Cultura Civica Si Atitudini Politice ale Tinerilor din Romania In Perioada Contemporana

Capitolul I CULTURĂ CIVICĂ

ȘI CULTURĂ POLITICĂ

Cultura politică

Pentru a putea vorbi despre termenul de „cultură politică”, trebuie mai intâi să aruncăm o privire asupra termenului de „cultură”. Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, prin „cultură” intelegem: „Totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori.”

Cultura politică este parte componentă a culturii în ansamblul ei.

Termenul de „cultură politică” a strânit un interes major și a dat naștere unor nenumărate controverse în filosofia și știința politică cu mult timp inainte să se fi inventat, iar în zilele noastre este amplu utilizat de sociologi, politologi, cat si de oamenii obișnuiți.

Pentru a intelege cât mai bine acest termen, trebuie mai întai sa descoperim operele antice ale lui Platon si Aristotel. Platon, in lucrarea sa „Republica”, susține necesitatea creării unei culturi cu rolul de a educa elita politică și pe cetățeanul atenian. În opinia lui Aristotel, politica este prima dintre științe si studiază omul ca fiind un animal rațional și alocă o mare parte a lucrării „Politica” importanței educației în raport cu socializarea politică. Cei doi considerau că opiniile i ideile politice conduc lumea. Un alt mare filosof al secolului al XVI-lea, Machiavelli, remarcă tranziția de la simpla conviețuire a oamenilor la o societate care iși gasește împlinirea in stat. Două secole mai târziu, în 1748, Montesquieu, în lucrarea sa „Despre spiritul legilor”, pune accentul pe dependența instituțiilor politice față de structurile sociale. Iluminiștii, când realizează că rațiunea, educația si morala stau la baza culturii politice, ei nu fac altceva decât sa constate care sunt elementele ei. În 1835, succesorul lui Montequieu, Alexis de Tocqueville, analizează in primul volum al lucrării sale „Despre democrație in America” instituțiile sistemului politic din America, cât și rolul obiceiurilor si culturii politice în asigurarea si menținerea unui echilibru democratic. În 1840, în cel de-al doilea volum al lucrării sale, Tocqueville face referire la influența pe care guvernarea democratică o exercita asupra societății civile. La inceputul secolului XX, mai cu seamă in anul 1904, Max Weber publică lucrarea sa care se intitulează „Etica protestantă și spiritul capitalismului”. În aceasta lucrare, el ne vorbește despre putere in concordanță cu religia si dezvoltarea economică a societății.

Secolul XX a avut o mare însemnătate în dezvoltarea conceptului de cultură politică, având numeroase încercări de definire și fixare, fiind readus în discuție de autori precum Gabriel Almond și Sidney Verba iar mai apoi de Mattei Dogan, Dominique Pelassy și mulți alții. Aceștia au jucat un rol foarte important prin lucrările lor, contribuția adusă fiind remarcabilă în dezvoltarea și clarificarea conceptului de cultură politică. Însă cu cât acestă idee este mai aprofundată, cu atât mai mult aceasta ridică tot mai multe semne de întrebare, astfel autorii având foarte multe discuții contradictorii legate de acest subiect.

Almond și Verba, in lucrarea Cultura civică: atitudini politice si democrație în cinci națiuni, consideră că în cazul unei noi revoluții politice la nivel mondial, aceasta va fi datorată participării fiecărui individ în cultura politică, astfel:

„În toate noile națiuni ale lumii, este larg răspândită credința că omul obișnuit este relevant din punct de vedere politic – că el trebuie să fie un participant in sistemul politic.” ( Almond și Verba, 1989, p.34).

În lucrarea lui Dogan si Pelassy „Cum să comparăm națiunile: sociologia politică comparativă”, cei doi observă faptul că în unele țări care nu s-au dezvoltat îndeajuns de mult încât să ajungă la omogenizare nu pot să dezvolte o cultură politică națională, cei doi ajungând să se întrebe dacă

„introducând concepte ca cel de cultură politică nu riscam oare explicații care nu se mărginesc de realitatea socială, sau, cu alte cuvinte, nu riscăm un regres științific? ” (Dogan și Pelassy, 1990, p.75) .

Almond și Verba susțin și ei faptul că folosirea acestui termen într-o multitudine de accepții, ar putea fi un dezavantaj:

„Apreciem faptul că antropologii folosesc termenul cultură într-o multitudine de accepții și că, transferându-l în vocabularul conceptual al științei politice, ne aflăm în primejdia de a-i importa în egală măsură ambiguitațiile și avantajele.”(Almond si Verba 1989, p.44) .

Autorii ne explică in aceeași lucrare folosirea acestui termen:

„Folosim termenul de „cultură politică” din două motive. Primul este că dacă vrem să stabilim relațiile dintre atitudinile politice și nonpolitice și modelele dezvoltării, noi trebuie să le separăm pe primele de ultimele chiar dacă granița dintre ele nu este atât de evidentă cum sugerează terminologia noastră. Astfel, termenul de „cultură politică” se referă la orientările politice specifice – atitudini față de sistemul politic si diferitele sale părți, precum si atitudini față de rolul binelui în sistem. Vorbim despre o cultură politică exact așa cum putem vorbi despre o cultură economică sau o cultură religioasă. Este un set de orientari față de un set special de obiecte și procese sociale.

Însă, de asemenea, am ales cultură politică, mai degraba decât alt concept special, pentru că ne permitem să utilizăm abordările și cadrele conceptuale ale antropologiei, sociologiei și psihologiei. De exemplu, gândirea noastră este îmbogățită când folosim categorii antropologice și psihologice precum socializare, conflict cultural și aculturație. În mod similar, capacitatea noastră de a înțelege apariția și transformarea sistemelor politice crește atunci când ne bazăm pe corpul teoretic și speculativ preocupat de fenomenelele generale ale proceselor și structurii sociale.” (Almond și Verba, 1989, pp.43-44).

Autorii ne arată în citatul de mai sus care sunt motivele utilizării conceptului de „cultură politică”. Aceștia atrag atentia asupra faptului că acest termen poate fi utilizat intr-o arie largă si că ințelesul propriu-zis al termenului iși poate pierde din esență.

Acestea sunt doar câteva din controversele pe care le-a stârnit folosirea acestui termen, însă cei mai multi politologi concluzionează că prin renunțarea la acest termen, datorită controverselor pe care le iscă, am avea mai mult de pierdut, deci trebuie să îl acceptăm.

În toate studiile desfășurate de diferiți politologi, în special cele ale lui M. Duverger, pun accent pe trei dimensiuni ale culturii politice: cognitivă, afectivă si evaluativă. Definițiile nu diferă foarte mult de definiția dată de Almond și Powell dată in anul 1966 (citat în Măgureanu, 2006, pp.406-407):

„Cultura politică este un model de atitudini individuale și orientări față de politică, manifestate în rândul membrilor unui sitem politic.Ea este un domeniu subiectiv care stă la baza acțiunilor politice și care le conferă importanță. Astfel de orientări individuale cuprind câteva elemente:

– orientări cognitive, exacte sau mai puțin exacte pe tema subiectelor politice;

-orientări emoțioanale, sentimentul angajării, atașării, repingerii în raport cu subiectele politice;

-orientări estimative, aprecieri și opinii pe tema unor subiecte politice ceea ce presupune aplicarea unor standarde apreciative privind subiectele și elementele politice.”

Pe aceiași structura definește si Sidney Verba cultura politică ințelegând-o drept conștintă politică:

“Cultura politică a unei societați constă într-un sistem de credințe empirice, simboluri expresive și valori care definesc situația în care are loc acțiunea politică.Ea oferă orientarea politicii.(…)

Cultura politică a unei națiuni derivă, printre altele, din experențele pe care indivizii le au în ceea ce privește sistemul politic.O modalitate de descoperire a convingerilor politice este aceea de a observa modalitatile în care operează structurile politice. Aceste convingeri afectează și sunt afectate de modul în care structurile politice operează și există în cerc restrâns de relații între cultură și structură.” (Verba, 1969 citat în Măgureanu, 2006, p.407”).

În Dicționar de Politică Oxford (2001, pp.120-121) observăm în definiția culturii politice, principiile care alcătuiesc subculturile politice și principalele obiecții aduse conceptului de “cultură politică”:

“Atitudinile, credințele și valorile care sprijină funcționarea unui anumit sistem politic includ cunoștințe și deprinderi privind funcționarea sistemului politic, sentimente pozitive și negative față de acesta și judecăți de valoare privind sistemul. Grupurile regionale particulare, etnice sau de altă natură din cadrul sistemului politic, împreună cu ansamblul de valori, atitudini și credințe distinctive care le sunt proprii, constituie subculturi. O mare importanță o are studierea culturilor politice ale elitelor, dat fiind faptul că infulenta indivizilor în procesul politic variază în mod semnificativ. Una din principalele obiecții aduse conceputului de cultură politică este că acesta poate fi folosit drept variabilă exlicativă disponibilă pentru orice nu poate fi explicat în alt mod, stiut fiind că ceea ce explică orice in realitate explcă foarte puțin. Explicațiile culturale pot, cu toate acestea să ajute la întelegerea modului de a reacționa la evenimentele politice, iar dezvoltările în acest sens pot fi diverite de la o societate la alta, în timp ce analiza subculturilor rămâne importantă în înțelegerea tensiunilor și clivajelor în cadrul unor societați date.”

Mattei Dogan si Dominique Pellasy (1993, p.71) spuneau:

„un concept care desemnează un set de credințe politice, de sentimente și valori care prevalează pentru o națiune la un moment dat. Deoarece filtrează percepțiile, determină atitudinile și influențează modalitățile de participare, cultura politică este un component major al jocului politic. Din această perspectivă, scria Sidney Verba, cultura politică poate reprezenta un sistem de control vis-a-vis de sistemul interacțiunilor politice.”

J.R. Gibbins ajungând la concluzia că operaționalizarea acestui concept este destul de dificilă, încearcă sa identifice cateva dintre accepțiunile acestui concept:

„ 1. definiții psihologice – care pun accent pe orientarea individuală spre obictivele politice;

2. definiții sociologice – care asociază orientările individuale și comportamentele sociale pe care acestea le provoacă;

3. definiții “obiective” – unde cultura politică apare în termenii normelor și valorilor consensuale și normele sociale;

4. definiții euristice – care oferă un tip ideal cu rol de a permite explicarea unor fenomene parțiale (comportament, credințe);

5. definiția lingvistică – un discurs cu ințelesuri pentru un public determinat;

6. definiții care fac referințe la cultura națională, ideologii politice sau ideologia dominantă” ( Gibbins, 1989 citat în Pîrvulescu, pp.20-21)

Perrineau face o observație adecvată:

„cunoașterea sistemului politic și expresia opiniilor asupra acestuia nu merg totdauna împreună. Necunoașterea politică nu-i împiedica pe cetățenii ”ignoranți” sa aibă poziții asupra problemelor de politică generală. Amestecul de ingoranță și de voință de exprimare poate caracteriza anumite culturi. Este vorba de o voință de exprimare concomitentă cu o sărăcie a informației.” ( Perrineau, 1985 citat în Pîrvulescu, p.21)

Deși perspectivele diferă, definițiile de mai sus au un punct de vedere comun si anume faptul că acțiunea politică nu poate ignora mentalitățile, valorile și credințele care există intr-un anumit moment in interiorul unei socități.

Pornind de la idea că ideologia construiește o imagine a puterii, Ball si Dagger dau si o definiție acestui termen:

„o ideologie este un set coerent si comprehensiv de idei care explică si evaluează condițiile sociale, ajută oamenii să își ințeleagă rolul in societate și oferă un program pentru o acțiune socială și politică. Cu alte cuvinte, o ideologie îndeplinește patru funcții pentru oamenii pe cre o urmează: explicativă, evaluativă, orientativă și programatică(prescriptivă).” ( T. Ball și R. Dagger, 2000 citat în Pîrvulescu, p.21)

Cultura politică este lipsită de intenționalitate, chiar dacă este mai puțin logică decât ideologiile. Termenul de „cultură politică” corect aplicat în spațiul public, ajută la identificarea gradului de democratizare într-o societate și se poate finaliza cu acțiuni politice de succes. Lucian Pye 23 făcea următoarea observație:

„există pericolul ca termenul de cultură politică să fie folosit ca o verigă de legătură ce lipsește în orice loc ce nu poate fi explicat în analiza politică". (L. Pye, 1968 citat în Pîrvlescu, p.22)

Almond și Verba (1989, pp.44-46) clasifică modurile de orientare politică și clasele de obiecte politice, după cum urmează:

orientarea cognitivă – face referire la percepția fiecărui individ, indiferent de orientaria sa, asupa sistemelor și fenomenelor politice.

orientarea afectivă – prezintă un rol foarte important în formarea comortamentului politic, deorece cuprinde latura emoțională și atitudinea de atașare, respingere sau refuz față de fenomene politice.

orientarea evaluativă – cuprinde judecățile și opiniile indvizilor, formate pe temeiul informațiilor și sentimentelor politice.

Pe baza cercetării lor în cele cinci țări studiate, ei disting trei modele de cultură politică: cultură politică parohială (locală sau provincială), cultură politică dependentă și cultură politică participativă.

Cultura politică parohială

Acest tip de cultură este întâlnit in structurile tradiționale, tribale sau in comunitățile tribale inchise. Aici interesul și cunoștiințele despre sistemul politic central este nul. Rolurile politice, religioase si economice sunt difuze. Roluri politice propriu-zise nu există. Existența indivizilor ce trăiesc sub această cultură politică nu este afectata de sistemul politic central.

Cultura politică dependentă

Aceasta mai poate fi denumită si cultură politică de supunere. Ea este specifică regimurilor autoritare si centralizate la nivel national. Indivizii cunosc sistemul politic, se supun lui iar participarea este redusă. Aceștia au delegat o serie de drepturi cum ar fi libertatea sau inițiativa unui lider politic puternic. Sub acest regim autoritar, despotic, puterea emite norme și reglementări ce trebuie urmate și respectate, iar cetățenii se supun regulilor. Această supunere se datorează fie din motiv că asteaptă unele recompense sau beneficii, fie pentru că se tem.

Cultura politică participativă

Al treilea mare tip de cultură politică, fiind prezentă în regimurile democratice. Aici cetățenii sunt orientați atât către sistemul politic ca întreg, cât și către componentele procesului politic. Indivizii sunt caracterizați de un înalt grad de cunoaștere politică. Aceștia au rol activ la elaborarea deciziilor politice, posedănd de mijloacele necesare participări, și controlând structurile politice.

O concluzie foarte importantă la care au ajuns Almond și Verba în urma cercetării este faptul ca cele trei culturi: cultura parohială, dominată și participativă coabitează în cadrul aceleiași culturi, astfel:

„Această clasificare întreită culturilor politice nu își asumă faptul că o orientare o inlocuiește pe alta. Cultura dependentă nu elimină orientările difuze față de strucuturile primare și familiare ale comunității. Unei orientări difuze față de grupurile genealogice, comunități religioase și sat, îi adaugă o orientare dependentă specializată față de instituțiile guvernamentale. În mod similar, cultura participativă nu înlocuiește pattern-urile dependent și parohial de orientare. Cultura participativă este un strat adițional care poate fi adaugat și combinat cu trăsăturile culturilor dependente și parohiale. Astfel, cetațeanul unei forme participative de guvernămant nu este doar orientat către o participare activă în politică, ci el este de asemenea și subiectul legii și autorității, fiind membru al unor grupuri mai difuze. “( Almond și Verba, 1989, p.49 ).

1.2 Cultura civică

Așa cum am arătat mai sus, când vorbim despre cultura politică dintr-o anumită țară, vorbim despre o cultură mixta în care toate cele trei tipuri de cultură sunt existente în proporții variabile. Astfel, cei doi autori ne arată faptul că aceasta cultură politică mixtă poartă numele de cultură civică:

„cultura civică este o cultură politică participativă în care cultura politică și structura politică sunt in armonie.”(Almond și Verba, 1989, p.60).

Pornind de la definiția de mai sus a culturii civice, drept o cultură politică mixtă, ne concentrăm acum asupra acestui nou concept și anume conceptul de „cultură civică”, căruia Almond si Verba i-au acordat o foarte mare însemnătate.

Pentru a continua pe aceeași structură și pentru a înțelege mai bine înțelesul acestui termen, ne vom îndrepta atenția asupra dicționarelor de specialitate, cât și interpretări ale specialiștilor în domeniu.

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, termenul „civic” este definit ca aparținând cetățenilor sau care face referire la aceștia. Aceeași sursă ne oferă aspecte cogntive legate de civism, termen pe care îl definește ca fiind o atitudine sau devotament de care dă dovadă un bun cetățean. Tot despre civism găsim informații și în Dicționar de idei politice (2007) despre care se spune că reprezintă manifestarea concretă a faptului de a fi cetățean.

În Dicționar de Politică Oxford (2001), în încercarea de fixare a acestui concept, se face referire la Almond si Verba și la studiul lor asupra celor cinci națiuni, deci, putem observa cât de reprezentativ este studiul acestora, fiind considerat un punct de plecare pentru toate studiile privind tema aleasă.

Cei doi autori ne exemplică faptul ca această cultură civică a apărut in Marea Britanie pentru prima dată:

„Cultura civică nu este o cultură modernă, ci una care combină modernitatea cu tradiția.”(1989, p.36).

În felul acesta, putem înțelege dezvoltarea culturii civice în Marea Britanie, ea fiind consecință a unei serii de conflicte între modernism și tradiționalism. Această serie de conflicte a fost suficient de puternică pentru a declanșa o schimbare importantă, însă nu atât de puternică și de lungă durată, astfel încât să dezintegreze sau să polarizeze. Rezultatul acestor conflicte a fost o a treia cultură, nici tradiționalistă, nici modernistă, ci una care prelua valori din ambele culturi, aceasta fiind cultura civică. Consolidată fiind această cultură, în politică încep să intre si indivizi aparținând clasei muncitoare, cerându-și astfel drepturile, având acum și mijloacele prin care să le transforme în practică.

„Cultura civică nu este cultura politică de obicei descrisă în manualele de educație civică, acelea care prescriu modul în care cetățenii trebuie sa se comporte într-o democrație. Normele comoramentului cetățenesc ce se găsec în acte texte sublinează aspectele participative ale culturii politice. Se așteaptă din partea cetățenului democratic să fie activ în politiă și să se implice.” (Almond și Verba, 1989, p.59).

Cei doi autori specifică si faptul că cetățeanul va acționa ghidat de rațiune, presupunând că acesta este bine informat și ia în calcul raportul dintre interesele si principiile pe care vrea sa le promoveze, numind această cultură drept modelul „raționalității-activiste”.(1989, p.59).

În concepția autorilor acestui studiu, „cultura civică este o cultură participtivă a loialiății.”(1989, p.59)

Am arătat mai sus faptul că această cultură, si anume cultura civică, este o cultură în care activismul politic și raționalismul sunt echilibrate în pasivitate, tradiționalism si valori parohiale.

„atitudinile favorabile participării din interiorul sistemului politic joacă un rol major în cadrul culturii civice, însă așa se întâmplă și cu astfel de atitudini nonpolitice precum încrederea în alți oameni și cu participarea socială în general.” (Almond și Verba, 1989, p.60)

În sprijinul lui Almond și Verba vine si Michael Walzer care spune:

„Interesul față de problemele publice și devotamentul față de cauzele publice constituie trăsătura de bază a virtuții civice”( M. Walzer, citat in Robert D. Putnam, 2001, p.103)

Jean Jaques Rousseau, când ne vorbeste despre contractul social, acesta explică faptul că indivizii cedează o serie de drepturi în schimbul apartenenței la acea comunitate. În schimbul cedării respectivelor drepturi, individul primește în schimb drepturile celorlalti indivizi, de data aceasta, priviți drept o societate.

Într-o astfel de societate, pentru a fi cetățean și a beneficia de aceste drepturi, trebuie și să îndeplinești și anumite obligații.

Referințe:

Almond, Gabriel & Verba, Sidney, 1989. Cultura civică: atitudini politice și deocrație în cinci națiuni. București: Du Style

Dogan, Mattei & Pelassy, Dominique, 1990. Cum să comparăm națiunile:sociologie politică comparativă. București: Alternative

Pîrvulescu, Cristian, d.n. Politica comparată.[Online]

Putnam, Robert D., 2001. Cum funcționeză democrația: tradițiile civice ale Italiei moderne. Iași: Polirom

Gavriliu, Leonard, 2001. Dicționar de Politică Oxford. Bucuresti: Univers Enciclopedic

Măgureanu, Virgil, 2006. Sociologie politică. București: RAO

Geledan, Alain, 2007. Dicționar de idei politice. Iași: Institutul European

Dicționarul Explicativ al Limbii Române [Online]

Capitolul II PARTICIPAREA POLITICĂ ȘI SOCIALIZAREA POLITICĂ

2. Participarea politică

Participarea politică, ca și concept fundamental al științelor politice, poate fi definită, în sens larg, ca a lua parte la politică. Conceptul de participare politică se referă la ansamblul activităților prin care cetățenii sunt chemați să intre în contact cu universul puterii prin intermediul unor forme de acțiune politică (vot, activare într-un partid politic, campanii publice, manifestații, proteste).

Diversele teorii asupra democrației au în comun faptul că solicită participarea indivizilor la funcționarea sistemului politic. Desigur, fiecare model democratic urmărește un anumit tip de participare, existând diferențe legate de durata, momentul sau intensitatea participării. Însă, în orice tip de regim democratic, activitățile politice nu sunt rezervate doar profesioniștilor puterii sau agenților specializați, conducătorilor politici sau militanților de partid, ci orice individ sau grup de indivizi își poate exprima public opțiunile politice și își poate manifesta dorința și voința de a lua parte la jocul politic.

Conceptul de participare politică este unul vast. Participarea politică desemnează ansamblul de practici prin intermediul cărora cetățenii caută să influențeze activitatea politică din comunitatea lor, guvernarea și deciziile politice. Din perspectivă macrosociologică, participarea politică este un proces de revelare a preferințelor și de transmitere a acestora sistemului politic.

Activitatea politică se caracterizează prin raporturi între indivizi, grupuri, asociații și instituții. Aceste raporturi sunt clasificate și analizate ca forme de participare politică.

Participarea electorală reprezintă cea mai cunoscută formă de participare politică, referindu-se la activități și comportamente centrate pe votul politic. Alegerile trec drept instrumente de comunicare între guvernanți și guvernați. Comportamentul electoral constituie ansamblul de activități de participare politică.

Există însă și alte forme importante de participare politică, cum ar fi angajarea activă a unui militant într-un partid, exprimarea publică a unei opinii politice, susținerea financiară a unui lider sau partid, asistența la reuniuni politice, acțiunile de lobby, dar și simpla comunicare între cetățeni informați din punct de vedere politic, reprezintă o formă de participare. O concepție vastă integrează, în aceeași măsură, în aria participării politice, protestul ca și modalitate neconvențională de participare. Acesta poate lua diferite forme, legale – semnarea unei petiții sau greva, dar și ilegale – deteriorarea edificiilor publice, incendii, acte de vandalism.

Jacques Gerstle, în lucrarea Comunicarea Politică (p.110-111) acordă o importanță deosebită comunicării ca și condiție a participării. Comunicarea reprezintă schimbul de mesaje între cel puțin două persoane. A comunica politic înseamnă a pune în comun opinii, argumente și dictoane referitoare la comunitate. Participarea autonomă permite individului să își traducă mai prompt interesul pentru politică prin intermediul comportamentelor de informare și prin exprimarea opinie.

Autorul continuă prin a susține că din perspectivă comportamentală, toate modalitățile de participare implică o formă de comunicare, fie că este de vorba despre concurarea într-o campanie politică, despre contacte stabilite între responsabilii locali sau naționali, despre cooperarea între indivizi ai grupurilor informale sau ai unor organizații structurate.

În funcție de intensitatea și expresia participării, putem vorbi de două tipuri de participare politică:

Participarea vizibilă – se referă la acel ansamblu de acțiuni și de atitudini care încearcă să influențeze deciziile celor care dețin puterea în sistemul politic, precum și alegerea lor, în perspectiva de a păstra sau de a modifica structura actuală a sistemului;

Participarea latentă – se referă la prezența unei opinii publice interesate de politică și bine informate în legătură cu dezvoltarea sa, care, din diferite motive se pune în funcțiune nu într-o manieră constantă si destul de rar.

Totuși, realitățile participării nu se suprapun conceptelor și teoriilor mai sus discutate. Asistăm astăzi la erodarea formelor de participare tradițională: activismul de partid, participarea electorală, sau informarea politică prin lectura ziarelor. O serie de cercetări sociologice au demonstrat inconsistența mitului cetățeanului activ și interesat de politică, ajungând la concluzia că participarea este doar o iluzie democratică, elitele sociale și politice confiscând accesul la activitățile din sfera puterii, reușind astfel să-și perpetueze dominația. Evoluțiile sociale, economice și culturale din epoca contemporană au afectat modalitățile si mizele participării politice.

2. Socializarea politică

2.1 Despre conceptul de socializare politică

Fiecare om trăiește într-o societate, printre alți oameni. Astfel, acesta acceptă normele și regulile societății, intră în contact cu semenii lui și încearcă să dobândească o identitate în cadrul grupului. Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, prin socializare înțelegem “procesul de integrare socială a unui individ într-o colectivitate”.

Socializarea politică este parte a socializării de ansamblu a individului, a asimilării culturii societății. Acest tip de socializare are particularitate caracteristică în ansamblul proceselor sociale prin faptul că ea duce la formarea acelor aptitudini ale individului care, în calitatea lui de cetățean, îi vor permite să facă distincție între societatea civilă și societatea politică. În urma socializării politice, individual este capabil să înțeleagă și să evalueze faptele politice, să formuleze opinii politice, sa aibă opțiuni politice și să participe la rezolvarea treburilor politice corespunzător statuturilor și rolurilor pe care le-a asimilat.

În The Oxford Dictionar of Politics (2003) conceptul de socializare politică este descris ca fiind procesul prin care persoanele dobândesc atitudini și valori politice. Se presupune că socializarea timpurie, cea din copilărie, este cea mai profundă; în prima fază, copiii dobândesc sentimente pozitive față de persoanele cu autoritate, personaje care de obicei apar în povești. Sentimente asemănătoare, însă cu privire la oficialitățile alese (președinte, parlamentari, aleși locali) apar mai târziu. Abia în adolescență aceștia încep să se identifice cu valorile promovate de un partid politic sau să se raporteze la o ideologie.

Gabriel A. Almond și G. Bingham Powell Jr. definesc socializarea ca "modul în care copiii sunt învățați care sunt valorile și atitudinile societății din care fac parte și ce se așteaptă de la ei în viața de adult", socializarea politică reprezentând o parte a acestui proces care "modelează atitudinile politice". De asemenea, "socializarea politică reprezintă modul în care o generație transmite standardele și credințele politice generației următoare".

După se poate observa, există mai multe definiții acordate conceptului de socializare politică, însă câteva elemente sunt comune, cum ar fi faptul că socializarea politică este un proces complex, de formare și dezvoltare a componentelor conștiinței politice a individului, de însușire de către acesta a unor roluri care-l fac capabil de a participa la viața politică.

Pe scurt, socializarea politică se referă la formarea politică a individului, socializarea politică fiind responsabilă de generarea conștiinței politică.

2.2 Mecanismele socializării

Individul intervine și acționează în politică, în calitate de persoană, deci în funcție de ansamblul datelor personalității sale. În spatele conținutului explicit al unei atitudini politice există o întreagă istorie personală a fiecăruia.

Cercetătorul român Ana Bogdan Tucicov consideră că "mecanismele socializării sunt comune tuturor indivizilor aparținând aceluiași grup și, totodată, diferă de la o colectivitate la alta, în funcție de gradul de dezvoltare a societății respective, de particularitățile ei economico-sociale, culturale etc. Aceste mecanisme încep și se structurează odată cu primele "experiențe sociale" ale sugarului, date de modul în care acesta este alăptat și îngrijit de adult, de regimul etapelor sale de veghe și somn, de felul de hrană și adăpost primit, de stimularea dirijată a interacțiunii sale psihice cu mediul uman, toate aceste experiențe fiind social reglementate de foarte timpuriu în viața copiilor"

În general, L. Broom și Ph. Selznick (1968) consideră că premisele biologice ale socializării sunt: 
a) existența impulsurilor la om și nu a unor instincte invariabile ca în cazul celorlalte animale; 

b) nevoia de interacțiune umană în copilărie; 

c) îndelungata dependență față de adult; 

d) capacitatea amplă de învățare caracteristică speciei umane; 

e) disponibilitatea biologică de a însuși vorbirea și limbajul simbolic"

2.3. Formele și fazele socializării politice

Din punctul de vedere al duratei în timp, distingem 2 forme ale socializarii politice:

Socializare primară

Socializare secundară 

Nivelul primar: Socializarea primară este caracteristică instruirii politice a copiilor și adolescentilor. Această etapă este caracterizată ca un proces de acceptare benevola de către individ a valorilor și standartelor comportamentului politic, pe care le impune sistemul politic la diferite etape ale vieții cetățenilor: în copilarie, în adolescență, în tinerețe, la maturitate).

Nivelul secundar: Socializarea secundară se referă la perioada încadrării active a individului în viața socială. În această fază se manifestă în interacțiunea personalității cu elementele sistemului politic, care se desfășoară în baza informațiilor primite anterior despre mecanismul funcționării și realizării puterii.

David Easton în Children in the Political System – Origins of Political Legitimacy (1969), consideră că în procesul de realizare a socializării politice de către copil sunt cuprinse 4 faze:

Politizarea – perceperea directă a vieții politice de către copii. Pe parcursul acestei etape, la copii se formeaza părerea în conformitate cu care puterea politică este ceva superior puterii părinților;

Personalizarea – este faza în care concretizează sistemul politic cu figura de autorități politice. Câteva figuri de autoritate mediază între copil și sistem (polițistul, președintele)

Idealizarea – faza când asemenea personalități sunt personalizate, iar principalelor figuri politice li se oferă doar calități pozitive;

Instituționalizarea – este faza când copilul trece de la persoane la perceperea instituțiilor din sistemul politic. În această perioada copilul trece de la o concepție personalizată limitată la câteva figuri politice la o concepție tot personalizată, dar referitoare, de data aceasta, la sistemul autorităților politice, care presupune explicarea puterii prin instituțiile sale impersonale: parlament, partide ș.a.

2.4 Agenții socializării politice

Formarea conștiinței politice a individului este un proces îndelungat, care începe în perioada copilăriei și continuă pe întreaga durată a vieții. Copilăria și mai apoi tinerețea sunt secvențele în care se pun bazele asimilării unui sistem de valori și norme, însușiri care îl pot însoți pe individ toată viața.

Așa cum am prezentat în subcapitolul anterior, David Easton consideră că procesul de realizare a socializării politice de către copil se întamplă în 4 faze (politizarea, personalizarea, idealizarea și instituționalizarea). Aceste faze sunt realizate atât în familie, cât și în instituții specializate. Astfel, putem ușor deduce că există o serie de agenți care își pun amprenta pe sistemul valorico-normativ cu conținut și caracter politic al indivizilor.

Principalii agenți cu responsabilități în realizarea socializării politice sunt: familia, școala pe toate treptele sale, viața profesională și organizațiile grupate în jurul său (asociații, cluburi, sindicate, partide, mijloace mass-media, etc.). Asemenea agenți transmit, de regulă, valori politice caracteristice sistemului politic existent. Există și surse (oficiale sau subversive) care difuzează valori ostile.

În funcție de mediul în care se produce socializarea, acești factori responsabili cu socializarea politică, pot fi împărțiți în două categorii:

Factori nonpolitici: familie, școală, comunitate, semeni, organizațiile nonguvernamentale, mass-media ș.a.

Factori politici: partidele politice, oamenii politici, sistemul și regimul politic ș.a.

2.4.1 Familia

Este cunoscut faptul că, în familie, copiii deprind o serie amplă de valori morale, religioase, politice și economice care îi ajută in formarea opiniilor, fiind conoscut faptul că marea majoritate a indivizilor iși identifică propiile amintiri si convingeri cu cele ale familiilor din care provin.

In cazurile in care parinții sunt interesați sau implicați in politică, aceștia își influențează copiii să se informeze sau să se implice mai mult cu privire la acest fapt. Dacă parinții simpatizează un partid sau fac parte dintr-un partid, aceștia, incercând să își imite părinții, se identifică cu partidul respectiv. Dacă parinții simpatizează și se identifică cu partide diferite, copilul este pus in situația de a alege partidul parintelui care prezintă mai multă încredere pentru copil. Situația este mai simplă dacă ambii părinți se identifică cu același partid. În cazul acesta influența asupra copilului este mult mai mare, acesta reușind să se identifice mult mai ușor cu partidul părintilor. ( Dogan si Pelassy, 1990, p.83)

Almond și Verba, în Cultura civică: atitudini politice si democrație în cinci națiuni, sesizează faptul că

"pattern-urile autorității din familie reprezintă primele expuneri ale individului față de autoritate."(1989, p.284)

Deoarece, socializarea în familie, nu poate să explice de una singură atitudinile politice efective, observând pe parcursul acestui capitol faptul că există și alte forme ale socializării politice, ea poate crea anumite predispoziții necesare manifestării lor. Cei doi autori se întreabă dacă pattern-ul autorității familiale își pune amprenta asupra atitudinilor politice si implicării ulterioare ale tânarului în politică. Tot cei doi autori se întreabă dacă membrul unei familii democratice este mai interesat decât ceilalți să fie un cetățean democratic competent și constată, în urma studiului facut de aceștia, faptul că există o relație strânsă între participarea la deciziile în familie și competența politică ulterioară a subiecților implicați in realizarea studiului.

2.4.2 Școala

Școala este un alt agent al socializării, iar influența acesteia asupra implicării tinerilor în politică este egală sau chiar mai mare decât influența familiei. În școala din societatea democratică, tinerii învață să respecte opinia celorlalți, învață normele comportamentului democratic și luarea deciziilor in mod democratic. Însă, dacă se neglijează valorile democratice și dezvoltarea gândirii critice, și accentul este pus in mod intenționat pe predarea imnurilor naționale, a simbolurilor, eroilor și a sărbătorilor naționale, atunci nu mai putem vorbi depre educație politica în școli, fiind înlocuită cu îndoctrinarea.

Familia și școala sunt agenți ai socializării timpurii a indivizilor. Almond și Verba (1989) constată faptul că expunerea la aceste experiențe încă din copilărie, s-ar putea să afecteze personalitatea tînărului și de aici să afecteze pe viitor comportamentul si atitudinile politice ale acestora. Cei doi autori mai semnalează faptul că o serie de factori, cum ar fi educația sau profesia pe care tinerii și-o aleg pe viitor, care ar putea să minimalizeze efectele expunerii la aceste experiențe încă din copilărie.

O influență cât mai mare în socializarea politică democratică a tinerilor o au școlile care se preocupă de dezvoltarea creativității lor, care pun accent pe particiaparea la dialog și care îi indeamnă pe tineri sa participe la luarea deciziilor care privesc viața școlii.

2.4.3 Autoritatea la locul de muncă

Am specificat mai sus faptul că familia și școala sunt agenți ai socializării timpurii a individului. Acesta, înaintând în vârstă, se angajează și observăm că și autoritatea la locul de muncă are o influență decisivă asupra participării politice a individului de mai târziu, influența chiar mai mare decât a școlii si a familiei. Aici, cetățeanul este înclinat sa participe la deciziile care se iau la locul de muncă, fiind intotdeauna implicat în acțiuni de socializare, iar persoanele ale căror competențe politice sunt mai dezvoltate vor căuta întotdeauna un dialog cu autoritatea de la locul de muncă. Chiar dacă există indivizi care au o participare nonpolitică activă, aceștia ajung in timp sa se implice si politic, ba chiar să aibă o implicare politică mare.

Comunitatea

Comunitatea este un alt agent al socializării intre semeni. Prin comunitate înțelegem:

„persoanele de toate vârstele, de toate categoriile sociale cu care individul vine în contact, cu care conviețuiește sau își exercită profesia.” (Nedelcu, 2000, p.20)

Comunitatea reprezintă astfel un grup de persoane dintr-o anumita localitate sau țară care au interese și credințe comune.

Comunitățile închegate pot să pună presiuni foarte mari asupra copiilor sau adulților care nu se conformează atitudinii dominante, astfel dacă una din aceste comunități omogene susțin un anumit partid politic, este foarte dificil să susții un partid diferit fără a risca, cel mai probabil, marginalizarea față de restul comunității.

Un termen relativ nou in ceea ce privește socializarea politică, este termenul de ”social media” unde, grupuri de persoane se întalnesc în mediul virtual, pe rețelele de socializare, si unde asfel se informează și chiar pregatesc planuri de acțiune pentru a susține o cauză pe care aceștia o consideră necesară.

2.4.5 Mass-media

Mass-media este si ea un agent al socializării, jucând un rol important în funcționarea democratică a societății. Doru Pop în lucrarea Mass media și democrația ne prezintă care este rolul presei în democrație:

„În momentul constituirii democrației moderne, presei i-au fost atribuite trei principii elementare, orientate spre cele trei componente ale procesului democratic în ansamblul său: relația dintre cei conduși și conducători – controlul public asupra puterii politice, prin intermediul ziariștilor; relația dintre conducători și cei conduși – mobilizarea cetățenilor și conștientizarea acestora în privința deciziilor politice; și relația dintre cetățeni – libera concurența a ideilor. Ziariștii trebuiau să constituie un liant între Putere și public, între politică și societate.” (2001, p.217)

Astfel spus, rolul pe care îl are mass-media este acela de a asigura o punte de legătură între puterea politică si cetățeni, având obligația de a informa cetățenii cu referire la deciziile politice.

Am încheiat analizi acestor factori nonpolitici asupra formării atitudinilor și conștiinței politice, iar in continuare vom discuta despre câteva aspecte ale rolului sistemelor politice în ansamblul lor, al partidelor politice, în formarea atitudinilor și comportamentelor politice.

Partidele politice

Conform Dicționarului explicativ al limbii române, prin partid politic ințelegem un grup de indivizi care au interese si opinii comune, a cărui principal scop este câștigarea controlului asupra aparatului de conducere, iar odata ajunși aici, acest grup își exercită puterea politică.

Partidele politice pot consolida cultura politică existentă la nivelul societății. Acestea oferă simpatizanților și membrilor săi, prin ideologie și doctrină, o subcultură politică, oferindu-le astfel informații politice.

„Partidele sunt canale de exprimare. Partidele aparțin, în primul rând mijloacelor de reprezentare: sunt un instrument sau un agent de reprezentare a oamenilor prin exprimarea cererii lor” (Walter Bagehot, 2012 citat în Sartori, pp. 28-29)

Deci, partidele politice nu reprezintă doar dorințele autorităților față de indivizi, ci reprezintă și cetățenii și dorințele acestora.

Influența pe care o exercită sistemul politic față de atitudinile si convingerile politice este mult mai mare decât influența factorilor nonpolitici, iar în anumite cazuri o diminuează sau chiar o anulează.

Aceste mijloace ale socializării se pot afla sub controlul exclusiv al statului, iar atuni acestea nu numai că reusesc să consolideze sistemul politic care există la momentul respectiv, ci și pot să preîntâmpine sau chiar sa anihileze factorii perturbatori. Acest lucru se întâmplă în regimurile totalitare.

Referințe:

Gerstle, Jacques, 2002. Comunicarea politică. Iași: Institutul European

ALMOND, Gabriel A., POWELL, B. G., “Coparative Politics. A Developmental Approach”, Boston, 1966

Ana Bogdan-Tucicov, Socializarea individului, în: Dicționar de psihologie socială, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1991,

Easton, D., with Jack Dennis, Children in the Political System – Origins of Political Legitimacy, McGraw-Hill, 1969.

Almond, Gabriel & Verba, Sidney, 1989. Cultura civică: atitudini politice și deocrație în cinci națiuni. București: Du Style

Dogan, Mattei & Pelassy, Dominique, 1990. Cum să comparăm națiunile:sociologie politică comparativă. București: Alternative

Nedelcu, Elena, 2000. Democratia si cultura civica: cultura civică în Romania. București: Paideia

Pop, Doru, 2001. Mass media și democrația. Iași: Polirom

Sartori, Giovanni, 2012. Partide și sisteme de partide. Cluj-Napoca: CA Publishing

https://dexonline.ro/definitie/socializare

Capitolul III IMPLICAREA CIVICĂ ȘI POLITICĂ A TINERILOR

Implicarea civică și participarea politică a noilor generații din România stârnește interesul datorită importanței semnificative pe care aceasta o are. Situația instabilă cu care se confruntă România pe plan politic, face ca asteptările de la acești tineri să fie tot mai mari, dezvoltând astfel societatea in care trăim.