Cultul Mortilor la Alte Popoare

INTRODUCERE

Problema mișcării ecumenice rămâne continuu pe planul întâi în preocupările teologilor și Bisericilor, care nădăjduiesc unirea tuturor creștinilor într-o mare familie creștină, din mijlocul căreia să fie îndepărtate pentru totdeauna certurile, intrigile, neînțelegerile și dorința de supremație și în care Duhul lui Hristos să se arate puternic prin fapte de dragoste și de adevărată într-ajutorare. Această unire este un deziderat în slujba căruia merită să se depună cele mai nobile strădanii, cu singura condiție ca să nu se sacrifice nimic din tezaurul autentic al învățăturii Mântuitorului Iisus Hristos și să nu se irosească nimic din puritatea lui, de către iconomii cărora li s-a încredințat dintru început.

Anul 1054 este un an de referință în ceea ce privește Biserica pentru că atunci are loc prima ruptură majoră din sânul Bisericii creștine. Totuși, încă de atunci cele două Biserici surori au încercat o apropiere și încearcă și astăzi. Apoi, de-a lungul timpului încep să apară o mulțime de culte creștine și dizidențe religioase, rupte mai ales din sânul Bisericii Romano-Catolice, ca mijloc de revoltă împotriva puterii pe care o avea papa în Occident.

Dialogul ecumenic dintre Biserici a apărut ca o condiție obligatorie pentru încercarea de unire, factor important pentru ca Biserica lui Hristos să poată sa-și îndeplinească vocația sa: îndrumarea credincioșilor în calea spre mântuire. Astăzi există în lume mai multe organizații ecumenice care încearcă să aduca cultele creștine la un dialog ce promovează înțelegere, apropiere și armonie între Biserici. Din această năzuință fermă se desprind două mobile: unul, de ordin misionar, pentru a putea lupta uniți împotriva păgânismului indigen,celălalt,de ordin național, pentru eliminarea ,misionarismului străin.

După ce mileniul al II-lea a fost unul al despărțirilor confesionale creștine la mijlocul sec.XX apare Ecumenismul ca încercare de refacere a unității creștine pierdute. Este cunoscut faptul că manifestări ecumenice au fost inițiate încă de la începutul rupturii dintre Biserici, dar ele au căpatat un caracter organizat în anul 1948 când, la Amsterdam, se organizează prima Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor (CEB). Poate cea mai importantă dintre organizațiile cu caracter ecumenic care își desfășoară activitatea astăzi este Consiliul Ecumenic (Mondial) al Bisericilor. De acest organism mondial vom încerca să ne ocupăm în lucrarea de față arătând pașii făcuți de el spre ecumenismul contemporan. Lucrarea promovată de , aceea de refacere a unității creștine, a împlinit de curând jumătate de veac iar progresul făcut este semnificativ, regretabil fiind poate faptul că trecerea în mileniul III nu a găsit Biserica lui Hristos într-o unitate reală și vizibilă.

Încercări de unire au fost multe în trecut: atât între cele două mari confesiuni ortodoxie și romano-catolicism, cât si între protestantism și ortodoxie, chiar de la ivirea protestantismului. Din secolul al XVII-lea și până în prezent aceste încercări au sporit mai ales în lumea protestanta care, ca să zicem așa, s-a făcut purtătoarea de drapel a dorinței de unire a Bisericilor.

De acum un veac până la New-Delhi s-a făcut un adevărat salt calitativ pe calea reunirii creștinătății. S-ar putea sistematiza datele istorice ale acestor pași gigantici spre realizarea unității creștine pornind de la regruparea ramurilor aparținând aceluiași cult, apoi a confesiunilor protestante, ale aceleiași regiuni, apoi a celor din aceleași țări, pentru ca apoi să se discute unirea pe continente, după ce s-au regrupat anumite părți ale lor: Africa de Sud, Africa Centrală, India de Sud etc.

Biserica Ortodoxă Română a fost și rămâne o promotoare a ecumenicității în general chiar înainte de apariția , contactele sale fiind cu Biserica romano-catolică, cu Bisericile Vechi Orientale, cu Biserica Vetero-catolică și cu Biserica Anglicană dar și cu unele culte mai noi. Un alt reper ce arată ecumenicitatea BOR este și organizarea la București a unei instituții laico-religioase, cu participarea slujitorilor cultelor creștine și necreștine în vederea împăcării și respectului reciproc care a luat ființă în ianuarie 1991, funcționând din 1993 sub egida UNESCO, instituție care se numește Centrul Internațional Ecumenic pentru Dialogul Spiritual.

CAP. I.

Acțiunile ecumenice premergătoare

Primele idei ecumenice s-au manifestat după Marea Schismă în diferitele încercări de unire care s-au făcut. Prima a fost la sinodul II de la Lyon, la 7 mai 1272, dar „dedesubtul acestei reconcilieri aparente îl constituiau mai mult motive de intrigă politică și de aceea totul s-a terminat în 1281, când Mihail a fost excomunicat de papă”, schisma menținându-se chiar dacă împăratul acceptase în prealabil mărturisirea de credință propusă de papa Clement al IV-lea, în 1267. Probabil că la baza încercării de unire a stat faptul că împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul venea după recucerirea Constantinopolului în 1261.

A doua încercare, mult mai bine pregătita, a fost aceea de la Sinodul din Ferrara-Florența (1438—1439), dar ale cărui hotărâri nu au fost aprobate de patriarhii răsăriteni și astfel, Apusul și Răsăritul au continuat să rămână în starea de despărțire în care se găseau de aproape cinci secole.

Răsăritul cade sub turci dar, Biserica creștină, cu toata vitregia vremurilor, își păstrează tradiția. Apusul s-a bucurat de condiții mult mai favorabile. Biserica apuseană, mai înainte de Reformă, este socotită de mulți ca unitară. Numai că „cei ce vorbesc de unitatea creștinismului apusean înainte de Reformă, uită uneori că prețul acestei unități silite l-a constituit o mișcare uriașă de despărțire de Biserica recunoscută. Vor trebui încă multe cercetări până să se scrie întreaga istorie a ereziilor din Apus”

La începutul sec. XVI-lea, unitatea era mai mult un mit decât o realitate. Marea Reformă a împărțit creștinismul în trei grupe. După aceasta, trezirea sentimentului național a rupt în bucăți fabrica medievală a Europei. Cu căderea Constantinopolului sub turci conducerea bisericească a trecut din lumea greacă în lumea slavonă. În 1589 Moscova a reușit să obțină recunoașterea ca patriarhat independent și astfel, Moscova a devenit a treia Romă.

Conciliul de la Ferrara-Florența, convenție care se face la presiunea împăratului bizantin Ioan Paleologul nu are o urmare reală chiar dacă atunci sunt semnalate mai multe uniri: cu grecii, cu armenii, cu iacobiții, cu maroniții și cu caldeenii.

În 1902, patriarhul ecumenic loachim al IlI-lea, printr-o enciclica sinodală, cerea părerea Bisericilor Ortodoxe asupra unirii cu cele două mari confesiuni creștine, romano-catolicismului și protestantismul; răspunsul a fost călduros în favoarea încercărilor în această direcție. Patriarhul și-a precizat apoi poziția în fața celorlalte Biserici surori, arătând necesitatea păstrării ceea ce ne aparține nouă și ce aparține altora.

„…să ne rugăm pentru unirea tuturor fără să ne descurajăm de greutățile pe care le întâmpinăm. Să facem tot ce e cu putință pentru a deschide calea spre unirea cea bineplăcută lui Dumnezeu, purtându-ne cu înțelepciune și bunătate față de creștinii din alte confesiuni.”

Inițiativa locțiitorului patriarhului ecumenic, mitropolitul Dorotei al Brusei, cuprinde esențialul programului care va fi urmărit de Mișcarea Ecumenică contemporană nouă. În ședința din 10 ianuarie 1919 – dată memorabilă în istoria Mișcării Ecumenice – el face Sinodului patriarhal propunerea de a se cerceta cu luare aminte solicitarea de unire, îndeosebi cu Bisericile Anglicană, Vechi-catolică și Armeano-Gregoriană. Ierarhul accentua că se cuvine ca apelul pentru o apropiere și unire a Bisericilor să pornească de la marea Biserică a Constantinopolului.

În ianuarie 1920, același locțiitor al patriarhului ecumenic al Constantinopolului trimitea tuturor Bisericilor creștine o enciclică pentru pregătirea unirii pe teren practic și moral referindu-se, în acest scop, la „…unificarea calendarului, la schimb de scrisori irenice cu prilejul sărbătorilor și a altor evenimente, la stabilirea unor anumite raporturi

canonice între reprezentanții Bisericilor, la legături între anumite școlile teologice, schimb de studenți, de cărți și reviste, la convocarea unor congrese creștine mondiale pentru probleme teologice, la deosebirile interconfesionale, la înmormântarea creștinilor de alt rit, la problema căsătoriilor mixte, la susținere reciprocă și la încetarea prozelitismului”

În acest timp reformatorii au căutat reînnoirea Biserici și au sperat în reunirea ei, atunci când au adoptat simboalele de credință ecumenice: crezul apostolic, niceean și atanasian. Catehismul lui Luther vorbește de Biserica una, sfântă. Toți conducătorii reformați accentuează doctrina despre Biserica adevărată, pe care fiecare crede că o reprezintă. Pe baza acestor simboale de credință reformatorii au schițat doctrina Bisericii ecumenice. Însă, dându-și seama că schisma dintre ei servește reacțiunea papală, așa cum era numită în epocă,s-au gândit la o unire a lor, unire care a fost propusă pentru prima dată de David Pareus, la Heidelberg, în 1614. Încercările lui Pareus n-au izbutit însă, iar în 1618 a început războiul de 30 de ani. Timp de 100 de ani, de la tezele lui Luther și până la războiul de 30 de ani, dorința pentru unitatea creștină și-a găsit expresia în Concordatul de la Wittenberg, în Consensus de la Zurich, în Confesiunea bonemiană și în Consensus Sendomir. Aceste acorduri naționale au fost, cu toate, operele teologilor care erau în același timp și conducători bisericești. Dar, „asemenea uniri limitate nu au putut rezolva problema dezbinării și nici nu au putut stăvili permanentul curent de sciziune în protestantism”.

Secolul al XVII-lea a fost dominat de Contra-Reformă dirijată în chip special de iezuiți. Față de această amenințare pentru protestantism, a luat ființă, frontul comun protestant de discuții teologice și apărare. Începutul s-a făcut în Franța, iar mai târziu acest front s-a extins și în Anglia, Țările de Jos, Germania și Elveția.

În Europa, secolelor XVII-lea și XVIIII, Mișcarea Ecumenică a intrat într-o nouă fază, manifestându-se în două forme distincte: întâi, într-o pregătire lăuntrică sau intelectuală și după aceea, în încercări de realizări practice sau, cu alte cuvinte într-o cugetare ecumenică și într-o activitate ecumenică.

În sec. al XVII-lea ecumenismul este, aproape exclusiv, o chestiune de unitate în doctrină și de aceea chestiunile de confesiune și dogmă se găsesc pe primul plan. În sec. al XVIII-lea preocuparea predominantă este „unitatea în viață, în pietate, în trăirea morală creștină, în organizarea vieții creștine în comunități”.

Foarte interesante sunt încercările de unire pe baza umanismului creștin, începute de Hugo Grotius (1645). Ele au fost continuate de John Dury (1680), care mai pe urmă s-a dat de partea lui Cronwell, cel care dorea să unească lumea protestantă sub conducerea Angliei. Dury a ajuns la formula armonia confesiunilor. El a mers însă mult mai departe în direcția spiritualismului și a pietismului. În 1708 s-au întrunit la Geneva J. A. Turrenttini, profesor de Istoria Bisericii, Samuel Serenfels, profesor de teologie în Basel și J. F. Osterwald, profesor la Neuchatel, cunoscuți sub numele de Triumviratul elvețian.

Acești trei bărbați au formulat o ortodoxie rezonabilă, ceva cu totul nou în teologia elvețiană. Scopul strădaniilor lor era debarasarea de concepția mărginită ortodoxă, așa cum o considerau ei și venirea în contact cu mișcările intelectuale generale ale timpului. In felul acesta campionii ortodoxiei rezonabile – izbutiseră să se constituie într-o republică a științei inter-confesionale și extra-confesionale, care cuprindea bărbați ca: Bayle, Descartes, Leibniz, Locke. etc. Dintre aceștia, Leibniz spera ca Petru cel mare să facă pași decisivi în favoarea unirii.

Ultima expresie a activității ecumenice activității ecumenice în sec. XVIII-lea a fost Frățietatea creștină germană, un fruct al ideii despre societatea spirituală.

„Istoria mișcării ecumenice din aceste două secole prezintă mari exemple de cugetare conștientă ecumenică și de activitate ecumenică, de înțelegere și de simpatie mutuală”.

În sec.XVII și XVIII în Anglia s-a pus problema unirii creștinilor pe baza articolelor esențiale de credință și astfel s-au născut discuții pentru a se stabili ce este esențial sau fundamental în credință, precum și asupra rolului factorilor politici în certurile ecleziastice. În ciuda războaielor religioase și a conflictelor politice, aceste două secole au fost bogate în discuții și în proiecte de unire bisericească, iar principiul sesizării esențialului în credință a fost adoptat atât în Anglia, cât și pe continentul Europei. Cu toate acestea nu s-a ajuns la nici un rezultat concret.

În Scoția au continuat certurile și dezbinarea între Biserica episcopală și cea presbiteriană. Cauzele indiferentismului și ale neizbânzii au provenit, pe de o parte, „datorită neînțelegerii unor miniștri de stat, iar pe de altă parte, din opoziția unor teologi rigizi.” Controversele teologice din Elveția care, continuau cu tot Consensus Helveticus care unea pe cei de acolo, erau deasemenea dovezi că teologii de aici erau puțin dispuși la un compromis chiar și în chestiunile neesențiale, în timp ce în cuprinsul imperiului britanic aceleași deosebiri despărțeau pe luterani și reformați.

“Aceeași problemă, dăinuiește încă și astăzi. Acordul asupra dogmelor fundamentale nu este încă realizat și nu este deloc acceptat peste tot ca suficient pentru o unire iar, chestiunea episcopatului rămâne încă piatra de poticnire a unirii”.

În această perioadă au existat continuu negocieri între Apus și Răsărit, în ceea ce privește unirea, dar aproape întotdeauna asupra acestor negocieri s-a întins umbra oportunismului politic.

Completa eșuare a unirii, cârpite la Florența în 1439, a arătat că pe calea aceasta nu se putea ajunge la lichidarea separării, că adevăratele soluții trebuiau căutate numai pe calea înțelegerilor teologice și că la acestea nu se poate ajunge decât numprintr-un sinod general al Bisericii.

Reforma a pătruns și în țările cu populație ortodoxă, iar ortodocșii erau interesați în schimbările politice din Apus, sperând la un ajutor de la puterile apusene, dar aceste speranțe nu au fost spulberate de izbucnirea războiului de 30 de ani.

Trimiterea Confesiunii de Augsburg patriarhului de la Constantinopol, a prilejuit un răspuns din partea patriarhului, acesta fiind, totodată, o expunere a doctrinei ortodoxe în paralelă cu Confesiunea de Augsburg. Dar prin publicarea corespondenței dintre teologii din Tubingen și cei răsăriteni s-a dat semnalul unor lupte teologice care nu au dus la nimic concret. Din toate acestea, ca și din discuțiile dintre teologii ruși și luterani din Moscova, de la începutul sec. XVII-lea, cu ocazia planului de căsătorie a fiicei țarului cu un prinț danez, și din încercările lui Petru cel Mare, se trage concluzia că deosebirile dintre ortodocși și protestanți sunt prea mari pentru a se putea spera la o unire.

„Problema unirii se poate pune numai pe baza ideii de Biserică, succesiune apostolică, Tradiție și Taine. Pe această bază poate fi făcută o unire între ortodocși și romano-catolici, dar în nici un caz între ortodocși și protestanți, atâta vreme cât aceștia nu-și vor reconsidera doctrina. Cu toate acestea și cu protestanții se poate ajunge la o coexistență pașnică și la o cooperare”12

S-a încercat o unire între ortodocși, vechi-catolici și anglicani. În acest scop, sinodul Bisericii ruse din 20 sept. 1918 a numit o omisie ca să cerceteze posibilitatea unei uniri cu vechii catolici și cu anglicanii.

12 Diac. Prof. Vintilă Popescu, op. cit. , pg.479

Discuțiile care au avut loc au arătat marea deosebire de păreri dintre teologi.

Mitropolitul Moscovei, Filaret, a fost poate cel mai mare teolog rus din sec. XlX-lea, dar el nu a atins decât un singur aspect al unirii și anume unirea în doctrină. În a doua jumătate a sec. XlX-lea s-a produs mișcarea de la Oxford și anglicanii au căutat o apropiere de ortodocși. Prin cumpărarea Alaskăi de către americani Biserica ortodoxă rusa a venit în contact cu acest continent nou.12

Multe dintre evenimentele și tendințele sec. XlX-lea converg către Conferința Misionară din Edinburg, din 1910, dată de la care începe Mișcarea Ecumenică mai organizată din ultima vreme. „Dar mișcările ecumenice nu pot fi înțelese în afara evenimentelor sociale, economice și intelectuale ale timpului lor. Schimbările din aceste domenii explică, cel puțin în parte, deosebirile în posibilitățile ecumenice și în realizările ecumenice”.13

Ideea de colaborare și unire se întărea pe zi ce trecea încă din veacul al XlX-lea. Alianța Evanghelică ieșită din trezirea conștiinței protestante, în 1846, era urmată de Unirea creștină a lui VIadimir Guette, din 1859, apoi de Asociația Bisericilor Anglicană și Răsăritene, din 1864, de Conferința Continentală a Misiunilor din 1868, de Alianța Bisericilor Reformate, după sistemul presbiterian și de Uniunea de la Utrecht a grupărilor vechilor catolici,din 1889. În 1893 se adună, la Chicago, faimosul Parlament al Religiilor, care a fost impresionant, dar fără urmări.

12Americanii au vizitat Petersburgul și Moscova și cu această ocazie s-au discutat și problemele unirii cf. Diac. Prof. Vintilă Popescu op. cit. pg. 479.

13 . Diac. Prof. Vintilă Popescu op. cit. pg. 479

Amintim apoi Uniunile creștine ale tinerilor, întemeiate la Paris, în 1844, Federația universală a Asociațiilor creștine a studenților din Vadstena (Suedia, 1895), Consiliul Federal al Bisericilor lui Hristos în America, din 1908.

Anul 1910 a fost anul crucial pentru apuseni, prin Apelul lansat de Conferința Misionară Mondială din Edimburg, la care un delegat al Bisericii Tinere din Extremul Orient, a spus că împărțirea creștinilor ruinează creditul Evangheliei în țara lui.

„…adevăratul profet al umanismului este Nathan Soderbloom, vicecancelarul Academiei și arhiepiscopul Suediei, format din punct de vedere teologic în Rusia, Germania, Statele Unite, Anglia și Paris, laureat al Premiului Nobel pentru pace; în 1917 prezidase Conferința neutră pentru pace (a țărilor nordice, Elveției și Olandei). upă ce lansase ideea unui Consiliu al Bisericilor pentru pace, în 1918, pregătise terenul în mai multe țări și în sfârșit convocase Conferința la Stockholm.”14

Ca date principale pe calea ecumenismului putem reține următorii ani:

-1910 15 când are loc Conferința mondială a misiunilor din Edinburg, ce are ca deviză Evanghelizarea lumii în această generație(John R.Mott) ;

-1920 când Patriarhia Ecumenică de Constantinopol printr-o enciclică propune înființarea unei federații care să faciliteze reunirea Bisericilor separate , prin dialog teologic , misiune comună , asistență reciprocă , după modelul Ligii națiunilor ;

-1925 când are loc la Stockholm Conferința mișcării Creștinismul practic (Life and Work) , sub deviza Dotrina desparte , dar slujirea – diaconia unește

14 Nicolae Chițescu, op. cit. pg. 7.

15 Enumerarea a fost făcută după Prof. Ion Bria, op. cit. pg.245

-1927Coferința de la Lausanne a mișcării Credință și Constituție (Faith and Order); și

-1948 înființarea prin fuzionarea celor două mișcări mai sus menționate

B. Date generale despre

Își are sediul la Geneva și este organizat ca o ”Asociație frățească de Biserici care-L acceptă pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor“, după cum a fost denumit de către primul secretar general al consiliului, Wiliam Visser’t Hooft (1948-1966).16

Baza acestei Asociații cu care bisericile membre au fost de acord este descrisă ca fiind o „frăție de Biserici care-L mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu și Salvator conform Scripturilor și de aceea caută să împlinească împreună chemarea comună pentru slava unuia Dumnezeu , Tatăl , Fiul și Sfântul Duh “17.

Din punct de vedere constituțional, scopul primar al este chemarea comună către unitatea vizibilă într-o comuniune euharistică și de credință.

„De asemenea, se arată în aceeași prezentare, Bisericile membre vor promova rugăciunile lor pentru iertare și împăcare în spiritul înțelegerii mutuale, ușurarea muncii de misiune și evanghelizare prin mărturia comună, să-și exprime cu responsabilitate dăruirea către serviciul creștin ajutând nevoilor oamenilor, distrugând barierele dintre popoare, promovând familia umană în adevăr și în pace și păstrând integritatea creației, reînnoirea și creșterea în unitate, adorare, misiune și cult”18.

nu este o supra-Biserică, dar nici un simplu forum ale unor dezbateri teologice ori o organizație de asistență între Biserici. Consiliul lucrează pentru refacerea unității văzute a creștinilor pe mai multe planuri.

1. Pe plan doctrinal , confesional pentru că bisericile au moștenit o situație de separare și de diviziune în materie de formulare și de interpretare a tradiției apostolice. Din cauza acestor diferențe Bisericile nu sunt încă în măsură să practice comuniunea euharistică reciprocă , totuși făcându-se pași importanți în această direcție prin aprobarea unor documente comune.

2. Pe planul misionar , diaconal , social , anume acela prin care Bisericile înțeleg să transmită împreună Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos și la modul în care ele asistă și slujesc națiunile și popoarele, lumea în general, în efortul lor de a transforma societatea din punct de vedere economic și politic, remarcăm programele speciale prin care sprijină Bisericile membre în rezolvarea mai multor probleme critice naționale și internaționale, precum: rasismul violarea drepturilor omului, violența, refugiații, minoritățile, victimile nedreptății economice și ecologice, sinistrații etc.

Astfel, Consiliul se manifestă clar pentru rezolvarea pașnică a conflictelor, pentru demilitarizare, pentru pace și progres.

18 Ibidem, loc, cit.

. are convingerea că solidaritatea în toate aceste probleme umanitare nu este altceva decât exemplul viu al unității văzute.

El a fost deseori criticat pentru faptul că pune accent exclusiv pe dimensiunea orizontală a unității. În problemele politice controversate, Consiliul are o atitudine pastorală care ține seama atât de interesele Bisericilor membre, respectiv de protejarea vieții și misiunii creștinilor ce se află într-o situație dificilă, cât și de exigențele dreptății și drepturilor omului, ca și de limitele impuse de statutul său internațional.

a fost definit și ca o „călătorie comună spirituală spre unitatea văzută în același timp el încurajând Bisericile să practice, în fiecare loc și în toate locurile , unitatea deja existentă între creștini , prin rugăciuni comune, manifestări cultice, reuniuni cu caracter spiritual, pelerinaje.

Astfel iese în evidență cât de apropiați și de uniți sunt creștinii prin puterea Duhului Sfânt chiar fără ca ei să-și dea seama de acest lucru. De asemenea se evidențiază faptul că încurajează astfel Bisericile să practice acest ecumenism integral și coerent”.19

În cartierul general de la Geneva lucrează aproximativ două sute de persoane. este alcătuit dintr-un Secretariat General și este împărțit în patru sesiuni. Deține o colecție de 100.000 de volume ce se găsesc înCentrul ecumenic din Geneva iar la Bossey (lângă Geneva) se aflăInstitutul Ecumenic20

CAPITOLUL II :

A. Înființarea Consiliului Ecumenic al Bisericilor

Mișcarea ecumenică își are originea în Conferința mondială a misiunilor (Edinburg – 1910), ce fusese precedată de crearea unor organisme cu caracter interconfesional. În primele decenii ale secolului nostru se pot distinge trei mari mișcări cu caracter ecumenic:

1.Viața și acțiune sau creștinismul practic ce urmărește cooperarea dintre Biserici în vederea promovării păcii și slujirii umanității, organizatorul ei fiind Nathan Söderblom;

2. Credință și Organizare sau creștinismul teologic care urmărește găsirea unei baze teologice comune, iar organizatorul ei a fost episcopul anglican american Charles Henry Brent;

3. Consiliul internațional al misiunilo creat în 1921 ce are în vedere coordonarea societăților misionare și unitatea mărturiei creștine în societate. Astfel, „ apare prin unirea acestor mișcări cu caracter ecumenic”.

Constituirea definitivă a Consiliului Mondia1 al Bisericilor s-a făcut într-o primă ședință a sa la Amsterdam, la 22 august 1948, la care au luat parte reprezentanții a 147 Biserici din 44 țări. Biserica Ortodoxă și cea Romano-Catolică nu au fost reprezentate prin nici un delegat oficial. Conferința de la Oxford concomitent cu o altă Conferință de la Edinburg, ținută tot în 1937, au numit fiecare câte 7 membri într-un comitet, numit Comitetul celor 14, care să aducă la îndeplinire planul cu privire la înființarea Consiliului Mondial al Bisericilor. Acesta s-a întrunit la Utrectht în 1938 și a elaborat «Constituția» Consiliului Mondial al Bisericilor. Cea mai dezbătută problemă a fost aceea a autorității și bazei Consiliului și s-a decis că Consiliul Mondial al Bisericilor este „Koinonia Bisericilor care accepta pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor. S-a constituit apoi un comitet provizoriu al acestui Consiliu Mondial al Bisericilor”.

se formează în 1937 prin unirea celor două curente : Creștinismul practic și Credință și Organizare. Un comitet provizoriu reunit la Utrecht în 1938 inițiază începutul Consiliului Ecumenic ce durează, din cauza războiului, aproape 10 ani.

1. Creștinismul practic a început cu marea conferință interconfesională de La Stockholm, ținută între 19 și 30 august. La ea au participat 680 delegați din 37 de țări și reprezentînd 31 confesiuni și anume: Bisericile Ortodoxe din Constantinopol, Alexandria, Ierusalim, Cipru, Grecia, Iugoslavia, Bulgaria, România, cu patriarhul Fotie al Alexandriei în frunte, apoi Biserica Anglicană și toate nuanțele cultelor protestante. Puține conferințe internaționale au provocat un entuziasm asemănător și discuții mai aprinse ca această conferință. Pregătită meticulos de comitete în frunte cu calvinistul american Mc. Farland și de Nathan Soderblonm, conferința de la Stockholm își propunea pe plan interconfesional și mondial rezolvarea problemelor de creștinism practic (paralel cu Alianța Universală…), în cadrul unui program de viață și acțiune, numit Programatism fără grija greutăților dogmatice.

Creștinismul practic iși are originea apropiată în Alianța Mondială pentru promovarea prieteniei internaționale prin Biserici, la inițiativa arhiepiscopului N. Soderblom. Această mișcare are ca scop colaborarea tuturor Bisericilor creștine în probleme religioase, morale, sociale și internaționale cu evitarea problemelor de natură dogmatică. La acțiunile acestei mișcări au participat de la începuturile ei Bisericile protestante, anglicane, ortodoxe, vechi orientale și vechi catolice. Biserica romano-catolică deși invitată nu a participat.

Despre participarea ortodoxă la mișcarea pentru creștinismul practic putem spune că a fost deplină, chiar supunând mișcării referatele lor luând parte la discuții și ducând la îndeplinire, în limita posibilităților hotărârile luate.

La prima conferința mondială din 1925 de la Stockholm au participat pentru prima dată delegați oficiali, trecându-se astfel la responsabilități în numele Bisericilor. La cea de-a doua conferință de la Oxford din 1937 se acceptă propunerea „unirii cu mișcarea pentru credință și constituție”.

La aceste conferințe se temperează excesele sociologice prin intuiții doctrinare în care eshatologia are locul preponderent, iar ideea de Biserică, locul central.

Intre timp norii grei anunțau o nouă catastrofă a omenirii: al doilea război mondial. Bisericile simțeau nevoia de a strânge rândurile. S-a hotărât înființarea Consiliului ecumenic al Bisericilor și, ca urmare, în 1938, Consiliul universal creștin pentru viață și acțiune, care funcționase până atunci, a predat răspunderile și funcțiunile sale noului Comitet provizoriu al Consiliului ecumenic al Bisericilor

2. Al doilea curent al Mișcării Ecumenice se numește Credință și Constituție (Faith and order) ; el nu urmărește numai colaborarea Bisericilor pe teren practic, ca Life and Work, ci apropierea și unirea, până întru sfârșit, pe teren dogmatic.

Prima Conferință a acestui curent s-a adunat la Lausanne (între 3 și 21 august 1927). Au participat 400 de delegați, reprezentând 100 de Biserici, culte și comunități creștine: anglicane, vechi-catolice, protestante și ortodoxe (Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Alexandriei, a Ierusalimului; Bisericile: Greacă, a Ciprului, a Iugoslaviei, a României, Bulgariei, Poloniei și Georgiei); s-a resimțit lipsa celei pravoslavnice-ruse. A fost Conferința punctelor fundamentale având în centru problemele: Bisericii, Mărturisirilor de credință, Tainelor și ierarhiei, asupra cărora delegațiile au expus punctele de vedere ale Bisericii proprii.

Următoarea Conferință pentru Credință și Constituție s-a întrunit la Edinburg, între 3 și 18 august 1937, sub președinția Arhiepiscopului William Temple (de York și apoi de Canterbury), numit de Marc Boegner (mare predicator, președintele de atunci al Federației protestante din Franța), «neîntrecutul președinte». Peste 400 de reprezentanți ai Bisericilor amintite au discutat din punctul lor de vedere următoarele teme:

1. Despre Har;

2. Despre Biserică și Cuvântul lui Dumnezeu;

3. Despre Taine și Preoție, și

4. Despre unitatea Bisericii în viață și cult.

Arhiepiscopul Ghermanos a citit o declarație în numele Bisericilor Ortodoxe, precizând atitudinea lor asupra acestor teme. Mesajul conferinței mărturisește o ”unitate a inimilor și a duhului și exprimă nădejdea că o înțelegere mai adâncă ne va conduce către o înțelegere comună a adevărului, așa cum: este el în Iisus Hristos” .

Despre mișcarea pentru credință și constiție, putem spune că este cea care a ajuns la convingerea că pentru refacerea Bisericii creștine nu este de ajuns numai activitatea comună a creștinilor în domeniul misiunii ci trebuie aflate cauzele care au dus la despărțirea Bisericilor, trebuie cercetate științific problemele dogmatcice pentru a descoperii ceea ce unește și ceea ce desparte pe creștini și pe temeiul acestei cunoașteri să se pornească pe drumul ce duce la unitatea Bisericii.

În anul 1910 se acceptă următoarea propunere: „să se numească o comisie mixtă pentru convocarea unei adunări care să studieze problemele ce privesc credința și constituția; la această adunare să fie chemate toate confesiunile creștine din întreaga lume care mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor”.

Evenimentele internaționale precipitându-se, între timp, conducătorii Bisericilor au hotărât să se împlinească un deziderat mai vechi, formulat în 1919 de Nathan Soderbloom și reluat de el și de alții între timp. Comitetul de continuare a Conferinței de la Stockholm s-a transformat în 1930 în Consiliul mondial pentru creștinismul practic (Viață și acțiune). Acesta trebuia să se extindă asupra celorlalte Mișcări. Arhiepiscopul Temple a pregătit terenul, iar Dr. J. H. Oidham a trecut la acțiune: Conferințele de la Oxford și Edimburg din 1937 au format Comitetul celor 14, care s-a întrunit la Utrecht în 1938, și a elaborat «Constituția Consiliului ecumenic al Bisericilor», stabilind baza acestuia. Apoi s-a constituit un comitet provizoriu al Consiliului Ecumenic al Bisericilor; s-a stabilit ca organizația «Credință și Constituție» să-și păstreze oarecare autonomie, cu un comitet propriu de continuare.

În timpul războiului și după război, Consiliul mondial, care funcționa formal din 1944, a lucrat în problemele grele ale ajutorării prizonierilor, refugiaților, reconstrucției etc…

În 1946 la Adunarea de la Geneva, s-a format Consiliul ecumenic, cu 5 președinți și Dr.W. Visser't Hooft, secretar general.

Constituirea definitivă a Consiliului ecumenic al Bisericilor s-a făcut între reprezentanții a 147 de Biserici și comunități din 44 de țări. Între timp unirea confesiunilor, cultelor și comunităților protestante se continua într-un ritm din ce în ce mai viu iar, „legăturile dintre Biserici, ca aceea dintre Biserica Anglicană și cea Ortodoxă, fiind din ce în ce mai strânse.”

După cele văzute până acum putem considera că acest Consiliu Ecumenic Bisericesc s-a format la Amsterdam în anul 1948 odată cu organizarea primei Adunări generale. Totuși putem reține ca date importante 1937 când se decide ca cele două curente “Creștinismul practic” și “Credință și organizare” să se unească în acest scop întocmindu-se chiar o comitet provizoriu pentru a iniția procesul de formare al Consiliului.Unirea este realizată de abia în anul 1948 dar acest lucru s-a datorat numai izbucnirii celui de-al II-lea război mondial lucru de care vom vorbi în continuare.

Contextul istoric al formării

Formarea nu poate fi înțeleasă în afara contextului istoric. La formarea acestuia poate că un rol destul de important l-a avut și desfășurarea celor două războaie mondiale chiar dacă cel de-al doilea a întârziat de fapt și de drept nașterea cu adevărat a chiar dacă acesta a funcționat în acea perioadă.

Astfel putem spune că în momentul formării contextul politic poate fi caracterizat ca unul critic anul 1948 fiind apropiat de terminarea celui de-al doilea război mondial iar lumea în momentul respectiv se divizase în blocuri economice și militare lucru ce a adâncit diviziunile istorice existente , de care în mare parte erau vinovate și Bisericile. „Astfel, se impunea ca într-o lume divizată măcar Biserica să fie cea care să arate o unire.”

Mișcările ecumenice nu pot fi înțelese în afara evenimentelor sociale, economice și intelectuale ale timpului lor. Schimbările din aceste domenii explică, cel puțin în parte, deosebirile în posibilitățile ecumenice și în realizările ecumenice.

” Numai prin încercarea de a înțelege aceste lucruri ne putem face o idee generală despre C.E.B. și putem ajunge să înțeleg puterea dar și limitele sale”.

Dacă ar fi să caracterizăm secolul XIX putem spune că a fost o epocă de expansiune politică apuseană. Națiunile Europei și Americii își întindeau rapid influența lor în Africa, în Asia și în alte părți ale lumii, iar cu această întindere imperialistă se lărgea și câmpul activității bisericești. Toate problemele unității creștine erau puse pe o nouă gamă, iar soluțiile se căutau pe terenuri neexploatate până acum.

De asemenea o epocă de acțiune și reacțiune internațională. Aceasta a fost provocată mai ales de punerea în acțiune a mijloacelor de comunicație îmbunătățite — vaporul, calea ferată, telegraful — care au înlesnit o mult mai rapidă schimbare de experiență religioasă și contacte de inspirație. Este epoca conferințelor religioase naționale și internaționale care, începând din mijlocul sec. XlX-lea, au devenit o caracteristică a vieții religioase creștine și cel mai puternic mijloc al manifestării ecumenicității. O epocă a asociațiilor*.

Dar mișcările asociațiilor religioase din sec. XVIIl-lea nu fost mici în comparație cu cele ale sec. XlX-lea, când cea mai mare parte a activității Bisericilor și-a găsit expresia în societățile organizate cu cele mai diferite scopuri religioase,morale și filantropice. O epocă de emigrație și imigrație cu vaste mișcări de populație. Aceste schimbări de populație au dus cu ele și tradițiile și problemele lor religioase și bisericești și le-au transplantat într-o nouă țară și într-un nou mediu. Fiecare diaspora, mică sau mare, a tins, pe deoparte, să creeze probleme ecumenice iar, pe de alta, să fie un mijloc de promovare a ideii ecumenice.

Deasemeni, o epocă și a ridicării industriei. Acest fenomen a fost urmat la oarecare distanță, de trezirea conștiinței sociale în toate Bisericile, exprimată în Apus prin enciclicele papale, Mișcarea social — creștină din Anglia și Evanghelia socială din America. Și, cu toate că istoria națiunilor statelor și Bisericilor a continuat să urmeze căi diferite și să-și aibă particularitățile locale, totuși, „acești factori amintiți au constituit factori internaționali si au contribuit la pregătirea căii către o creștere continuă a atitudinii ecumenice”.

În timpul războiului și după război, Consiliul mondial, care funcționează formal din 1944, a lucrat în problemele grele ale ajutorării prizonierilor, refugiaților, reconstrucției.

De altfel, este clar faptul că acest Consiliu trebuia să se înființeze în anul 1938 când ia naștere acel comitet provizoriu dar numai datorită războiului el se înființează în anul 1948.

CAPITOLUL III :

A. Adunările generale ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor.

● Întâia Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor creștine de la Amsterdam (august-septembrie 1948) și-a propus ca temă centrală „Dezordinea omului și proiectul lui Dumnezeu”.

Despre prima Adunare Generală a CEB trebuie spus că ea coincide și cu afirmarea consiliului pe plan mondial , prima Adunare Generală figurând și ca dată de formare a acestuia. La ea au participat 351 de delegați din 147 de Biserici care au încercat în febra primei adunări să pună bazele CEB. Astfel în ziua de luni, 23 august 1948 ei au aprobat în unanimitate o rezoluție conform căreia “să fie declarată și ca urmare să se constate formarea Consiliului Mondial al Bisericilor” .

Tema centrală a fost studiată de patru secții:

1. Biserica ecumenică și planul lui Dumnezeu;

2. Planul lui Dumnezeu și mărturia Bisericii;

3. Biserica și societatea,

4. Biserica și situația internațională.

Eclesiologia rămâne si la această conferință problema de căpetenie, privită sub două aspecte principale: instituțional sau duhovnicesc*. Problemele sociale și internaționale au fost cercetate ori prin prisma pragmatismului, care situează împărăția lui Dumnezeu aici pe pământ, ori prin prisma eshatalogismului pesimist asupra realizărilor pământești. Comisia pentru Afacerile internaționale a condamnat cu hotărâre războiul. „Participarea ortodoxă a fost mai slabă, această lipsă se va resimți din ce în ce mai viu , până ce un grup de Biserici Ortodoxie, în frunte cu cea rusă, va reveni în sânul Mișcării Ecumenice la Adunarea de la New-Delhi”.

Trebuie menționat faptul că la Amsterdam din cele 146 de Biserici participante patru au fost ortodoxe și anume: Patriarhia de Constantinopol, Biserica Ciprului, Biserica Greciei și Episcopia Misionară Ortodoxă Română din America care au adoptat și Baza cu un caracter pronunțat Hristologic. Astfel se realiza la Amsterdam proiectul marilor pioneri ai mișcării ecumenice: John R. Mott (1865-1955), Joseph H. Oldham (1874-1969), William Temple (1881-1944), Karl Barth, George Bell, pastorul olandez Willem Adolf Visser’t Hooft, care de altfel este ales și primul secretar general al Consiliului.

Definiția Bazei doctrinare puse la această Adunare: Consiliul Ecumenic al Bisericilor este o asociație frățească a Bisericilor , care acceptă pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor, poate fi interpretată ca o formulă ambiguă dar, este totuși un pas spre conturarea ecumenismului contemporan. Este de menționat faptul că această formulă s-a modificat foarte puțin de-a lungul timpului.

După această primă Adunare reacțiile nu au întârziat să apară iar în urma comentariilor făcute de ortodocși. Pe baza hotărârilor de la Moscova, unii teologi protestanți încep să cedeze și chiar să afirme că fară Ortodoxie, mișcarea ecumenică n-are nici sens, nici obiect, nici trăinicie. Pus în fața unei asemenea situații Patriarhul ecumenic Atenagora dă o Enciclică la 31 ianuarie 1952 prin care îndeamnă Bisericile ortodoxe să participe cu prudență la lucrările Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Ținându-se cont că acea Enciclică a fost pe plan local teologii români s-au abținut de a face orice comentariu acționând, așa cum au făcut mereu, cu « frică de Dumnezeu cu credință și cu dragoste iar astfel roadele nu au întârziat niciodată să apară. »

De amintit, ca fiind foarte importantă, este și conferința de la Lund (15—28 august 1952), ce a avut un caracter dogmatic, operând integrarea organizației Credință și Constituție în Mișcarea Ecumenică cu unele transformări, însă păstrând o oarecare autonomie, cu această ocazie s-a fixat și statutul de funcționare. Aceasta a prelucrat un însemnat program eclesiologic axat pe trei teme: Biserică, cult și intercomuniune. Se repun, astfel, temeliile eshatologiei în hristologie și se aprofundează celelalte două teme. Se îndrumă dialogul ecumenic nu pe calea netezirii greutăților, adică a unirii, prin ignorarea lor, ci pe calea aprofundării specificului fiecărei doctrine. Mitropolitul Athenagoras al Tiatirelor a citit în numele patriarhului ecumenic o declarație privitoare la procedura de urmat de delegația constantinopolitană. O. Tomkins și prof. Hromadka au analizat factorii sociali și culturali, care țin Bisericile despărțite. Bisericile zise tinere au blamat starea de diviziune a Bisericilor. S-a mers, însă, pe o cale mai reală, privitor la ceea ce desparte Bisericile din punct de vedere dogmatic și cultic.

● A doua Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor are ca loc de desfășurare Evanston între 15-31 august 1954, în America de Nord. Au fost prezenți 502 delegați, reprezentând 132 Biserici afiliate din 42 de țări, iar în total 1298 de asistenți din 179 Biserici și 54 de țări. Adunarea a luat în discuție referatele celor șase secțiuni de studii asupra a șase teme auxiliare, pregătite în conferințe speciale anterioare și grupate în jurul temei principale Hristos nădejdea lumii. Această temă a fost studiată și discutată de o comisie specială, care și-a început lucrul din 1950. În ședințele Adunării de la Evanston, s-au manifestat unele deosebiri de păreri și au fost discuții uneori aprinse. După încheierea lucrărilor, Consiliul Mondial al Bisericilor a trimis Bisericilor un mesaj, precum și unele referate și rezoluții ale Adunării, dorind să aibă părerea lor asupra acestora și să le intereseze astfel, cel puțin indirect, la acțiunea Mișcării ecumenice.

De remarcat este faptul că Biserica Ortodoxă Rusă a comunicat Președintelui Consiliului Ecumenic al Bisericilor, episcopul luteran Otto Dibelius și secretarului general W. A. Wisser't Hooft, ca răspuns la scrisoarea cu care ei i-au trimis mesajul Adunării de la Evanston, opinia sa asupra problemei celei mai importante a lucrărilor Adunării, problema păcii. Această opinie, întocmită de Mitropolitul Nicolae Krutițki, din însărcinarea I. P. S. Patriarh Alexei și a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, privește problema păcii în lumina principiilor creștine, singurele valabile pentru Biserica Ortodoxă, și o pune pe terenul realităților actuale, fără a căror luare în considerare nu se poate rezolva practic nimic. Opinia are logica, claritatea și caracterul pozitiv obișnuit al gândirii Mitropolitului Nicolae, colaborator activ și prețuit la opera Consiliului Mondial al Păcii, cunoscător al tuturor stărilor și problemelor în legătură cu marea cauză a păcii.

În ceea ce privește pacea , Adunarea de la Evanston face unele constatări și aprecieri juste, care au găsit aprobarea tuturor Bisericilor.

”Convingerea creștinilor, se afirmă în mesaj, este că războiul nu este inevitabil, deoarece Dumnezeu vrea pace…Oricât de adânc ar fi conflictul, el nu constituie numai decât o barieră de netrecut pentru o viață comună într-o lume divizată…Comunitatea mondială a devenit interdependentă. Raporturile dintre popoarele până acum dependente și restul lumii au suferit o schimbare radicală. Vechile sisteme de colonialism și de imperialism dispar cu siguranță. Noile raporturi între popoare nu vor mai fi de vasalitate și de stăpânire a unora asupra altora, ci de asociere și de colaborare. Trebuie aplicat principiul egalității suverane a statelor mari și mici.”

Cât privește stările sociale și economice, Adunarea de la Evanston recunoaște că mai există în lume condiții de muncă și de viață, care fac din muncă o corvoadă și din viață, suferință pentru mulți oameni. Mase mari de oameni în multe părți ale lumii , sînt înfometate pentru o pîine și nevoite să trăiască în condiții care înjosesc valoarea lor omenească. Formele de exploatare și stările de nedreptate socială trebuiesc înlăturate.

Recunoscând acestea, Consiliul Ecumenic al Bisericilor se recunoaște dator să lupte pentru dreptatea pământească, pentru libertate și pace între oameni. Consiliul aduce la cunoștința Bisericilor asemenea fapte, teze și sarcini, solicitând interesul și acțiunea lor pentru îndreptarea stărilor rele de până acum. Consiliul Ecumenic al Bisericilor înțelege și mărturisește în adevăr pericolul războiului și necesitatea vitală a păcii și se impresionează la gândul războiului atomic și al urmărilor lui catastrofale.

„De acord cu noi, se continua în mesaj, (Consiliul) recunoaște că pacea trebuie întemeiată, creștinește, pe înțelegere dreaptă și statornică, pe dorința tuturor de a fi pace. Pacea presupune o stare de spirit potrivită cu caracterul și scopul său: dorința de a te înțelege cu ceilalți oameni, de a fi drept cu ei, de a fi sincer și binevoitor, de a cunoaște și punctul lor de vedere și de a respecta interesul lor legitim”.

Mesajul Adunării potrivit căruia, nu este destul să rămânem împreună , trebuie să mergem mai departe … Cu cât învățăm mai multe despre unitatea noastră în Hristos, cu atât simțim mai mult durerea că suntem despărțiți, „a dat nădejdi noi în drumul spre unitate al Bisericilor, iar Ortodoxia a fost impresionată”. În același timp s-au consolidat organele de conducere ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor, președinte fiind ales pastorul Franklin Clarke Fry din Biserica luterană a Americii, iar secretar general a fost reales dr.W.A. Visser’t Hooft.

Pe lângă tema principală au mai fost și șase teme secundare anume :

1. unitatea Bisericii,

2. evanghelizarea,

3. chestiunile sociale si rasiale,

4 .afacerile interconfesionale,

5. relațiile între grupările omenești,

6. laicii creștini.

Tema principală fusese pregătită de 25 de teologi, de la Institutul ecumenic de la Bossey. S-a discutat apoi tema eclesiologică Unitatea noastră în Hristos și împărțirea noastră ca Biserici*. Raportul final a fost structurat pe trei părți :

1. Unitatea noastră în Hristos,

2. Împărțirea noastră ca Biserici,

3. Un program de acțiune dictat de credință.

Acest punct al trei-lea întrucât în partea finală asimilează Bisericile cu un om păcătos și mântuit, punct care a fost, însă, criticat din punct de vedere ortodox.

Un alt punct puternic criticat de ortodoxia română a fost cel al noului confesionalism încercat de a fi promovat de Consiliului Ecumenic al Bisericilor și anume cel ce încearcă să înlăture elementul autohton fiecărei Biserici cel care face sa-i dea acea notă de naționalitate, care-i face pe creștini să strângă rândurile lângă Biserica care-i reprezintă. Acest fenomen e cunoscut și în Mișcarea ecumenică. Unul din cei mai însemnați purtători de cuvânt ai ei, secretarul asociat pentru Statele Unite ale Americii, al Consiliului Mondial al Bisericilor, Dr. Samuel Mc. Crea Cavert, a declarat în Adunarea de la Evanston: Trebuie să recunosc sincer că membrul obișnuit al Bisericii nu vede mai departe de frontiera comunității sale sau chiar a parohiei sale.

„Iată o mărturisire interesantă și o problemă ecumenică grea. Bisericile sunt chemate să se coboare la nivelul și la înțelegerea organizațiilor particulare și minimale, renunțând la ideea comorilor lor proprii, în interesul noului confesionalism de colaborare, iar comunitățile sectare nu vor putea sau nu vor voi să se ridice la nivelul Bisericilor, pentru că fiecare din ele luate la un loc este, în blocul Mișcării ecumenice, Biserica lui Hristos”.

O altă problemă dezbătută cu succes de această Adunare a fost rasismul și colonialismul , stabilindu-se că diferențierea pe baza rasei, a culorii și a originii etnice este contrară Evanghelie și incompatibilă cu învățătura creștină despre om și cu natura Bisericii lui Hristos.

● A treia Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor este cea care practic deschide noi drumuri în ceea ce privește ecumenismul. Astfel, în această întrunire care se ține la New-Delhi între 19.XI-5.XII 1961 sunt remarcate câteva evenimente importante. Se alipesc lucrărilor Consiliului mai multe Biserici ortodoxe importante din: Alexandria, Ierusalim, Rusia, România, Bulgaria și Polonia, de asemenea Consiliul internațional al misiunilor fuzionează cu CEB și tot acum se adoptă o bază lărgită cu caracter trinitar „Consiliul Ecumenic al Bisericilor este o asociație de Biserici care-L mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Domn și Mântuitor potrivit Scripturilor și caută să împlinească împreună chemarea lor comună pentru slava lui Dumnezeu cel Unul: Tatăl Fiul și Sfântul Duh“.

Tema acestei Adunări a Consiliului a fost Iisus Hristos –lumina lumii. Acum se face recunoașterea a ceea ce înseamnă practic un organism mondial. Aici au aderat 23 de Biserici noi dintre care 18 erau din Africa, Asia și America Latină. „Primirea în CEB a celor patru Biserici ortodoxe din estul Europei cu o majoritate covârșitoare a arătat de fapt că acel conflict politic dintre est și vest nu-și găsea corespondent și în relațiile dintre Biserici”.

Lucrările Adunării Generale s-au desfășurat în ședințe generale, în ședințe deliberative și de lucru, în secții (comisii) și în comitete. Au funcționat trei secții (comisii), cu câte o subsecție (subcomisie) fiecare, unde s-au dezbătui cele trei aspecte ale problemei principale: Iisus lumina lumii, și anume : Mărturia, Serviciul și Unitatea.

Potrivit diferitelor aspecte ale activității Consiliului Ecumenic al Bisericilor, au luat ființă și au lucrat 18 comitete, și anume:

1. Comitetul pentru directivele generale;

2. Comitetul pentru numiri;

3. Comitetul pentru scrisori de acreditare;

4. Comitetul pentru Departamentul Credință și Constituție;

5. Comitetul pentru Departamentul Biserica și societatea;

6. Comitetul pentru Departamentul Evanghelizare;

7. Comitetul pentru Studii Misionare;

8. Comitetul pentru laici;

9. Comitetul pentru cooperare;

10. Comitetul pentru tineret;

11. Comitetul pentru informații;

12. Comitetul pentru divizia de studii;

13. Comitetul pentru divizia de formare ecumenică;

14. Comitetul pentru divizia de ajutorare între Biserici și serviciul refugiaților;

15. Comitetul pentru divizia misiunii și evanghelizare;

16. Comitetul pentru Institutul Ecumenic;

17. Comitetul pentru Comisia Bisericilor pentru afacerile internaționale;

18. Comitetul pentru finanțe.

Ședința inaugurală a lucrărilor celei de a treia Adunări Generale a Consiliului Ecumenic, s-a desfășurat sub președinția Episcopului luteran Otto Dibelius, unul dintre președinți. Cel dintâi a luat cuvântul Arhiepiscopul Lesslie Newbighm, secretar general al Consiliului Internațional al Misiunilor, care a vorbit despre Dimensiunea misionară a Mișcării Ecumenice. A vorbit apoi Pastorul W. A. Visser't Hooft, secretarul general al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, care a făcut o scurtă dare de seamă; asupra activității Mișcării Ecumenice de la ultima Adunare din 1954 până în acel moment În partea finală a expunerii sale, Visser't Hooft a vorbit despre viitorul Consiliului Ecumenic, exprimându-și nădejdea că Bisericile membre vor merge înainte, cu pași hotărâți pe calea unității lor, activând în spiritul învățăturii Mântuitorului. Apoi Pastorul Franklin C. Fry, președinte al Bisericii Luterane Unite din America, președinte al Federației Mondiale Luterane și președinte al Comitetului Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, a prezentat Rezoluția Comitetului Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor cu privire Ia integrarea Consiliului Internațional al Misiunilor.

Adunarea s-a întrunit apoi în ședință generală, sub președinția Mitropolitului Juhanon Mar Thoma. Episcopul luteran Gottfried Noth a vorbit despre Iisus Hristos lumina lumii.

„Dezvoltând tema centrală a Adunării Generale, oratorul a luat ca punct de plecare afirmația Mântuitorului: „Eu sunt lumina lumii” (Ioan VIII. 12). După ce a arătat că Iisus este lumină, fiindcă este Dumnezeu, el a vorbit despre Revelația divină.Au urmat apoi discuții asupra acestui referat”

Aceste lucruri arată de fapt că în Consiliul Mondial al Bisericilor s-a renunțat la discutarea principiilor politice și revanșarde , „s-a accentuat factorul teologic , s-a convenit asupra dialogului de egalitate și înțelegere între Bisericile participante”.

Pastorul Franklin C. Fry, președinte al Bisericii Luterane Unite din America, președinte al Federației Mondiale Luterane și președinte al Comitetului Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, a prezentat Adunării raportul Comitetului Central. În continuarea lucrărilor, Pastorul presbiterian Eugene C. Blake a prezentat raportul Comitetului Centrai cu privire la Program și Finanțe. La baza programului stă principiul următor: Scopul Consiliului Ecumenic al Bisericilor este de a servi Bisericile pentru împlinirea în lumea întreagă a chemării lor comune dată de Dumnezeu.

În acest înțeles, ca instrument al Bisericilor pentru a-și împlini misiunea lor în lume, Consiliul Ecumenic al Bisericilor

a) este o linie de unire între Bisericile membre și se străduiește să creeze legături de fraternitate activă între ele;

b) esxistă în serviciul Bisericilor;

c) favorizează studiul ecumenic al problemelor de interes comun pentru Biserici;

d) facilitează acțiunea comună a Bisericilor;

e) activează și se pronunță în numele Bisericilor, în probleme de interes comun, în care ele i-au dat sarcină.

Din programul Adunării mai semnalăm:

a) Cuvântul Pastorului indian Dr. Pauli D. Devenandan, directorul Instituitului Creștin pentru Studii despre Religie și Societate, care a dezvoltat tema Chemați să mărturisim. După câteva considerații generale cu privire la necesitatea permanentă a mărturisirii Evangheliei împărăției lui Dumnezeu în lume, vorbitorul a stăruit asupra naturii acestei mărturisiri, ca răspuns divin suspinul întregii făpturi de a se elibera de robia stricăciunii, pentru putea intra în împărăția slavei lui Dumnezeu (Rom. VIII, 19-23).

b) Tema dezvoltată de prof. Massae Takenake de la Universitatea Deshisha din Kyoto (Japonia), Chemați să servim. După ce a arătat, în linii generale, aspectele vieții omenirii de astăzi, în care au loc adânci prefaceri, vorbitorul a amintit de transformările rapide și uneori revoluționare, din Africa, Asia și America Latină, subliniind apoi că în lume se produce o schimbare și în privința vieții religioase. De aceea, este nevoie de o reînnoire revoluționară, în același timp în noi înșine și în structura Bisericilor noastre, a. spus vorbitorul, pentru a răspunde puterii divine de transformare și de salvare care acționează azi în lumea noastră în plină evoluție.

Serviciul nostru, oricare ar fi valoarea lui, este totdeauna insuficient, totdeauna limitat de păcatul nostru și de greșelile noastre. Numai în măsura în care Bisericile primesc să servească lui Iisus Hristos în căință și într-o constantă reînnoire, vor fi ele capabile să-și continue slujirea în lume, până la venirea Lui.

c) Mesajele rostite de Arhiepiscopul Iacob al Americii, care a citit mesajul adresat Adunării Generale de către Patriarhul ecumenic Athenagora, în care se vorbește despre Hristos-Lumina lumii și despre unirea Bisericilor, făcându-se în încheiere urări de succes lucrărilor Adunării; și cel al Arhiepiscopului rus Nicodim, care a citit mesajul adresat Adunării Generale de către Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii, Alexei.

Din partea Bisericilor Ortodoxe au luat parte 52 de delegați și un observator, reprezentînd 11 Biserici Bisericile membre din țara noastră, au fost reprezentate în felul următor: Biserica Ortodoxă Română prin I.P..S. Mitropolit Iustin al Moldovei și Sucevei și P. C. Pr. Al. Ionescu, vicarul Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor; Biserica Luterană Ungară, prin dl. prof. Kosma Tiberiu; cea Evanghelică C. A., prin Pastor prof. H. Binder; Biserica Reformată prin Episcopul Alexandru Buthi; a mai luat parte dl. Iosif Chivu, translator, ca oaspete. Delegația a fost condusă, de I.P.S. Mitropolit dr.Iustin Moisescu.

Rezumând, la această Adunare s-au luat următoare decizii mai importante:

a)Integrarea Consiliului Internațional al Misiunilor în Consiliul Ecumenic al Bisericilor (despre care am amintit);

b) Formularea Bazei, cu un caracter trinitar;

c) Primirea de noi Biserici în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, și anume 23 de Biserici, dintre care următoarele 4 ortodoxe: Biserica Rusă, Biserica Română, Biserica Bulgară și Biserica Polonă;

d) Adunarea Generală de la New-Delhi a continuat eforturile de precizare a eclesiologiei creștine în ceea ce are ea comun pentru învățătura ortodoxă și cea protestantă;

e) În sfârșit, Adunarea Generală de la New-Delhi a modificat structura organizatorică a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, privitor mai ales la Secretariatul General, care a fost amplificat, precum și la unele Divizii ale Consiliului Ecumenic.

Este de remarcat atmosfera sănătoasă care a domnit în această Adunare și care s-a caracterizat prin : Abordarea problemelor teologice într-un spirit frățesc și de răspundere, evitându-se tot ce ar fi putut jigni alte confesiuni; aportul pozitiv al delegaților Bisericilor afro-asiatice, care au privit problemele religioase în cadrul lor amplu, cu hotărâre și curaj. Notăm în mod deosebit spiritul realist în care au fost tratate problemele sociale: insistența care s-a pus pentru lupta salvatoare pentru pace, dezarmare și securitate internațională ; Apelul în acest sens către toate guvernele și popoarele lumii; rezoluția cu privire la antisemitism, Mesajul către creștinii din Africa de Sud, cu privire la rasismul acut de acolo, osândirea colonialismului și a unui anumit fel de misionarism și unele ședințe «forum», sunt tot atâtea momente care arată nivelul foarte înalt la care au fost judecate aceste probleme. Documentele Adunării Generale de la New-Delhi sunt adânc grăitoare în această privință. Ele arată un progres categoric față de cele de la Amsterdam și Evanston, și justifică pe deplin intrarea aproape a tuturor Bisericilor Ortodoxe în Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Și astfel, încetul cu încetul s-au conturat noi linii de orientare, mai acceptabile pentru Bisericile Ortodoxe și pe baza unor principii care pot fi primite de ambele părți. Ele și-au aflat expresia desăvârșită la Adunarea de la New-Delhi, unde un grup de Biserici Ortodoxe importante au fost primite cu multă căldură de celelalte Biserici membre, iar desfășurarea ședințelor a marcat o orientare foarte actuală și sănătoasă și într-o atmosferă de colaborare binevoitoare, pe care le-am amintit mai sus. La baza revenirii unora dintre Bisericile Ortodoxe stă ideea mare, care s-a scos în relief, că Biserica Ortodoxă nu se închide în sine, ci întâmpină, cu dragoste, Bisericile care năzuiesc spre ecumenicitate.

● A patra Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor a avut ca loc de desfășurare localitatea Uppsala din Suedia și s-a ținut între 4-20 iulie 1968 având ca temă „Iată , Eu fac toate lucrurile noi“.

La aceste lucrări au participat peste 2000 de reprezentanți ai tuturor Bisericilor și ai altor organizații creștine membre și nemembre ale acestei Mișcări. Deși Biserica Romano Catolică nu este membră a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, ea a stabilit contacte și a intrat parțial în colaborare cu Mișcarea ecumenică în ultimii 14 ani; iar la Upsala, a trimis 15 observatori delegați, adică autorizați în mod oficial, și peste 140 de alți participanți sub diverse titluri.

Principalele teme religioase care au făcut obiectul dezbaterilor și hotărîriior Adunării Generale de la Upsala, au fost: Sfântul Duh și catolicitatea (sobornicitatea) Bisericii; Unitatea Bisericii ; Reînnoirea lucrării misionare a Bisericii. De asemenea s-au discutat și o seamă de probleme privind probleme vitale ale lumii contemporane adoptându-se și rezoluții corespunzătoare în privința lor, următoarele : Dreptatea și Pacea în treburile internaționale ; Dezvoltarea economică și socială a lumii ; în căutarea unui nou stil de viață ; Rasismul și antisemitismul; Problemele tineretului și revendicările lui ; Războaiele din Vietnam și din Nigeria ; Conflictul din Orientul Apropiat; și problema progresului social, inclusiv a promovării lui pe cale de revoluție. Modul în care s-au pus toate aceste probleme, ca și rezoluțiile pozitive adoptate în privința lor în acord cu interesele umanității contemporane, reprezintă, față de trecutul apropiat al tuturor formalităților creștine din Occident, nu numai un pas neașteptat de mare făcut în direcția progresului social și politic, ci o adevărată cotitură în întreaga orientare a creștinătății contemporane.

Nu este exagerat să se spună în această privință, că întreaga lucrare care s-a realizat la Upsala a adus hotărâtoare contribuție la unificarea conștiinței creștine ca anticipare a unei viitoare unificări a Bisericii.

Putem spune că la această a patra Adunare a Consiliului Ecumenic al Bisericilor au fost aduse schimbări radicale în viața Consiliului atmosfera fiind destul de încărcată , reflectând într-o oarecare măsură și situația din lume din acel an tumultos , problemele aprig discutate fiind cele referitoare la tineret și dreptatea economică și socială.

De altfel, însăși ideea de bază, care a prezidat pregătirea și desfășurarea lucrărilor Adunarii Generale de la Upsala, a fost formulată într-un chip progresist, folosindu-se în acest scop textul biblic de cuprins foarte potrivit : «Iată eu fac toate lucrurile noi» (Apoc. XXI, 5). Acest text a dat tonul orientării înnoitoare atât 1a întocmirea studiilor și referatelor pregătite pentru Adunare, cât și pentru modul în care au fost abordate problemele în decursul lucrărilor Adunării și, deopotrivă, pentru modul în care au fost elaborate rezoluțiile pe care le-a adoptat Adunarea. Este de relevat faptul că inclusiv problemele strict teologice au fost înfățișate și dezbătute sub aspecte noi, fiind situate într-un orizont incomparabil mai larg decât permitea până acum optica confesională a diverselor formații ecleziale, așa incit și documentele de această natură vor contribui în mod mult mai eficace decît până acum la apropierea și colaborarea tot mai strânsă dintre toate Bisericile.

La douăzeci de ani după întâia Adunare ecumenică a Consiliului Ecumenic de la Amsterdam și la mai bine de patruzeci de ani de la întâia Adunare ecumenică cu caracter practic de la Stockholm prezidată de Nathan Soderblom, se ține a patra Adunare de la Upsala, care proclamă planul înnoirii tuturor cu un program practic, amintind pe cel de la Stockholm. Acesta este primul paradox : Să vestești Evanghelia înnoirii, să ceri ca totul să se înnoiască și totuși să te întorci înapoi cu patruzeci de ani și, pentru ca această întoarcere să fie și mai vădită, să ții Adunarea în orașul de scaun al celui ce a fost sufletul Mișcării ecumenice ou caracter practic, «Viață și lucrare»-. Această înnoire, care a constat într-o întoarcere intenționată, a fost, de altfel conștient făcută, așa cum a declarat Secretarul general Biake, însuflețitorul ei de astăzi.

Al doilea paradox al Adunării a patra a Consiliului Ecumenic al Bisericilor constă în prezentarea ca un ce cu totul nou, a ceea ce era vechi cât Biserica creștină, sau ca Revelația dumnezeiască însăși, sau ea idealurile umanitare ale omenirii.

Secretarul General al Adunării, Pastorul Dr. Eugene Carson Blake, a arătat în ce sens noul mesaj este cu adevărat nou. În primul rând în sensul că nu toate Bisericile au înțeles mesajul evanghelic și misiunea lor în lume; ele trebuie proclamate din nou în lumina Evangheliei și ,a tragediei lumii de azi, împărțită și care caută să se autodistrugă, iar în al doilea rând, în sensul că pentru o bună înțelegere a misiunii ei în acest moment crucial al istoriei, în care noul se înfruntă cu vechiul, structurile înnoindu-se una după alta și în care puterile întunericului s-au coalizat pentru distrugerea lumii Bisericile înseși trebuie să se înnoiască, să devină cu adevărat noul Ierusalim, printr-o totală prefacere a membrelor lor, din cap până în picioare, rămânând de-a pururi numai ce e veșnic. De aceea teologii ortodocși au primit ca ale lor liniile mari ale Rapoartelor celor șase secții.

Tema s-a dezbătut în șase secții și anume :

1.Sfântul Duh și catolicitatea Bisericii;

2.Reînnoirea misiunii;

3.Dezvoltarea economică și socială;

4.Către dreptate și pace în afacerile internaționale;

5.Cultul dat lui Dumnezeu într-o secularizată;

6.Către un nou stil de viață.

Despre mesajul Adunării se spune că a fost puternic influențat de ortodocși și cerea ca Bisericile să militeze pentru o comunitate umană reînnoită , pentru a ajunge la formarea omului nou , adus pe lume de Hristos , prin acest om nou să dispară prăpastia dintre săraci și bogați , care duce la rasism și alimentează cursa înamărilor.

La Upsala a fost nou acest suflu profetic care obligă pe creștini să-și amintească diaconia — slujirea — Bisericii față de lumea de azi ; a fost nouă sistematizarea și mai ales fundamentarea unei legi generale pentru toate Bisericile creștine ; aceea de a trăi în actualitatea istorică, adică în strânsă legătură și fără discriminări cu lumea în mijlocul căreia te dezvolți, împărtășind bucuriile și mai ales mizeriile ei, care sunt ale tale proprii și pentru remedierea cărora trebuie să lupți cu prețul vieții tale, căci «dragostea lui Hristos ne strânge cu putere ca pe unii care socotim că unul a murit pentru toți» (II Cor. V, 14).

S-a spus că această întoarcere la lupta Adunării de la Stockholm ar fi o dare înapoi și o lăsare pe planul al doilea a problemelor esențiale ale unității doctrinare. Este adevărat că experiența de după Adunarea de la Stockholm , a dus la concluzia că o simplă colaborare pe teren practic nu numai că punea în umbră învățătura dogmatică, dar făcea să se volatilizeze esențialul religios într-o acțiune comună, rod al unui sentimentalism vag și lipsit de suportul consistent ai unei ideologii sau doctrine ferme comune. La aceasta se poate răspunde că centrul Consiliului Ecumenic a avut de ales între o conferință doctrinară ca cele de la Laussane (1927) și Edimburg (1937), în care pozițiile confesionale s-au înfruntat în mod intransigent, și una de natură a putea să realizeze un consens unanim pe temeiul primatului vieții. Cu toate că aproape o jumătate de veac de legături ecumeniste a îndulcit mult deosebirile in-terconfesionale, totuși o adunare pe teme pur doctrinare nu ar fi dobândit nici pe departe unanimitățile entuziaste de la Stockholm ori de la Upsala.

Este de remarcat faptul că legăturile Bisericii Romano-Catolice cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor au intrat într-o nouă fază. Această fază e rezultatul unei evoluții lungi și lente, ca urmare a unor năzuințe constante, manifestate prin preoți ca Couturier, Villain ș.a., prin teologi ca Congar, De Lubac ș.a., prin ierarhi și mireni. Se poate spune că apropierea Bisericii Romano-Catolice de Consiliul Ecumenic al Bisericilor este o lucrare care a pornit de jos în sus și că, oarecum, ea a forțat mâna conducerii în direcția colaborării efective cu organismele Mișcării ecumenice. Adunarea mondială de la Upsala a dat prilejul unei întăriri a acestei colaborări, teologii romano-catolici devenind, cu aprobarea oficială a conducerii Bisericii lor, membri oficiali ai diferitelor secțiuni ale Consiliului Ecumenic, cu drept de a lua parte la dezbateri, dar fără drept de vot.

În perspectiva lucrărilor desfășurate se poate conclude că a patra Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor și-a lărgit orizontul preocupărilor, trecând de la cele strict teologice ia problemele vitale ale lumii contemporane, și că datorită modului în care ea și-a desfășurat acțiunea, s-a ajuns ca și Biserica Romano-Catolică să se apropie de Mișcarea ecumenică și să participe la lucrările ei.

● A cincea Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor a avut ca loc de desfășurare orașul Nairobi din Kenya între 23XI-10XII 1975 și a avut ca temă „Iisus Hristos liberează și unește“.

Au fost de față circa 2500 de participanți, reprezentând delegați ai Bisericilor membre, delegați fraterni, observatori, consilieri, invitați de onoare, personalul de conducere și membri ai personalului administrativ al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, reprezentanți ai presei, delegați ai Bisericilor din țara gazdă. Lucrările celei de a V-a Adunări Generale a Consiliului Ecumenic al Bisericilor s-au desfășurat în localul Centrului de conferințe Kenyatta, o construcție impunătoare prin monumentalitate și soluții arhitectonice originale, având 28 de etaje, cu mai multe săli de ședințe, special amenajate cu aparatură tehnică modernă.

Programul lucrărilor s-a desfășurat în cadrul următoarelor organisme ale Adunării : Reuniuni de cult; Ședințe plenare; Secții; Grupe de lucru; Reuniuni de informare-dezbatere ; Comitete; Diferite întruniri. Despre reuniunile de cult putem spune că ele s-au desfășurat normal fiecare Biserică participantă având posibilitatea șă-și desfășoare serviciul cultic fără nici o problemă. De asemenea au fost și reuniuni de cult comune , în care s-au întâlnit participanții la lucrările Consiliului. Acest fapt s-a petrecut în mod normal așa cum s-a petrecut și la reuniunile Consiliului Ecumenic al Bisericilor anterioare.

Este de reținut faptul că aceasta este prima Adunare ținută pe continentul african , asta și datorită faptului că , de-a lungul timpului Consiliul a luat cunoștință de problemele Africii. La formarea C.E.B. cele mai multe dintre țările africane nu erau independente , dar pe parcurs după dobândirea independenței conducătorii celor mai multe Biserici s-au plâns că mulțimea de fonduri și de misionari a înlocuit vechea formă de control cu una nouă de dominare șidependență. Astfel că la această Adunare s-a continuat discuția asupra trimiterii de fonduri acestor Biserici pentru a da posibilitatea să-și dezvote propria identitate.

Trecând la lucrările propriu zise ale adunării pentru elucidarea temei Adunării au fost prevăzute opt ședințe plenare. Limbile adoptate de Adunare pentru prezentarea referatelor și pentru discuții — atât în ședințele plenare cât și în celelalte organisme — au fost: engleza, franceza și germana. Cu traducători speciali, au fost adoptate și limbile rusă și spaniolă. Serviciul lingvistic al Consiliului Ecumenic al Bisericilor a asigurat, în mod ireproșabil, traducerile simultane în și din aceste limbi. Instalații adecvate acestui scop au fost puse în toate sălile de ședințe.

Într-o adunarea plenară prezidată de I.P.S. Mitropolit Meliton al Calcedonului, care a rostit un cuvânt ocazional, invitând pe participanți la studierea atentă a temei: «Hristos liberează și unește». Considerându-se că tema generală a Adunării are implicații adânci pentru viața Bisericilor creștine în lumea actuală, s-a hotărât ca participanții să dezbată diferitele aspecte ale temei «Hristos liberează și unește» în cadrul a șase secții care să se reunească simultan , în acest scop s-au fixat șase secții, cu următoarele teme, propuse de Comitetul Central:

1.Mărturisirea lui Hristos astăzi,

2.Exigențele unității,

3.În căutarea comunității. Sarcina comună a oamenilor de diferite credințe, culturi și ideologii,

4.Educația în vederea liberării și a comunității,

5.Structurile nedreptății și luptele pentru libertate,

6.Dezvoltarea omului. Ambiguitățile puterii,tehnologiei și calității vieții.

Organizatorii au întocmit încă din anul trecut un dosar documentar cu diferite materiale și sugestii, care a fost trimis pentru studiere participanților. Asupra temelor de mai sus s-au ținut și unele colocvii pregătitoare. Fiecare secție a ținut câte nouă ședințe. Pentru o parte a lucrărilor, participanții au fost împărțiți în subsecții, în funcție de preferințe. Apoi au fost prezentate Adunării plenare primele rapoarte. Acestea au fost aprobate în principiu, pentru a fi recomandate Bisericilor, spre studiere. S-au propus amendamente asupra unor puncte din rapoarte. După discutarea lor în plenară, rapoartele au fost adoptate de Adunare. Paralel cu activitățile menționate, participanții la Adunare s-au împărțit și în grupe de lucru, cca. 80, alcătuite fiecare din 15—20 de persoane.

Grupele de lucru au avut la dispoziție 8 reuniuni. Discuțiile s-au concentrat asupra unor studii biblice în legătură cu tema generală a Adunării. Studiile biblice s-au referit la următoarele texte : Marcu, IX; Pasaje din Vechiul Testament; Romani, VIII; Evanghelia după Ioan. Participanții au fost repartizați în aceste grupe în funcție de limba vorbită și de preferința exprimată în formularul de înscriere. Grupele nu au produs rapoarte propriu-zise, ci au avut doar scopul de a împărtăși idei sau de a sesiza anumite aspecte ale temei generale, furnizând astfel în mod indirect material de lucru pentru secțiile Adunării, pentru reuniunile de informare-dezbatere, sau pentru ziarul de perete al lucrărilor.

Tot la această Adunare au fost invitați pentru prima dată ca oaspeți oficiali persoane de alte credințe : un budist , un hinduist , un evreu , un musulman etc. De asemenea printre subiectele dezbătute au fost și drepturile omului , locul și rolul bărbaților și al femeilo în Biserică.

Despre participarea la această Adunare amintim că au fost prezenți peste 2500 delegați ai Bisericilor membre , iar din partea B.O.R. a participat o delegație formată din 12 persoane în frunte cu I.P.S. Mitropolit Iustin. În discuțiile pe secții delegații noștrii au avut numeroase intervenții influențând deciziile acestora.

Adunarea Generală de la Nairobi a consacrat un loc important trecerii în revistă a activității Consiliului Ecumenic al Bisericilor din ultimii șapte ani și orientării programului pentru perioada următoare. Raportul Comitetului Central asupra politicii Consiliului Ecumenic al Bisericilor în timpul ultimei sale perioade de activitate (De la Uppsala la Nairobi 1968—1975) și cea mai mare parte a activităților care au făcut obiectul acestui raport nu au fost prezentate decât în mod foarte general în cursul ședințelor oficiale ale Adunării.

La această Adunare s-a adoptat următorul mesaj: „Invitație la rugăciune. Ca participanți la cea de-a V-a adunare a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, adresăm salutări cordiale și sincere surorilor și fraților noștri în Domnul Iisus Hristos.La Nairobi-Kenya s-au întrunit reprezentanți din multe țări de diferite culturi și tradiții bisericești. în continentul Africa, animat de suflul de eliberare și mișcat de bucuria cu care creștinii din Africa îl cinstesc pe Domnul Hristos, am încercat să soluționăm problemele ce frământă astăzi omenirea. La această Adunare au participat mai mulți reprezentanți tineri din cele șase continente ale lumii.Timp de 18 zile, am lucrat asupra temei noastre: Iisus Hristos liberează și unește. Ascultând opinia fiecăruia dintre noi, am trăit bucuria unității, înlăturând barierele de cultură și rasă, sex și clasă, analizând și dificultățile acestor diviziuni. Hotărârea luată asupra mărturiei noastre comune în studiul Bibliei și rugăciunii, în grupe restrânse de informare cât și în întâlniri cu un mare număr de persoane, a constituit punctul important al colaborării și unității dintre participanți. Ideologia și diferențele de opinie ne-au făcut să fim întrucâtva separați. în curând veți primi raportul adunării care este expresia gândurilor noastre.“

De asemenea redăm și un pasaj din rugăciunea din mesajul aprobat de participanți : „Doamne, Creatorule și Dătătorule de viață, avertizați iarăși de problema supra-viețuririi umane, îți mărturisim că felul în care trăim în diferite orânduiri ale societății ne face să fim unul împotriva altuia și să ne înstrăinăm de creația Ta, întrebuințând, ca și cum ar fi fără de viață, lucrurile cărora Tu le-ai dat viață. Despărțiți de Tine, trăim fără sens. Năzuim in viața noastră spre o nouă spiritualitate de intenție, gând și faptă. Ajută-ne Doamne să luptăm ca să păstrăm pământul și pentru generațiile viitoare, eliberează-ne să ne bucurăm împreună când toți vor fi liberi.“

La această întrunire s-a pus accent pe exegeza biblică plecând de la parabola Fiului risipitor și încheind cu Apocalipsa. S-a vorbit de pericolul cursei înarmărilor , creație , tehnologie și supraviețuire a omului ; s-a reliefat necesitatea datei comune a sărbătoririi Paștelui ; s-a pus în circulație conceptul de „comunitate conciliară“.

După Nairobi C.E.B. arată astfel:*Adunarea Generala–organ deliberativ*,*Comitetul Central*,*Comitetul executiv* și *Secretariatul general. De asemenea C.E.B. are trei unități principale de activitate : 1.Unitate și mărturisire , 2.Dreptate și slujire și 3.Educație și reânnoire.

● A șasea Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor a avut ca loc de desfășurare orașul Vancouver din Canada între 24.VII-10.VIII 1983 și a avut ca temă „Iisus Hristos , viața lumii“.

Au participat la Adunare peste 3.000 de persoane dintre care 850 au fost delegați ai Bisericilor membre cu drept de vot , restul fiind oficiali ai Consiliului , invitați , observatori și alți participanți neoficiali care și-au oferit serviciile pentru buna desfășurare a lucrărilor Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Despre delegația Bisericii Ortodoxe Române știm că a fost formată din 15 membri , iar din România au mai participat și reprezentanții și celorlalte culte afiliate C.E.B.

Lucrările s-au desfășurat în incinta campusului universității din Vancouver. Tema principală a fost tratată în cadrul a patru subteme intitulate:

1. „Viața , darul lui Dumnezeu“;

2. „Viața , biruitoare a morții“;

3. „ Viața în plenitudinea ei“;

4. „Viața în unitate“.

La propunerea Comitetului Executiv care își încheia mandatul plenul Adunării a aprobat constituirea unor comitete:

-comitetul de numiri , comitetul de verificare a împuterniciților , comitetul de finanțe , comitetul de orientare a programului , două comitete de examinare a directivelor , comitetul de cult , comitetul de mesaj, comitetul director al Adunării , comitetul de presă și radioteleviziune.