Cultura

Introducere

Depășind domeniul strict al artelor, termenul de ‘cultură’ poate fi definit ca procesul social prin care oamenii își comunică sensuri, își definesc credințele și valorile, construindu-și astfel identitatea. Pe cât de vagă, pe atât de complexă, cultura poate fi privită din perspectiva interacțiunii dintre simboluri, sensuri, semne prin care oamenii se definesc și se exprimă, ceea ce a făcut ca termenul în discuție să devină, începând cu anii ‘70 ai secolului trecut, subiectul central al dezbaterilor din științele umaniste și sociale, dezbateri care au dat naștere unor abordări etnologice în studiul culturii.

Abordarea etnologică a studiului culturii din punctul de vedere al sistemelor de semne și sensuri a dus la apariția unor noi categorii analitice, mai ales dacă luăm în considerare interpretarea ritualurilor, a experiențelor privitoare la diferențele în domenii diverse (cum ar fi cel al literaturii, al științelor sociale etc.). Ca rezultat al concentrării asupra acestor ‘sisteme colective de sensuri’ cercetarea etnologică a suferit și ea o schimbare culturală (‘cultural turn’) în momentul în care privește textul ca o reflectare a culturii.

Textul literar poate include o mulțime de percepții ale mitologiei, istoriei, poate reda legende, amintiri, ceea ce face ca acesta să se întrepătrundă cu cel etnografic. De altfel, intersectarea dintre etnografie și literatură nu este nouă, e nouă însă interpretarea acestor tipuri de texte, adică cercetarea etnografiei din perspectiva literaturii și a literaturii din perspectiva etnografiei, ceea ce face ca interpretarea acestora să devină interculturală.

Datorită mediilor moderne de transmitere a diferitelor practici simbolice, tradiții, imagini ale sinelui și alterității la nivel global, culturile nu se mai rezumă la textul scris, prin urmare acesta din urmă nu mai poate fi analizat strict din punct de vedere filologic, ci și cultural; avem de-a face astfel cu un orizont tematic etno-antropologic, o „poetică a culturii”: ”Textele literare sunt medii ale exprimării culturale, al căror orizont îl constituie confruntarea cu ceea ce este străin” .

Dacă textul literar este un mediu prin care se exprimă cultura, înseamnă că aceasta din urmă nu mai reprezintă doar suma credințelor, a normelor etc., ea poate fi văzută și ca o grupare de texte ilustrate în teatru, sărbători, gesturi, obiceiuri, ceea ce face ca reconstruirea contextului social, istoric să fie mult mai ușoară.

„Ziel ist es, im Horizont der Metapher von Kultur als Text Zugang zu den Selbstbeschreibungsdimensionen einer Gesellschaft zu gewinnen. Erst indem man auch Handlungen, Ereignisse und soziale Situationen als Texte betrachtet, werden sie – über ihre Situationskontingenz hinaus – für den kulturellen Prozeß der Objektivierung von Bedeutungen erschlossen.”

„Scopul este ca în orizontul metaforei culturii ca text să se acceseze dimensiunea autoreferențială a unei societăți. Abia după ce acțiunile, întâmplările și situațiile sociale pot fi privite ca texte, ele ajung – depășindu-și contingența situațională – să fie utile în procesul cultural al obiectivizării sensurilor”.

În opinia cercetătoarei germane Doris Bachmann-Medick, sintagma „cultura ca text” include un întreg program de cercetare și de analiză culturală interdisciplinară. Sunt importante aici strategiile retorice de reprezentare a culturilor și condensările de sens în modalitățile de exprimare culturală. Ca un exemplu, sunt interesante strategiile retorice pe care Adolf Schullerus și Pauline Schullerus le utilizează în redarea unor aspecte din cultura română, după cum se va vedea mai târziu.

Privită inițial ca o punte de legătură între antropologia culturală și studiile literare, metafora „cultura ca text” s-a dezvoltat, devenind un principiu general, un adevărat „motto programatic pentru studiul culturii”, care s-a extins în timp și în alte domenii, cercetarea culturală devenind astfel interdisciplinară. Tocmai datorită acestei interdisciplinarități, studiile culturale se mai numesc și „blurred genres”, tematica acestora bazându-se pe concepte de antropologie culturală americană, de unde au pornit și schimbările survenite în studiile culturale, în general.

„Anthropologische Wende bedeutet das Aufgreifen neuer methodischer Impulse, die zur Entdeckung ethnographischer Dimensionen in literarischen Texten selbst ebenso führen wie zu einem kritischen Überdenken traditioneller Interpretationskategorien und Kanonbildungen.”

„Schimbare / turnură antropologică înseamnă preluarea unor noi impulsuri metodologice care conduc la descoperirea dimensiunilor etnografice în texte literare precum și la o reevaluare critică a categoriilor clasice de interpretare sau a canonului literar.”

Problema apare însă atunci când studiile literare sunt considerate ca fiind incluse în studiile culturale, deoarece acest lucru presupune noi metode de lucru cu textul, noi perspective etc, antropologizarea aceasta a literaturii reprezentând, de fapt, o turnură etnologică. O soluție la această criză a studiilor literare ar fi, în opinia cercetătoarei germane, ca atenția să se concentreze asupra studiului etnologic al textului literar (de exemplu, culturile văzute ca sisteme de simboluri, moduri de viață), putându-se identifica elementele specifice unei anumite culturi, condițiile interculturale de producere, impactul produs etc. Acest lucru nu presupune folosirea unor metode etnografice pentru interpretarea literară, ci mai degrabă aceasta din urmă trebuie să își lărgească orizontul de cercetare. Textul literar poate fi privit ca o formă de ”autoetnografie” , prin care sinele și celălalt pot fi percepuți și reprezentați cu ajutorul diferitelor strategii culturale, în condițiile în care nu mai poate fi vorba de o literatură națională tradițională datorită apariției literaturilor lumii a treia sau a literaturilor hibride aparținând diasporei (sașii din Transilvania, de exemplu, putând fi considerați o cultură din Diaspora cu o literatură hibridă).

În Germania s-a simțit nevoia lărgirii orizontului studiilor culturale, lucru care s-a realizat prin proiectul unei Germanistici interculturale, care se concentrează asupra problematicii analizei fenomenului străinului (Fremde), al celuilalt, fenomen ce poate fi studiat din punct de vedere etnologic printr-o hermeneutică interculturală.

”Wenn eine anthropologische Wende in der Literaturwissenschaft auch darin zum Ausdruck kommt, dass man gerade die Untersuchung fremder Literaturen und Kulturen als eine Herausforderung begreift, dann wäre zunächst die Germanistikfixierung zugunsten einer Auseinandersetzung mit den Literaturen der Welt aufzugeben. Interkulturelle Literaturwissenschaft hiesse dann, die Methoden der kulturellen Interpretation im überdisziplinären Zusammenhang zu reflektieren, die Grenzen zwischen den philologischen Disziplinen komparatistisch aufzubrechen, den traditionellen Kanon in Frage zu stellen und Universalisierungen abzubauen”

„Dacă turnura antropologică în studiile literare se manifestă și prin faptul că e privită ca provocare tocmai cercetarea literaturilor și culturilor străine, atunci ar trebui ca mai întâi să se renunțe la fixarea asupra literaturii germane în favoarea confruntării cu literaturile lumii. Studiile literare interculturale ar însemna astfel reflectarea la nivel supradisciplinar a metodelor interpretării culturale, depășirea comparatistică a granițelor dintre diferitele discipline filologice, punerea sub semnul întrebării a canonului literar și demontarea universalismelor.”

Iată că, în cele din urmă, pe lângă aspectul metodic, turnura etno-antropologică are în studiile literare și unul de politică culturală, simțindu-se nevoia unei antropologizări a Vestului prin punerea în evidență a exotismului realității construite de acesta.

Se renunță astfel la a mai privi culturile ca entități separabile și omogene, formarea unei identități culturale nu își mai are locul, în ultimii ani promovându-se diversificarea liniilor de tradiție, pentru construirea sinelui nu prin formarea acelei identități culturale, ci prin modalitatea de percepere a străinului și a alterității.

Prin legătura sa cu literatura, etnologia pregătește o nouă abordare, o nouă înțelegere a culturii, și anume una non-esențialistă. Prin urmare, turnura aceasta etno-antropologică nu vizează în studiile literare doar utilizarea unor noi metode de cercetare, ci se concentrează chiar asupra bazelor studiilor culturale, având o abordare diferită, bazată pe amestec cultural.

Aspecte istorice

De vreme ce cultura nu mai poate fi percepută ca o construcție omogenă de norme și de valori colective bine definite, ci ca o structură care face parte dintr-un context general superior transcultural, sarcina oricărui studiu cultural este de a intra într-o comunicare transdisciplinară cu alte discipline. Aceasta nu înseamnă preluarea pur și simplu a metodelor teoretice ale altor științe, ci includerea în propria reflexie a rezultatelor obținute în alt fel. Procedeul acesta însă nu a putut fi mult timp adaptat la percepția sinelui și a culturii din cadrul disciplinelor tradiționale. O tendință spre trans- și interdisciplinaritate face ca granițele dintre discipline să devină din ce în ce mai permisive. Un rol de avangardă l-au avut în acest sens studiile americane și culturale (American Studies și Cultural Studies) din Statele Unite și Anglia ca o reacție la stereotipia și deficitele culturale ale disciplinelor tradiționale.

Studiile americane (American Studies) au încercat de-a lungul timpului să culeagă, să dezvolte și să integreze într-un domeniu general, problematici culturale și apropieri interdisciplinare, pornind de la ideea unei discipline de cultură cu diferite direcții de studiu, ca de exemplu istorie, sociologie, istoria artei, studii literare, pentru a promova o înțelegere interdisciplinară mai vastă a culturii și a societății americane. Ca instituție, Institutul J. F. Kennedy a fost fondat în 1945 și organizat interdisciplinar. Efortul de a unifica științele într-o știință integratoare s-a lovit de diferite critici. În anii 1970, Anglistica, filologică prin excelență, a criticat Americanistica, acuzând-o că amestecă metodele și că ar face foarte multe la nivel superficial, nimic profund și serios, însă.

Dincolo de toate criticile, unele îndreptățite, altele mai puțin, s-a ajuns la concluzia că trebuie să se renunțe la căutarea unei teorii unificatoare, definitiv valabile și să se revizuiască critic atât obiectivul tradițional al studiilor americane, cât și identificarea cu o teorie a acestora.

Cecil Tate atenționează asupra caracterului holistic al studiilor americane, asupra înclinației acestora spre un naționalism cultural, o receptare culturală bloc ce ignoră subculturile și culturile limitrofe; tot ceea ce nu se potrivea criteriilor predefinite ale canonului era omis, fiind lăsate la o parte astfel sfere ale culturii populare, dezvoltări specifice etnice regionale sau subculturale.

Winfried Fluck observă că, în faza de început a studiilor americane, datorită căutării unor structuri unitare, imagini ale culturii americane s-au redus la niște dualisme de bază. Mai târziu, tendința holistică s-a manifestat și în includerea în obiectul de cercetare a grupurilor etnice și a minorităților culturale, a grupurilor mărginașe. Includerea literaturii ignorate în studiile americane a condus la o revizuire a criteriilor canonului de evaluare care nu erau capabile să cuprindă pluralismul existent; în locul conceptelor precum „moștenire comună”, „sistem tradițional de valori”, s-au găsit discontinuitatea, incertitudinea și caracterul deschis.

”Only by looking through our intellectual incarceration can we overcome the authoritative tone of earlier histories, reach a new tentativeness and de-familiarization of the once familiar and by this overcome the petrified canons, exclusive categorizations and rigid periodizations.”

„Doar privind în interiorul limitărilor noastre intelectuale putem depăși tonul autoritar al istoriilor timpurii, putem încerca o defamiliarizare a ceea ce ne-a fost familiar odată, și prin aceasta să depășim canoanele pietrificate, categorizările exclusive și periodizările rigide”.

Ca urmare a acestui fapt, s-a recunoscut artificialitatea unor sintagme (America este un sistem de credințe impuse unei așa-zise Lumi Noi), s-a recunoscut ideologia și retorica americană, iar rezultatul a fost reevaluarea culturii populare (pop-culture), în condițiile în care nu exista în Statele Unite la momentul respectiv o separare clară între cultura populară și cea elevată. Ca o consecință, apare interesul pentru tradiția orală, documentar, film, TV, fotografie, estetica produselor, muzica pop etc.

Thomas Bender readuce în atenție conceptul de ”cultură publică” (public culture) ca o zonă de interacțiune a fenomenelor disparate ale culturii populare:

”…my aim is to suggest a reorientation in its conceptualization in the interest of a relational understanding of the parts. It is by understanding parts in their relation to other parts (…) that history becomes whole, a synthetic narrative.”

„…scopul meu este să sugerez o reorientare în conceptualizarea sa în interesul unei înțelegeri relaționale a părților. Tocmai prin înțelegerea părților în legătura lor cu alte părți (…) istoria devine întreg, o narațiune sintetică”.

În opinia lui Raymond Williams, cultura trebuie să studieze norme de comportament, moduri de interpretare și stereotipuri prin care membrii unei anume culturi își stabilesc coexistența. Datorită faptului că acțiunile nu sunt culturale prin ele însele, ele fiind rezultatul unor convingeri interpretate și transmise în prealabil, apar textualizările. Aici, în textualizări, se obiectivează ceva din modelele de comportament și structuri de gândire. Textele, ca modele ale realității, intră în legătură cu alte texte și reacționează la ele. Ca parte a contextului cultural, textele pot reacționa afirmativ, critic sau ambivalent la sistemele semantice ale acestuia. La producerea textelor trebuie luate în considerare și condițiile epistemologice și semiologice, datorită faptului că ele, textele, reprezintă reacții subiective la realitate.

Se remarcă aici necesitatea unor concentrări și structurări ale domeniilor de interes. Ca un exemplu, ar fi analiza romanului american contemporan din punctul de vedere al violenței, făcută de Arno Heller, în care diferite tipuri de texte (expozitorii, literare, mediale) sunt disecate din această perspectivă. Heller vede în literatura americană o tendință pronunțată de a privi „străinul” ca pe o amenințare ideologizată și demonizată; o altă tendință ar fi polarizarea „bine-rău” prezentă în benzi desenate, filme western, SF etc. În literatura americană violența e privită ca o formă de regenerare psihică, transformare, purificare sau ca unică soluție de autoafirmare și descoperire a identității; stări extreme ale conștiinței sunt reprezentate sub forma unei fantezii de violență individuală și colectivă. Concluzia volumului este că societatea americană se află într-o criză la nivelul psihologiei individuale și sociale, manifestată prin regresie în anarhic, animalic, renunțarea la orice cod etic sau estetic. Se șterge limita dintre literatura cultă și de masă, ea, literatura, nu mai transcende realitatea cotidiană, ci este folosită ca defulare a energiilor psihice, în sensul unei autoterapii. Violența confirmă existența unor probleme emoționale adânci, dar și efortul de a face față unui sistem de reguli omnipotent și omniprezent, e ultima posibilitate de afirmare individuală/colectivă. Concepția omniprezentă în istoria culturii americane, „regeneration through violence” (regenerare prin violență) are la bază și neîncrederea în instituții și în forme de organizare, întărind credința în propriile puteri (self-reliance) și justificând, moral cel puțin, orice acțiune violentă.

Prin urmare, studiile literare antropo-etnologice s-au dezvoltat în zona anglo-americană a studiilor culturale, ca o nevoie de a depăși anumite categorii eurocentriste; s-a simțit nevoia trecerii dincolo de granițele antropologiei umanist-filozofice spre o înțelegere etnologică.

În opinia cercetătorilor Rüdiger Ahrens și Heinz Antor, problematica antropologică fundamentală rezidă în rolul pe care literatura îl joacă în dezvoltarea unei teorii a culturii, rol care include, pe lângă specificul istoric și politic, și adevărurile universal valabile ale existenței umane. Scopurile antropologice ale unei asemenea paradigme universaliste îl familiarizează pe cititor cu anumite constante ale comportamentului uman, cum ar fi ură, prieteni, teamă, dragoste etc.

Wolfgang Iser însă, nu este de acord cu această teorie a constantelor, el vorbește mai degrabă despre o ”plasticitate a omului” și despre faptul că literatura ar trebui să fie în strânsă legătură cu aceasta, solicitând chiar o istoricizare. Iser identifică și el motive antropologice de bază ca înclinația spre imaginar și ficțiune, postulate însă ca formând baze ale literaturii antropologice. Înțelegerea etno-antropologică ascunde însă, în opinia sa, și pericolul unei generalizări etnico-socialo-sexuale, adică nu numai că omul se presupune a fi bărbat european, dar se continuă și hegemonia lumii vestice, inclusă în așa-numita antropologizare, continuată de teoriile dihotomizărilor evoluționiste.

”Denn ausgehend von einer Entgegensetzung zwischen Lebenswelt und Monument, zwischen kulturellem Gedächtnis und kommunikativem Alltagsgedächtnis, zwischen rede und Schrift wird eine kulturelle Evolution vorausgesetzt und die evolutionäre Errungenschaft der Schrift zur vorrangigen Kulturleistung erklärt.”

”Pornind de la opoziția dintre lumea vieții reale și monument, între memorie culturală și memoria comunicativă cotidiană, între cuvânt și scris se presupune o evoluție culturală iar cuceririle evoluționare ale scrierii sunt ridicate la nivelul de realizări culturale de frunte.”

Astfel, antropologizarea actuală a studiilor literare și culturale se bazează pe texte- document culturale ce au supraviețuit în timp, ceea ce conduce la o anumită înțelegere a culturii.

În schimb, antropologia literară etnologică se concentrează pe modul în care textele literare participă la un anumit proces complex de simbolizare în strânsă legătură cu practici culturale ale grupurilor sociale, cu diferențe etnice sau sexuale și cu raporturi politice de putere, putând fi asociată din acest punct de vedere cu „antropologia istorică”.

Perspectiva etnologică în studiile literare presupune deschidere către noi forme de expresie, care pot include diferența dintre moduri de viață, o anumită înclinare spre oralitate, spre ceea ce e de altă cultură. Nu se dorește fixarea unor dihotomii ca memorie culturală / memorie comunicativă, monument / viață, scris / oral, ci, dimpotrivă, punerea lor sub semnul întrebării. Din perspectivă etno-antropologică, studiile literare se opun înlocuirii criticii culturale cu conceptul de antropologie literară, datorită istoriei textuale colonialiste și postcolonialiste; este vorba, astfel, de o „cultural critique”, fiind de fapt criticate pozițiile etnocentriste ca urmare a analizei diferențelor culturale, percepute în textele cu reprezentări apropiate de realitate.

Studiile literare orientate etnologic vizează negocierea utilizării acestor diferențe culturale în percepție, gândire și acțiune în loc de a le trece cu vederea în favoarea formării unității și identității. Ele caută perspective de analiză dincolo de limitarea la literaturi naționale și pun sub semnul întrebării ierarhii culturale și texte canon.

Din această perspectivă, studiile culturale americane trec în frunte atunci când, după cel de-al Doilea Război Mondial cer revizuirea termenului de cultură (Birmingham Centre for Contemporary Cultural Studies); aceasta nu mai e privită ca fiind sfera de educație, ci, din punct de vedere antropologic, ea reprezintă

”(…) der ganze, vielschichtige, aber keineswegs einheitliche soziale Prozess, die alltäglichen Lebensweisen und die unterschiedlichen Vorstellungen, durch die Menschen ihr Leben wahrnehmen, erfahren und gestalten.”

„(…) întregul proces social multilateral, însă nicidecum uniform, modurile de viață cotidiană și concepțiile diferite prin care oamenii își percep, trăiesc și modelează viața”.

În procesul de studiere a practicilor culturale concrete și de elaborare a anumitor criterii de comparație interculturală, studiile culturale americane, cultural studies, utilizează instrumentarul metodic al semioticii. Semiotica este cea care a făcut legătura dintre cultură și text, favorizând turnura antropologică în studiile literare. Practică proprie a significării care produce sensuri, cultura este „țesătura de sensuri fabricată individual în care oamenii își transpun permanent acțiunile în sensuri” (”Kultur ist das jeweils selbstgesponnene Bedeutungsgewebe, in dem die Menschen ihre Handlungen ständig in Zeichen übersetzen.”); însă datorită globalizării, complexele de semne cimentate trebuie dizolvate, iar cadrele locale, contradictorii, în care se formează semnele și simbolurile, trebuie urmărite și analizate. Textul literar este deosebit de important și relevant datorită felului în care ilustrează legăturile dintre simboluri și situații conflictuale, acțiuni, ilustrând modul în care, cu ajutorul cuvântului și al imaginii, poate fi funcționalizat în scopuri sociale, politice sau ale autoprezentării etnice.

Spre deosebire de Statele Unite, în Germania situația a fost alta. Datorită existenței unei tradiții dominante, a fost necesară găsirea unor concepte care să o contracareze, permițând astfel dezvoltarea unei antropologii literare. În opinia lui Wolf Lepenies, ”opoziția dintre poezie și literatură” conduce, începând cu secolul 19, la separarea domeniului înalt și spiritual al poeziei de literatura de proximitate socială. Această situație are consecințe serioase pentru antropologia literar-etnologică, marginalizată în favoarea celei a general-umanului, în ciuda existenței unor puncte de plecare promițătoare cum ar fi antropologia lui Herder, sau, mai târziu, pe la începutul secolului 20, încercările lui Hugo von Hofmannsthal de a scoate în evidență legătura dintre viața reală și literatură.

Rudolf Borchard era de părere că literatura reprezintă un document individual antropologic, un fel de

”als kolossaler Bericht über das Dasein der Welt (..). Der Tag ist ihre Farbe, die Zeit ihr Gehalt. (…)ist in überwiegendem Masse nichts als fest angeschautes Leben, die obenhin in Erfindung verkleidete Nachricht über ein beschlossenes Dasein, das des indischen Soldaten, des schlesischen Webers, des Prediger (…).”

”dare de seamă colosală despre existența lumii (…). Ziua este culoarea ei, timpul conținutul. Literatura nu este altceva decât viață intens privită, știrea îmbrăcată în descoperire a unei existențe hotărâte, aceea a soldatului indian, a țesătorului din Silezia, a predicatorului (…).”

Borchardt este de părere că literatura formează tipuri spirituale, acționând asupra lor ca instanță moralizatoare.

Ideea de studii literare ca studii culturale și literatura ca formă de etnografie este veche în Germania (în ciuda diferitelor blocaje istorice), unde deschiderea literaturii spre cultura universală a fost direcționată spre folcloric și național în primul rând de relativismul cultural al lui Herder (încă din secolul 19), spre deosebire de Statele Unite unde s-au folosit tocmai scrierile lui Herder și Humboldt pentru a promova interculturalismul. De asemenea, interesul pentru literatura indiană, pentru oralitate, scriere și ritualurile culturii populare au dat naștere unui așa-numit etnocentrism.

Dacă în SUA confruntările cu diferitele grupuri etnice au fost cele care au împins către o antropologie literară, în Europa a fost discursul literar cel care a îndreptat interesul către aceasta.

La începutul secolului 20 asistăm la o dezbatere a etnologilor și a poeților asupra convergenței dintre poezie și antropologie, când James G. Frazer cu volumul său ”Creanga de aur” a reprezentat o sursă serioasă de interpretări mitologice de comparatistică culturală pentru scriitori și poeți ca T. S. Eliot, J. Joyce și W. Yeats. Însă această reînviere a mitului și a ritualului în literatură cu ajutorul cercetărilor etnologice s-a făcut pe seama pierderii modernității datorate orientării către origini. Cartea lui J. G. Frazer propune ca bază comună pentru câteva mitologii ideea ciclurilor de moarte și de renaștere din culturile fertilității și reprezintă un precedent pentru multe studii critice ale abordării mitologizante în literatură.

Critica abordării mitologizante (Myth Criticism) nu se dorește a fi neapărat o abordare critică a studiilor literare, ci mai degrabă un set de metode de cercetare a relațiilor complexe și interdisciplinare dintre literatură și mit.

Din perspectivă romantică și post-romantică, mitul nu poate fi explicat doar istoric sau redus numai la motivele care îl compun. Rezistența la această teorie reducționistă este foarte bine ilustrată de filozoful Ernst Cassirer care, în lucrarea sa Philosophy of Symbolic Forms, susține că mitul este o formă a gândirii, o formă simbolică fundamentală reprezentând un mod de a reacționa la lumea înconjurătoare și de a o crea. Spre deosebire însă de limbaj, mitul este tipic imagistic, non-discursiv, un limbaj primar, nemediat al experienței. Ca urmare a acestui fapt, conștiința mitică nu include o separare reflectivă a realului de ideal, imaginea mitică nu reprezintă obiectul, ea este obiectul, ceea ce înseamnă că literatura care cercetează adâncurile conștiinței mitice va scoate la iveală o anumită dinamică a trăirii vieții, dând sens lumii înconjurătoare.

Antropologul francez Claude Lévi-Strauss susține că înțelesul miturilor se află mai degrabă în structura lor de relații care mediază extremele (viață și moarte, agricultură și război), prin urmare scopul mitului este acela de a oferi un model de depășire a contradicțiilor, ceea ce înseamnă că structura miturilor este asemănătoare cu mintea umană, adică imaginația mitopoeică (creatoare de mit), structura și modul ei de funcționare se reflectă în structura și simbolurile miturilor propriu-zise. Ideile lui Claude Lévi-Strauss referitoare la mit sunt însă greu de aplicat în critica literară.

Din domeniul psihologiei vine elvețianul C. G. Jung, discipol al lui Sigmund Freud, care propune ideea unui inconștient colectiv, o memorie a rasei care constă în imagini primordiale sau arhetipuri ce își găsesc expresia în forme caracteristice (copilul divin, înțeleptul, crucea etc.) și furnizează miturilor și construcțiilor narative ale diferitelor culturi elementele primordiale. În ciuda rezervei exprimate de unii critici (Jean Piaget și alții) vis-a-vis de universalitatea arhetipurilor, vocabularul arhetipal este larg răspândit în discursul teoreticienilor mitului, mai ales al unuia dintre cei mai importanți – Northrop Frye.

Frye este atras de teoriile lui Jung și datorită faptului că acesta din urmă, ca Lévi-Strauss și Cassirer, conferă mitului o poziție cultural centrală ce nu poate fi redusă la simple metode sau proceduri. În eseul său ”Archetypal Criticism: Theory of Myths” (Critica arhetipală: teoria miturilor), Frye sugerează o modalitate conceptuală de a organiza imaginile arhetipale aparent fără nicio legătură una cu alta într-un cadru ierarhic al unor ”mitoi”(patru la număr, și anume: primăvara-comedia, vara-dragostea, toamna-tragedia și iarna-satira), lucru care ar așeza într-o anumită ordine ierarhică nu doar textele literare individuale, ci și literatura. Cu alte cuvinte, în opinia sa, textele literare din zona realismului, a reprezentării ar fi la un capăt, în timp ce la polul opus ar fi cele din zona mitului, deoarece acestea din urmă sunt abstracte și convenționalizate. Tocmai aceste calități ale mitului în literatură îl fac ireductibil, ceea ce înseamnă că literatura Vestului, plină de miturile biblice, poate fi privită ca o structură coerentă, cu o gramatică proprie. În cele din urmă, Frye identifică un singur mit, așa-numitul ”quest-myth” (mitul căutării, al cercetării), care, sub diferite forme, reprezintă mitul central (mono-mitul) literar și este considerat sursa genurilor literare; teoria structurii mitopoeice (de creare a miturilor) depășește cadrul literaturii găsindu-și aplicații în filozofie, istorie, religie, teorie politică, ceea ce face ca acest ”myth criticism” să stabilească o legătură cu teoria culturii.

Narativismul apare ca un rezultat al dimensiunii funcționale și populare a miturilor, care se bazează pe oralitate (legende, povești, povestiri populare), confirmând totodată și o funcție socială a povestirilor.

Structuralismul se concentrează asupra relațiilor structurale dintre sistemul literaturii și cel al culturii, scopul fiind atât organizarea ”formelor de viață străine în sisteme formale bazate pe concordanțe”, cât și adăugarea unei anumite profunzimi științifice literaturii, așa cum apare în analiza formalizată a miturilor și basmelor.

Nemulțumit de clasificările anterioare ale basmului, teoreticianul rus V. I. Propp își propune să studieze formele basmului fantastic și legăturile dintre ele „cu aceeași precizie cu care se poate stabili morfologia formațiunilor organice”, încercând să dea un răspuns întrebărilor: ce este basmul și care este geneza sa? Studiul său din 1928, Morfologia basmului, vine ca un răspuns la criza formalismului din Rusia, acesta fiind unul din motivele pentru care studiul nu a fost tradus la vremea respectivă și în alte limbi străine și nici nu a trezit vreun interes deosebit, anii 20 ai secolului fiind marcați de clasificarea tipurilor de basm a lui Aarne, care a răspuns unei necesități generale în această direcție. Ca model, cercetărorul ia 101 basme rusești din culegerea de basme culese de A. N. Afanasiev în sec. XIX și pornește de la patru situații diferite, observând că numele și atributele personajelor diferă, însă acțiunile sau funcțiile lor, nu. Prin urmare, există mărimi variabile (cele care se schimbă de la un basm la altul) și mărimi constante (funcții), care pot apărea la personaje diferite, ceea ce înseamnă că funcțiile sunt mereu aceleași, doar mijloacele de realizare a lor sunt diverse, acest lucru dând basmului uniformitate, dar și pitoresc. Se ridică însă întrebarea ce este o funcție? Propp o definește din două puncte de vedere, și anume că nu ține cont de personaj (se definește printr-un verb substantivat, ex. fugă …etc.), dar ține cont de semnificația pe care funcția o are în acțiunea respectivă (de exemplu, banii primiți pentru răscumpărarea unui cal au o semnificație diferită față de banii primiți ca recompensă pentru ceva). Ca urmare, “funcția este o faptă săvârșită de un personaj și bine definită din punctul de vedere al semnificației ei pentru desfășurarea acțiunii”. Tezele pe care Propp își propune să le demonstreze în studiul său sunt următoarele:

– Funcțiile reprezintă elemente fixe, constante, componente ale unui basm

– Numărul lor este limitat

– Succesiunea funcțiilor este întotdeauna aceeași

– Toate basmele, după structura lor, sunt monotipice

Pentru fiecare funcție se dau un rezumat, o definiție printr-un singur cuvânt și un semn convențional, situația inițială existentă în fiecare basm nefiind considerată o funcție, ci un element morfologic important. Funcțiile sunt constante, dar modalitățile de realizare a lor variază, de aceea fiecare funcție se subdivide în conformitate cu aceste modalități prin care ele se pot realiza. Clasificarea arată că funcțiile se dezvoltă una dintr-alta și se grupează fie în perechi (ex. interdicție-încălcare, luptă-victorie), fie în grupuri (prejudicierea, mijlocirea, contraacțiunea incipientă și plecarea) și în serii de funcții, denumite mișcări, iar unitatea de măsură a structurii basmului se consideră a fi schema.

O altă funcție interesantă, mijlocirea, introduce eroul, făcând distincția între căutător (eroul care caută fata răpită, firul basmului urmărindu-l pe el și nu pe fată) și eroul-victimă (acțiunea basmului îl/o urmărește pe cel/cea răpit(ă)).

Cum se leagă funcțiile între ele? Există așa-numitele elemente auxiliare de legătură interfuncțională, care pot apărea ca informare nemijlocită sau intercalată între funcții diferite, ca dialog, sub forma triplicării (încercări care apar de trei ori) și a motivărilor, care sunt extrem de instabile. Funcțiile sunt privite și din punctul de vedere al personajelor și al distribuirii lor printre acestea. Anumite funcții se grupează în sfere de acțiune, corespunzătoare personajelor care le îndeplinesc, sfere care sunt în număr de șapte: a răufăcătorului, a donatorului, a ajutorului, a personajului căutat, a trimițătorului, a eroului, a falsului erou. Sferele de acțiune se repartizează după personaje în trei situații posibile:

a. Fie că sfera de acțiune corespunde personajului, de exemplu animale care cer îndurare și dau eroului un dar;

b. Fie că un personaj este implicat în mai multe sfere de acțiune, de exemplu un animal care începe ca donator, punându-se la dispoziția eroului ca ajutor;

c. O sferă de acțiune se împarte la câteva personaje, de exemplu zmeul care este ucis, însă mama lui, sora sunt introduse în acțiune pentru a-l urmări pe erou.

Basmul trebuie privit ca întreg și definit din punctul de vedere al funcțiilor. Propp spune că basmul „este orice dezvoltare de la prejudiciere sau lipsă – prin funcțiile intermediare – la căsătorie sau la alte funcții folosite ca deznodământ” și numește această dezvoltare, mișcare. Basmul se compune din mai multe mișcări, primul pas în analiza structurală a unui basm fiind de a-l descompune în mișcările sale componente, iar în funcție de felul în care mișcările se leagă (o mișcare direct urmată de o a doua, o mișcare ulterioară începe înainte ca precedenta să se fi terminat, o a doua mișcare poate fi întreruptă de una următoare, se poate începe cu două prejudicieri deosebite, din care una este rezolvată la început, iar apoi cealaltă, două mișcări diferite au același sfârșit, doi eroi căutători care se despart, de obicei la un stâlp), basmul poate fi văzut într-un sistem de coordonate, atât pe orizontală din punctul de vedere al succesiunii stabile a funcțiilor (anumite funcții pot lipsi, succesiunea va rămâne aceeași), cât și pe verticală, din punctul de vedere al mișcărilor. Aceasta înseamnă că orice alt basm se poate suprapune peste o schemă, putând astfel fi încadrat într-o anumită categorie, tip.

Dacă se acceptă o definiție a basmului ca „narațiune construită pe o succesiune ordonată a funcțiilor, în diversele variante ale acestora și din care unele funcții pot lipsi, iar altele pot fi reluate”, atunci, spune folcloristul rus, se poate concluziona că basmul se trage din mit, deoarece o serie de mituri străvechi prezintă aceeași structură. Însă asupra acestei probleme va reveni peste aproximativ douăzeci de ani, într-un studiu intitulat Rădăcinile istorice ale basmului.

O clasificare a basmului în categorii trebuie făcută, în opinia sa, în funcție de indicii care se exclud reciproc (două perechi de asemenea indicii, lupta cu răufăcătorul – victoria eroului și încercarea grea – soluționarea ei), ceea ce duce la patru categorii posibile ale basmului (cu o mișcare):

1. dezvoltarea prin lupta cu răufăcătorul – victoria eroului;

2. dezvoltarea prin încercarea grea – soluționarea ei;

3. dezvoltarea prin ambele perechi;

4. dezvoltarea fără aceste două perechi.

Însă o clasificare trebuie să aibă și un element comun tuturor basmelor, care în cazul acesta este prejudicierea sau lipsa, astfel încât primul grup din fiecare categorie începe cu basmele de tipul A1 (răpirea unui om) etc.

În ciuda criticilor structuraliștilor, Morfologia basmului a exercitat o influență importantă nu numai în literatură (Roland Barthes, Tzvetan Todorov extind experiența studiului la literatura cultă), cât și în cea de-a șaptea artă (S. M. Eisenstein, Teoria funcției detaliului filmic), rămânând studiu de bază în cercetarea basmului popular.

În scopul unei construcții culturale, a etnologizării studiilor literare, dar și a literalizării cercetării etnologice, critica post-structuralistă folosește semiotica și hermeneutica; construcția culturală post-structuralistă este în strânsă legătură mai degrabă cu fenomenele formării experiențelor culturale decât cu asemănările structurale.

Turnura antropologică își face simțită prezența în Statele Unite încă din anii 70 ai secolului trecut în contextualizările interculturale de texte influențate puternic de etnocentrism, apărute ca urmare a studiilor etnografice și etnolingvistice ale germanului Franz Boas. El este cel care aduce în discuție sintagma de relativism cultural, prin urmare și termenul de culturi și nu de cultură. În opinia sa, cultura este

„… the totality of the mental and physical reactions and activities that characterize the behavior of individuals composing a social group collectively and individually in relations to their natural environment, to other groups, to members of the group itself and of each individual to himself. It also includes the products of these activities and their role in the life of the groups.”

 „… totalitatea reacțiilor mentale si fizice și a activităților care caracterizează comportamentul indivizilor care compun un grup social colectiv și individual, în relațiile cu mediul lor natural, cu alte grupuri, cu membrii grupului în sine și a fiecărui individ cu el însuși. Acesta include, de asemenea, produsele acestor activități și rolul lor în viața grupurilor.”

Cercetătorul german este de părere că o cultură este unică și incomparabilă, prin urmare culturile nu se compară unele cu altele, iar în cazul obiceiurilor, acestea se explică ținând cont de contextul cultural tipic ce include limbă, artă, tradiții etc.

Eleva lui Boas, Margaret Mead, alături de antropologi ai anilor 1940 și 1950 (Ruth Benedict, Ralph Linton) privește cultura din punctul de vedere al psihologiei lui Freud, cercetările lor concentrându-se pe relațiile dintre personalitate și cultură/psihic și social. Mead este de părere că personalitatea omului este condiționată de cultură, iar Ruth Benedict, dimpotrivă, spunea, în 1934, că personalitatea omului este cea care dă formă culturii.

În volumul lor The Study of Culture at a Distance din 1953 Margaret Mead și Rhoda Metraux se concentrează asupra influenței culturii în formarea personalității și a modalității în care individul receptează cultura; în opinia lor, cultura este ” the term applied to the total shared, learned behavior of a society or a subgroup” („comportamentul învățat de către o societate sau un subgrup”).

Cum era și firesc, scrierile americane se orientează spre descoperirea și traducerea textelor indiene, interpretând formele discursului oral ca genuri literare ale expresiei cultural-etnografice.

În studiul antropologiei literare trebuie luată în considerare și literatura orașelor mari.

Chicago School of Urban Sociology (Școala de sociologie urbană de la Chicago) definește limitele sociologiei urbane de-a lungul secolului trecut cu aplicații în ecologia urbană, chiar dacă a funcționat pentru o perioadă de timp relativ scurtă (1915-1945). Grupul de studenți care a lucrat sub îndrumarea profesorilor Robert Park și Ernest Burgess de la departamentul de sociologie al Universității din Chicago a dezvoltat o metodologie de cercetare socială folosind orașul Chicago ca laborator social; instrumentele folosite au fost interviuri, declarații, autobiografii, scrisori personale.

Schimbarea antropologică sub forma etnologizării literaturii se observă și din relația scriitorilor americani Richard Wright, James T. Farrell cu Școala de sociologie urbană de la Chicago. În literatura americană a perioadei respective, romanul regional redă fidel experimentarea celuilalt, a străinului, a contradictoriului, a invizibilului în propria cultură, apar teme sociale și etnice ca viața în suburbii, viața străzii, marele oraș, relațiile cu afro-americanii etc. Modalitățile de realizare a acestei schimbări includ evidențierea aspectelor retorice de descriere a culturii, înscrierea în discursuri supratextuale și reprezentarea artistică prin mijloace literare noi.

În Europa, antropologi scriitori (ca M. Leiris, G. Batille) dezvoltă o adevărată poetică a retoricii străinului, în contextul modernismului apărând un suprarealism etnografic. Spre deosebire de Myth Criticism, care urmărea reprezentări unitare de sens, aici se țintea mai degrabă spre dizolvarea reprezentărilor holistice.

Așadar, este vorba despre o perioadă a schimbărilor: apare perspectiva modernistă a fragmentării în experiența orașului și de război, se caută în artă, literatură și etnologie un spațiu creativ al limbajului, se studiază activitatea subconștientului, se descoperă că sistemele colective de sens au un caracter de construcție. Convergența dintre etnologie și literatură este ilustrată și prin problematizarea perspectivei culturale asupra fenomenului înstrăinării, având o formă specifică de reprezentare, prin rupturi/tăieturi: colajul. Se ajunge la concluzia că nici etnografia, nici etnologia nu se pot reduce strict la studierea participativă a culturilor străine; atitudinea de ”studiere participativă ironică” pune la îndoială ierarhia culturii vestice. De acest discurs al culturii văzute din perspectiva unui construct de sensuri și codări artificiale se va lega narativismul, și mai apoi etnologia textualizată.

Începând cu anii 60-70 ai secolului trecut, studiile literare cunosc cea mai mare influență din perspectivă metodică a antropologiei interpretative, care a provocat o serie de noi schimbări (turns); antropologia culturală interpretativă pune în legătură diferitele discipline, tratând cercetarea și descrierea altor culturi ca fiind obiectul hermeneuticii, cu alte cuvinte cultura se găsește în formele de reprezentare transmise semiotic, ceea ce creează o legătură strânsă între autoexprimarea culturală și activitatea socială.

Considerat timp de trei decenii drept cea mai influentă personalitate a antropologiei americane, Clifford Geertz a avut un rol decisiv în dezvoltarea antropologiei simbolice/culturale interpretative. În această perioadă, cercetătorul american își va defini cele două teme majore de cercetare din anii maturității, și anume cât de importantă este cercetarea localului pentru științele sociale, respectiv ce orizont de semnificații cuprinde conceptul de ”cultură”.

Referitor la prima temă, Geertz va porni în analiza sa de la întrebarea dacă se poate presupune că sistemele sociale miniaturale sunt tipice pentru o țară ca un întreg? Nu este vorba de a înlocui un sens comprehensiv cu unul parohial în cercetarea antropologică, ci de a vedea cum pot informațiile detaliate despre microsisteme să contribuie la înțelegerea unor sisteme complexe. În volumul său, Islam Observed, de la care provin considerațiile anterioare, cercetătorul american pornește de la observarea amănunțită a unor așezări părăsite din Indonezia și Maroc, analizate în detaliu din punctul de vedere al religiei, pe care o consideră un fenomen psihologic, cultural și social. Utilizând procedeul ilustrării pentru a-și valida considerațiile generale, antropologul produce un text ”dens” pe baza cunoștințelor detaliate despre local, convingând prin argumentul nescris, dar mereu simțit, am fost acolo.

Cu volumul său, The Interpretation of Cultures din 1973, unii cercetători din domeniu consideră ca Geertz intră în cea de a doua perioadă de creație a sa, încercând o clarificare a sensurilor culturii. Influențat de Max Weber, cercetătorul consideră cultura o rețea de semnificații în care omul este ”suspendat” și pe care el însuși a creat-o, analiza culturii fiind o știință interpretativă în căutare de sens (meaning). În opinia sa, cultura denotă un pattern de sensuri perpetuat istoric, care este concretizat în simboluri, un sistem de concepții moștenite exprimate în forme simbolice prin care oamenii comunică, perpetuează și dezvoltă cunoștințele lor despre viață și atitudinile față de viață. Prin urmare, cultura ar fi, de fapt, un sistem de simboluri și semne pe care oamenii le produc în anumite contexte, ceea ce conduce la ideea că acest concept are deopotrivă o dimensiune cognitivă (reflectă realitatea) și una pragmatică (inserează în realitate, acțiune). Realitatea poate fi privită ca text, ritualul poate fi considerat text, acțiunea socială fiind privită ca o formă a comportamentului simbolic, ideile umane reprezentând de fapt o structură de simboluri și de legi după care se conduc.

La dezvoltarea antropologiei culturale interpretative a contribuit și schimbul de idei dintre Geertz și teoreticianul de literatură Lionel Trilling, pornindu-se de la întrebarea cum pot fi înțelese textele altor perioade istorice (romanele lui Jane Austen, de exemplu) sau culturi străine îndepărtate geografic (insula Bali) dacă se schimbă condițiile de receptare? Una dintre constatări este că, în aceste cazuri, nu mai poate fi vorba despre o înțelegere bazată pe empatie, ci este nevoie de înțelegerea sistemului de codare, de traducerea simbolurilor și a imaginilor, ceea ce înseamnă că lumea este prestructurată simbolic pentru a putea interpreta un text/înțelege o cultură străină. Între text și cititorul său există un plan semiotic, importante fiind acum autodezvăluirile textului, ritualurile din societăți, considerate procese individuale de supradeterminare semiotică.

”Noua filologie” geertziană propune o interpretare etnologică a textelor canonice; aici nu contează atât de mult intențiile autorului, ale vorbitorului sau acțiunea în sine, cât sensurile obiectivizate ale textului. Textul de exprimare trebuie să fie semantic autonom pentru a permite înțelegerea sa fără empatie. Sensurile sale se deschid prin însăși oferirea unor noi referințe și modalități de receptare.

În celebrul deja eseu al său despre lupta de cocoși din Bali, Geertz vede o formă de artă în acest obicei, prin reluarea unei problematici masculine (mândrie, moarte, furie etc.) pe care le organizează într-o structură complexă; acțiunile obiectivizate sunt separate de actanți, iar metacomentariile devin interesante atunci când sunt produse ca membrii unei societăți, metacomentarii prin care se transmit puncte cheie ale înțelegerii locale mai degrabă decât adevăruri universal valabile (spre exemplu ierarhia statutului, emoționalitatea, perceperea persoanei etc.). Simbolizarea culturală se produce prin autodezvăluirea structurilor de profunzime ale respectivei societăți, structuri devenite astfel publice și comparabile cu alte culturi.

Din acest punct de vedere, textul literar se poate vedea ca un mediu ce include descrieri etnografice condensate, Geertz folosind aici metoda antropologică preluată de la filozoful britanic Gilbert Ryle, și anume thick description, prin care descrierile sunt extrem de detaliate. Se încearcă reconstruirea structurilor emoționale și cognitive de adâncime pornind de la cunoașterea locală, descriind cât mai exact particularul, spre deosebire de abstracțiunile generalizatoare ale structuralismului. Geertz generalizează în cadrul unui caz izolat (spre exemplu, în cazul unor ritualuri cheie), metodă utilă și pentru critica literară. Problema rezidă însă în faptul că o cultură, un text, se înțeleg presupunând că există o anumită coerență în sistemul închis al practicilor cheie sau al textelor (de exemplu, lupta de cocoși ar fi definitorie pentru societatea balineză sau societatea marocană ar putea fi înțeleasă cunoscând doar bazarul), reducând prin urmare textul, cultura, la o anumită înțelegere culturală și pierzând astfel comunicarea directă, vocile contradictorii și subiectivismul din cadrul unei culturi.

O altă perspectivă culturală o aduce și teoria vocilor multiple aparținând filosofului rus Michail M. Bachtin, prin ascultarea fenomenelor contradictorii dintr-o cultură, autodezvăluirile pot conduce și la exagerări culturale. În opinia lui James A. Boon, societatea își include și opusul ei, în interiorul fiecărei culturi formându-se modalități specifice de înțelegere asupra cărora se concentrează eforturile de interpretare.

O schimbare în antropologie o aduce și Victor Turner printr-o nouă abordare a simbolurilor, și anume simbolurile nu mai reprezintă mărimi funcționale pentru sistemele sociale, ci ele sunt incluse în forme procesuale ca drama și ritualul. După părerea sa, sudiile literare și etnografia trebuie ”(…)die Symbole gewissermaßen in Bewegung einzufangen“ („să prindă simbolurile în oarecare măsură în mișcare”), ceea ce înseamnă a accepta transformări; ritualurile nu se mărginesc doar la niște obiceiuri pasive repetitive, ele reprezintă forme de practică dinamică, supuse transformării, inovării. În volumul său, Antropologia experienței, Turner observă că sensurile culturale și experiențele devin accesibile doar în momentul exprimării, cu alte cuvinte există un proces continuu de repovestire a nenumăratelor reinterpretări ale experiențelor culturale. În măsura în care imaginile, textele, reprezentațiile au și efecte strategice de organizare a experienței, nu numai expresive, cultura devine produsă și reproduce, în măsura în care reprezintă.

În opinia antropologului Turner, literatura și realitatea empirică nu sunt legate prin imagini, ci modelele narative din literatură, ritual organizează realitatea empirică; regândind granița dintre oral/scris, el elaborează un întreg instrumentar comparatistic pentru a compara textele literare cu alte mijloace de expresie, ca, de exemplu, ritualurile; ritualurile de inițiere sau de trecere se regăsesc în dramele sociale, ele vin să rezolve un conflict, să restabilească un echilibru.

Literarizarea etnografiei, reprezentarea culturilor

Turnura antropologică a fost provocată și de o criză de reprezentare, texte care se desfac de experiența istorică devenind autonome și diversificându-se fac ca acest concept de cultură ca text să devină tot mai complex. Autoreflexia a pornit de la reflexia asupra altor culturi, iar codificarea culturală a scrisului devine obiectul cercetării etnografice, conducând astfel la o schimbare lingvistică.

În noul context al decolonizării, reprezentarea culturilor nu se mai concentrează pe lumi imaginare străine sau pe moduri de viață, ci pe modalitățile proprii de reprezentare a altor societăți, pe propriile interpretări etnografice, ceea ce face ca etnologia să piardă teren nu doar în Europa ci și în Statele Unite; descrierea culturilor exotice din punctul de vedere al unei viziuni coloniale/postcoloniale devine din ce în ce mai contestată, iar metoda observării implicate este reconsiderată.

Turnura literară din etnografie ridică întrebarea: cum se pot transmite sensurile prin procesul de scriere? Interpretarea sensurilor culturale nu mai reprezintă obiectul principal al cercetării antropologice, aceasta concentrându-se pe interdependențele textuale ale reprezentărilor culturale.

Nu mai interesează acum autenticitatea culturilor străine/a povestirilor, ci, mai degrabă, experiența și reprezentarea străinului, a celuilalt (etnografi de după James Clifford ficționalizează culturile descrise de ei, redând autenticul prin strategiile retorico-literare; se constată o dependență de metaforă, ironie, sinecdocă etc.). Experiențele sunt însă atât de multe, încât devine imposibilă redarea tuturor, fără a mai lua în calcul și aria mare de autodezvăluiri ale membrilor respectivelor culturi. Textul etnografic, prin caracterul său constructiv, începe să conteste convențiile realiste ale genurilor literare (discuția trăită, povestitorul omniscient etc.), iar datorită faptului că există doar adevăruri parțiale (partial truths) și vocile multiple secționează perspectiva, se simte nevoia unor noi modalități de reprezentare literară.

Critica modului occidental de a concepe un text se referă la pierderea elementelor esențiale și non-textualizabile (miros, sunet, percepții senzoriale etc.) datorită concentrării asupra înțelegerii obiective.

O altă critică se aduce și tradiției de reprezentare etnografică. După modelul romanului realist, etnografia e construită și ea în funcție de realismul său, făcând distincția clară între cel ce observă și cel observat, ceea ce face ca autorul și autoritatea sa să devină precari. Un exemplu îl constituie prezentarea societății balineze pe care o face Geertz din perspectiva etnografului cu autoritate pentru care străinul e fără greșeală, ceea ce conduce la generalizări și tipizări. Autorul care interpretează e invizibil, nu dialoghează cu oameni reali, însă își păstrează autoritatea. Autoritatea auctorială la Geertz și James Clifford include controlul asupra sensurilor, devenind importantă pentru etnografia generalizată. Aici reprezentarea culturilor străine nu mai este dominată de Occident, unde oamenii acționează în condiții culturale sincretice, care nu mai permit deosebiri clare între culturi separate.

În literatură, tocmai datorită acestei critici a autorității etnografice, analiza detaliată o include pe cea factografică până la o empatizare patetică a autorului (a se vedea încercările etnopoetice ale lui Hubert Fichte care, prin impresii disparate, descrie o piață de cămile din Arabia).

Se pune însă întrebarea cum se pot dobândi atât legitimitatea auctorială în literatură, cât și cea etnografică ? Aceasta din urmă îi reduce la tăcere pe cei reprezentați, tensiunile apărute fiind prelucrate diferit în literatură (a se vedea literaturile postcoloniale sau cele ale imigranților). Asimetria reprezentării, a descrierii unilaterale (one-way-description) datorate nedreptăților economice duc la găsirea unor noi forme de expresie literară cu urmări și asupra teoriei literaturii. Are loc un proces de metaforizare culturală, datorită discontinuității lor (sesizează diferențele) alegoriile sunt mai adaptate timpului, iar alegorizarea istorică apare în etnografie sub forma unui prezent etnografic în care culturile sunt prezentate ca fiind rămase în urmă din punctul de vedere al progresului occidental.

Etnologia se concentrează pe relația dintre retorică, ficțiune și realitate din literatură; din punctul său de vedere, ficțiunea nu se opune realității, ci este considerată un construct în comparație cu ceea ce e dat; pe de altă parte, retorica textului, a limbajului, descrie posibilul sau indefinitul într-o cultură, în opinia lui Philip Fisher, ea fiind locul unde limbajul prestează o activitate culturală.Ficțiunea și retorica sunt folosite pentru a reda raporturile de forță existente (a se vedea literatura colonială, a femeilor, a imigranților etc.). Direcția aceasta experimentală a antropologiei poate duce și la o etnografie a scrisului; cultura străinului, a celuilalt se redă și prin text (a se vedea studiile și volumele de cântece populare românești culese și traduse de intelectualii sași, care fac obiectul acestei lucrări).

Politicile culturale cer însă lărgirea etnologică a studiilor literare, dorindu-se o distanțare de fixarea pe texte singulare și o recunoaștere a supradeterminării literaturii înscrisă în contexte discursive ce se sustrag influenței autorului. În opinia lui Greer, cea mai importantă contribuție a etnografiei la teoria literaturii și a culturii rezidă în capacitatea sa de a include în concepția ei despre cultură o arie largă de activități și interacțiuni.

Dacă luăm în considerare reprezentarea culturală hegemonială a Vestului comparativ cu culturile non-europene, unde diferențele culturale sunt percepute ca dihotomii, atunci antropologizarea studiilor literare poate conduce și la revizuirea proceselor de marginalizare în canonul literar.

Postcolonialismul

Schimbarea etnologică din discursul postcolonial va fi dominată de politic, nemaipunându-se problema reprezentărilor textuale sau a etnografiei scrisului, ci, dincolo de o decolonizare la nivelul textului, se va urmări o confruntare cu problema mijloacelor de expresie politică și de emancipare de la mijlocul secolului 20. Politica culturii va apărea în locul poeticii culturii, solicitând strategii pragmatice în tratarea diferențelor culturale.

Transformarea postcolonială și, implicit, transformarea conceptului de cultură au pornit de la critica ideii de identitate, istorie, realitate, a conceptelor centriste și a construcțiilor conceptuale dihotomice. Un exemplu îl constituie Edward Said cu a sa critică a Orientalismului. Criticul dezvoltă sensurile termenului orientalism (atât studiul Orientului, cât și termenul aparținând artei Vestului) pornind de la relația socială binară noi-și-ei cu care Europa de Vest a divizat din punct de vedere intelectual lumea în două, Occident și Orient. Reprezentările culturale provocate de această relație binară reprezintă constructe sociale, care nu pot exista independent unul de altul, de vreme ce fiecare există datorită și pentru celălalt. Said spune că Vestul a creat conceptul de Est, permițându-le europenilor să împiedice popoarele din Asia și din Orientul Mijlociu de a se exprima și reprezenta cultural. Orientalismul a redus lumea non-Vestică la o entitate culturală omogenă denumită Est. Astfel, în contextul unui imperialism colonial, paradigma orientalistă noi-și-ei a permis intelectualilor europeni să reprezinte lumea orientală ca fiind sălbatică, irațională, prin urmare inferioară, opusă, deci lumii occidentale care era rațională, civilizată, superioară, opusul celuilalt oriental. Relația aceasta binară include două componente importante și inseparabile, și anume puterea și cunoașterea, cu care Vestul pretinde că ar cunoaște Orientul, iar tocmai această cunoaștere culturală le-a permis europenilor să re-definească și să controleze popoarele orientale în coloniile imperiale.

”To the extent that Western scholars were aware of contemporary Orientals or Oriental movements of thought and culture, these were perceived either as silent shadows to be animated by the Orientalist, (…) or as a kind of cultural and international proletariat useful for the Orientalist’s grander interpretive activity”

”În măsura în care intelectualii Vestului erau conștienți de mișcările curentului oriental în gândire și cultură, acestea erau percepute fie ca umbre tăcute, urmând a fi însuflețite de către orientalist (…), fie ca un tip de proletariat cultural internațional util măreței activități de interpretare a orientalistului.”

În opinia sa, Europa de Vest a aplicat acest orientalism ca o formă omogenă a celuilalt pentru a-și forma propria identitate culturală europeană colectivă, coerentă, cunoscută sub termenul de Vest , prin urmare, o reprezentare a sinelui (ușor distorsionată) prin reprezentarea celuilalt.

Pentru o revizuire a literaturii, atunci când s-a observat amestecul ei în context colonialist, sunt avenite cercetările referitoare la formarea stereotipurilor etnice, imaginea sinelui și a străinului și influența colonialismului asupra lor. Delimitarea dintre Orient și Occident este considerată o axă de orientare, mult timp de folos vesticilor pentru a-și construi imaginea sinelui, europeană, privilegiată și opusă celuilalt.

În ceea ce privește literatura, Said previne asupra faptului că modalitățile europene specifice de reprezentare a străinului necesită o atenție deosebită datorită legăturilor dintre cultură, texte (în special romanul) și imperialism. Prin urmare, o nouă abordare a textelor ar fi citirea lor în căutarea rădăcinilor imperialiste în cele europene și non-europene, față de existența unei relații între literatură și istorie socială de până acum.

Cercetările din această perioadă se concentrează pe prelucrarea literară a experiențelor colonialiste și postcolonialiste, pe manifestarea diferențelor regionale sau a tensiunilor dintre centrul cultural și periferie, luând în considerare faptul că literatura a contribuit la formarea și consolidarea autorității colonialiste; ea, literatura, reprezintă tocmai locul unde s-a format ”eul” european (prin desconsiderarea celuilalt) și tendința spre universalizare.

Prin întrebarea sa referitoare la relația dintre literatură și identitate culturală, Said va evidenția așa-numitele ”fenomene contrapunct”, propunând ca analiză literară recitirea arhivei culturale în contrapunct, luând în considerare două istorii, și anume cea metropolitană (a centrului) și cealaltă istorie, cea dominată și desconsiderată. Lectura în contrapunct se referă la modalitatea de re-interpretare a unei arhive culturale în timp ce scoate la iveală atât legăturile imperialiste ale textelor, cât și rezistența lor la aceste legături. Exemplul său este discursul pro-african din Heart of Darkness, romanul lui Joseph Conrad, unde, în același timp și în ciuda criticii rasismului, apar trăsături rasiste la nivelul limbajului și al reprezentării ”sălbaticilor” din Africa. Modalitatea aceasta de lectură scoate în evidență ceea ce este exclus din text sau din contextul autorului. Textul nu se pierde în cultură, iar cultura nu se pierde în text, altfel nu am putea identifica amănunte excluse cultural la care acesta face referire.

În opinia lui Said, autoritatea literară se intersectează cu etnografia autorității reprezentative atunci când se caută modul în care, într-un roman, este consolidată autoritatea (a povestitorului, a interpretului, a societății etc.), ceea ce ar putea să conducă la constatarea că, din punctul de vedere al artefactului cultural al unei societăți burgheze, romanul nu ar exista în afara imperialismului.

În cele din urmă, ca și în etnografie, reprezentările literare ale unor lumi non-europene au fost marcate puternic de atemporalitate, statică, esențializare; câteva soluții la această esențializare culturală ar fi schimbul intercultural și compararea literaturilor pentru o fluidizare a identităților, de vreme ce discursul diferențelor culturale mai degrabă negociază diferențele și lasă loc întrebărilor în situațiile interacțiunilor culturale.

Edward Said vede ca menire a intelectualului cultural neacceptarea politicii culturale ca atare, demascarea ei, observarea componentelor ei și a scopurilor în care a fost construită.

În viziunea critică postcolonialistă se renunță la unitar, la o societate culturală consensuală. Dimpotrivă, se evidențiază interacțiunile coloniale polivalente, iritante, precum: dezrădăcinare, identități frânte, apartenențe culturale suprapuse; astfel de demersuri subminează discursul hegemonial pornind de la culturile colonizate. Nu este vorba despre o victimizare a societăților colonizate, ci acestea contestă prin scris discursul dominant. Acest lucru este valabil și pentru vocile minoritare din cadrul propriei culturi; reprezentarea culturală se referă acum la autodescriere și nu la descrierea celuilalt.

Textele unor autori ai secolelor trecute pot fi abordate și printr-o lectură antropo-etnologică, prin care se pot identifica forme de autofixare culturală și interculturală, prelucrarea experiențelor cu sine și cu celălalt, formarea unei autorități culturale pe baza canonizării culturale.

Lărgirea canonului literar reprezintă un obiectiv major al postcolonialismului; se evidențiază conceptele de caracter, de sine, de libertate individuală redate în formă literară. Din aceste perspective, comparațiile interculturale (atunci când unul și același text este abordat diferit în contexte culturale diferite) devin mai clare pentru studiul literaturii.

Etnologizarea studiilor literare

La sfârșitul anilor 70 ai secolului trecut, deconstructivismul merge atât de departe cu fixarea pe text, încât nu mai acceptă nicio referință de existență în afara textului.

Ca răspuns la această tendință, turnura antropologică se va orienta spre studii literare active feministe și studii culturale. Perspectiva etnologică presupune o conlucrare între studiile literare și etnologie pe baza căreia se pot identifica abaterile și devierile textelor/discursurilor.

După cum observa Michael Fischer, antropologii aleg strategii analitice individuale transformându-le în acord cu obiectivul lor, fiind vorba, de fapt, nu de un simplu schimb de metode, ci de găsirea interferențelor interdisciplinare ale unui domeniu, adică a înțelege implicațiile culturale ale textelor literare din perspectiva teoriei și a politicii culturale. În centrul atenției vin modurile de prelucrare a experiențelor cu stranietatea, simbolizarea culturală, interpretările plurivoce contradictorii și prelucrarea lor în reprezentarea culturală, perspective care dau direcția curentului New Historicism.

Volumul lui Arno Heller, Gewaltphantasien: Untersuchungen zu einem Phänomen des amerikanischen Gegenwartsromans, amintit cu câteva pagini în urmă, se înscrie în contextul acestui New Historicism. Comparativ cu istoria literaturii de până atunci, curentul acesta nu se mai concentrează pe o diferențiere ontologică între text verbal și realitate istorică, textul nu mai redă realitatea, ci este parte a practicii socio-istorice și a propriei autointerpretări.

Din punctul de vedere al studiilor literare și culturale, New Historicism se referă la relaționarea interdisciplinară a studiilor literare, istorice, artistice și media, antropologie culturală, etnografie etc; nu recunoaște cauzalități bazate pe cauză-efect, reconstituiri directe ale trecutului sau sensuri textuale cheie. Diferitele discursuri și procese narative sunt cele care dau naștere unei istorii, fără a exista o singură istorie istorie lineară și coerentă, ci mai multe istorii parțial contradictorii, discontinue, dar interconectate.

Istoria e mai degrabă creată decât descoperită, pe baza urmelor textuale care reconstituie constructele istorice. Astfel, istoria devine fragmentară, fluidă, intertextuală, depășind viziunea teleologică sau explicația globală.

Alegerea textelor nu mai respectă un anumit canon, ci situațiile reprezentate, textul literar fiind astfel deschis spre sfera socio-istorică; critica literară a acestui curent nu va considera interpretarea textelor ca fiind completă și încheiată, ci le va pune în legătură cu alte forme de expresie din lumea socio-istorică.

”Die für den New Historicism charakteristische Analyse des Zusammenhangs zwischen dem politischen, kulturellen und alltäglichen Lebensbereich ist dem Kulturbegriff der neueren interpretativen Anthropologie verpflichtet.“

”Analiza caracteristică a New Historicism, a legăturii dintre domeniile politic, cultural și viața de zi cu zi este tributară noii antropologii interpretative”.

Un reprezentant de seamă al noului curent, Stephen Greenblatt, a introdus printre primii demersul de antropologie culturală al lui Clifford Geertz în studiile literare. La acești doi cercetători apare ideea potrivit căreia semiotica și hermeneutica autointerpretării sociale pornesc de la efectul de automodelare / autostilizare a culturilor. Perspectiva New Historicism devine astfel una mai degrabă semiotică antropologică decât istorică, presupunându-se că sfera vieții este textualizată. Avantajul rezidă în găsirea unui plan al creării de semne culturale ce poate exista și în textele literare, practici non-discursive și instituții sociale în interferența lor culturală, dar și într-o cunoaștere locală.

Geertz, care percepe culturile sub forma unor rețele semiotice specifice, a lansat și conceptul de ”thick description” (descriere densă), adică evaluarea descriptivă de surse de materiale limitate, dens structurată și plină de detalii. Astfel, în loc să se concentreze pe ideologii de ansamblu, studiile culturale se concentrează pe un microcosmos semiotic variat al situațiilor culturale și de viață.

Textul literar parcurge acum, alături de alte texte culturale necanonice (registre, viziuni, jurnale etc.), un proces de codificare a sensurilor culturale, incluzând practici sociale pe care le transformă în funcție de alte forme de expresie. El este format, de fapt, din ”Verhandlungen, Tauschprozessen, Abweichungen und Ausschließungen, durch die einzelne Repräsentationspraktiken aus all den anderen, teilweise recht ähnlichen Repräsentationspraktiken herausgehoben werden“ (”negocieri, schimburi, devieri, eludări prin care sunt subliniate practici de reprezentare singulare în raport cu alte practici asemănătoare.”) Studiul acestui context de circulare devine obiectul principal al New Historicism; în cadrul istorico-instituțional, însă, contextualizarea aceasta exclude utilizarea termenului ”om” (der Mensch) datorită opunerii abstractizării antropologiei universaliste. Textele literare sunt privite ca o rețea de alte texte din ale căror interferențe se reconstituie codul cultural al societății respective.

Concentrarea pe caracterul de construct și discurs a literaturii sau pe caracterul de discurs al său nu ia în considerare conceptele realiste de mimesis; istoricitatea textelor corespunde textualității istoriei; conceptul de text se extinde la infinit, cultura devine ”poetics of culture”.

I. Kristeva definește textul din perspectiva unei semiotici culturale generale, conform căreia fiecare formă de discurs, structură culturală, devine un supratext multisemantic. J. Derrida reduce comunicarea intertextuală la un joc autonom al semnificanților, textele fiind doar niște intertexte referențiale.

În acest nihilism textual, în care cuvintele se pierd într-o multitudine de referințe intertextuale, autorul își pierde autoritatea, esteticul se rupe de etic și apare anti-hermeneutica.

Geoffrey Hartman spune că există structuri de profunzime analizabile, care rezidă în intersectări ale textelor ficționale, mediale. Studiile de text nu ar trebui să ia pripit metodele altor științe, ca cele sociale, de exemplu, ci ar trebui să își păstreze instrumentarul de analiză a discursului, spune el. Avantajul studiilor culturale transdisciplinare îl constituie deschiderea spre comunicare; studiile reprezintă ele în sine un proces comunicațional desfășurat pe mai multe planuri (al confruntării subiective cu diferite texte, al dialogului dintre texte etc.)

La ora actuală, studiile americane se reorientează către demersuri transculturale și postnaționale.

Noul domeniu de studiu al americanisticii, border zones, își concentrează atenția pe interacțiunea culturilor care se amestecă și generează alte culturi. Rowe opune demersului multietnic exclusivist, un demers al hibridității esențiale a culturii americane; în opinia sa, e nevoie de o extindere pan-americană, postnațională a studiilor culturale americane la culturile canadiene, latino-americane, caraibiene; până și culturile statice, unitare sunt în final multiculturale în sine.

Aici atenția se îndreaptă spre interacțiunea continuă dintre etnicitate, teritoriu, sex. Culturile se transformă mereu, apar culturi hibride, prin urmare e nevoie de o metodă comparatistică bazată pe dialog, cum ar fi ”border discourses”; ele reprezintă câmpuri de forțe transnaționale, deschise, ceea ce înseamnă că e nevoie ca disciplinele individuale să își depășească granițele tradiționale spre transculturalitate. Acest lucru ar putea impulsiona dezvoltarea studiilor culturale.

Antropologia culturală a ritualului

Ritualul privit din perspectiva cercetării cultural-antropologice s-a dezvoltat din abordarea ”cultural performance”și simbiologie comparată, având un mare impact interdisciplinar. Tipul acesta de cercetare scoate la iveală modalități de comparație supraculturale din perspectiva înscenării și a simbolizării, precum și forme culturale specifice reprezentării și autoreprezentării, existând astfel posibilitatea stabilirii unei legături între diferitele culturi. Cercetarea dezvoltă o metodologie cu ajutorul căreia derularea acțiunilor și reprezentările din diferite societăți se pot descrie folosind un numitor comun al înscenării, putând fi astfel interpretate (carnaval, ceremonii, sărbători, religie etc.). Sensurile culturale și ritualice nu sunt fixate în textul literar, acesta le formează și le modifică printr-un proces de simbolizare și recodificare; ca și în antropologia culturală, iar analiza literară trebuie să ”prindă simbolurile în mișcare”, fără a rămâne fixată pe sensuri simbolice și putând să se refere și la domeniul sensurilor pe care textul i le deschide. Domeniul acesta depinde însă și de acțiune, putându-se stabili legături între experiențe de tranziție sau limită ale indivizilor, procese de transformare ale societăților sau chiar până la contextul celor fără de țară, aria aceasta de acțiune fiind caracterizată de nesiguranțe liminale de sens sau existențiale cu un potențial creativ. Referitor la această creativitate, Prof. Stefan Borbely scria într-un eseu dedicat lui Octavian Paler că:

”Ceea ce poate să-ți ofere condiția de liminalitate este libertatea de expresie necuantificată nici de structură, nici de antistructură. O libertate paradoxală, libertatea paradoxurilor, manieristă, în care iei din amîndouă, combinîndu-le în forme pe care nici norma structurii, nici permisivitatea antistructurii nu le îngăduie.”

Școala de Antropologie Clasică de la Cambridge (Cambridge School of Classical Anthropology) privește ritualurile ca forme ale înscenării acțiunilor simbolice care sunt cultural diferite, dar intercultural transmisibile. Antropologia clasică privește ritualul ca aparținând domeniului magico-religios, unde există credința neclintită în forțe cosmice superioare. Durkheim este primul care privește ritualul ca acțiune sfântă, mitică, purtătoare a unui anumit simbol și fără vreo anumită utilitate.

Antropologia culturală modernă combate această idee, după cum combate și separarea ceremoniei seculare de ritual, însă trebuie avut în vedere că secularul include și acțiuni ritualizate sau secvențe stereotipe, formalizate și repetitive; ritualurile de aici reprezintă un caz specific al ceremonialului, având moduri de acțiune convenționalizate și simbolice adresate relațiilor sau statutului social; încărcate cu o simbolistică culturală, acestea cer autoritate sau convenții mentale/de acțiune, implicând așteptări sociale înalte.

Antropologul Victor Turner definește ritualul oferind și o notă seculară, precum și o justificare socială: ritualurile sunt componente ale ”dramelor sociale” unde se înscenează și reglementează, urmând o anumită structură, conflicte sociale. Dramele sociale sunt conflicte între rude, rebeliune, revoluție etc., pe baza cărora cercetătorul diferențiază ritualul de ceremonie, spunând că ceremonia indică, în timp ce ritualul transformă. Indiferent că e vorba de o schimbare de statut, de crize ale vieții sau de cicluri sociale anuale, ritualurile au un efect transformator asupra grupurilor sociale sau asupra individului; evenimentele cheie ale vieții (nașterea, botezul, nunta, înmormântarea) sunt încărcate cu o puternică experiență simbolică de trecere (ritualuri de trecere) și în strânsă legătură cu condiția de ”liminalitate”.

La ce se referă această condiție? Pentru a răspunde la această întrebare e nevoie să amintim descrierea riturilor de inițiere identificate de Arnold Van Gennep, și anume:

1. rituri de separare, prin care inițiatul se separă de mediul său cunoscut

2. rituri de transformare, prin care inițiatul este transpus într-o stare intermediară, fiind conectat cu sacrul

3. rituri de integrare, prin care inițiatul este reintegrat în viața socială, având de această dată un nou statut

Turner, în schimb, împarte ritualurile umane în două, și anume în structuri (ritualul) și antistructuri (ceremonia) și, preluând ideea de la Arnold Van Gennep, afirmă existența unui al treilea spațiu, de intermediere, liminalitatea, în care protagonistul are o libertate de expresie unică, neîngrădită nici de structură, nici de antistructură; prin urmare, liminalitatea nu reprezintă o fază decisivă a ritualului, ci o stare de experimentare în care novicele este separat de grupul social anterior, situându-se între convenție și ceremonie, între lege și tradiție; exemplele de liminalitate ar fi în opinia sa pelerinajul, monstruosul, fantasticul etc. Experiența liminală include și confruntarea cu necunoscutul, care generează nu doar teamă, ci și înstrăinare, obligându-l pe novice și la lumea de simboluri a culturii de proveniență.

Conform teoriei lui Victor Turner, experiența liminalității face ca procesele de transformare individuală și socială să fie culturale prin excelență, ajutând la formarea unei anti-structuri sociale rituale, cea a novicilor grupați într-o asociere solidară, care face inactive temporar regulile sociale, generând spații culturale de acțiune deschise experimentului, jocului, ironiei și inovației (cu rol de detensionare).

Literatura universală și traducerile din perspectivă postcolonialistă

Diferențele culturale încep să fie tot mai relevante politic, marcate fiind de discursul post-colonialist. Samuel Huntington e de părere că există entități culturale bine definite (”totalități”) care se pot ciocni; dacă se admite faptul că diferențele culturale se regăsesc în structuri de identitate fixe, atunci acest lucru reduce zona interculturalității, solicitând alte modele.

Globalizarea economică și culturală forțează o reorganizare a culturii, textele însăși intrând într-un conflict prin simpla lor apartenență la margine sau la centru; dacă se dorește discutarea literaturii universale e nevoie mai întâi de o cercetare serioasă a perspectivelor cultural-politice.

În Germania, literatura comparată mai este încă tributară unei tradiții umaniste, datorită lui Goethe, care o valorizează pentru un canon de opere literare.

”Solche Verschränkung von Weltliteratur und Kanonbildung unterstellt kulturenübergreifende, universal gültige ästhetische Normen ebenso wie anthropologische Universalien des allgemein Menschlichen , wodurch interkulturelles Verstehen und das Gelingen von Übersetzung überhaupt erst für möglich gehalten werden“

”Legătura dintre canon și literatură universală presupune existența unor norme estetice universal valabile, supraculturale, precum universalismele antropologice ale general umanului prin care e posibilă înțelegerea interculturală și poate fi realizată o traducere”.

Însă și aici se pun la îndoială generalizările standardului canonic european, dorindu-se includerea și a literaturilor non-europene. Se simte nevoia unei reevaluări critice a literaturii europene din perspectiva istoriei colonialiste, a unei confruntări cu literaturile non-europene și renunțarea la monopolul asupra literaturii.

În opinia cercetătoarei Doris Bachmann-Medick, comparatistica germană ar trebui să trateze mai des această reorientare; e nevoie de o reformulare a propriei contribuții la înțelegerea globală într-un context global generat de media.

Aceste tendințe de uniformizare globală, de internaționalizare a standardelor literare, nu țin cont de faptul că procesul pornește de la un raport inegal de forțe între culturi și că, de fapt, canonul occidental este cel care își universalizează normele estetice. Cultura occidentală este cea care domină literatura universală.

Este nevoie, spune cercetătoarea germană, de separarea de literatura universală; canoanele de până acum considerând importante identitatea culturilor naționale, din perspectiva unor culturi singulare. Rezultatul a fost o dihotomizare dintre sine și celălalt, Vest și Est, Occident și Orient. Multe secole de-a rândul receptarea literaturii externe, traducerile, contactele culturale au fost privite din perspectiva acestei separări, folosită pentru formarea propriei identități prin imaginarea și proiecția celuilalt. Chiar și astăzi există o proiecție a unui Orient imaginat, opus societății occidentale.

În ultimii ani, în Statele Unite și în țările lumii a treia se pun sub semnul întrebării ierarhizările culturale și puterea de decizie a Occidentului de a stabili canoanele literare sau apartenența la literatura universală. Atenția se concentrează pe producția literară venită din centrele marginale; literatura universală este văzută mai degrabă ca proces decât sub forma unor concepte fixe orientate spre canon; se ia în considerare și viziunea celorlalți comparativ cu puterea occidentală colonialistă. Din această comparație a rezultat discuția în jurul literaturii lumii a III-a.

Fredric Jameson îndeamnă la renunțarea la canonul umanist și la schimbarea curriculum-ului comparatist, însă vede în textele lumii a 3-a niște ”alegorii naționale”. Împărțirea aceasta în lumea întâi, a doua și a treia va fi criticată de Aijaz Ahmad, care va spune, ” noi nu trăim în trei lumi ci în una…”

Și la nivelul traducerilor există tensiuni de felul acesta, deoarece și traducerile se fac ținând cont tot de punctele de referință occidentale.

În critica lui Jameson, Aijaz Ahmad constată că, atunci când un roman latino-american apare în Delhi, el este ales prin anumite procese complexe în metropole, tradus, editat și încadrat în lumea a treia, ceea ce înseamnă, concluzionează el, că apare într-o stare în care procesele de circulație și de clasificare aparțin deja structurii lui. Prin urmare, circulația globală a produsului literar trebuie regândită, de vreme ce până și traducerile depind de standardele literare ale marilor orașe care decid selectiv chiar și răspândirea textelor originale pe piața mondială. Prin urmare, limbile occidentale intermediază răspândirea în exterior și comunicarea în sânul lumii a treia.

Ahmad consideră ”alegoriile naționale” ale lui Jameson ca fiind cinice, deoarece acesta evită cu bună știință să ia în considerare literaturile în limbile indiene, asiatice, arabe, africane; nu se traduce nici din aceste limbi nici în ele, ceea ce înseamnă că accesul la literatura universală e blocat dacă limba de publicare nu e una de circulație mondială. Prin urmare, spune el, literatura universală nu este altceva decât o acumulare de literaturi în marile orașe, care servește promovării unui curriculum occidental, iar soluția acestei probleme ar putea fi dată de însăși culturile și literaturile regionale; ar trebui introduși în canonul literar scriitori postcoloniali de origine din culturi considerate de periferie. Problematica alegerii canonului literar ar constitui, după Bachmann-Medick, o reorientare majoră a dezbaterii pe tema literaturii universale: o direcționare spre texte necanonice de la periferie și abordarea ”diferențelor” din perspectiva periferiei.

Din punctul de vedere al postcolonialismului, conceptul deconstructivist de diferență are o puternică încărcare istorică – îndepărtarea de identic și apropierea de diferit, îndepărtarea de sensuri fixe, de referință, de unități culturale organice, care reprezintă aspecte importante pentru transferul cultural, pentru confruntări culturale și traduceri.

Culturile nu reprezintă entități esențiale, care se pot stabili plecând de la identități închise; ele sunt rupte de construcții ale alterității și alienabilității sau ale legăturii cu culturi străine.

În măsura în care textele originale au fost reprezentate de încurcăturile internaționale și de rupturi retorice, ele nu formează baza traducerilor. Prin urmare, în opinia lui Bachmann-Medick, înainte de a începe munca propriu-zisă cu textul, ar trebui abordată viziunea traducerii literare, adică cercetarea condițiilor pentru posibilitatea traducerii inechităților dintre centru și periferie sau dintre culturile occidentale și non-occidentale.

Adesea diferențele culturale sunt ignorate sau chiar respinse de o așa-zisă modernitate, internaționalizare, de aceea este nevoie, crede Bachmann-Medick, de o confruntare cu literatura lumii a treia, care le accentuează din punct de vedere productiv.

Prin urmare, literatura universală reprezintă un spațiu de autoreprezentare a diferitelor culturi și conflicte culturale, în strânsă legătură cu autodezvăluirile subiecților săi și cu forța unui ”writing back” anti-european.

În vederea lărgirii canonului ar trebui luate în considerare și literaturile minorităților, de rezistență anticolonialistă, a emigranților etc. și dezvoltarea unor noi genuri ca realismul magic, ficțiunea documentară etc. Pe de altă parte, anecdotele, proverbele, povestirile sătești precum și alte forme ale literaturii orale trebuie reevaluate din perspectiva oralității în literaturile non-europene, din cauza marginalizării prin accentul pus pe scriere.

Sociologul și etnologul american de origine indiană Arjun Appadurai afirmă că, datorită tendinței globalizării post-coloniale, traducerea este înlocuită de deteritorializare și de dezrădăcinare, iar că, datorită unor transferuri, transpuneri și amestecuri de sensuri locale, apar noi forme polistratificate de identitate etnică și socială.

Dacă ținem cont de migrație, exil, diaspora, conceptul de națiune își pierde din înțeles, acesta fiind tocmai conceptul care stă la baza dezbaterii despre literatură universală, văzut și ca punct de plecare și de sosire al traducerilor.

Arjun Appadurai numește această punere sub semnul întrebării a conceptului de națiune ”post-naționalitate”, iar experimentarea ei ar porni de la o imaginație colectivă care depășește granițele naționale sau ale grupurilor etnice împrăștiate, grupuri care sunt în legătură prin literatură, texte, cărți, ziare etc. Construcțiile acestor ”comunități imaginate” sunt reflectate în textele literare fără a mai pune accent pe tradiții locale sau granițe locale sau lingvistice. Este necesară, spune Appadurai, o regândire a sensului tradițional al conceptului de traducere și a comparației culturale, în condițiile în care avem de a face cu grupuri sociale și etnice în migrație sau cu contexte supranaționale.

Din perspectivă europeană, textul care urmează a fi tradus este considerat o identitate individuală unică și legată unui punct cultural fix; această perspectivă vine în contradicție cu autodezvăluirile sau experiențele identităților biculturale (ex. Afro-american, asiatic-american etc.), experiențe care rup tiparul percepției colective, dar care ilustrează o circulație globală a ideilor în același timp, arătând însă mecanismele prin care transpunerile culturale și procesele de traducere sunt legate în situații conflictuale de viață.

În opinia lui Appadurai, SUA este deja, din perspectivă culturală, o uriașă zonă de comerț liber plină de idei, tehnologii, stil, forme de expresie de unde nu rezultă însă că ar fi o zonă de schimb spiritual liber.

Goethe, spune Homi Bhabha, includea în concepția sa despre literatura universală o dimensiune conflictuală a alterității, care a reprezentat baza dezvoltării unei metode comparatiste ce ar fi inclus și situația lumii moderne. În opinia lui Bhabha, Goethe a conștientizat alteritatea și conflictul din experiența războiului și a disensiunilor culturale, dezvoltându-și astfel concepția despre literatura universală. Studiul literaturii universale se concentrează mai degrabă pe deplasările sociale și culturale, decât pe suveranitatea culturilor naționale sau pe universalismul culturii umane.

Literatura universală urmărește nu introducerea conceptelor de alteritate în autodefinirea culturală a propriei societăți, ci un domeniu extern al pendulării între culturi, care ar fi comun fiecărei societăți.

În ceea ce privește traducerile, fiecare dintre ele cu lărgirea orizontului literaturii universale, trebuie să țină cont de neînțelegerile culturale explicate de Doris Bachmann-Medick, astfel:

”Kulturelles Mißverstehen kann die Standortgebundenheit und damit die Kritisierbarkeit und Kritikfähigkeit kultureller Positionen ans Licht bringen, und zwar auf der Ebene der interkulturellen Hermeneutik, im Umgang zwischen den Kulturen selbst und in der spannungsreichen Konfiguration von Texten“

”Neînțelegerea culturală poate scoate la lumină dependența de un punct fix și posibilitatea de criticare a anumitor ”poziții culturale” și anume în planul hermeneuticii culturale, în însăși interacțiunea culturilor și în configurația tensionată a textelor”.

Ca exemplu la explicația de mai sus, Bachmann-Medick dă textele literare situate în contexte globale și în care se reflectă poziții culturale, ale căror bază este prelucrarea unor experiențe de alteritate.

În opinia lui Homi Bhabha, literatura universală se concentrează mai degrabă pe politici de locație (politics of location) decât pe lumea a treia, identitate, națiune, cultură etc.

Datorită delimitării din ce în ce mai estompate dintre literatura de pornire și literatura țintă, se simte nevoia, în cazul traducerilor, de un al treilea spațiu, un spațiu intermediar de comunicare, ce poate fi o poziție nouă, un spațiu hibrid de suprapunere sau o a treia limbă.

După părerea lui Madhava Prasad, literatura lumii a treia nu poate avea o teorie fondată nici pe perspectiva cititorului vestic, nici pe cea a băștinașului; ea trebuie să tindă spre o poziție nouă, a cărei posibilitate trebuie dezvoltată.

Această nouă poziție a teoriei literaturii universale ține cont în dezvoltarea sa de existența intermediară apatridă a subiecților postcoloniali. Este nevoie, prin urmare, de o zonă de intermediere fertilă a paradoxurilor culturale și a antagonismelor, ținându-se seama și de diferențele culturale, la fel de negociabile. Appadurai spunea că diferențele sunt interactive și se rup reciproc.

Într-un interviu, Homi Bhabha explica unul din conceptele sale, și anume hibriditatea, susținând că existențele hibride se formează printr-o traducere discontinuă, a unei experiențe de trecere sau de negociere, dincolo de existența identităților culturale fixe (de sex, clasă, etnice). Hibriditatea, spune el, reprezintă un al treilea spațiu, care permite formarea altor poziții. Prin urmare, în interiorul unui amestec cultural, individul este expus culturii celuilalt, rezultând de aici o fluidizare a tradițiilor legate de percepția sinelui.

Bachmann-Medick a enunțat, la rândul său, un al treilea spațiu de comunicare între culturi referitor la lărgirea etnologică a hermeneuticii interculturale, care ar fi ”al treilea orizont de înțelegere interculturală al unui orizont al simbolizării și diferenței culturale, care facilitează schimbul de cunoștințe culturale” („Im Sinne eines dritten, interkulturellen Verstehenshorizonts, eines Horizonts kultureller Symbolisierung und Differenz, der einen Austausch des kulturellen Wissens ermöglicht“). Cu alte cuvinte, cercetătoarea spune că această a treia dimensiune ar fi o arie de reprezentare definitorie din perspectiva hermeneuticii și a politicii culturale, unde înainte de a traduce lingvistic efectiv, prin urmare, de a înțelege mesajul, trebuie urmărite strategiile confruntării interculturale.

Altfel spus, fenomenele de interpretare greșită au nevoie de o altă perspectivă pentru a nu sacrifica înțelegerea multiculturală. Pe de o parte, aceste fenomene ajută la exprimarea sinelui, pe de altă parte, însă, își expun tradițiile culturale și autodefinirile nevoii unei revizuiri.

Hibriditatea culturală presupune anumite tensiuni pe care o cultură internațională se bazează, tensiuni apărute ca urmare a unor apartenențe culturale multiple, cum ar fi imigranții sași în Transilvania; traducerea este plasată în zona intersecției culturilor, un fel de ”in-between space” al liminalității, zonă care presupune anumite tensiuni. Această nouă zonă a confruntărilor culturale a rezultat în urma migrării în masă și a relațiilor interetnice, anulând diferențele evidente.

În opinia lui Homi Bhabha, spațiile se extind, se negociază, granițele se redefinesc dezvăluind caracterul limitat al unui singur semn al diferenței (în ceea ce privește rasa, sexul, clasa), iar diferența e printre acestea. Cultura are un caracter sincretic, iar funcția sa de tranziție este ambivalentă. La Bhabha ambivalența vede cultura ca percepții și dimensiuni opuse; ea permite existența ființelor care sunt rezultatul hibrid dintre propria identitate culturală și identitatea culturală a colonizatorului.

Noua perspectivă permite traducerilor din zona transpunerilor culturale să intre din lumea textului în zona practicilor cultural sociale. Autoexplicarea devine supralicitată, iar importanța culturală se află nu în practici culturale centrale, ci către margine, într-o arie de tranziție, având în vedere granițele neclare dintre culturi.

În ceea ce privește metafora schimbului liber comercial, aceasta se referă la negocierile precare de la granițe de traducere culturală, care stabilesc sensurile culturale ce apar în diferențele interculturale de simbolizare.

În opinia lui Bachmann-Medick, conceptul negocierii din perspectiva traducerii poate fi comparat cu o stradă cu mai multe benzi: în locul uneia cu o singură bandă cu sens unic, ce pornește de la un text și ajunge la cel țintă, avem mai multe benzi, iar hibrizii culturali nu se mișcă simultan. Astfel, multicultura globală poate fi retradusă în localizare istorică și în specific. Studiile culturale transnaționale trebuie să traducă local și specific elementele care descentrează această globalizare transnațională. Traducerea postcolonială înseamnă descentrarea și localizarea culturilor mixte.Nu este vorba aici de alocarea unui spațiu, ci mai degrabă de identificarea negocierilor conflictuale dintre diferitele voci. Textele și limbile pot fi privite ca niște medii de diferență, intersectate și reinterpretate de actanți și intenții de acțiune, de vreme ce acest spațiu se bazează pe experiențe postcoloniale; el se deschide către forme de viață ce nu se pot măsura și sensuri rupte.

Noua paradigmă cultura ca traducere evidențiază caracterul negociator în afirmarea culturilor și cel de ”trafic comercial” în problematica fixării local-istorice. Perspectiva aceasta scoate la iveală procesele de transformare (conflictuale) în decursul contactelor interculturale, de aici rezistența inegalităților și a paradoxurilor datorate media internaționale.

Bachmann-Medick ridică problema existenței unui limbaj comun de negociere a pierderilor și câștigurilor datorate ”circulației comerciale spirituale”. Deasupra acestui aparent limbaj al tehnologiei, științei, armatei etc. există, spune cercetătoarea, noi concepte, care deschid un orizont al limbajului și textului pentru literatura universală, respectiv simbolizările culturale, mai negociabile și mai pline de sensuri. Modalitățile de diferențiere ale literaturilor reprezintă o provocare, comparativ cu limbile internaționalizării globale, care duc la o asemănare din ce în ce mai mare a lumilor actuale. Aceste modalități rup reprezentările profund întipărite ale unui limbaj occidental predefinit și solicită eforturi reciproce de traducere în confruntarea cu diferențele culturale, așa cum sunt ele reprezentate și provocate de literaturi.

Ideea de cultură ca text a fost hotărâtoare pentru conceptul de turnură culturală din celelalte științe sociale și pentru orientarea lor către sisteme colective de sens. Ea contribuie într-o foarte mare măsură la o sporire a înțelegerii textului și atrage atenția asupra categoriilor culturale și a reprezentărilor literare în sens restrâns.

La început, conceptul de cultură ca text se referea la cercetarea etnologică și la cadrul semiotic al antropologiei cultural-interpretative, mai tîrziu însă, începând cu anii 1990, a început să fie utilizat ca un orizont supradisciplinar al studiilor culturale; conceptul a trecut de la o metaforă conceptuală a condensării sensurilor culturale către o formulă de referință a analizei culturale și, deși dezbaterea culturală a clarificat demult limitările unei înțelegeri holistice ale sale, conceptul folosește încă drept model director.

Schimbarea antropologică în studiile literare se orientează tot mai mult spre o includere a acestora în studiile culturale, turnura etnologică devenind chiar un punct de cotitură către o turnură generală, ”turnura studiilor culturale”, ce depășește granițele domeniilor de studiu.

Analiza din etnologie îndeamnă spre o știință a simbolizării, dincolo de granițele culturale fixe textuale sau contextuale culturale globale; perspectiva aceasta se poate realiza doar în condițiile unei verificări a confruntării dintre modelul cultural ca text și multiplele posibilități de inserție ale acestuia în reflexii cultural-teoretice.

În ceea ce privește studiile literare, acestea încă mai experimentează o turnură antropologică, o tendință de antropologizare, de formare a unui sistem propriu de descriere bazat pe studii culturale, util stabilirii domeniilor de cercetare lingvistico-simbolice și estetice. Bachmann-Medick este de părere că, datorită specificității estetice a textelor literare, studiile literare ar trebui să își stabilească domeniul în cadrul etnologiei reprezentărilor simbolice, sub semnul unei teorii a culturii, care concepe antropologia ca un rezultat al diferențelor culturale, textuale și simbolice masive în contextul globalizării.

Efectul interconectării disciplinelor disparate, al dialogării dintre ele, reușește să evidențieze noi domenii de studiu sau tematice. Deosebit de importantă este încercarea de a cerceta ariile de margine sau cele de intersectare a disciplinelor individuale ale studiilor culturale în vederea unor impulsuri metodice mai exacte. Din perspectiva unei conceptualizări pluridisciplinare a studiilor culturale, autoprofilarea discursului acestora nu se epuizează prin simpla trecere în revistă a termenilor ”cultural turn” și ”literary turn”. Preocuparea față de perspectivele studiilor culturale ale altor discipline nu va ține în viitor doar de studiile literare; studiile umaniste se pot deschide mai mult spre întrepătrunderea dintre antropologia istorică și cea literară. O reflectare cultural-teoretică, împreună cu o antropologizare interdisciplinară, ar mai permite o utilizare critică a noului vocabular.

Cultura ca text pune literatura într-o altă perspectivă, și anume ca fiind ”textul culturii”, conducând la o lărgire a înțelegerii tradiționale a textului închis sau a granițelor textului spre conceptul de ”text nesolid”. Potențialul sintagmei cultura ca text rezidă în formularea unei concepții de cultură, care trece dincolo de sferele culturale individuale prin omogenitatea lor, stabilind axe de comparație, respectiv contexte argumentative cultural-semiotice atotcuprinzătoare, permițând așadar interdisciplinaritatea. Asemenea orizonturi de legături au orientat studiile culturale din etnologie fixate pe un anumit areal regional către deschiderea spre o antropologie culturală sistematică și reflectată metodic și teoretic.

Conceptul de cultură ca text limitează conceptul de cultură, Geertz făcând referiri concrete cu privire la revizuirea conceptului extrem de generalizator de cultură al lui Tylor, caracterizându-l ca fiind supracomplex; pe de altă parte, Geertz explică acest concept într-un mod hermeneutic și semiotic foarte îngust.

Cu ajutorul contextualizării, practicată ca metodă în studiile literare, se poate stabili legătura dintre texte, contexte și forme de exprimare ale discursului cultural (colonialism, orientalism etc.), demonstrând în același timp cum participă textele literare dincolo de granițele lor la forme mai ample de manifestare sau de înscenare culturală (vezi ritualuri). Contextualizarea include și explicitarea detaliată a sentimentelor, a ideilor religioase și a modelelor de comportament în literatură din perspectiva poetizării semnificațiilor culturale și a ruperii fictive a lor pe parcursul inventării poetice a realității. New Historicism demonstrează în acest fel relațiile (de schimb sau de negociere) dintre textele literare și alte texte, instituții, practici, instanțe de codificare etc, precum și modalitatea în care literatura, ca text cultural individual, interpretează contextul simbolic dominant, respectiv sistemul social de semne.

Prin receptarea semiotică a culturii ca text, cât și prin metoda de descriere amănunțită (thick description), se formează puncte de plecare concrete în cercetarea studiilor culturale.

„Kultur als Text basiert ja bekanntlich auf einem Verständnis von Kultur als einer Welt von Bedeutungen, in der Handlungen ständig in Zeichen übersetzt werden.“

”Cultura ca text se bazează pe o înțelegere a culturii ca o lume de înțelesuri, în care acțiunile sunt traduse în permanență de semne.”

Ea poate fi privită ca o provocare de a dezvolta un anumit mod de lectură a realității percepute, unde interpretarea este strâns legată de evenimentele sau de contextele concrete de acțiune socială.

Prin urmare, planul acțiunii reprezintă poziția de bază a antropologiei culturale, fiind ruptă și tradiția hermeneutică în definirea conceptului de cultură din perspectivă anti-mentalistă. Geertz este cel care va muta accentul de pe analiza mentalistă din interiorul spiritului pe o analiză anti-mentalistă a lumii exterioare a discursurilor și simbolurilor cu un sens și model autonom de semnificații dincolo de caracteristici mentale.

Metafora cultura ca text presupune și alte tipuri de lectură, cum ar fi critica textualismului, care se referă la reducerea culturii ca metaforă de lectură străină de practică, nepermițând decât existența unor tipuri diferite de lectură a realității, ce ar duce la un ”cult al culturii” fixat canonic.

Andreas Reckwitz propune o modalitate de lectură care include spații de acțiune orientate spre practică. El argumentează exclusiv prin precizia teoriilor practicii dincolo de mentalism și textualism, referindu-se la o înțelegere a textelor orientată înspre practică, interpretând cultura ca text din perspectiva modelelor semantice ca ”modele generatoare de acțiune” sau ca ”set de dispoziții de acțiune”. Textul, în opinia sa, nu are un sens imanent, ci este rezultatul unor asocieri semantice practice. Ca și în cazul studiilor culturale, nu textul, ci utilizatorul lui este autonom, respectiv cititorul decide prin implicare în construcția de sensuri și utilizarea socială.

Se poate porni de aici către o turnură literară în sensul căutării unei ieșiri din modelul de cultură omogenă. Practicile de receptare se multiplică și se desprind de un sistem unic și omogen de sensuri, pentru a le da posibilitatea actorilor de a participa la sisteme diferite de sensuri sau a le ușura alegerea acestora. Este vorba despre teorii de practică ce se bazează pe interferență culturală, atașări hibride de sensuri în context postcolonial cu o bază reală solidă. În contextul actual al hibridității culturale și al dinamicii culturii, perspectiva lui Reckwitz devine definitorie.

Limitele textului

Critica holismului se referă la sensul de construcție de semnificații a culturii, care rămâne fixată ca expresie verbală sau context semantic fix aproape ca un text. Nu planul acțiunii desființează modelul de text și momentele centrale ale experienței sau acțiunilor culturale, cum ar fi: intenționalitate, momente de oralitate, dependența de situație, desfășurarea conflictelor, scenariilor, procesualitatea evenimentelor performative, producția culturii din perspectiva dialogului. Modelul de text oferă o perspectivă pentru analiza autoreflexiei formelor de manifestare culturală, promovând posibilitatea de traducere a interculturalității și comparația culturală.

Geertz este de părere că, dacă lupta de cocoși din Bali pretinde băștinașilor și nu interpretului un vocabular emoțional propriu, atunci cercetarea etnografică trebuie să ofere un vocabular prin care această autoreflexie a acțiunii simbolice să poată fi exprimată din perspectiva rolului ei social. Acest lucru se poate realiza prin exemple de cazuri semnificative și descrierea lor densă (thick description), însă importantă este și diferențierea între conceptul aproape sau departe de experiență în vederea înțelegerii culturilor în vocabularul lor propriu sau a traducerii lor. Însă cum se adaptează vocabularul descriptiv al studiilor culturale la vocabularul autoreflexiei culturale nu doar în etnologie, ci și în alte studii culturale?

În studiile literare și istorice se critică existența unui vocabular al autointerpretării culturale, precum și fixația semantică a conceptului de cultură ca text. Gadi Algazi e de părere că actanții urmăresc coduri de comportament, semnale, cerințe de acțiune pragmatice și modalități de utilizare sociale. Acestea nu pot fi încă interpretate în sens strict, neavând semnificație (nefiind produse terminate); mai degrabă ele constituie opțiuni posibile și structurate, ce capătă anumite sensuri doar în momentul în care sunt utilizate, generând un anumit efect.

În cazul studiilor literare, această critică pragmatică a sintagmei ”cultură ca text” este în acord cu un concept al culturii ”ca sistem de opțiuni productive”, iar în opinia lui Algazi, cultura nu se poate reduce doar la simboluri sau texte, ea ”este un sistem deschis și eterogen”. Ca urmare a acestui fapt, concepția asupra textului se lărgește, cuprinzând în literatură o arie mai mare de ”acțiuni care apar în texte”; rutina pragmatică și discursivă care scoate la iveală diferențele și asemănările dintre culturi este cea ilustrată în texte. Textul literar nu include doar structuri universale, sensuri sau conținuturi, ci și dimensiunile constituirii practicilor și sensurilor.

Pe de altă parte, cultura ca produs s-a bucurat de o atenție exagerată, fiind ignorate elemente ca dinamica culturii, condiții situaționale, raporturi de forțe sau contexte materiale date; în acest fel, percepția lumii s-ar reduce, afirmă criticii, doar la niște structuri de text văzute dintr-o singură perspectivă culturală. E nevoie, prin urmare, de o mai bună absorbție a materialului în studiile literare, trecându-se dincolo de paradigma textului și luându-se în considerare și alte forme de materialitate (scris, citit) în abordarea noilor teorii media.

Cercetători ca Moritz Baßler, spre exemplu, consideră că acest concept al textualității a fost suficient exploatat, între timp vorbindu-se din ce în ce mai des despre ritualuri, medii, amintire, comunicare.

Textele pot fi privite și ca ”reprezentații culturale”, care construiesc realitatea, nu doar o reprezintă; nu se poate spune totuși că această perspectivă a performativității, cultura ca acțiune, ar distruge paradigma culturii ca text, ci ea doar face anumite diferențieri care, în etnologie cel puțin, trec dincolo de cuvinte; analiza culturală include astfel intențiile, utilizările și efectele limbajului precum și comunicarea non-verbală, toate acestea în scopul găsirii unui mănunchi de legături culturale ”care există nu în cuvinte, fapte sau text, ci sunt evocate la întâlnirea unor subiecți ce experimentează…” (”that reside neither in words, facts nor in text, but are evoked in the meeting of one experiencing subject with another…”).

În ceea ce privește studiile literare, diferențierile dintre câmpurile relaționale și complexele de sens duc la o înțelegere mai largă a textului, incluzând, în afară de relația cititor-text și efectul acestuia, precum și factori materiali și sociali cum ar fi corporalitate, trecerea de la oral la scris, teatralitate, forme de ritual, situații de înscenare literară, astfel încât perspectiva reprezentării lasă tot mai mult loc celei performative.

În opinia lui Gadi Algazi, repertoriile productive sunt în ultima vreme din ce în ce mai evidențiate. El propune o literaritate care ar fi o convenție socială discutabilă, o analiză a textelor ca exemplificări ale acțiunii și concentrarea asupra producerii de texte, mai degrabă decât pe interpretarea lor; astfel, s-ar depăși limitele impuse de paradigma ”cultură ca text”. Alte sugestii ale cercetătorului includ depășirea unei fixări exagerate asupra temei prin orientarea spre performativitate, o atenție acordată modelelor de acțiune culturală, repertorii de acțiune, precum și analiza percepțiilor în locul sensurilor culturale specifice.

Prin oferirea unor paradigme și crearea estetică de scenarii, textele literare reprezintă un mediu extrem de elocvent. Klaus Scherpe exemplifică funcționarea îmbinării lecturii și a interpretării în ”acțiunea socială” și perspectivele mediului prin cercetările sale asupra actelor de vorbire și comportament mimetic în scene de ”first contact”; aceste scene de prim contact cultural apar nu numai în scene de descoperire sau de cercetare etnografică de teren, ci și în povestiri literare despre călătorii, aventură etc, atenția concentrându-se nu pe sensul textului ci pe ”autoobservarea medială”. Cercetătorul sugerează astfel o cercetare a exprimării literare nu din punctul de vedere al unor teme interesante din domeniul studiilor culturale, ci in scopul găsirii unor forme de practici și redare.

Textualismul s-ar putea depăși astfel prin concentrarea atenției asupra diferenței dintre dimensiunea pragmatică și textuală, cu alte cuvinte Horst Turk este de părere că nu se poate așeza semnul egalității între cultură și text:

„… neben der textuellen Realisation auch die pragmatische in Geltung bleibt“

”pe lângă realizarea textuală se afirmă și cea pragmatică”.

Lecturabilitatea textului literar

Spre deosebire de etnologie, unde cultura ca text se reconstituie, studiile literare consideră că textele închise reprezintă mediile și punctele de pornire ale interpretării. În cadrul culturii ca text se pune însă problema lecturabilității.

Dacă până acum lecturabilitatea unui text, orice fel de text, părea de la sine înțeleasă, după turnura din cadrul studiilor culturale se ridică întrebarea dacă textele literare devin mai lecturabile după discutarea unor teme ca antropologie culturală, interculturalitate, etnicitate, discursuri parcurse. În prezent, literatura este necesară culturii doar în anumite condiții, astfel încât culturile sunt cele considerate a fi lecturabile. În opinia lui Wilfried Barner, este necesar ca textul literar să fie lecturabil, mai degrabă decât să pregătim literatura pentru o lecturabilitate a culturilor; când se trece de la text la lecturabilitate se evidențiază literaritatea și realizarea estetică.

Lecturabilitatea, acest ”context lărgit al lecturii”, se concentrează pe evidențierea diferențelor estetice referitoare la un comportament format comparativ cu concepții de viață, practici, moduri de simbolizare, tehnici culturale, formarea literară a codurilor culturale.

Cercetătorul Bernd Scheffer este de părere că lecturabilitatea nu se orientează doar înspre limbă, literatură sau scris, ci ar trebui extinsă medial, adică ar trebui să depășească granițele limbii în media (imagine, muzică).

Clifford Geertz, în schimb, sugerează formarea de tipuri de lectură, adică ”emiterea de supoziții vis-a-vis de sensuri”, cu alte cuvinte, a sesiza echivocul, a suporta conflictele de codificare și de interpretare; interpretarea propune o multiplicare a tipurilor de lectură, ceea ce este vital pentru studiile culturale plurivoce în general, nu doar pentru promovarea lecturabilității.

Lecturabilitatea face ca sintagma cultura ca text să ofere un alt punct de vedere comunicării literare, dezvăluind și alte contexte relaționale și comunicaționale.

Tipuri de interpretare

Dacă literatura e privită ca text al culturii, există pericolul de a considera textele literare ca texte definitorii ale unei anumite culturi, perpetuându-se astfel modelul de canonizare.

Conceptul de literatură ca text al culturii nu se sprijină doar pe canon, ci și pe termenul de cultură orientat înspre simbol și sens. Cultura ca text a orientat studiile literare spre studiile culturale, cu accent îndeosebi pe teme. Tematicile actuale de cercetare în literatură includ violența, isteria, visul, prietenia, onoarea. Nu se mai poate vorbi despre reîntoarcerea la un anumit potențial estetic al materialului literar și la analizele formei, de aceea, un prim pas al turnurii studiilor culturale în literatură ar fi orientarea spre teme, în scopul unei literaturi ca etnografie.

Textele literare nu sunt contextualizate și fundamentate în și pe propria cultură, ceea ce reprezintă un alt argument în favoarea turnurii antropologice; importantă aici este analiza în care modelele culturale sau supraculturale de reprezentare literară sunt privite din perspectiva potențialului cultural al textelor literare. Analiza cultural etnologică scoate la iveală anumite categorii structurale ale interpretării de text, care includ așa-numitele ”structuri poetogene”, ce se referă la comportamente fundamentate antropologic precum ficțiune, ritm, catharsis, mimesis, povestire etc.

Critica textualismului se lărgește prin includerea unor noi categorii de interpretare literară și culturală, și anume: modele culturale, scheme, percepții culturale ale lumii, tehnici culturale, repertorii productive, categorii ce tind să înlocuiască tradițiile de semnificare, reprezentările de unitate textuală și culturală, contextele de identitate.

Limitele culturii

În ultima perioadă se pune sub semnul întrebării paradigma lui Huntington, clash of civilisations, rezultând de aici mai ales concepția problematică a blocurilor culturale imuabile și politicile confrontative. În opinia lui Homi Bhabha, soluții se pot afla doar cu ajutorul unei înțelegeri dinamice și deschise a culturii, aceasta fiind privită ca o traducere și, în același timp, o negociere în sensul teoriei postcolonialiste. Astfel, se evidențiază atât zonele de contact cultural (a se vedea exemplul jurnalelor de călătorie), respectiv ”ways of looking at culture (along with tradition and identity) in terms of travel relations” (”modalitățile de a privi cultura (împreună cu tradiția și identitatea) din perspectiva relațiilor de călătorie”), cât și necesitatea de a recunoaște și a confrunta diferențele culturale.

Anumite categorii principale precum hibridizare, creolizare, diferențe nu își mai găsesc locul într-un concept de cultură ca text sau într-un context de sensuri închis în sine. Conceptul de cultură ca text a fost important pentru generarea unei turnuri (turn) în studiile culturale, însă acum e nevoie de modificarea conceptului de cultură; în opinia lui Clifford Geertz, acest lucru se poate realiza pe de-o parte prin limitarea conceptului de cultură, iar pe de alta, prin întoarcerea spre o antropologie a societății mondiale prin care o lume tot mai fragmentată nu mai poate fi ținută unită de niciun holism. Acest lucru e valabil și în cazul literaturii unde nu s-a căzut de acord asupra unor texte canonice occidentale sau a unor așa-zise criterii estetice general valabile și unificatoare.

Evenimentele sociale sunt cele care generează un altfel de înțelegere a culturii, în care diferențele și comparația transculturală nu urmează standardele occidentale ale esteticii literare.