Cultul Crestin

INTRODUCERE

Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au încercat ca sa propovăduiască dreapta credință ortodoxa fie ei prooroci ai Vechiului Testament sau apostoli ai Noului Testament sau sfinti au folosit diferite mijloace pentru a aduce în fața oamenilor un mod prin care aceștia se pot apropia de dreptul Dumnezeu , deși în mod clar apropierea fața de El venea numai prin Mântuitorul . Probabil era nevoie de venirea Sa pe lume ca sa se schimbe și să se faca din mai multe culte unul singur , cultul creștin , și tot probabil era nevoie ca ,, Soarele lumii ” să dea pe sine pentru viața lumii, dar în acea vreme omul era mai greu de convins de jertfa pe care Dumnezeu o preînchipuia prin iubirea sa supremă față de oamenii , era nevoie ca să se Întrupeze Fiul, pentru ca Duhul Sfant să se salașluiască întrânsul .

De origine fiind evreu , Mântuitorul a adoptat ca și formă de practicare a religiei sale cultul iudaic, care era reprezentativ pentru vremea Sa. Singur , la vârsta de 12 ani avea să ia parte la cultul public mozaic , sau de la vârsta de 30 de ani când era însotit de ucenici și își începe activitatea Sa de propovăduire a dreptei credințe. Ținerea sărbatorilor și datinilor religioase ale părinților ( ca de exemplu Paștile : Matei XXVI, 17) , cinstește si respectă templu din Ierusalim , pe care îl socoteste ,,casa Tatălui meu ” și ,,casă de rugăciune” ( Matei XXI,13 ; Marcu XI, 15 și Ioan II, 14-16) .

Prin venirea Sa pe lume acesta avea să reformeze și sa spiritualizeze cultul iudaic , osândirea moravurilor formaliste de cult ale fariseilor ( Matei VI, 5-7 ), jertfele sângeroase ( Matei XII, 7) , profanarea templului ( Ioan II , 13-17).

Dar după cum avea să demontreze Mântuitorul nu avea să fie doar un practicant al cultului iudaic ci și un reformator al acestuia , dar totodată prin venirea Sa avea să întemeieze un nou cult : cultul unei Legii Noi aduse de El . Iată cultul Legii Noi avea să fie fundamental deosebit de cel al Legii Vechi , întrucut aducerea în fața poporului a unui Dumnezeu nou , un Dumnezeu al iubirii și al paci , un Dumnezeu care venea întrutotul împotriva legii date vechiului prooroc al testamentului Moise care primise și ,, tablele legii harului ” . Ca și exemplu am putea lua legea dalionului care spunea ,, Daca cineva îți face rău , tu trebuie să te răzbuni ” și noua lege a Mântuitorului care spunea ,, Daca un om îți dă o palmă, întoarcei și celălalt obraz ” , o lege a iubirii și a iertării.

Noul cult adus de Fiul Lui Dumnezeu , noi astăzi îl numim cultul crestin . Acest cult avea să aducă un nou sentiment , un sentiment care avea sa lege de atunci până în zilele noastre pe Dumnezeu de om , unde iubirea este dusă până la suprema ei formă : aceea de jertfă . Jertfă adusa prima oară de Mântuitorul , care îi iubeste pe oameni atât de mult întrucat se jerfește pe sine și îndură pentru ei privațiunile întruparii , Patimile dureroase și moartea cu trupul pe Cruce .

Despre noul cult se vorbește și în Duminica a V-a dupa Pasti ( a Samarinencii ) , când Mântuitorul îi vorbește acesteia despre închinarea în Duh și în adevăr (Ioan IV, 23-24) , adică cinstirea Bunului Dumnezeu în onestitate și curătia inimii , noul principiu trebuia să deosebească fundamental cultul cel nou de cultele păgane și de cel iudaic , care adoptau mai mult forma ritualista si formala , decât adevărata trăire și simțire religioasă . În Vechiul Testament Duhul Sfant se manifestă sub doua forme , prin apa și prin foc, total contrare , apa preînchipuind esența vieții , iar focul iubirea , ambele formând firea dumnezeiască. În Noul Testament Duhul Sfant aparea sub forma unui porumbel , dar se sălașluia în Fiul .

Însă baza cea mai puternică și piatra de temelie a cultului creștin a fost pusă cu puțin timp înainte de marea jerfă , în seara Cinei celei de Taină când a avut loc jerfa prefiugurată , prin înfiintarea tainei Sfintei Euharistii , care avea să perpetueze amintirea mortii Sale și legătura permanentă cu firea omenească , cu credincioșii care aveau să primească însusi trupul ( pâinea ) si sângele ( vinul ) Său la fiecare Taină Euharistică care este și forma principală a noului cult ( cultul creștin ).

Mântuitorul la randul lui practică și recomandă, fixeaza sau instituie și alte forme de cult dintre care unele moștenite din cultul iudaic , dar perfecționate țn noul spirit sl iubirii, iar altele noi care rămân fundamentale în noul cult , alcătuind nucleul său originar. Rugăciunea domnească ( Tatăl nostru , Matei VI, 9-13 și Luca XI, 2-4 ) , rămasă până astăzi ca și zid , o rugăciune specific creștină .

Venirea Sa nu instituie doar Taina Sfintei Euharistii ( care este considerată fundamentul Liturghiei crestine ) ci și celelalte Taine de căpetenie ale vietii religioase creștine : Botezul (,, Mergând , învățați toate neamurile, botezându-le în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfantului Duh ”, Matei XXVIII, 19-20) , Preoția și pocăința (Matei XVIII ,18 și Ioan XX, 22-23 : ,, Luați Duh Sfânt ; cărora veți ierta păcatele, iertate vor fii, și cărora le veți ține, ținute vor fii ”).

Chiar și actele sau formele ritualice mai mărunte și mai puțin importante ale cultului crestin provin de la Mântuitorul , pe care le-a practicat El însuși, sau le-a transmis ucenicilor , ca de exemplu : binecuvântarea credincioșilor prin ridicarea și punerea mâinilor ( Matei XIX, 15 și Marcu X, 16 ) Binecuvântarea copiilor ( Luca XXIV,50 ) , punerea mâinilor peste bolnavi pentru a le da sănatate ( Marcu XVI, 18 ; Fapte V, 12 ) , îngenucherea sau posternarea și ridicarea ochilor în sus la rugăciune ( Luca XXII, 41; Matei XXVI, 39 ; Ioan XVII, 1 ), cântarea de imne sau laude la ceasurile de rugăciune ( Matei XXVI , 30 ; Marcu XIV, 26 ).

Cultul crestin a fost propovăduit și întărit și prin taina Sfantului Botez , după înalțarea Lui Iisus la cer ucenici au ascultat glasul evangheliei lui Dumnezeu ,, Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatalui și al Fiului și al Sfantului Duh, învățîndu-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă; și iată Eu sânt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului . Amin.” ( Ioan XXVIII, 17-20). Deci tot ce acesta ia învățat cultul creștin , acestia aveau să propovăduiască în lume.

CE ESTE ȘI CE REPREZINTĂ CULTUL CREȘTIN

A. DEFINIȚIA , NOȚIUNI GENERALE ȘI ESENȚA CULTULUI CREȘTIN

Cultul creștin – reprezinta omagiul , care se aduce divinitații prin actele religioase , și totodată manifestarea sentimentelor religioase creștine prin rugăciuni și prin acte ritualice moștenite odată din Vechiul Testament și totodată moștenirea adevărată primită de la Cel ce este Lumina lumii, Hristos adevăratul Dumnezeu , care venit în lume și ne-a lasat ritualurile și rugaciunile primate direct din inima Tatălui .

Cuvântul cult este de origine latinească și derivă de la forma de supin (cultum) averbului colo,-ere, care însemnează: a cultiva, a îngriji, a respecta, a adora. Cultul înseamnă, în general, orice formă sau act religios, menit să pună pe om în legătură cu Dumnezeu, iar pe de alta mijlocind sfințirea omului sau împărtășirea harului dumnezeiesc. El este o manifestare externă a religiozității omenești. Cultul ar putea fi definit: omul în căutarea lui Dumnezeu în timp ce Revelația poate fi definită ca Dumnezeu în căutarea. Privit după latura subiectivă (omenească), cultul este o însușire naturală sau o consecință firească și necesară a sentimentului religios. El este dat sau cuprins în însăși noțiunea sau concepția de religie.

Cultul este „dialogul viu și personal al omului cu Dumnezeu” (δια-λόγου, διαcere genitivul) în care Dumnezeu își revarsă și își manifestă toată bunătatea și dragostea Lui, iar omul răspunde acestei iubiri prin jertfirea întregii sale ființe și simțiri Dăruitorului.

(Omul este înzestrat cu o capacitate de a-L simți pe Dumnezeu.)

Cultul vine de la verbul colo, colere, a cultiva, a îngriji și prin excelență poate fi definit ca și grijă pentru legătura aceasta vie și personală a omului cu Dumnezeu. În dialogul acesta viu și personal se petrece un schimb, omul se umple de toată curăția umanității lui Hristos, iar Hristos primește sentimentele curate ale omului ca pe o ofrandă cuvântătoare, duhovnicească.

Deși manifestarea cea mai cunoscută a cultului este rugăciunea , aceasta nu caracterizează și nu definește complet cultul. Elementele constitutive al cultului sunt totalitatea sentimentelor, gesturilor, simbolurilor, actelor, formulelor și rugăciunilor prin care omul încearcă să intre în relație cu divinitatea.

Dacă în general fiecare religie are un cult corespunzator bazei ei doctrinaire , cultul reeligiei mozaice, al cărui bază doctrinară este cuprinsa de Vechiul Testamen prezintă elemente caracteristice care au trecut și în cultul creștin .

Astfel din Vechiul Testamen, Dumnezeu a dat poruncă pentru instituirea și organizarea unui locaș, a unor forme și a unui personal de cult. Deci aflam că cultul apare încă dinaintea venirii Mântuitorului pe pămant , încă de atunci Dumnezeu pregătea lumea pentru vinirea Fiului. Prin legi divine positive a luat naștere, astfel, un nou cult, un cult cu character divin , un cult care avea să schimbe și să aducă legi noi , după originea, ființarea și dezvoltarea lui. Totalitatea acestor forme instituie după porunca divină cultul obiectiv , care este revelat, în timp ce cultul subiectiv este nerevelat, fiind nascut din sentimental de ardoare a lui Dumnezeu, dar nestatornicit de El .

timp bazele unui nou cult obiectiv, cultul creștin . După momentul în care acesta instituie Taina Sfintei Euharisti, despre care și spune : ,, Aceasta s-o faceți întru pomenirea Mea ” ( Luca Xxii, 19 ; Corinteni XI, 24-25 ) , împreună cu celelalte sfinte taine , ca și mijloc de împărtășire a harului divin, de sfințire și de apropiere a omului de Dumnezeu .

Biserica și inițial prin Sfinții Apostoli după porunca și exemplul Mântuitorului Hristos, au statornicit, apoi prin orânduiri pozitive pentru cultul creștin , care s-a dezvoltat în forme, dar a respectat dreapta credință , dreapta învățatură și curata tradiție veche , în cadrul acestor forme de preaînălțare a lui Dumnezeu, cultul obiectiv s-a întâlnit cu cel subiectiv.

De aceea, în Biserica lui Hristos, credinciosul se întâlnește cu Dumnezeu , cultul crești fiind o permanentă mijlocire a mântuirii credinciosului, o permanenta îndumnezeire a lui în ajungerea la Dumnezeu . Totalitatea acestei forme externe instituite de Măntuitorul Hristos și de Biserica Lui , Forme prin care se realizează așa numitul proces de evolutie al mântuirii subiective , alcătuiește conținutul cultului creștin .

Întotdeauna a existat și a fost pusă în valoare ideea legături stranse a omului cu firea dumnezeiască prin cult , idee pe care o găsim superioara în religia iudaică față de celelalte religii anticee, și desăvârsită mai târziu și gasită sub denumirea de religie crestină.

Venirea Mântuitorului Hristos nu a fost să strice Legea și cultul , ci să le plinească pe ele ( Matei V, 17 ) , Înlăturând din Legea Veche anumite prescripții care odata prin venirea Sa își pierduseră valabilitatea. Apostolii și primi creștini botezați au continuat să respecte cultul Legii mozaice și dupa Înălțatea Domnului la cer ( Fapte II, 46 ; Fapte III, 1-2; Fapte V , 20-42 ), aceștia luând parte la slujbele de la templu , unde se aducea un cult ebraic , fără a fii banuit cel puțin , că această participare, care în curând va rămâne de domeniul trecutului va afecta câtusi de putin integritatea lor de creștini și închinători ai lui Iisus Hristos.

În acelasi timp ei luau parte si la cultul creștin săvârșit în case particulare, un cult în care se oficia ” frângerea pâinii” sau Sfânta Euharistie, însoțita de scrierii din Noul Testament și Vechiul Testament, de rugăciunii și de cântări de psalmii și imne religioase ( Fapte II, 42 ; Efeseni V , 19, Coloseni III, 16 ), și șă asculte cu evlavie predica, care consta în explicarea lecturilor biblice în majoritatea cazurilor. Adunările cultice se încheiau adesea ci agapele frățești, foarte des practicate în creștinismul primar . În aceasta situație cultul creștin al primelor veacuri a fost mai mult un cult iudeo-creștin . De aici și explicația existenței elementelor mozaice în cultul crestin .

Totodată cultul creștin ar putea fii caracterizar si după anul bisericesc , laudele bisecicești , jertfa euharistică, sărbatorile creștine , ecpresii și lecturi în cultul creștin și influențe ale cultului creștin

a). ANUL BISERICESC ȘI CULTUL CREȘTIN

Anul bisericesc iudaic avea 12 luni a cate 29-30 de zile, iar la al patrulea an de intercala luna a XIII-a numită ,,veadar” . Ei aveau întreg sistemul de calcul al timpului de schimbarea fazelor lunii și nu a soarelui. Începutul luni era determinat de apariția luneii noi. Anul era compus din 53 de săptămâni, iar săptămâna din 7 zile.

În cuprinsul anului liturgic , evreii aveau o serie de sărbători sau zile festive ( Moadim-Lev. XXXVII, 44; II Cor. II, 2 ) și solemnități ( Haggim-Exod XXIII, 14; XXXIIV, 18 ; L-ev. XXIII, 34; XXXIX, 41; D-eut. XVI, 10-16; II Cor. V, 3; 13) instituite din porunca lui Dumnezeu în amintirea continuă a binefacerilor pe care a binevoit a le împartasi poporului evreu, încât cu ajutorul ceremoniilor și a măreției cultului extern, poporul să înțeleagă mai bine religia revelată. De aceste sărbători poporul avea la dispoziție un timp de repaus, în vederea participarii la cultul divin , în cadrul căreia se explică Legea creștină.

Biserica crestina a adoptat anul bisericesc, care avea să înceapă ca la iudei toamna. Totodată ea a păstrat si obiceiul iudaic de a sfinti zilele săptămânii cu rugăciuni și rituri, care aveau să invoce însemnătatea sau cuprinsul zilei respective . Cu toate acestea Biserica Creștină a adus schimbări fundamentale în săptămâna liturgică. Astfel , în locul sabatului a fost instituită ziua de Duminică ca zi de sărbătoare săptămânală închinată Învierii Domnului. Înlocuirea sabatului cu Duminica s-a facut treptat, căutându-se mai întâi o legătură de trecerea de la sâmbătă la duminică , prin săvârșirea Sfintei Liturghii, care avea loc în noaptea ce le despartea.

Cu toate acestea însă , cultul creștin a păstrat sâmbetei o continuitate ca zi liturgică deosebit de importanta. Astfel, în cultul creștin numai săâmbăta și duminica sunt zile liturgice în timpul postului. În zilele de sâmbăta nu se face ajunarea , iar slujbele religioase , în special vecernia, sunt deosebite de celelalte slujbele din restul săptămânii. În afară de acestea, zilele de luni și joi când iudeii protestau , au fost înlocuite ca zile de post la iudeii, cu zilele de miercuri și vineri, în amintirea patimilor și morții Mântuitorului Iisus Hristos.

Această înlocuire este precizată de Didahia Apostolică astfel: “ Zilele voastre de post să nu fie aceleași cu ale fățarnicilor, căci ei protestau lunea și joia, iar voi să postiți miercurea și vinerea ”. Trecerea treptată de la elemental iudaic la cel creștin a fost absolute necesară, deoarece creștinismul apăruse în plin mediu iudaic și primii creștini fuseseră recrutați dintre evrei, astfel că nu se putea face o trecere bruscă, ei ținând încă de obiceiurile și tradițiile lor. De aceea elementele luate din Vechiul Testament au fost rânduite după principiile creștine. La elementele de tradiție ebraică s-au adăugat apoi treptat, altele noi, cu caracter specific creștin . Deci putem spune că anul bisericesc este încă o piatră de temelie a cultului creștin .

b.) LAUDELE O ALTĂ PIATRĂ A CULTULUI CREȘTIN

Laudele bisericești potrivit Sfintei Scripturii ( Gen. I , 5 ) ziua liturgică începea seara , ca și în cultul Vechiului Testament și în tradiția cultului iudaic adusă în biserică de primii creștini în perioada apostolic ( Fapte II, 5; III, 1; X, 9 ). Ceasurile ( III, VI, IX) au căpătat o semnificație simbolică, pur creștină evocând moment din viața Mântuitorului.

Adoptarea anumitor tipuri generale din cultul mosaic al sinagogii în cultul Bisericii Creștine a fost justificată de convingerea că Biserica creștină reprezintă desăvârșirea a tot ceea ce în Vechiul Testament a fost numai symbol și închipuire, că ea moștenea misiunea pe care sinagoga iudaică nu a avut putere să o împlinească.

Prima laudă din cele 7 ale cultului creștin este vecernia , reprezentând epoca Vechiului Testament în care s-a aflat omenirea înainte de venirea Domnului Iisus Hristos. În cuprinsul Rânduieli vecerniei sunt diferite elemente luate din Vechiul Testament și adoptate simbolismului pe care îl au creștinii acestei laude. Astfel psalmul de la începutul rânduieli vecerniei evocă purtarea de grija a lui Dumnezeu fața de toate făpturile sale .

Căci iată blând și bun este Domnul căci nu ne va judeca pe noi și ne va da noua toate câte ni se cuvine , iar mila fața de făpturile sale este nemăsurata , caci doar El le înțelege “ Uitați-vă la păsările câmpului, ele nici nu seamănă, nici nu treieră, însă Tatăl meu are grijă de ele “ , iar psalmul CXL: “ Doamne strigat-am către tine…” sau psalmul CXLI :” Cu glasul meu către Domnul am strigat… ” și psalmul CXXIX “ Dintru adâncuri am strigat către Tine Doamne… ”, din care sunt luate stihirile vecerniei evocă starea de deznădejde a omului ajuns în păcat prin greșeala părinților. Aceleași aspect le evocă și diferitele paremii luate din cărtile istorice și profetice ale Vechiului Testament, care se citesc în cadrul unor vecernii cu rânduiala specială.

Ziua liturgică la creștini este înfrumusețată de Utrenie, o altă laudă în a cărei rânduială tipiconală întâlnim o serie de texte din psalmii Vechiului Testament. Dintre acești psalmi unii se citeau la serviciul din temple sau sinagogă, și amintesc practicarea rugăciunii particulareși publice de dimineață din cultul mosaic. Dintre acești psali fac parte cei 6 de la începutul utreniei sau exaplasmul, care constituie unul din elementele principale luate din cultul mosaic, având un conținut prophetic deosebit.

Antifoanele celor 8 glasuri ale Octoihului din slujba Utreniei duminicilor, au fost compuse de Sfântul Ioan Damaschin pe baza psalmilor 119 și 133 ( Catisma a XVII-a) , denumiți în cultul mozaic “Psalmi treptelor ”. Aceștia , se citeau, potrivit relatărilor talmudiștilor pe cele 15 trepte din curtea templului de către leviți, cu ocazia Sărbătorilor Corturilor. După alții , ei se rosteau la cele trei mari sărbători iudaice de peste an : Paștele, Cinzecimea și Sărbătoarea Corturilor. Irmoasele canoanelor de la utrenie sunt de asemenea omilii compuse pe baza așa numitelor Cântări sau ime ale Părinților Vechiului Testament ( Exod XI, 1-21; Deut. XXXIII, 1-44; Isaia XXXVI, 9-21; Daniil III, 24-90 ; Iona II, 3-18 ; Avacum III ).

Stihurile care preced stihirile laudelor, sunt luate din psalmii marcați prin “ aleluia ” ( Ps. 113 ; 117 și 135 ). În general , toate laudele bisericești, conțin în rânduiala lor texte din psalmii Vechiului Testament, folosiți și în cultul iudaic de la templu și de la sinagogă.

c). JERTFA EUHARISTICĂ , JERTFELE VECHIULUI TESTAMENT ȘI APARTENENȚA LOR LA CULTUL CREȘTIN

Cele 7 laude sunt încoronate de Sfânta Liturghie, rânduiala cea mai importantă a cultului dumnezeiesc și centrul întregii vieți religioase creștine, deoarece în cadrul ei se săvârșește jertfa cea nouă și nesângeroasă a cultului creștin , în contrast cu jertfele sângeroase ale cultului mozaic . De la început Sfânta Liturghie a fost elementul principal prin care cultul crețtin s-a deosebit de cel mozaic . Cu toate că acestea , unele elemente din Vechiul Testament sânt prezente în rânduiala pregătirii Jertfei Euharistice din cadrul cultului creștin .

Dintre acestea amintim : formulele pe care le rosteste preotul la îmbrăcarea sfintelor veșminte , luate nu numai din psalmi ci și din alte cărți ale Vechiului Testament. Astfel găsim textul din Isaia (LIII, 7-8) , prin care profetul anunță că defapt întreg capitolul LIII reprezintă suferințele lui Mesia, text citit apoi de Sfintii Evangheliști când relatează patimile Măntuitorului ( Matei XXVII, 12; Marcu XV,5; Luca XXIV, 11; Ioan XIX, 19 ), și rostit azi de preotul liturghisitor la scoaterea Sfântului Agneț : “ Ca un miel spre junghiere s-a adus…” . Tot în cadrul proscomidiei, când liturghisitorul scoate mirida pentru Sfânta Fecioară Maria, punând-o de-a dreapta Sfântului Agneț , rostește cuvintele psalumului 44 : ,, De față a stat Împărăteasa, de-a dreapta Ta, în haină aurită îmbrăcată și prea înfrumusețată ” ( cuvinte pe care majoritatea Sfinților Părinții ai Bisericii, le interpretează ca referindu-se la Biserica lui Hristos, pe care El o ridică la demnitatea de a sta de-a dreapta Sa .

Tot astfel din Isaia ( LI, 10 ) , alcătuiește rugăciunea de la îmbrăcarea stiharului, iar texttul din Exod ( XV, 6-7 ) alcătuiește rugăciunea pentru punerea mânecuței de la mâna dreaptă . La terminarea proscomidiei , liturghisitorul tămâiază cele trei acoperăminte rostind pentru fiecare din ele texte din Vechiul Testament. Pentru acoperământul Sfântului Agneț , preotul rostește psalmul 92 : ”Domnul a împărățit întru podoabă s-a îmbrăcat…” psalm pe care Sfinții Pșrinți îl socotește meschinele .

După ei , acest psalm ni-l prezintă pe Iisus Hristos cel înviat și împodobit cu slavă și putere divină care erau proprii Fiului prin însâși calitatea Lui de Fiu al lui Dumnezeu. Luând asupra Sa păcatatele omenirii, El cel fără de păcat : S-a încununat cu slavă și putere, și că Mântuitorul a născut această lume nouă prin Botez înzestrând-o cu demnitate și putere.

Tămâind acoperământul al doilea , pe care îl așează pe Sfântul Potir , preotul liturghisitor rostește cu text inspirat din profetul Avacum : ”Acoperit-au cerurile bunătatea Ta Hristoase , și de lauda Ta este plin pământul ” iar la coperământul al treilea al treilea un alt text inspirat din psalmul 16. Aceste trei texte luate din proorociile referitoare la Iisus Hristos , demonstrează dumnezeirea Fiului și calitatea Lui de Mântuitor. Așezarea lor în aceste locuri, Nicolae Cabasila o motivează astfel : „ Pentru ca nu cumva din pricina întrupării și înfățișării omenești , oamenii să își închipuie lucruri mici și nevrednice de dumnezeirea Fiului ”.

Rânduiala Proscomidiei se încheie cu rostirea psalmului 50, psalm, care de altfel se rostește , de mai multe ori la săvârșirea Sfintei Liturghii, atât în întregime cât și parțial la pregătirea slujitorilor ( v. 15) , după vohodul mare (v. 20-21) și în timpul cântării ”Pre Tine te lăudăm ” (v. 12-13).

Ritualul proscomidiei reprezintă sub forme tipice , jertfa Mântuitorului în Liturghie , rugându-se la preînchipuirile ei din epoca Vechiului Testament , care au anticipat-o sub forma de profeții , tipuri sau simbolice . Deși proscomidia este o rânduială specific creștină totuși în simbolismul ei este de subliniat raportul ce există între Vechiul Testament și Noul Testament, prin faptul că se scot miride și prin personajele mai însemnate din Vechiul Testament ( Sfantul Ioan Botezătorul și toți sfinții și slăviții prooroci ) și pentru că multe ritualurile și rugăciunile ei amintesc sau simbolizează persoane sfinte și momente din istoria sfântă a Vechiului Testament.

Cele mai numeroase elemente din cultul mozaic în partea de început a Sfintei Liturghii și până la citirea Sfintei Evanghelii. Aceste elemente tipice , preânchipuitoare sau profetice din Vechiul Testament începe să dispară cu timpul , pentru a face loc celor simbolice și mistice ale cultului creștin din Noul Testament.

În Liturghia credincioșilor predomină elemental dogmatic , pur creștin . Cu toate acestea, multe dintree cântările și rugăciunile de aici au la bază numeroase texte luate din Vechiul Testament . Asa de exemplu cuvintele :” Iubi-te-voi Doamne, virtutea mea…” constituie versetul I al psalmului 17, despre care Sfinții Parinți ai Bisericii , sunt de parere că se referă la Iisus Hristos și Biserica Sa , Hristos fiind virtutea , întărirea, scăoarea și izbăvitorul cel adevărat al tuturor credincioșilor.

Tot astfel “ Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot…” este rezultatul eforturilor creștine de a combina imnul serafimilor din viziunea lui Isaia ( VI, 3) și cântarea evreilor cu care întâmpinau pe principii și bărbații trimiși de Dumnezeu :” Osana, Fiul lui David, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului, Osana întru cei de sus “ ( Matei XXI, 9; Marcu XI, 9; Ioana XII,3; Ps. GXVIII , 25-26 ). După unii liturghiști , aceste cuvinte se aflau și în rânduiala serviciului de sâmbăta de la sinagogă.

După ce s-a întâmplat cu Sfântul Sânge , preotul rostește în taină : ”Iată s-a atins de buzele mele și va șterge fărădelegile mele și de păcatele mele mă va curăți ” , text adaptat de pe cuvintele îngerului din viziunea lui Isaia , când unul dintre serafimii ce stăteau înaintea Domnului , a luat cu un clește un cărbune de pe altar și venind spre prooroc, i-a atins buzele, zicând : “ Iată s-a atins de buzele tale și va șterge toate păcatele tale și fărădelegile tale le va curăți ” (Isaia VI, 7). “ Gestul îngerului simbolizează curățirea profetului de păcate, iar rostirea acestor cuvinte după împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului mărturisește credința preotului în puterea mântuitoare a Sfintei Euharistii, ea având menirea să aducă curățirea sufletului celui ce cu credință primește hrana dătătoare de viață”.

Prezența multiplă a elementelor mozaice este justificată la această liturghie, prin faptul că prima parte a ei este constituită din partea de la început a vecerniei, în general, Sf. Liturghie, în cadrul căreia se săvârșește jertfa cea fară de sânge a creștinilor, este rânduiala de cult caracteristică Bisericii Creștine. În ea dogmele creștine au gasit formule admirabile de exprimare, alături de emoțiile religioase ale sufletului creștin, din diferite rugăciuni.

La Sfânta Liturghie se săvârșește jertfa creștina cea nesângeroasă, pe care Domnul Hristos a adus-o în chip sângeros pe Golgota o singură dată pentru întreg neamul omenesc. Ceea ce nu a putut împlini mulțimea jertfelor din cultul mozaic, a împlinit Mântuitorul prin suprema Sa jertfa de pe cruce. Jertfele mozaice aveau mai mult o eficacitate simbolică, erau repetabile, se aduceau numai pentru poporul evreu, și nu împarțaseau harul sfințitor. Jertfa cultului creștin însa, a fost adusă o singura dată pentru totdeauna pentru întreaga omenire cazută în păcat.

Ea oferă tuturor harul sfinților, ridicându-ne la rangul de fii adoptivi ai lui Dumnezeu și împărtășindu-ne pe toți cu însuși Trupul și Sângele Domnului Hristos. Prezența numeroaselor elemente mozaice în Sfânta Liturghie a făcut pe unii liturghisitori – exagerând lucrurile – să afirme că rânduiala pregătirii jertfei euharistice la creștini și în special rânduiala din cadrul Liturghiei catehumenilor, și-ar avea originea fie în rânduiala de cult de sâmbata dimineața de la sinagogâ (G. Bickell 4B, si F. Probst), fie în rânduiala cinei iudaice-de vineri seara (I. Drevs 47 si G. Rauschen).

G. Bickell afirmă că planul Liturghiei descrisă de Constituțiile Apostolice este rânduit după ritualul cinei pascale, pe care Mântuitorul Iisus Hristos l-ar fi împlinit întocmai în seara Cinei celei de Taina, mai înainte de a institui Sfânta Euharistie. Deci Sfânta Euharistie ar fi instituită către sfârșitul acestei cine pascale.

După Rauschen și Drews, rânduiala Sfintei Liturghii a fost inspirata din rânduiala meselor iudaice de vineri seara, de peste săptămână , "căci , după părerea lor, era mai potrivit ca rânduiala Sfintei Euharistii să se inspire din acea rânduială iudaică, decât din rânduiala cinei pascale, care avea loc numai o data pe an. Bickell, în prezentarea paralelei dintre rânduiala primară a Sfintei Liturghii, respectiv a Sfintei Euharistii și ritualul iudaic de sâmbătă, sau cel al cinei pascale de joi seara, s-a folosit de documente iudaice mult posterioare vietii Mântuitorului și Apostolilor, de care nu e sigur dacă mai păstrau fidel ritul iudaic din vremea Mântuitorului. "Chiar dacă analogiile izolate ce s-au semnalat și-ar găsi un temei solid în ideea unei imitări, totuși un asemenea fapt n-ar stabili o dependență a Liturghiei vechi, de ritualul iudaic".

În fond Sfânta Euharistie este mai veche decât ceremoniile sinagogii, deoarece a fost simbolizată înaintea acestora de jertfa lui Melchisedec si de Mana cerească pe care, a dat-o Dumnezeu iudeilor în pustiu. Sfânta Euharistie se ridică prin importanța ei deasupra acestora fiindcă este însași Trupul și Sângele lui Hristos.

"Precum Dumnezeu a dat poporului Său în pustie mană adusă de îngeri pentru a se hrăni, așa și prin Sfânta Euharistie, Hristos dă creștinilor mana veșnică a Trupului și Sângelui Său. Acea mană venea din cer, această (Sfânta Euharistie) este supra-cerească, aceea era a cerului, aceasta e a Stăpanului cerurilor, aceea era supusă stricăciunii dacă era păstrata, pâinea cea cerească este străină de orice stricăciune ca tot cel ce va gusta cu vrednicie, nu va putea să simtă stricaciunea. Evreilor le-a tâșnit apă din piatră, iar Domnului Hristos i-a curs sânge pentru creștini".

În ce privește materia de jertfă, între cina pascală și Euharistia creștină există o deosebire fundamentală. La Cina Euharistică nu s-au folosit niciodată ierburi amare, azimă sau miel pascal ca la cina iudaică. Se poate face doar o analogie formală între pâinea, ca materie de jertfă a Sfintei Euharistii, și „pâinile punerii înainte" .

Taina Sfintei Euharistii nu este o cină cu caracter particular ca cea iudaică; din ea se pot împărtași toți creștinii. Între ritualul mesei pascale iudaice și ritualul cinei creștine, este o oarecare analogie formală, în ce privește succesiunea actelor și gesturilor din cuprinsul lor.

Aceasta însă nu atinge cu nimic fondul celei de a doua. Elementele principiale din rânduiala Jertfei Sfintei Euharistii sunt de origine pur creștina. Creștinii au turnat în forma veche un conținut nou cultic, reușind să dea un înțeles corespunzător fondului și formei cultului nou. Întrebuințarea elementelor vechi a fost necesară, deoarece "cultul mozaic avusese un rol profetic sau preînchipuitor, așa încat folosirea unor elemente din cadrul lui în cultul creștin, își putea găsi locul ca o necesitate pentru explicarea și înțelegerea deplină a jertfei Noului Testament".

  d). SĂRBĂTORILE ȘI ASCENSIUNEA LOR LA CULTUL CREȘTIN

Sărbătorile, Sfintele Taine și Ierurgiile. – Sărbatorile cultului mozaic sunt în general comemorări ale evenimentelor istorico-religioase din viața poporului evreu. Prin sărbatorile creștine se repetă anual evenimentele mai însemnate din istoria mântuirii neamului omenesc. Ele s-au format la început după modelul sărbătorilor iudaice și greco-romane, dar au căpatat un caracter specific creștin.

În cultul creștin, unele sărbatori au o legătură doar formală cu sărbatorile din cultul mozaic; altele sunt specific creștine. Dintre cele care au o legătura formală cu cele mozaice, amintim: sărbătoarea Taierii împrejur și a Întâmpinarii Domnului, care ne amintesc de unele prescrieri ale Legii mozaice (Luca II, 21-24) pe care le-a respectat și Mântuitorului Iisus Hristos.
Sfintele Paști, după denumire par a fi identice cu Paștele iudeilor, însă conținutul sărbatorii este cu totul diferit. Pentru iudei era cea mai mare sărbatoare. Ea amintea evenimentul salvării primilor născuți în Egipt, ieșirea din robie și trecerea minunată prin Marea Rosie. Aceste evenimente erau comemorate printr-un ritual special, în centrul căruia era consumarea mielului pascal.

Pentru creștini, Sfintele Paști este tot cea mai mare sărbătoare. "Dar pe când mielul pascal amintea evreilor doar de scăparea lor vremelnică de sub robia egipteană, Moartea și Învierea Domnului, adevăratul miel pascal al creștinilor, ne amintește de Cel care ne-a scăpat pentru veșnicie de la moarte, dându-ne ,,viața cea veșnică".

Paștile Vechiului Testament au fost tipul Paștilor creștine, dar cele creștine nu au fost dependente întru nimic de cele iudaice. Nu se poate vorbi de elemente vetero-testamentare . În cultul creștin la această sărbatoare decât din punct de vedere formal, conținutul creștin al sărbatorii fiind total deosebit de cel al Paștelui iudaic.

O oarecare asemănare se întalnește și la sărbătoarea Cincizecimii, care și la iudei și la creștini se serba la cincizeci de zile după Paști. Obiceiul din unele biserici creștine, ca la această sărbătoare să se împodobească bisericile și casele oamenilor cu crengi verzi, este o reminiscență din cultul mozaic, potrivit căruia în ziua Cincizecimii, evreii împodobeau sinagogile și casele lor cu ramuri verzi și cu flori, spre a le aminti ca Legea s-a dat într-un timp când lânga Muntele Sinai, toate erau verzi, și când au fost nevoiți să locuiască în colibe făcute din frunze și ramuri. "La origine, duminica se juxtapune sabatului, care a fost respectat un oarecare timp și de creștini, ca și alte obiceiuri ale sinagogii. Ea a fost prima sărbatoare creștină care a înlocuit sâmbăta iudaică, sărbatorită în primele veacuri de creștinii proveniți dintre iudei. Fondul cultic al sărbătorii este diferit de cel al sabatului, în centrul lui stând săvârșirea Jertfei Euharistice a Domnului Hristos.

Sfintele Taine sunt forme ale cultului creștin, instituite de însuși Mântuitorul , care n-au nici un model în cultul mozaic. Cultul sinagogal nu a avut taine prin care să împărtășească harul, dar sacrificiile, ceremoniile, ungerile și binecuvântările care se practicau în cultul mozaic, au prefigurat într-un anumit sens Sfintele Taine din Legea Noua.

Credem că însusâși numărul tainelor creștine are o legătura cu perfecțiunea care se atribuia: numărului 7 (șapte) în Vechiul Testament, dar mai ales cu cele șapte daruri ale Sfântului Duh, de care vorbește profetul Isaia (XI, 2-3).Dintre acele elemente și evenimente prefigurative, amintim:

1) Ceele șapte candele ale candelabrului din Sfânta, simbolul plenitudinii;

2) Cele șapte coloane pe care înțelepciunea le cioplește pentru a-și consolida locuința sa (Prov. IX, 1-6);

3) Cele șapte bătai făcute în apa Iordanului, care l-au curățit pe Neeman Sirianul de lepră .

4) Cele șapte stropiri care se făceau peste un lepros cu sânge de turturele;

5) Cele șapte candelabre pe care Zaharia profetul le-a văzut în vis strălucind, fiind nelipsite de untdelemn și totdeaună aprinse (Zah. IV, 1-4).

După interpretarea dată de Sfinții Parinti psalmului 22, reiese că în el sunt prefigurate toate cele șapte taine. Taina Sfântului Botez a fost prefigurată de apele de la creație peste care se purta Duhul Sfant (Gen. I, 2); apele potopului (I Petru III, 20); apa pe care a scos-o Moise din stânca și tămaduirea lui Neeman Sirianul prin coborârea în apele minunate.

Botezul nu era un lucru complet nou la evrei. Legea lui Moise le prescria în diferite împrejurări, afundări în apă (Lev. IV, 27-28; XI, 25; XIII, 6 si 34 ). " Din prefigurările diferitelor acte ale Botezului în Vechiul Testament nu rezultă o dependență a rânduielii acestei taine de vreun ritual al cultului iudaic, ci dimpotrivă, se arată vechimea acestei taine, încă de la crearea lumii.

Sfântul Ambrozie spune că Botezul îsi are prefigurarea în însuși începutul lumii zicând : "Când Dumnezeu a facut cerul și pământul Duhul se purta deasupra apelor. Cel ce era purtat deasupra apelor nu a facut apele?". În Taina Botezului lucrează harul Sfântului Duh. Prin aceasta ea este superioară oricărui act de cult al sinagogii. "Același Duh de la creație – spune Sfântul Ambrozie – vine și sfințește apele botezului prin care cel botezat se curăță de orice păcat".

Taina Mirungeri este mai puțin prefigurată în cultul mozaic. Totusi ,  Sfântului Chiril al Ierusalimului spune că Sfântul Mir cu care se unge noul botezat "este Duhul Sfânt" despre care și Isaia, în profeția lui spunea în numele Domnului: "Duhul Domnului este peste mine…" (LI, l).

Taina Cununiei își are oarecum originea în Vechiul Testament prin crearea primei perechi de oameni. Este taina în care se întâlnesc cele mai multe aluzii la textele și persoanele din Vechiul Testament, în cuprinsul ritualului ei. Desigur că mulțimea persoanelor din Vechiul Testament amintite în rânduiala tipiconală a acestei sfinte taine întarește și mai mult afirmația că instituirea ei s-a făcut odată cu crearea de către Dumnezeu a femeii, care avea să fie împreună viețuitoare cu barbatul (Gen. II, 23-25).

Dacă Sfintele Taine au fost prefigurate printr-o serie de acte de cult și evenimente însemnate din Vechiul Testament, acest lucru arată legătura dintre cele două testamente, ambele lăsate de Dumnezeu, dar nicidecum o dependență a tainelor creștine de riturile iudaice. Pentru creștini Sfintele Taine nu sunt simple semne exterioare sau simboluri că în cultul mozaic, ci sunt mijloace eficace de împartășire a harului, ca să sfințească pe toți cei ce se împartasesc din bogația lor.

Pe langa Sfintele Taine, Biserica creștina a instituit și ierurgiile, slujbe prin mijlocirea cărora se binecuvântează și se sfințesc momentele cele mai de seamă din viața omului. În oficierile ierurgiilor întâlnim multe din elementele de cult mozaic. Astfel, întalnim texte din psalmi în rânduiala consacrată primei zile de naștere a pruncului(Ps. 50); "Că iată întru fărădelegi m-am zămislit" .

Însuși Iisus Hristos a împlinit prescripțiile Legii Vechi, care recomanda că toti pruncii iudei de sex bărbătesc să fie tăiați împrejur în ziua a VIII-a (Lev. XII, 3).
Ritualul îmbisericirii pruncului la 40 de zile și curățirea lehuzei păstrate în cultul creștin, sunt tot de origine iudaică.

După datina din Legea Veche (Lev. XII, 7-8) femeia care naștea un băiat era socotită necurată 40 de zile, iar dacă naștea o fată, 80 de zile. După aceste zile ea venea la templu și aducea jertfa de curațire. Această rânduială a împlinit-o și Maica Domnului (Luca II, 22). Mai amintim aici citirea psalmului CXL în rânduiala slujbei pentru aghasma mică și a psalmului L la slujba agheasmei mari.

e). EXPRESII ȘI LECTURI ÎN CULTUL CREȘTIN

În cultul creștin putem afla o serie întreagă de expresii liturgice împrumutate din cultul mozaic. Unele dintre aceste formule au fost folosite și de Mântuitorul în activitatea Sa pământească. Altele dintre ele au fost introduse în cultul creștin, fiind transcrise exact din limba ebraică, păstrându-li-se totodată și înțelesul lor original. Enumeram aici doar câteva : "Doamne miluiește", Pace tutur-or", "Pace tie", "Aliluia" etc, precum și expresiile, Osana, Pascha, Sabat, satana si Savaot. Expresiile liturgice, Amin, Aliluia, Osana și Savaot, au o largă întrebuințare în cadrul slujbelor religioase creștine, iar expresiile Amin, Pascha, Sabat, satana , se folosesc în vorbirea creștină curentă și mai ales în cuprinsul rugăciunilor.

Practica citirii Sfintei Scripturi în adunările de cult creștine a fost primită de Biserică de la Sfintii Apostoli și aceștia au moștenit-o din cultul Legii Vechi. Din Exod (cap. XXIV) aflăm că Moise a citit din Cartea Legii în fața poporului. De asemenea și leviții citeau Legea cu voce tare și o explicau poporului. Pentru cult, iudeii au împărțit Legea lui Moise în 153 secțiuni numite parase, astfel că ea era citită în întregime de-a lungul a trei ani. Era și normal ca primii creștini fiind iudei să nu renunțe dintr-o dată la practicile lor cultice mozaice, ceea ce a determinat ca multe lecturi din cultul mozaic să rămânâ și în cultul creștin.

Cartea de căpatai, atât pentru cultul creștin public cât și pentru viața particulară a creștinilor, a fost Psaltirea, ca cea "care cuprinde în sine tot ce-i mai folositor în toate" – după cum spune Sfântul Vasile cel Mare. Canonul 85 apostolic numară Psaltirea printre cărțile sfinte respectate mult de creștini. Ea a contribuit cel mai mult la formarea rânduielilor creștine de cult. Așa după cum am observat din cuprinsul lucrării de față, psalmii formează o parte principală din cele 7 laude bisericești, fiind nelipsiti și din rânduielile Sfintelor Taine, a Sfintei Liturghii, a ierurgiilor și a celorlalte rugăciuni ale Bisericii.

În unele calendare creștine, și mai ales în cel ortodox găsim foarte multe zile închinate unor persoane din Vechiul Testament, pe care creștinii le respectă cu sfințenie. Astfel, întâlnim în cursul anului bisericesc pomenirea lui Moise la 4 septembrie, iar la 17 decembrie a lui Daniel și a celor trei tineri. Ziua de 6 mai este închinată, dreptului Iov, iar cea de la 20 iulie Sfantului Prooroc Ilie Tesviteanul.

În general toți proorocii Vechiului Testament sunt pomeniți în calendarul, creștin. Unora dintre ei pe lângă pomenirea de la sinaxar, le sunt închinate și o serie de cântări din rânduiala slujbelor creștine. Așa sunt o parte din stihurile de la vecernia zilelor de rând, stihirile de la stiboavna și troparele unor zile. La utrenie, în special, o parte din paremiile canonului și din stihirile laudelor sunt consacrate zilelor respective.

În rânduiala Sfintelor Taine, de asemenea se pomenesc persoane din Vechiul Testament. Astfel, la Sfântul Botez, în cuprinsul celei de a doua rugăciuni la tunderea părului noului botezat, e pomenit proorocul Samuel și proorocul David. În rugăciunea de sfințire a untdelemnului se amintește de patriarhul Noe. În rugăciunile de la rânduiala cununiei se pomenesc cele mai multe persoane din Vechiul Testament ca : Adam, Avraam, Sara, Isaac, Rebeca, Iacob, Rahila și alții.

La fel și în rânduiala ierurgiilor se amintesc o serie de nume vetero-testamentare. Printre rugăciunile la diferite trebuințe în cuprinsul cărora întâlnim nume de persoane din Vechiul Testament este "rugăciunea pentru cei ce călatoresc pe cale" în care se pomenește Iosif, Isaac si Tobie. În "rugăciunea pentru cei bolnavi" se amintește de Ezechia si Manase.

Se poate spune în general ca persoanele din Vechiul Testament pe care le întâlnim în cultul creștin sunt mai întâi dreptii, care au anticipat creștinismul prin viața și raporturile lor față de Dumnezeu, și apoi profeții, care au proorocit venirea lui Mesia și prin El, Legea cea Noua.

f). INFLUENȚE ALE CULTULUI CREȘTIN

 Influențele cultului mozaic cu privire la locașurile de cult, persoanele liturgice și obiectele din cultul creștin. Îndeplinirea principalelor forme de cult e legată de un anumit loc destinat pentru acest scop. Atât cultul mozaic cât și cultul creștin se desfășoară în locașul de cult. Însuși Dumnezeu a poruncit să i se facă locaș de închinare, pentru ca mediul în care se realizează comuniunea cu El să fie demn de slava Sa.

Astfel, Moise a construit Cortul Sfânt, iar Solomon templul din Ierusalim în care s-a săvârșit cultul. Pe acesta din urmă însusi Mântuitorul l-a cinstit numindu-l chiar "casa Tatălui Meu" (Luca II, 42) și tot El mărturisește prezența lui Dumnezeu în templu (Matei XXIII, 24).

Primii creștini recrutați dintre iudei au continuat și ei să cinstească templul și sinagoga, dar Sfânta Euharistie o săvârșeau în case particulare. Cu timpul creștinii și-au avut locașurile lor de cult. De aceea, între parțile componente ale templului iudaic și cele ale bisericii, există unele asemănări. Cele trei părti ale edificiului bisericii, pronaos, naos și altar, corespund cu partea exterioara a templului, adică curtea cu partea de mijloc – Sfânta – și cu Sfânta Sfintelor.

Ca și la templu, vechile biserici creștine aveau un portic în fața edificiului, format din coloane legate între ele și acoperite. În special în vestibulul vechilor basilici creștine se află un vas cu apă în care credincioșii își spălau mâinile înainte de a intra. Este o moștenire a spălarilor rituale din cultul mozaic. "Folosirea amvoanelor în Bisericile creștine se pare că vine de la banca înaltata în sinagoga, pe care se așezau rabinii, la origine fiind consacrată numai pentru citirea cărților sfinte".

Altarul este locul unde se săvârșește jertfa cea fară de sânge în cultul creștin, spre deosebire de altarul mozaic, unde se săvârșeau jertfele sângeroase, el fiind așezat în curtea templului. Între altarul creștin și Sfânta Sfintelor există totuși și o asemănare. După cum pe Sfânta Masă, la Sfânta Liturghie se află prezent Domnul Hristos cu Trupul și Sângele Său, și pe tronul sfânt din Sfânta Sfintelor după Sfânta Scriptura era prezent totdeauna Dumnezeu (Ex. XL, 30-38; Lev. IX, 23-24).

Între locașurile de cult mozaice și creștine există o legătură mai mult simbolică și tipică, deoarece, atât cortul sfânt cât și templul sfânt sunt tipul Bisericii creștine. Unii cercetători afirmă că templul iudaic ar sta la originea Bisericii creștine, și că între sinagoga iudaica și edificiul bisericilor creștine există o strânsă legătură în ce privește forma de construcție.

Totuși, originea formelor de construcție ale basilicilor și bisericilor creștine nu le aflăm numai în templu sau sinagogi. În planul acestora s-au întâlnit diverse influențe, printre care putem să menționăm și pe cele mozaice. Persoanele liturgice constituie condiția și mijlocul necesar prin care se îndeplinește cultul divin. Funcția persoanelor cultului mozaic are unele deosebiri față de cea a persoanelor liturgice din cultul creștin. Astfel, în treptele ierarhice ale cultului mozaic slujitorii erau aleși numai din seminția lui Levi (Ex. XL, 13-15; Lev. VIII, 1-32; X, 1-20).

Ei nu aveau o preoție harică și nici nu împărtășeau darul Sfântului Duh prin acțiunile lor. De asemenea, ei aduceau pentru popor în special jertfe sângeroase (Ex. XL, 15-17; Lev. VIII, 15-23; IX, 6-24; X, ;12-20 etc.) ceea ce nu se face în cultul creștin, în care jertfa sângeroasă a fost adusă o singură dată pentru totdeauna de Mântuitorul Hristos (Matei XXVII, 25-26; Marcu XV, 20-47; Luca XXIII, 27-56; Ioan XIX, ,16-42).

Între ierarhia mozaică și cea creștină sunt totuși și unele asemănări. Ambele ierarhii sunt de origina divină. Cele trei trepte ale ierarhiei creștine corespund arhiereului, preoților și leviților din Vechiul Testament. Ca și în cultul mozaic și în cultul creștin, primirea cuiva într-o treaptă ierarhică se face printr-o sfintire specială, solemnă – hirotonia -. Slujitorii cultului mozaic, erau socotiți ca și cei creștini mijlocitori între oameni și Dumnezeu (Ex. XXIX, 1 ; 40-13 , Lev. VIII, 1-36 etc).

Funcția preoției mozaice ca și a preoției creștine era întreită: împlinirea serviciului liturgic, conducerea poporului și explicarea Sfintei Scripturi. Arhiereul era unul singur pentru popor, după cum își astăzi episcopul este pentru o singură eparhie. Serviciul leviților era asemănator cu cel al diaconilor. Ca și diaconii, ei nu aveau voie să se atingă în timpul serviciului religios de anumite obiecte și ei se întroduceau în serviciul culltic printr-o sfințire deosebită (Ex. XIII, 1 ; Num. III, 13 ; Deut. X, 8 etc), și îndeplineau lucrări inferioare la templu după dispoziția dată de preoți, fiind mijlocitori între preoți și popor (Num. IV, 23, 35-39; I Gr. ilX, .13-19; Deut. XXXI, 25 etc). Dintre persoanele liturgice inferioare, amintim psalții și citeții, care aveau atribuții similare în ambele culte.

Ca și slujitorii creștini slujitorii cultului mozaic purtau veșminte speciale. Amintim aici câteva din veșmintele cultului mozaic care au corespondență cu cel creștin. Astfel, efod-ul marelui preot (arhiereului) (I Sam. II, 18; I Gr. XV, 27; Jud. VIII, 27 etc), sau marama pe care iudeii și-o puneau pe cap în vremea participării lor la cultul public, iar corespunde dupa unii cercetători biblici cu orarul pe care diaconii, îl poartă la slujbele religioase din cultul creștin. Brâul sau cingătoarea este amintit în Vechiul Testament printre veșmintele lui Aaron și simboliza semnul demnității și al puterii preoțești. Același lucru il simbolizează și brâul folosit de preoți în cultul creștin.

Mitra care simboliză puterea și chemarea specială dată de Dumnezeu celui  ce o purta, are același simbolism, pe care îl are și mitra arhiereului în creștinism. În general însă, veșmintele folosite în cultul creștin sunt în majoritate de origine creștină. De asemenea, unele obiecte ce se folosesc azi în cultul creștin își au originea în cultul mozaic ori au un simbolism legat de Vechiul Testament. Cădelnița, își are originea probabil în cățuia folosită pentru tămâierea ce se facea la templu. Lingurița, simbolizează cleștele cu care serafimul a atins buzele profetului Isaia, curățindu-l de păcate și învrednicindu-l să vestească cuvintele lui Dumnezeu (Isaia VI, 6).

Elementele și obiectele care se pare că au fost împrumutate de cultul creștin din cultul mozaic, au căpătat în creștinism o întrebuințare și semnificație cu totul deosebită și mult superioară față de Vechiul Testament. Din cele expuse mai sus, putem afirma că în mare parte, cultul creștin a împrumutat o mulțime de elemente din cel mozaic. Dar acest împrumut nu a înlăturat cu inimic fondul spiritual creștin al cultului, întrucat privește mai mult partea formală. Existența elementelor mozaice în cultul creștin este ușor explicabilă, deoarece primii creștini au fost iudei convertiți, care nu s-au desparțit deodată de practicile iudaice, iar primele comunitati creștine s-au înființat în plin mediu iudaic.

Aceasta nu înseamna ca cultul creștin este dependent de cel mozaic. Dimpotrivă, în creștinism, elementelor mozaice. Biserica le-a dat o semnificație deosebită cu un important înțeles spiritual. Elementele de fond, care constituie conținutul cultului creștin sunt de origine și natură pur creștină.  Primele Biserici erau legate între ele printr-un sentiment de credință, dragoste și nădejde deosebit de cel iudaic. "Era o alta fraternitate religioasă, o alta naționalitate superioară și ideală care-și așteptă realizarea într-un viitor îndepartat. Pe pământ și în lumea reală, ea nu însemnă înflorirea unei rase sau națiuni hotărâte și în nici o parte nu se găsea un centru religios local, analog Ierusalimului și templului său".

Pentru cultul creștin, cel mozaic are un caracter și simbolic. Între ele există asemănări dar și deosebiri fundamentale. Cel mozaic a avut un caracter aproape exclusiv exterior, care adesea a decazut într-un formalism riguros condamnat chiar și de Iahve (Isaia I, 11-17; Ieremia XI, 15; Amos V, 12 etc), pe cand cel creștin este adevaratul cult în "duh și adevăr" (Ioan IV, 24). Prin primul, evreii aveau posibilitatea de a păstra legătura cu Dumnezeu prin iertarea păcatelor.

Prin al doilea, neamului omenesc i se împărtășește harul sfințitor care aduce mântuirea tuturor celor ce cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, se boteaza în numele Sfintei Treimi și împlinesc poruncile divine. În cultul mozaic omul nu se poate uni niciodată cu Dumnezeu, pe când în cel creștin, oamenii se împărtășesc cu însuși Trupul și Sângele Domnului Hristos, prezent în jertfa cea nesângeroasă din cadrul Sfintei Liturghii.

În felul acesta, cultul creștin reprezintă o acțiune de jertfă continuă, neâncetat activă, legată nedespărțit de persoana Domnului Hristos Mântuitorul lumii.Cu toate acestea nu se poate uita rolul și importanța pe care cultul mozaic le-a avut pentru cultul creștin și mai ales legătura strânsă dintre ele, ca mijloace de sfintire a omului în vederea mântuirii.

B. SCOPURILE ȘI FUNCȚIILE CULTULUI CREȘTIN ORTODOX

Scopul cultului ortodox este să-l apropie pe om de Dumnezeu. Și aceasta se întâmplă prin coborârea lui Dumnezeu la om care aduce cu sine urcarea omului la Dumnezeu și de aceea distingem trei funcții ale cultului ortodox:

a)      o funcție harismatică sau sfințitoare

b)      o funcție latreutică sau de laudă

! Inițiativa aparține întotdeauna lui Dumnezeu; El așteaptă răspunsul omului !

a). FUNCȚIA HARISTICĂ SAU SFINȚITOARE

Scopul harismatic este funcția principală a cultului ortodox. În biserică și prin cult, Dumnezeu a ales să creeze un mediu de comuniune între om și Dumnezeu și El a ales acest mediu și îl dorește a fi un izvor de revărsare al darurilor Sale. Cultul este în primul rând un dar al lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea și El dorește să-Și reverse mila Sa prin formele văzute ale cultului Bisericii.

Revărsarea harului prin actele văzute ale Bisericii (imne, ritualuri,  ș.a.) arată nu doar dragostea și interesul viu al lui Dumnezeu pentru om, dar mai ales adaptabilitatea și coborârea lui Dumnezeu până la cele mai mici realități ale vieții umane, pentru că omul și Dumnezeu își sunt reciproc modele (cf. Sf. Maxim) și pentru că viața omului este indestructibil legată de Dumnezeu.

b). FUNCȚIA LĂUNTRICĂ

Scopul latreutic al cultului este partea umană a sinergiei, adică este acea manifestare a cultului care pleacă dinspre om spre Dumnezeu și se arată prin răspunsul firesc al omului la dragostea pe care o revarsă Dumnezeu în cult. Este o manifestare a „personalității noastre religioase” prin care în primul rând Îl binecuvântăm pe Dumnezeu, în al doilea rând Îi mulțumim și abia în al treilea rând Îi cerem. Întâi Îl binecuvântăm pe Dumnezeu, iar binecuvântarea exprimă sentimentul de adorare și de cinstire care I se cuvine doar lui Dumnezeu. A binecuvânta este echivalent cu a adora, a slăvi. Lauda lui Dumnezeu este o laudă care izvorăște din iubire.

Noi Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru că gustăm din iubirea Lui. După laudă urmează imediat mulțumirea. Mulțumirea personalizează lauda, iar apoi cererea împlinește această comuniune a omului cu Dumnezeu arătând dependența și necesitatea stringentă a omului de Dumnezeu.

Ortodoxia se distinge prin faptul de a acorda o importanță mare în primul rând scopului harismatic al cultului căci în această revărsare a iubirii lui Dumnezeu prin actele cultice omul poate și să mulțumească, și să Îl laude pe Dumnezeu (scopul latreutic), dar poate să și cunoască pe Dumnezeu, voia Lui și poruncile Lui (scopul didactic).

Ortodoxia a pus întotdeauna accent pe caracterul personal și personalizant al relației omului cu Dumnezeu. Harul, care este iubirea lui Dumnezeu este unica realitate și singura în care omul își află împlinirea vocației sale, unica sa creștere și îmbogățire; de aceea întâietatea o are întotdeauna harul. El este cel care îl mișcă, îl luminează, îl hrănește și îl învață pe om și așteaptă răspunsul omului, așteaptă rezonanța la această iubire. Harul este ambianța în care omul se poate arăta și manifesta ca un partener de dialog cu Dumnezeu.

c). TRĂSĂTURILE GENERALE ALE CULTULUI ORTODOX ȘI CARACTERELE SALE SPECIALE

Vechimea formelor de cult

Caracterul sacrificial și ierarhic

Uniformitatea și stabilitatea cultului

Bogăția, varietatea și frumusețea formelor sale externe

Caracterul eclesiologic sau comunitar

Simbolismul sau caracterul epifanic și eshatologic

Caracterul universal sau cosmic al cultului

Aceste trăsături stabilite sau identificate în literatura liturgică trebuie să fie înțelese ca un tot unitar. Ele constituie „pietrele” unei arhitecturi de o profunzime și o frumusețe unică și sunt strâns legate între ele și nu pot fi scolastic tratate separat.

Vechimea formelor și a rânduielilor de cult

Cultul este în esența lui un dat, căci esența lui constituie dialogul omului cuDumnezeu. Dar în același timp este ceva ce a evoluat, căci formele de manifestare au cunoscut o evoluție în decursul istoriei în funcție de realitățile sociale, dar și teologice ale fiecărei epoci istorice în parte.

În formele sale fundamentale, cultul ortodox păstrează o vie legătură cu începuturile creștinismului fiind structurat pe ceva săvârșit, pe actele săvârșite de Mântuitorul și Sfinții Apostoli, acte care au fost îmbrăcate în mod diferit în cuvinte, în epoci și arii geografice diferite.

Istoria cultului creștin nu începe cu epoca Noului Testament. Rădăcinile lui trebuie să fie căutate în profunzimea și unicitatea cultului iudaic practicat de Mântuitorul și de Sfinții Apostoli, cult pe care Mântuitorul l-a umplut de un sens nou dându-i un caracter unic și universal fiind destinat noului popor ales asupra căruia Dumnezeu își revarsă toată atenția Lui vrând astfel să-l atrag la fericita viață a comuniunii cu Sine. Aceasta este noua și unica perspectivă a cultului creștin. Dumnezeul poporului Său este viu și lucrător așa cum a fost și cu poporul ales și în Biserică prin Întruparea, Jertfa, Învierea și Înălțarea Fiului lui Dumnezeu.

Vechimea formelor de cult arată exigențele duhovnicești care au stat la baza formării lui, iar creștinii fiecărei epoci au menirea de a se ridica la măsura acestor exigențe și nu de a coborî cultul la nivelul sărăciei spirituale prin care ei ar putea trece.

 Caracterul sacrificial și ierarhic

Acesta se referă la un fapt fundamental afirmat de Sfântul Chiril al Alexandriei: „Noi nu putem intra în Împărăția lui Dumnezeu decât în stare de jertfă”, adică de deplină predare lui Dumnezeu așa cum este umanitatea lui Hristos. Astfel, esența cultului este această revărsare a iubirii jertfelnice a lui Dumnezeu făcută posibilă nouă prin moartea și învierea lui Hristos, revărsare de iubire care vrea să ne atragă la sine, să ne imprime și nouă starea de jertfă a umanității lui Hristos.

Dialogul de iubire între om și Dumnezeu este un dialog plin de exigențe, dăruirea totală a lui Hristos ca om Tatălui este modelul și izvorul dăruirii noastre personale. Și Dumnezeu nu se oprește aici: după înălțarea Mântuitorului la cer El a vrut să permanentizeze această chemare la împroprierea jertfei Sale prin întemeierea ierarhiei bisericești. Apostolii și urmașii acestora sunt cei care continuă lucrarea Mântuitorului ca unii care sunt primii care s-au umplut de starea lui de jertfă și astfel Îl propovăduiesc pe Cel căruia și-au dăruit toată viața.

Uniformitatea și stabilitatea cultului

Până în secolul al IV-lea cultul era caracterizat de improvizație, rugăciunile fiind rostite în mod liber fără a avea un text scris, dar ele respectau o anumită schemă generală de rugăciune.

Odată cu apariția ereziilor, textele liturgice sunt așternute în scris dorindu-se astfel să se creeze o uniformitate și o stabilitate a cultului. S-a dorit ca acest dialog viu și personal cu Dumnezeu să fie exprimat prin forme definitiv stabilite, ușor accesibile și de înțeles pentru toți creștinii ducând astfel la păstrarea unității de credință și de mărturisire a adevărului tradiției apostolice.

Se pune întrebarea: „E posibilă improvizarea în cult în ziua de astăzi?”

Totalitatea experienței duhovnicești pe care omul a avut-o și o are cu Dumnezeu este păstrată în tradiția vie a Bisericii, iar acest tezaur s-a cristalizat în cărțile de cult, slujbele Bisericii, scrierile părinților în care litera,  forma văzută a fost atât de bine aleasă încât aceasta să ridice pe om la simțirea lui Dumnezeu, la realitatea vieții veșnice.

A improviza sau a introduce ceva nou în aceste forme consacrate ale tradiției bisericești presupune în primul rând împroprierea, trăirea și experierea mai întâi a acestor forme consacrate și abia mai apoi exprimarea și compunerea altor forme de rugăciune.

Modelul clasic pentru aceste exigențe este scrierea/compunerea anaforalei euharistice ce poartă numele Sfântului Vasile cel Mare. Acesta a cunoscut, a trăit această tradiție și a prelucrat textul unei liturghii mai vechi din Cesareea Capadociei adăugându-i conținut scripturistic și dogmatic făcând din ea cel mai frumos conținut al Răsăritului Ortodox.

Uniformitatea și unitatea cultului ortodox o dă prezența și lucrarea Sfântului Duh care vine acolo unde se exprimă și se trăiește adevărul tradiției apostolice primare.

Bogăția, varietatea și frumusețea formelor de cult

În esența sa, cultul are origine apostolică și păstrează frumusețea și bogăția cultului primar, chiar dacă formele lui de exprimare (texte, imne, gesturi, acte liturgice) au cunoscut o evoluție continuă în decursul istoriei. Când vorbim despre bogăție și varietate în cult ne referim în primul rând la o bogăție esoterică, interioară pe care o comunică cultul ortodox, bogăție care și-a găsit forme de exprimare adecvate frumuseții sufletului uman de așa manieră încât prin cult omul participă cu toate puterile sale sufletești la dialogul viu și personal pe care Dumnezeu îl dorește.

Icoanele, gesturile, acele liturgice, tămâierea, folosirea materiei în cult, arhitectura bisericească, toate acestea au menirea să exprime bogăția interioară a cultului și să-l atragă pe om la ea. DAR! Lipsa de finețe spirituală poate duce la ne-simțirea prezenței lui Dumnezeu în cult prin intermediul acestei bogății atât interioare, cât și exterioare a cultului. Există riscul de a reduce frumusețea și bogăția la sărăcia spirituală a vremii privând astfel sufletul de bucuria la care oamenii vor fi părtași în viața viitoare.

Caracterul eclesiologic și comunitar al cultului

Cultul ortodox se distinge prin faptul că rugăciunile sau adresarea făcută lui Dumnezeu sau dialogul în care suntem angajați cu Dumnezeu este făcut întotdeauna în numele unui eu colectiv și nu se au în vedere în primul rând nevoile personale ci cele ale colectivității, ale comunității. Întotdeauna în biserică ne rugăm toți pentru nevoile tuturor.

Raportul între aspectul personal al rugăciunii adresate lui Dumnezeu în cult și cel comunitar trebuie să fie unul complementar în sensul că relația vie personală a omului cu Dumnezeu nu poate exclude relația cu semenii, precum și rugăciunea împreună cu ei. (Dacă doi sau trei se vor învoi pe pământ…) Sărăcia lumii actuale constă în faptul că atomicizarea sau fragmentarea comunităților a dus și la dispariția înțelegerii sensului comunitar al cultului ortodox.

Celebrarea cultică consacră o comunitate o sfințește îi sensibilizează pe membrii ei spre o atenție și mai mare față de Dumnezeu și a unuia față de celălalt. Raportul între spiritualitate și comuniune, între desăvârșirea personală și viața în comunitate este dat în exclusivitate de sinceritatea și atenția apropierii de Dumnezeu.

Orice tip de formalism aduce cu sine individualizarea cultului, supunerea formelor cultului intereselor materiale și pierderea sensului comunitar al cultului, ceea ce se arată în dispariția parohiilor și a comunităților.

Simbolismul sau caracterul epifanic și eshatologic al cultului ortodox

Raportul între Dumnezeu și lume este ajutat de a fi înțeles în cult prin intermediul simbolului. Simbolul este ceva material ce trimite spre altceva spiritual. Simbolul este o scară care ajută spiritul uman să urce la o realitate spirituală. Simbolul este descoperirea a unui altceva real care depășește realitatea văzută.

Deci: simbolul unește două realități: una văzută, empirică și alta nevăzută, spirituală . Aceste două realități nu sunt unite în chip logic, adică aceasta înseamnă aceasta, și nici prin asemănare, aceasta preînchipuie aceasta și nici prin raportul de cauză-efect adică aceasta este cauza aceleia, ci în simbol cele două realități sunt unite în mod epifanic, în sensul că prin simbol realitatea văzută o descoperă și o face prezentă pe cea nevăzută.

Cultul ortodox este plin de simboluri căci prin fiecare act văzut se împărtășește credincioșilor realitatea nevăzută a Împărăției cerurilor. Astfel, simbolul liturgic (gesturile, actele preotului, icoanele, picturile, etc.) sunt mai întâi de toate teofanii, descoperiri ale prezenței lui Dumnezeu în și prin cult.

După Înălțarea la cer a Mântuitorului noi nu  ne mai putem atinge de Hristos trupește, ci Hristos își continuă lucrarea Sa asupra noastră prin intermediul materiei văzute care devine un mediu de manifestare a prezenței Sale. Prezența nevăzută a lui Dumnezeu în Biserică poate fi sesizată și se descoperă prin intermediul simbolului.

Caracterul universal sau cosmic al cultului

Prin această trăsătură se subliniază faptul că în cultul ortodox se cuprinde întreaga viață a omului în momentele cele mai felurite și cu momentele cele mai variate, astfel încât cultul ortodox ajunge să îmbrățișeze sau să înglobeze întreaga viață a omului în toate aspectele ei asupra cărora Dumnezeu vrea să își reverse bunătatea.

Toate lucrările sacramentale sau văzute ale Bisericii sunt taine! Prin ele Dumnezeu lucrează în Biserică și prin Biserică în întreaga lume. Și prin ele, Dumnezeu vrea să transforme întreaga lume.

C. CULTUL INTERN ȘI CULTUL EXTERN

Esența cultului este latura lui esoterică, interioară a prezenței lui Dumnezeu în inima omului, a imperativului „zugrăvirii” chipului lui Hristos a trecerii de la chip la asemănare prin paza sfintelor porunci și prin viața sacramentală de așa manieră încât prin această liturghie interioară să se nască în fiecare dintre noi un nou hristos, un frate al lui Hristos, prin viața cea nouă sădită prin botez și prin darurile personale ale fiecăruia dintre noi.

Cultul extern nu e decât manifestarea văzută a liturghiei interioare.

Cele două aspecte trebuie să rămână într-un echilibru; dacă se pune prea mult accent pe formele exterioare se ajunge la formalism, iar dacă se pune exclusiv accent pe formele interioare se ajunge la pietism și mai ales la forme denaturate de viață spirituală (bigotism liric).

În momentul în care se accentuează formele externe fără să fie dublate de o simțire a prezenței lui Dumnezeu se ajunge la formalism și mai ales la rutină.

Raportul între cultul intern și cel extern trebuie să fie stabilit de structura dihotomică a omului care pe de o parte simte nevoia exteriorizării trăirii interioare, iar pe de altă parte a obiectivării și fundamentării actelor externe de manifestare. Cultul public și cel particular sunt două realități ale unui singur dialog viu și personal cu Dumnezeu. Viața interioară personală este cea care deschide omul spre înțelegerea și gustarea ritualului văzut, iar ritualul văzut este cel prin care Dumnezeu dă putere omului de a se apropia mai mult de El în viața spirituală, săvârșind o adevărată „liturghie după liturghie”.

Rădăcina unui cult extern sănătos este o viață interioară cu adevărat sănătoasă.

Omul săvârșește o adevărată liturghie după liturghie punând în lucrare darurile pe care le primește prin viața sacramentală, iar această lucrare a darurilor îi arată omului profunzimile vieții sacramentale și îl sensibilizează la prezența și lucrarea harului prin Sfintele Taine.

Noi primi prin Sfintele Taine toată puterea de a pune în lucrare darurile primite de la Dumnezeu; trebuie doar să dăm voința noastră acestei lucrări, iar pe măsură ce punem în lucrare darurile simțim tot mai mult prezența lui Dumnezeu în actele văzute.  Există un raport indestructibil între viața etico-ascetică (păzirea poruncilor) și viața sacramentală.

Când această atitudine de respect, omagiu sau cinstire rămâne ascunsă în suflet sau se traduce numai în forme lăuntrice, se numește cult intern¸ subiectiv sau teologic. El se manifestă de cele mai multe ori prin stări contemplative, apanajul unei stări religioase superioare.

Dar cultul nu poate rămâne în această stare embrionară. Sentimentul religios cere în chip firesc să se exteriorizeze, adică să se exprime în afară, prin forme vizibile, perceptibile, devenind, în mod inevitabil cult extern. Fiind alcătuit psiho-somatic, omul își manifestă material, palpabil sentimentele sale religioase.

A vorbi cu și despre Dumnezeu nu este posibil decât în limitele conceptelor și definițiilor cu care omul operează. Aderând la o formă de cult, o grupare de oameni sau o comunitate, îi conferă acestuia caracterul de obicei religios, de ceremonie, deliberat și unitar acceptată. De aceea, cultul este, prin însăși esența lui, ritual: din cult intern, adică din forma incipientă, de simplă idee sau simțire religioasă, el devine extern, adică vizibil sau fenomenal. Sub forma aceasta el capătă și un caracter social, colectiv.

Între fondul (esența) cultului și între formele lui externe trebuie să existe o strânsă legătură, o unitate și continuitate neîntreruptă. Cultul intern, lipsit de forme externe de manifestare, nu poate să vieze, el încolțește în chip necesar și izbucnește în afară.

Atunci când formele externe de cult sunt lipsite de suportul fondului sufletesc lăuntric, ele degenerează în forme goale și lipsite de conținut religios, în ritualism, formalism, bigotism, sau alte forme pseudo-religioase, care se îndeplinesc automat sau în chip mecanic. Așa sunt multe dintre riturile magice și vrăjitorești ale religiilor unora dintre popoarele primitive, dar și a multora dintre creștini care îndeplinesc anumite practici religios creștine fără să mai conștientizeze conținutul.

Cultul adevărat, integral sau complet, este deci cultul intern împreunat organic cu cel extern, adică sentimentul religios exprimat în forme externe.

D. CULTUL PUBLIC ȘI CULTUL PARTICULAR

După subiectul sau persoanele care îl practică, el poate fi:

Cultul particular atunci când e practicat de fiecare ins în parte, independent de comunitate. Aceasta ar corespunde îndemnului Mântuitorului: «Tu însă, când te rogi intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns …» (Mt. 6,6). Deși în mod formal cultul particulară nu este constrânsă de timp, spațiu sau conținu, totuși Sfinții Părinți au dat nenumărate sfaturi privind eficiența rugăciunii particulare.

Cultul public atunci când e practicat de grupuri de persoane unite între ele datorită acelorași convingeri religioase, identitate de concepții și care îmbrățișează aceleași forme de cult. Aceasta ar corespunde sfatului Mântuitorului: «Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor» (Mt. 18,20).

Acesta din urmă este cultul oficial al Bisericii, cultul divin public sau cultul bisericesc, de care se ocupă studiul Liturgicii.

Cultul particular nu e supus unor astfel de rânduieli sau forme normative. În formele lui de exprimare predomină spontaneitatea, improvizația individuală sau inspirația momentană și nota personală a fiecărui credincios. De fapt multe din formele de expresie ale pietății populare au trecut în cadrul normelor general acceptate devenind parte integrantă a cultului divin public.

Cu alte cuvinte, cultul particular este creuzetul sau izvorul nesecat al cultului public. Formele acestea ale pietății personale (și populare) pot fi confirmate în cultul public atunci când îndeplinesc condițiile cerute, ca de exemplu: conformitatea cu doctrina religioasă a Bisericii respective, claritatea sau puterea de expresie, satisfacerea unor cerințe religioase reale și generale, resimțite de toată colectivitatea.

Cultul particular (personal) și cel public (oficial sau liturgic) nu se exclud, ci se completează unul pe altul. Întrucât omul este ființă individuală și socială în același timp, viața religioasă completă se satisface prin echilibrul just care trebuie să existe între obligațiile cultului social de o parte și nevoile pietății personale a fiecărui ins în parte.

F. RAPORTUL DINTRE RELIGIE ȘI CULT

Sfera noțiunii de religie e cu mult mai largă decât aceea a noțiunii de cult. Ea cuprinde toate formele pe care le poate îmbrăca religia, atât dogma sau doctrina religioasă, morala și disciplina religioasă, cât și cultul religios. Cultul este deci o parte a religiei, se cuprinde în aceasta.

Cultul derivă din religie și este inspirat sau determinat de ea. Orice formă de cult nu e altceva decât o concretizare în afară a unui sentiment lăuntric. În general, deci, în orice religie sau confesiune există o strânsă și indiscutabilă legătură între concepția sau ideea religioasă, adică doctrină sau dogmă pe de o parte, și între cult sau modul de exprimare a sentimentului religios, de alta. Izvorul sau obârșia formelor de cult e concepția religioasă pe care o avem despre Divinitate și despre raportul în care ne situăm față de Ea.

Această strânsă corelație psihologică între religie și cult este ilustrată prin felurimea ceremoniilor și a riturilor culturale pe care ni le oferă istoria religiilor. Această diversitate provine din ideile diferite pe care oamenii le-au avut despre divinitate în cursul timpului, idei exprimate în forme rituale care merg de la crimă până la eroism, de la imoralitate și desfrâu până la curăție nepătată, de la jertfirea crudă de victime omenești până la sacrificiul de sine însuși.

Chiar în limitele uneia și aceleiași religii, ca cea creștină, de exemplu, fiecare confesiune are formele ei cultuale caracteristice, un modus operandi propriu, adecvat dogmei și spiritului respectiv, care îl inspiră. Marile ramuri istorice ale creștinismului se deosebesc între ele nu numai prin învățătura de credință sau doctrină și prin organizația lor, ci mai ales prin cult, care are forme deosebite de la una la alta, deoarece acesta sintetizează producțiile celorlalte ramuri ale exprimării religioase: doctrina, arta, poezia, etc.

Ba chiar și în cadrul aceleiași confesiuni am putea vorbi de diferite forme cultuale: cultul Maicii Domnului, cultul Sfintei Cruci, al Sfintelor icoane, etc. De aceea cultul presupune felul în care o anumită comunitate religioasă se manifestă față de un obiect religios (privit în sensul larg ca Dumnezeu, Sfinții, Crucea, etc.) încercând să obțină ceva (harul, mântuirea, ajutorul) sau să exprime ceva față de acestea (venerație, adorație, etc.).

Legătura organică dintre religie și cult este admirabil pusă în evidență în Biserica Ortodoxă. Nicăieri în cultul celorlalte confesiuni religia creștină nu a găsit forme de manifestare atât de conforme spiritului și învățăturii lăsate de Mântuitorul Hristos.

Când valul protestantismului a început să atace temeliile dogmelor și ale cultului catolic, Biserica papală n-a găsit alte arme de luptă mai potrivite, pentru a combate ideile reformatorilor, decât textele liturgice răsăritene, pline de vechi și venerabile mărturii în favoarea transsubstanțiațiunii, a rostului sfintelor taine în viața religioasă. Din această nevoie apologetică și polemică, au ieșit primele studii și colecții de texte liturgice și răsăritene editate de apuseni, ca cele tipărite de Assemani, Renaudotius, Goar.

Cultul Bisericii Ortodoxe constituie o parte sau o formă importantă a Sfintei Tradiții. El este elementul cel mai reprezentativ și definitoriu al unei religii sau confesiuni. În Ortodoxie, practica Bisericii, liturghia și viața ei mistică sunt izvoare fundamentale ale Adevărului.

FACTORII CULTULUI

Factorii între care se mișcă acțiunea cultului sunt doi: Dumnezeu și omul. Dumnezeu, ca ființă supremă este obiectul cultului nostru, adică Cel care primește sau către Care se îndreaptă manifestările noastre de cinstire, iar omul este subiectul cultului, adică cel de la care pleacă aceste manifestări.

OMUL CA SUBIECT AL CULTULUI

Omul, luat ca ființă individuală sau ca ins izolat și singur, este subiect numai al cultului individual. Dar în cultul divin public al Bisericii, adevăratul subiect al cultului nu este omul singur, izolat de semenii săi, ci omul integrat în colectivitatea religioasă; cu alte cuvinte, subiectul cultului public este Biserica, adică obștea sau societatea credincioșilor legați între ei nu numai prin unitatea de credință, ci și prin identificarea ritualurilor sacre, adică a formelor de cult.

Deși nu este o tendință generală, de cele mai multe ori, creștinii merg  la biserică doar  pentru că așa au apucat de la părinții sau bunicii lor și pentru că participarea la slujbele bisericești este o tradiție frumoasă care trebuie menținută. În realitate lucrurile stau cu totul altfel. Mergând la biserică și asistând la slujbele divine, inclusiv la Sfânta Liturghie, creștinii participă la cea mai mare jertfă din întreaga istorie a omenirii, care s-a înfăptuit pentru iertarea păcatelor noastre.

Ce este biserica și cine a instituit-o? Mântuitorul ne spune că unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20), iar Sf. Apostol Pavel ne spune că „Biserica este trupul lui Hristos, El fiind capul” (Ef. 1,23; 5,23).

Deci, biserica este definită ca un organism cu mai multe mădulare, iar capul acestor mădulare este însuși Hristos. Mântuirea noastră este posibilă doar în cadrul acestui „organism”. Așa cum un mădular al nostru, fie un deget, un picior, o mână, sau orice alt mădular, dacă ar fi rupt de la întregul organism ar muri, sau ar suferi la fel se întâmplă și cu membrii bisericii. Doar făcând parte din acest „organism” al cărui cap este Hristos se poate numi cineva membru al bisericii. Trebuie să înțelegem că biserica ființează prin comuniunea omului cu Dumnezeu; ea nu este constituită doar de oameni, sau doar de cele trei Persoane al Sfintei Treimi. Sfântul Ciprian de Cartagina ne spune că „în afară de biserică nu există mântuire și cine nu are biserica drept mamă nu îl are nici pe Dumnezeu ca tată”.

Revenind la instituirea bisericii trebuie să menționez că ea a fost întemeiată la Cincizecime, atunci când Mântuitorul a venit în încăperea unde erau adunați ucenicii Lui și le-a zis: „Pace Vouă! Precum m-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi”, și suflând peste ei a continuat: „luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, iertate vor fi și cărora le veți ține, ținute vor fi”(Ioan 20, 23). Aceste cuvinte exprimă puterea iertării păcatele pe care apostolii au dobândit-o prin pogorârea Duhului Sfânt în acel moment, dar arată și misiunea pe care apostolii trebuiau să o însușească.

Se poate vorbi despre instituirea bisericii și în momentul răstignirii pe Cruce a Mântuitorului, atunci când Hristos ne-a răscumpărat prin jertfa Sa. Acest lucru a fost simbolic marcat prin ruperea catapetesmei Templului, iar Vechiul Testament și Templul legii vechi și-a pierdut importanța pentru totdeauna. Înainte de Răstignirea Sa pe Cruce, Mântuitorul a instituit Sfânta Euharistie la Cina cea de Taină, când a luat pâinea și binecuvântând, a frânt, și a dat ucenicilor Săi zicând: “Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu!”; luând apoi paharul și mulțumind, le-a dat lor zicând: “Beți dintru acesta toți – acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20; I Cor. 11, 24-25).

Mântuitorul a trimis pe apostoli care au rânduit episcopi, iar aceștia, la rândul lor, au hirotonit preoți, formându-se în acest fel succesiunea apostolică prin care harul Duhului Sfânt este prezent permanent în biserică. Caracterul succesiunii apostolice este unul pastoral-misionar, prin lucrarea Duhului Sfânt.

Imediat după Înălțarea la cer a Mântuitorului, creștinii se adunau în anumite locuri ca să se roage împreună, iar Sfântul Apostol Luca face referire la comunitatea înființată în timpul apostolilor la Ierusalim. Despre această comunitate el spune: „Și stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni. Și tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni și semne se făceau în Ierusalim prin apostoli, și mare frică îi stăpânea pe toți. Iar toți cei ce credeau erau laolaltă și aveau toate de obște. Și își vindeau bunurile și averile și le împărțeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Și în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu și, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie și întru curăția inimii. Lăudând pe Dumnezeu și având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau.” (Fap. Ap. 2, 42-47).

Viața primei comunități creștine se concentra pe și în cult, iar Frângerea pâinii era nucleul cultului. Frângerea pâinii nu era un act cultic izolat, ci era integrată alături de rugăciuni, doxologii, cântări de psalmi și alte cântări de laudă preluate din cultul iudaic sinagogal. Nu se cunoaște conținutul rugăciunilor și nici forma lor eclesiologică, dar, fără îndoială, unele rugăciuni erau euharistice, altele de invocare a numelui lui Iisus Hristos și Duhului Sfânt, și altele erau rugăciuni de mulțumire.

Așadar, vedem că miezul acestor adunări de creștini o constituia Euharistia. În acest context, trebuie să înțelegem că participând la slujbele rânduite de biserică, în special la Sfânta Liturghie, luăm parte la cea mai mare minune care se poate înfăptui, și anume transformarea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele Mântuitorului. Această minune urmează rugăciunilor de la epicleză (cuvântul epicleză își are originea în limba greacă și se traduce ca invocarea sau chemarea Duhului Sfânt) cu ajutorul cărora preotul invocă harul Duhului Sfânt să se pogoare peste darurile ce sunt aduse pe Sfânta Masă.

Minunea transformării darurilor nu este făcută prin puterea omului și nici nu poate fi pricepută omenește, dar se înfăptuiește prin mijlocirea omului și pentru om (adică prin intermediul preotului, dar care este susținut în rugăciuni de credincioși).

Omul este o unealtă prin care lucrează Dumnezeu și care are nevoie de hrană duhovnicească pentru a-și îmbunătăți starea lăuntrică, iar hrana duhovnicească o reprezintă  Trupul și Sângele Mântuitorului. Dar pentru ca această împărtășire cu Trupul și Sângele Mântuitorului să îmbunătățească starea de suflet a credinciosului, el trebuie să păstreze o relație vie cu Dumnezeu, indiferent de timp și spațiu, să mențină comuniunea cu  Cel care se jertfește pentru iertarea păcatelor noastre.

Participarea activă a credinciosului la toate evenimentele pe care le-am menționat îl mențin membru viu și lucrător al Bisericii lui Hristos. Doar biserica îi oferă credinciosului cadrul necesar pentru mântuirea sufletului.

SFÂNTA TREIME – OBIECTUL CULTULUI

Spre deosebire de cultul Vechiului Testament, în care Dumnezeu era adorat în unitatea naturii Sale, cultul creștin cinstește pe Dumnezeu atât în unitatea esenței sau ființei Sale, cât și – mai ales – în treimea persoanelor Sale. În imnele și rugăciunile din slujbele ortodoxe, fiecare dintre dumnezeieștile persoane ale Sfintei Treimi este invocată și cinstită sau adorată, fie individual fie simultan în funcție de lucrările sau atributele specifice în iconomia mântuirii.

Creștinii ortodocși slăvesc pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh—Sfânta Treime, singurul Dumnezeu. Urmând Sfintele Scripturi și învățătura Sfinților Părinți , Biserica Ortodoxă mărturisește că Sfânta Treime înseamnă trei Persoane (ipostasuri), care împărtășesc aceeași substanță sau natură (gr. ousia).

Această credință poate să pară paradoxală, dar acesta este modul în care Dumnezeu ni S-a revelat. Toate cele trei Persoane sunt consubstanțiale Una cu Cealaltă, va să zică, Ele sunt de aceeași esență (gr. homoousios) și coeterne. Nu a existat niciodată un timp  în care Una dintre Persoanele Treimii să nu fi existat. Dumnezeu este dincolo și înainte de timp și totuși lucrează înăuntrul timpului, mișcându-Se și vorbindu-ne în cadrul istoriei.

a). Rugăciunile noastre se adresează în general lui Dumnezeu – Tatăl ca principiu al Dumnezeirii, ca Născător al Fiului și Purcezător al Duhului. El este invocat ca Ziditor (Creator) și Proniator al lumii.

b). Dumnezeu – Fiul este invocat și slăvit în cultul creștin mai ales ca Răscumpărător sau Mântuitor al lumii. Pe Mântuitor Îl adorăm în întregimea persoanei Sale divino-umane, adică atât ca Dumnezeu cât și ca om.

Pe întreaga lucrare a lui Hristos, dar mai cu seamă pe jertfa Sa mântuitoare se întemeiază cultul Sfintei Euharistii, care a luat o dezvoltare deosebită mai ales în Biserica Romano-catolică. În această privință, cinstirea pe care o dăm Sfintei Euharistii trebuie să fie cu totul egală cu cea pe care o dăm Mântuitorului însuși.

Dumnezeu-Fiul ocupă locul predominant în cultul creștin, fiind cel mai mult și mai des pomenit, lăudat și slăvit, invocat și solicitat în imnele și rugăciunile din sfintele slujbe, ca fiind cel mai apropiat de firea omenească. Din acest motiv s-a afirmat despre cultul nostru că este hristocentric. Credința în lucrarea lui Hristos individualizează credința creștină de cea a altor religii cu care se înrudește (mozaism, islamism).

c). Dumnezeu – Sfântul Duh, a treia persoană a Sfintei Treimi, este invocat și adorat în cult ca “vistiernic al harului dumnezeiesc”, ca izvor și principiu sfințitor al lumii și al unirii noastre cu Tatăl. Biserica este Cincizecimea în gestație continuă, coborârea neîncetată a limbilor și distribuirea darurilor … Ortodoxia e Însuși Sfântul Duh, Care viază în Biserică, Sfințitor prin ființa Sa, fiind ipostază a sfințeniei divine, Duhul Sfânt se revelează ca principiu activ al oricărei acțiuni divine.

Ca fii ai Tatălui și următori ai lui Hristos, creștinii nu pot să trăiască și să acționeze decât în virtutea harului și în împărăția Mângâietorului promis. Orice altă lucrare în afara Sa este și în afara Bisericii. Fiind stăpânul acestui eon început la Cincizecime, creștinii îi adresează nenumărate rugăciuni în cadrul cultului public.

d). În imnele și rugăciunile cultului ortodox cele trei Persoane dumnezeiești sunt invocate, slăvite sau adorate destul de rar în rugăciuni osebite, adresate fiecăruia în parte. În general, în virtutea inseparabilei uniri sau a identității de esență dintre cele trei Persoane treimice, ele sunt de obicei pomenite și invocate tustrele mai în fiecare rugăciune, în chip succesiv, care de exemplu în formulele finale ale ecfoniselor rugăciunilor, care au toate caracter trinitar.

Prin urmare, noi credem într-un singur Dumnezeu, într-un singur principiu, fără de început, necreat, nenăscut, nepieritor și nemuritor, veșnic, infinit, necircumscris, nemărginit, infinit de puternic, simplu, necompus, necorporal, nestricăcios, impasibil, imuabil, neprefăcut, nevăzut, izvorul bunătății și al dreptãții, lumină spirituală, inaccesibil; putere, care nu se poate cunoaște cu nici o măsură, ci se măsoară numai cu propria ei voință. Căci poate pe toate câte le voiește. Creeazã toate fãpturile, vãzute și nevãzute, le ține și le conservă pe toate, poartă grijă de toate, le stăpânește pe toate, le conduce și împărățește peste ele în o împărăție fără de sfârșit și nemuritoare fără să aibă potrivnic, pe toate le umple și nu este cuprins de nimic, ba mai mult, ea cuprinde universul, îl ține și îl domină. Străbate toate ființele fără să se întineze, este mai presus de toate, este în afară de orice ființă, pentru că este supraființială, mai presus de cele ce sunt, mai presus de Dumnezeire, mai presus de bine, mai presus de desăvârșire.

Ea delimiteazã toate începătoriile și toate cetele și stă mai presus de orice începãtorie și ceatã, este mai presus de ființă, de viață, de cuvânt, de idee. Este însăși lumina, însăși bunãtatea, însăși viața, însăși ființa, pentru cã nu are existența sau ceva din cele ce sunt de la altcineva. El este izvorul existenței pentru cele care există, al vieții pentru cei vii, al rațiunii pentru cei care participă la rațiune și pentru toți cauza bunătăților.Cunoaște toate înainte de facerea lor.

Credem într-o singură ființă, într-o singură Dumnezeire, într-o singură putere, într-o singură voință, într-o singură activitate, într-un singur principiu, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură împărăție, cunoscută în trei ipostase desăvârșite, dar adoratã într-o singurã închinăciune, mărturisitã și adorată de toată făptura rațională. Ipostasele sunt unite fără să se amestece și despărțite fără să se despartă, lucru care pare și absurd.

Credem în Tatăl și în Fiul și în Sfântul Duh, în care ne-am și botezat. Căci astfel a poruncit Domnul apostolilor să boteze, zicând: "Botezându-i pe ei în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh" (Matei 28, 19)

Credem într-unul Tatăl, principiul și cauza tuturora; nu s-a născut din cineva; singurul care există necauzat și nenăscut; este făcătorul tuturora. Este prin fire Tatăl singurului Unuia-Născut, Fiul Său, Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos și purcedătorul prea Sfântului Duh.

Credem și într-unul Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, care s-a născut din Tatăl înainte de toți vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut. Când spunem că Fiul este mai înainte de toți vecii, arătăm că nașterea Lui este în afară de timp și fără de început.

Căci Fiul lui Dumnezeu, "strălucirea slavei, chipul ipostasei Tatălui" , înțelepciunea și puterea cea vie , Cuvântul lui cel enipostatic, icoana substanțială, desăvârșită și vie a nevăzutului Dumnezeu , nu a fost adus din neexistență la existență, ci a fost totdeauna împreună cu Tatăl și în Tatăl, născut din el din veșnicie și fără de început. Căci n-a fost cândva Tatăl, când n-a fost Fiul, ci odată cu Tatăl și Fiul, care s-a născut din El.

Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tată, fără de Fiu. Iar dacă ar fi fără să aibă Fiu, n-ar fi Tată. Și dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă Tată, nefiind înainte de aceasta Tată, și astfel s-a schimbat din a nu fi Tată în a deveni Tată, lucru mai rău decât orice blasfemie. Căci este cu neputință să spunem că Dumnezeu este lipsit de facultatea firească de a naște. Iar facultatea de a naște constă în a naște din El, adică din propria Sa ființă ceva asemenea cu El după fire. Este însă necucernic să spunem cu privire la nașterea Fiului că a mijlocit oarecare vreme și că existența Fiului este posterioară existenței Tatălui.

Deoarece spunem că nașterea Fiului este din El, adică din natura Tatălui. Iar dacă admitem că Fiul nu coexistă dintru început cu Tatăl, din care este născut, atunci introducem o schimbare în ipostasa Tatălui, anume că nefiind dintru început Tată a devenit pe urmă Tată. În adevăr, chiar dacă lumea s-a făcut pe urmă, totuși nu s-a făcut din ființa lui Dumnezeu. Ea a fost adusă, prin voința și prin puterea Lui, de la neexistență la existență; dar prin aceasta nu urmează o schimbare a firii lui Dumnezeu. Nașterea este actul prin care se scoate din ființa celui care naște cel ce se naște asemenea cu el dupã ființă. Zidirea și crearea, însă, este un act extern, în care ceea ce se zidește și se creează nu provine din ființa celui care zidește și creează, ci este cu totul deosebit de el.

De asemenea, credem și în unul Sfântul Duh, Domnul și făcătorul de viață, care purcede din Tatăl și se odihnește în Fiul, împreună închinat și slăvit cu Tatãl și cu Fiul, ca fiind de aceeași ființă și coetern. Credem în Duhul cel din Dumnezeu, cel drept, cel conducător, izvorul înțelepciunii, al vieții și al sfințeniei.

El este și se numește Dumnezeu împreună cu Tatăl și cu Fiul; nezidit, desăvârșit, creator, atotstăpânitor, atoatelucrător, atotputernic, nemărginit în purtare; El stăpânește întreaga zidire, dar nu este stăpânit; îndumnezeiește, dar nu se îndumnezeiește; desăvârșește, dar nu se desăvârșește; împărtășește dar nu se împărtășește; sfințește, dar nu se sfințește; mângâietor, deoarece primește rugăciunile tuturor; în toate asemenea Tatălui și Fiului; purces din Tatăl și dat prin Fiul, este primit de toată zidirea. Zidește prin El însuși, dă ființă universului, sfințește și ține.

Enipostatic, există în propria lui ipostasă, nedespărțit și neseparat de Tatăl și Fiul, având toate câte are Tatăl și Fiul afară de nenaștere și naștere. Tatăl este necauzat și nenãscut, căci nu este din cineva: El își are existența de la El însuși și nici nu are de la altul ceva din ceea ce are, ba, mai mult, El este în chip firesc principiul și cauza modului de existență a tuturor. Fiul este din Tatăl prin naștere. Duhul Sfânt și El este din Tatăl, dar nu prin naștere, ci prin purcedere. Noi cunoaștem că există deosebire între naștere și purcedere, dar care este felul deosebirii nu știm deloc. Nașterea Fiului din Tatăl și purcederea Sfântului Duh sunt simultane.

Așadar, toate câte le are Fiul și Duhul, le are de la Tatăl, și însăși existența. Dacă nu este Tatãl nu este nici Fiul și nici Duhul. Și dacă Tatăl nu are ceva, nu are nici Fiul, nici Duhul. Și din cauza Tatălui, adică din cauză că există Tatăl, există și Fiul și Duhul. Și din cauza Tatălui, și Fiul și Duhul au pe toate câte le au, adică din pricină că Tatăl le are pe acestea, afară de nenaștere, de naștere și de purcedere. Căci cele trei sfinte ipostase se deosebesc unele de altele numai în aceste însușiri ipostatice. Ele nu se deosebesc prin ființă, ci se deosebesc fără despărțire prin caracteristica propriei ipostase.

Spunem că fiecare din cele trei ipostase are o ipostasă desăvârșită, ca să nu admitem o fire compusă desăvârșită din trei ipostase nedesăvârșite, ci o singură ființă, în trei ipostase desăvârșite, simplă, mai presus de desăvârșire și mai înainte de desăvârșire. Căci tot ceea ce este format din lucruri nedesăvârșite este negreșit compus.

Dar din ipostase desăvârșite este cu neputință să avem ceva compus. Pentru aceea nici nu spunem că specia este din ipostase, ci în ipostase. Spunem că sunt nedesăvârșite acelea care nu păstrează specia lucrului săvârșit din ele. Piatra, lemnul și fierul fiecare în sine, potrivit naturii lor proprii, sunt desăvârșite; dar raportate la clădirea făcutã din ele, fiecare este nedesăvârșită, căci nu este fiecare din ele în sine clădire.

C. RAPORTUL DINTRE FACTORII CULTULUI

Sentimentul pe care se baza în general cultul iudaic și mai ales cultul religiilor păgâne era teama omului față de Dumnezeu: “Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii …” (Iov XXVII,28; Ps. CX, 10; Pilde I,7 și IX,10; Sirah I,14). În creștinism însă, locul fricii (temerii) îl ia sentimentul superior al dragostei. După cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul, “Dumnezeu este iubire” (1, Ioan IV,8). Raportul cu Dumnezeu prin frică este înlocuit de un raport bazat pe iubire.

Iubirea lui Dumnezeu față de oameni și iubirea noastră față de El constituie deci sentimentul de temelie pe care se înalță edificiul religiei și al cultului creștin. Dumnezeu nu mai este pentru noi despotul tiran, care inspiră teroare supușilor săi, ci tatăl, părintele nostru, iar noi nu mai suntem robii, ci fiii Lui. “De acum nu vă mai zic slugi, căci sluga nu știe ce face domnul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu v-am făcut cunoscut”, spune Mântuitorul Sfinților Săi Apostoli (Ioan XV, 14-15). Din acest motiv putem spune că în religia creștină, adevăratul raport dintre cei doi termeni ai cultului, adică dintre Dumnezeu și om, este un raport de filialitate, adică raportul dintre un tată bun și fii săi.

Dacă în rugăciunile noastre ne mai adresăm uneori lui Dumnezeu chemându-L ca «Stăpân», stăpânia aceasta a Lui pentru noi nu mai trebuie interpretată în sensul din Vechiul Testament; Domnul S-a făcut pe Sine «stăpân» adevărat și deplin al sufletelor noastre, prin aceea că, întrupându-Se și luând El însuși chip de rob, a slujit foștilor «robi» până la cruce și moarte, câștigându-le astfel inimile și voințele, prin manifestarea supremă a iubirii Sale față de ei: jertfa de bună voie pe cruce.

D.OBIECTIVE SECUNDARE ALE CULTULUI CREȘTIN

Obiectivul principal al cultului nostru este, deci, Sfânta Treime. Ea este scopul ultim al oricărei lucrări cultuale. Dar în afară de Dumnezeu însuși, în cultul Bisericii Creștine Ortodoxe mai avem și alte obiective către care se îndreaptă omagiul sau cinstirea noastră: sunt Îngerii și Sfinții, precum și unele lucruri sfinte. Fiind în legătură nemijlocită cu dumnezeirea ei ne procură anumite binefaceri. Din acest motiv cultul acesta este pe deplin justificat.

a). Pe Sfinții Îngeri îi cinstim pentru următoarele motive:

– pentru că ei reprezintă chipul ideal al făpturii necorporale și fără păcat spre care năzuim și noi

– pentru că sunt vestitori ai voii și ai poruncilor divine, și mijlocitori între Dumnezeu și om

– pentru că sunt ocrotitorii și ajutătorii noștri în realizarea mântuirii personale.

Sfinții Îngeri apar însă nu numai ca obiectiv al cultului nostru ci și ca subiect al cultului. Ca și noi, îngerii cinstesc pe Dumnezeu atât în ceruri cât și în biserică. De aceea, Sfânta Liturghie e privită de unii dintre tâlcuitorii ei ca o imitație sau reproducere a celei dumnezeiești, săvârșită de Mântuitorul și de Sfinții Îngeri din ceruri.

b). Sfinții sunt cinstiți fie pentru viața lor curată și pilduitoare, fie pentru luptele și jertfele lor spre biruința cauzei creștine în lume, fie pentru alte merite deosebite în viața și istoria Bisericii și pentru puterea lor de mijlocitori și ocrotitori ai noștri.

c). Dintre lucrurile sfinte, cinstim mai întâi pe acelea care stau în legătură cu Dumnezeu, și apoi pe cele care stau în legătură cu Sfinții.

Dintre lucrurile sfinte care stau în legătură cu persoana Mântuitorului, cea dintâi este Sfânta Euharistie, căreia îi dăm aceeași cinstire ca și Mântuitorului. (Cultul acesta a fost exagerat în Biserica Apuseană catolică).

În al doilea rând cinstim Sfânta Cruce, sfințită prin sângele Mântuitorului răstignit pe dânsa și devenită astfel simbolul văzut al Jertfei și al Patimii Sale, dar și semnul biruinței Lui. Ea este altar de jertfă, dar și armă împotriva diavolilor.

În al treilea rând cinstim Sfânta Evanghelie, deoarece ea este cartea cea mai sfântă, care cuprinde istoria vieții pământești a Mântuitorului, învățătura și înțelepciunea dumnezeiască.

Cinstim și Sfânta Masă, care este altarul pe care se aduce jertfa liturgică în bisericile noastre și pe care șade necurmat Trupul și Sângele Domnului.

Dintre lucrurile sfinte care stau în legătură cu Sfinții, cinstim mai întâi sfintele moaște, pentru că ele conțin aceleași daruri ca sfinții în timpul vieții.

În afară de sfintele moaște, cinstim orice lucruri sau obiecte provenite de la sfinți, fiind numite în general relicve (rămășițe) sfinte. Între acestea sunt cele foarte cunoscute (Giulgiul Mântuitorului, Coroana de spini a Sa, Brâul și omoforul Maicii Domnului, etc.). În evul mediu cultul relicvelor a luat o amploare atât de mare încât firesc a degenerat obligând Biserica Romano-catolică să ia atitudine. Existau astfel păstrători ai celor mai ciudate relicve de la părul Maicii Domnului sa suflarea Sf. Duh. Uneori în goana după relicve se ajungea la mistificări grosolane; astfel în sec. XVIII nu mai puțin de patru biserici din Europa dețineau simultan capul Sf. Ev. Luca.

În al patrulea rând cinstim sfintele icoane în care sunt înfățișate chipurile sfinților, persoana dumnezeiască-omenească a Mântuitorului. Cinstea pe care noi o dăm nu este orientată spre materialul din care este făcută ci spre persoana reprezentată. Această chestiune a fost studiată și aprofundată de Biserică în timpul disputelor iconoclaste când s-a cristalizat învățătura despre cultul relativ și absolut.

F. FUNCȚIUNILE CULTULUI DIVIN PUBLIC

Scopul cultului este să creeze sau să mijlocească o stare de legătură, de comunicare, mai mult sau mai puțin directă, între cei doi termeni sau factori ai săi: Dumnezeu, pe de o parte, și omul (Biserica) de alta. Stabilirea unei relații Dumnezeu – om este scopul cultului. În urma acestei tentative, cultul dobândește și împlinește în același timp unele funcțiuni diferite ca pondere și importanță.

Caracteristicile generale ale cultului divin public

Având un caracter colectiv, el este guvernat de anumite reguli sau norme, generale și obligatorii pentru întreaga colectivitate religioasă.

a). Astfel, cultul divin public se exercită prin mijlocirea sacerdoțiului ierarhic și sacramental, (clerul, sfinții slujitori), adică a unor persoane liturgice, anume rânduite sau consacrate și investite cu dreptul și puterea harică de a îndeplini acest oficiu, pe când cultul particular sau personal e practicat de fiecare credincios în parte, fără nici un intermediar între el și Dumnezeu.

b). Cultul divin public se săvârșește la timpuri determinate, dinainte stabilite, fixe și obligatorii pentru toată obștea credincioșilor, pe când cultul particular se poate manifesta oricând, în orice timp.

c). Cultul divin public se săvârșește de regulă în spații special amenajate, adică în locașuri cu caracter permanent (pentru creștini în biserici), pe când rugăciunea particulară se poate face oriunde.

d). Cultul divin public se săvârșește după anumite clișee fixate și acceptate de comunitate, un anumit tipic, adică după rânduieli, forme și formule verbale fixe și stabile, consfințite de Biserică și înscrise în cărțile ei de cult.

1). FUNCȚIA LĂUNTRICĂ A CULTULUI

Dacă avem în vedere subiectul cultului, adică pe om, atunci funcțiunea cea dintâi a cultului creștin este cea latreutică, adică adorarea lui Dumnezeu. Prin funcția latreutică a cultului se manifestă relația ascendentă dintre Dumnezeu și om; care pleacă de la om spre Dumnezeu. Exteriorizarea nevoii firești de a preamări pe Dumnezeu se datorează diferitelor sentimente care ne copleșesc în fața dumnezeirii Sale:

a) Admirația în fața atotputerniciei și măreției lui Dumnezeu determină rugăciunea de laudă a Bisericii.

b) Contemplarea bunătății, a dragostei și a milostivirii nemărginite a lui Dumnezeu față de făpturile Sale, din care izvorăște sentimentul recunoștinței sau mulțumirea, duce la împlinirea rugăciunii de mulțumire pentru binefacerile dăruite.

c) Recunoașterea slăbiciunii, a imperfecțiunii și a păcatelor noastre, în contrast cu atotputernicia, perfecțiunea și sfințenia absolută a lui Dumnezeu, dă naștere rugăciunii de mărturisire (pocăință) și de cerere sau solicitare a ajutorului divin.

În Liturghia ortodoxă se reliefează mai ales rugăciunea de mulțumire sau euharistia; cu alte cuvinte, exprimarea recunoștinței noastre față de Dumnezeu constituie nota predominantă și funcțiunea de căpetenie al celei mai importante taine, care se săvârșește în cadrul Liturghiei și care poartă chiar denumirea grecească de Euharistie (mulțumire).

«Autorii ortodocși din epoca noastră subliniază caracterul “doxologic” al liturghiei. El corespunde datoriei omului de a celebra și a recunoaște slava lui Dumnezeu. în vreme ce noțiunea de slavă este o noțiune cheie a gândirii ebraice, noțiunea de cinste devine un element important în cărțile sfinte prin cultura alexandrină. Dar în Noul Testament și în liturghia grecească, cinstirea (τιμη) este aproape întotdeauna asociată slavei (δοξα) mai cu seamă în doxologii.» Acest aspect doxologic este mai cu seamă o caracteristică predominantă a cultului ortodox. Și nu doar rugăciunea ca expresia a cultului este pătrunsă de slavă ci și pictura, arhitectura, muzica etc. respiră slava dumnezeirii și mai cu seamă a Duhului Sfânt.

2). FUNCȚIA HARISTICĂ SAU SFINȚITOARE A CULTULUI CREȘTIN

Dacă luăm ca punct de referință pe Dumnezeu (obiectul cultului), atunci funcția cultului este cea harismatică, sacramentală sau sfințitoare. Prin cult Biserica urmărește să împărtășească credincioșilor harul sfințitor al lui Dumnezeu. Întrucât harul este absolut necesar în vederea mântuirii, funcția aceasta este fundamentală în cult și este esențială în Biserica creștină.

Funcția harismatică a cultului pune în evidență lucrarea harului divin pe care Dumnezeu ni-l comunică, îndeosebi prin serviciul sfintelor taine și al ierurgiilor, adică acele slujbe de binecuvântare și sfințire, cuprinse în Molitfelnic, care țintesc să cuprindă și să mențină necontenit, în curentul harului dumnezeiesc, întreaga fire zidită și întreaga existență omenească.

Funcția harismatică este, de altfel, strâns unită cu cea latreutico-euharistică în cultul ortodox. În formele acestui cult, cele două scopuri fundamentale alternează, ieșind când unul când celălalt pe primul plan, iar uneori se întâlnesc laolaltă, fuzionând inseparabil în una și aceeași formă de cult, slujbă sau rugăciune, ca de exemplu în sfânta Euharistie, care reprezintă atât forma supremă de expresie a omagiului adus de Biserică lui Dumnezeu, cât și darul cel mai de preț făcut oamenilor de către Dumnezeu.

3). FUNCȚIA DIDACTICĂ ( CATEHEICĂ ) A CULTULUI CREȘTIN

Se mai poate vorbi și de o a treia funcțiune a cultului Bisericii creștine: funcția didactică. Deși secundară sau indirectă, funcțiunea didactică sau catehetică (pedagogic-educativ) se evidențiază în mai toate slujbele Bisericii.

Prin intermediul textelor liturgice (doxologii, tropare, irmoase, stihiri, dogmaticile glasurilor etc.) se realizează atât instruirea sau edificarea credincioșilor în învățătura de credință creștină ortodoxă, cât și promovarea vieții religioase-morale. Formele cultului și rânduielile sfintelor slujbe sunt adică nu numai mijloace de exprimare a evlaviei și mijloace de împărtășire a Harului divin, ci și o școală sau cateheză vie. Aceasta corespunde poruncii exprese lăsate de Mântuitorul: «Mergând, învățați toate neamurile … învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă …» (Mt. 28,19-20). Dar învățătura nu poate fi un scop în sine, ci un mijloc.

Funcția aceasta didactică a cultului este evidentă mai ales în partea de la început a Liturghiei, Liturghia catehumenilor, în care se reînnoiește simbolic lucrarea învățătorească a Mântuitorului. Îndeosebi lecturile biblice, predica și cateheza sunt elementele de căpetenie prin care cultul își împlinește misiunea sa didactică, edificatoare sau catehetică. Dar nu numai în Liturghie ci și în toate celelalte slujbe, în imne, tropare, condace sunt țesute cele mai variate învățături de credință. Cuvântul ca expresie a laturii didactice a Bisericii și lucrarea liturgică, expresie a laturii ei sacramentale sunt unite în cel mai natural mod.

4). ORDINEA FUNCȚIILOR CULTULUI

a) În concepția ortodoxă, funcțiunea didactică a cultului este de ordin secundar față de cele două, considerate fundamentale. Pentru noi, cultul este mai întâi glasul evlaviei umane și transmițător al Harului divin și abia în al doilea rând o școală. Funcția didactic-liturgică este doar o consecință a celorlalte două și nu un scop sau o funcție reală.

În creștinătatea răsăriteană s-a pus întotdeauna în primul plan și a fost prețuită îndeosebi funcțiunea harismatică sau sfințitoare a cultului. La rândul lui, creștinul ortodox a căutat și a văzut în cultul Bisericii mai întâi de toate un mijloc de sfințire și de mântuire.

Dacă ar fi să stabilim o ierarhie sau o ordine exactă a celor trei funcții sau scopuri ale cultului divin după importanța lor în concepția și practica ortodoxă, ea ar fi următoarea: pe primul plan stă scopul harismatic; în al doilea rând scopul latreutic și abia apoi scopul didactic.

b) În concepția Bisericii Romano-Catolice deși sunt recunoscute și afirmate cele trei funcțiuni ale cultului, totuși în practică pare să se pună un accent mult mai mare pe funcțiunea latreutică decât o face Biserica Ortodoxă. Cultul de venerare și adorare este atât de exaltat în unele situații încât a determinat apariția unor sărbători noi cu o tentă latreutică exagerată cum este Cultul Sfintei inimi sau Cultul Sfântului Trup.

În timpul acestui cult, sfântul Trup – ostia sfințită – este contemplată, admirată, cinstită. Aparent nimic rău. Dar trebuie remarcat că ținta ultimă a oricărui act de cult este îndumnezeirea firii noastre, atingerea stării sfințeniei, comuniunea cu Dumnezeu; or, Hristos ne-a dat trupul Său spre mâncare pentru comuniune, iar nu pentru contemplare. Noi, fiind in via, avem nevoie de mijloace materiale, sensibile pentru a ajunge la comuniunea cu Dumnezeu; in patria lucrurile se vor schimba, ne vom împărtăși de Dumnezeu prin vedere și contemplare în extazul divin.

c) În ceea ce privește cultul confesiunilor protestante și al sectelor, ordinea scopurilor cultului este exact inversă față de cea din creștinismul ortodox. Protestanții și sectanții au ridicat scopul didactic al cultului la primul plan și au suprimat cu desăvârșire pe cel harismatic, căci după ei formele externe ale cultului nu mijlocesc și nu împărtășesc grația (harul) și nu ajută la mântuire, care se dobândește numai prin credință (sola fide) sau prin cercetarea Scripturii (sola Scriptura).

INSTITUIREA ȘI DEZVOLTAREA CULTULUI CREȘTIN

BAZELE IUDAICE ALE CULTULUI CREȘTIN

Deși au existat teorii care încercau să minimalizeze sau chiar să identifice rădăcinile cultului creștin în cu totul alte culturi sau curente religioase, astăzi majoritatea liturgiștilor sunt de acord că, în ciuda unor elemente noi aduse de creștinism, nu se poate vorbi decât de un fundament iudaic al cultului Bisericii Creștine. «Nimeni, studiind formele precreștine ale cultului evreiesc și rugăciunea Bisericii nu poate să nu observe similaritatea de atmosferă sau că ambele sunt modelate în aceeași formă … În ciuda tuturor diferențelor, ele sunt unul și același tip de cult. Comunitățile creștine timpurii au păstrat formele tradiționale ale cultului sinagogii cu care oamenii care alcătuiau aceste comunități au fost obișnuiți … Așa că atunci când a venit timpul pentru crearea unui cult creștin independent, a fost chiar natural ca acesta să fie influențat – atât în formă, cât și în spirit – de acest cult tradițional care a fost atât de apropiat primilor creștini».

Întâi de toate, atât credința lui Israel cât și a creștinilor, se bazează pe conceptul monoteist al divinității și al unei relații bazate pe Revelație. Dar în timp ce revelația Vechiului Testament se produce indirect, prin intermediul profeților, în Noul Testament revelația se face direct, nemijlocit, prin însuși Fiul Său (Evr.1, 1). Cultul ebraic este bazat și pe revelație-ascultare. Dumnezeu se revelează prin profeți, iar poporul ascultă legea dumnezeiască. «Ascultă Israele» este îndemn și poruncă în același timp. De ascultarea, cunoașterea și împlinirea cuvântului divin depinde bunăstarea și fericirea poporului. Din acest motiv tema legământului este frecventă în Vechiul Testament ca și în creștinism. Spre deosebire de popoarele păgâne, cultul iudaic este bazat pe un legământ cu clauze precise (Iosua 24) între Iahve și poporul Său, care este reînnoit ori de câte ori acesta abandonează calea asumată. De aceea Hristos, în cel mai firesc mod, este considerat începătorul unui nou legământ, mai bun ca cel dintâi (Evr. 8,6).

De asemenea relația aceasta se bazează pe libertatea și dragostea dintre Iahve și poporul său. Ea nu este una individuală, personală, ca în celelalte religii, ci este una socială, comunitară. Dumnezeu face legământ cu poporul Său. Promisiunea este dată unui individ de cele mai multe ori, dar nu pentru el singur. Din acest motiv Iahve își alcătuiește un popor nou pe care îl eliberează din sclavie și căruia îi imprimă un concept religios-moral, social și politic așezat pe fundamente cu totul noi. Totul poate căpăta un înțeles doar în relație cu El.

De asemenea trebuie precizat că, în timp ce religiile contemporane și învecinate vechiului Israel sunt religii ale naturii, al căror cult se bazează pe transpunerea rituală al mitului eternei întoarceri, al alternanței moarte-renaștere a lumii și cosmosului, religia biblică ebraică sau creștină este fundamentată pe evenimente istorice. Din acest motiv sărbătoarea ebraică, precum și cea creștină, se bazează pe conceptul anamnetic, al co-memorării unor evenimente istorice; mai ales a acelora în care intervenția divină a fost mai mult decât evidentă. Astfel sărbătoarea centrală a anului liturgic nu mai este legată de moartea sau nașterea zeului, a lumii sau a omului(cum este la popoarele păgâne), ci este una legată de nașterea unui nou popor și stabilirea unui nou legământ cu Dumnezeu. Paștele, eveniment istoric, sunt reinterpretate în limbaj cultic. El devine sărbătoarea centrală în jurul căreia gravitează întregul cult. Evocând trecutul, sărbătoarea face, într-un anume mod, ca evenimentul să devină prezent participanților, dar în același timp, să deschidă perspectiva unui viitor plin de speranțe: un nou și ultim Exod.

Această perspectivă istorico-salvifică se răsfrânge și asupra celorlalte sărbători creștine care poartă mai departe acest concept și îl proiectează într-un viitor perfect; nu material ci spiritual: eshatonul. Păstrându-le în mare măsură denumirea veche Biserica va da sărbătorilor ebraice o interpretare nouă care basculează din plan istorico-politic în plan mistico-simbolic. Paștele este privit ca un eveniment istoric real («Căci dacă Hristos n-a înviat zadarnică este credința voastră, zadarnică propovăduirea noastră» (I Cor. 15,14), dar mai ales ca o eliberare spirituală, nu politică. (I Cor. 5, 7-8). Ziua de odihnă de asemenea este păstrată dar Sabatul este schimbat în favoarea Zilei Soarelui căpătând o interpretare eminamente spirituală și creștină. La fel se va întâmpla cu Cincizecimea șa.

De asemenea creștinismul a împrumutat structura literară a rugăciunii ebraice tipice, berakah. Apărută în cadrul conștiinței individuale, dezvoltată și amplificată apoi în cultul comunitar, acest tip de rugăciune exprimă o percepție originală a realității divine. Formal rugăciunea ebraică este tripartită. O parte rezervată admirației lucrărilor divine împlinite în trecut, o cerere de intervenție în necazul sau timpul prezent pentru a-Și putea împlini făgăduința, văzută ca un viitor luminos.

Nici chiar botezul nu era o practică cu totul nouă. Ioan Botezătorul îl practica deja. De asemenea comunitățile de la Qumran cunoșteau botezul cât și practica noviciatului de tip catehumenal sau restricțiile de tip ascetic.

Iată doar câteva elemente care ne arată că, pentru creștini, relația cu ebraismul se găsea într-o relație de rudenie în cel mai natural mod posibil.

ISTORIA CULTULUI CREȘTIN , CREȘTINISMUL ȘI DEZVOLTAREA ACESTUIA

1). ISTORIA CULTULUI CREȘTIN

Deci în căutarea originilor cultului creștin trebuie pornit de la structura și conținutul cultului iudaic pe care Mântuitorul l-a practicat, dar l-a umplut de un sens nou, marcând astfel transformarea unui ritual simbolic în Sfinte Taine (în cultul Legii celei Vechi toate actele liturgice aveau o semnificație simbolică punându-l pe om în legătură cu Dumnezeu și aceasta întotdeauna din perspectiva unui legământ a lui Dumnezeu cu poporul Său.) Mântuitorul împlinește și săvârșește toate aceste acte cultice iudaice, dar El aduce și desăvârșirea lor eshatologică umplându-le de un conținut și un sens nou.

După Înălțarea la cer a Mântuitorului, apostolii nu s-au mai putut atinge trupește de Hristos, dar repetând actele cultice lăsate de Mântuitorul au ajuns să se împărtășească de un nou mod de prezență a lui Iisus Hristos Cel răstignit și înviat. Sfinții Apostoli și primii creștini, continuând ceea ce a făcut Mântuitorul se împărtășeau de prezența Lui.

Cultul a păstrat sensul acesta nou, dar cu timpul i-a găsit alte forme de expresie, astfel încât, foarte devreme, în primul secol, Biserica creștină a început să-și alcătuiască propria imnografie, propriile texte liturgice datorită improvizării care exista în cult. Se improviza pe o schemă dată păstrată din epoca Sfinților Apostoli, iar cel care rostea rugăciunea trebuia să aibă abilitatea de o face (în primul rând abilitatea duhovnicească). Caracterul nocturn al cultului primar este evident din Faptele Apostolilor.

2). CREȘTINISMUL

Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism și islam. Considerând împreună catolicii, protestanții și ortodocșii sub eticheta globală de "creștini", religia acestora este actualmente la nivel mondial cea mai importantă din punct de vedere numeric. Islamul, cealaltă religie monoteistă derivată din tradiția religioasă iudaică, este a doua ca pondere numerică a adepților în lume.

Creștinismul îmbină tradiții din iudaism, pe care le îmbogățește cu mărturia Noului Testament. Ca moștenitor alături de islam și iudaismul contemporan al tradiției religioase orientale, creștinismul perpetuează până în ziua de astăzi credințe și mituri născute pe malurile Eufratului acum mai bine de 5000 de ani.[1]

Cuvântul "creștin" vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la Hristos, deoarece Iisus/Isus din Nazareth este considerat în religia creștină ca fiind Mesia și fiul lui Dumnezeu. Cuvântul "Hristos", în limba greacă Χριστός Christós, "cel uns", este traducerea din limba ebraică a cuvântului משיח Mașiah(arabă مَسيح Masīh).

Creștinismul este religia acelora care mărturisesc credința în Iisus Hristos și purtător al unui mesaj universal de mântuire propovăduită de apostoli. Sintagma "Fiu al lui Dumnezeu" trebuie înțeleasă aici în sensul dat ei de către creștini, căci ea este veche, precedând creștinismul.

Astfel, despre împăratul roman Augustus se spunea că este Fiul lui Dumnezeu pentru că era fiul adoptat al lui Iulius Cezar, împărat zeificat de către romani. Savanții Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu pun la îndoială faptul că Iisus i-a dat sintagmei ("Fiul lui Dumnezeu") același înțeles pe care mai târziu creștinii i-o vor da. 2

 Această religie și crezul ei este în continuitate cu iudaismul primului secol, revendicându-se ca împlinire a legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul lui Israel. Pentru teologii contemporani, Iisus Hristos a fost un predicator ambulant (itinerant) în Palestina secolului I e.n., care potrivit mărturiei biblice înfăptuia miracole pe unde trecea.[3] 

În Imperiul roman al vremii, acest fapt trecea ca fiind banal și nimic străin atmosferei timpului și locului, despre maeștrii stoici și cinici ai vremii spunându-se același lucru. Numeroși făcători de minuni evrei pot fi comparați cu Iisus. Astfel, Talmud-ul relatează despre minunile înfăptuite de diverși rabini, de exemplu rabinul Honi ha-Meaggel, trăitor în secolul I î.e.n., sau celebrul rabin Hanina ben Dosa, un contemporan al lui Iisus.

În contul acestui rabin trăitor în aceeași perioadă cu Iisus este pus, de altfel, un miracol de-o asemănare frapantă cu unul dintre miracolele pe care textul sacru creștin îl pune în contul lui Hristos, anume vindecarea fiului unui slujbaș la Capernaum (Ioan 4:43-54); Hanina ben Dosa se pretinde a fi vindecat fiul unui rabin, anume al lui Gamaliel II. Iudaismul, ca și alte religii antice, considera că miracolele fac parte din ordinea lucrurilor.

Vechiul Testament conține numeroase relatări de intervenții ale lui Dumnezeu în favoarea poporului care credea în el, dar în Biblia evreiască găsim și miracole înfăptuite de oameni sfinți, precum profetul Ilie și Elisei, un număr important de relatări miraculoase ale Noului Testament fiind influențate de aceste relatări ale Vechiului Testament.[3]

Creștinismul, așadar, își are originea la ceea ce pentru credincioșii creștini reprezintă evenimentul și misterul lui Hristos (adică viața, cuvintele, pătimirea, moartea sa pe cruce, învierea sa din morți, înălțarea la cer și trimiterea Mângâietorului în ziua de Cincizecime).

Se caracterizează prin monoteismul său, conform, de altfel, matricei originare ebraice, asta deși totuși o altă religie din aceeași matrice, anume islamul, percepe creștinismul ca fiind o formă de politeism (sîrk), iar istoricii religiei situează creștinismul pe o poziție aparte în raport cu religiile monoteiste cu caracter exclusiv (absolut) precum islamul și iudaismul, din cauza noțiunii specific creștine de Treime, adică "trei persoane de-o unică substanță", fapt ce clasează creștinismul în categoria monoteismelor pluriforme alături de religiile primitive, care prin expresia unui monoteism pluriform (mai mulți zei sunt considerați a fi manifestări ale unui unic zeu) încearcă să răspundă aceleiași probleme ca și dogma trinitară, anume a coexistenței unității divine și a pluriformității divine (multiplicității de manifestări ale acesteia), un exemplu fiind spiritul adorat de păstorii nilotici „nuer”.[4] 

Dubla natură a uneia dintre manifestările dumnezeului creștin, anume a lui Iisus, divină și umană, nu face decât să complice și mai mult situația creștinismului din punctul de vedere al sistematicii istoriei religiei. De altfel, Biblia creștină, atât Vechiul cât și Noul Testament, nu conține afirmații sau speculații trinitare, în ea apărând doar formule liturgice triadice.[5]

Nucleul fundamental al credinței creștine constă în afirmarea lui Dumnezeu — creator al universului (și, prin urmare, al omului), ființă plină de iubire și de grijă părintească (într-adevăr, Crezul creștin enunță: „cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”), constituit în trei persoane distincte în relație, dar egale în natură.

În Iisus Hristos este recunoscută o dublă natură: divină și umană, fiecare dintre ele deplină. Credința creștină că după moartea sa pe cruce Iisus Hristos a înviat din morți, se constituie în teologia creștină ca dovadă a acestei duble naturi. Istoric vorbind, chestiunea naturii lui Iisus Hristos a fost un motiv de mari dispute între adepții săi încă de la începuturile creștinismului și punctând cu crize și dispute istoria acestei religii până astăzi.

Majoritatea denominațiunilor creștine afirmă fidelitatea sa față de esența creștinismului primordial, în ciuda formei schimbate.

Cele trei mărturisiri de credință (crezuri) ale creștinilor sunt:

Simbolul apostolic (anul 50);

Simbolul niceeano-constantinopolitan, stabilit prin sinoadele ecumenice de la Niceea (325) și Constantinopol (381);

Simbolul atanasian (sec. IV-VIII?), ce explică amănunțit dogmele creștine de bază, comune celor mai multe tendințe și confesiuni creștine.

Din predicarea lui Iisus (adică a evangheliei – „buna vestire” că Dumnezeu a împlinit promisiunile sale cf. Lc 2, 35u.), conform creștinismului, izvorăște nu numai vestea mântuirii finale a omului și a universului, dar și angajarea personală în dinamica unei morale contrasemnată de iubire față de aproape și a unei vieți trăită în relație personală cu Dumnezeu.

Biblia spune că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (2 Cor. 5:19,20).

Pentru unii creștini, Logosul este a doua persoană din Sfânta Treime (Dumnezeu Unu-ntreit – termen care nu apare în Sfânta Scriptură), care se întrupează, devenind în același timp Isus Hristos/Iisus Hristos/Isus Christos, făcându-se om adevărat și rămânând în același timp Dumnezeu adevărat.

Pentru creștini, omul se mântuie prin moartea și învierea lui Iisus Hristos. Potrivit teologiei temeliilor, Iisus moare pe cruce pentru a plăti Tatălui prețul de răscumpărare a păcatelor omenirii, apoi învie, urmând ca toți oamenii să învie la sfârșitul istoriei. Potrivit, însă, teologiei liberale, omul se mântuie doar prin aderarea la Hristos.

În creștinism, fundamentală este și referința la dimensiunea comunitară: într-adevăr, cei care cred în Iisus Hristos sunt chemați să participe direct la viața comunității.

Creștinismul mai poate fi definit ca „religia cărții”, datorită importanței textelor sacre și a referinței la aceste texte ale revelației adunate în Biblie, dar această etichetare („religia cărții”) a fost făcută de reprezentanți ai islamului, creștinismul fiind religia lui Hristos, cel înviat.

Totuși conținuturile doctrinare esențiale care îl caracterizează au fost elaborate în decursul secolelor și au dus la apariția multor confesiuni religioase, care – în diferite feluri – își exprimă legătura lor cu acest patrimoniu doctrinar comun.

De-a lungul timpului, principalele divergențe s-au manifestat:

în legătură cu natura reală a lui Iisus Hristos;

în legătură cu gradul de libertate a omului în interiorul planului divin de mântuire;

în legătură cu modul de organizare instituțională a comunității creștine;

în legătură cu raporturile creștinismului cu puterea politică.

În jurul acestor probleme de fond s-au manifestat, în plus, divergențe între creștini și în legătură cu:

interpretarea corectă a textelor revelate,

a sacramentelor,

a riturilor liturghiei

a codificării normelor morale.

3). CREȘTINISMUL PRIMAR

Primelor comunități creștine de origine ebraică ivite ca urmare a predicii lui Iisus Hristos și a apostolilor săi foarte curând li s-au alăturat și comunitățile de origine păgână născute (mai ales) din apostolatul lui Saul din Tars, care a purtat, a inserat creștinismul într-un context mai amplu, atât geografic cât și cultural. Acest fenomen n-a întârziat să provoace conflicte delicate în interiorul diferitelor comunități, conflicte despre care vorbesc Faptele Apostolilor și chiar Scrisorile lui Pavel.

Specific creștinismului primar este așadar amploarea diversității de opinii și credințe în numeroase chestiuni teologice, fapt provocat inițial de caracterul oral al transmisiei mesajului lui Hristos, și mai apoi de amploarea numărului de scrieri care îi fixau spusele, îndemnurile și credințele. Acest fapt, care n-a întârziat să producă dispute intestine în rândul mișcării, a pus în evidență necesitatea clarificării doctrinare (acordul asupra Crezului), a stabilirii setului de cărți inspirate (apariția Canonului biblic) și a fizionomiei instituției menite să vegheze la păstrarea valorilor comune (înființarea bisericii).

Așadar, răspândindu-se în tot bazinul mediteran, în sec.I, creștinismul primar a avut la început o fizionomie predominant urbană: centrele mai importante erau: Antiohia, Corint, Efes, Alexandria și Roma.

Această răspândire în aria geografică mediteraneană a favorizat posibilitatea transmiterii mesajului creștin atât în limba greacă cât și în limba latină.

În primele trei secole ale erei creștine (e.c.), în pofida apariției crizelor interne (pe teme doctrinare: gnosticismul, marcionismul, maniheismul, docetismul, nestorianismul, montanismul, pelagianismul ș.a.), crize care au dus la apariția unor Biserici cu caracter autonom, creștinismul a continuat răspândirea sa atât în imperiu cât și în afara lui. Această răspândire n-a fost oprită nici măcar de persecuțiile dezlănțuite de unii împărați romani, motivate de refuzul creștinilor de a recunoaște divinizarea împăratului, deși proclamau fidelitatea lor față de legile civile (reprezentativă este de exemplu Acta martyrum Sicillitarum).

Între principalele persecuții au fost cele de sub domnia lui Nero (64-67), Decius (249-251), Valerian (257-258) și Diocletian (303-311).

Din a doua jumătate a secolului al II-lea, în fața criticii elitelor culturii păgâne, în special al filozofilor, a înflorit apologetica – adică, autoapărarea creștinismului pe plan cultural și moral (de ex. Iustin Martirul și Filozoful, Tertulian, Clement din Alexandria, Origene,Eusebiu din Cezareea ș.a.).

Cu „Edictul de la Milano” (313), împăratul Constantin cel Mare (306-337), și cu „Edictul de la Tesalonic” (380), împăratul Teodosie (346-395), creștinismul a sfârșit prin a deveni o realitate mai întâi tolerată, iar mai apoi constitutivă a Imperiului Roman. Tradiția a reușit să împământenească chiar și în cultura laică ideea că Edictul de la Milano, proclamat de Constantin și Licinius este actul prin care se instituie toleranța față de cultul creștin, dar monografiile istorice precizează că Galerius a emis un edict de toleranță în 311.[6] 

Odată cooptat în angrenajele puterii, creștinismul se va transforma rapid într-un crud persecutor al celorlalte culte și religii, dar și al filozofiei vremii, fapt care se va materializa în interzicerea practicării oricărei alte religii în afară de creștinism dar și cu închiderea școlilor de filozofie atât de prețuite de către lumea clasică. În acest proces au existat, desigur, și numeroase victime omenești, de la membrii ai clerului și simplii credincioși ai diverselor religii "păgâne", până la filozofi.

Împăraților le-au fost recunoscute, din ce în ce mai mult, ample spații de intervenție în viața Bisericii, inclusiv convocarea de Concilii Ecumenice, care în acele secole au avut de înfruntat diferite controverse, mai ales cele care au sfârșit în erezii trinitare și cristologice. În urma acestor controverse creștinismul a ajuns la formulări riguroase a adevărurilor de credință (dogmele), cuprinse în crezul de la Niceea (numit și Crezul apostolic) și mai apoi în Simbolul (Crezul) niceno-constantinopolitan (sec al IV-lea).

Istoria prin care s-au decantat însă aceste formulări dogmatice nu este una pașnică, adesea conflictul între teologi și taberele lor de susținători atingând forme extreme, de violență fizică și psihologică, în chiar timpul și sălile unde s-au desfășurat anumite sinoade (concilii) ecumenice. În acest context împărații, ca reprezentanți ai puterii seculare și deci garanți ai ordinii publice, au simțit de datoria lor să intervină prin impunerea poziției unei tabere, ca și prin masarea de trupe în orașele în care se țineau aceste sinoade, și unde din această cauză tabere de susținători ai diverselor puncte de vedere teologice în confruntare se încăierau pe străzi.

Caracteristica creștinismului din această perioadă a fost și dezvoltarea reflecției doctrinare condusă de teologii vremii – numiți mai apoi și Părinții Bisericii – (Augustin de Hipona, Ambroziu de Milano, Atanasie din Alexandria, Ioan Gură de Aur, Ioan Damaschinul, Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa, Grigore de Nazianz ș.a.).

În sec. al V-lea, Bisericile popoarelor armean, asirian, copt și alte câteva Biserici locale n-au primit deciziile dogmatice cu privire la natura lui Christos, definită în Conciliul din Efes (431) și cel din Calcedon (451) și rămânând legate de nestorianism sau de monofizism au dat naștere acelor comunități creștine cunoscute astăzi cu numele de „Bisericii antice”.

Biserica Mar Thoma, fără niciun sinod ecumenic;

Biserica Asiriană, cu 2 sinoade ecumenice;

Bisericile celor trei concilii;

4). CREȘTINISMUL ÎN EVUL MEDIU

Integrarea între creștinism și puterea imperială se întrerupe în Occident odată cu invaziile popoarelor barbare, a supraviețuit însă în Imperiul Bizantin, în forme și conținuturi care denotau tendințele unei sacralizări crescânde a figurii împăratului, deținător al puterii politice și religioase.

Chiar și popoarele „barbare”, care au invadat Occidentul, erau deja creștine, dar în formă ariană. De aici efortul intens al Bisericii romane – care, în lipsa puterii provocată de căderea imperiului, progresa căpătând o crescută relevanță și civilă – pentru convertirea acestor popoare la ortodoxia trinitară.

În aceste împrejurări, creștinismul a luat în regatele romano-barbare, importanța politică. A sprijinit constituirea unor monarhii cu care a păstrat pentru foarte mult timp o strânsă legătură și deci un nou pol al dezvoltării creștinismului.

Între sec. al III-lea și al IV-lea și-a făcut apariția monahismul (părinții din deșert: Antonie Pustnicul, Pahomie, Vasile cel Mare, Ioan Cassian ș.a.), care monahism s-a cristalizat în sec. al V-lea în Occident în monahismul Benedictin.

Pe fondul prelungitei căderi economice și politice produse de invaziile barbare, în Evul Mediu târziu mănăstirile au devenit singurele centre de iradiere nu doar spirituală, dar și a tradiției culturale a Occidentului; au oferit structura economiei medievale încadrând populațiile în ferme agricole stabile și au contribuit la opera progresivă a defrișării și a cultivării terenurilor agricole.

Reîntoarcerea la modelul constantinian de colaborare între stat și biserică, verificat în epoca carolingiană, n-a schimbat substanțial lucrurile.

Mai importantă însă a fost schimbarea intervenită în bazinul mediteranean din sec. al VII-lea, odată cu cucerirea arabă și cu islamizarea definitivă a nordului Africii. Astfel, cealaltă jumătate a Imperiului roman, deși va supraviețui încă o vreme, își va vedea și ea diminuată substanțial suprafața, populația și puterea economică, fapt care nu va face decât să faciliteze viitoarele pierderi produse de către creștinătatea orientală în fața islamului, pierderi care vor culmina cu desființarea imperiului ortodox în 1453.

Istoricii amintesc printre cauzele slăbirii Bizanțului și îndelungata luptă intestină din creștinism („lupta cu ereziile”), mai precis se indică spre faptul că o parte a populației din partea estică, asiatică și nord-africană a imperiului, care afișa un creștinism considerat „eretic” de către puterea centrală, era supusă permanent presiunilor din partea acesteia, și uneori era ținta masacrelor, fapt care a sfârșit prin a desolidariza această masă de cetățeni de interesele statului.

Probabil sub influența noii religii semite, controversa iconoclastă iscată în chiar rândurile ortodocșilor dar care prezintă și ea o linie de falie etnică evidentă între populația europeană, greacă, a imperiului, deschisă (cel puțin începând cu sec. II e.n.) spre expresia plastică (artistică) a sentimentului religios și masele de origine semită din partea lui asiatică, închistate într-un aniconism fără compromis, va duce și ea la alte victime omenești. Tot cam în aceeași perioadă au fost creștinate și popoarele slave, spre care s-a îndreptat activitatea misionară a bizantinilor Chiril și Metodiu, în a doua jumătate a sec. al IX-lea, fapt care se va dovedi mai târziu salvator pentru creștinătatea orientală, când Rusia se va constitui în apărătoarea credinței ortodoxe.

5). DIVIZAREA BISERICII

Diferitele dezvoltări istorice ale imperiului Oriental (bizantin) și-ale celui Occidental (romano-barbar), cu trecerea timpului, au accelerat un proces de diferențiere tot mai mare între cele două comunități creștine. Aceste diferențieri atingeau atât aspecte doctrinare, cât mai ales formule liturgice și criterii disciplinare interne.

O atare tensiune se manifestase deja în criza iconoclastă din sec. al VIII-lea, provocată de refuzul cultului imaginilor sacre (icoanelor) din partea așa-ziselor „sectoare ale creștinismului bizantin” (iconoclasmul), și apoi în schisma verificată între papa Nicolae I și patriarhul Constantinopolului, Foție (sec. al IX-lea).

Ruptura definitivă s-a produs în 1054, cu reciproca excomunicare a celor două Bisericii: Roma și Bizanț. Din acest moment creștinismul bizantin (cunoscut cu numele de Ortodox) se va dezvolta accentuând caracterul său organizatoric conciliar și „autocefal” (autonomia deplină a fiecărei Biserici naționale, etnice), însă într-un cadru doctrinar și liturgic comun (de ex. Biserica ortodoxă rusă, etc).

Cu toate acestea în Orient au rămas și biserici în comuniune cu Roma, sau biserici care au revenit la această comuniune ca urmare a raporturilor organice cu Cetatea eternă (ex. Bisericile Orientale și cele numite Uniate: armeană, coptă, caldee, ucraineană).

În Biserica romano-catolică, spre deosebire de cea bizantină, caracterizată de o accentuare crescândă a figurii papei și a instituției politico-statale a Sfântului Scaun (Statul Papal), au fost repetate mișcări de contestare pe tot parcursul Evului Mediu, mișcări ce au condus la ulterioare desprinderi, mai mici în comparație cu așa-zisa „Mare Schismă” , dar nu lipsite de importanță. Ele sunt de amintit la afirmarea treptată (în Occident) a idealurilor teocratice, care au coincis cu tentativa de încreștinare absolută (cu forța) a societății și cu afirmarea primatului puterii temporale a papei, chiar și în comparație cu puterea împăratului.

Rezistența în fața acestor dezvoltări (a puterii și a primatului) precum și a degradării progresive a obiceiurilor morale ale clerului au fost călăuzite de diferite mișcări atât din interiorul Bisericii romane (ex. noile ordine religioase: franciscani, dominicani etc.), cât și din afara bisericii, de către schismaticii și/sau de eretici, împotriva cărora n-au lipsit repercusiunile sângeroase (sec. al XI-lea până în sec. al XIII-lea: albingenzii, catarii, valdezii etc.).

Crescândul amestec între Biserica catolică și puterea politică (numită „brațul secular al bisericii”) a stat la originea ulterioarelor fapte traumatice, cum ar fi de ex. proclamarea cruciadelor pentru eliberarea Țării Sfinte, transferarea sediului papal la Avignon, Schisma Apuseană a bisericii Romano-Catolice dintre anii 1378-1417.

Ruptura cea mai importantă și cu grave urmări pentru întreaga creștinătate a avut loc însă în sec. al XVI-lea, cu afirmarea Reformei protestante, provocată de starea gravă de decădere religioasă și morală a Scaunului Romei și favorizată de instanțele de reînnoire prezente în umanismul creștin (ex. Erasmus din Rotterdam, Thomas Morus), pe lângă multe alte încercări de reformă catolică și de reîntoarcere la puritatea credinței prin fondarea unor noi Ordine religioase sau prin reînnoirea celor existente deja (ex. Francisc de Paolo).

Reforma protestantă a găsit în opera lui Martin Luther și în situația germană deosebită originile sale imediate, dar această reformă foarte repede a implicat tot centrul și nordul Europei, chiar dacă această implicare a fost cu caracteristicii specifice legate de diferitele condiții naționale (ex. formarea Bisericii Anglicane, predicarea lui Jean Calvin, cea a lui Henrich Zwingli ș.a.).

Procesul de divizare a creștinismului occidental a atins toate planurile: pe cel teologic, cu controversatele interpretării asupra libertății omului în fața harului și a condamnării (așa numitele „controverse cu privire la predestinare”); pe plan liturgico-sacramental, controversele asupra sacramentelor, îndeosebi asupra Euharistiei și a prezenței reale a lui Christos sub speciile pâinii și vinului; pe plan ierarhic și disciplinar, raporturile dintre magisteriu și libera interpretare a Scripturii, structura episcopatului, problema celibatului ecleziastic; pe plan organizatoric, cu refuzul de a recunoaște autoritatea (până atunci incontestabilă) a papei.

Pusă în fața unei crize atât de grave, Biserica Catolică a reacționat în cele din urmă cu mișcarea cunoscută mai apoi cu numele de „Contrareformă” și, mai ales, cu opera Conciliului din Trento (1545-1563); un rol foarte mare (după părerea unor istorici: decisiv) l-a avut în această reacție Societatea lui Isus (Iezuiții), fondată de sf. Ignațiu din Loyola, în 1534.

Odată cu căderea Constantinopolului sub dominație turcă (1453), stindardul creștinismului ortodox a trecut în mâinile Bisericii de la Moscova, ridicată la rang de Patriarhat în 1589, devenită prima aliată a Țarilor ruși. A început astfel procesul de identificare națională între Biserică și stat și de reluare a cezaropapismului bizantin. În timp ce Biserica și Țarul se prezentau (și într-o oarecare măsură erau) protectorii ortodoxiei, în mod deosebit a Bisericilor din Balcani căzute sub dominație otomană, s-a elaborat și ideea Moscovei ca „a treia Romă”, chemată să revitalizeze întregul creștinism.

6). CREȘTINISMUL ÎN EPOCA MODERNĂ

Începând din sec. al XVI-lea diviziunile creștinismului occidental s-au încrucișat cu confruntările politico-militare între statele naționale și imperiu, dând astfel o conotație aparte întregii istorii europene: epoca „războaielor religioase” sau „Războiul de 30 de ani”. Aceste sângeroase confruntări s-au încheiat cu Pacea de la Westfalia (1648).

După Pacea de la Westfalia dezvoltarea creștinismului a fost tot mai influențat de două elemente:

expansiunea misionară în America și Asia;

afirmarea, în sec. al XVIII-lea, a curentelor culturale precum iluminismul, care tindea spre o reconsiderare critică a întregului fenomen religios creștin, independent de diferențele dintre confesiunile religioase.

a) Cât privește activitatea misionară, îndată trebuie remarcat că încreștinarea Americii s-a înfăptuit strict dependent de echilibrul politic pe care statele europene l-au impus pe acest „pământ nou”. În pământurile colonizate de statele catolice s-a dezvoltat catolicismul (răspândit cu precădere în America centrală și meridională), iar în teritoriile dependente de suveranii protestanți s-a răspândit protestantismul (creștinismul în forma lui reformată; preponderent în America de Nord).

Răspândirea creștinismului spre Asia (coroborată numai târziu de tot cu cuceriri teritoriale) s-a revelat – dimpotrivă – foarte, foarte dificilă. Continentul asiatic a rămas în mod substanțial impermeabil penetrării creștinismului.

b) Cât privește, însă, noua cultură iluministă, ea a contribuit la începerea unui proces de descreștinare („secularizare”), care mai întâi a atins clasele culte, apoi burghezia, nobilimea și în sfârșit, clasele populare.

Iluminismul a influențat profund politica ecleziastică a statelor, care – în numele binelui comun – au afirmat propriul drept de a interveni în domeniul religios (despotismul luminat, iozefinismul, jurisdicționismul). Renașterea precedase și pregătise Iluminismul prin Umanism, retrezind interesul elitelor culte ale Europei pentru comorile culturii clasice "păgâne" și pentru studiul obiectiv și metodic ("ad fontes") al acestora și de fapt al oricărui alt text, fapt care n-a întârziat să afecteze reputația Bisericii catolice a cărei autoritate asupra întregului Occident ("Donația lui Constantin") a fost demonstrată de către umaniști a se baza pe un fals. Raționalismul, curentele post-scolastice din filozofie, invențiile tehnologice (tiparul) și descoperirile geografice erau și ele parte dintr-un curent care va modifica raportul de forțe între creștinism și stat, creștinism și filozofie, creștinism și știință, și astfel între viața creștină așa cum fusese ea pentru secole și viața omului modern.

Căderea „vechiului regim” – chiar și numai pentru un moment și nu în toate statele – a pus capăt simbiozei dintre biserică și puterea politică, iar răspândirea culturii raționaliste și științifice a contribuit la prezentarea creștinismului ca fiind una dintre multiplele forme de a trăi și fiind una dintre concepțiile despre lume, alături de tradițiile culturale și religioase de pe celelalte continente.

Revoluția franceză (1789) a adus cu sine urmări foarte grave pentru creștinism, mai ales pentru Biserica Catolică, căreia i-au fost închise seminariile și institutele de formare a preoților, conventurile și mănăstirile, i-au fost risipiți călugării și călugărițele (cei care au mai scăpat cu viață, deoarece mulți au fost ghilotinați), i-au fost confiscate proprietățile materiale, i-au fost retrase și negate privilegiile și, cel mai grav, ea a dus la „laicizarea” (descreștinarea) ideilor și moravurilor.

Confiscarea imenselor proprietăți ale bisericii de către statul francez nu este însă o premieră în istoria Europei, Anglia procedând la o măsură similară cu secole înaintea Revoluției franceze, când Henric al VIII-lea confiscă proprietățile funciare ale bisericii catolice pentru a le acorda mai târziu diferiților membrii ai aristocrației. Pe de altă parte, decizia de confiscare a proprietăților bisericii ține de procesul mai larg de prăbușire treptată a relațiilor feudale pe continent și ridicarea unei societății liberale, burgheze, și el s-a produs inclusiv în România, ceva mai târziu, când Domnul țării, Alexandru Ioan Cuza, a confiscat în 1863 imensele proprietăți ale Bisericii ortodoxe, care la acel moment reprezentau un sfert din întreaga suprafață a țării, Biserica ortodoxă română fiind pe atunci cel mai mare exploatator și latifundiar al României.[7] 

Dovadă că confiscarea imenselor proprietăți ale bisericii creștine ține de procesul mai larg al destrămării relațiilor feudale, de servitute, este și faptul că secularizarea făcută de "Domnul Unirii" a fost precedată cu puțin timp de abolirea sclaviei în cele două principate române (Moldova (1844) și Țara Românească (1847)), fapt ce a dus și la eliberarea sclavilor deținuți și exploatați de biserică ("robii țigani", sau "robii mânăstirești" – existau sate întregi de robi pe întinsele proprietăți ale bisericii).

Pierderea puterii economice și astfel a influenței politice de către Biserica creștină a provocat drept contra-reacție o intensă mișcare de reînnoire, caracterizată de multe ordine și institute religioase, active mai ales în câmp social (sf. Ioan Bosco, sf. Iosif Cotolengo, Monsenior Vladimir Ghika ș.a.), alături de acestea s-au înregistrat și o mare dezvoltare a unor noi forme de devoțiune religioasă (ex. Cultul Preasfintei Inimi a lui Isus).

În sânul protestantismului, în sec. al XVII-XIX-lea s-au înregistrat diverse mișcări de reînnoire sau de „trezire” creștinească. În 1600 baptismul – a refuzat să mai boteze pruncii, în favoarea unei credințe rod al alegerii personale -, și pietismul – creștinul ca „om nou” și creștinismul ca „viața cea nouă”.

În 1700, metodismul – marea mișcare de evanghelizare populară cu accentuarea puternică a sfințirii personale și a formării laicilor (mirenilor).Alte denumiri, precum cea adventistă, au reluat motivele milenariste prezente în creștinismul primar, insistând asupra importanței celei de-a doua veniri a lui Cristos, sau a „reîntoarcerii/revenirii” sale.

În alte formațiuni religioase, cum ar fi de ex. cea a mormonilor, (apărută în prima jumătate a sec. al XIX-lea, în Statele Unite ale Americii), elementele creștine coexistă cu altele provenite (luate) din alte „revelații” decât cea biblică.În fine, Martorii lui Iehova (apăruți în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, tot în Statele Unite ale Americii), insistă asupra întregului conținut al Bibliei ca fiind singura autoritate în materie de credință; consideră predicarea evangheliei esențială pentru fiecare creștin; manifestă puternice componente apocaliptice.

În sânul catolicismului roman a apărut o nouă confesiune: Vechii Catolici (Uniunea Catolicilor de la Utrecht), care refuză dogma infailibilității papei, definită la Conciliul Vatican I în 1870.În timp ce pretutindeni în jur se înmulțesc semnalele de reînnoire („trezire creștinească”) spiritul reînnoirii începe să miște și confesiunile tradiționale: mișcarea biblică, reînnoirea liturgică, atenția față de problemele sociale etc.

În sec. al XIX-lea creștinismul a trebuit să se confrunte și cu nenumărate doctrine politice precum liberalismul și socialismul (care se afirmau din ce în ce mai intens) însoțite în diferite feluri de cultura pozitivismului, laicismului și chiar cea atee.În această epocă creștinismul s-a răspândit mult în țările extra-europene, mai ales în Africa și Asia, dar nici aici n-a scăpat de legăturile și de condiționările de tip politic, încrucișându-se strict cu colonialismul statelor europene.

7). CREȘTINISMUL ÎN SEC. AL XX- LEA

La sfârșitul sec. al XIX-lea și în sec. al XX-lea creștinismul a trebuit să se confrunte, în primul rând, cu fenomenele provocate de marile schimbări ale revoluției industriale, cărora li s-au adăugat problemele anexe ale urbanizării și apariția societății de masă, ca și a introducerii noilor tehnologii de comunicare socială și de informare.

Relațiile diferitelor Biserici locale cu statele declarate „laice” au devenit din ce în ce tot mai delicate și mai dificile. Dificil a fost și procesul de adaptare la democrațiile moderne. Istoria creștinismului în sec. al XX-lea, din acest punct de vedere, poate fi citită ca istoria unei confruntări delicate cu „modernismul” și cu „laicizarea”, secularismul.

În general însă, este vorba de o reluare viguroasă a vieții creștine care a străbătut toate confesiunile creștine, propunând noi sinteze teologice (deosebit de bogat este filonul spiritualității și al teologiei protestante inițiat de Søren Kierkegaard în sec. al XIX-lea și urmat de Karl Barth, Rudolf Bultmann, Dietrich Bonhoeffer, Paul Tillich, Jürgen Moltmann ș.a.) și noile perspective de spiritualitate și de organizare care au marcat chiar și lumea așa-zis laică (în ambient catolic: "Institutele seculare", "Acțiunea Catolică").

Specific epocii este diversitatea pe tărâm filozofic și teologic, co-existența unei teologii conservatoare, fundamentaliste, care ține la interpretarea tradițională a învățăturilor creștine, alături de o teologie liberală, gata să aplice principiile științifice (diversele metode ale criticismului) și să tragă concluzii pe baza acestui efort. Biserica Romei n-a putut continua să ignore rezultatele acestor evoluții și Conciliul Vatican II reprezintă un moment istoric, cu această ocazie catolicismul acceptând că Biblia suportă interpretări în lumina fiecărei epoci, confirmând astfel decizia mai veche de acceptare limitată a studiului științific al Bibliei (criticismul). Acceptarea ideii de libertate religioasă este o altă decizie care punea creștinismul catolic în acord cu practicile moderne. Tradiționaliștii catolici condamnă însă evoluția pe care Biserica Romei a luat-o odată cu Conciliul Vatican II, ei preferând mai degrabă deciziile primului Conciliu (1869), la care au fost condamnate curentele sau ideologiile moderne ale raționalismului, liberalismului și materialismului.

În Rusia, după Marea Revoluție din octombrie 1917, regimul comunist a dezlănțuit o persecuție cruntă împotriva creștinismului (n-a fost scutită – ba, dimpotrivă – nici chiar Biserica Ortodoxă): confiscarea (naționalizarea) bunurilor, închiderea aproape a tuturor bisericilor și mănăstirilor. Persecuția s-a atenuat numai pe perioada celui de-al doilea război mondial, când Stalin – în numele efortului politic comun – a început o politică parțială de concesii („doi pași înainte, unul înapoi”).

Consecințele celui de-al Doilea Război Mondial i-au determinat pe creștini să-și revadă anumite poziții, chiar dacă dezaprobările publice au fost cam rare (de ex. a început să se vorbească – și azi este o secțiune a „teologiei după Auschwitz”, în sensul că Biserica creștină a regândit și revizuit discursul asupra vinovăției evreilor în procesul lui Isus, și încearcă să-și dea seama cât de mult a contat discursul/predica creștină despre responsabilitatea evreilor în suferințele lui Christos și antisemitism). Atitudinea majorității creștinilor a fost șovăitoare și uneori ambiguă în ceea ce privește luarea de poziții și combaterea încălcărilor atât de grave ale drepturilor omului, îndeosebi în fața persecuției și exterminării evreilor.

La inițiativa unor persoane mai curajoase, uneori chiar dintre clericii creștini (preoți, episcopi, pastori) au fost și creștini care s-au implicat mai ales în asistența materială și spirituală a celor persecutați. Mulți creștini au contribuit la însuflețirea Rezistenței în cele mai diferite forme, inclusiv aceea de supraviețuire în lagăre (Martorii lui Iehova – triunghiurile violete); semnificativă a fost, de ex., experiența ecumenică forțată ce-i drept, dar trăită în lagărele de la Dachau de peste 2700 de preoți, pastori, și călugări de toate națiile și confesiunile; sau „Die Weisse Rose” – mișcarea de rezistență prin sabotarea mașinii de război naziste, rezistență făcută de chiar tineri nemți din Bavaria, și care au plătit cu viața lor curajul de a se opune și sabota tirania.

Din anii ’70, creștinismul s-a găsit înaintea unor noi provocări, care mai caracterizează încă prezentul.Mai gravă apare provocarea pusă de proliferarea și răspândirea sectelor de cele mai variate forme, uneori bazate chiar pe o reelaborare a elementelor creștine pe lângă și împreună cu cele din religiile orientale.Nu poate fi trecută cu vederea nici însemnătatea pe care a luat-o fundamentalismul ,religios, începând cu cel islamic, dar prezent și în creștinism (mai ales în cel protestant nord-american).

Toate aceste probleme cu care se confruntă creștinismul actual constituie teme ale dialogului ecumenic și inter-religios, ecumenismul în rândurile creștinilor devenind astăzi, într-o lume în care cea mai numeroasă biserică creștină (catolică) a cedat deja întâietatea în lume în ce privește numărul de credincioși Islamului, o urgentă necesitate.

Preoți, pastori, religioși și laici (mireni) din toate confesiunile creștine au fost activi (mai sunt încă) pe acest front; unii dintre aceștia au primit chiar recunoaștere internațională, cum ar fi de ex.: Premiul Nobel pentru Pace: Albert Schweitzer, luteran; Martin Luther King, pastor baptist; Maica Tereza de Calcuta, catolică; Desmond Tutu, episcop anglican sud-african; Ximens Belo, episcop catolic de Timor. Alții au fost persecutați și chiar au devenit martiri ai acestei cauze: ex., Martin Luther King, episcopul Romero din San Salvador, Aleksander Man, preot ortodox în Rusia.

Pe acest plan nu poate fi subevaluată sau trecută cu vederea importanța pontificatului papei Ioan Paul al II-lea (a cărui rol în căderea și dizolvarea regimurilor comuniste va trebui să fie clarificat de acum), cum nu se poate neglija și faptul că această prăbușire a regimurilor comuniste a deschis Bisericii Ortodoxe posibilitatea unei reluări a activității sale.

La trecerea în cel de-al III-lea mileniu – în pofida problemelor enumerate – creștinismul continuă să exercite o puternică atracție asupra unei mari părți a omenirii, fapt evident din prezența pe glob a peste două miliarde de creștini.

8). RELAȚIA CREȘTINISMULUI CU IUDAISMUL ȘI ISLAMUL

Datorită istoriei sale schimbătoare este dificil să înțelegem nivelul actual al relațiilor creștinismului cu alte religii. Acestea variază de la regiune la regiune. Partea următoare reflectă unele din aceste relații:

Iudaismul

În istorie, relația dintre iudaism și creștinism a fost tensionată. În trecut, creștinii erau învățați că evreii l-au ucis pe Iisus Hristos, „crimă” pentru care ar fi trebuit pedepsiți. Antisemitismul are o legătură destul de mare cu creștinismul. Totuși, după Holocaust, diverse discuții au ca scop reconcilierea creștino-iudaică și relațiile dintre cele două religii s-au îmbunătățit.

Iudaismul privește creștinismul ca fiind o eroare: originar, adică în iudaism, Mesia este un om, un rege evreu așteptat de către toți, care deși va înfăptui multe lucruri greu de făcut de altcineva (reconstruirea Templului, aducerea păcii mondiale, o credință universală în dumnezeul evreilor, învierea morților), rămâne totuși o ființă umană și atât (vezi intrarea "jewish eschatology" de pe wikipedia engleză pentru mai multe detalii), care doar are concursul deplin al unicului creator care este Dumnezeu.

Islamul

Adepții Islamului s-au referit în istorie la evrei, creștini și la ei înșiși ca la ,,Oamenii Cărții’’, datorită faptului că cele trei religii se bazează pe anumite cărți de origine divină. Doctrinar însă, creștinismul este perceput de către islam ca o formă de politeism (asociaționism, "sîrk" – în arabă "politeism"), așa cum este reflectat de chiar textul sfânt islamic (Coranul), în surata ("capitolul") 5, versetul 73, care spune textual că "este blasfemie curată să pretinzi că Dumnezeu este unul din trei într-o Trinitate". Versetul continuă, spunând că Dumnezeu (Alah) va pedepsi aspru o astfel de credință. Surata 5, continuă și ea în aceeași direcție, susținând că Iisus Hristos a fost un simplu om, un profet (surata 5, verset 75), iar versetul 77 spune că cei care cred altfel sunt niște rătăciți. Se poate găsi o mai amplă cercetare a viziunii islamice despre creștinism în lucrarea "Islamul interdicțiilor" al islamologului Anne-Marie Delcambre, capitol 7, paginile 55 la 62. Conceptul sîrk (în engleză "shirk") este și el discutat la intrarea omonimă din Wikipedia engleză. Creștinii și ei, nu recunosc Coranul ca fiind o carte de origine divină, și nici nu sunt de acord cu faptul că Iisus este un simplu profet ca și Mahomed, cum nu pot accepta nici faptul că Mahomed este profet, și că astfel cartea lui sfântă reprezintă un mesaj veridic al Creatorului.

Musulmanii consideră că Biblia și Tora, cărțile sfinte ale Creștinismului și Iudaismului au fost interpretate greșit și distorsionate de către credincioșii respectivelor religii. Bazați pe această credință, musulmanii văd în Coran corectarea greșelilor făcute de creștini. De exemplu, musulmanii resping existența Trinității și a ideii că Iisus Hristos este Dumnezeu.

Între cele două religii au existat dese controverse și conflicte (Cruciadele fiind un exemplu), chiar dacă au existat și relații de înțelegere și pace. Scrierile teologului Toma de Aquino citează și anumiți filozofi musulmani (cum ar fi ‘Ibn-Rushd).

La data de 6 mai 2001, Papa Ioan Paul al II-lea, primul Papă care s-a rugat într-o moschee, a declarat în Moscheea Omeyazilor din Damasc că ,,Este important ca musulmanii și creștinii să continue explorarea întrebărilor filozofice și teologice, pentru a putea obține o cunoaștere mai obiectivă și o cunoaștere inter-religioasă. O mai bună cunoaștere între cele două religii va conduce, la nivel practic, la o nouă modalitate de a prezenta religiile noastre, nu în opoziție, cum s-a întâmplat foarte des în trecut, ci în asociere, pentru binele umanității.’’

CULTUL ÎN PERIOADA APOSTOLICĂ ȘI A PERSECUȚIILOR

Cultul creștin în epoca apostolică

Ca început al cultului creștin se socotește în general ziua Cincizecimii, când Sfinții Apostoli – investiți cu puterea preoției încă de la Cina cea de Taină – sunt hirotoniți, adică primesc, direct de sus, puterea supranaturală a Harului Sfântului Duh pentru exercitarea funcției lor sacerdotale.

Ca și Sfinții Apostoli, membrii primei comunități creștine din Ierusalim, păstrează la început deprinderile de cult cu care veneau din vechea lor religie. Cultul acestei prime perioade a istoriei bisericești creștine este, deci, deocamdată un cult mixt, iudeo-creștin. Un prim caracter al cultului creștin, așa cum reiese din scrierile Noului Testament este aspectul comunitar al Bisericii primilor creștini. «Koinoinia» se observă nu doar în adunările liturgice (la mesele rituale) ci chiar în posedarea bunurilor care are ca rezultat întrajutorarea celor în nevoi. În Noul Testament cuvântul koinonia, după cum și cel de diakonia desemnează în același timp comuniunea hranei (sacramentale – Euharistia și nesacramentale – Agapa) precum și serviciul slujirii aproapelui. Primii creștini îndeplinesc pe de o parte obligațiile cultului public iudaic de la templu; pe de alta, însă, ei participă și la anumite adunări liturgice de cult, specific creștine, deosebite de cele din templu, care au loc prin casele particulare. În aceste adunări, elementul principal era frângerea pâinii (Fapte II,46; XX,7,11), adică Sfânta Euharistie, care constituie centul noului cult, la care se adăuga rugăciunea și lauda lui Dumnezeu, lecturile din cărțile sfinte (1 Tes. V,27; Col. IV,16), kerigma (predica) și cântările religioase (Efes. V,19 și Col. III,16); cu ea erau unite agapele, adică mesele frățești sau de iubire (I Cor. XI, 20-22), colectele pentru săraci (1 Cor. XVI,1-2) și manifestările harismelor (1 Cor. XIV).

Caracterul nocturn (de priveghere) al serviciului euharistic al primilor creștini a înlesnit trecerea pe nesimțite de la sabatul iudaic la duminica creștină, “prima zi a săptămânii” sau “ziua Domnului”, care încă din această vreme devine deci ziua săptămânală de sărbătoare a creștinilor, înlocuind sâmbăta (cf. 1 Cor. XVI,1-2 și Apoc. I,10). Tot în această vreme apar și cele mai vechi sărbători creștine anuale: Paștile și Cincizecimea, care sunt la început tot prelungiri ale sărbătorilor iudaice corespunzătoare, respectate de Sfinții Apostoli și primii creștini (vezi, de ex. Fapte XVIII,21 și XX,16). Ierarhia bisericească, instituită de Mântuitorul prin taina preoției, apare acum constituită din cele trei trepte ale sale: diaconatul (vezi, de ex.: Fapte VI,5-6; 1 Tim. III;8-13 ș.a.), preoția (Fapte XIV,23; XX,17; 1 Tim. IV,14; V,7,19; Iacov V,14) și episcopatul (1 Tim. III,1-7; Tot I,7-9 ș.a.).

În afară de Sfânta Euharistie, în epoca apostolică se practică tainele deja înființate de Mântuitorul: Botezul (Fapte II,38; VIII,37 ș.a.), hirotonia (Fapte XIII,3 ș.a.) și mărturisirea păcatelor (Fapte XIX,18) la care se adaugă altele noi, practicate acum, ca maslul (Iacov V,14), căsătoria (Efes. V,31-33) și mirungerea.

Ruperea definitivă a cultului creștin de cel iudaic s-a consumat, în sfârșit, prin dărâmarea templului din Ierusalim de către romani, la anul 70. De acum înainte, cultul tinerei religii creștine, care răsărise și crescuse în umbra celui iudaic, se va dezvolta independent de acesta.

2. Cultul creștin în epoca persecuțiilor

2. 1. Generalități

Biserica trăiește acum epoca entuziasmului tineresc al tuturor religiilor, faza ei preinstituțională, în care formele de cult sunt nu atât reglementate de conducerea Bisericii, cât odrăslite de harul Sfântului Duh, Care își revarsă darurile Sale extraordinare (harismele). La aceasta contribuia, într-o largă măsură, și ideea parusiei, adică nădejdea unei apropiate veniri din nou a Domnului, pentru a scăpa pe creștini de persecuții. În această perioadă, ierarhia bisericească își împarte încă, funcția liturghisitoare cu “profeții și dascălii” (învățătorii), adică acei misionari care vizitau și însuflețeau Bisericile locale.

Putem constata, totuși, o oarecare dezvoltare în cultul creștin din acest timp. Astfel, rânduiala Liturghiei se fixează din ce în ce mai mult, limitându-se treptat dreptul liturghisitorilor de a mai improviza liber rugăciunile liturgice. Către sfârșitul acestei epoci (secolul III) apar și cele dintâi încercări de a sistematiza și a reglementa rânduiala serviciilor divine, prin acele norme privitoare la cult, înscrise în așa numitele Rânduieli bisericești, lucrări anonime și pseudo-epigrafe, dintre care cea mai veche pare să fie scrierea, considerată pierdută Tradiția apostolică a lui Ippolit Romanul (235).

Se generalizează acum peste tot sărbătorile vechi: duminica, Cincizecimea și Sfintele Paști. Pe lângă acestea încep însă a fi prăznuite noi sărbători, ca de exemplu: cea a Nașterii și a Botezului Domnului (deocamdată în aceeași zi, și anume 6 ianuarie, sub forma și denumirea comună de Epifania sau Arătarea Domnului).

Pentru adunările liturgice, creștinii folosesc atât casele particulare cât și încăperile subterane din catacombe; apar însă acum și cele dintâi (cele mai vechi) biserici creștine de la suprafața pământului.

Cel mai mare câștig al acestei epoci, în domeniul cultului, este dezvoltarea cultului martirilor, care stă la baza cultului Sfinților în general.

2. 2. Liniile dezvoltării cultului creștin

Dacă nota fundamentală a perioadei apostolice este hristocentrismul, era martirilor este caracterizată de două realități fundamentale: botezul și martirajul, alimentate de o puternică conștiință eclesială și un cult absolut bazat pe fidelitatea angajată față de Hristos și noul cult.

Atașamentul și tendința către un cult pur determină acuzații aparent grave. Acuzele lui Cels sunt grăitoare: «Ochii voștri nu pot suferi nici temple, nici altare, nici chipuri ale divinității» (Origen, Contra lui Cels, VII,62), iar Minucius Felix recunoaște: «noi nu avem nici temple, nici altare» (M. Felix, Octavius, 32,1).

Cu toate că par a-religioși și chiar atei contemporanilor lor, primii creștini au anumite practici cultuale care, în ciuda varietății formale, păstrează un nucleu cultual comun. Să vedem din ce este format:

Catehumenatul și botezul

Elementul predominant al vieții Bisericii din această perioadă este dezvoltarea instituției catehumenale pe baza schemei prezente în Fapte 2: evanghelizare (kerigma) – credința – pocăința – botez. La începutul sec. II catehumenatul se află în plin avânt; este structurat pe parcursul a trei ani cu două “examene”: primul este selectarea candidaților pe baza mărturiei unui creștin (nașul), pe baza unor motive serioase și autentice. Odată trecută faza “examenului” este urmată de o formare doctrinară bazată pe Sf. Scriptură.

Al doilea examen este o nouă mărturie din partea nașului și a comunității despre virtuțile dobândite. După trecerea acestei probe, candidații pot participa la “liturghia catehumenilor” pentru ca în ultima săptămână dinaintea botezului, care coincide cu Săptămâna Mare, învățătura primită să fie mult mai concentrată. Botezul – privit ca sărbătoare publică și individuală devine poarta luminoasă și elementul hotărâtor în devenirea creștinului și centru de referință al vieții Bisericii în perioada persecuțiilor și următoare.

Euharistia și sinaxele duminicale

Mai noii teologi afirmă trei momente ale evoluției celebrării euharistice. Mai întâi, Hristos însuși instituie cina euharistică în cadrul unui banchet (de adio) încadrat de două rituri (preexistente în practica iudaică, dar transformate de El) – cel al binecuvântării pâinii și binecuvântării potirului. Epoca apostolică, într-un al doilea moment unifică cele două rituri de binecuvântare (pâine și potir) și le plasează la sfârșitul banchetului (ca o încununare a lui). Mai târziu, al treilea moment este marcat de abandonul banchetului ca suport al celebrării euharistice. Această turnură a lucrurilor determină și alte modificări: dispariția meselor comune pentru păstrarea uneia singure în favoarea și pentru cel ce prezidează adunarea; dispariția termenilor nou testamentari – «frângerea pâinii» și «cina Domnului» și apariția cu mai mare frecvență a denumirii, care inițial desemna acțiunea uneia dintre rugăciuni, euharistia, denumire care încet se răsfrânge asupra întregii celebrări liturgice duminicale.

Cât privește ziua celebrării, aceasta este, în primii ani, sâmbăta, dar foarte curând, în chiar vremea apostolilor, datorită caracterului nocturn al celebrărilor euharistice, sâmbăta este înlocuită cu duminica. Aceasta capătă în sec. II o justificare teologică așa cum vedem la Sf. Justin Martirul. Acesta ne dă și o descriere a celebrărilor liturgic-euharistice duminicale: «Iar în ziua soarelui, noi ne adunăm cu toții laolaltă, deoarece aceasta este prima zi în care Dumnezeu, schimbând întunericul și materia, a creat lumea, iar Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, în aceiași zi a înviat din morți. Căci L-au răstignit în ajunul zilei lui Saturn și a doua zi după ziua lui Saturn, care este ziua soarelui, arătându-Se apostolilor și ucenicilor Lui.»

Libertatea formularelor liturgice în această perioadă este un alt element caracteristic. Nimeni nu era obligat să citească sau să repete cuvintele altora, pentru că «fiecare să se roage după propriile puteri» (Trad. Ap. 9).

Paștile și controversa pascală

Problema prăznuirii anuale a morții și învierii Mântuitorului nu a fost una deloc ușoară. Paștile era sărbătoarea prin excelență; lumina ei se întinde pa parcursul mai multor zile și este amplificată de trăirea momentului botezului în sâmbăta mare. Formele generale ale celebrării sunt încadrate de pregătirea penitențială și ascetică prin postul premergător, așteptarea în privegherea nocturnă cu lecturi biblice și cântece, totul culminând cu euharistia. Tot acest schelet în liniile sale generale era respectat de toate comunitățile.

Mai dificilă a fost problema datei Paștilor. Asia Mică, pe baza unei tradiții care urca până la apostolii Filip și Ioan, prăznuia Paștile odată cu evreii, în 14 nisan în orice zi ar fi căzut (gruparea quartodecimanilor).

În același secol, alte comunități ca cea din Roma, Palestina, Egipt, Grecia prăznuiau Paștile nu în 14 Nisan ci în duminica următoare (conform unei tradiții ținută ca provenind de la Sf. Ap. Petru și Pavel).

Problema fixării datei Paștilor este una care regularizează în secolele succesive celelalte sărbători racordate la ea (Înălțarea, Cincizecimea, etc.). De aceea ea trebuie tratată cu mare seriozitate. Ea a fost tranșată în favoarea susținătorii variantei duminicale.

Cultul și lupta contra gnosticismului

Influența curentelor gnostice asupra Bisericii a fost extrem de mare. Urmările s-au resimțit și în plan liturgic. Bazat pe tensiunea dualistă dintre material și spiritual sistemul gnostic disprețuia materia și corporalul în favoarea unui cult spiritual «fără temple și altare» (Octavius, 32,1) care apărea ca o opoziție firească materialismului cras al cultului păgân. Această atitudine determină în “teologia” adepților gnostici, un cult fără locuri sacre, fără timpuri sacre etc. ci un cult intern bazat pe «euharistia buzelor» și un raport cu Dumnezeu ce înflorește în inimă.

Împotriva acestei tendințe Biserica reacționează prin vocea autoritară a lui Irineu de Lyon care apără rădăcinile materiale ale cultului Euharistic. Pâinea și vinul nu sunt demne de dispreț, dimpotrivă, ele au fost alese de Hristos pentru a deveni trupul și sângele Său. Împăcând dualismul gnostic, Irineu afirmă dubla proveniență a Euharistiei: cerească – prin invocare pământească prin pâine și vin. Dacă prima dimensiune pune accent pe acțiunea de mulțumire (euharistie) fapt ce scoate în centru cathedra episcopului (synthronul) în jurul căruia Biserica se organizează, cea de-a doua pune în centru jertfa și ofranda darurilor, fapt ce determină găsirea unui alt centru de gravitație: altarul care de acum înainte devine o masă din piatră masivă, imobilă.

Începuturile artei creștine

Secolul III cu lungile sale perioade de liniște a favorizat o oarecare dezvoltare internă și externă a Bisericii. Acest lucru se observă nu numai din apariția școlilor catehumenale și a unor sinoade locale dar și din nașterea unei arte eclesiale.

Dacă în primele două secole tendința generală era de a refuza orice tip de artă (asociată evident cu păgânismul), începutul secolului III avea să marcheze o cotitură. Acum sunt datate primele încercări artistice (Catacombele romane și Complexul iudeo-creștin de la Dura-Europos). Cât privește arhitectura acum apar primele lăcașuri destinate exclusiv cultului; de obicei case normale transformate (așa-numitele biserici domestice) și decorate uneori cu fresce baptezimale.

La Roma și împrejurimi, dar nu numai, apar primele spații funerare creștine care, la rândul lor sunt decorate cu fresce tematice reliefând speranța în nemurire și viață eternă în Hristos. Între imagini recunoaștem pe Iona, Noe, Daniil în groapa cu lei, Suzana între bătrâni, Bunul Păstor, Iisus Învățător, etc. Temele preluate din Sf. Scriptură sunt redate în tehnica și stilul artei greco-romane contemporane și de cele mai multe ori copiază modele mitologice eleniste. Astfel Iona se aseamănă cu Endimion adormit; Bunul Păstor cu Orfeu; Cina cea de Taină readuce în minte Banchetul funerar; Noe și arca sa se aseamănă cu Ulise în călătoriile sale marine. Cu alte cuvinte cultura și arta păgână este pusă în slujba noului cult. Acest fapt duce la o mai ușoară acceptare a noii religii de către mediile păgâne, pe de altă parte ascunde de ochii rău-voitori temele de inspirație creștină.

Cultul martirilor

Această perioadă de crunte persecuții, se remarcă prin apariția și dezvoltarea cultului martirilor. Catehumenii sunt pregătiți de o așa manieră încât să prefere chiar martirajul, botezului. Moartea martirică era un ideal în acele vremuri de prigoană. Iată doar câteva mărturii:

«Lăsați-mă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot ajunge la Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu și voi fi măcinat de dinții fiarelor ca să fiu găsit pâine curată a lui Hristos …» (Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către Romani, IV).

În același fel este descrisă moartea Sf. Policarp: «Căci focul, luând forma unei cămăși, ca o pânză de corabie umflată de vânt, înconjura ca un cerc trupul mucenicului. Iar el stătea în mijloc nu ca un trup care arde, ci ca o pâine care se coace …» (Martirul Sf. Policarp, XV).

Viata curată și moartea martirică determinau un respect atât de mare din partea celorlalți creștini încât nu doar în timpul vieții doreau să se atingă de trupul martirilor (Martirul Sf. Policarp, XIII) ci chiar după moartea acestora păstrau trupurile lor cu sfințenie. «În acest chip, noi am dobândit mai în urmă osemintele lui, mai cinstite decât pietrele prețioase și mai scumpe decât aurul și le-am așezat la un loc cuvios» (Martiriul Sf. Policarp¸XVIII).

Mormintele martirilor erau căutate, împodobite, iar acestora li se aducea laudă și rugăciuni cu prilejul morții lor, considerată ca zi a nașterii în Împărăția lui Hristos. Icoanele, imnele și slujbele săvârșite cu acest prilej au dat naștere la un cult special care va căpăta amploare în secolele următoare.

D. CULTUL CREȘTIN PÂNĂ ÎN ZILELE NOASTRE

Generalități.

Ca mai toate aspectele vieții Bisericii, și cultul este supus în această perioadă unor profunde transformări, datorat în principal evenimentului care a schimbat radical raportul dintre Biserică și Stat – Edictul de la Milan din 313. Acestui eveniment îi urmează o seamă de reacții în lanț care vor schimba structura internă și externă a Bisericii.

În secolele următoare împărații nu numai că tolerează noul cult dar îl și promovează prin legi și decrete. Statul devine treptat unul creștin. Accesul la funcțiile politice, militare etc. este permis doar creștinilor sau cel mult catehumenilor, episcopii devin egalii celor mai înalți funcționari, Biserica dobândește întinse domenii. Arta, arhitectura, muzica, poezia etc. sunt puse în slujba Bisericii pentru a da strălucire noului cult.

Controversele teologice din această perioadă determină nu doar reacții literar-dogmatice, care vor influența cultul într-o formă sau alta, ci și reacții politice. Oficialii imperiali sunt de-o parte sau de alta a grupurilor divergente. Pentru a restabili pacea și liniștea în imperiu împărații convoacă, prezidează și impun hotărârile dogmatice ale unor sinoade (ecumenice) în tot imperiul.

Dar, poate cel mai mare eveniment care a marcat începutul separării a două tradiții liturgice diferite este căderea Imperiului Roman de Apus sub loviturile barbarilor lui Odoacru (476). Lipsită de sprijinul financiar și politic al împăraților bizantini Biserica apuseană va dezvolta un cult mult mai sobru care nu cunoaște fastul și strălucirea răsăriteană. Austeritatea liturghiei romane, lipsa hieratismului și a dramatismului în celebrările liturgice vor fi nota dominantă și osebitoare față de liturghiile și celebrările bizantine.

În avalanșa aceasta de creștini în care foarte mulți erau motivați de alte interese decât cele evanghelice ia naștere o nouă categorie de creștini – monahii – care vor dezvolta și o nouă formă liturgică – Laudele bisericești (menționate într-o formă incipientă în secolele trecute) și un nou tip de martiraj – martirajul alb.

Liniile evoluției liturgice până la iconoclasm

Diversificarea liturghiilor

Creșterea comunităților și implicit a numărului clericilor, dublată de posibilitatea organizării administrative determină dispariția treptată a improvizărilor liturgice observată în secolele precedente, mai ales din dorința unui control asupra rugăciunii publice pentru evitarea erorilor doctrinare (este vremea apariției marilor dispute dogmatice). Apariția unităților eclesiale subordonate duce la răspândirea unui formular comun, de regulă cel al “capitalei” provinciale. Pe de altă parte extinderea creștinismului în zone lingvistice și culturale diferite de cea greco-romană duce la apariția unor tradiții și formulare liturgice bazate pe diferențe lingvistice și hrănite de sentimentul propriei identități culturale. Chiar și diferențele dogmatice rezultate în urma unor sinoade (Efes, 431 și Calcedon, 451) determină apariția și dezvoltarea separată a unor tradiții liturgice osebite cum e cazul nestorienilor și a monofiziților.

În secolele IV-V există în Imperiul Roman mai multe centre de influență liturgică: Ierusalim, Antiohia și Constantinopol în Răsărit, Roma și mediolan (Milano) în Apus care vor da naștere unor familii liturgice sau așa-numitelor rituri liturgice ruse. Competiția dintre aceste rituri va duce la impunerea unora în detrimentul altora, sau chiar la dispariția lor treptată.

Apariția și dezvoltarea monahismului, orientat spre o rugăciune mai intensă, mai profundă și spre o viață dăruită exclusiv lui Hristos duce la apariția unor rituri liturgice deosebite încadrate mai ales în ciclul cunoscut sub numele de Laude bisericești. Acum se completează și se definitivează numărul și rânduiala acestora.

Evoluția catehumenatului

Noua poziție a Bisericii în viața Imperiului are o repercusiune imediată și fundamentală și în ceea ce privește tradiția inițierii creștine. Afluxul de convertiți determină o regrupare a poziției intransigente a Bisericii față de accesul la botez. Perioada celor trei ani ai parcursului catehumenal este concentrată de regulă pe parcursul Postului Mare și a Săptămânii Luminate. (Atitudinea aceasta este determinată și de unele extreme: unii catehumeni se complăceau în starea catehumenală până spre sfârșitul vieții – cazul împăratului Constantin cel Mare este notoriu).

Reorientarea în ce privește practica catehumenatului se resimte și în câmpul conținutului catehezei. Cateheza biblică și exegetică a veacurilor II-III este abandonată în favoarea unei cateheze de tip moral, doctrinar și liturgic. Locul cateheților-exegeți (Clement, Origen, ș.a.) este luat de cateheții-episcopi care veghează asupra ortodoxiei credinței, moralei și cultului (Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Ciril al Ierusalimului ș.a.). Riturile baptezimale sunt alcătuite astfel încât să ilustreze lucrarea sacramentală. Ungerile rituale, renunțarea la Satana, afundarea … chiar forma și arhitectura baptisteriilor trebuie să sugereze radicala schimbare survenită prin botez. Cu această ocazie, mai ales în Săptămâna Luminată sunt explicate în detaliu, tainele de inițiere creștină, fapt care determină apariția catehezelor de tip mistagogic.

Dezvoltarea disciplinei penitențiale

Numărul mare de convertiți duce la o scădere a disciplinei morale. La această nouă situație Biserica reacționează pe două căi: a). apariția martiriului alb – monahismul, expresie a dorinței reafirmării unei vieți creștine autentice; b) dezvoltarea unei discipline penitențiale aspre.

Monahismul de tip ascetic, bazat pe relația maestru-ucenic crează premizele dezvoltării unei pocăințe/spovedanie mult mai frecvente decât în primele veacuri. Ucenicul este îndemnat (uneori chiar zilnic) să-și mărturisească faptele și gândurile duhovnicului care îl asistă în formarea / transformarea (μετανοια) sa lăuntrică. Formularele monahale de tipul celor ale Sf. Vasile sau Pahomie reliefează o amănunțită și severă supraveghere a ucenicilor, în gândurile și faptele lor.

În viața civilă situația este cu totul alta. Creștinii care au comis păcate grave (apar ulterior și formulare care le ierarhizează) sunt îndepărtați de la viața comunitară și de Sf. Împărtășanie. În același timp sunt îndemnați a urma un parcurs penitențial pentru a putea obține iertarea și împăcarea Bisericii. Acest parcurs se compunea dintr-un lung șir de privațiuni și abstinențe, rugăciuni, metanii și milostenie în acord cu gravitatea păcatelor. Penitenții asistau doar la Liturghia Cuvântului la sfârșitul căreia erau concediați după o rugăciune și o binecuvântare din partea episcopului. Împăcarea cu Biserica se realiza de obicei în Săptămâna Mare printr-un rit de punere a mâinilor și o rugăciune rostită de episcop.

Toată această practică duce însă la dispariția principiului vechi al irepetabilității penitenței. (Iertarea se acorda prin Botez, și în mod excepțional încă o dată în viață) și apariția tipului liturgic al spovedaniei așa cum îl avem azi.

Arta creștină în Imperiul creștin

Noile raporturi cu Imperiul și mai ales cu împărații romani, dublate de afluxul mare de creștini se vor răsfrânge și asupra formei și dimensiunilor lăcașurilor în care se desfășoară cultul.

Cedarea unor bazilici (sălile publice de judecată) în favoarea creștinilor duce la apariția și dezvoltarea unui stil în arhitectură – stilul bazilical. Purtând în numele său ceva din grandoarea și triumful noii religii (basileu = împărat) bazilica corespunde mai bine numărului mare de participanți la serviciile divine care, la rândul lor determină o schimbare în desfășurarea ceremonialului axat de acum pe ideea de cuvânt-predică (omilie) și ofrandă-euharistie. Concomitent cu acest fenomen crește și numărul locașurilor de cult. Pe locuri importante legate de viața Mântuitorului (Betleem, Ierusalim) dar și în alte mari metropole (Roma, Constantinopol) se construiesc mărețe și încăpătoare edificii dintre care unele chiar peste mormintele martirilor. Acestea sunt prevăzute cu edificii anexe pentru desfășurarea unor funcțiuni liturgice adiacente: baptisterii, pastoforii, diaconicoane, etc. Toate sunt bogat ornamentate și împodobite cu picturi, odăjdii, vase liturgice și diferite alte accesorii. (Din păcate, apariția mai multor biserici într-o cetate duce la diluarea sentimentului de apartenență la o comunitate, mai ales în marile aglomerări urbane.)

În timpul epocii justiniene apare un nou stil în arhitectura eclesială, care va rămâne dominant în Răsărit – stilul bizantin. Caracterizat de cupolă, bolți, abside și turle acest stil va aduce și decorația în tehnica mozaicului (bucățele de sticlă colorată).

Asimilarea, multiplicarea și diversificarea sărbătorilor

Odată cu vântul prielnic venit dinspre conducătorii politici, creștinii cuceresc nu doar spațiile publice păgâne (basilicile) ci și sărbătorile acestora. În «ziua soarelui» care devine treptat «dies dominica» se interzice orice activitate publică. Astfel sărbătoarea săptămânală solară este înlocuită (doar în semnificație) de sărbătoarea creștină-ziua învierii. Însă nu doar duminica se impune; în jurul Paștilor și puse în legătură cu evenimente din istoria mântuirii creștine unele sărbători păgâne sunt absorbite și asimilate. Astfel 25 decembrie – sărbătoarea solară și mithraică devine ziua nașterii Noului Soare, la fel 6 ianuarie, 2 februarie, Cincizecimea se vor suprapune peste sărbători păgâne mai vechi.

Ceremonialul imperial și cultul creștin

Epoca precedentă a fost marcată de dorința salvgardării unui cult pur; de aceea orice tentativă, și cu atât mai mult cultul împăratului, era văzută ca o abandonare a adevăratului cult al Unicului Împărat. Constantin cel Mare va schimba radical raporturile cu cultul creștin. Acest fapt se petrece în două faze: a) renunțarea la onorurile și titlurile divine din partea împăratului (dar nu și la ceremoniile aulice care sunt păstrate însă golite de un conținut religios); b) atribuirea unor titluri, demnități și distincții imperiale unor funcționari eclesiastici și unor episcopi. Aceștia primesc și dreptul la unele acte ceremoniale rezervate până atunci doar împăratului, ca dreptul la un jilț, lumini, tămâie etc. Cu timpul vor fi împrumutate Bisericii mult mai multe obiceiuri din ceremonialul palatin. Hainele, cortegiile, palium-ul, sunt doar câteva din gesturile și practicile transferate ceremoniile aulice în Biserică.

Disputele dogmatice și cultul creștin

Mulțimile de credincioși aduceau cu ele dinspre cultura păgână un întreg noian de neliniști, nelămuriri și neînțelegeri care se vor materializa uneori în învățături greșite, condamnate de Biserică. Sinoadele deși vor încerca să rezolve disputele doctrinare, în realitate reușesc doar teoretic să rezolve problema; practic unele erezii continuă pentru multe zeci sau chiar sute de ani să facă rău Bisericii. Așa s-a întâmplat cu arianismul. Partea bună, din punct de vedere liturgic, este că, în polemica cu arienii, creștinii își vor îmbogăți repertoriul imnografic și poetic, pentru a le răspunde acestora cu aceeași monedă (arienii își propagau învățătura prin intermediul imnelor și cântărilor. Tot după modelul lor vor apărea în Biserică procesiunile solemne. Apărarea dogmei trinitare se remarcă și în cult care se îmbogățește cu felurite și multe formule și doxologii trinitare.

Ca urmare a ereziei anti mariane a lui Nestorie se dezvoltă cultul Maicii Domnului – Theotókos și apar biserici dedicate ei precum și sărbători ca Adormirea Maicii Domnului (15 august), Nașterea sa (8 septembrie), Buna-vestire (25 martie).

Muzica și poezia liturgică

Mai ales competiția cu arienii duce la dezvoltarea imnografiei liturgice care, sub diversele ei forme, va contribui la înfrumusețarea cultului. Marii poeți și imnografi creștini, dintre care cei mai cunoscuți sunt Roman Melodul, Ioan Damaschinul, Cosma Melodul, Andrei Criteanul, sunt și buni cunoscători ai doctrinei Bisericii.

Acțiunea terapeutic-catartică a muzicii este cunoscută lumii antice păgâne. Biserica nu o refuză. Refuză însă instrumentele muzicale considerându-le prea legate de banchetele de la sărbătorile păgâne. În schimb este acceptată muzica vocală. Apare acum și un gen muzical nou – antifonariul (Un imn cu un refren cântat alternativ de două grupuri). Pentru a da slavă Dumnezeului celui Prea Înalt, și pentru că gloria sa este nu doar inefabilă ci și indicibilă se dezvoltă acum genul muzical jubilus sau tiriremul – melodii cu silabe care nu alcătuiesc nici un cuvânt ci sunt folosite doar ca suport pentru melodie. Acest gen muzical exprimă cel mai adecvat tensiunea interioară dintre bucuria și dragostea pentru Dumnezeu combinate cu tentativa de a exprima omenește misterul divin.

Toate aceste compoziții muzicale și poetice încep a fi grupate în colecții, apărând astfel primele cărți de slujbă: troparologhioane, evhologhiu, liturghiere, etc.

Din punct de vedere al teologiei liturgice epoca aceasta este caracterizată de tendința interpretării ritualului liturgic în chei mistico-simbolice. Dionisie Areopagitul, Gherman al Constantinopolului, Maxim Mărturisitorul sunt doar câteva dintre numele unor comentatori ai lucrărilor liturgice de la care ne-au rămas memorabile pagini de teologie liturgică și sacramentală.

Cultul creștin după epoca iconoclasmului

O scurtă încetinire o provoacă iconoclasmul (secolele VIII și IX) mai ales în domeniul artei creștine și al cultului sfinților. După înfrângerea lui completă, asistăm însă la fixarea definitivă a cultului sfintelor icoane, care ia acum un avânt deosebit, dar și al sfinților și al moaștelor și relicvelor. Stilul bizantin, mai ales în pictură și arhitectură, capătă o formă definitivă în perioada patriarhului Fotie și a Paleologilor.

Ieșind victorioși din disputa cu puterea seculară iconoclastă, monahii de la Studion vor controla pentru o bună bucată de vreme viața liturgică (dar nu numai) din capitală. Vor impune tipul liturgic monastic, catedralei mai întâi, apoi, prin intermediul acesteia, bisericilor de mir din imperiu.

Odată cu încheierea perioadei patristice sau cu ultimul Sinod ecumenic ( Niceea, 787) se încheie și evoluția majoră a cultului Bisericii Ortodoxe, în formele lui esențiale și fundamentale. În tot cazul, la sfârșitul primului mileniu și înainte de marea schismă (1054), cultul ortodox se poate considera definitiv constituit și dezvoltat aproape în formele pe care le are și azi. Puține sunt elementele noi, care se vor adăuga de aici înainte, până în secolele XIV-XV. Așa, de exemplu, din vechile colecții de imne liturgice se formează și se califică treptat cărțile de cult pentru folosința cântăreților bisericești: Ceaslovul, Octoihul, Triodul, etc.

7. Cultul Bisericilor Vechi din Orient

În această grupă sunt incluse în general toate Bisericile desprinse de Bizanț ca urmare a neacceptării unor hotărâri ale sinoadelor ecumenice. Între aceste Biserici numărăm: Biserica Armenilor, Sirienii iacobiți, Sirienii nestorieni, Biserica coptă, Biserica Abisniei, etc.

În general, acestea și-au păstrat cultul în formele lui din acea epocă, dezvoltat ulterior într-o mai mică măsură decât cel ortodox, prin elemente locale sau prin influențe provenite din partea cultului ortodox și a celui catolic.

Studierea cultului acestor Biserici ne poate furniza informații privind formele originare ale cultului și a liturghiilor bizantine.

8. Cultul Bisericii Apusene

Încă mai de mult (sec. V-VI), cultul Bisericii apusene a început să evolueze într-un sens deosebit de cel al celei din Răsărit. Biserica din Răsărit, mai conservatoare și mai atașată de formele originare ale cultului din epoca paleo-creștină n-a permis nici o schimbare esențială în formele cultului. Biserica de Apus, dimpotrivă, a inovat nu numai în domeniul învățăturii de credință, decretând dogme noi, dar și-a creat forme noi de cult, corespunzătoare acestor inovații doctrinare.

Astfel, ea a permis întrebuințarea sculpturii monumentale (statuare) în biserici și a muzicii instrumentale în cult, iar în domeniul pietății a introdus noi sărbători care să corespundă noilor dogme, învățături și inovații ca: întrebuințarea azimei, exagerarea cultului spectaculos al Sfintei Euharistii, cultul “Inimii lui Iisus” și reformarea rânduielii Liturghiei (missei) până la sărăcire (azi rareori liturghiile săptămânale sunt cântate sau acompaniate la orgă) iar prin reformularea slujbelor și diversificarea anaforalelor (4) nu s-a reușit înviorarea dorită de Conciliul Vatican II.

9. Cultul confesiunilor protestante și neoprotestante

Sub pretextul reducerii cultului la simplitatea celui din Biserica primară, acestea l-au simplificat excesiv și l-au dus la o sărăcire exagerată a formelor de expresie, care nu mai are aproape nimic nici cu cultul primitiv al Bisericii creștine, nici cu cel ortodox de azi.

Dar ceea ce singularizează îndeosebi cultul protestanților și al altor dominațiuni creștine, făcându-l să se îndepărteze și mai mult de spiritul cultului Bisericii creștine vechi, este faptul că ei nu acceptă în cultul lor instituția sacerdoțiului creștin, cât și ideea de jertfă sau sacrificiu. Ei nu acceptă adică preoția sacramentală ca instituție întemeiată de Mântuitorul și nici valoarea de jertfă a Liturghiei creștine, tăgăduind legătura ei cu jertfa Mântuitorului.

După ei, unica jertfă admisă în cult, ar fi cea spirituală, adică rugăciunea, virtuțile morale și lauda sau cântarea religioasă. Eliminând cu totul principiul sacrificial pe care s-a clădit de fapt întregul edificiu al cultului creștin, protestanții au strămutat centrul cultului lor în “învățătura (propovăduirea) cuvântului”. După concepția protestantă, mentalitatea și practica sacrificială ar reprezenta un stadiu înapoiat și perimat în istoria cultelor religioase, stadiu pe care reformatorii l-ar fi depășit, prin cultul lor “în duh și adevăr”, în care locul sacrificiului l-a luat rugăciunea și vestirea cuvântului dumnezeiesc sau predica.

Fiecare din cele trei mari confesiuni creștine (ortodoxia, catolicismul și protestantismul) își are deci cultul ei propriu, cu o fizionomie aparte, individualizată prin anumite caractere specifice, izvorâte din doctrina și spiritul confesiunii respective.

CULTUL CREȘTIN ÎN BISERICA ORTODOXĂ

A. CULTUL SFINTEI TREIMI

 a).Sfânta Treime și sobornicitatea cultului Bisericii
Biserica este prezența Sfintei Treimi între credincioși prin harul dumnezeiesc, căci în ea Tatal e prezent prin Fiul și Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt întrucat e în Tatal și în Fiul, îi ridică la o unire harică cu întreaga Sfânta Treime. Truptainic al lui Hristos, Biserica apare ca o realitate divino-umana, teandrică, sacramentală, prin care plinatatea iubirii și vieții treimice e împărtașită credincioșilor în comuniunea iubirii, în trăirea lor sobornicească. Cu aceasta ajungem la înțelegerea sobornicității Bisericii în strânsa legătura cu Sfânta Treime.
Numai în lumina dogmei Sfintei Treimi se descoperă, în adevaratul ei înțeles, sobornicitatea Bisericii. Noi credem în Biserica una, sfintă, sobornicească și apostolică. Așa mărturisim în Simbolul credinței. Aceasta e tradiția creștină a Bisericii învățată de Sfinții Parinți, afirmată de sinoade și păstrată de creștinătate de-a lungul veacurilor. Biserica este sobornicească în structura ei, deoarece realizează între membrii ei o trăire după chipul vieții treimice. În acest înteles, tradiția ortodoxă vede temeiul sobornicității în Sfânta Treime.

Sobornicitatea Bisericii, aspect caracteristic al ecleziologiei ortodoxe și a cultului

Încercând să definim al treilea atribut al Bisericii, acela de sobornicească, o analiză etimologica a cuvantului ni se pare necesară. Cuvântul "sobornicesc" este echivalentul cuvântului "catolic", cele două cuvinte fiind sinonime. Textul slavon al Simbolului de credință traduce adjectivul hatoliki- cu cel de "soboroaia", iar cuvântul "sobornost" apare in teologia ortodoxa rusa a secolului al XIX-lea, in opera lui A. Homiacov, redând ideea de catolicitate, pe care o dezvoltă în scrierile sale despre Biserică. Rădacina slavă "sobor" vrea sa spună "adunare", iar forma verbală a cuvântului (sobirati) are întelesul de "a aduna", "a uni".

A crede in Biserica soborniceasca este a crede intr-o Biserica ce aduna si uneste. Termenul de "sobornost" (sau soborny) derivat din radacina "sobor" primeste o noua nuanta, fara a pierde prin aceasta sensul lui direct, acela de catolic sau catolicitate. S-ar mai putea traduce "sobornost" prin sinfonicitate, unanimitate, ca si prin cel de sinodalitate (Biserica e sinodala in viata ei de unitate in Duhul Sfant, in organizarea ei ierarhica, in mentinerea vietii ei prin sinoade, soboare). Cuvantul catolic are mai mult un inteles calitativ, decat cantitativ. In documentele crestine cele mai vechi, termenul katoliki nu a fost folosit intr-un sens cantitativ, pentru a desemna extensiunea spatiala a Bisericii, ci el viza mai mult integritatea doctrinei, a traditiei in opozitie cu invataturile eretice.

Catolicitatea are, astfel, mai mult intelesul de ortodox, de ceea ce este adevarat, decat cel de "universal". In acest sens, termenul pare sa fie folosit pentru prima data deSfAntul Ignatie al Antiohiei si apoi in Martirul Sfantului Policarp. Cuvantul catolic reapare la Clement Alexandrinul cu sensul de Biserica adevarata in opozitie cu gruparile eretice". Biserica "catolica" este cea care se afla in adevar, care participa la adevar si traieste viata adevarata.
In Apus, prin Fericitul Augustin, acest termen a primit o interpretare exclusiv cantitativa. Dupa Fericitul Augustin, identificarea celor doua notiuni, catolic si universal, a fost adoptata in vocabularul teologic apusean, incat atributul de catolicitate are pana astazi intelesul de universalitate.
Catolicitatea nu este un termen spatial pentru a desemna intinderea Bisericii crestine, ci o calitate intrinseca, care are de la inceput si va fi totdeauna proprie Bisericii, independent de conditiile istorice in care spatiul si numarul credinciosilor ei ar putea fi mai mult sau mai putin limitate. S-a voit adeseori sa se inteleaga prin catolicitate, intinderea Bisericii in lume. Daca s-ar primi o astfel de definfitie, ar trebui sa recunoastem ca Biserica crestina din ziua Pogorarii Sfantului Duh a fost departe de a fi catolica (soborniceasca) , ca Biserica nu devine catolica decat in epoca moderna si ca ea nu este inca in mod definitiv catolica. Biserica nu este mai putin soborniceasca in ziua Pogorarii Sfantului Duh decat astazi. Ea a fost intotdeauna soborniceasca si va ramane pana la sfarsitul veacurilor. Adevarata catolicitate (sobornicitate) a Bisericii nu poate fi masurata prin semne exterioare, caci ea este o insusire launtrica a Bisericii, mentinuta de Duhul Sfant, care salasluieste in ea : "Ceea ce constituie Biserica – zicea A. Homiacov – nu este nici cifra numerica a credinciosilor, nici adunarea lor vizibila, ci legatura insasi care ii uneste".
In locul atributului de "catolicitate", care a luat astazi sensul de universal si are o tendinta primatiala, definind o confesiune crestina, Ortodoxia foloseste expresia de sobornicitate in intelesul de unire intima a membrilor Bisericii intr-un intreg, ceea ce are ca urmare ca in intreg se reflecta viata tuturor si fiecare reflecta viata intregului.

Fiecare exista prin intreg si intregul se sustine prin legatura tainica ce le uneste pe toate. Sobornicitatea este aceasta legatura a fiecaruia cu intregul, care nu se schimba in fiinta prin impartire, ca focul si scanteia, ca marea si apa, deoarece are aceeasi fiinta in partea cea mai mica si in cea mai mare. Aici e sobornicitatea Bisericii : manifestarea intregului in fiecare si legatura fiecaruia cu intregul.
Sfintii Parinti au insistat asupra acestui aspect al sobornicitatii Bisericii. Pornind de la textul Sfantului Apostol Pavel: "Daca toate ar fi un madular, unde ar fi trupul?" (I Cor. XII, 14), Sfantul Ioan Gura de Aur zice : "Daca nu ar fi intre voi multa deosebire, n-ati fi un trup, iar nefiind un trup, n-ati fi una ; iar nefiind una n-ati fi de aceeasi fiinta. Deci, daca ati fi toti de aceeasi cinste, n-ati fi un trup ; iar nefiind un trup, n-ati fi una ; iar nefiind una, cum ati fi de aceeasi fiinta ? Acum insa, tocmai pentru ca nu aveti toti un singur dar, sunteti un trup, sunteti toti una". Sfantul Ioan Gura de Aur surprinde aici caracterul paradoxal al intregului organic, care se arata in diversitatea sa launtrica si in unitatea sa.

Aceasta e taina intregului : comunul care leaga madularele intre ele si pe care il serveste fiecare". E o legatura soborniceasca intre membrii Bisericii. Ei se sustin unii pe altii in intreg. Toate madularele sunt egale in cinste, intrucat fie ca se face prin el o lucrare mai mica sau mai mare, o face acelasi organism intreg si e la fel de necesara pentru mentinerea intregului. Madularele sunt atat de strans legate intre ele prin intregul organic incat prin distrugerea unuia se distrug si celelalte. Retinem din aceste texte ale Sfantului Ioan Gura de Aur legatura fiecarui madular cu intregul si lucrarea intregului prin fiecare madular. Acest intreg, in cazul nostru, este Biserica.
Traditia ortodoxa a intuit esenta sobornicitatii Bisericii. Sobornicitatea este taina intregului, plenitudinea si totalitatea Trupului tainic al lui Hristos. Membrii Bisericii sunt intr-o legatura soborniceasca in masura in care fiecare membru nu se separa de intreg Trupul tainic al lui Hristos. Sobornicitatea este expresia integritatii vietii Bisericii. Sobornicitatea se arata si in rugaciunea Bisericii, stiind ca toate madulareleTrupului lui Hristos se desavarsesc prin rugaciunea reciproca. Fiecare se roaga si pentru altii si altii pentru fiecare : "Noi ne rugam – zice A. Homiacov – pentru ca nu putem sa nu ne rugam si aceasta rugaciune a tuturor pentru fiecare si a fiecaruia pentru toti… este ca sangele care circula in Trupul Bisericii". Aceasta rugaciune a fiecaruia pentru toti si a tuturor pentru fiecare este expresia legaturii intre credinciosi.
Sobornicitatea Bisericii nu se limiteaza numai la relatiile intre cei vii, ci si la cele dintre ei si cei adormiti prin rugaciunile si pomenirile ce se fac pentru cei decedati. In Liturghia Bisericii Ortodoxe se realizeaza o adevarata comuniune a viilor si a mortilor.
In chip concret, sobornicitatea Bisericii se manifesta in actele de cult, ca acte de traire comuna a credintei, dar Biserica este soborniceasca in viata ei spirituala, ca si in organizarea ierarhica, in doctrina, ca si in cult. Natura Bisericii este soborniceasca.

Asa cum Hristos straluceste in fiecare din madularele indumnezeite ale Trupului Sau tainic, asa straluceste sobornicitatea in fiecare parte a Bisericii si in toata Biserica. Viata ei intreaga e o viata de comuniune si iubire. Biserica este soborniceasca in toate elementele sale. Nici unul nu se mantuieste singur, nu se sfinteste singur, ci in Biserica, impreuna cu ceilalti membri, in legatura cu ei. 

B. CULTUL MAICI DOMNULUI

Dupa cel de-al treilea sinod a toata lumea, crestinii atat in Constantinopol, cat si in celelalte parti ale Imperiului, au inceput a cere cu si mai multa putere mijlocirea Maicii Domnului, iar nadejdile puse in rugaciunile ei nu au fost zadarnice. Maica Domnului a fost ajutatoarea nenumarator suferinzi, necajiti si a multora aflati in nenorociri. De multe ori a pus pe fuga dusmanii care impresurau Constantinopolul, aratandu-se astfel ca aparatoare preaputernica a cetatii, oarecand chiar aratand in chip vazut Sfantului Andrei cel nebun pentru Hristos, minunatul ei Acoperamant intinzandu-se asupra credinciosilor ce staruiau noaptea in rugaciune in biserica din Vlaherne.
Imparateasa Cerurilor le-a daruit biruinte in batalii imparatilor bizantini care obisnuiau sa poarte cu dansii in lupta Icoana Maicii Domnului Hodighitria. Tot ea i-a intarit si pe pustnicii si nevoitorii care se luptau impotriva patimilor si a slabiciunilor firii omenesti cazute. Ea este aceea care i-a luminat si i-a “indrumat pe Sfintii Parinti ai Bisericii, printre care s-a aflat si Sfantul Chirii al Alexandriei atunci cand acesta s-a indoit de sfintenia si curatenia Sfantului Ioan Gura de Aur.
Preacurata Fecioara este aceea care a pus in gura cantaretilor Bisericii cantari si imne preaminunate, adesea facand sa le mearga vestea unora dintre acei care inainte nu aveau darul cantarii, dar care au fost lucratori smeriti, cum s-a intamplat si cu Sfantul Roman Melodul. Este dar de mirare cum crestinii se sarguiau sa slaveasca numele celei ce neincetat se ruga pentru ei? Intru cinstirea ei au fost randuite zile de praznic, ei i-au fost inchinate multime de imne si de cantari, iar slavita icoana sa era cinstita pretutindenea.
Dar rautatea stapanitorului acestui veac i-a intr-armat pe fiii pierzarii spre a porni inca o data lupta impotriva lui Emanuel si a Preacuratei Sale Maici, in acelasi Constantinopol care preaslavea acum, asa cum inainte o facuse Efesul pe Maica Domnului ca pe o neinfruntata aparatoare a sa. Neindraznind la inceput sa huleasca fatis impotriva Celui ce a biruit pe tatal lor diavolul, au incercat a micsora slava ce i se aducea Maicii lui Dumnezeu oprind cinstirea icoanelor Mantuitorului si a prietenilor Sai, numind acest lucru "inchinare la idoli”. Dar Maica Domnului i-a intarit mai ales in acele zile grele pe cei ce aveau ravna in lupta ce o duceau pentru apararea cinstirii icoanelor, aratand multe semne si minuni prin icoanele sale si vindecand mana Sfantului Ioan Damaschinul, cel care a asternut pe hartie multe scrieri spre apararea icoanelor.
Dar prigonirea celor care cinsteau sfintele icoane si pe Sfinti s-a sfarsit inca o data cu o biruinta a credintei ortodoxe, caci cinstirea adusa icoanelor se rasfrange asupra celor zugraviti intr-insele; iar Sfintii lui Dumnezeu sunt cinstiti ca si prieteni ai Lui pentru Duhul Sfant Care S-a salasluit intru ei, dupa cuvintele Psalmistului care zice: "Iar eu am cinstit foarte pe prietenii Tai” (Psalm 138,8).

Preacurata Maica a lui Dumnezeu a fost slavita in cer si pe pamant iar ea, prin sfintele sale icoane, chiar in zilele cand acestea erau supuse batjocurii vrajmasilor a aratat atat de multe minuni, incat si astazi, intru cainta ne aducem aminte de ele. Cantarea "De Tine Acum s-a hotarat ca fiecare cantare din dumnezeiestile slujbe sa se incheie cu un imn sau vers in cinstea Maicii Domnului . De multe ori in timpul anului, crestinii din toate partile lumii se aduna in biserici asa cum se adunau si inainte, spre a o ruga, spre a-i multumi pentru toate binefacerile pe care le-a aratat si spre a-i cere mila Maicii lui Dumnezeu.
Dar putea vrajmasul crestinilor, diavolul care "umbla, racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita” (1 Petru 5, 8) sa ramana un privitor nepasator al slavei celei Preacurate? Putea sa se recunoasca infrant si sa inceteze a se lupta impotriva adevarului, folosindu-se de cei care-i implinesc voia? Si asa, cand intreaga zidire rasuna de vestea cea buna a credintei in Hristos, cand in tot locul era chemat numele Preasfintei Nascatoare, cand lumea intreaga s-a umplut cu biserici, cand casele crestinilor erau impodobite cu sfinte icoane, atunci a aparut si a inceput sa se raspandeasca o noua si mincinoasa invatatura despre Maica Domnului. Aceasta invatatura este primejdioasa prin aceea ca multi nu pot vedea cu repeziciune in ce masura strica adevarata cinstire a Maicii Domnului.
"Se bucura ceea ce esti plina de dar toata faptura” si Icoana Maicii Domnului Tricheirusa (cu trei maini) ne reamintesc de vindecarea minunata a Sfantului Ioan Damaschinul dinaintea acestei icoane; iar povestea Icoanei Maicii Domnului Portarita de la manastirea atonita Iviron ne spune despre minunata intamplare care a facut ca vaduva la care fusese aceasta icoana inainte, sa voiasca mai bine a o arunca in mare, decat a o da pe mana vrajmasului.
Nici o prigoana impotriva celor care cinsteau pe Maica Domnului si toate cele ce tineau de pomenirea ei nu a putut micsora in vreun fel dragostea pe care crestinii o purtau Celei care era "Rugatoare calda”.

Accepțiunea principală a pururea-fecioriei Maicii Domnului este dată de înțelegerea Fecioarei Maria ca fiind noul Chivot al Legământului, o creație care, cumva, L-a putut cuprinde pe Dumnezeu Cel necuprins. Motivul pentru care Dreptul Iosif, („Logodnicul”, cum îl numește Tradiția) nu a avut relații maritale cu ea. Iosif a văzut-o ca fiind aleasă, pusă deoparte pentru a fi folosită de Dumnezeu (tot astfel cum ar putea cineva înțelege Arca sau Chivotul Legământului), astfel că pântecele ei fusese, într-un anume sens, transformat într-un templu.

Limbajul folosit în Noul Testament pentru a face referire la Fecioara Maria se aseamănă cu cel folosit pentru Arca din vechime:

Pentru prima dată prezența lui Dumnezeu s-a pogorât asupra unei persoane, făcând din ea o nouă Arcă (sau Chivot) a(l) Legământului… Rene Laurentin vorbește de subtila utilizare a imaginilor referitoare la Chivot (la începutul Evangheliei după Luca). De exemplu, arată cum în II Regi 6 există o referire la faptul că Arca legământului a călătorit spre dealurile (munții) lui Iuda. Aceeași frază este folosită pentru a descrie călătoria Mariei: „sculându-se Maria, s-a dus în grabă la munte, într-un oraș al lui Iuda…” (Luca 1, 39). Și David, și Maria, „sculându-se… s-au dus”. Laurentin merge mai departe cu descrierea: când, la II Regi 6,2 și Luca 1, 39, Chivotul și Maria ajung la destinație, ambele sunt întâmpinate cu „strigăte de bucurie”. Iar cuvântul folosit pentru a exprima „închinarea” Elisabetei, anafametezein, este unul foarte rar. Este folosit numai în legătură cu vechile ceremonii liturgice având în centru Chivotul Legământului. Tradus literal, înseamnă „a striga cu glas tare”, „a proclama” sau „a intona”.

Elisabeta o salută pe Maria în același fel în care a fost întâmpinat Chivotul Legământului. Intrarea Chivotului și cea a Mariei sunt percepute ca o binecuvântare pentru întreaga casă. După cum casa lui Obed-edom a fost binecuvântată, tot astfel Elisabetaconsideră că și casa ei este binecuvântată. Laurentin continuă: vorbește despre modul în care atât David, cât și Elisabeta reacționează cu uimire/teamă (awe): „Cum va intra chivotul Domnului la mine?”, spune David la II Regi 6, 9; iar Elisabeta, de asemenea, zice „Și de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” Chivotul Legământului și Maica Domnului nostru sunt, într-un anumit sens, două moduri de a privi aceeași realitate – realitate care devine mai limpede și mai personală odată cu Maica Domnului. În sfârșit, atât Chivotul, cât și Maria rămân în casele respective câte trei luni (II Regi 6, 11 și Luca 1, 56).

La Luca 1 și 2 apar: vestirea Arhanghelului Gavriil către Zaharia și, șase luni mai târziu, bunavestire a acestuia către Maria; mai apoi, după alte nouă luni, nașterea lui Iisus și, după alte treizeci de zile, aducerea Lui la templu. Dacă se adună cele 180 de zile ale primelor șase luni cu cele 270 de zile ale celor nouă luni și patruzeci de zile pentru aducerea la Templu, rezultatul este 490, număr foarte rar care se găsește într-una din cele mai impresionante profeții din Vechiul Testament, cea de la [Cartea profetului Daniel|Daniel] 9. Evanghelistul Luca dă încă o dată o indicație în plus, ceea ce înseamnă, pentru cei care sunt dispuși să cerceteze înțelesurile mai adânci ale textului pentru a descoperi toate sensurile inspirate de Dumnezeu, ca să arate ce a făcut El ca să instituie un Nou Legământ spre mântuirea oamenilor, întru Hristos și Preabinecuvântata Lui Maică.

Acesta este Chivotul Legământului. Acum să ne întoarcem și să încheiem cu Apocalipsa 11 și 12. Aici Fecioara Maria este Chivotul Legământului. Este adevăratul TABERNACOL. Ea este imaginea Noului Ierusalim. Cum este descris Noul Ierusalim, la sfârșitul Apocalipsei? Ca o mireasă neîntinată, dar și ca maică a copiilor lui Dumnezeu. Deci cum poate fi cineva feciorelnic, neîntinat și în același timp să aibă odrasle, ca o maică? Pare imposibil pentru natura umană, dar nu pentru Maria, nu doar ca Maica Domnului Iisus, ci și, după cum aflăm de la Ioan 19, la Răstignire și în Apocalipsa 12, 17, ca aceea care a devenit, după Har, Maica tuturor copiilor lui Dumnezeu.

Cum dar Domnul Hristos ar putea avea frați? Mulți înțeleg istoria Dreptului Iosif și a Fecioarei Maria ca pe cea a unor tineri căsătoriți care se pregătesc să-și înceapă viața împreună. Dar Tradiția Bisericii spune altceva. Dreptul Iosif era mult mai bătrân decât Fecioara Maria, era văduv și avusese copii din prima sa căsătorie, astfel încât fiii lui erau, într-un anumit sens, frații lui Iisus. Iar faptul că aceștia erau cu mult mai vârstnici decât El poate explica în parte și modul în care L-au tratat, ca pe un mezin al familiei, oarecum ieșit din minți. Iosif o ia pe Maria oarecum sub tutela lui deoarece, trăind pe lângă Templu ca fecioară închinată lui Dumnezeu, ea nu putea ieși în lume de una singură. De aceea Iosif, un om drept, respectat, a fost ales să o ia la el. Aceasta explică și de ce ideea că ei ar fi trebuit să aibă relații intime este falsă: căci Ea alesese deja fecioria pentru toată viața, iar el era un bărbat mult mai în vârstă, care avusese deja copii și a cărui soață murise. O altă posibilă explicație pentru existența unor "frați" ai Domnului este aceea (exprimată de Fericitul Ieronim) conform căreia aceștia ar fi fost fiii lui Cleopa, fratele Sf. Iosif, care murise și ai cărui copii și văduvă erau, conform tradiției mozaice, în custodia lui.

Mai mult, atât termenul evreiesc, cât și termenul grecesc folosit pentru „frate” este adesea folosit pentru a desemna rude care nu este ceea ce se înțelege în română prin „frați” putea fi vorba de veri, unchi sau alte rude. De exemplu, Avraam și Lot sunt numiți adelphoi în Facerea 14,14 dinSeptuaginta (traducerea grecească a Vechiului Testament), deși ei sigur nu erau ceea ce noi am numi „frați”. Iacov și Laban sunt și ei numiți „frați” (Facerea 29, 15), deși Laban era unchiul lui Iacov. În orice caz, cuvântul folosit nu înseamnă exact același lucru cu termenul „frați” din limba română (problema se reproduce în toate limbile romanice și în engleză).

În plus, nu există nici un loc din Scriptură în care altcineva decât Dumnezeu-Omul Iisus Hristos să fie numit „fiul Mariei”.

Unii folosesc acel „până ce” din Scriptură („…și n-a cunoscut-o pe ea până ce [în greacă = eos] a dat naștere Fiului său cel întâi-născut…” (Matei 1,25; Luca 2,7)) pentru a afirma că, după ce I-a dat naștere lui Dumnezeu-Omul, Sf. Iosif ar fi „cunoscut-o” în sens marital. Din nou, este vorba de o problemă de traducere.

De aici:

Se pare că acest verset este adesea tradus ca „nu a cunoscut-o pe ea decât după ce…” Dar acesta nu era sensul corect. În originalul grecesc, eos indică sensul real, care este: „nu a avut relații intime cu ea înainte ca ea să nască”. Evanghelistul face această afirmație pentru a ne asigura că Iosif nu a participat deloc la zămislirea lui Iisus. Textul indică doar că, în ceea ce privește nașterea lui Iisus, întrucât nu avusese mai înainte relații cu Maria, Iosif nu era tatăl lui Iisus. Aceasta e doar o formulare comună, utilizarea unui mod de exprimare familiar.

Același termen este folosit în același sens în Biblie cu alte ocazii, ca expresie comună și în mod clar nu înseamnă ceea ce heterodocșii (neortodocșii) pretind că înseamnă. Astfel, la II Regi 6,23 citim: „Și Micol, fiica lui Saul, n-a avut copii până [eos] în ziua morții ei”. Oare asta înseamnă că a avut copii după ce a murit? Desigur că nu! Și nici Iosif nu a „cunoscut-o” pe Maria după nașterea lui Iisus. La Facere 8, 7 citim că Noe „a dat drumul corbului, ca să vadă de a scăzut apa pe pământ. Acesta, zburând, nu s-a mai întors până ce [eos] a secat apa de pe pământ”. Ori, știm din Scriptură că de fapt corbul nu s-a mai întors niciodată pe Arcă. Un alt exemplu din Biblie: la Marcu 12, 36 se spune: „Șezi de-a dreapta Mea până ce [eos] voi pune pe vrăjmașii tăi așternut picioarelor Tale”. Oare asta înseamnă că Hristos nu va mai sta la dreapta slavei Tatălui după ce vrăjmașii Săi vor fi fost biruiți? Desigur că nu! Astfel, Biblia nu spune că „Iosif nu a cunoscut-o până ce L-a adus pe lume pe Fiul său cel întâi-născut, dar după aceea da”. Scriptura spune pur și simplu că „nu a cunoscut-o pe ea până ce (înainte ca ea) nu a dat naștere Fiului său Cel întâi-născut”, ceea ce înseamnă, pur și simplu, că „nu Iosif era tatăl. Nu o cunoscuse înainte ca ea să fie însărcinată, astfel că nu luase parte la zămislirea lui Iisus.”

O altă mărturie din Scriptură este aceea că, pe Cruce fiind, Domnul a încredințat-o pe preasfânta Sa Maică Sfântului Apostol Ioan (Ioan 19, 26). Pare o atitudine foarte practică, dar trebuie să ne amintim că Legea mozaică ar fi stabilit ca ea să fie încredințată copiilor ei naturali, întrucât întâiul-născut era pe moarte. Hristos, care a împlinit mereu Legea în chip desăvârșit nu ar fi încălcat-o sub nici un aspect. Astfel că atunci când a încredințat-o pe mama Sa ucenicului Său, a făcut aceasta numai pentru că nu avea alți copii care să o ia în casa lor, dar fiind că Sf. Iosif murise de mai multă vreme.

C. CULTUL SFINTILOR

Intr-adevar, nimeni in afara de Iisus Hristos nu este mijlocitor inaintea Tatalui, pentru ca nimeni in afara de El nu s-a adus pe sine jertfa pentru mantuirea lumii. Deci, in afara de Hristos, nimeni nu poate mantui de pacate. Cinstind pe sfinti, insa, nu ii punem in locul lui Hristos, nici macar alaturi de El. Cand sfintii se roaga pentru noi, ei tocmai cer lui Hristos ca El sa mijloceasca mantuirea noastra. Ei cer de la Hristos mantuirea noastra. Si, in acest inteles, spunem ca mijlocesc pentru noi. Singurul care mantuieste este Hristos, iar sfintii, prin rugaciunile lor, cer mantuirea noastra, dar nu o dau ei insisi. De aceea, noi nu ne inchinam la sfinti si la ingeri ca la Dumnezeu, inchinarea pe care o aducem noi sfintilor si ingerilor este numai o cinstire (venerare), iar lui Dumnezeu ne inchinam si ii slujim cu desavarsita inchinare, care se mai numeste si latrie sau adorare. Noi veneram pe sfintii lui Dumnezeu pentru ca ei sunt prieteni si casnici ai lui Dumnezeu, dupa cum este scris: "Voi prietenii Mei sunteti daca faceti cele ce va poruncesc" (Ioan, 15, 14). Iar despre Avraam citim de asemenea: "Si a crezut Avraam lui Dumnezeu si i-a socotit lui spre dreptate si prietenul lui Dumnezeu s-a chemat" (Iacov, 2, 23). Si marele apostol Pavel scrie efesenilor: "Deci, dar, nu mai sunteti straini si locuitori vremelnici, ci sunteti impreuna cetateni cu sfintii si casnici ai lui Dumnezeu" (Efes., 2, 19). Asadar, ca pe niste prieteni ai lui Dumnezeu si casnici ai Lui ii veneram (cinstim) pe sfinti, inca mai stim ca sfintii sunt preaslaviti de Dumnezeu in ceruri (Luca, 20, 36). Sfintii, inca pe pamant fiind, aveau darul proorocirii (III Regi, 14, 1-17) ca, de pilda, proorocia lui Elisei asupra lui Ghezi (IV Regi, 5, 25-27). Sfintii, inca in viata aceasta fiind, se rugau lui Dumnezeu pentru oameni. Astfel, Avraam s-a rugat pentru Abimelec (Fac., 20, 7). Moise s-a rugat lui Dumnezeu pentru popor etc. 

Dimpotriva, acest lucru este de mare nevoie, dupa cum se arata luminat din cuvantul Apocalipsei, care zice: "Si cand (Mielul) a luat cartea, cele patru fiinte si cei douazeci si patru de batrani au cazut inaintea Mielului, avand fiecare alaute si nastrape de aur, pline cu tamaie, care sunt rugaciunile sfintilor" (Apoc., 5, 8). Dar sfintii se roaga lui Dumnezeu nu numai pentru ei si nu numai dupa ce s-au savarsit, ci si fiind inca in lumea aceasta, dupa cum am aratat mai sus ca s-a rugat Avraam pentru Abimelec, Moise pentru popor si dupa cum se ruga marele apostol Pavel cand scrie: "Multumim lui Dumnezeu totdeauna pentru voi si va pomenim in rugaciunile noastre, aducandu-ne aminte neincetat inaintea lui Dumnezeu si Tatal nostru, de lucrul credintei voastre…" (I Tes., 1, 2-3). Si iarasi: "Pentru aceasta ne si rugam pururea pentru voi ca Dumnezeul nostru sa va faca vrednici de chemarea Sa…" (II Tes., 1, 2). Si iarasi: "Nu incetez a multumi pentru voi pomenindu-va in rugaciunile mele, ca Dumnezeu… sa va dea voua duhul intelepciunii…" (Efes., 1, 16-17). Si iarasi: (Aceasta si cerem in rugaciunea noastra: desavarsirea voastra" (II Cor., 13, 19). Iar lui Timotei ii scrie: "Multumesc lui Dumnezeu, pe Care il slujesc – ca si stramosii mei – intr-un cuget curat, ca te pomenesc neincetat zi si noapte in rugaciunile mele" (II Tim., 1, 3). 

De asemenea, Dumnezeu trimite pe ingerii Sai spre ajutorul celor ce se roaga Lui (Fac., 24, 7); Dumnezeu trimite pe ingerul Sau la Daniel si il scapa de gura leilor (Dan., 4, 22). Si marele apostol Pavel arata ca ingerii sunt slujitorii lui Dumnezeu, pe care El ii trimite spre ajutorul celor ce vor sa mosteneasca mantuirea (Evr., 1, 14). Cine primeste pe sfinti primeste pe Hristos (Matei, 10, 40-41). 

Asadar, din marturiile scripturistice de mai sus se vede ca sfintii si ingerii pot sa mijloceasca la Dumnezeu pentru noi, cei de pe pamant, prin rugaciunile lor, ca niste prieteni ai lui Dumnezeu (Ioan, 15, 14), ca niste iubiti ai lui Dumnezeu (Dan., 10, 19) si ca niste casnici ai lui Dumnezeu (Efes., 2, 19). 

Nici o umbrire sau micsorare nu se aduce slavei lui Dumnezeu prin venerarea si slujirea slugilor Lui. Mai intai, ca una este inchinarea (adorarea) pe care o aducem noi lui Dumnezeu si alta este cinstirea (venerarea) pe care o aducem noi ingerilor si sfintilor lui Dumnezeu, insusi Duhul Sfant ne indeamna sa laudam pe Dumnezeu prin sfintii Lui, zicand: "Laudati pe Domnul intru sfintii Lui" (Ps. 150, 1). Noi, cand cerem ajutorul si mijlocirea sfintilor si a ingerilor in rugaciunile noastre, tot pe Dumnezeu il slavim, deoarece si sfintii, la randul lor, duc cererile si rugaciunile noastre, impreuna cu rugaciunile lor, la Dumnezeu (Fapte, 9, 32-42; 20, 36; 28, 3-9; Apoc., 5, 8). insusi Dumnezeu a proslavit pe sfintii Sai (Rom., 2, 10) si i-a imbracat pe ei cu slava Sa: "Si Eu, slava pe care Mi-ai dat-o Mie, le-am dat-o lor, ca sa fie una, precum Noi suntem una" (Ioan, 17, 22) si le-a zis lor: "Cel ce va primeste pe voi pe Mine Ma primeste, si cel ce Ma primeste pe Mine primeste pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Cel ce primeste prooroc in nume de prooroc plata de prooroc va lua, si cel ce primeste pe un drept in nume de drept plata dreptului va lua" (Matei, 10, 40-41). 

Aceste marturii dovedesc pana unde ajunge ratacirea tuturor celor ce, lepadandu-se de cinstirea sfintilor si a ingerilor – care sunt slugile iubite ale lui Dumnezeii -, nu-si dau seama ca, de fapt, ei se leapada de insusi Dumnezeu, Ziditorul tuturor.

Avraam n-a mijlocit pentru ca bogatul, in timpul vietii sale, n-a cerut ajutorul sfintilor si nici macar nu si-a adus aminte de Dumnezeu, in Faptele Apostolilor, 10, 25-26, apostolul Petru respinge inchinarea ce i-o aduce Corneliu, sub cuvant ca si el este om. Sutasul roman era familiarizat cu notiunea de zeu, ca unul ce fusese pagan. Deci, socotind pe Petru ca pe un trimis al lui Dumnezeu, era foarte inclinat a-l socoti zeu, sau macar un om superior celorlalti oameni sau semizeu, caruia i se cuvenea nu venerarea, ci adorarea, ca zeilor, ceea ce Petru a refuzat sa i se aduca. 

In citatul din Faptele Apostolilor, 14, 3-15, Pavel si Varnava resping inchinarea ce li s-a adus, pentru acelasi motiv ca si mai sus, caci erau socotiti ca zei si li s-a adus adorare, nu cinstire. Contextul ne spune clar ca locuitorii pamantului din Listra, uimiti de minunea vindecarii ologului din nastere de catre Pavel, intr-un glas au strigat: "Zeii luand asemanare omeneasca s-au pogorat la noi". Si ziceau de Varnava ca este Zeus, iar de Pavel ca este Hermes, de vreme ce este "purtatorul cuvantului" (Fapte, 14, 8-12). Astfel, este lesne de inteles refuzul apostolilor de a fi adorati ca niste zei, de vreme ce ei tocmai impotriva zeilor predicau intoarcerea la Unicul Dumnezeu (Fapte, 14, 15-17). "Si vorbind acestea, de abia au domolit multimile ca sa nu le aduca jertfe" (Fapte, 14, 18), se spune in continuare. 

In alt citat (Apoc., 9, 10), ingerul descoperitor al vedeniilor apocaliptice respinge inchinarea ce i-a adus-o apostolul si evanghelistul Ioan, motivand astfel: "Sunt impreuna-slujitor cu tine…", adica sunt egal cu tine, ca slujitor al lui Dumnezeu cum esti si tu si nu se cuvine sa primesc de la tine inchinare, mai cu seama ca esti si tu aici, nu in trup, ci in "duh" (Apoc., 1, 10), adica in stare ingereasca; in plus, si tu ca si mine esti in "duhul proorociei", care consta in a marturisi pe Iisus. Al doilea motiv al refuzului este exprimat in cuvintele: "Lui Dumnezeu te inchina". Dumnezeu era de fata si ingerul descoperitor I-ar fi adus o jignire daca ar fi primit pentru sine, chiar in fata lui Dumnezeu, inchinarea de la Ioan. Chiar si intre oameni este jignitor a respecta prea mult pe un inalt slujitor al unui conducator de tara, cand acel conducator este de fata. Totdeauna, toata atentia si toata cinstea se indreapta catre cel ce este mai marele tuturor, atunci cand el este prezent. Dar aceasta nu inseamna ca cei din jurul lui nu ar fi oameni de cinste. 

In citatul din urma (Apoc., 22, 8-9), de asemenea, ingerul exprima chiar mai bine, mai limpede decat in citatul dintai, egalitatea sa cu apostolul Ioan si necuviinta ce ar face-o primindu-i inchinarea. 

Astfel, in toate citatele de mai sus, invocate de unii in motivarea invataturilor lor gresite, refuzul sfintilor si al ingerilor de a li se aduce inchinare isi are explicatie proprie si particulara: apostolii Petru, Pavel, si Varnava au refuzat sa li se aduca adorare ca unor zei, in loc de cinstirea sau venerarea pe care sfintii o primesc. Iar ingerul descoperitor a respins inchinarea lui Ioan, pentru egalitatea pe care o avea cu el, ca impreuna slujitor al lui Dumnezeu. 

In ce priveste cinstirea si venerarea pe care oamenii o aduc sfintilor si ingerilor lui Dumnezeu, acestea sunt primite de ei, dupa cum se poate vedea in diferite locuri ale dumnezeiestii Scripturi. 

Un prim exemplu se poate vedea atunci cand al treilea capitan trimis de imparatul Ohozia, cu cei cincizeci de oameni ai lui, "a ingenunchiat inaintea lui Ilie si s-a rugat lui si a grait catre el si a zis: Omule al lui Dumnezeu, cauta cu ochi milostivi la sufletul meu si la sufletul acestor cincizeci de robi ai tai!" (IV Regi, 1, 13). Si iarasi: "…feciorii proorocilor cei din Ierihon… au venit inaintea lui Elisei si s-au inchinat lui pana la pamant" (IV Regi, 2, 15). Si iarasi: "Atunci imparatul Nabucodonosor a cazut cu fata la pamant si s-a inchinat lui Daniel" (Dan., 2, 46). Si iarasi, vedem ca Valaam "plecandu-se cu fata sa s-a inchinat…" ingerului Domnului (Num., 22, 31). ingerii au primit inchinaciunea de la Lot (Fac., 19, 1). Ingerul Domnului a primit inchinaciunea de la Manoe si femeia lui care i s-au inchinat pana la pamant, iar ingerul Domnului s-a inaltat ca para focului de pe jertfelnic (Jud., 13, 18-21). Ingerul Domnului a primit inchinarea de la David si de la batranii poporului (I Par., 21, 16-18). Ingerul Domnului a primit inchinaciunea de la Daniel proorocul (Dan., 8, 11; 10, 9-15). 

Iata, in cele de pana aici ti-am raspuns la cele ce ai fost dumneata ispitit sa crezi, ca ingerii si sfintii lui Dumnezeu nu voiesc a primi inchinaciune de la oameni. Citeste cu atentie locurile indicate din Sfanta Scriptura si vei intelege destul de clar ca atat sfintii lui Dumnezeu, cat si ingerii Lui primesc cinstire de la oameni, fara ca aceasta venerare a lor sa aduca vreo mahnire lui Dumnezeu. 

Mai intai sunt puterile date lor de a face minuni, dupa cum scrie: "Minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai, Dumnezeul lui Israel" (Ps. 67, 36) si iarasi: "Prin sfintii care sunt pe pamantul Sau, minunata a facut Domnul toata voia intru ei" (Ps. 15, 3). 

Oare nu prin mana proorocului Sau, Moise, a batut Dumnezeu Egiptul (Ies., 7, 10-12), a prefacut apa in sange (7, 20-21), a adus broaste (8, 6), tauni (8, 24), ciuma vitelor ,(9, 3), basici usturatoare, grindina si foc (9, 8, 18, 33), lacuste (10, 4-6), intuneric (10, 21), moartea primilor nascuti (12, 29-30), i-a trecut pe evrei prin Marea Rosie (14, 15- 16), l-a pierdut pe faraon si pe ostasii lui (14, 27)? Apoi, invingerea lui Amalec (Ies., 17), indulcirea apei la Mera (Ies., 15), scoaterea apei din piatra la Horeb (Ies., 17, 6), inghitirea lui Core si Datan in pamant (Num., 16, 28, 31), vindecarea prin sarpele de arama (Num., 21), izvorarea apei din piatra la Cades (Num., 20). 

Apoi, prin Iosua Navi: oprirea apelor Iordanului (Ios., 3, 11-17), caderea zidurilor Ierihonului (Ios., 6, 6-20), prin Ghedeon: nimicirea madianitilor (Jud., 7, 16-23); prin Samson: leul sfasiat (Jud., 14), filistenii ucisi, portile Gazei luate si daramarea templului lui Dagon (Jud., 16, 23-31); prin Samuel: tunet si ploaie peste seceris (I Regi, 12, 16-18); prin Ilie Proorocul: seceta cea mare (III Regi, 17, 1), faina si untul de lemn al vaduvei (III Regi, 18, 14); invierea fiului vaduvei din Sarepta Sidonului (III Regi, 17, 17-23); foc din cer peste jertfe (III Regi, 18, 36-38); deschiderea cerului si ploaie mare (III Regi, 18, 41-42). Se mai arata: Ohozia, pedepsit cu moartea (IV Regi, 1, 16); despartirea apelor Iordanului cu mantia (IV Regi, 2, 8); prin Elisei; despartirea apelor Iordanului (IV Regi, 2, 14), curatirea apelor Ierihonului (IV Regi, 2, 19-22), copiii din Betel sfasiati de ursi (IV Regi, 2, 23), invierea fiului sunamitencei (IV Regi, 4, 32-35), vindecarea lui Neeman (IV Regi, 5, 10). Ghehazi lovit cu lepra (IV Regi, 5, 20-27), omul inviat prin oasele lui Elisei (IV Regi, 13, 21), iar prin Isaia, vindecarea lui Iezechia (IV Regi, 22, 1-7). 

Cei doisprezece sfinti apostoli au adus diferite vindecari (Matei, 10, 1; Marcu, 3, 14-15; 6, 7, 13; Luca, 9, 1-6). Cei saptezeci de ucenici au facut diferite minuni (Luca, 10, 9, 17). Apoi alte nenumarate minuni ale apostolilor (Marcu, 16, 20; Fapte, 2, 43; 5, 12, 16); vindecarea ologului (Fapte, 3, 2-8), moartea lui Anania si a Safirei (Fapte, 5, 1-10), vindecari de bolnavi (Fapte, 15-16), vindecarea slabanogului Enea (Fapte, 9, 34), invierea Tavitei (Fapte, 9, 36-41), redarea vederii lui Saul (Fapte, 9, 17-18; 22, 11-13), orbirea lui Elimas (Fapte, 13, 11), invierea lui Eutih (Fapte, 20, 9-12), vindecarea tatalui lui Publius (Fapte, 28, 8), si alte nenumarate minuni si puteri pe care nu este aici loc a le pomeni. 

Iata, deci, frate, cu ce puteri si cu ce daruri a impodobit Dumnezeu pe sfintii Sai, atat in Vechiul cat si in Noul Testament. Pentru aceasta, in incheierea cuvantului despre minunile sfintilor lui Dumnezeu, repet cele ce zice Duhul Sfant: "Minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai, Dumnezeul lui Israel" (Ps. 67, 36). 

Iar daca veneram si pe ingerii lui Dumnezeu intocmai ca pe sfinti, apoi trebuie aratat ca multe si preaslavite minuni a facut Dumnezeu in lume prin mijlocirea sfintilor Sai ingeri, ca de pilda: ingerul Domnului a condus pe izraeliti din Egipt (Ies., 14, 19; 23, 20; 32, 34; 33, 2; Num., 20, 16); nimicirea Sodomei si Gomorei, de asemenea, s-a facut prin ingeri (Fac., 19, 13), molima in Ierusalim (II Regi, 24, 15-7; I Par., 21, 14-16), nimicirea ostii asiriene (IV Regi, 19, 35; II Par., 22, 21; Isaia, 37, 36); Irod lovit de moarte (Fapte, 12, 23), vestirea zamislirii lui Iisus Hristos si a nasterii Sfantului Ioan Botezatorul (Matei, 1, 20-21; Luca, 1, 31), vestirea nasterii lui Hristos (Luca, 2, 10), invierea Domnului (Matei, 28, 5-7), inaltarea si a doua venire a Domnului (Fapte, 1, 51); ingerii slujeau lui Iisus Hristos (Matei, 4, 11; Marcu, 1, 13), ei au vestit pastorilor nasterea Domnului (Luca, 2, 9), ei au vestit sfintelor mironosite invierea Domnului (Matei, 28, 1), ei vor desparti pe cei drepti de cei nedrepti in ziua judecatii celei de apoi (Matei, 13, 39-42; 24, 31) si inca multe, nenumarate minuni si puteri ale lui Dumnezeu s-au facut prin sfintii Lui ingeri – si se fac si se vor face pana la sfarsitul veacurilor. 

Aceste binefaceri facute de Dumnezeu prin sfintii Sai ingeri ne obliga sa-i cinstim pe cei ce slujesc cu mila si cu blandete la mantuirea noastra (II Petru 2, 11; Iuda, 1, 9 , Ps. 67, 17; 90, 11; 102, 21 etc.).

Dumnezeu primeste rugaciunile si mijlocirile care se fac catre El, prin sfinti si prin ingeri, fiindca El voieste a-i slavi pe ei, precum si ei Il slavesc in cer si pe pamant. Fiindca sfintii au suferit pentru slava lui Dumnezeu, au primit de la El nu numai slava, ci si darul de a face minuni mari, chiar mai mari decat a facut El cand era pe pamant, implinindu-se astfel cuvantul Mantuitorului care a zis: "Cel ce crede in Mine va face si el lucrurile pe care le fac Eu, si mai mari decat acestea va face… (Ioan 14, 12). Noi ne inchinam sfintilor lui Dumnezeu nu ca unora care ar fi prin fire dumnezei, ci ca unor slujitori ai lui Dumnezeu, care au dobandit de la El deplina incredere, incat orice vor cere primesc de la El, ca unii ce I-au pazit poruncile (I Ioan, 3, 21-22). 

Noi veneram (cinstim) pe sfintii lui Dumnezeu fiindca insusi imparatul Dumnezeu Se simte cinstit vazand ca sluga lui iubita este cinstita nu numai ca o sluga, ci si ca prieten al lui Dumnezeu (Ps., 138, 17; Ioan, 15, 14). Noi credem ca Domnul nostru Iisus Hristos este unicul nostru Mijlocitor si ca El S-a dat pre Sine pret de rascumparare pentru toti si cu Sangele Sau a facut impacarea omului cu Dumnezeu, ca El este ingrijitorul, mangaietorul si curatitorul pacatelor noastre. Dar marturisim, de asemenea, ca sfintii intervin pentru noi in rugaciuni si cereri si, din iubire pentru ei, Mantuitorul ne comunica si prin ei ceea ce are in Sine pe seama noastra, inaintea tuturor ne comunica prin Prea Sfanta Sa Maica, ascultandu-i cuvantul cu care se roaga pentru noi. 

Tot astfel zicem si despre sfintii ingeri si pazitorii nostri; despre apostoli, prooroci, martiri, ierarhi, drepti si despre toti aceia care au preamarit pe Dumnezeu si care ii sunt slugi credincioase. Cu ei impreuna numaram pe arhierei, pe preoti, ca pe unii ce stau la dumnezeiestile altare, precum si pe barbatii drepti, distinsi prin virtuti. Domnului Ii place sa ne rugam unii pentru altii, ca mult poate rugaciunea dreptului (Iacov, 5 16). Ca Dumnezeu asculta mai mult pe cei sfinti, decat pe cei ce raman in pacate, aceasta o aflam din Sfintele Scripturi (Ioan, 9, 31). 

Marturisim ca sfintii sunt ajutatori si mijlocitori pentru noi inaintea lui Dumnezeu nu numai aici, in timpul petrecerii cu noi, ci inca mult mai mult dupa moarte, cand ei, dupa indepartarea "oglinzii" (de care pomeneste Sfantul Apostol), contempla curat Sfanta Treime si nemarginita Ei lumina. Caci nu ne indoim nici de sfintii profeti care, in trup muritor fiind, au vazut lucrurile cele ceresti, prin care se prevesteau cele viitoare. 

Am aratat ca sfintii sunt slaviti de Dumnezeu cu cinste (Rom., 2, 10), ca vor judeca lumea (I Cor., 6, 3), ca sunt iubiti de Dumnezeu (Dan., 10, 19). Iar cum ca sfintii sunt ascultati de Dumnezeu cand se roaga pentru noi, cauta in Dumnezeiasca Scriptura la citatele pe care ti le insemnez aici: Fac., 27, 7; Iov, 42, 8-10; I Regi, 7, 9; Ier., 15, 15-21; Iacov, 5, 13, 15; Apoc., 8, 3, 4, 5; Fac., 20, 7; II Tim., 1, 3; Dan., 10, 12. De asemenea, cauta despre mijlocirea ingerilor pentru noi la: Fac., 24, 7; Dan., 3, 19-25; Evr., 1, 14; Ies., 19, 22; Num., 20, 16; Fac., 19, 13; II Regi, 24, 16-17; I Par., 21, 14-16. Dar vei gasi si inca alte multe marturii in aceasta privinta, in dumnezeiasca Sfanta Scriptura, care confirma cele de mai sus. Nu ramane la indoiala in aceasta privinta, ca sa nu te osandesti si tu ca cei ce stau impotriva adevarului invederat si dovedit

D. CULTUL SFINTEI CRUCI

Crucea este unul din cele dintai simboale crestine reprezentand marele mister al credintei crestine: patima si moartea prin rastignire a lui Iisus Hristos. Identificata de la inceput ca fiind «semnul Fiului omului» (Mt. 24, 30) si «stindardul» Bisericii (Is. 5, 26), Crucea devine calea de a urma pe Iisus din Nazaret, imparatul rastignit (Mc. 8, 34-35). Toti martirii au ochii atintiti asupra lui lisus, Care, «pentru bucuria pusa inainte-I, a suferit Crucea – stavros» (Evr. 12, 2), marturisind ca nu exista experienta a imparatiei lui Dumnezeu fara Cruce (Fapte 7, 55-56). 

Pentru Sfantul Ignatie, Biserica isi are radacina in lemnul Crucii, crestinii fiind «ramurile crucii»: (lisus Hristos) a fost intr-adevar rastignit pentru noi, cu trupul, sub Pontiu Pilat si Irod Tetrarhul, si datorita roadei Crucii Sale si patimei Sale dumnezeiesti noi existam pentru a inalta stindardul de-a lungul veacurilor, prin invierea Sa, si pentru a aduna pe sfintii Sai si credinciosii Sai, proveniti fie dintre iudei, fie dintre neamuri, in unicul trup al Bisericii Sale» (Epistola catre Smyrneni, I, 2, trad. cit., p. 134-135).

Crucea evoca nu numai un moment izolat din iconomia mantuirii, jertfa rascumparatoare, ci ea recapituleaza intreaga viata a lui lisus Hristos : «El a purtat pacatele noastre, in trupul Sau, pe lemn (to xilon – lignum), pentru ca noi, murind fata de pacate, sa traim spre indreptare» (I Pt. 2, 24). Crucea este deci inerenta intruparii rascumparatoare si iubirii lui Dumnezeu fata de om. In acest sens Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca toate fiintele si creaturile, prin insasi finalitatea existentei lor, au o orientare hristocentrica prin Cruce, de aceea cele vazute se cer dupa Cruce, iar cele inteligibile au trebuinta de mormant (Capete teologice I, 67, Filoc. rom., voi. 2, p. 149). Traditia ortodoxa n-a separat Crucea de Inviere si tocmai de aceea n-a separat intruparea de indumnezeire.

Numai in lumina invierii se vede realitatea tragica a Crucii si a pacatului, dar si puterea si stapanirea lui Dumnezeu. Paradoxul credintei crestine sta tocmai in aceea ca pu-terea lui Dumnezeu se arata in suferinta, in Cruce, «caci, cand sunt slab, atunci sunt tare» (II Cor. 12, 10). Invierea a dat apostolilor adevaratul sens al Crucii, adancimea sacrificiului, dar si maretia iertarii si iubirii divine. De aceea Crucea este o piatra de poticnire (skandalon) pentru necredinciosi (I Cor. 1,20-23)

In pietatea ortodoxa, venerarea Crucii este nedespartita de lauda invierii: «Crucii Tale ne inchinam, Hristoase, si Sfmta invierea Ta o laudam si o marim». Pe de o parte, Crucea descopera starea de pacat a lumii si responsabilitatea omului pentru organizarea infernala a lumii si veacului acestuia.

Pe de alta parte, Crucea este o provocare a lui Dumnezeu contra «fatalitatii» raului si a mortii, «cursa» in care a fost atras «stapanitorul acestei lumi» (In 14, 30) la locul Capatanii (Lc. 23, 37-39) : «Caci desi a fost rastignit din slabiciune, din puterea lui Dumnezeu este viu. Si noi suntem slabi intru El, dar vom fi vii impreuna cu El din puterea lui Dumnezeu fata de noi» (II Cor. 13, 4).

E. CULTUL SFINȚILOR ÎNGERI

Unul dintre obiectivele cultului nostru de venerare il alcatuiesc Sfintii Ingeri, care sunt nu numai obiective ale cultului de venerare, adica primitori ai manifestarilor de cinstire pornite din partea credinciosilor, ci si subiecte ale cultului de adoratie, adica cinstitori ai lui Dumnezeu, impreuna cu noi, oamenii, si cu sfintii.

Cultul ingerilor are un solid fundament vechi-testamentar (Facere 48, 4; Jud. XIII, 15, 16; Iesire 23, 20-23; III, 15; Iosua 5, 13-16) si chiar nou-testamentar (Apoc. 22, 8- 9).

Totusi, in crestinismul primar constatam o oarecare rezerva in ceea ce priveste cinstirea ingerilor, din pricina denaturarii sau practicarii abuzive si eronate a acestui cult, fapt la care contribuia o dubla influenta: una venita din partea paganilor – care asimilau pe ingeri cu numeroasele divinitati adorate de ei – si alta din partea gnosticilor, care asimilau pe ingeri cu eonii, pe care ei ii socoteau intermediari intre Fiinta suprema si oameni.

Impotriva unui asemenea cult pagan sau superstitios al ingerilor previne pe credinciosi chiar si Apostol Pavel. De aceea, marturiile despre existenta unui cult crestin al ingerilor, care se intalnesc inca din sec. II, sunt contrabalansate de altele, care par ca interzic acest cult, sau cauta sa-l mentina in adevaratul lui spirit, atunci cand el este conceput sau practicat gresit.

Astfel, Sf. Iustin Martirul enumera pe ingeri intre fiintele spirituale pe care le cinstesc crestinii; acelasi lucru face si apologetul Atenagora. Sfantul Irineu declara gnosticilor ca Biserica nu invoca pe ingeri; in schimb, Origen afirma ca cinstirea (sspairsia) pe care crestinii o acorda ingerilor nu trebuie confundata cu cea pe care o dam lui Dumnezeu.

In sec. IV, distinctia aceasta intre cultul dat ingerilor si cel dat lui Dumnezeu apare formulata si mai lamurit la Eusebiu al Cezareei. Sf. Ambrozie recomanda, in termeni clari, invocarea ingerilor.

La inceputul secolului V, Fericitul Augustin inca dezaproba teoretic ridicarea de biserici in cinstea ingerilor, ca si a martirilor, desi acestea existau in realitate pretutindeni in lumea crestina, inca mai dinainte. In schimb, el admite bucuros cinstirea relativa a ingerilor, deosebind-o de adorarea lui Dumnezeu, singurul Caruia putem aduce jertfa.

Numeroase inscriptii din primele secole crestine cuprind, de asemenea, invocatii litanice si formule de rugaciuni adresate direct sau indirect ingerilor si indeosebi Sfintului Arhanghel Mihail.

Cultul Sfintilor ingeri a luat o mare dezvoltare in vechimea crestina, mai ales in Egipt, Italia si Siria, unde intalnim de timpuriu cele mai numeroase paraclise, oratorii si biserici inchinate indeosebi sfintilor arhangheli.

Un focar in care cultul acesta luase probabil o directie gresita, idololatra, era Biserica Frigiei din Asia Mica, mai ales prin orasele ei Colosse si Laodiceea, unde urmele unui asemenea cult le intalnim, precum am vazut inca din epoca apostolica (Col. 2, 18).

De aceea, Sinodul local din Laodiceea, tinut in a doua jumatate a secolului IV, se vede nevoit sa opreasca cinstirea ingerilor prin hotararea sa din Canonul 35, a carui interpretare a dat loc la o multime de dificultati, discutii si controverse; despre aceasta hotarare aminteste, putin mai tirziu, si episcopul Teodorei al Cirului.

Asemenea masuri restrictive impotriva cultului superstitios al ingerilor s-au luat si in Biserica de Apus, chiar mult mai tarziu, prin sinoadele tinute la Roma in anul 492 si in anul 745. Toate acestea nu interzic si nu osindesc cultul corect al ingerilor, ci numai pe cel eretic.

Astfel, sub stricta supraveghere si indrumare a Bisericii, conceput si practicat in spirit cu adevarat crestin – ca o venerare sau simpla cinstire, iar nu ca adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu – cultul Sfintilor ingeri a luat cu timpul o mare dezvoltare, atat in pietatea particulara cat si in cultul liturgic al Bisericii, ceea ce se vede atat din marturiile literare, care se inmultesc treptat din sec. IV inainte, cat si din numeroasele forme de exprimare pe care le-a imbracat credinta crestina in existenta ingerilor si evlavia fata de ei, ca de ex.: invocarea puterii lor supranaturale in rugaciuni, consacrarea unei zile pe saptamana (luni) deosebitei lor cinstiri, slujbele speciale de origine mai noua, alcatuite in cinstea si spre lauda lor (Acatistul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, Canonul de rugaciune catre ingerul pazitor al vietii omului si Canonul de rugaciune catre Puterile ceresti si catre toti Sfintii), rugaciunile si imnele compuse in acelasi scop de catre marii imnografi crestini si incadrate treptat in slujba zilei de luni din Octoih si in randuiala diferitelor servicii divine, dar mai ales bisericile, din ce in ce mai numeroase, inchinate lor si sarbatorile oranduite in cinstea lor.

V. TRĂSĂTURI GENERALE ALE CULTULUI ORTODOX

A . BISERICA ȘI CULTUL

Vechimea formelor și rânduielilor de cult

O trăsătură caracteristică a cultului creștin este legătura lui strânsă, trainică și neîntreruptă cu trecutul. În formele sale fundamentale, el este tot atât de vechi ca și creștinismul însuși; el n-a inovat și n-a schimbat nimic, ci a evoluat strict pe linia tradiției sănătoase. El nu se deosebește prea mult de cultul Bisericii creștine din primele veacuri și din secolele următoare, constituind un venerabil monument al tradiției creștine.

Fidelitatea extraordinară față de Tradiția Liturgică Patristică deosebește fundamental cultul ortodox de cel romano-catolic (care a inovat în multe din elementele sale esențiale) și mai ales de cel al confesiunilor protestante.

Uniformitatea și stabilitatea

Cultul ortodox se distinge prin uniformitatea și stabilitatea sa; el este adică guvernat de reguli și norme precise și fixe, unanim admise, și se exprimă în forme definitiv stabilite, care sunt aceleași pentru toți credincioșii ortodocși din orice parte a lumii. Trăsătura aceasta, comună cultului ortodox și celui catolic, îl deosebește fundamental de cel al confesiunilor protestante. În ortodoxie, uniformitatea și stabilitatea cultului contribuie și la păstrarea unității de credință și de duh dintre diferitele Biserici ortodoxe naționale. Puținele și neînsemnatele diferențe constatate din timp în timp trebuie puse pe seama dezvoltării organice și în acord cu cerințele vremii. Oricum, ceea ce este bun și conform Tradiției sau Doctrinei este acceptat iar ce nu se încadrează nu rămâne mult în structurile cultice. Respectul și fidelitatea față de regulile și rânduielile vechi păstrează unitatea organică a Ortodoxiei.

Iată ce ne spune un renumit liturgist catolic, despre Ortodoxie pe care o pune în antiteză cu modificările liturgice survenite după Conciliul II Vatican: «În Răsărit se evită anarhia nu apelând la lege ci la respectul față de o tradiție vie. O creștere neîntreruptă, organică, grație unor modificări nesemnificative în ele însele și mai puțin dramatică […] față de transformările programate în birou».

«Siguranța ce derivă dintr-o rugăciune către Dumnezeu în formele cunoscute de Sf. Vasile și Sf. Ioan Hrisostom ar putea fi considerate (de occidentali) ca un semn de imobilitate. Dar istoricul liturgist împins în tentativa frenetică de a creiona dezvoltarea liturghiilor în Răsărit, nu poate decât să zâmbească în fața acestor acuze îndreptate spre riturile răsăritenilor. În realitate, a existat mereu o creștere înceată, lentă și aproape imperceptibilă. Cu toate acestea, e mai ușor de observat pentru un istoric că este vorba de un proces natural și nu împlinit grație unui «fiat» venit de “sus” … și impusă de o reformă neprevăzută,proiectată de o comisie …».

Caracterul sacrificial și ierarhic

El se întemeiază pe jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului, actualizată în Biserică sub forma nesângeroasă a sacrificiului euharistic din Sfânta Liturghie și se săvârșește prin mijlocirea ierarhiei bisericești, adică a slujitorilor sfințiți, din cele trei trepte ale clerului, moștenitori ai sacerdoțiului cu care Mântuitorul a investit pe Sfinții Apostoli la Cina cea de Taină și la Cincizecime.

Sacerdoțiul creștin este indispensabil în cultul ortodox. Prin aceasta, cultul nostru se deosebește esențial de cel al confesiunilor protestante și al sectelor, care nu acceptă în cultul lor ideea și practica jertfei și nu au deci nici sacerdoțiu (preoție) și nici Liturghie.

Centralitatea Liturghiei în cultul Bisericii Ortodoxe

Spre deosebire de toate confesiunile apusene, despre Biserica Ortodoxă se poate spune că este Biserica ce celebrează Sf. Liturghie. Duhul preocupărilor adiacente-caritativ, social, evanghelizări, misiunile externe – sunt preocupări mai noi și aproape necunoscute în Ortodoxie.

În general creștinul nu așteaptă din partea preotului sau episcopului nici reacții politice nici implicații sociale (dacă sunt e bine, dar nu ăsta e rolul lui). Creștinul ortodox așteaptă doar slujirea liturgică. Când, după ani de vacantă într-o parohie, creștinii au venit la episcopie au cerut preot «ca să ne facă Sf. Liturghie, să ne boteze copii și să ne cunune … să fim creștini». Acesta este misterul la întrebarea cum au supraviețuit Bisericile în țările comuniste? Pentru că Tainele au putut fi mereu săvârșite.

Centralismul Sf. Liturghii era mult mai pregnant odinioară când mai toate slujbele importante stăteau în strânsă legătură cu Sf. Liturghie. Botezul, Cununia, Maslul chiar înmormântarea etc. erau precedate sau urmate de Sf. Liturghie. Azi faptul acesta este mai puțin evident și trebuie să ni-l aducem aminte.

BISERICA PĂSTRĂTOARE A CULTULUI

Caracterul anamnetic al cultului

Caracterul acesta este prezent foarte insistent în liturghiile iudaice. Creștinii doar au preluat, adaptat și dezvoltat acest model. Deși anamneza (a face memoria) unor lucrări și evenimente din istoria mântuirii este parte esențială din anaforaua liturgică, caracterul anamnetic este prezent în foarte multe din slujbele și rugăciunile Bisericii Ortodoxe.

Dar aducerea aminte de marile fapte săvârșite de Domnul cu sau pentru noul său popor este evidentă și în alcătuirea calendarului liturgic. Sărbătoarea – eveniment comemorare prin excelență – contribuie la adâncirea acestui concept. «O sărbătoare este o anamneză ciclică și istorică». Spre deosebire de sărbătorile păgâne noutatea adusă de creștinism (prin iudaism) este că de acum sărbătorile sunt legate nu de ciclul anotimpurilor ci de evenimente istorice.

Bogăția, varietatea și frumusețea formelor externe

Față de simplitatea care caracterizează în general cultul confesiunilor protestante, cultul ortodox se distinge prin bogăția, varietatea și frumusețea elementelor de artă puse în serviciul său, prin solemnitatea, fastul și strălucirea formelor sale externe și care sunt expresia văzută și mărturia abundenței simțirii religioase. Frumusețea formelor externe este un factor ușor sesizabil și copleșitor în același timp. Când Vladimir și-a trimis emisarii în lume pentru a alege un cult nou, aceștia, întorși din Cosntantinopol i-au relatat: «Apoi am mers în Grecia și grecii ne conduseră în lăcașurile în care îl adoră pe Dumnezeul lor; și noi nu mai știam dacă eram în cer sau pe pământ. Mai ales că pe pământ nu este o astfel de splendoare și o astfel de frumusețe; și nici măcar nu știm cum s-o descriem. Știm doar că Dumnezeu locuiește între acei oameni și că liturghia lor este cea mai frumoasă dintre ceremoniile celorlalte națiuni. Pentru că nu putem uita o asemenea frumusețe». Însușirea aceasta se regăsește într-o măsură mai mică, dar de altă factură și în cultul romano-catolic, care se deosebește prin abundența sculpturii monumentale și împodobirea bisericilor, prin folosirea misteriilor (dramelor liturgice) și a muzicii instrumentale (orga) în serviciul divin, precum și prin introducerea unor rituri și ceremonii mai noi.

Caracterul eclesiologic (comunitar)

Cultul ortodox promovează în primul rând rugăciunea cu caracter social sau colectiv, care are în vedere nu numai nevoile personale ci și nevoile religioase ale întregii Biserici, ale colectivității sau obștii rugătoare. Cultul ortodox este o rugăciune a comunității credincioșilor, uniți într-un cuget. Mântuitorul promisese că acolo unde vor fi creștinii adunați într-un cuget va fi prezent (Mt. 18,19). De aceea majoritatea rugăciunilor sunt alcătuite la formele pluralului.

Este remarcabil elogiul adus rugăciunii în comun de către Sf. Ioan Hrisostom: «E cu putință să ne rugăm acasă la noi, dar e cu neputință să ne rugăm la fel de bine ca în Biserică… Aici domnesc unanimitatea, armonia, legătura dragostei, rugăciunile preoților. Preoții sunt aici tocmai pentru aceasta: rugăciunile comunității sunt mai slabe și ele se adaugă rugăciunilor mai puternice ale acestora, toate înălțându-se împreună la cer».

Comuniunea eclesială a membrilor este o caracteristică ancestrală a Bisericii; koinonia este elementul coagulant al primelor comunități creștine care trăiau nu doar momentele de rugăciune împreună (Fap. 2,46) dar și bunurile le aveau în comun (Fap. 5).

Sensul eclesiologic al cultului creștin este foarte pregnant mai ales în Sf. Liturghie care, practic, nu-și împlinește scopul decât în comuniune. Se și spune de altfel că Liturghia slujită doar de preot, fără creștini, nu doar că nu-și împlinește menirea dar este și inutilă, efa neajungând să realizeze comuniunea pe orizontală între membrii comunității liturgice. Acest caracter eclesiologic se poate remarca atât din structura dialogală a rugăciunilor (și nu doar a celor euharistice) precum și din structura arhitectonică și iconografică a spațiului liturgic. Construit larg, pentru adunarea Bisericii, lăcașul este decorat cu icoane care sugerează și comuniunea sfinților.

Simbolismul (caracterul epifanic și eshatologic)

Față de cultul catolic și de cel protestant, cultul ortodox se distinge prin substanța sa teologică și prin simbolismul său bogat, adică prin mulțimea, profunzimea și frumusețea ideilor doctrinare formulate în textele liturgice și prin sensurile sau semnificațiile simbolice, istorice și eshatologice, legate de formele sale externe. Mai toate imnele și rugăciunile sale exprimă, într-o formă simplă și ușor de înțeles, o mare bogăție de idei și adevăruri de credință, o întreagă teologie popularizată. Slujbele noastre divine nu sunt simple “amintiri” sau “simboluri”, ci acțiuni misterioase, teofanii, care ne fac să retrăim, să fim părtași cu adevărat, mai ales în marile sărbători ale anului bisericesc, la evenimentele importante din istoria mântuirii.

Din acest motiv trebuie să ne înstrăinăm de obiceiul de a interpreta Liturghia doar ca o punere în scenă a vieții lui Hristos (acum copil, acum propovăduind, acum purtat spre calvar). Și acest fapt e important, dar nu cel mai important. Importanța simbolului rezidă în faptul că face posibilă comunicarea între două lumi ontologic diferite. Simbolul nu doar că reprezintă ci mai ales introduce într-un alt plan; comunică. Comunicarea așadar și nu “comemorarea artistică” este nota predominantă a simbolismului liturgic.

Un simbolism eficace nu se poate manifesta decât într-o atmosferă de taină, mister și hieratism, așa cum este în Biserica Ortodoxă. Occidentului catolic, care din așa-zise rațiuni pedagogice a renunțat la elemente care sporeau misterul (cum este orientarea liturgică a preotului față de credincioși, forma arhitectonică a spațiului, concesia laicilor de a săvârși unele lucrări rezervate odinioară doar clericilor) îi sunt aproape străine duhul mistico-simbolic al liturghiilor bizantine. Misterul nu poate fi raționalizat sau explicat («Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / Și nu ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în calea mea» L. Blaga). Singura cale de a-l revela, de a-l cunoaște, este simbolul care însă trebuie să fie legat de un referent hieratic – spațiul și atmosfera liturgică.

Simbolul are însă și o țintă mai îndepărtată, finală. Prin cult și mai ales prin Liturghie este vizată împărăția veacului ce va să vină. Slujbele noastre au astfel și un caracter eshatologic. Masa euharistică la care participăm – simbol și realitate a comuniunii cu Dumnezeu și cu sfinții Săi – este doar anticipare, pregustare a Adevărului: «Dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine, mai cu adevărat, în ziua cea neînserată a împărăției Tale» (Rugăciune la punerea miridelor în potir, după împărtășire).

Caracterul universal (cosmic)

În rugăciunile sale, el cuprinde nu numai întreaga viață a omului, în momentele și împrejurările cele mai felurite, ci și lucrurile și animalele și natura neînsuflețită. Rugăciunea ortodoxă îmbrățișează în sfera ei toată lumea și întreaga natură, asupra căreia vrea să reverse harul lui Dumnezeu pentru a o sfinți și a o pune astfel în slujba lui Dumnezeu și a omului. Deschizând Molitfelnicul un neortodox ar putea zâmbi văzând nenumăratele rugăciuni pentru cele mai “ciudate” necesități (pentru dureri de măsele și cap, pentru semănături, pentru primiții, pentru case și fântâni, etc).

Natura neînsuflețită este asociată la cultul de adorare adus Creatorului de toată zidirea căci toate suspină până la finala reconciliere (Rom. 8,22). De aceea, în cel mai înălțător moment preotul aduce: «Ale Tale dintru ale Tale, Ție-ți aducem de toate și pentru toate».

D. IMPORTANȚA CULTULUI ÎN VIAȚA CREDINCIOȘILOR ȘI A BISERICII

Importanța cultului în viața ortodoxă

Ortodoxia mai înainte de toate este Ortodoxie prin cultul ei. În cult este cuprinsă întreaga ei istorie, întreaga ei învățătură dogmatică, întreaga ei experiență spirituală, iar prin cult Ortodoxia are marea misiune de a pregăti pe om pentru viața de veci. Cultul este un tezaur de neprețuit al Ortodoxiei căci are în centrul ei Sfânta Liturghie prin care trecutul, prezentul și viitorul sunt unite într-un prezent continuu care este prezentul vieții veșnice. Sărbătorile ortodoxe nu sunt nimic altceva decât înveșnicirea timpului sau pregustarea încă de acum a bucuriei veacului viitor.

Pentru cei mai mulți, creștinismul ortodox se reduce, în bună parte, la trăirea și practicarea formelor de cult. Esența Ortodoxiei se experiază și se trăiește prin participarea la formele, tradițiile, datinile și instituțiile ei de cult. Spre deosebire de catolicism, unde predomină organizația bisericească (unitate cu Papa) și față de protestantism, unde are întâietate cuvântul învățăturii și activitatea practică, Ortodoxia se caracterizează înainte de toate și se definește prin cultul ei, deoarece el reprezintă însăși tradiția vie a Bisericii, adică spiritualitatea sau viața ei religioasă, în necontenită trăire și mișcare.

Taft relatează replica unui preot rus care în discuția cu un preot catolic ce încerca să-i sugereze că în comparație cu învățătura doctrinei, confesiunea sinceră, catehismul, rugăciunea particulară etc., ritualul cultic este o chestiune secundară, zice: «Pentru voi este într-adevăr secundar. Între noi ortodocșii (și la aceste cuvinte își făcu semnul crucii) nu este așa. Liturghia este rugăciunea noastră comună, introduce credința noastră în tainele lui Hristos mai bine decât tot catehismul vostru. Trece pe dinaintea ochilor noștri viața Domnului nostru, Hristosul rus, și asta se poate întâmpla doar în comuniune, în sfintele noastre slujbe, în tainele sfintelor noastre icoane. […] Pentru a înțelege taina lui Hristos cel înviat, nici cărțile voastre, nici predicile voastre nu sunt de vreun ajutor. Pentru aceasta e nevoie să fi trăit cu Biserica Ortodoxă Noaptea Sfântă (Paștile). Și din nou își făcu semnul sfintei cruci».

Pentru creștinul ortodox viața e cult. Este împreună trăire cu Dumnezeu. Pâinea se începe cu semnul crucii. Lucrul se începe la fel. Temelia casei cu o rugăciune. Roiul de albine, mieii, vacile, mașinile, fântânile, toate se fac în numele Domnului. Cultul nu e secundar. Este viața de zi cu zi.

Toate trăsăturile predominante ale cultului ortodox sunt comune și cultului Bisericilor răsăritene separate care au păstrat chiar într-o măsură mai mare și într-o formă mai originară aspectele patristice primare ale cultului creștin.