Cultura, Comunicare Si Dialog Intercultural

Capitolul I – Cultură, comunicare și dialog intercultural

Cultură. Concept. Definiții.

La origini, termenul de “cultură” provine din limba latină și face referire la pământul cultivat și, implicit, la acțiunea de cultivare a pământului. Ulterior, termenului i s-a adăugat sensul de creștere și îngrijire. În prezent, “atunci când vorbim despre cultură ne referim la modul de dezvoltare (socială, n.n.) care se reflectă în sistemul de cunoștințe, în ideologia, valorile, legile și ritualurile cotidiene ale unei societăți” (Morgan, 1986, p.112).

În Webster’s New Collegiate Dictionary, cultură este definită ca “patternul integrat de comportament care include gândirea, vorbirea, acțiunea și artefactele; și depinde de capacitatea omului de a învăța și a transmite cunoștințe generațiilor viitoare” (Deal & Kennedy, 1982, p.4).

Grigore Georgiu, definește cultură astfel: „a defini înșăși condiția umană, în unitatea și varietatea ei.”

Analizând noțiunea de cultură putem constata că este rezultatul întâlnirilor practice dintre culturile particulare, al cunoașterii reciproce și al interdependențelor dintre societăți, fenomen care este foarte amplificat în epoca modernă datorită fenomenului globalizării, nelipsind însă nici din epocile premergatoare ale modernismului. „De-a lungul întregii sale istorii, omul a fost doar vag conștient de existența culturii și chiar acest grad de conștiință l-a datorat numai contrastelor dintre obiceiurile propriei societăți și obiceiurile societății cu care s-a întâmplat să intre în contact […]. Astfel ca una dintre cele mai importante realizari științifice ale timpurilor moderne a fost recunoașterea existenței culturii.“

Diversitatea culturilor nu are un corelat direct în diversitatea biologica a indivizilor, ci în formele sociale diferite de asociere și de individualizare a grupurilor etnice.

Constatând acest lucru, rezultă ca specificitatea culturilor trebuie căutată în fundamentul existenței umane, adică în diversitatea formelor de activitate practică și spirituală, prin care comunitățile umane își reproduc existența lor sociaă, în structurile sociale și istorice diferențiate ca urmare a caracterului determinat și concret al interacțiunilor dintre activitatea subiectivă pe care o desfășoară aceste comunități integrate și ansamblul condițiilor obiective asupra cărora se exercită acțiunea lor transformatoare.

Ajungând la concluzia că existența umană este o existență care se autoproduce prin creație de valori, atunci mecanismele diversificării etnice și culturale coincid cu procesele care definesc existența socială și istorică a omului. „Împrejurări istorice, geografice și sociologice , factori care țin de morfologia interna a unei comunități și societăți, de forma particulară pe care o îmbraca raportul subiect/obiect în existenta comunității respective, acestea sunt domeniile și planurile care explică diversificarea culturilor.”

Potrivit lui Noica, cultură este „factorul care înalță un popor la conștiința de sine și îl transformă în națiune moderna”. Autorul spune ca „în cultură se manifestă o tensiune caracteristica vieții spirituale, și anume tensiunea dintre unitate și diversitate. Cele două aspecte pot fi înțelese dacă privim cultură așa cum este, o totalizare a unor contrarii, o unitate care se distribuie fără să se împartă” , recunoscând unitatea și diversitatea culturilor.

Definiția conceptului de cultură oscileaza de cele mai multe ori între diverși poli de referință: natura și societate, civilizatie tehnică și conștiință, personalitate liberă și comportament modelat. Unii cercetatori manifestă tendința de a integra cultură în sfera acelor elemente obiective sau subiective ale modului de a trăi, pentru alții cultura este un elaborat sintetic al conștiinței și se integrează cu precadere în sfera conștiinței.

Din punct de vedere sociologic, noțiunea de cultură îmbrățișează toate formele vieții sociale, cu excepția formelor directe de producție. Noțiunea de cultură include asa numitele suprastructuri din care fac parte nu numai formele pure ale ideologiei (religie, filozofie, știința , arta), dar și forme ale culturii se disting trei accepții ale ideii de cultură:

1. cultura obiectivă- prin care înțelegea un sistem de bunuri cultural, ce formează stilul unei epoci (un cod de legi, o descoperire științifică, un cult religios).

2. cultura instituțională în care includea statul, biserica, obiceiurile, organizațiile economice.

3. cultura personală- atitudinea personală față de opera de cultură, raportul viu între persoane și valoarea culturală, prin încadrarea individului în sfera valorilor culturale ale unui timp și totodată prin eliberarea sa din această sferă prin creație de noi valori.

Cultura cuprinde următoarele momente constitutive, ce reflectă dialectica practicii sociale:

1. Cunoașterea – reflectarea mai mult sau mai putin adecvată a unor legi, fapte sau procese naturale sau sociale, obiective sau subiective. Cultura este deci un act de cunoaștere, un rezultat cognitiv al activității practice.

2. Valoarea – raportarea rezultatelor cunoașterii la nevoile, trebuințele și aspirațiile omului, aprecierea lor critică în funcție de interesele social umane.

3. Creația – este factorul cel mai dinamic al procesului cultural, momentul de salt calitativ de la un fapt natural sau social individual ori colectiv la un fapt de cultură.

4. Comunicarea – generalizarea socială și asimilarea critică a valorilor culturale, realizarea funcției sale sociale, a rosturilor sale umane.

Este cunoscută definiția lui Tylor dată în 1871 în lucrarea „Primitive Culture”: “Cultura (sau civilizația), considerată în sensul său etnografic larg, este un întreg complex care include cunoașterea, credința, arta, morala, legea, cutuma și toate celelalte aptitudini și obișnuințe dobândite de către om în calitatea sa de membru al societății” (apud. G. Ferreol, p. 49, 1998).

Cultura este determinată de însuși statutul existențial al omului, care aparține în același timp naturii și culturii. Omul este o ființă naturală, rezultat al unei foarte îndelungate evoluții biologice, și o persoană culturală, rezultat al unor eforturi milenare desfășurate de omenire prin munca și viața colectivă. Cu cât înaintează în cultură, omul se desprinde de natură, înlocuiește comportamentele naturale, înăscute care aparțin speciei, cu comportamente culturale însușite, care aparțin grupului social din care face parte.

1.2. Cultura văzută din prisma lui Geert Hofstede

Geert Hofstede spune că „Cultura e întotdeauna un fenomen colectiv pentru că este împărtășită de oameni, care trăiesc sau au trăit  în același mediu cultural, fiind locul unde a fost dobândită”. Programarea colectivă a minții este cea care îi deosebește pe membrii unui grup sau ai unei categorii de ceilalți oameni. Cultura trebuie deosebită de natura umană, pe de-o parte  și de personalitatea individului pe de altă parte (figura 1)

Figura 1 – Trei nivele ierarhice ale programării

Diferențele culturale au diferite manifestări. Sunt patru elemente care cuprind cel mai bine noțiunea de cultură: valori, ritualuri, eroi și simboluri, (figura 2). Aceste elemente se distribuie circular astfel încât valorile în profunzimea manifestărilor culturale, iar simbolurile sunt la suprafață.

Figura 2. – Manifestările culturii

 ,,Simbolurile” sunt cuvinte, gesturi, imagini sau obiecte, care au un anumit înțeles, care nu poate fi recunoscut ca atare decât de cei care împărtășesc aceeași cultură (îmbrăcămintea, standardele, etc). 

,,Eroii” sunt oameni, vii sau dispăruți, reali sau imaginari, înzestrați cu însușiri prețuite într-o cultură, slujind drept modele de comportament (Ștefan Cel Mare, Carol I etc). 

,,Ritualurile” sunt activități colective, care, în cadrul unei culturi, sunt esențiali pe plan social. Prin urmare, îndeplinirea are o valoare în sine. De exemplu: modalități de salut, manifestare a respectului față de semeni, ceremonii religioase etc. 

Termenul ,,Practici” înglobează simbolurile, eroii și ritualurile. Acestea sunt vizibile pentru un observator din afară, dar semnificația lor rămâne invizibilă și depinde numai de felul în care aceste practici sunt interpretate de cei din interiorul grupului. 

Nucleul culturii este alcătuit din ,,Valori”. ,,Valorile” sunt tendințe generale de a prefera unele situații altora. Valorile sunt sentimente bipolare, care au o dimensiune pozitivă și una negativă. Ele se referă la diferite cupluri: rău-bine, interzis-permis, moral-imoral, etc.

Fiecare grup sau categorie de oameni posedă un set comun de programe mentale, care constituie cultură acelui grup sau acelei categorii. Există niveluri de cultură diferite:

un nivel național, în funcție de țara căreia îi aparține;

un nivel regional, etnic, religios sau lingvistic;

un nivel al genului (masculin, feminin);

un nivel al generației, care îi separă pe bunici de părinți și de copii;

un nivel al clasei sociale, asociat cu șansele de educație sau profesiune;

pentru cei care muncesc, nivele organizaționale în funcție de care angajații au fost socializați de organizația în care lucrează (firmă, corporație);

1.3.Cultura în viziunea lui Blaga

Filozofia contemporană face o deosebire între culturile minore și culturile majore, iar disocierea suferă înca grave imprecizii. Culturile minore poarta și numele de culture ,,etnografice,,, iar culturile majore sun denumite și culturi ,,monumentale”. Între o cultură minora și o cultură majora se poate stabili o întaie deosebire, sumară, pe temeiul unui criteriu exterior, dimensional.

O cultură nu poate fi privită cu atât mai majoră, cu cât produsele ei se nimeresc să fie de dimensiuni, fiind cel puțin insuficient, solicită o completare cu un criteriu calitativ-structural. Mai înainte de a propune un asemenea criteriu structural, amintim că morfologia culturii, a încercat să deosebească cultura minoră și cultura majoră sub unghiul ,,vârstelor”. Morfologii au abordat cu un fel de familiaritate naivă această chestiune și privind cultura ca un organism de sine stătător, înzestrat cu un ,,suflet” al său, au căutat să înțeleagă cultura majoră și cultura minoră ca două vârste ale unuia și aceluiași organism. Cultura minoră ar echivala cu copilăria, iar cultura majoră cu maturitatea uneia și aceleiași culturi. Subiectul, eul vârstelor, ar fi după concepția morfologică unul și același: un anume ,,organism cultural”. Cultura minoră și cultura majoră sunt diferențiate de astă dată sub unghiul creșterii în timp a unei existent organice de sine stătătoare. Să reținem acest lucru: ,,vârstele” culturii nu au concepție morfologică, nimic de-a face cu vârstele ,,omului” căci nu omul este subiectul creator de cultură, ci cultura cu ,,sufletul” său e subiect pentru sine, și-și are ca atare vârstele proprii, ca orice organism autonom.

În realitate cultura nu este un ,,organism” și nici purtătoarea unui ,,suflet” special. Nefiind un organism de sine stătător, cum pretend morfologii, cultura nu poate avea

nici ,,vârste”. Teoria vârstelor culturii stă sau cade cu teoria morfologică-biologică despre cultură, teorie căreia ne-am luat sarcina să-i eliberăm certificatul de deces. Și totuși ,,copilăria” și ,,maturitatea” ne îmbină două concepte care servesc de minune la diferențierea culturii minore de cultură majoră. Vârstele pot fi private din două puncte de vedere: ca faze, ca simple etape, fără axă proprie și cu limite curgătoare, dar și ca structuri autonome, ca două focare, care-și afirmă neatârnarea.

Cultura este obiect de creație umană, nu ,,subiect organismic,, independent, ca un parazit al omului. Astfel cultura minoră este o cultură creată prin prisma structurilor copilărești ale omului și ca atare ea poate să dăinuie și să se perpetueze indefinit. O cultură majoră este numai creată prin darurile și virtuțile maturității omului.

O populație creează o cultură minoră atunci când își realizează, în plăsmuiri de tot soiul, posibilitățile stilistice, cu darurile și virtuțile proprii copilăriei; o populație creează o cultură majoră când își realizează aceleași posibilăți prin jgheaburile structural proprii maturității ca atare.

Într-o cultură minoră fiecare ins reprezintă o ,,universalitate nediferențiată”. În general în cadrul culturii minore creația nu prea depășește puterile unuia singur și e adaptată sub toate aspectele ei posibile, la ceea ce poate să realizeze în adevar individual, ca ins ,,universal nediferențiat”. Viziunea despre spațiu, în cultura minoră, nu prea depășește ca amploare orizontul vizibil: satul, așezarea, cătunul e centrul lumii, iar lumea e vizibilă aproape în totalitate dintr-un singur loc. Viziunea despre timp nu prea depășește durata organică a unei vieți individuale, dincolo de acest orizont timpul e oarecum ceva suspendat sau ceva amorf.

În cadrul unei culturi majore, insul creator nu mai e universalitate nediferențiată, ci organ specializat al unei colectivități. Prin deliberare rațională și prin hotărâri de voință, individual se integrează adesea chiar într-un front creator, prin care se urmăresc planuri a căror realizare cere neapărat ajutorul multor inși și uneori o durata de generații. Spațiul lui se întinde dinamic invizibil, înglobând văi și munți, sesuri și tări, mări și continente. Timpul nu sfârșește cu viata insului, ci o vastă proiecție, arcuire uriașă peste generații.

Cultura minora ține pe om îndeobște mult mai aproape de natură. Cultură majoră îl îndepărtează și-l înstrăinează de rânduielile firii.

Nu s-ar putea spune că la baza culturii ar sta o pretinsă nemulțumire a omului cu imediatul și o necesitate de a evada cu orice preț din urzelile și nimicniciile acestuia.

Prin încercările sale revelatorii omul devine însa creator și anume creator de cultură în genere. Cultura în această perspectivă, nu este un lux pe care și-l permite omul ca podoabă, care poate să fie sau nu; cultura rezultă ca o emisiune complementară din specificitatea existenței umane ca atare, care este existent în mister și pentru revelare. Cultura este semnul vizibil, expresia, figura, trupul aceste variante existențiale. Cultura ține deci mai strâns de definiția omului decât de conformația sa fizică, sau cel puțin tot așa strâns. Virtual, sau de fapt, toți oamenii participă la cultură în măsura omeniei lor, activ sau receptacular.

Cultura nu este un epifenomen, sau ceva contingent în raport cu omul. Ea e împlinirea omului. Ea e așa de mult împlinirea omului, încat acesta nici nu are posibilitatea de a o nega cu adevarat și efectiv, chiar dacă ar fi convins de inutilitatea și primejdiile ei. Ea e expresia vizibilă a existenței umane catexohin.

Cultura este expresia directă a unui mod de existent sui-generis.

Omul a devenit creator de cultură în clipa promițătoare de tragice mareții când a devenit cu adevarat ,,om,, în momentul când el a inceput să existe altfel, adică structural pe un alt plan decat înainte, în alte dimensiuni, pe podișul său în țărâmul celălalt, al misterului și al revelării. Pentru ca geniul omului să devină creator de cultură, acest act a trebuit sa fie precedat de o schimbare radicală a modului de a exista. Fără o schimbare a modului, planului, orizontului existențial, cultura nu s-ar fi ivit niciodată, oricât geniu ar fi tresărit sub țeasta umană.

Cultura nu este un organism superior, așa cum crede un Frobenius sau un Spengler sau efectul unei mutații biologice. Apariția culturii în genere este identică cu apariția unui nou mod de experiență ceea ce este mult mai important și mai decisiv.

Omul tinde să-și reveleze sieși misterul. Lucrul posibil pe două căi: prin acte de cunoaștere sau prin acte plăsmuitoare. Revelarea prin plasmuiri duce în genere la creație culturală. Pentru a fi creator de cultură, omul nu trebuie decât să fie om, adică o ființă care trage consecințele existenței sale specifice, într-un anume orizont și între anume coordonate, o ființă care dă urmare unui înscris în structura sa.

Creația culturală ar fi menită să restabilească un echilibru psihic alterat din diverse pricini, și ar izvorî din necesitatea acestei restaurații psihice.

Creația este expresia modului însuși de a exista al omului, mod declarant grație unei mutații ontologice.

Creatia culturală nu poate fi privită ca derivând din alt spirit decât acela al revelării însăși.

Capitolul II. Cultura văzută din prisma lui Edward Tall

Edward Hall este considerat întemeietorul comunicării interculturale. Conceptualizarea procesului de comunicare interculturală și contribuția sa adusă domeniului au pus bazele cercetărilor ulterioare. Dodd consideră că nașterea comunicării interculturale a avut loc în 1950 odată cu apariția cărții lui Edward Hall, The Silent Language. Assante și Gudykunst apreciază rolul lui Hall în conceptualizarea domeniului și plasează nașterea Comunicării interculturale în anii `70.

Hall afirmă că: ,,deoarece cultura este învățată se pare, de asemenea, clar că unul ar trebui să fie capabil să-l învețe și totuși în trecut au fost mici succese în aceasta privinta referitor la importanta limbii, un aspect destul de dominat în toate culturile.

Cultura nu este un lucru, ci o serie complexă de activități în multe feluri, activități cu origini profund îngropate într-un trecut când nu existau culturi sau oameni.

Cultura este comunicare și comunicarea este cultură.

Proxemica reprezintă, în viziunea creatorului său – antropologul E. T. Hall, 'studiul perceperii și utilizarii spațiului de catre om' (1981: 191), domeniu corelabil activităților comportamentale legate de teritorialitatea etologilor. De-a lungul dezvoltării sale, proxemica a fost numită și 'topologie umană', 'oriologie sau studiul frontierelor', 'spațiu social ca biocomunicare' sau 'microspațiu al întâlnirilor interpersonale', reținându-se, în final, termenul de proxemică. Proxemica investigheaza deci modul în care individul structurează inconștient spațiul, distanțele interpersonale în tranzacțiile cotidiene, organizarea spațiului în case și clădiri și nu în ultimul rând configurația orașelor (apud W. Nöth, 1990: 411).

            Chiar dacă Hall nu a studiat proxemica în cadrul semioticii, tentativa sa de a analiza comportamentul spațial ca un sistem comunicativ autonom, analog limbajului, îi situeaza proiectul de cercetare în câmpul semioticii aplicate.

            Bazându-se pe relativismul lingvistic al teoriei Whorf-Sapir ('decuparea naturii în funcție de categoriile furnizate de limba comunității în care trăim'), Hall și-a propus să sistematizeze și să discute acele aspecte ale culturii care funcționează după 'un cod secret și complex, nescris nicaieri, necunoscut de nimeni, dar înteles de toți' (Sapir, apud E.T. Hall, 1981: 194), mai precis felul în care culturile diferite structurează diferit spațiul, îl percep și îl experimentează diferit.

Dacă unele corelații proxemice sunt întâmplătoare, generate de un anumit context (de pilda, un zgomot puternic sau o lumina slabă pot apropia oameni complet străini la citirea unui anunț într-o gară, fără ca această apropiere să aibă vreo semnificație), există o serie de constrângeri proxemice strict codificate de gramatica comunității căreia îi aparține individul. În unele culturi relațiile spațiale sunt dominate de opoziția statut social superior/statut social inferior, în altele de distincția familie/non familie sau casta/non casta (India). De aici apar serioase probleme de aculturație proxemică, de violare involuntară a codului proxemic, de eșecuri comunicative datorate interpretării etnocentrice a altor culturi. Hall relatează situația americanilor din Orient incomodați de 'intruziunile' interlocutorilor arabi în spațiul lor personal, ca și disconfortul arabilor care se simt desconsiderați, ignorați, respinși .'A atinge interlocutorii, a-ți orienta respirația în direcția lor sau a încerca să-i eviți, a-i privi în ochi sau a deturna privirea, iată câteva exemple de comportamente proxemice perfect acceptabile într-o cultură, dar tabu în alta' (E.T. Hall, 1981: 207).

            Analiza structurării și investirii cu sens a spațiului de către subiecți americani a fost realizată de Hall prin conjugarea mai multor tehnici de colectare a datelor:

            i) observarea directa confruntată cu fotografierea (incognito) a subiecților în cele mai diverse spații și circumstanțe (aeroport, gara, hotel, stație de metro etc.) și corelată cu comentariile subiecților în momentul în care regulile nescrise ale ordinii sociale erau încalcate;

            ii) interviuri (în profunzime, de la șase ore la șase luni) privind spațiul domestic, vecinătatea, dispunerea mobilierului acasă și la birou etc.). O intrebare absolut neproblematică pentru un american – 'Unde va duceti cand vreti sa fiti singur?' a suscitat replici dintre cele mai diverse la subiecți arabi (de la 'Cine vrea sa fie singur?' la 'Infernul este paradisul fără oameni'), evidențiind o dată în plus distinctivitatea culturilor (individualismul nord-american atât de diferit comunitarismului arab sau asiatic, în care până și decizii strict personale, cum ar fi educația, profesia, căsătoria sunt luate de familie și în beneficiul familiei și nicidecum de individul respectiv);

            iii) studierea lexicului limbii engleze (circa 5000 de elemente din sfera situării în spațiu: aproape, departe, alături de, lângă, deasupra, dedesubt etc.);

            iv) observarea imaginarului spațial în artele vizuale (perspectivă, arta portretului etc.) și literatură.

          Proxemica distinge spațiile cu organizare fixa (exemplul paradigmatic – casa), spațiile cu organizare semi-fixă (băncile, scaunele din sălile de asteptare, restaurantele etc.) și spațiile informale (ale distanțelor personale).

            Morala lecției despre inserția umanului în spațiu și facilitarea sau ecranarea comunicării interpersonale datorită structurilor spațiale este cea a interdependenței spațiu fix/comportament uman/pattern cultural .

            Pentru a decupa substanta continutului proxemic, cercetatorii (E.T. Hall, The Silent Language, 1959 și The Hidden Dimension, 1966 și G.L. Trager, Paralanguage.  A First Approximation, 1958 și Trager & Hall, Culture an Communication. A Model and an Analysis, 1954) au luat în considerare urmatorii parametrii: postura, intensitatea vocala (de la șoaptă la strigăt), codul (vizual, olfactiv, tactil, termal), factorii kinestezici și opoziția sociofug/sociopet, pe care i-au analizat la un eșantion martor (nord-american). În mod evident, distanțele proxemice vor apărea dependențe de modelul cultural (un arab pretinde un contact mai direct, incluzând factori olfactivi și un ton ceva mai ridicat decât al unui european; codul american exclude olfactivul în relațiile oficiale, cel chinez nu admite contactul ochi-în-ochi).

            Spațiul ca teritoriu și-a facut apariția în socio-biologie de multă vreme (aceasta noțiune este comună multor grupe de nevertebrate și celor mai importante vertebrate); este vorba despre spațiul limitat printr-o serie de semnale: cântece, strigăte, mirosuri, manifestări vizuale etc.

            Păsările, mamiferele nu numai că au anumite teritorii pe care le ocupă și le apară, dar păstrează și anumite distanțe între ele: distanța individuală sau personală (Hediger, 1941) ca spațiu în interiorul căruia animalul nu tolerează prezența altui animal; distanța de fugă și distanța de atac, între care apare ca zona intermediară distanța critică; în cadrul grupului există o distanță maximă de dispersie numită distanță socială.

            Preluând parțial aceste distincții, E.T. Hall a stabilit o tetracotomie al cărui factor decisiv este relația interpersonala (de la proximitatea afectuoasă sau agresivă la distanța respectuoasă sau glacială), fiecare distanță având o fază apropiată și una îndepartată.

            i) distanța intimă este distanța dragostei, a protecției, a mângâierii, a îmbrățișării, a dansului, dar și a agresiunii, a încleștării violente. Situată între 0-0,5 m, ea permite atingerea interlocutorului, pătrunderea în spațiul său.

            Dacă un individ intră în această zonă intimă fără ca interlocutorul să o dorească, reacția este de respingere, amenințare, retragere.

            În acest tip de relație verbalizarea joacă un rol minor (cuvântul este redus la șoaptă sau tăcere în cazul îndrăgostiților), alte coduri fiind dominante: tactil, termal, olfactiv.

            Distanta intima afișată în public este considerată nepotrivită de adulții americani ai clasei de mijloc, dar practicată de mulți tineri (care merg îmbrățișați pe stradă etc.)

            ii) distanța personală este distanța salutului, a strângerii de mână, a conversației amicale. Spațiul dintre interlocutori este de 1-1,20 m (fiecare întinde brațul către celalalt pentru a-i strânge mâna).

            La această distanță se disting detaliile pielii, ale părului, petele pe piele sau pe haine; vocea este moderată, subiectele abordate sunt de interes personal (E.T. Hall, 1965: 117), iar persoana este înconjurata de un fel de halo (olfactiv pentru cei care folosesc o colonie puternică).

            iii) distanta socială  utilizată de cei care lucrează împreuna, participă la o întrunire.  Distanța de câțiva metri (1,20-3,50 m), ea are rolul de a insulariza individul: biroul în cabinetul directorial are rolul de a ține vizitatorul la distanță (în faza îndepărtată la această distanță,  căldura sau parfumul corpului nu se mai simt). Distanta aceasta cultural conditionată și arbitrară poate fi manevrată conform intențiilor de comunicare  (directorul băncii își va trage fotoliul mai aproape de cel al clientului pe care vrea să îl câștige sau, dimpotrivă, îl va îndepărta în cazul adoptării unei posturi glaciale, autoritare).

            iv) distanța publică – pâna la și dincolo de 10 metri. Este distanța spectacolului, a conferinței, a discursului politic. Comunicarea faciala este neutralizată, gesturile se amplifică, vocea trebuie și ea supradimensionată.

Proximitatea

            Proximitatea semnifică interacțiuni frecvente, intense, intime, iar distanțarea exprimă indiferența, antipatie sau diferența, după cum amplasarea în față/vs/în spate traduce opoziția socială superioară/vs/inferioară sau respectul datorat vârstei sau sexului.

             Comunicarea spațială este deci influențată de poziția socială: la statut social egal distanțele sunt mai reduse, iar în situația de asimetrie socială persoana cu rang mai înalt inițiază apropierea de subaltern; de contextul fizic; de modelul cultural (arabii sunt mai aproape cand discuta decat americanii, dintre europeni, mediteraneenii se apropie mai mult de interlocutori decat nordicii etc.); de sexul participanților (femeile stau mai aproape unele de altele în diade sau grupuri unisex decât bărbații în grupuri unisex); de tematică abordată (în discutarea problemelor personale, distanța se reduce involuntar, tonul se atenuează etc.); de evaluarea interlocutorilor (distanța crește în cazul evaluarii negative a interlocutorului sau a celui lângă care hazardul ne-a plasat).

Corelatia proxemica/personalitate

            'Elementele cele mai fixe au căpătat primele statut teritorial. Întâi au fost ocupate paturile, apoi locurile la masa și dupa aceea scaunele' (J. Corraze, 1988: 175).

Hammeranalizează contribuțiile fundamentale aduse de Hall studiului Comunicării Interculturale, pe care și noi le enumerăm aici :

– trecerea atenției de la o singură cultură la mai multe culturi;

– aducerea conceptelor asupra culturii de la un nivel universal la un nivel particular;

– legarea culturii de procesul de comunicare;

– aducerea în atenție a rolului pe care cultură îl are în influențarea comportamentului uman;

– stabilirea unor concepte fundamentale în câmpul cercetării, cum ar fi: timp monocronic și policronic, context puternic și slab.

Hall a aplicat concepte antropologice abstracte unei lumi practice, cea a serviciilor externe, și a lărgit punctul de vedere antropologic asupra culturii, incluzând și comunicarea.

Cultura simplă și cultură complexă

Edward T. Hall a realizat unul din cele mai valoroase studii referitoare la efectul culturii asupra afacerilor, introducând conceptele de cultură simplă și cultură complexă.[2,p 62 ].

Culturile cu un grad de complexitate scăzut cuprind informații care sunt conținute explicit în cuvinte. De exemplu, culturile nord americane se angajează în comunicații de o complexitate scăzută.

Culturile cu un grad de complexitate ridicat folosesc și interpretează mai multe elemente în jurul unui mesaj pentru a facilita înțelegerea mesajului. Persoanele care comunică se bazează mai mult pe o întelegere comună a contextului. În Japonia și Arabia Saudită cunoașterea unei persoane și statutul social adaugă informații suplimentare pentru cel care primește un mesaj.

În tabelul nr.1 sunt redate principalele caracteristici ale culturilor în funcție de gradul lor de complexitate.

Puține culturi sunt atât de omogene ca cea japoneză și arabă. Diferențele intraculturale bazate pe naționalitate, religie, rasă și zone geografice au determinat apariția unor subculturi distincte cum ar fi subcultura hispanica în SUA. Interacțiunile între culturile naționale pot determina reducerea decalajelor între culturi, firma internațională acționând ca un agent al schimbării prin introducerea de noi produse și practici.

Elementele culturii

Studiul culturii a determinat existența anumitor elemente comune tuturor culturilor, elemente universale redate în tabelul nr.2.

Tabelul nr.2 Elementele culturii

Comportament vizibil Limbaj ( verbal și non-verbal)

Obiceiuri și atitudini

Tehnologie și cultură materiala

Institutii sociale

Educatie

Valori și atitudini

Comportament mai puțin Estetica

vizibil Religie

Limba unei țări reprezintă cheia către cultura respectivă și poate fi descrisă ca o oglindă a culturii. Invățarea unei limbi presupune învățarea culturii respective deoarece cuvintele reprezintă concepte care reflectă cultura. Capabilitatea lingvistică are patru roluri distincte în marketingul international. În primul rand limba este importantă pentru culegerea de informații și evaluarea eforturilor. În al doilea rând, limba furnizeaza acces la comunitatea locală. În al treilea rând capabilitatea lingvistică este tot mai importantă în activitatea de comunicare cu membrii canalelor de distribuție. În ultimul rând limba furnizează mai mult decât abilitatea de comunicare.

O dimensiune importantă a limbii care poate varia de la o cultură la alta este gradul în care comunicarea este explicită sau implicită. Comunicarea implicită apare în culturile cu un grad de complexitate ridicat și ajută la evitarea unor confruntări directe neplăcute sau a unor dezacorduri.[2,p 65].

În cadrul comunicațiilor nonverbale poate fi inclus și limbajul tăcut care include distanța între vorbitori, expresii faciale, gesturi ale mâinilor și brațelor.

Ințelegerea obiceiurilor și tradițiilor este foarte importantă deoarece interpretările bazate pe criteriul propriu de referință pot conduce la concluzii incorecte.

Cultura materială rezultă din tehnologie și este legată direct de modul în care societatea își organizează activitatea economică. Aceasta cultură se manifesta prin disponibilitatea infrastructurilor de bază economice, sociale, financiare și de marketing. Infrastructura economica cuprinde transportul, energia și sistemele de comunicatii , cea socială cuprinde sănătatea și sistemele educaționale iar infrastructurile financiare și de marketing cuprind bănci și firme de cercetare. Se poate considera că avansul tehnologic a reprezentat cauza majoră a schimbărilor culturale în numeroase țări.

Instituțiile sociale afectează modul în care oamenii se raportează unii la alții. O parte importantă a procesului de socializare a consumatorilor în întreaga lume o reprezintă grupurile de referință. Aceste grupuri furnizează valori și atitudini care înfluențează comportamentul de consum, incluzand familia, grupul de lucru, asociații profesionale și organizații comerciale.

Educția include procesul transmiterii informațiilor, ideilor, atitudinilor și pregătirea în anumite discipline, principala funcție fiind de transmitere a culturii și tradițiilor existente către noile generații. Nivelul educațional al unei culturi poate fi evaluat folosind date referitoare la gradul de alfabetizare, numărul celor care urmează școli secundare sau facultăți.

Valorile reprezintă credințe sau norme de grup ale indivizilor iar atitudinile reprezintă evaluări ale alternativelor bazate pe aceste valori. Atitudinea față de schimbare este pozitivă în tarile industrializate, iar în societățile legate mai mult de tradiții, schimbarea este privită cu mare suspiciune, mai ales daca provine de la o entitate străina.

Estetica se referă la atitudinile față de frumos și bun gust în artă, muzică, folclor și dramă. Ceea ce este acceptabil sau inacceptabil în termeni de estetica poate varia chiar și pentru piețele care prezintă numeroase similarități.

Religia definește idealurile pentru viață, idealuri reflectate în valorile și atitudinile societăților și indivizilor. Religia furnizează o bază și pentru similarități transculturale, impactul acestor similarități fiind evaluat prin prisma religiilor dominante în lume: creștinism, islamism, hinduism, budism și confucianism.

2.2Modelul cultural al lui Lewis în lume

Richard Lewis a creat o hartă a culturilor lumii tinând seama de pericolele sterotipurilor.

Lewis plasează țările în relație cu trei categorii:

Lineari Activi –sunt aceia care planifică, programează, organizează, exercită acțiunea în lanțuri, care fac un singur lucru la un moment dat. Germanii și elvețienii sunt în acest grup.

Multi Activi- sunt acei oameni plini de viață, vorbăreți, popoare care fac multe lucruri deodată, planifică prioritățile lor nu conform unui calendar, ci în funcție de fiorul relativ sau de importanța pe care fiecare intalnire o aduce cu sine. Italienii, latino-americani și arabi sunt membrii acestui grup.

Reactivi- sunt acele culturi care prioritizează curtoazia și respectul, ascult interlocutorii lor în liniște și calm și reacționează cu atenție la propunerile de cealaltă parte. Chinezii, japonezii și finlandezii sunt în acest grup.

Richard Lewis spune că această categorisire a normelor naționale nu se schimbă în mod semnificativ în timp: comportamentul oamenilor de diferite culturi nu este ceva vrând-nevrând. Există tendințe clare, secvențe și tradiții. Reacțiile americanilor, europenilor și asiaticilor pot fi deopotrivă prognozate, și de obicei justificate, și în majoritatea cazurilor reușite. Chiar și în țările unde schimbările politice și economice sunt rapide sau zdrobitoare (Rusia, China, Ungaria, Polonia, Coreea, Malaezia, etc.) atitudinile și convingerile sunt adânc înrădăcinate și care vor rezista transformării bruște de valori atunci când vor fi presate de reformiști, guverne sau multinaționale conglomerate.

Fig.1. Harta culturilor în lume

Caractericile categoriilor sunt următoarele:

Scopul al întregii acestei analize este sa înțelegem cum să interacționăm cu oamenii din diferite culturi.

Lewis scria că: ,,dacă ne focalizăm pe ,, rădacinile culturale” ale comportamentului național, atât în societate cât și în afaceri, putem sa anticipăm și să calculăm la un nivel surprinzător cum o reacționeze alții la planurile noastre , și cum putem face ipoteze sigure cum aceștia o sa ne abordeze.”

"Comportamentul cultural este produsul final de înțelepciune colectata, filtrata și transmisa prin sute de generații impartasita ca și convingeri de bază comune, valori ipotetice , noțiuni și modele de acțiune persistente. Cu alte cuvinte, cultură este un program colectiv al minții, care distinge membrii unui grup uman unul la altul." Richard Lewis , Comportamentul pe care il acceptăm în mod normal este de fapt format din convingeri învățate și moștenite bazate pe educația noastră religioasă, etnică, de generații, clasă, și genul programat , precum și educația socială și etica profesională pe care am învățat-o și acceptat-o.

Toate aceste aspecte, pe care le luăm de bune în societatea noastră, constituie cadrul în care gândim, privim viața și muncim. Dar acestea sunt de fapt norme foarte subiective care se bazează pe cultură pe care am construit-o făcând parte din ea. Atunci când călătorim sau ne mutăm într-o altă țară nu putem presupune că ipotezele noastre sunt cunoscute sau acceptate ca și ipoteze acolo.

În lucrarea sa, Lewis arată:

Cum oamenii din diferite culturi văd diferit conceputul de timp și spațiu: controlează distanța interpersonlă, tăcerea și contactul vizual

Cum stilurile de comunicare sunt reflectare în modele de limbă care le folosesc

Cum vad ei adevărul: absolut sau negociabil sau modificabil conform situției

Care sunt valorile, atitudinile și percepția despre lume în general.