Prezența doar în urme a acidului linolenic garantează stabilitatea precum și capacitatea îndelungată de conservare

Uleiul natural de floarea-soarelui, obținut prin presarea la rece se remarcă printr-o culoare mai închisă, având o aromă de plantă, care în urma prelucrării industriale din păcate nu se mai pastrează.

Este o sursă importantă de vitamine, printre care E si F sunt cel mai bine reprezentate. Prezența acizilor grași nesaturați areun rol important în dieta afecțiunilor la inimă și la nivelul vaselor de sânge. dintre alte componente benefice pentru organismul uman se remarcă și cele care au efecte antiinfecțioase, altele care sunt stimulatoare ale activității hormonale, sau cu efecte regenerative.

Întrucât organismul uman nu este capabil să sintetizeze acidul linoleic, prezența lui are o importanță din punct de vedere nutrițional

Concentrația în cei doi acizi grași nesaturați variază în funcție de zestrea genetică a soiului sau hibridului, de sistemul de fertilizare, dar și de condițiile de climă în care sunt cultivate plantele. În climatele mai răcoroase, uleiurile conțin mai mult acid linoleic (cca. 70 % în medie), în timp ce uleiurile produse în zonele ecologice cu temperaturi ridicate, conținutrul se diminuează la numai 30 % acid linoleic, crescând în schimb cel de acid oleic .

Uleiul de floarea-soarelui contribuie printr-o alimentație rațională la controlul nivelului colesterolului din sânge.

Fosfolipidele și ceara sunt de asemenea pe lista componentelor uleiului de floarea- soarelui, chiar dacă numai în cantități reduse.

Conținutul în steroli este inferior uleiurilor obșinute din semințele de soia sau porumb.

Conținutul de antioxidanți (tocoferoli) este inferior celui din soia, dar superior uleiului din arahide, rapiță sau porumb.

Proteinele din miez au valoare biologică ridicată, în compoziția lor chimică fiind reprezentați toți aminoacizii esențiali.

Caracteristile calitative ale semințelor de floarea-soarelui destinate industrializării sunt, în principal, următoarele:

– conținutul în umiditate

– conținul de corpuri stặine

– semințe cu defecte

– masa hectolitrică a semințelor de floarea-soarelui (variază între 40 și 42 kh/hl).

Caracteristicile fizice ale uleiului din floarea soarelui:

– densitatea la 20 grade = 0,92;

– vâscozitate (CST) la 20 grade = 55 – 61;

– punctul de fuziune = – 16 grade;

– punctul de rupere = – 5 grade;

– PCI (Kcal/kg) = 9032;

– Amplitudinea autoinflamării = 30.

Turtele rezultate după extragerea uleiului, în cantitate apreciabilă (circa 300 kg pentru o tonă de sămânță) conțin, în medie, 19-22 % glucide, 6-10 % ulei, 15-20 % celuloza, 5-10 % săruri minerale și 30-35 % proteine. Proporția de proteine și compoziția acestora dau turtelor o importanță deosebită, acestea reprezentând o sursă valoroasă de proteine pentru furajarea animalelor (bovine, porci, iepuri, păsări, după V.Bârnaure 1991).

Compoziția chimică a turtelor de floarea-soarelui relevă, ca defecte singulare, conținutul ridicat în celuloză și în cenușă, care tind să reducă energia metabolizabilă; de asemenea, sunt carențate în lizina, dar mai bogate decât turtele de soia în metionină și cistina. Turtele obținute din semințe de floarea-soarelui nedecorticate sunt calitativ inferioare; acestea nu pot fi folosite ca furaj pentru crescătoriile intensive de animale . în acest scop se cer turte bine decorticate, cu 40-45 % proteină brută și doar 14 % celuloză

Tabel nr. 3.1 Compoziția chimică a semințelor și a turtelor de floarea soarelui (%)

În ultima perioada se discută tot mai mult de folosirea uleiurilor vegetale ca biocarburanți. Uleiul din floarea soarelui, utilizat ca și carburant are avantajul ca este usor de păstrat, este stabil, nu este periculos, este puțin poluant, nu are risc foarte mare de inflamare și are un indice de evapoare aproape de zero. Uleiul din floarea soarelui conține între 10-15% oxigen, ceea ce duce la ameliorarea combustiei și la diminuarea nivelului poluării.

Prin industrializare, după extragerea uleiului, rămân șroturile, utilizate ca sursă de proteină în hrana animalelor și materie primă pentru concentrate de proteine în industria mezelurilor.

Din cojile semințelor se fabrică furfurolul folosit în industria fibrelor artificiale, a maselor plastic, etc. Măcinate, cojile se folosesc la fabricarea drojdiei furajere, circa 150 kg/tonă produs.

4. Tehnologia de obținere a uleiului de floarea-soarelui

4.1. Etapele procesului tehnologic

Procesul tehnologic de obținerea a uleiului de floarea-soarelui cuprinde urmatoarele operații principale:

Recepția materiilor prime

Depozitarea materiilor prime

Curățirea semințelor de floarea-soarelui

Uscarea materiilor prime oleaginoase

Decojirea

Măcinarea

Prăjirea

Presarea

Extracția cu solvenți

Rafinarea uleiului de floarea-soarelui

Fig.nr.4.1. Schema de obținere a uleiului rafinat de floarea soarelui

Sursa: Prezentare PPT.

TEHNOLOGIA OBȚINERII ULEIULUI DE FLOAREA-SOARELUI

Prof.dr.ing Mihaly Cozmuța Anca – Universitatea de Nord Baia Mare

Fluxul tehnologic pentru prelucrarea de semințe de floarea soarelui brute

Decojirea semințelor de floarea soarelui are ca scop îndepărtarea cojilor sărace în ulei de miez. Din podul de producție semințele trec prin cădere liberă într-un cântar automat. Se cîntăresc și cu transportoare sunt distribuite în buncărele de dozare de deasupra tobelor de spargere. Semințele sparte trec pe descojitoare unde are loc separarea granulometrică și pneumatică a miezului de praf și coajă. Pe returul descojitoarelor va apare sămînța nespartă care se reîntoarce și reiau circuitul de spargere. Miezul și praful oleaginos este transportat spre măcinare cu transportoare, trecut peste magnet. Cojile de floarea soarelui sunt aspirate din descojitoare cu ajutorul ventilatoarelor. Separarea se face în camerele de aspirație din descojitoare, unde coaja cu ajutorul transportoarelor sunt supuse operației de control, adică de separare a miezului antrenat de coajă pe sitele de control. Miezul antrenat separat este eliminat de pe sitele de control în snecul de sămânța și continuă fluxul. Cojile curățate ajung la centrala termică prin suflare cu un ventilator și sunt arse pentru a genera abur necesar platformei. Praful fin antrenat de ventilatoare se separă în cicloanele și va fi dozat în măcinătură.

Măcinarea are ca scop ruperea membranei care învelește celulele și destrămarea structurii oleoplasmei. Acest proces este necesar pentru ca uleiul din oleoplasma sub forma unei dispersii foarte fine să se unească în picături mai mari să se separe mai ușor prin presare sau extracție cu solvenți.

Semințele descojite vor fi repartizate în buncărele de alimentare ale valțurilor. Între tăvălugii valțurilor semințele sunt sparte și aplatizate, măcinatura fiind transportata cu utilaje de transport peste magnet și ajunge în prăjitoare. Din prăjitoare materialul prăjit cade în prese, unde în urma operației de presare rezultă ulei brut de prese, zaț și brocken. Uleiul brut împreună cu zațul rezultat se scurge în partea inferioară a presei, este transportat la un rezervor, de unde se trece prin decantor și superdecantor. Zațul separat se reîntoarce spre prelucrare în măcinătură și reia ciclul, iar uleiul decantat se pompează spre o purificare mai avansată.

Brokenul de floarea soarelui rezultat de la procesul de presare este transportat cu ajutorul mijloacelor de transport (redlere) la un buncăr de stocare. Din acest buncăr este asigurată capacitatea de prelucrare a secției extracție prin intermediul unui cântar bandă și un elevator, care trece materialul printr-un electromagnet în vederea separării impurităților metalice, ce pot ajunge în material supus extracției în timpul transportului acestuia spre secția extracție.

Alimentarea extractorului se realizează dintr-un bucăr tampon cu un șnec de turație variabilă, ceea ce este important în vederea realizării unui dop de etanșare din măcinătură între secția extracție și preparare. Din șnec brochenul ajunge în extractorul, unde are loc procesul propriu-zis de extracție cu ajutorul n-hexanului.

Spălarea sau degresarea măcinăturii are loc în contracurent, adică materialul cel mai bogat în ulei este spălat în prima fază cu miscela cea mai concentrată, iar materialul degresat cu hexanul pur care se concentrează în ulei. Lichidul care se obține este denumit miscela (amestec n-hexan+ulei). Miscela filtrată se stochează în rezervorul de miscelă filtrată de unde este alimentată linia de distilare a miscelei.

Șrotul degresat din extractor ajunge la toaster cu utilaje de transport. În toaster are loc eliminarea hexanului din șrot și uscarea acestuia. Șrotul va trece apoi la o faza de răcire, după care va fi depozitat.

Miscela va fi trecută la mai multe faze de distilare pentru separarea uleiului din n-hexan. În urma distilării rezultă uleiul de extracție, iar vaporii de apă și n-hexan se vor condensa în condensatoare, se vor separa pe vasele florentine și se introduc din nou în circuit.

Uleiul brut de extracție se va amesteca cu uleiul brut de presă și se va amesteca cu apă. Prin această operație se hidratează fosfatidele, se formează mucilagiile, care se vor elimina prin centrifugare. Din centrifugă mucilagiile vor fi trimise la rafinărie, iar uleiul centrifugat umed va trece la uscare. Din ulei, sub acțiunea temperaturii și al vacumului, se va elimina apa, iar uleiul uscat se va pompa la parcul de rezervoare.

Instrucțiuni tehnologice de fabricație la obținerea uleiului rafinat de floarea soarelui și în flux continuu

Tehnologia de rafinare aplicată la obținerea uleiurilor rafinate de floarea soarelui și floarea soarelui + soia se bazează pe metode fizice și chimice de rafinare având drept scop eliminarea din uleiurile supuse rafinării a impurităților solubile coloidale și insolubile asigurând produsului finit caracteristici organoleptice și fizico-chimice prevăzute de standardele și normele tehnice în vigoare.

Schema tehnologică cuprinde un număr mai mare de operații din care principalele sunt: dezmucilaginare, neutralizare, uscare, decolorare (albire), winterizare, dezodorizare și polisare.

Tabel nr. 4.2. Gruparea metodelor de rafinare după efectul principal al procesului

Sursa: chimie-biologie.ubm.ro/…line/…/Ulei%20de%20floarea%20soarelui.ppt

4.2. Parametrii de calitate ale uleiului de floarea-soarelui

Prin presare, extracție, sau utilizarea combinată a celor 2 metode,din recoltă se obține uleiul de floarea-soarelui, care este compus din 95-96% trigliceride, 3,5-4,5% lipide polare, în principiu din fosfolipide, restul de di- și monogliceride și acizi grași liberi și lipide minore (tocoferoli, steroli).

În compoziția uleiului de floarea-soarelui, ca procent din totalul acizilor grași esterificați, acidul linoleic (18:2) reprezintă aproximativ 50-70% din total, urmat de acid oleic (20:1) 20-50%, acid palmitic (16:0) 4-5%, acid stearic (18:0) 3-4%. Cantitatea acidului linoleic (18:3) este de obicei mai mică de 1%.

Dintre trigliceride mai mult de 50% conține cel puțin două molecule de acid linoleic și lângă ei apare numai acidul oleic. Caracteristicile fizice ale uleiului, după Jàky și colab.,1980:

densitatea la 20 grade: 0,915-0,925 g/cm3

punct de solidificare: -16°C- -18°C

indicele de refracție: Ir (25°C): 1,472-1,474

vâscozitatea la 20 grade: 55 – 61

indice de saponificare : 186-194

indice de iod: 115-136

proporție lipide nesaponificabile 0.3-1.5% din totalul lipidelor.

Uleiul de floarea-soarelui se utilizează atât pentru gătit cât și pentru de salată, sau la fabricarea margarinei, fiind o materie primă importantă. Deși în gospodăriile țării noastre, ulei de floarea-soarelui este utilizat aproape exclusiv pentru prăjit, nu poate fi considerat ideal pentru acest scop. Din cauza conținutului ridicat de acid linoleic, stabilitatea uleiului în timpul gătitului este mai mică decât în cazul uleiul sărac în acid linoleic.

4.3. Oxidarea grăsimilor și uleiurilor vegetale

Alterarea oxidativă a grăsimilor este fenomenul cel mai frecvent întâlnit. Se petrece atât la temperaturile obișnuite de păstrare, cât și la temperaturi joase în prezența oxigenului atmosferic. Viteza oxidării crește pe măsură ce numărul dublelor legături din molecula de acizi grași nesaturați este mai mare. Astfel acizii grași cu trei duble legături se oxidează de patru ori mai rapid decât cei cu o singură dublă legătură

Oxidarea acizilor grași nesaturați și a esterilor lor este accelerată sub influența luminii, radiațiile infraroșii și vizibile fiind mai puțin eficace în comparație cu cele ultraviolete. Radiațiile ultraviolete acționează prin fotoliza peroxizilor pe care îi transformă în radicali liberi, initiatori de reacții în lanț.

Reacțiile de oxidare includ 3 etape:

Inițiere: formare de radicali liberi sau de peroxizi.Aceste reacții au energie de activare mare și sunt stimulate de temperatură, lumină și urme de ioni metalici.

primară

RH → R· + H·

radical

alchil

RH + O2 → ROO· + H·

radical

RH + Fe3 → R· + H+ + Fe+2

metal

secundară

ROOH → RO· + OH·

radical

alcoxi

ROOH → R· + HO2 ·

ROOH + Fe3→ ROO· + H+ + Fe+2

ROOH + Fe+2→ RO· + OH- + Fe3

Fe3

ROOH + ROOH —→ ROO· + RO· + H2O

Propagare: oxidarea lipidelor de către O2, acumulare de peroxizi. Energia de activare este în acest caz foarte mică.

R1· + O2 → R1OO·

R1OO· + R2H → R1OOH + R2·

Intrerupere : prin asociere de radicali liberi, rezultând compuși neradicalici

ROO· + R1OO· →

ROO· + R· → Compuși neradicalici

R· + R· →

În faza de inducție apar hidroperoxizi ca produși primari ai reacției dintre oxigen și lipidele nesaturate. Hidroperoxizii odată formați determină la rândul lor oxidarea altor molecule de grăsimi printr-o serie de reacții succesive, denumite reacții în lanț. Drept rezultat, apar în grăsime radicali liberi în primele stadii ale acestor reacții, sub influența cuantelor de lumină.

În faza următoare radicalii nou apăruți reacționează cu substanța oxidantă, apoi din nou cu oxigenul, repetându-se reacția în lanț. În amestecul format, hidroperoxizii se acumulează din ce în ce mai mult.

În faza următoare de descompunere oxidativă a hidroperoxizilor au loc reacții de polimerizare, rezultând aldehide, cetone, alcooli, hidroxiacizi, cetoacizi (Socaciu, 2003).

În primele două faze caracterele organoleptice ale grăsimii sunt normale, iar în cea de a doua caracterele sunt modificate (gustul și mirosul înțepătoare, respingătoare).

Pe lângă această formă de râncezire aldehidică, apare, de multe ori râncezire cetonică, numită și râncezire parfumată sau aromatică (Neamtu, 1999).

5. Plantele condimentare

5.1. Despre plantele condimentare

Deși cantitatea de condimente folosită în comparație cu rația zilnică este destul de puțină, totuși din punct de vedere culinar are o importanță deosebită. Mâncărurile noastre fără condimente erau lipsite de gust și monotone. Condimentele sunt importante nu numai din perspective dietetice. Pentru nici o componență a produselor alimentare nu se atribuie atâtea efecte terapeutice de cât pentru condimente.

http://sanatate.bzi.ro/11-condimente-si-plante-aromatice-vindecatoare-11377

Istoric: Probabil atunci am început să utilizăm condimente, când am început să fierbem mâncarea. Strămoșii nostrii au realizat repede că frunzele unor plante sau recoltele pot înbunătății gustul mâncărului, de aceea înainte și după coacere au frecat carnea.

Cele mai vechi descoperiri de condimente provin din Mexic, unde locuitorii utilizau deja chili, 7000 de ani înainte de Hristos. Pe lângă efecte benefice asupra sănătății, condimentele au avut două sarcini majore: a trebuit să înlocuiește sarea, pentru că sarea era foarte scump în cele mai multe zone, și a trebuit să acoperă unele arome nedorite. În epoca de piatră deja au utilizat chimen și angelica. Leagăna condimentelor ale lumii vechi se găsește în India. Deja 5000 mii de ani a existat rețea de comerți de la China, India, Persia, Mesopotamiană la Egipt. În piramidele din Egipt, arheologi au decoperit reziduri de anason, schinduf, cardamom, cassia, chimen, mărar și șofran.

În secolul XIX-lea nu este cunoscut exact de ce a ieșit dintr-o dată din stil condimentele. A scăzut cererera pentru condimente, și alte produse au devenit cele mai importante articole comercială. În rândul populației bogat al Europei, cacaoa, cafeaua și zahărul au devenit populare Condimentele au fost redescoperit după al doilea Război Mondial. Firmele comerciale au ambalat condimentele în cutii și borcane elegante, așa au încercat să trezească interesul gospodinele moderne. Prin recuperarea turismului, oameni au avut mai multe posibiltăți de a învăța despre culturile altor oameni, obiceiurile alimentară și deasemenea despre condimentele țării. În zilele noastre în fiecare țară se cultivă plante condimentară, unde se crează condiții adecvată de sol și climatice.

În zilele noastră cultura fiecărui țări, au propriile condimente distinctive, exemplu: India-curry, Ungraia- boia de ardei, Mexico- chili.

Despre condimente: condimentele crește intensitatea plăcerii și îmbunătății bunăstarea. Condimentele fac mai gustoase alimentele noastră, contribuie în mod semnificativ la digestibilitatea alimentelor și la prelungirea termenului de valabilitate, pe lângă acestea mai are efect profilactic și terapeutic. Condimente bine alese transformă alimentele noastră într-un aliment specific și aduce diversitate în bucătărie.

Plante condimentare sunt comercializată în stare proaspătă sau uscată, tocată, măcinată sau prăjită. Împotriva insectelor dăunători și pentru distrugerea microorganismelor se conservă prin tratare cu gaz sau prin iradiere. În cele mai multe cazuri plantele condimentare conțin numai în anumite părți materiale de condimente: rădăcini, rizomi (ginger), scoici, latră(scorțișoară), frunze (pătrunjel, maioranna, dafin), flori și părțile de flori (levendula, șofronel), sucul obținut prin presarea tulpinii al plantei (asafoetida), recoltele (ardei, lemon), semințe și coaja seminței (fenicul, piper, nucșoară).

5.2.Produși secundari de metabolism în plantele condimentare

Apar mai multe tranziții între condimente, fructe, legume și plante medicinare, aceste tranziții apar în primul rând din cauza produșilor secundari de metabolism ale plantelor: taninuri, substanțe amare, picante și alte componente. În organism, aceste substanțe stimulează diferite procese fiziologice, ca de exemplu stimulează ingestia alimentelor, îmbunătățește digestia și circulația, ajută la absorbția substanțelor și la funcționarea unor organe. Deasemenea înlocuiește și ușurează unele procese datorită efectelor de dezinfectant, de tonifiere și altele. Pe lângă utilizarea culinară, este o materie importantă în industria farmaceutică, în industria cosmetică și în industria parfumurilor.

Substanțe aromatice, arome, efecte fiziologice

Aromele de condimente sunt amestecuri ale mirosurilor și substanțelor aromatice. Componentele aromelor naturale și artificiale sunt: hidrocarburi, cetone, compuși ai sulfului, eteri și fenol eteri. Arome naturală deobicei sunt mult mai bogați în compuși de aromă, decât aromele artificiale. Unele arome apar în plante încă de la început, iar altele numai după uscare (cumarină), după fermentare (vanilia, cacao, vin, oțet), după activitatea enzimatică (muștar), după prăjire (scorțișoară, curry). Condimentele au efect fiziologic mai mare decât nutrienții, datorită conținutului în produși secundari de metabolism, adică:

Uleiuri eterice

Conțin predominant componente de parfumare, dar în unele cazuri pot să aibă efect de ardere (cimbru), sau efect de răcire (menta). Un climat cald sau fierbinte are efecte benefice pentru formarea uleiurile eterice, în unele condimente apar 1-20% proporție. În florile, semințele și în cojile de semințe au cele mai mari concentrații, după aceastâ urmează frunzele și rădăcinile. La temperatura camerei sunt volatili. Astăzi se cunosc mai mult de 1500 uleiuri eterice, principalele componente fiind: mono-, di- și terpene cu grad mai mare (menta, camfor), alcoholi, eteri, cetone, fenoli și acizi. Efecte ale uleiurile eterice diferă în funcție de componentele sale.

Substanțe picante

Gustul picant și iute se datorează prezenței uleiurile eterice (muștar, ulei de usturoi) sau substanțelor alcaloide (capsaitina din chili). Substanțele picante ajută la digestia alimentelor grase și au efect bactericid.

Substanțe amare

Deobicei apar sub forma de glicozide, se dizolvă în apă, nu sunt termosensibile. Ajută la digestie, produce secreția salivei, secreția colecistului și a gastric, îmbunătățindu-și absorbția substanțelor nutritive, produce o rezistență mare împotriva proceselor fermentative nocive și proceselor de degradare. Întărește stomacul, sistemului nervos, are efect tonifiant.

Substanțe tanante

În plante se formează sub forma de galotanin, și polifenoli. Ajută la prevenirea proceselor de degradare. Principala proprietate a taninurilor este coagularea proteinelor, adică se formează cu ele substanțe insolubile în apă. Au un gust acru, sunt solubili în apă și termorezistent. Pentru mucoasă și piele au un efect astringent, inhibă activitatea bacteriilor sau chiar le omoară.

.Acizi organici

Acizii obținuți din plante condimentare pot fi acizi de fructe naturale (din lămâie, sumac) sau acizi de fermentare (vin, oțet). În alimente calde, gustul acru se simte mai puternic. Gustul acru are efect revigorant și efect de stimulare, pentru că ameliorează și accelerează activitatea ficatului. În cantități excesive dăunează în primul rând stomacului și dinților.

Antioxidanți

Condimentele care conțin cantități mari de antioxidanți (în special fenoli), pot reduce în mod eficient hiperglicemia cauzată de leziuni tisulare și inflamație, și pot preveni bolile de inima și îmbătrănirea prematură. Sa demonstrat că substanțele antioxidante din condimente, reduc riscul de formare a cancerului. Aceștia leagă radicalii liberi din organism, care cauzează cancer și îi neutralizează. Pe lângă acest efect reduc și incidența bolilor cardiovasculare. Cele mai multe boli de inimă sunt cauzate de colesterol ridicat.

Flavonoide

Flavonoidele sunt general de culoare galbenă, bogate în azot, reprezentând un grup de compuși fenolici. Flavonoidele se pot găsi de cele mai multe ori aproape în fiecare părți ale plantei sub formă de pigmenți. Absorb lumina UV, astfel conținutul de flavonoide al inflorescenței devine atractiv pentru insecte. Flavonoide au efecte multiple: întăresc sistemul imunitar, previn apariția cancerului, slăbire, anti-inflamatorii, antivirale, antibacteriene și sunt eficiente în protejarea ficatului.

PARTEA II – CONTRIBUTII PROPRII

7.Scopul lucrării

Uleiul de floarea –soarelui este uleiul cel mai folosit în țara noastră pentru gătit, atât la prepararea salatelor cât și la prăjire. In prezenta lucrare am încercat aromatizarea uleiului de floarea –soarelui Ardealul fabricat la Carei, adăugând o plantă condimentară foarte cunoscută și anume Rozmarinul. Prin adaosul de rozmarin am urmărit și îmbunătățirea conținutului în compuși antioxidanți și creșterea perioadei de conservabilitate la uleiul de floarea – soarelui luat în studiu.

8. Materiale analizate

In vederea realizării studiului propus am ales ulei de floarea soarelui Ardealul provenit din comerț, iar pentru aromatizare am folosit rozmarin deshidratat.

8.1. Uleiul de Floarea-soarelui Ardealul

Fabrica de ulei SC Ardealul situată în orașul Carei, str. Alexandru Ioan Cuza, nr. 24, jud. Satu Mare, Romania. produce și distribuie:

– ulei Floarea soarelui îmbuteliat în flacoane de 1L, 2L și 5L

– ulei Ardealul îmbuteliat în flacoane de 1L, 2L și 5L

– ulei rafinat de floarea soarelui

– ulei brut, 3 sortimente: floarea soarelui, soia și rapiță

– șrot 3 sortimente: floarea soarelui, soia și rapiță

– acizi grași

Fig. 8.1.Ulei îmbuteliat în flacoane de 1L, 2L și 5L.

8.2.Rozmarinul

Despre creșterea și utilizarea rozmarinului

Rozmarinul (Rosmarinus officinalis) este o specie de plante lemnoase, perene, aparținând familiei Lamiaceae, cu frunze totdeauna verzi, în formă de ace și cu flori albastre, albe sau roșii. Are o largă întrebuințare în medicină, ca plantă aromatică precum și în industria parfumurilor.

Este originar din regiunile mediteraneene și din Uruguay. Există specii de rozmarin care cresc pe verticală, atingând 1,5 metri înălțime și specii târâtoare. Lungimea frunzelor este de 2-4 cm, iar lățimea de 2-5 mm, având culoarea verde în partea superioară și culoarea albă în partea inferioară, cu perișori scurți, deși și lânoși. Florile au culori variabile: alb, roz, roșu închis sau albastru. Folosim frunza în stare proaspătă sau uscată.

Numele rozmarin nu are legătură cu cuvântul roză sau cu numele Maria, ci derivă din latinescul rosmarinus, care literal înseamnă „roua mării”.

Planta este originară în zona Mării Mediterane, unde mai putem găsi sălbatic.

Pe suprafețe mai mari se cultivă în Spania, Franța, Africa de Nord și în SUA. In România, rozmarinul este prezent frecvent în grădinile din mediul rural, sau în ghivece în balcoanele godpodinelor din oraș, pentru care planta aceasta este un condiment deosebit.

Egiptenii antici, grecii și romanii au venerat rozmarinul ca o plantă sacră. Rozmarinul a fost dedicat pentru Aphrodite și a fost considerat simbol al fertilității și un remediu care întărește memoria. Se povestește despre vechii elevi greci faptul că ei purtau coroane de flori de rozmarin pentru a spori capacitatea de a învăța.

Descriere: Rozmarinul este o plantă cu frunze totdeauna verzi, sunt scurte sub forma unor ace, aspect lucios pe față, iar pe spate de culoare albă acoperite cu peri moi. Frunzele au lungime 2-3 cm cu marginilie răsucite. Au miros puternic, înflorește din aprilie până în iulie, dar în septembrie este posibil și o a dua înlorire. Este o plantă lemnoasă, perene. Florile rozmarinului au culoare albastru pal, violet, sunt dispuse în inflorescența spiciforma, laxă. Până când partea inferioară a tulpinii se lignificӑ, partea superioară formează unități noi.

Rozmarinul este o plantă sensibilă la îngheț, datorită originii sale. În condiții prielnice poate atingă o înălțime de aproximativ 1,5m. La habitatul original, în zona Mării Mediterane, poate să crească și până la 2 m înălțime.

În grădină necesită un loc cald și protejat, iar solul trebuie să fie fertil, humic, calcaros, bine afânat, sau nisipos.

Înmulțirea se face cel mai ușor prin butași, începând de la primăvara până în toamnă. Semănatul seminței reușește mai greu și este prea consumatoare de timp. Aprovizionarea continuă cu fertilizanți stimulează creșterea permanentă a plantei.

La creșterea în aer liber,pentru perioada de iarnă chiar și plantele mai rezistente la îngheț necesită protecție. Planta atinge numai în al treilea an rezistența totală la îngheț.

Întreaga plantă are un miros plăcut caracteristic, balsamic. Gustul și aroma provine de la uleiurile eterice, substanțele amare, rășini, flavonoide și de la saponine. Alte substanțe nutritive conținute sunt: acidul rozmarinic, colină, glicozide.

Fig.8.2.Rozmarin http://www.agroland.ro/cresterea-si-cultivarea-rozmarinului/

Din cauza sensibilității la îngheț, rozmarinul se cultivă în primul rând în ghiveci. Trebuie să evităm irigarea excesivă a plantelor din ghiveci. Tăierea se efectuează în mod repetat, iar în primăvară sunt eliminate prin tăierea ramurile moarte.

În timpul iernii în spațiul de depozitare pot fi atacați de păduchii lânoși foarte periculoși, Putem întălni și prezența unui mucegaiul pufos, în acest caz trebuie să eliminăm frunzele atacate pentru ca infecția să nu se propage la celelalte părți ale plantei.

Fig.8.3. Cultivarea rozmarinului http://krasodom.ru/zdorovye/travy/681-rozmarin.html

http://www.agrocom60.ro/rozmarin_rosmarinus_officinalis

Rozmarinul se poate găsi în stare proaspătă sau uscată aproape în fiecare supermarket. Rozmarinul proaspăt trebuie învelit în hârtie umedă sau în pungi de congelator și așa se pot păstra aproximativ o săptămână în frigider. Se poate prelungi perioada de păstrare prin congelat. În stare uscată se păstrează într-un loc uscat, răcoros ferit de lumină și într-un recipient bine închis pentru a păstra cât mai mult aroma..

Ca plantă medicinală se utilizează pentru efectele sale terapeutice. Calmează nervii și stimulează circulația sanguină. Stimulează funcționarea creierului, are efect vasodilatator, în caz de epuizare reînviorează, întărește rezistența organismului. Are efect anticonvulsiv, se utilizează și pentru dureri de stomac și de cap, îmbunătățește hipotensiune arterială, apetitul.

Sub forma de unguent se utilizează împotriva durerilor reumatice, nevrita și crampe.

Datorită conținutului de flavonoide (acid rozmarinic) din frunze, are proprietăți antioxidante.

În timpul prăjirii carnea eliberează compuși HCA așa numite amine heterociclice, din cauza temperaturii ridicate, care au un efect cancerigen. Rozmarinul conține acid rozmarinic și acid carnosic care blochează compuși HCA, și nu pot fi distruși nici de căldură. Acești antioxidanți ajută la legarea celulelor oxidate care sunt responsabile pentru formarea celulelor cancerigene.

Datorită conținutului ridicat de antioxidanți din frunze, rozmarinul este utilizat și pentru conservarea cărnii, deaorece compușii antioxidanți împiedică rîncezirea grăsimii din carne. Antioxidantii nu se leagă doar de radicalii liberi din organism, ci ajută și la prevenirea distrugerii celulelor nervoase, care accelereaza procesul de îmbătrânire. Supradozarea este dăunătoare, poate cauza iritarea pielii.

Utilizarea culinară: rozmarinul are o aromă răsinoasă. În stare proaspătă are o aromă deosebit de puternică. În stare uscată are un gust amar, ușor astringent, din această cauză se utilizează cu atenție. Este un condiment clasic în bucătăria mediteraneană, dar și în Europa Centrală. În primul rând bucătarii francezi și italieni folosesc cu predilecție aromele de rozmarin. Se utilizează în primul rând pentru condimentarea cărnii de miel, carnea de porc, carnea de pasăre, pentru condimentarea mâncărurilor din cartofi și legume. Pentru rozmarinul uscat, în timpul înfloririi lăstarii sunt tăiați și uscați la umbră. Florile rozmarinului se pot folosi și pentru decorare.

Tipuri de rozmarin:

-rozmarin mai rezistent la îngheț: Rozmarin alb (Rosmarinus officinalis var. albiflorus) rezistența la îngheț până la -10°C.

-Arp – are proveniență din Pireneus, sunt plante mai înalte, frunzele sale au arome ca de rășinoase , rezistența la îngheț până la -20°C.

-Prostratus- are ramuri subțiri care se târesc sau se agață pe suporți. Este foarte ideal în ghiveci, rezistenta la îngheț până la -10°C.

Alte tipuri: Salem, Veitströchheim, Foxtail.

Pentru studiul nostru am ales rozmarin de la Firma condimente DORA

Fig. 8.4. Rozmarin utilizat in studiu

9.Metode de analiză

Analizele au fost efectuate în anul 2014-2015 în laboratorul disciplinei Produși secundari de metabolism în industria alimentarӑ.

Schema de analizӑ a cuprins urmӑtoarele variante:

I – imediat dupӑ deschiderea sticlei

fără rozmarin

II – la 1 luna de la deschiderea sticlei

A. fără rozmarin

B. cu 2% rozmarin

III – la 3 luni dupӑ deschiderea sticlei

A. fără rozmarin

B. cu 2% rozmarin

Pe perioada celor 3 luni uleiul a fost tinut la temperatura camerei și la lumină.

Rozmarinul uscat a fost adăugat în concentrație de 2% în ulei și după 2 săptămâni am filtrat uleiul printr-un tifon. Sticlele au fost ținute la lumina la temperatura camerei, timp de 1 lună respectiv 3 luni. Aromatizarea cu rozmarin a fost testată și pe uleiul de măsline extravirgin, cu rezultate bune (Stimuț, 2014).

9.1. Examen organoleptic

Examenul organoleptic se realizează conform STAS 145/1-87, în încăperi cu lumină naturală, pereții vopsiți în alb, fără mirosuri străine și temperature de 18-20°C.

Conform condițiilor prevăzute de SP.02-2005, uleiul de floarea –soarelui trebuie să fie limpede, fără suspensii si fără sediment, de culoare galbenă cu miros plăcut, fără miros și gust strain sau de rânced.

9.2. Examen fizico-chimic pentru determinarea parametrilor calitativi

Parametrii calitativi analizați au sunt: Indicele de aciditate, indicele de peroxid, indicele de iod, apă, indice de refracție.

a.Acizi grași liberi (indice de aciditate)

Acizii grași liberi se formeazӑ ca urmare a hidrolizei triacilglicerolilor din ulei datoritӑ proceselor de extracție și de pӑstrare.

Indicele de aciditate reprezintă numărul de miligrame de hidroxid de sodiu necesar pentru neutralizarea acizilor grași liberi dintr-un gram de grăsime.

Reactivi necesari : – hidroxid de sodiu 0,1N

– fenolftaleină, soluție alcoolică 2%

– amestec alcool-eter 1:1 (un volum alcool etilic 95°C, se amestecă cu un volum eter etilic) înainte de folosire se neutralizează cu hidroxid de sodiu sol. 0,1N în prezență de fenolftaleină.

Mod de lucru: Intr-un pahar Berzelius se cântăresc 5g de ulei. Se adaugă 20ml amestec alcool-eter neutralizat față de fenolftaleină și se titrează cu hidroxid de sodiu soluție 0,1N sub agitare continuă, până la apariția culorii roz care trebuie să persiste 30 de secunde.

Calcul :

Aciditate, în acid oleic % = 0,0282 • V • 100 / m

unde :

0,0282 = cantitatea de acid oleic, în g, corespunzătoare la 1ml hidroxid de sodiu 0,1N

V = volumul soluției de hidroxid de sodiu 0,1N, în ml, folosit la titrare

m = masa probei luată pentru determinare.

b.Indice de peroxid

Peroxizii sunt primii compus de oxidare care se formeazӑ atunci când uleiul este expus oxigenului. Acești compuși imprimӑ un miros și aromӑ neplӑcutӑ.

Principiul metodei: Indicele de peroxid reprezintă cantitatea de peroxid și alte substanțe oxidante dintr-o cantitate dată de grăsime, care oxidează iodura de potasiu. Iodul eliberat se titrează cu o soluție de tiosulfat de sodiu iar exprimarea rezultatelor se face în miliechivalenți de peroxid la 1 kg produs.

Reactivi necesari :

– cloroform

– acid acetic glacial

– iodură de potasiu, soluție apoasă saturată, proaspăt preparată

– tiosulfat de sodiu, soluție 0,1N și 0,01N

– amidon, soluție 1%, proaspăt preparată

Mod de lucru: Probele de grăsime pentru această determinare se recoltează în borcane brune de sticlă cu dop rodat. Recipientul se umple complet cu grăsime fără a se forma goluri de aer, se închide etanș și se păstrează la rece și întuneric pe tot parcursul, până în momentul analizei.

Se cântăresc 5 g de ulei într-un balon Erlenmeyer cu dop rodat. Peste ulei se adaugă 10ml cloroform si se omogenizează până la dizolvare. Se adaugă 15ml acid acetic, 1ml soluție de iodură de potasiu, se închide cu dopul, se agită 1 minut si se lasă în repaus la întuneric exact 5 minute.

Se adaugă 75ml apă distilată și se titreză repede cu soluție de tiosulfat de sodiu, 0,01N dacă indicele de peroxid este până la 19, sau 0,1N dacă indicele de peroxid este mai mare. Către sfârșitul titrării se folosește soluția de amidon (până la dispariția culorii albastre).

In paralel se efectuează o determinare martor în aceleași condiții dar fără grăsime.

Calculul rezultatelor

Indice de peroxid, miliechivalenți/kg = (V – V1) ·n ·1000 / m

unde:

V = volumul soluției de tiosulfat de sodiu, în ml, folosit la titrarea probei

V1= volumul soluției de tiosulfat de sodiu, în ml, folosit la titrarea martorului

n = normalitatea soluției de tiosulfat de sodiu folosită la titrare (0,1 sau 0,01N)

m= masa probei de grăsime, în g, luată în lucru

c.Indicele de Iod

Dublele legături ale acizilor grași nesaturați din compoziția grăsimilor conferă acestora caracter de instabilitate chimică, ce se traduce și prin capacitatea lor de a adiționa ușor halogeni la nivelul acestor duble legături.

Indicele de iod este cantitatea de iod, în grame, adiționată de 100g grăsime.Valorea acestui indice este condiționată de natura și proprția acizilor gra6si nesaturați (adică de numărul dublelor legături) din compoziția grăsimilor. Grăsimile care au un conținut mic de acizi grași neasturați vor avea indicele de iod cu valoare mai mică (grăsimile animale în general), iar cele care au un conținut mare de acizi grași nesaturați, vor avea un indice de iod cu valoare mare (uleiurile) (Purcărea, 2003).

De exemplu, untul de vacă are un indice de iod cuprins între 21 – 36; untura de porc între 43–70; uleiul de floarea soarelui intre 119 – 135.

Indicele de iod constituie un criteriu pentru aprecierea purității grăsimii.

In condiții specifice de lucru, se tratează o cantitate dată de grăsime cu o soluție de iod de concentrație cunoscută, apoi se titrează excesul de iod cu o soluție echivalentă de tiosulfat de sodiu. Cantitatea de iod adiționată se calculează din diferență.

Reactivi necesari : – cloroform sau tetraclorură de carbon

– reactiv Hanus (monobromură de iod)

– iodură de potasiu, soluție 15% proaspăt preparatӑ

– tiosulfat de sodiu, soluție 0,1N

– amidon, soluție 1%, proaspăt preparată

Mod de lucru: Cantitatea de grăsime care se ia în lucru, se va corela cu indicele de iod probabil al acesteia după cum urmează:

1,0g , pentru indicele de iod cuprins între 10-50

0,6g, pentru indicele de iod cuprins între 50-70

0,25g, pentru indicele de iod cuprins între 70-120

0,15g, pentru indicele de iod mai mare de 120

Intr-un flacon Erlenmeyer de 300ml cu dop rodat, se cântărește la balanța analitică grăsimea în prealabil topită. Se adaugă apoi 10ml cloroform, 25ml reactiv Hanus și se lasă la întuneric 30-60 minute, funcție de valoarea indicelui de iod. Se adaugă apoi 20ml iodură de potasiu, și 100ml apă distilată, apoi se titrează repede cu tiosulfat de sodiu. Spre sfârșitul titrării, când culoarea soluției se deschide la galben, se adaugă 3-5 picături soluție de amidon; soluția se colorează în albastru. Se continuă titrarea agitând mereu, foarte energic, până la dispariția culorii albastre.

In aceleași condiții se face si o probă martor, dar fără grăsime.

Calculul rezultatelor :

Indicele de iod = 0,01269 • (V – V1) • 100 / m

în care:

0,01269 = cantitatea de iod, în g, corespunzătoare la 1ml tiosulfat de sodiu soluție 0,1N

V = volumul soluției de tiosulfat de sodiu, în ml, folosit la titrarea martor

V1 = volumul soluției de tiosulfat de sodiu, în ml, folosit la titrarea probei ce se analizează.

m = cantitatea de grăsime, în g, luată în lucru.

d.Apă și substanțe volatile

Principiul metodei:  Detreminarea se realizează prin uscare la etuvă la 105°C, timp de 1 oră. Pentru a efectua acesta determinare se intaresc  10-15g ulei intr-o capsula tarata si se usuca in etuva la temperatura de 105°C, timp de o oră.

Modul de lucru: se cântăresc aproximativ 10 g de ulei la balanța analitică, într-o fiolă de cântărire. Fiolele se introduc în etuvă la 105°C și după 1 oră se scot intr-un exicator. După răcire, capsula se cântăreșe si repetăm operația până se ajunge la greutate constantă.

Calcul:  Se face pe baza relatiei:

G2 – G1

Apă + subst. Volatile% = ––––– x 100

G

unde:

  G2 – masa fiolei cu ulei inainte de uscare, in g;

  G1 – masa fiolei cu ulei după uscare, in g;

  G – masa de produs luat in analiza, in g;

e.Indice de refracție

Indicele de refractie se determină cu refractometrul KRUSS model AR 2008

Fig. 9.1. Refractometru Kruss

Tabel 9.1 Valori prevăzute de specificația de produs și metodele de analiă folosite

9.3. Examen pentru determinarea continutului în compuși polifenolici

Polifenolii, așa cum am prezentat în partea teoreticӑ sunt produși secundari de metabolism cu efect anticarcinogen, antiinflamator, antiaterogen, antitrombotic, etc, și exercitӑ aceste funcții ca și antioxidanți (Gomez-Caravaca, 2006).

Pregӑtirea probei – extracția polifenolilor s-a realizat în conformitate cu metoda descrisӑ de Vazquez-Roncero și colab., 1973.

Reactivi necesari: – hexan

solutie apoasӑ de methanol (60%)

reactiv Folin-Ciocâlteu diluat 1:10 cu apӑ ultrapurӑ

Carbonat de sodiu Na2CO3 sol. 1M

Standard pentru curba de etalonare – acid galic

Mod de lucru: 1 g ulei se dizolvӑ în 5 ml hexan. Soluția obținutӑ se extrage de 3 ori cu volume de 2 ml soluție apoasӑ de metanol 60%. Amestecul se agitӑ 2 minute și se evaporӑ la sec la rotavapor la 40ºC. Reziduul se reia cu 1ml metanol și se poate pӑstra la -20ºC, pânӑ la utilizare.

Conținutul total de polifenoli se determinӑ colorimetric folosind reactivul Folin- Ciocâlteu. Metoda folositӑ este cea adaptatӑ de Singleton și colab.,1965. 0,5ml extract diluat 1:10 v/v, sau standard de acid galic se amestecӑ cu 5 ml reactiv Folin-Ciocâlteu și 4 ml soluție apoasӑ de Na2CO3 1M. Amestecul se lasӑ în repaos timp de 60 de minute la temperatura camerei și se citește absorbanta la 725 nm.

Fig. 9.4. Evaporarea la rotavapor

Fig. 9.3. curba de etalonare folosind standard acid galic

Calcul

Polifenoli totali mg AG/ kg ulei =

Unde:

AG = cantitatea de acid galic mg /ml

V = volumul probei

1000 = raportarea la 1 kg

M = masa probei luata in lucru în g.

10.Rezultate și discuții

Probele de ulei au prezentat următoarele caracteristici organoleptice:

Aspect: limpede, fără suspensii, fără suspensii, fără sediment

Culoare: galbenă

Miros și gust: fără miros și gust străin

10.1.Rezultate examen fizico-chimic pentru determinarea parametrilor calitativi

Rezultatele determinӑrilor parametrilor pentru stabilirea calitӑții, respective indicele de peroxide (IP), valoarea indicelui de aciditate, indicele de iod, substanța uscată, Indicele de refractive, si reacția Kreis au fost inserate în tabelul 10.1 și reprezentate grafic în figurile …..

Pentru fiecare parametru s-au efectuat 2 determinări, iar ulterior s-a făcut media aritmetică a lor.

Valorile pentru indicele de iod, indicele de peroxid și aciditatea liberӑ totalӑ s-au pӑstrat în limitele maxim admise. Reacția Kreis a fost negative la toate probele luate în studiu.

Tabel 10.1 –Rezultatele obținute pentru parametrii de calitate – ulei floarea soarelui și ulei floarea soarelui, imediat la desfacere si la 1 luna si 3 luni de la desfacere si de la adăugarea rozmarinului

Valorile pentru indicele de iod cuprinse între 116,75 – 119,75, indică faptul că rozmarinul nu a influențat numărul dublelor legături din uleiul de floarea soarelui.

Adaosul de rozmarin nu a influențat în mod negativ calitatea uleiului, dimpotrivă, la 1 luna valorile indicilor au fost asemănătoare dar după 3 lui atât indicele de aciditate cât și indicele de peroxid au rămas la valori mai mici la probele care au fost aromatizate cu rozmarin.

Fig. 10.1 – valori medii ale Indicelui de peroxid la probele de ulei luate in studiu

Fig. 10.2 – valori medii ale Indicelui de aciditate la probele de ulei luate in studiu

10.2. Rezultate determinarea polifenolilor totali

După realizarea reacției Folin-Ciocâlteu, s-a calculate din ecuața de regresie conținutul în polifenoli totali în probele luate în studiu. S-a putut observa că la probele de ulei cu adaos de rozmarin au avut un conținut mai ridicat de compuși polifenolici decât probele fără rozmarin. Cel mai mare conținut a fost în probele cu 2% rozmarin după 1 luna de la desfacerea sticlei.

Tabel 10.2 –Rezultatele obținute pentru conținutul în compuși polifenolici totali în probele luate în studiu

Fig. 10.3 – Valori medii ale continutului in polifenoli totali la probele de ulei luate in studiu

11.Concluzii

Analizând rezultatele obținute putem concluziona:

Adaosul de rozmarin in concentrație 2% și operioadă de imersie de 2 săptămâni nu a modificat caracteristicile organoleptice ale uleiul de floarea-soarelui, exceptând mirosul; uleiul cu adaos de rozmarin a preluat aroma de rozmarin, îmbunățind astfel mirosul și astfel uleiul ve putea fi folosit în dressinguri pentru salate și pentru fripturi.

Adaosul de rozmarin in concentrație 2% șî operioadă de imersie de 2 săptămâni duce la mărirea stabilității uleiului de floarea-soarelui la oxidare, astfel : Indicele de peroxid și de aciditate a fost mai mic după 3 luni de depozitare la uleiul cu adaos de rozmarin decât la cel simplu.

Conținutul în compuși polifenolici totali crește în cazul uleiului aromatizat cu rozmarin, acesta acționând ca antioxidant, fapt ce explică și valorile mai mici ale indicilor de aciditate și de peroxid;

Pe viitor recomandăm testarea altor concetrații de rozmarin, a altor timpi de imersare, respectiv folosirea altor plante condimentare în vederea stabilirii variantei optime.

Bibliografie

Békési P., 2014.Visszatekintés a napraforgó betegségeinek 2013. évi előfordulására. Agrofórum. Extra-54.50-52.

Csép N. 2009. Influence of some technological factors on the occurrence of major sunflower pathogens in the central part of romanian western plain. Natural resources and ustainable development.31-38.

Csép N. 2014. A romániai napraforgótermesztés helyzete. A fenntartható növénytermesztés fejlesztési lehetőségei. Lucrările Conf. Internaționale Univ. Debrecen, ISBN.978-473-741-4, p.45-52.

Gergely, F.-Virányi, F.- Juhász, Zsuzsanna-Csikász,T.- Horváth, Z.: 2013. Napraforgófalyták betegség-ellenállóságának vizsgálata fajta- és provokációs kisérletekben, 2013. Agrofórum. Extra-54.54-58.

Gomez-Caravaca A.M., M. Gomez-Romero, D. Arraez-Roman,A. Segura Carretero, A. Fernandez-Gutierrez, 2006: Advances in the analysis of phenolic compounds in products derived from bees, Journal of Pharmaceutical and Biomedical Analysis 41: 1220–1234.

Jáky, E, Perédi,J. 1980- Untersuchungs Ergebnisse Über Sonnenblumen. Fette, Seifen, Antschr.(82) pp:110-116.

Muntean Leon S., 1995: Fitotehnie. Editura USAMV. Cluj-Napoca.

Pepó, P. 2008- Az olajnövények termesztésének helyzete, a napraforgó termesztés technológiájának, tápanyagellátásának fejlesztése. Agrofórum,19.11.10-14.

Popescu V.,1996. Fitotehnie. Editura Ceres București.

Purcărea C., 2003. Biochimie alimentară practică, Ed. Univ. Oradea

Stanciu, D., Stanciu M., 2007. Cercetări privind producerea de semințe la floarea-soarelui. AN. I.N.C.D.A. Fundulea,LXXV,.275-285.

Stimuț A, advisor Purcărea C.,- Studies regarding the quality parameters and health protecting components of extra virgin olive oil flavored with rosemary. 5-th International Student Scientific, Conference “Human – Nutrition – Environment”, UNIVERSITY OF RZESZOW, April, 24-25.2014, Poland.

Vazquez-Roncero A, Janer del Valle MI, Janer del Valle C. 1973. Determinationof total phenols in olive oil. Grasas Aceites 24, 350-355.

Vrânceanu, A.V., 2000 – Floarea-soarelui hibridă. Edit. Ceres, București.

*** National Institurt of Statistics Romania (NISR): 2008-2013. Anuarul Statistic al Romaniei. Floarea-soarelui.14.2-14.10.

*** National Institute of Statistics Romania (NISR):2014., Producția agricolă vegetală la principalele culturi, în anul 2013.Comunicat de presa 75/31.03.2014.