Cultura de ‘porumb'(zea Mays)

Termenul de agricultură provine de la cuvintele din latină “agri” care înseamnă câmp și “cultura” care înseamnă cultivare, și anume cultivarea câmpului în vederea obținerii plantelor.

Agricultura este o ramură de bază atât a economiei naționale cât și a economiei mondiale, care se bazează pe resurse aflate într-o continuă reînnoire, spre deosebire de alte ramuri care se bazează pe resurse natural care se epuizează pe măsura exploatării lor (petrol, cărbune, gaze natural, minereuri etc.)

Agricultura este aceea ramură a producției materiale în care are loc transformarea energiei solare în energie potențială și anume materie organică. Transformarea energiei cinetice solare în energie potențială sub formă de materie organic are loc sub acțiunea plantelor verzi și sub acțiunea omului, un lucru fundamental ce deosebește agricultura de industrie și de alte ramuri ale producției materiale. La baza producției agricole stau procese biologice și organice, iar la baza producției industriale stau procesele anorganice.

Ca ramură primară a producției materiale, agricultura stă la baza apariției și dezvoltării unor noi ramuria ale producției materiale care derivă din agricultură sau sunt bazate pe asigurarea hranei de către agricultură.

Importanța economică a agriculturii reiese din faptul că aceasta este singura ramură a producției material care acumulează energie solară, pe când toate celelalte ramuri ale producției materiale transformă și consumă energia acumulată sub diferite forme.

De importanța agriculturii este strâns legată importanța socială, politică și economică a agricultorului, care reprezintă un factor de producție și dezvoltare. Importanța socială derivă din dragostea agricultorilor față de pământul strămoșesc și din dorința de a păstra și de a transmite urmașilor tradițiile și obiceiurile pământului. Importanța economică a agricultorului este determinată de posibilitatea autosatisfacerii nevoilor de trai și posibilitatea autoreglării balanței economice.

Agricultura ca și celelalte ramuri ale economiei se dezvoltă după aceleași legislații economice, determinate de existența unor particularități tehnice și economice care au apărut o dată cu agricultura și se mențin atâta timp cât agricultura va constitui ramura producătoare pentru populație. Aceste particularități acționează și influențează măsurile de politică agrară și sunt orientate spre prosperitatea agriculturii și bunăstarea agricultorului.

Prima și cea mai importantă particularitate a agriculturii este aceea că pământul reprezintă elementul principal al sectorului agricol și funcționează concomitant ca obiect al muncii cât și ca mijloc de muncă, fără de care nu se poate practica agricultura.

In agricultură alături de pământ la obținerea bunurilor materiale participă și plantele și animalele ca obiecte și mijloace de muncă. Ele funcționează ca obiecte ale muncii atunci când prin intermediul uneltelor, ale forței de trațiune și al pământului, omul le folosește pentru a obține maximul posibil de produse vegetale sau animale de pe suprafața de producție.

In agricultură pe lângă productivitatea sociaăl a muncii, apare și o productivitate naturală, influențată atât în mod direct cât și indirect, de condițiile naturale pedoclimatice, dintre care pe primul loc se situează clima.

Principalele funcții ale agriculturii se caracterizează prin furnizarea de produse agro-alimentare pentru consumul populației, aprovizionarea cu materii prime în industriile prelucrătoare, furnizoare de locuri de muncă, sursă economică și ecologică, reprezintă și o important piață de desfacere.

Capitolul I. Stadiul cercetărilor privind cultura de “Porumb”(Zea mays)

Caractere morfologice

Porumbul ( Zea mays) are o încolțire unipolară, cu coleoptilul incolor sau violaceu.

Sistemul radicular este fasciculat, bine dezvoltat, iar în timpul perioadei de vegetație formează mai multe tipuri de rădăcini:

– rădăcini embrionare;

– rădăcini adventive – se formează pe mezocotil, sub punctul de inserție al coleoptilului;

– rădăcini coronare – alcătuiesc sistemul radicular permanent care pătrunde în sol de la 30 cm până la 3-5 m adâncime;

Tulpina porumbului este înaltă, dreaptă, viguroasă, plină cu măduvă pe toată lungimea și formată din numeroase noduri și internoduri. Numărul internodurilor variază între 5 și 21, la soiurile și hibrizii timpurii 8-10, iar la cele tardive între 18-21.

Frunzele sunt mai mari decît la celelalte păioase, cu limbul lanceolat, lung de 50-80 cm și lat de 5-12 cm. Nervurile sunt numeroase, paralele, iar cele groase alternează cu cele subțiri.

Porumbul este o plantă unisexuat monoică, cu florile mascule și cele femele grupate în inflorescențe diferite, situate pe aceeași tulpină. Inflorescența masculă se găsește terminal pe internodul superior al tulpinii și are forma unui panicul (numit popular spic), alcătuit dintr-un ax principal pe care se inseră ramificații laterale. Spiculețele sunt grupate câte două la un loc, unul fiind scurt pedunculat, iar celălalt sesil și sunt prinse pe două rânduri pe ramificațiile laterale și pe mai multe rânduri pe axul principal.

Inflorescența femelă poartă denumirea de știulete și este prinsă pe nodul tulpinal, la subsoara frunzei. Prinderea pe tulpină a știuleților se face prin pedunculi lungi de 5-10 cm, care la maturitate se lignifică. Un știulete este alcătuit dintr-un ax gros, care poartă numele de rahis, plin de măduvă prevăzut cu niște alveole, în care se inseră spiculețele femele sesile. Întreaga inflorescență este acoperită cu pănuși, care sunt alcătuiți din tecile unor frunze modificate.

Polenizarea este alogamă anemofilă, grăunciorii de polen pot fi purtați de vânt până la 1 km distanță.

O plantă de porumb formează obișnuit 1-2 știuleți, cu o lungime cuprinsă între 3-50 cm și un diametru cuprins între 2-6 cm. Greutatea unui știulete variază între 100-600 g. Pe un știulete se găsesc între 8-30 de rânduri de boabe, cu câte 20-60 boabe fiecare. Numărul de boabe pe un știulete variază între 500-800.

Bobul de porumb este o cariopsă și prezintă o mare varietate privind dimensiunile, forma, greutatea și culoarea. Forma bobului poate fi trapezoidală , alungit-trapezoidală sau rotunjită.

1.2 Origine. [NUME_REDACTAT] (Zea mays) este o cereală originară din America centrală , cultivată azi în multe regiuni ale lumii ca plantă alimentară, industrială și furajeră.

În 1967 Brandolini menționează două centre de formare a porumbului în America, la nord de ecuator, centrul primar din Mexic-Guatemala și la sud de ecuator, centrul primar Peru-Bolivia.

[NUME_REDACTAT], porumbul a fost adus la prima expediție a lui [NUME_REDACTAT], prin anul 1493 și a fost cultivat prima data în Spania, apoi în Italia.

În țara noastră , porumbul a fost menționat prima dată în Transilvania sub domnia împărătesei [NUME_REDACTAT](1740-1760), iar în Muntenia sub domnia lui [NUME_REDACTAT] (1693-1695).

În prezent, soiurile de porumb nu sunt foarte răspândite în cultură, din cauza introducerii hibrizilor. Introducerea hibrizilor în cultură a început în S.U.A din anul 1933 și se datorează sporului mediu adus care este cu 40-50% mai mare decât în cazul soiurilor clasice.

După modul de obținere hibrizii pot fi:

Simpli (H.S.): între două linii consangvinizate;

Dubli (H.D.): între doi hibrizi simpli;

Triliniari (H.T.): între un hibrid simplu și o linie consangvinizată;

Pentru alegerea hibrizilor trebuie să se urmărească ca aceștia :

să fie adaptați la condițiile zonei în care urmează a fi plantați;

să ajungă la maturitate înainte de venirea brumelor de toamnă;

să fie rezistenți la secetă, boli și dăunători;

să aibă o bună rezistență la grângere și o inserție uniformă a știuleților;

Hibrizii de porumb cultivați în țara noastră se împart în funcție de perioada de vegetație (precocitatea FAO) în :

hibrizi extratimpurii – grupa FAO 100-200;

hibrizi timpurii – grupa FAO 200-300;

hibrizi semitimpurii – grupa FAO 300-400;

hibrizi semitardivi – grupa FAO 400-500;

hibrizi tardivi – grupa FAO 500-600;

[NUME_REDACTAT] ocupă al treilea loc ca importanță între plantele cultivate pe glob și primul loc ca producție, iar ca suprafață culltivată înaintea lui se află doar grâul și orezul . Din punct de vedere agricol această poziție este dată de următoarele particularități :

prezintă o mare capacitate de producție, cu până la 50% mai mare, decât celelalte cereale;

este o plantă prășitoare, bună premergătoare pentru majoritatea culturilor;

suportă monocultura mai mulți ani;

are o însămânțare mai târzie în primăvară, ceea ce permite o mai bună eșalonare a lucrărilor agricole;

cultura este mecanizabilă 100%;

valorifică foarte bine îngrășămintele organice și minerale, cât și apa din irigație.

Porumbul este utilizat atât în alimentația omului cât și a animalelor. Prin măcinare uscată se poate obține făină de mălai, fulgi de porumb, lapte artificial, solvent de rafinare a uleiurilor vegetale și chiar insecticid. În hrana animalelor este utilizat ca nutreț concentrat (boabe), porumb masă verde(însilozat), sub formă de tulpini (coceni) în amestec cu uree și melasă, sau sub formă de siloz ca nutreț suculent.

În furajare porumbul are o valoare nutritivă de 1,17-1,30 unități nutritive la 1 kg boabe. Planta întreagă se poate utiliza pentru obținerea de combustibili (metanol, etanol) sau se poate însiloza în faza de lapte-ceară a boabelor, când asigură un furaj foarte valoros, iar ciocălăi se pot folosi în nutrețuri pentru rumegătoare sau pot fi folosiți drept combustibili.

Boabele de porumb sunt utilizate în industria amidonului, a spirtului, glucozei și dextrinei, iar germenii sunt folosiți pentru extragerea uleiului, care este utilizat în alimentația dietetică (100g porumb=97 kcal).

Din randamentul porumbului la extracție reiese că din 100 kg de boabe putem obține 77 kg făină de mălai, 63 kg de amidon, 71 kg de glucoză, 44 l alcool, 50-60 kg izomerază, 1,8-2,7 l ulei, 3,6 kg turte.

[NUME_REDACTAT] este cultivat în diferite condiții de climă și sol, întânlnindu-se în emisfera nordică în Rusia, Canada și Suedia până la 58o latitudine, iar în emisfera sudică până la 42-43o,, în [NUME_REDACTAT]. Porumbul cultivat pentru boabe se întâlnește între 42o latitudine sudică și 53o latitudine nordică, aceste limite fiind depășite doar când acesta este destinat pentru nutreț verde.

Cele mai mari suprafețe cultivate cu porumb se găsesc în S.U.A (aproximativ 27 mil. Ha), China (cca. 20 mil. Ha), Brazilia (13 mil. ha), Mexic (7,5 mil. ha ) (tabelul 1.1).

Tabelul 1.1 Suprafața cultivată cu porumb pe glob (estimări FAO)

Suprafața agricolă a României este de 14,7 milioane de hectare, dintre care 9,4 milioane de hectare teren arabil (63,9%), 3,3 milioane hectare pășuni (22,4%), 1,5 milioane hectare fânețe (10,2%), 218000 hectare vii (1,5%) și 206000 hectare livezi și pepiniere (1,4%).

[NUME_REDACTAT], porumbul este cultivat pe cca. 3 000 000 ha, fiind pe primul loc dintre culturile de câmp ca suprafață și productie, cu o producție medie cuprinsă între 2000-3000 kg/ha.

La noi în țară s-au stabilit trei zone de favorabilitate pentru cultura porumbului, care se bazează pe cerințele sale față de temperatură și anume: Zona I – cuprinde zonele în care suma temperaturilor este cuprinsă între 1400o-1600o C și anume Câmpia de Sud, Dobrogea, [NUME_REDACTAT] Moldovei, Câmpia de Vest, Zona a II a – cuprinde zonele în care se înregistrează temperaturi între 1200o-1400o C și anume zona colinară a [NUME_REDACTAT], iar Zona a III a – cuprinde zonele cu temperaturi situate între 800o-1200o C și anume zonele subcolinare ale [NUME_REDACTAT] și Orientali, [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT] conține amindon, albumine, hidrocarburi, vitamine din grupa B, vitamina E, fier, fosfor, magneziu, zinc și potasiu.

Compoziția chimică a boabelor de porumb este următoarea : apă (13,5%), proteine (10%), glucide (70,7% – din care amidon 61%), grăsimi (4%), săruri minerale (1,4%), substanțe organice acide (0,4%), celuloză brută (2,25%) și cenușă (1,45%).

În bobul de porumb, învelișul fructului cu învelișul seminței și stratul aleuronic reprezintă 5-11%, embrionul 8-14%, iar endospermul între 81-85%.

Componentele chimice sunt răspândite în mod inegal în părțile componente ale bobului de porumb și acestea sunt prezentate în tabelul 1.2.

Tabelul 1.2 Componentele chimice în părțile anatomice ale bobului de porumb

La începutul formării boabelor de porumb, conținutul de substanțe minerale este mai ridicat, apoi scade către coacerea deplină.

Soiurile și hibrizii cultivați la noi în țară, au boabele de culoare galbenă până la portocalie, culoare ce este dată de o serie de pigmenți, dintre care cei mai importanți sunt zeoxantina, criptoxantina și b carotenul.

Fertilizarea rațională influențează conținutul în aminoacizi, astfel îngrășămintele cu azot ridică conținutul în triptofan, iar cele cu azot și fosfor duc la creșterea conținutului în lizină.

Boabele de porumb conțin și o serie de vitamine: B1, B2, E și PP, în proporție mai mare, iar provitamina A doar la varietățile cu boabe galbene. Vitamina C lipsește.

Compoziția chimică a cenușii boabelor de porumb este redată în tabelulu 1.3.

Tabelul 1.3 Compoziția chimică a cenușii boabelor de porumb

Fazele creșterii și dezvoltării stadiale

În ciclul de dezvoltare al porumbului s-au delimitat 11 faze numerotate după sistemul zecimal cu 0-5 în etapa vegetativă și 6-10 în etapa generativă.

Faza 0 (germinare-răsărire) durează 8-16 zile și necesită o sumă a gradelor de 120-180oC.

Faza 0,5 (două frunze complet formate) se înregistrează după circa 10 zile de la data răsăririi, se formează primele rădăcini coronare.

Faza 1 ( 4 frunze complet formate) după circa 15-20 de zile de la răsărire, iar planta are o înălțime de circa 40 cm.

Faza 1,5 (6 frunze complet formate) la 22-25 zile de la răsărire, vârful de creștere este la suprafața solului și se dezvoltă mugurii știuleților viitori.

Faza 2 (8 frunze complet formate) după circa 30 de zile de la răsărire, la hibrizii mijlocii și după 40 de zile

la hibrizii târzii.

Faza 2,5 (10 frunze complet formate) la 36-38 de zile la hibrizii mijlocii și la 48-50 de zile la cei târzii, în această fază crește consumul de NPK și apă și începe creșterea rapidă a panicului.

Faza 3 (12 frunze complet formate) la 42-45 de zile la hibrizii mijlocii și 54-56 de zile la cei târzii.

Faza 3,5 (14 frunze complet formate) se realizează după 49-52 de zile la hibrizii mijlocii și 61-63 de zile la cei târzii.

Faza 4 ( apariția paniculului) se realizează dupa 56-58 de zile de la răsărire, respectiv 70-74 de zile la hibrizii târzii.

Faza 5 (apariția stigmatelor și polenizarea) se produce după 64-68 de zile de la răsărire la hibrizii mijlocii și după 78-82 de zile la hibrizii târzii.

Faza 6 (începutul umplerii boabelor) are loc după 12 zile de la apariția stigmatelor.

Faza 7 (coacerea în lapte) după 24 de zile de la apariția stigmatelor are loc depunerea în ritm rapid a substanțelor în bob.

Faza 8 (coacerea în lapte-ceară) apare după 36 de zile de la apariția stigmatelor.

Faza 9 (coacerea în pârgă-ceară) după circa 48 de zile de la apariția stigmatelor are loc încheierea procesului de depunere a substanțelor de rezervă.

Faza 10 ( maturitatea fiziologică), după circa 60 de zile de la apariția stigmatelor, boabele au atins greutatea maximă.

Cerințe față de climă și sol

Semințele de porumb germinează la temperaturi cuprinse între 8-10oC în sol, temperaturile mai scăzute determină putrezirea boabelor. După răsărire, la temperaturi de 4-5oC creșterea încetează, brumele târzii distrug frunzele, iar la temperaturi de -4oC planta este distrusă în totalitate.

O creștere în bune condiții se desfășoară, dacă în luna mai temperaturile medii nu scad sub 13oC, iar planta înregistrează o viteză ridicată de creștere la temperaturi cuprinse între 24-30oC.

O perioadă critică o reprezintă înflorirea, când temperatura trebuie sa fie situată între 18-24oC.

Porumbul asigură recolte pe soluri foarte variate, dar rezultatele cele mai bune le înregistrează pe soluri fertile, aluviale, luto-nisipoase, cernoziomuri, soluri bălane, brun-roșcate și brune de pădure, care permit dezvoltarea unui sistem radicular puternic, capabil să asigure apa și elementele nutritive.

Tehnologia de cultură a porumbului

Rotația culturii

Porumbul este mai puțin pretențios față de planta premergătoare, dă rezultate bune după leguminoasele anuale, cerealele păioase de toamnă, in, cânepă, cartof,sfeclă și floarea-soarelui.

Pe solele atacate de fuzarioză, porumbul revine doar după 4-5 ani.

Monocultura de porumb s-a extins în țara noastră pe solurile fertile,joase, cu apă freatică la mică adâncime, supuse în primăverile ploioase excesului temporar de umiditate, terenuri pe care grâul nu le valorifică în aceeași măsură, însă prin monocultura prelungită se reduce conținutul în humus, se epuizează solul în macroelemente și în unele microelemente, se înmulțesc bolile și dăunătorii, ceea ce impune folosirea unor doze de îngrășăminte mai mari și utilizarea unor tratamente costisitoare.

Porumbul nu se cultivă după iarbă de Sudan și sorg.

Este o bună premergătoare pentru culturile de primăvară și chiar pentru grâul de toamnă, dar în acest caz se vor cultiva hibrizi cu o perioadă scurtă de vegetație.

[NUME_REDACTAT] este o plantă mare consumatoare de substanțe nutritive, datorită producției mari de masă uscată raportată la unitatea de suprafață, și de aceea are nevoie de un aport sporit de asemenea substanțe , cel puțin până la formarea bobului.

Îngrășămintele chimice sporesc producția la porumb pe toate solurile, indiferent dacă acestea prezintă o fertilitate ridicată. Dintre îngrășămintele chimice, un rol hotărâtor îl au îngrășămintele cu azot, fosfor și potasiu, sau cum mai sunt denumite, grupul NPK.

Azotul este principalul element în fertilizarea porumbului, care asigură formarea unei mase foliare bogate, colorate în verde intens și care influențează favorabil acumularea substanțelor proteice. Carența se manifestă prin îngălbenirea limbului foliar de la vârf spre bază, de-a lungul nervurii mediane, care se deschide la culoare. Excesul de azot intesifică transpirația, determină o creștere luxuriantă, plantele devin predispuse la boli și secetă și este întârziată maturarea boabelor.

Fosforul are un rol multiplu, atât în creștere, cât și în fructificarea porumbului. Insuficiența în fosfor se manifestă prin înroșirea frunzelor de la vârf spre bază, sistemul radicular este slab dezvoltat, iar ritmul de creștere este scăzut.

Potasiul mărește rezistența la secetă,boli și cădere. Lipsa potasiului determină îngălbenirea frunzelor de la vârful lor spre bază, iar sistemul radicular ramâne slab dezvoltat.

Fertilizarea organică a porumbului constă în aplicarea gunoiului de grajd, atât în stare proaspătă cât și fermentată, o dată la 4-5 ani, în doze cuprinse între 20-40 t/ha, și poate fi aplicată pe toate tipurile de sol.

La stabilirea dozelor de îngrășământ se va avea în vedere tipul de sol, nivelul producției scontate, rezerva solului, consumul specific, regimul precipitaților, hibridul cultivat, cât și planta premergătoare.

Pentru a obținerea unei tone de porumb boabe este nevoie de o cantitate de 20-22 kg de azot.

Dozele optim-economice de azot sunt cuprinse între 60-120 kg/ha, dar în cultură neirigată acestea sunt cu 30-90 kg/ha mai scăzute decât în cultura irigată. Doza se reduce cu 20-50 kg azot la ha când porumbul urmează după leguminoase, cu 2 kg azot pentru fiecare tonă de gunoi de grajd aplicată direct porumbului și respectiv 1 kg azot când gunoiul de grajd a fost aplicat plantei premergătoare, iar doza se mai reduce cu 20-30 kg azot la ha în cazul hibrizilor sensibili la frângerea tulpinilor. Doza se poate majora cu 20 kg azot la ha când porumbul urmează după floarea soarelui și cu 25 kg azot la ha după cartofii târzii sau în al III-lea an de monocultură.

Aplicarea azotului trebuie efectuată fracționat și anume 30-40 kg/ha azot concomitent cu semănatul, sub formă de îngrășăminte complexe sau împreună cu azotatul de amoniu, 30-70 kg/ha azot la prașilele mecanice a II-a și a III-a, sub formă de uree, azotat de amoniu sau îngrășăminte lichide și 10-20 kg/ha azot concomitent cu irigarea, în funcție de dozele aplicate anterior și starea vegetației.

Pentru fiecare tonă de porumb boabe este necesar un aport de 8-9 kg de fosfor. Îngrășămintele cu fosfor trebuie aplicate uniform, este de preferat să fie acoperite sub arătura de bază, sau pot fi aplicate primăvara, o dată cu lucrările de pregătire a patului germinativ, sau mai pot fi aplicate la semănat o dată cu azotul. Doza se reduce cu 1 kg fosfor pentru fiecare tonă de gunoi de grajd care s-a aplicat porumbului și 0,5 kg fosfor pentru fiecare tonă de gunoi de grajd aplicat plantei premergătoare.

Potasiul se aplică sub arătura de bază și este necesar pentru a mări rezistența la frângere a plantei.

Este obligatorie folosirea amendamentelor de calciu, în cultura porumbului, pe solurile acide, cu pH sub 5,9 și gradul de saturație în baze mai mic de 75%.

Lucrările solului

Aceste lucrări încep imediat după eliberarea terenului de către planta premergătoare și au ca scop mobilizarea solului, încorporarea resturilor vegetale, nivelarea și realizarea unei rezerve cât mai mari de apă în sol. Arătura de bază se execută la adâncimea de 20-25 cm pe terenurile mai ușoare și la 25-30 cm pe terenurile mijlocii și grele, cu plugul în agregat cu grapa stelată. După perioada de executare putem avea arătură de vară (în sud până la 15 VIII, iar în nord până la 30 VIII), arătură de toamnă (până la 15 XI) și arătură de primăvară care prezintă multe neajunsuri și se practică doar în anumite condiții. Până în toamnă terenul se menține afânat și curat de buruieni, prin lucrări cu grapele cu discuri. Pe solurile cu strat arabil subțire, adâncimea arăturii se va limita în funcție de grosimea acestuia, iar pe terenurile în pantă arătura se va executa de-a lungul curbelor de nivel. Pe solurile podzolice, grele, cu exces de umiditate, cu un strat puternic tasat în profunzime se recomandă a fi efectuată odată la 3-4 ani o afânare adâncă sau scarificare, ca măsură agroameliorativă. Adâncimea de lucru a scarificatorului variază între 50 și 80 cm. Această lucrare are ca rezultat drenarea solului, micșorarea fenomenului de băltire și înmagazinarea unei cantități mai mari de apă.

Dacă terenul este nivelat, neîmburuienat și fără resturi vegetale la suprafață, solul se va lucra cu o zi înainte de semănat cu combinatorul sau cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colți, iar dacă terenul este denivelat și îmburuienat, se execută o lucrare cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colți, pregătirea patului germinativ urmând să se facă în preziua semănatului, cu combinatorul, perpendicular pe direcția de semănat. Pentru evitarea tasării și obținerea de economii se recomandă efectuarea mai multor operațiuni printr-o singură trecere.

Sămânța și semănatul

Sămânța trebuie să aibă puritatea minimă de 98% și germinația minimă de 90%. Materialul săditor se tratează cu diferite substanțe chimice (Metoben 70, Tiradin 75) împotriva agenților patogeni din sol (Fusarium, Phytium, Aspergillus, Sorosporium holcisorghi), astfel se previn și fenomenele de „clocire a semințelor” în sol.

Perioada de semănat porumbul corespunde calendaristic datei cuprinse între 1 și 20 aprilie în zona de câmpie și între 15 și 30 aprilie în celălalte zone, însă cel mai adesea semănatul porumbului se face atunci când, în sol, la ora 7 dimineața, la 10 cm adâncime, temperatura este minim de 8oC și vremea este în curs de încălzire. Semănatul începe cu hibrizii timpurii, mai rezistenți la temperaturile scăzute, pe soluri cu textură ușoară, care se zvântă mai repede.

Semănatul timpuriu asigură umiditatea necesară germinării, iar încolțirea și răsărirea se produc în timp scurt.

Densitatea reprezintă factorul tehnologic cel mai important pentru obținerea unor recolte mari. La stabilirea fertilității trebuie să se țină cont de următorii factori: hibridul cultivat, fertilitatea solului, umiditatea și posibilitatea de aprovizionare cu apă a culturii pe toată perioada de vegetație.

În prezent, pentru hibrizii cultivați la noi în țară se folosesc următoarele densități prezentate în tabelul 1.4.

Tabelul 1.4 Densitatea la recoltare (mii plante/ha) în funcție de perioada de vegetațiea hibrizilor și tipul de cultură

Cantitatea de sămânță la hectar variază între 15-30 kg, în funție de puritate, germinație și MMB, iar pentru realizarea densităților dorite la recoltare, la semănat, se mărește numărul de semințe cu 10-15% reprezentând pierderile ce apar până la răsărire și în intervalul răsărire-recoltare.

Distanța între rânduri este de 70 cm pe terenurile neirigate și irigate prin aspersiune și de 80 cm pe terenurile prin brazde.

Adâncimea de semănat variază în funcție de textura și umiditatea solului. În regiunile mai umede, cu soluri grele semănatul se realizează la o adâncime cuprinsă între 5-6 cm, iar pe suprafețele din zone mai uscate, cu soluri cu textură mijlocie, adâncimea de semănat variază între 6-8 cm.

Semănatul se realizează cu semănători de precizie de tip SPC, prevăzute cu 8 secții pentru terenurile plane și cu 4 și 6 secții pentru terenurile în pantă, la o viteză cuprinsă între 5-11 km/oră.

Lucrări de îngrijire

Combaterea buruienilor reprezintă principala lucrare de îngrijire în cultura porumbului, deoarece acesta având un ritm lent de creștere în primele faze de vegetație și o densitate mică la unitatea de suprafață, nu poate concura cu cele 900-1300 buruieni care răsar la 1 m2. Combaterea buruienilor se poate realiza prin lucrări mecanice și manuale, prin utilizarea erbicidelor, sau combinat, prin lucrări mecanice și folosirea erbicidelor. În varianta tehnologică, care nu conține utilizarea erbicidelor se execută următoarele lucrări:

Grăpat cu grapa cu colți, după 4-6 zile de la semănat, pentru distrugerea buruienilor și a crustei;

Grăpat după răsărire, când porumbul și-a desfăcut prima frunză; lucrarea trebuie efectuată perpendicular pe direcția rândurilor;

Lucrarea cu sapa rotativă, executată la viteza maximă a tractorului, când porumbul prezintă 3-5 frunze;

I prașilă mecanică între rânduri, la adâncimea de 8-12 cm, cu viteza cuprinsă între 4-6 km/h, pentru a nu acoperi plantele;

a II a prașilă mecanică se execută după 10-14 zile, la adâncimea de 7-8 cm, cu o viteză cuprinsă între 8-10 km/h;

Prașila a III a, după 15-20 de zile de la a II a prașilă, la adâncimea de 5-6 cm, cu viteza de 10-12 km/h;

Prașila a IV a nu aduce sporuri de producție.

Utilizarea erbicidelor permite înlăturarea prășitului manual, dar nu exclude efectuarea a 1-3 prașile mecanice.

Porumbul ( Zea mays) este atacat de numeroși agenți patogeni, care produc boli păgubitoare. Dintre cele mai întâlnite boli, la noi în țară, se întâlnesc :

Putregaiul tulpinilor și al știuleților sau Fuzarioza porumbului ( Giberella zeae)

Porumbul poate fi atacat de această boală în toate stadiile de vegetație. Semințele netratate formează plantule acoperite de miceliul ciupercii, sub care plantulele putrezesc și se zmulg ușor din sol, iar rădăcinile și cotiledoanele sunt acoperite de un mucegai alb-roz. Mai târziu boala apare pe rădăcini și tulpini, de obicei pe internodiile bazale, acestea sunt brunificate și putrezesc, iar tulpinile au un aspect de țesut opărit. Boala poate apărea și pe știuleții depozitați. Porumbul atacat de această ciupercă, consumat de om și de animale poate produce intoxicații grave.

Pentru profilaxie și terapie se recomandă utilizarea de sămânță tratată, hibrizi tratați și certificați și respectarea lucrărilor agrotehnice.

Înflorirea albă a boabelor ( Giberella fujikuroi)

Ciuperca atacă porumbul în toate fazele de vegetație. La plantele mai dezvoltate atacul este localizat la baza tulpinii și pe rădăcini, pe care se observă un mucegai roz, sub care țesuturile putrezesc.

Atacul cel mai frecvent și păgubitor este cel de pe știuleți, când boabele au ajuns la maturitate. Știuleții atacați prezintă boabele sau porțiuni din știulete, de culoare roz, acoperite cu un mucegai alb sau roz-violaceu, prăfos, constituit din miceliul și conidiile ciupercii. Într-un stadiu mai avansat al bolii, tegumentul cariopselor crapă, endospermul devine aparent, de unde provine și denumirea bolii de „înflorirea albă”.

Pentru prevenirea bolii se recomandă folosirea unor hibrizi rezistenți, cu pericarp mai gros, distrugerea resturilor vegetale, combaterea moliei porumbului ( Sitotroga cerealella) și aplicarea echilibrată a dozelor de îngrășăminte minerale cu azot,fosfor și potasiu.

Tăciunele comun al porumbului ( Ustilago zeae)

Atacă toate organele aeriene ale plantei, atacul ciupercii se manifestă după răsărire sau când porumbul are 7-8 frunze. Se mai numește și „tăcinele cu pungi”, deoarece se prezintă sub forma unor pungi, de diferite mărimi, acoperite de o membrană argintie-verzuie, care se rupe, lăsând descoperită masa sporiferă de culoare brună-negricioasă, pulverulentă.

Fiind o boală cu infecție locală se recomandă o serie de măsuri și anume: măsuri de igienă culturală ( strângerea și arderea resturilor de plante sau îngroparea lor prin arătură adâncă), măsuri agrofitotehnice ( arătură adâncă, rotația culturii cu revenirea porumbului pe același teren după 4-5 ani, respectarea epocii de semănat, evitarea excesului de azot, evitarea rănirii plantelor), măsuri chimice și cultivarea de hibrizi rezistenți.

Tăciunele inflorescențelor la porumb ( Sorosporium holci-sorghi)

Se mai numește și „tăciunele prăfos”, sunt atacate atât inflorescențele femele (știuletele), cât și paniculul bărbătesc parțial. La început sorii sunt acoperiți de un înveliș albicios-roșietic, alcătuit din straturile externe ale ovarului plantei și din celulele sterile ale ciupercii. La maturitatea sporilor, învelișul se rupe și sorii rămân descoperiți formând o masă prăfoasă. Știuleții complet distruși rămân înveliți în pănuși și au o formă globuloasă.

Pentru prevenirea bolii se recomandă rotația culturii, evitarea terenurilor infestate, cultivarea de soiuri rezistente, precum și tratarea semințelor cu diferite fungicide.

Copilitul la hibrizii actuali, care au o capacitate redusă de lăstărire , nu mai este necesar.

Combaterea dăunătorilor în perioada de vegetație poate să apară ca necesară, dacă nu s-au efectuat tratamente la sămânță, sau când porumbul este amplasat pe terenuri proaspăt arate, după pășuni, fânețe, după leguminoase perene, care mențin solul reavăn. Tratamentele împotriva rățișoarei porumbului și a viermilor sârmă trebuie să fie efectuate la sămânță sau odată cu semănatul, iar în cazul apariției insectelor după răsărire, se aplică prăfuiri directe cu insecticide.

Irigarea porumbului diferă în funcție de zona de cultură, hibridul cultivat și posibilitatea folosirii sistemelor de irigare. Consumul de apă al porumbului variază între 4700 și 5800 m3/ha. Perioada critică pentru apă se suprapune intervalului secetos dintre 20-30 iunie și 20-30 august. Necesarul de apă zilnică este de 15-25 m3/ha/zi în luna mai, 35-45 m3/ha/zi în luna iulie și 35-45 m3/ha/zi în luna august. Udarea de răsărire este necesară în primăverile secetoase și necesită o normă de 200-400 m3 apa/ha.

[NUME_REDACTAT] porumbului se poate face manual, sub formă de știuleți, sau mecanizat, atât sub formă de știuleți cât și sub formă de boabe.

Recoltarea manuală a porumbului constă în ruperea știuleților, depănușarea manuală, apoi tulpinile sunt tăiate și legate sub formă de snopi.

Recoltarea mecanizată a porumbului știuleți începe când acesta are o umiditate cuprinsă între 30-32% și se încheie când aceasta este cuprinsă între 24-26%, iar sub această umiditate se poate realiza doar manual pentru a evita scuturarea boabelor. Se realizează cu combine autopropulsate sau tractate, prevăzute cu culegător de știuleți și echipament de depănușare.

Recoltarea porumbului sub formă de boabe se face, când umiditatea acestora scade sub 25%, cu combine autopropulsate sau alte tipuri de combine prevăzute cu echipamente de culegere a știuleților și treieratul acestora. Pentru păstrare, boabele recoltate trebuie aduse la o umiditate sub 14%.

Capitolul II. Condițiile de mediu unde s-au efectuat cercetările

2.1 Așezarea geografică

2.1.1 Evoluția administrativ-teritorială

[NUME_REDACTAT] Mare se află poziționată în partea de nord-vest a județului Sibiu, pe culoarul râului Visa, la intersecția [NUME_REDACTAT] cu [NUME_REDACTAT], având 4612 latitudine nordică și 24947 longitudine estică. Se învecinează la nord cu [NUME_REDACTAT], la sud cu [NUME_REDACTAT], la est cu [NUME_REDACTAT], iar la vest cu [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] este atestată din anul 1309, în săsește poartă denumirea de Marktsielken, în germană Marktschelken, în maghiară Nagyselyk, iar în latină aceasta se numește Selcmaior.

[NUME_REDACTAT] Mare are în componența sa 6 sate și anume: Calvasar, Boarta, Buia, Mighindoala, Petiș și Stenea.

2.1.2 Poziția și localizarea geografică

[NUME_REDACTAT] Mare se găsește, într-o zonă deluroasă a [NUME_REDACTAT], la 30 km de municipiul Sibiu, la 27 km de municipiul Mediaș și la 11 km de orașul [NUME_REDACTAT]. Comuna este străbătută de râul Visa și pârâul Calva, afluenți ai râului [NUME_REDACTAT]. Drumul național DN 14, ce face legătura între Sibiu și Mediaș, străbate comuna, iar drumul județean DJ 141 A asigură accesul din comună în orașul Agnita.

Fig. 2.1 Așezare în spațiu a localității [NUME_REDACTAT]

2.1.3 Elemente geografico-teritoriale

Din punct de vedere fizico-geografic, unitate de relief pe care este așezată comuna [NUME_REDACTAT] este reprezentată prin culmi deluroase, întrerupte de șei deluroase, cu altitudini cuprinse între 400-600 m.

Fig. 2.3 Hartă de ansamblu a localității [NUME_REDACTAT]

Alcătuirea geologică se caracterizează prin prezența depozitelor pleistocene, care sunt de natură depozitară, depozitelor pannoniene reprezentate prin nisipuri și marne și depozitelor halocene care sunt de natură aluvionară și sunt caracterizate prin nisipuri și pietrișuri. Prezența gazului metan în zonă, este strâns legată atât de condițiile tectonice, cât și de condițiile litologice, care sunt caracterizate prin domuri, nisipuri, roci gazeifere și marne.