Culoarul Superior al Timisului Studiu Fizico Geografic
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
SECTORUL AL CULOARULUI TECTONIC TIMIȘ – ZONĂ DE INTERFERENȚĂ CARPATICĂ ȘI COLINARĂ VESTICĂ
1.1. AȘEZAREA GEOGRAFICĂ, LIMITELE ȘI RAPORTURILE CU UNITĂȚILE ÎNVECINATE
1.2. SCURT ISTORIC CERECETĂRILOR GEOGRAFICE DESPRE ZONA STUDIATĂ
CAPITOLUL AL II-LEA
CULOARUL SUPERIOR AL TIMIȘULUI – REZULTATUL UNEI EVOLUȚII ÎNDELUNGATE A PEISAJULUI GEOGRAFIC
2.1. ETAPELE FORMĂRII CULOARULUI TIMIȘULUI
2.1.1. ETAPA USCATULUI PRENEOGEN
2.1.2. ETAPA DE BAZIN TECTONIC
2.1.3. ETAPA DE DEPRESIUNE
2.1.3.1. Faza formării piemonturilor marginale
2.1.3.2. Faza formării teraselor fluviatile
2.1.3.3. Faza modelării actuale a reliefului
2.2. STRATIGRAFIA ȘI TECTONICA
2.2.1. STRATIGRAFIA
2.2.2. TECTONICA
CAPITOLUL AL III-LEA
RELIEFUL – FACTOR POLARIZATOR AL INTERACȚIUNII ELEMENTELOR PEISAJULUI GEOGRAFIC
3.1. POTENȚIALUL MORFOGRAFIC ȘI MORFOMETRIC AL RELIEFULUI
3.1.1. MORFOGRAFIA
3.1.2.1. Densitatea fragmentării reliefului
3.1.2.2. Fragmentarea reliefului (energia de relief).
3.1.2.3. Declivitatea versanților
3.2. GEOMORFOSTRUCTURA
3.2.1. MORFOSTRUCTURA
3.2.2. MORFOLITOLOGIA (relieful petrografic)
4.3. PROCESELE ȘI FORMELE PLEISTOCENE ȘI ACTUALE
4.3.1. RELIEFUL FLUVIAL
4.3.2. RELIEFUL GRAVITAȚIONAL
4.3.3. RELIEFUL ANTROPIC
CAPITOLUL AL IV-LEA
CLIMA ȘI ROLUL EI ÎN DEFINITIVAREA RELIEFULUI
4.1. FACTORII GENETICI AI CLIMEI
4.2. REGIMUL ELEMENTELOR CLIMATICE
5.2.1. TEMPERATURA AERULUI
4.2.2.UMIDITATEA AERULUI
5.2.3. Regimul nebulozității
4.2.4. PRECIPITAȚIILE ATMOSFERICE
4.2.5. ALTE FENOMENE METEOROLOGICE
4.2.6. Dinamica atmosferei
4.3. NUANȚAREA MICROCLIMATICĂ
A CULOARULUI TIMIȘULUI
4.3.4. CLIMATUL URBAN
4.3.1.1. Sectorul climatic industrial-feroviar
5.3.1.2. Sectorul climatic administrativ-comercial
5.3.1.3. Sectorul climatic rezidențial
5.3.1.4. Sectorul climatic de periferie
5.3.2. CLIMATUL PERIURBAN-DEPRESIONAR
CAPITOLUL AL V-LEA
REȚEAUA HIDROGRAFICĂ ȘI INTEGRAREA ÎN PEISAJ
6.1. APELE FREATICE
5.2. APELE CURGĂTOARE
CAPITOLUL AL VI-LEA
ÎNVELIȘUL VEGETAL ȘI FAUNA – SINTEZE ALE POTENȚIALULUI ECOLOGIC
6.1. VEGETAȚIA
6.1.1. ZONELE DE VEGETAȚIE
6.1.2. VEGETAȚIA AZONALĂ
6.2. FAUNA
CAPITOLUL AL VII-LEA
SOLURILE ȘI RELAȚIILE LOR CU CELELATE ELEMENTE ALE PEISAJULUI
7.1. PRINCIPALII FACTORI PEDOGENETICI
7.2. CARACTERISTICI PEDOGEOGRAFICE
CONCLUZII
=== Culoarul Superior al Timisului-Studiu Fizico-Geografic ===
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
SECTORUL SUPERIOR AL CULOARULUI TECTONIC TIMIȘ – ZONĂ DE INTERFERENȚĂ CARPATICĂ ȘI COLINARĂ VESTICĂ
1.1. AȘEZAREA GEOGRAFICĂ, LIMITELE ȘI RAPORTURILE CU UNITĂȚILE ÎNVECINATE
1.2. SCURT ISTORIC AL CERECETĂRILOR GEOGRAFICE DESPRE ZONA STUDIATĂ
CAPITOLUL AL II-LEA
CULOARUL SUPERIOR AL TIMIȘULUI – REZULTATUL UNEI EVOLUȚII ÎNDELUNGATE A PEISAJULUI GEOGRAFIC
2.1. ETAPELE FORMĂRII CULOARULUI TIMIȘULUI
2.1.1. ETAPA USCATULUI PRENEOGEN
2.1.2. ETAPA DE BAZIN TECTONIC
2.1.3. ETAPA DE DEPRESIUNE
2.1.3.1. Faza formării piemonturilor marginale
2.1.3.2. Faza formării teraselor fluviatile
2.1.3.3. Faza modelării actuale a reliefului
2.2. STRATIGRAFIA ȘI TECTONICA
2.2.1. STRATIGRAFIA
2.2.2. TECTONICA
CAPITOLUL AL III-LEA
RELIEFUL – FACTOR POLARIZATOR AL INTERACȚIUNII ELEMENTELOR PEISAJULUI GEOGRAFIC
3.1. POTENȚIALUL MORFOGRAFIC ȘI MORFOMETRIC AL RELIEFULUI
3.1.1. MORFOGRAFIA
3.1.2.1. Densitatea fragmentării reliefului
3.1.2.2. Fragmentarea reliefului (energia de relief).
3.1.2.3. Declivitatea versanților
3.2. GEOMORFOSTRUCTURA
3.2.1. MORFOSTRUCTURA
3.2.2. MORFOLITOLOGIA (relieful petrografic)
4.3. PROCESELE ȘI FORMELE PLEISTOCENE ȘI ACTUALE
4.3.1. RELIEFUL FLUVIAL
4.3.2. RELIEFUL GRAVITAȚIONAL
4.3.3. RELIEFUL ANTROPIC
CAPITOLUL AL IV-LEA
CLIMA ȘI ROLUL EI ÎN DEFINITIVAREA RELIEFULUI
4.1. FACTORII GENETICI AI CLIMEI
4.2. REGIMUL ELEMENTELOR CLIMATICE
5.2.1. TEMPERATURA AERULUI
4.2.2.UMIDITATEA AERULUI
5.2.3. Regimul nebulozității
4.2.4. PRECIPITAȚIILE ATMOSFERICE
4.2.5. ALTE FENOMENE METEOROLOGICE
.2.6. Dinamica atmosferei
4.3. NUANȚAREA MICROCLIMATICĂ
A CULOARULUI TIMIȘULUI
4.3.4. CLIMATUL URBAN
4.3.1.1. Sectorul climatic industrial-feroviar
5.3.1.2. Sectorul climatic administrativ-comercial
5.3.1.3. Sectorul climatic rezidențial
5.3.1.4. Sectorul climatic de periferie
5.3.2. CLIMATUL PERIURBAN-DEPRESIONAR
CAPITOLUL AL V-LEA
REȚEAUA HIDROGRAFICĂ ȘI INTEGRAREA ÎN PEISAJ
6.1. APELE FREATICE
5.2. APELE CURGĂTOARE
CAPITOLUL AL VI-LEA
ÎNVELIȘUL VEGETAL ȘI FAUNA – SINTEZE ALE POTENȚIALULUI ECOLOGIC
6.1. VEGETAȚIA
6.1.1. ZONELE DE VEGETAȚIE
6.1.2. VEGETAȚIA AZONALĂ
6.2. FAUNA
CAPITOLUL AL VII-LEA
SOLURILE ȘI RELAȚIILE LOR CU CELELATE ELEMENTE ALE PEISAJULUI
7.1. PRINCIPALII FACTORI PEDOGENETICI
7.2. CARACTERISTICI PEDOGEOGRAFICE
CONCLUZII
INTRODUCERE
Efectuarea unui studiu fizico-geografic implică, prin multitudinea problemelor abordate, anumite cerințe. Având în vedere faptul că activitatea economică este legată strâns de baza teritorială, cu însemnate resurse potențial valorificabile (resurse naturale de sol și subsol, resurse umane), se justifică pe de plin necesitatea cunoașterii cât mai temeinice a fiecărei componente, a peisajului natural, în perspectivă asigurării unei funcționalități optime întregului geosistem, rezultat din interrelații de mare complexitate statornicite, în timp, între elementele constituente. Existența acestor relații de condiționare reciprocă și de integralitate sistemică, impune, pe de o parte o tratare corelativă a componentelor, iar pe de altă parte o evaluare corectă a aportului fiecăruia din ele în structura și funcționalitatea peisajului.
Întrucât rolul polarizator al reliefului în cadrul acestui mecanism funcțional geosistemic este indubitabil, se impune analiza atentă a ansamblului trăsăturilor morfografice, morfometrice și morfostructurale în scopul sesizării aspectelor esențiale legate de dinamica și evoluția, în timp și spațiu, ale peisajului.
Încercând respectarea acestor cerințe, de prim ordin, am urmărit ca tematica lucrării ,,Culoarul superior al Timișului – studiu fizico-geografic” să se constituie ca o contribuție la mai buna cunoaștere a potențialului natural al acestei zone, precum și a posibilităților de valorificare superioară, a acestuia, sub raport economic.
În privința structurării lucrării precum și a concepției de elaborare a acesteia, menționez faptul că, fără a diminua rolul și aportul celorlalte componente ale cadrului natural în edificarea peisajului, am căutat ca și din ponderea participării în alcătuirea lucrării să se evidențieze contribuția substanțială a factorului orografic și, în mare măsură a climei în dirijarea modurilor de manifestare și asamblare în teritoriu a factorilor geografici care, prin acțiune corelată, conferă peisajului depresiunii omogenitate distinctă, dar și diversitate spațială, prin varietatea condițiilor microstaționare.
Aduc și în acest context sincere mulțumiri domnului profesor Cornel Golea pentru înalta competență științifico-metodică cu care m-a îndrumat pe toată durata conceperii și întocmirii lucrării.
Adresez, de asemenea, sincere mulțumiri întregii catedre de geografie de la facultatea noastră, pentru sprijinul acordat în cunoșterea deplină teoretică a fenomenelor și proceselor geografice, în munca de teren, precum și pentru obținerea datelor.
CAPITOLUL I
SECTORUL SUPERIOR AL CULOARULUI TECTONIC TIMIȘ – ZONĂ DE INTERFERENȚĂ CARPATICĂ ȘI COLINARĂ VESTICĂ
1.1. AȘEZAREA GEOGRAFICĂ, LIMITELE ȘI RAPORTURILE CU UNITĂȚILE ÎNVECINATE
Zona studiată face parte din culoarul Timiș-Cerna, cvasirectiliniu, orientat sud-nord, fiind de natură tectonică și reprezentând una din cele mai clare arii de discontinuitate geomorfologică și, în general, fizico-geografică separând Carpații Meridionali de cei Occidentali, în prezența Munților Banatului.
Originea tectonică a culoarului este trădată atât de aspectul morfologic sub formă de uluc, cât și de numeroasele fracturi longitudinale și transversale puse în evidență de cercetările geologice. O dovadă incontestabilă a genezei culoarului prin faliere, o constituie, și contactul petrografic dintre rocile compacte ale muntelui, cu cele mai friabile ale depresiunii.
Evoluția morfogenetică începută după cretacicul superior prin mișcări oscilatorii cu specific negativ ale fazei laramice noi (M. Grigore, 1981), acoperă întreaga perioadă terțiară și cuprinde o succesiune de etape distincte ca mod de manifestare geologo-tectonică. Acțiunea modelatoare a agenților exogeni – cu deosebire cea fluviatilă – ce s-a exercitat încă de la sfârșitul cretacicului, a dus la conturarea aspectului morfologic actual.
Dezvoltarea societății umane a cauzat unele modificări esențiale în peisajul geografic, printr-o „presiune” umană ce s-a amplificat progresiv pe măsura creșterii gradului de valorificare a resurselor naturale potențiale.
Restrângerea învelișului vegetal și utilizarea neadecvată la specificul reliefului, au concurat la stimularea proceselor de degradare și la imprimarea unor direcții noi în dinamica versantelor. În plus, intervenția omului asupra reliefului s-a soldat cu apariția unui nou tip de relief – cel antropic – care a sporit varietatea morfologică a depresiunii.
Spațiul geografic prezentat în lucrarea de față, ocupă partea nordică a culoarului tectonic amintit, extinzându-se spre sud până la pasul Domașnea (Poarta Orientală), de 540 m altitudine absolută, iar spre nord până la confluența Timișului cu Bistra, terminându-se în fața „golfului” de câmpie a Lugojului.
Foto 1 – Dealul Cirăgău (564 m) sau primul pas spre Teregova
Limitele vestică și estică sunt nete întrucât prezența unor abrupturi accentuate ale Munților Semenicului în vest și al Munților Țarcu în est, chiar în condițiile existenței unor trepte de racord (exemplu, treapta formată de suprafața de nivelare Teregova de 450–550 m) care atenuează discontinuitatea, facilitează separarea culoarului tectonic de cele două zone muntoase, cu care întreține strânse raporturi morfogenetice și fizico-geografice.
Individualizarea și delimitarea depresiunii față de munte este subliniată și de schimbări cantitative și calitative ale elementelor complexului fizico și economico-geografic, cum sunt:
izoterma anuală de 90C și izohieta de 800 mm care jalonează destul de fidel contactul dintre munte și depresiune;
trecerea de la argiluvisolurile cu frecvente fenomene de podzolire și pseudogleizare specifice interfluviilor piemontane, la cambisolurile, spodosolurile și litosolurile montane;
utilizarea predominant agropastorală a terenurilor din depresiune și aproape exclusiv forestieră a flancurilor montane. Chiar și componența floristică a pădurilor se diferențiază în spațiul piemontan față de cel montan;
schimbarea caracteristicilor morfologice ale așezărilor montane (formă, structură, textură) din zona montană, față de cele din depresiune în funcție de particularitățile morfometrice, radical modificate ale reliefului montan, față de cele ale reliefului depresionar.
Foto 2 – Deschiderea largă a culoarului este estompată de Dealurile Vestice din apropierea Căranului
Mult mai complicată și mai difuză este limita nordică a culoarului față de Câmpia Lugojului. Considerăm că aceasta trebuie trasată pe la nord de Caransebeș, de-a lungul curbei de nivel de 200 m, care conturează cel mai bine unele diferențieri fizico-geografice, precum:
o reducere evidentă a valorilor fragmentării orizontale și verticale a reliefului în „golful” de câmpie conturat de curba de nivel amintită, față de zona depresionară cercetată;
schimbări în caracterele bio-pedo-climatice, după cum urmează:
climatic, depresiunea suportă influențe montane mai consistente care se repercutează asupra structurii învelișului edafic și de vegetație;
floristic, se constată o înlocuire aproape totală a pădurilor de quercinee cu silvostepa;
pedologic, contactul cu câmpia este subliniat de trecerea de la solurile brune luvice și argilo-iluviale pseudogleizate, la solurile aluviale molice;
În privința structurii terenurilor (arabil, pășuni, fânețe) și a principalelor culturi agricole, există deosebiri, constatându-se în zona de câmpie o extindere a arabilului în detrimentul celorlalte folosințe, precum și modificări în structura terenului cultivat (introducerea, de pildă, a florii soarelui în cultură).
Între aceste limite, terenul aferent părții superioare a culoarului tectonic ocupă o suprafață de aproximativ 350 km2, cu o lungime de circa 45 km și o lățime variabilă între 4 km în dreptul localității Armeniș și 15 km în sectorul nordic, aproape de confluența Timișului cu Bistra.
1.2. SCURT ISTORIC AL CERECETĂRILOR GEOGRAFICE DESPRE ZONA STUDIATĂ
Cercetările geologice, având un dublu caracter – strict științific pe de o parte și practic, urmărind punerea în valoare a unor resurse de subsol, pe de altă parte, se remarcă printr-o consistență mai mare.
Printre cele mai importante menționăm: Al. Codarcea (1940, 1967, 1968, etc.), O. Iliescu (1972), D. Giușcă, G. Cioflică, H. Savu (1966), Victoria Lubenescu și Viorica Pavnotescu (1970), V. Mutihac, L. Ionesi (1974), etc.
Sub aspect geografic, referiri vechi și mai importante, asupra unor probleme demografice, așezări, activități economice, etc., avem de la: F. Milleker (dovezi arheologice de atestare a populării zonei), Fr. Grisselini (cu referiri, între altele, și asupra formelor de relief într-o lucrare intitulată „Istoria Banatului Timișan”, tipărită în 1780, dar tradusă în românește abia în 1926), A. Ghidiu și I. Bălan (1909 – „Monografia orașului Caransebeș”), I. Petrescu – Burloiu (1949 lucrare cu un bogat și valoros conținut științific, intitulată „Considerațiuni fizico-geografice aspra regiunii și orașului Caransebeș”). Importante referiri fizico-geografice despre zona cercetată sunt cuprinse în lucrări cu caracter general: Emm. de Martonne (1921), V. Mihăilescu (1927, 1939, 1960, 1963, 1966), V. Tufescu (1944, 1974), Gr. Posea și colab. (1974), M. Grigore (1981), etc.
La cele de mai sus adăugăm preocupările pentru cunoașterea caracteristicilor rețelei hidrografice (I. Ujvari, 1972; Rodica Munteanu, 1970, 1976, 1998), a climei (V. Ghibedea, Lucia Băcanu, E. Grigercsik, 1073), a vegetației și solurilor (C. V. Oprea, 1957; S. Bălan, 1963, Gh. Ianoș, 1997), precum și o serie de documente statistice, muzeografice, tehnico-economice, toate deosebit de importante și utile pentru elaborarea unor studii în profil teritorial.
CAPITOLUL AL II-LEA
CULOARUL SUPERIOR AL TIMIȘULUI – REZULTATUL UNEI EVOLUȚII ÎNDELUNGATE A PEISAJULUI GEOGRAFIC
Relieful actual s-a constituit și modificat cantitativ și calitativ într-o perioadă îndelungată de timp, punând în evidență existența mai multor etape morfogenetice.
2.1. ETAPELE FORMĂRII CULOARULUI TIMIȘULUI
2.1.1. ETAPA USCATULUI PRENEOGEN
După punerea în loc a șisturilor cristaline din ciclul precambrian și caledonic, în actualul amplasament a urmat o lungă perioadă de exondare, care a durat până în jurasicul superior când partea de nord a bazinului, strâns legată de Bazinul Rusca Montană, este invadată de apele mării. Porțiunea aflată la sud de Slatina Timiș a rămas exondată până în cretacic, când începe să se contureze actuala discontinuitate geomorfologică, ca efect al orogenezei laramice, prin mișcări oscilatorii negative cu caracter compensatoriu.
În postdanian, urmează din nou o lungă perioadă de exondare, timp în care, viitorul fundament cristalin a fost afectat de cutări, fracturat și expus modelării subaeriene, rezultând un relief care a influențat și viitoarele depuneri, creând condiții de sedimentare variate în cadrul bazinului.
Analizele stratigrafice și petrografice efectuate cu ajutorul forajelor la Vârciorova, Caransebeșul Nou, în sectorul Caransebeș-Feneș și la Balta Sărată (D. Giușcă și colab., 1967), pun în evidență accentuarea în paleogen a dislocațiilor existente și producerea altora noi.
2.1.2. ETAPA DE BAZIN TECTONIC
Falierile din paleogen și, mai ales diastrofismul intens din faza stirică (helvețian superior-badenian inferior), au creat condiții favorabile extinderii bazinului Caransebeș, în care se instalează un regim lagunar în urma aportului substanțial de ape dulci de pe uscat. În apropierea țărmului se formează lacuri și mlaștini în care au avut loc procese biochimice asupra materialului acumulat. Se formează importante complexe de cărbuni ce se găsesc în prezent cantonate pe rama estică și în centrul bazinului, în restul bazinului depozitele își păstrează caracterul marin și sunt reprezentate prin nisipuri, gresii calcaroase și calcare aparținând orizontului de tip Leitha, foarte bogat reprezentate faunistic (I. E. Pop, 1954, O. Iliescu, 1972).
În continuare, în buglovian – sarmațian inferior, apele capătă un pronunțat caracter salmastru fapt remarcat din fauna colectată (Scutella, Clypeaster, Ostrea, etc.).
Transgresiunea ce a atins nivelul maxim în bessarabian este reflectată prin extinderea mare a depozitelor sarmațianului mediu, care maschează etajele mai vechi, ajungând să acopere direct cristalinul getic.
În bessarabianul superior se rupe legătura dintre bazinul panonic și cel dacic. Îndulcirea apelor s-a realizat mai rapid în bazinul panonic. Apare o faună tipică, bogată în melanopside, congerii și cardiacee.
În panonian, procesul de subsidență a avut un caracter mai pronunțat la nord de Vălișoara unde atinge pe Valea Bolvașnița, maximum de dezvoltare (aprox. 1000 m).
Un aspect remarcabil este prezența unui sincronism între suprafețele de nivelare și evoluția bazinului lacustru. Astfel, suprafața Teregova, interpusă ca treaptă de racord între depresiune și rama muntoasă la nivelul de 400–550 m (Emm. de Martonne, 1924), cu cădere dinspre pasul Domașnea, spre nordul depresiunii, s-a format în perioada de exondare pliocen – cuaternară. Variația altimetrică se datorează, subsidenței din zona Caransebeș, începută în sarmațian, întreruptă în anumite perioade, dar prezentă și azi, având însă un caracter mult mai lent.
2.1.3. ETAPA DE DEPRESIUNE
În pliocen, începând cu ponțianul, în regiune se manifestă o mișcare generală de ridicare, care se produce gradat de la sud la nord, ducând la exondarea definitivă a Bazinului Caransebeș. Acest proces imprimă direcții noi în modelarea reliefului, fundamental deosebite față de etapele cuvetelor lacustre. Modificările survenite în aspectul rețelei hidrografice constituie un prim efect al acestei exondări. Noua etapă morfogenetică se distinge prin prodominarea acțiunii de eroziune și acumulare a factorilor subaerieni asupra creației morfologice anterioare de natură lacustră. În această etapă se schițează, practic, aspectul actual al reliefului.
2.1.3.1. Faza formării piemonturilor marginale
Mișcările rodanice au determinat pe lângă retragerea apelor din bazin și înălțarea zonelor muntoase de-a lungul liniilor de falii marginale. Ca urmare, în spațiul montan a fost impulsionată activitatea de eroziune a râurilor, pe când în depresiuni, panta redusă a talvegurilor a favorizat un proces de aluvionare. Fenomenul a fost impulsionat și de condițiile climatice subtropicale cu un anotimp călduros și secetos și altul umed. Materialul provenit din dezagregare a fost spălat și transportat spre zona depresionară în anotimpul umed. Albiile se aluvionau intens încât, la un moment dat, sarcina râurilor a depășit competența acestora. Drept consecință, se produc divagări și depuneri de material sub forma unor conuri largi de împrăștiere din a căror reunire a rezultat piemontul de acumulare. Dezvoltarea mai mare a acestuia pe latura estică a depresiunii se leagă fără îndoială, de tectonică. Astfel, înălțarea mai puternică a Munților Țarcu comparativ cu cea a masivului banatic a determinat „migrarea” tot mai spre vest a albiei Timișului creându-se în acest fel spații extinse pentru desfășurarea piemonturilor pe flancul estic al depresiunii.
Spre sfârșitul pliocenului, orogeneza valahică a înălțat puternic masivele muntoase, iar consecința a fost o reactivare de amploare a proceselor de eroziune care au atacat pe toată suprafața piemontul de acumulare. Eroziunea a afectat atât depozitele piemontane cât și diferitele orizonturi ale sedimentarului mio-pliocen, păstrându-se totuși sub forma unor martori erozivi faciesurile petrografice mai dure.
2.1.3.2. Faza formării teraselor fluviatile
Oscilațiile climatice cuaternare, înălțările legate de cel de-al doilea paroxism valah și continua subsidență a Timișului a determinat adâncirea ritmică a râurilor și formarea mai multor nivele de terasă.
Foto 3 – Terasa superioară parazitată de lucrările pentru calea ferată
Simultan cu adâncirea văilor, ca răspuns la pulsul paleogeografic al zonelor montane învecinate, se intensifică procesul de fragmentare a suprafețelor piemontane. Râurile din generația primară, afluenți direcți ai Timișului cu caracter consecvent au transformat suprafața piemontană într-o serie de interfluvii prelungi care scad ușor în altitudine, dinspre rama muntoasă spre axa depresiunii.
Reducerea simțitoare a suprafeței piemontane prin formarea, adâncirea și lărgirea treptată a teraselor constituie un argument al originii poligenetice a majorității acestora îndeosebi sub aspectul alcătuirii litologice.
Foto 4 – Liniile de fractură tectonică sunt la fel de puternice și își păstrează abruptul relativ de circa 200-300 m, pe întreaga porțiune transcarpatică dintre Orșova și Caransebeș
Liniile tectonice majore ale fundamentului au impus unele readaptări ale rețelei de râuri. Cuvertura de sedimentar a Bazinului Caransebeș a rămas, în general, nederanjată tectonic, având o ușoară înclinare de la margini spre interior. Totuși, existența unor compartimente mai ridicate sau mai coborâte ale fundamentului faliat, dovedite prin măsurători geofizice (R. Botezatu, 1983), au determinat deranjarea sedimentarului mio-pliocen cauzându-i local diverse înclinări. Adesea, în asemenea sectoare, văile cu caracter subsecvent au generat un relief de cuestă. De asemenea, unele sectoare ale rețelei hidrografice (Sebeș, Bolvașnița), coincid liniilor locale de fractură. Timișul, în procesul de adâncire specific acestei faze, a intersectat formațiunile cristaline, sculptând în sectorul Armeniș – Teregova, chei epigenetice.
2.1.3.3. Faza modelării actuale a reliefului
Se instalează în postglaciar și se face remarcată prin procese fluvio- torențiale (formarea luncilor, albiilor minore, ravenări, etc.), pornituri de teren și apariția formelor antropice. Îndelungata activitate agropastorală, forestieră, de minerit și transport, a dus, pe de o parte la apariția unei game variate de forme antropice (cariere, halde de steril, căi de comunicație, canale de drenaj), iar pe de altă parte la declanșarea și impulsionarea degradării prin torenți și pornituri ale terenurilor.
Din cele prezentate rezultă o dispunere în trepte a reliefului actual al depresiunii, cu descreșteri altitudinale dinspre rama montană spre valea Timișului, în următoarea ordine: treapta de racord cu muntele formată de nivelul Teregova de 400 – 550 m, zona piemontană cu terasele poligenetice și fluviatile și sensul aluvionar al Timișului și afluenților săi.
2.2. STRATIGRAFIA ȘI TECTONICA
2.2.1. STRATIGRAFIA
Așa cum am amintit, partea de nord a culoarului a funcționat ca bazin de acumulare încă din helvețianul superior, iar procesul de sedimentare peste fundamentul cristalin s-a continuat în sarmațian și mai ales în pliocen cu o dezvoltare mare a faciesului pannonic.
Badenianul (tortonianul), include depozite foarte variate ca facies, însă datarea lor a fost posibilă numai cu ajutorul unei extrem de variate și bogate faune, cercetate de I. E. Pop și de O. Iliescu (1954, 1972).
Succesiunea badeniană începe prin depozite grosiere în care se remarcă, în bază, un orizont gresos – conglomeratic, urmat de un altul marnos – nisipos, cu cărbuni. Ca o caracteristică a bazinelor intramontane, se remarcă și în cazul Depresiunii Caransebeș variațiile laterale de facies. Pe lângă conglomerate sunt prezente marnele, argilele, gresiile calcaroase, etc. Partea superioară a succesiunii cuprinde frecvente intercalații de tufuri. Pe alocuri, se constată depozite marine cu formațiuni lagunar-continetale, amintind faciesurile de tip paralic. Remarcabilă este bogăția în fosile, fiind prezente printre altele: Chlamys elegans, Turitella unipseudocarinata, Conus vindobonensis (V. Mutihac, L. Ionesi, 1974).
Un complex detritic cu dezvoltare redusă se află pe rama de vest a bazinului în vecinătatea satului Poiana, unde peste cristalinul getic
s-au depus nisipuri albicioase verzui tufacee, conținând și blocuri metamorfice și având grosimi de 10-30 m.
Pe latura estică a bazinului, pe valea Ilovei, dar și de-a lungul unui accident tectonic, pe aliniamentul localității Feneș – Armeniș, au fost puse în evidență formațiuni cu cărbuni constituite din nisipuri cu lentile de pietriș și marne. Aceleași depozite detritice și carbonatice au fost întâlnite și în forajele executate în sectorul nordic.
Foto 5 – Formațiunile sedimentare scoase în evidență la Feneș-Armeniș
Faciesurile recifale, incluzând orizontul calcarelor de tip Leitha se dezvoltă ca o bandă continuă între Armeniș și Slatina Timiș, precum și în vecinătatea localității Var, în nord-estul depresiunii. Succesiunea acestui facies mai cuprinde o serie de nisipuri gălbui-ruginii, micacee, fosilifere în partea superioară, conținând între altele: Scutella vindobonensis, Clypeaster partschii, Gllycymeris menardi, Ostrea cochlear, O. gingensis, Lithothamnium sp. etc.
Într-o serie de marne albicioase cu intercalații de gresii de pe Valea Goleț, au fost determinate (Victoria Lubenescu, Viorica Pavnotescu, 1970), pentru prima dată: Benguina rudista, Cardita sp., Chlamys scarabella, Ch. Elegans, Rycnodonta leopolitana, ș.a.
Depozitele badeniene sunt bine reprezentate așadar pe întregul cuprins al depresiunii, dar aflorează mai ales în zonele marginale și sudice.
Sarmațianul urmează în continuare peste badenian.
Etajul inferior (Volhymianul) prezintă un pronunțat caracter detritic, fiind reprezentat printr-o diversitate de roci, de la conglomerate poligene cu intercalații de nisipuri, la marne și argile, conținând o bogată faună cu Rissoa inflata, Abra reflexa, Ervilia pusila trigomila, E. dissita podolica, Cardium transcarpaticum, C. lithopodolicum, etc. (Victoria Lubenescu, V. Pavnotescu, 1967).
Foto 6 – Eroziunea accentuată de exploatarea materialelor de construcție în formațiunile sarmațiene, la Cănicea
Depozitele bessarabianului își mențin același caracter detritic, dar cu o dezvoltare mai mare datorită amploarei transgresiunii marine atinsă în sarmațianul mediu. Peste depozitele volhymiene, în continuitate de sedimentare se dispun marne nisipoase cenușii stratificate, nisipuri gălbui și pietrișuri rulate poligene cu intercalații de marne nisipoase foarte bogat fosilifere în asociații caracteristice bessarabianului, dar și în forme remaniate din volhynian. Menționăm: Cardium barbati, Pirenella picta mitralis, Mactra fabreana, Ervilia sp., etc. (V. Mutihac, L. Ionesi, 1971).
Pannonianul ocupă jumătatea nordică a depresiunii Caransebeș, dispunându-se atât în continuitate de sedimentare peste depozitele sarmațiene, cât și transgresiv peste formațiuni mai vechi (badeniene, cretacice, sau chiar cristaline). Litologia acestui facies este foarte monotonă, remarcându-se și unele dificultăți în studierea acestui etaj determinate de: lipsa de profile continue, prezența alunecărilor de teren, sărăcia și slaba conservare a fosilelor prezente, în special în depozite marnoase, etc.
Foto 7 – Valea Ilovei săpată în depozite panoniene
Totuși, pe baza cercetărilor faunistice, microfaunistice și litologice, precum și prin paralelisme cu depozitele pannoniene din alte bazine, Victoria Lubenescu și Viorica Pavnotescu (1970), separă două orizonturi: nisipos cu pietrișuri și marnos – nisipos. Primul se dispune în apropiere de rama muntoasă direct peste cristalin, cretacic sau badenian, fiind format predominant din nisipuri gălbui, pietrișuri poligene, slab cimentate sau nisipuri cenușii cu congerii și ostracode, precum și cu forme pitice de lamellibranchiate și gasteropode (Paracypria acuminata, Leucocypris trapezoideea, Cypris candida, Cydrobia mucronata, etc.).
Pe valea Ilovei, primele depozite pannoniene stau peste badenianul marnos cu intercalații de cărbuni și sunt reprezentate prin nisipuri cu pietrișuri, urmate de marne cenușii nisipoase, fosilifere cu melanopside și congerii.
Al doilea orizont (marnos – nisipos) este constituit dintr-o alternanță de marne și nisipuri ce prezintă frecvente lentile de pietrișuri care în partea superioară iau treptat locul marnelor și nisipurilor. Dintre formele fosile se remarcă bogăția în specii a melanopsidelor (Melanopsis fossilis rugosa, M. vindobonensis, M. stricturata, M. pseudopygmasa, M. austriaca), alături de care au mai fost determinate: Pirenella picta, Rotalia bassleri, fragmente de Paracypria și de ostracode, spiculi de echinide, etc.
Cuaternarul este reprezentat prin depozite de terasă, depozite stratificate sub formă de conuri de dejecție și aluviuni, acestea din urmă având o mare dezvoltare în lungul Timișului, Bistrei, Sebeșului și Bolvașniței. Dintre conurile de dejecție, cel mai bine conturat este cel al Zlagnei, afluent pe dreapta al Timișului.
Este important de precizat faptul că un studiu complet care să permită cartarea fidelă precum și caracterizarea granulometrică a formațiunilor cuaternare din zona depresionară cercetată este în momentul de față practic imposibil, din cauza numărului mic de foraje; chiar și cele existente au fost executate doar pe o mică porțiune (zonele de interes minier: Balta-Sărata-Caransebeș, Ilova-Vârciorova-Sadova, Goleț, Feneș-Armeniș).
Totuși, forajele existente, precum și unele corelări cu harta geomorfologică, permit formularea unor concluzii cu caracter general, cum ar fi:
formațiunile de suprafață pe grosimi de ordinul metrilor, mai rar de ordinul zecilor de metri, sunt aproape exclusiv cuaternare;
dintre aceste formațiuni, marea lor majoritate sunt de natură aluvionară (la nivelul luncilor și teraselor) și numai la baza versanților, a frunților de terasă sau a fronturilor de cuestă, întâlnim unele glacisuri alcătuite din acumulări deluviale (argile, lehmuri); lehmurile și argilele deluviale cu concrețiuni feromanganice îmbracă și spinările interfluviilor piemontane, uneori și podurile teraselor, favorizând zone locale de supraumectare.
În cadrul formațiunilor aluvionare putem distinge mai multe tipuri:
depozite de terasă întâlnite în structura teraselor din zonă în următoarea stratificare: un orizont argilos solificat în partea superioară, unul nisipos intermediar și unul bazal, de pietrișuri și bolovănișuri dispus imediat peste formațiunile precuaternare (acest orizont nu este prezent peste tot);
depozitele de tip luncă inundabilă, alcătuite în cea mai mare parte din mâluri și argile, le întâlnim în sectoarele șesurilor aluviale holocene, respectiv luncile Timișului, Bistrei, Sebeșului, Bolvașniței și ale altor afluenți;
depozite de albie minoră – amestec nestratificat de nisipuri, pietrișuri și bolovănișuri – întâlnite de-a lungul și mai cu seamă în albiile actuale, dar și pe unele terase ce reprezintă vechi cursuri ale Timișului reconstituite cu ajutorul forajelor. Un asemenea curs poate fi reconstituit sub fruntea terasei a II – a (10 – 15 m), începând de la Buchin cu ocolirea zonei Balta-Sărată, pentru a reveni în Timișul actual, în sectorul confluenței cu Zlagna;
depozite de tip con de dejecție, în care materialele pelitice, psamitice și psefitice nu au o sortare riguroasă, iar stratificarea lipsește cu desăvârșire.
2.2.2. TECTONICA
Zona studiată, având aspectul unei cuvete alungite pe direcția nord – sud, mulează un sinclinal al cristalinului getic, care așa cum s-a arătat, a fost umplut cu sedimente neogene depuse transgresiv peste fundament.
După depunerea sedimentelor, cadrul rigid al bazinului a fost supus unor mișcări orogenice care au modificat poziția inițială a stratelor.
Privind aspectul tectonic, în ansamblu, constatăm în sudul bazinului o situație mai complicată, ca urmare a unei dislocații rupturale de mare amploare – falia Teregova – Sat Bătrân, în lungul căreia, badenianul se ridică de sub depozitele sarmațiene acoperitoare sub forma a două sinclinale marginale.
Dacă marginea de vest și centrul bazinului ne dau impresia unei zone de liniște, nu tot la fel se prezintă marginea de est unde stratele sunt foarte frământate din cuaza dizlocațiilor care au avut loc ante – și postpannonian, fapt indicat de forajele și lucrările miniere din zona Armeniș – Ilova – Vârciorova.
Foto 8 – Valea Sadoviței săpată în depozitele panoniene; în planul doi abruptul tectonic de vest scoate în evidență contactul cu Munții Semenicului
Începând din valea Sadoviței spre nord, depozitele pannoniene acoperă transgresiv aproape întreaga suprafață a bazinului mascând depozitele mai vechi care apar numai sub forma unor petice reduse foarte mult ca întindere.
Zona de maximă grosime a sedimentelor bazinului a fost constatată în dreptul localității Vârciorova și este de 1600 m, valoare determinată prin măsurători seismometrice. La o examinare tectonică mai atentă s-a constatat existența următoarelor dislocații plicative și disjunctive, pe care le vom enumera de la sud spre nord:
Ca dislocații plicative mai importante sunt:
Sinclinalul Valea Hidegului-Sat Bătrân, remarcat în vestul accidentului tectonic amintit. Are o direcția nord-sud și o lungime de 7 – 8 km. Flancurile sinclinalului sunt alcătuite din depozite bessarabiene și prezintă înclinări de 10 – 300;
Sinclinalul Turnu-Ruieni-Valea Ilovei, identificat în depozitele pannoniene, având o direcție aproximativ nord-sud și flancuri formate din strate cu înclinări de 5 – 150;
Sinclinalul și anticlinalul Valea Timișului (Cârpa), au fost puse în evidență în vestul satului cu același nume, în pannonian, pe circa 1 km lungime. Flancurile cutelor au înclinări între 5 și 100.
Foto 9 – Falia Teregova – Sat Bătrân scoasă în evidență la vest de Cănicea
Între dislocațiile disjunctive menționăm:
Falia Teregova-Sat Bătrân, cu o direcție nord-sud și lungă de 10 km. Badenianul vine în contact tectonic cu sedimentele bessarabiene, separându-le pe acestea, în două cuvete, dintre care cea estică are o dezvoltare mai mare;
Falia Vârciorova a fost identificată pe bază de fotograme și pe teren, la contactul badenian-cristalin, având circa 1 km lungime și o direcție nord-est – sud-vestică;
Falia Rugi-Zervești, situată la nord de Caransebeșul Nou, are o direcție nord-est – sud-vestică și a fost pusă în evidență la contactul dintre cristalin și sedimentar, în urma constatării mersului rectiliniu al limitei petrografice și reliefării sub formă de taluz aproape vertical a cristalinului. În relief, contactul dintre cele două formațiuni nu se constată nicăieri, datorită acoperirii cu grohotișuri de pantă sau mascări de către vegetație. În lungul acestei dislocații disjunctive s-a instalat Sebeșul, unul din cei mai importanți afluenți ai Timișului.
Este de presupus și pe valea Bolvașniței o falie secundară, datorită asemănării frapante atât în ceea ce privește orientarea, cât și în privința profilului longitudinal de curgere existent între cele două văi.
Aceste falii secundare se adaugă liniilor majore de fractură, orientate longitudinal pe cel două laturi ale depresiunii, în lungul cărora s-a realizat prăbușirea și deci conturarea depresiunii ca unitate de relief distinctă.
Ca o constatare de ordin general, se poate observa că deranjamentele rupturale au o intensitate mai mare în apropierea fundamentului cristalin, în cadrul depozitelor badeniene și se atenuează, treptat, în depozitele mai tinere.
CAPITOLUL AL III-LEA
RELIEFUL – FACTOR POLARIZATOR AL INTERACȚIUNII ELEMENTELOR PEISAJULUI GEOGRAFIC
3.1. POTENȚIALUL MORFOGRAFIC ȘI MORFOMETRIC AL RELIEFULUI
Cunoașterea trăsăturilor reliefului sub aspect morfografic și morfometric este absolut necesară cu deosebire în studiile care vizează aspecte de ordin practic. Se impune, de asemenea interpretarea corelativă a acestora cu procesele genetice și evenimentele specifice evolutive, întrucât acestea și-au pus pecetea în mod pregnant pe aspectul morfologic actual.
3.1.1. MORFOGRAFIA
Existența a două compartimente (vatra depresionară propriu-zisă și zona colinară piemontană) cu trăsături morfologice distinctive permite și chiar impune o analiză diferențiată a reliefului. Cercetarea morfografică are darul de a reliefa unele caracteristici imprimate mai ales de intensitatea proceselor de fragmentare orizontală și verticală, precum: prezența unei anumite proporționalități a reliefului, o anume grupare de forme în cadrul unității, etc. Se remarcă de asemenea faptul că diferențierea pe harta morfografică a categoriilor de interfluvii este în strânsă legătură cu anumite tipuri de suprafețe morfogenetice și condiții de natură geologică strict locale. În același timp ni se pare deosebit de semnificativ faptul că unele elemente morfografice ale reliefului conferă peisajului depresiunii anumite particularități comune pentru aproape întreaga zonă studiată, dar și caractere diferențiate de la un compartiment la altul. În acest sens, edificatoare este predominarea netă a interfluviilor cu aspect plat care generează un specific morfologic de ansamblu, pentru întreaga depresiune. O atare situație se explică, fără îndoială prin prezența unei serii de suprafețe de nivelare, larg extinse precum și prin stadiul în care se află fragmentarea reliefului ca efect nemijlocit al adâncirii ritmice a sistemelor de văi în funcție de desele schimbări ale nivelelor de bază, al condițiilor tectonice, structurale, petrografice și a specificului modelării actuale.
O altă trăsătură importantă de ansamblu, o constituie omogenitatea alcătuirii litologice din formațiuni sedimentare relativ friabile în funcție de care a predominat modelarea reliefului sub formă de interfluvii cu aspect plat, sub formă de „câmpuri”.
Formele plată sau ușor bombată a interfluviilor sunt generate într-o oarecare măsură de tendințele atingerii unor profile de echilibru dinamice, relativ stabile de către majoritate văilor, în condițiile unor valori reduse ale energiei de relief.
Adâncirea mai accentuată a bazelor de eroziune în strânsă legătură cu stadiul avansat al degradării șisturilor cristaline, au constituit două din condițiile care au condus la modelarea interfluviilor cu aspect rotunjit în mod cu totul izolat, în cuprinsul unor cumpene ce separă afluenți ai Timișului, precum: Poiana, Slatina, Goleț, etc.
Se remarcă, de asemenea, prezența în cadrul interfluviilor, mai ales pe dreapta văi Timișului, între Armeniș și Slatina Timiș, a unor martori de eroziune care dețin și cele mai mari valori altimetrice relative, raportate la nivelul suprafeței interfluviale propriu-zise, din care au fost decupate.
Morfologia versantelor, a sectorului depresionar propriu-zis și a culoarelor de văi, imprimă o serie de alte trăsături fizionomiei de ansamblu a acestui sector de culoar timișan, mai ales că diversitatea formelor acestora se dovedește a fi strâns legată de evoluția numeroaselor culoare de văi, care s-a împletit cu acțiunea de modelare complexă exercitată de mai multe cupluri de factori modelatori exogeni, de particularitățile condițiilor structurale și litologice, etc.
În cadrul văilor, caracterele morfografice predominante sunt redate de aspectele teraselor, mai mult sau mai puțin păstrate ca urmare a rezultatelor acțiunii proceselor de modelare pleistocenă și actuală. Cu o notă aparte se înscriu în relief umerii de vale, considerați de unii ca nivele superioare de terase (M. Grigore, 1981), precum și suprafețe de racord cu muntele.
Liniile de profil ale versanților și suprafețelor de racord, indiferent de categoria morfometrică în care acestea se înscriu, apar frecvent modificate ca urmare a proceselor de degradare a pantelor și a intenselor parazitări cu depozite deluvio-coluviale.
Foto 10 – Tumultoasa Vale a Bolvașniței la ape mari după ploile din primăvara aceasta
Din caracterele morfografice esențiale se remarcă existența unei diversități a fizionomiei formelor de relief cu trăsături morfografice care derivă dintr-o instabilitate a echilibrului dinamic. De pildă, o serie de forme de relief modelate pe roci, în general friabile, și depozite de pantă grosiere, își modifică relativ repede aspectul exterior, imprimând acestora prin dinamismul transformărilor, un caracter oarecum efemer. În această categorie se încadrează majoritatea microformelor existente în cadrul albiei Timișului și ale afluenților săi principali (Sebeș, Bolvașnița, Zlagna), precum și în sectorul piemontan (Piemontul Zlagnei, al Varului).
Un alt aspect ar fi alternanța sectoarelor de vale îngustă cu cele de lărgire evidentă a albiei. Este caracteristică adâncirea Timișului în sectorul Cheilor Armenișului, cu rupturi de pantă și repezișuri ce determină o dinamică accentuată a evoluției profilului longitudinal.
Compartimentul depresionar prezintă trăsături morfologice specifice atât în albia propriu-zisă a Timișului cât și în sistemul de terase, mai bine dezvoltat pe dreapta și cu mult mai restrâns pe stânga râului.
Privind retrospectiv modificările morfografice ale depresiunii, putem aprecia următoarele:
De-a lungul etapelor geologice de evoluție a depresiunii, morfografia a înregistrat o dinamică spațială continuă, adică elementele constituente au înregistrat extensiuni variabile în timp;
Metamorfozele în morfografia reliefului s-au produs cu intensități diferite în zona de luncă, față de zona piemontană deluroasă de la contactul cu muntele;
Impulsul modificărilor morfografice în spațiu și timp l-a constituit, în principal, adâncirea pe verticală a văii Timișului în funcție de schimbările dese ale nivelului de bază;
Diferențierea spațială a aspectelor morfografice este condiționată de gruparea, racordarea și asamblarea unităților genetice cu particularități specifice precum și de existență microformelor grefate ca „detalii” pe unitățile morfostructurale;
Modificări esențiale au fost generate de activitatea antropică manifestată pe o perioadă îndelungată de vreme, atât în compartimentul depresionar cât și în cel colinar prin eforturile de adaptare permanentă a reliefului la nevoile societății.
Potențialul morfografic. Fiecare formă de relief prin însușirile pe care le posedă se pretează pentru o anumită activitate social-economică, adică oferă oarecari condiții sau posibilități de utilizare practică.
Predominanța aproape exclusivă a suprafețelor morfologice plate în cuprinsul zonei, explică în bună măsură consistentele intervenții antropice, întrucât acest gen de interfluvii corespunde celui mai larg sistem de valorificare economică regională.
Interfluviile morfografice rotunjite întâlnite în sudul depresiunii, între Teregova și Armeniș, pe ambele laturi ale văii Timișului se caracterizează printr-un proces de nivelare mult mai intensă și printr-o mai accentuată fragmentare. În timp, se poate vorbi de o restrângere continuă a suprafețelor morfografice rotunjite prin modelare subaeriană și de o tendință de modificare genetică prin trecerea acestora în categoria interfluviilor cu aspect plat, manifestată mai ales pe dreapta Timișului. În asemenea condiții, relieful oferă posibilități pentru extinderea arealelor de valorificare social-economică a terenurilor.
Foto 11 – Exploatarea nisipului în carierele de la Cănicea afectează puternic versantul
Versantele și suprafețele de racord (acolo unde detașarea piemontului față de munte nu este netă) prezintă o mare diversitate de forme, diversitate dată de extinderea și desfășurarea variabilă, de înclinarea diferită, etc. Funcția potențialului acestora se caracterizează printr-o mare complexitate care rezidă în efectul integrat al fragmentării clinometriei, specificului modelării de către factorii morfogenetici, alcătuire litologică, etc.
3.1.2. MORFOMETRIA
Indicii morfometrici ai reliefului reprezintă o rezultantă a îndelungatelor transformări dictate de factorii endogeni pasivi (structura și litologia) și dinamici (orogeneza și tectonica), dar și de acțiunea factorilor exogeni modelatori, în toate etapele evolutive prin care a trecut depresiunea.
3.1.2.1. Densitatea fragmentării reliefului
În ansamblu, se poate vorbi despre o fragmentare medie, relativ echilibrată a reliefului depresiunii, realitate indicată de valorile relativ reduse obținute – între 0,5 – 3 km/km2.
Cauzele acestei compartimentări modeste trebuie căutate în primul rând în calitatea de nivel de bază cu poziție și echilibru dinamic relativ stabil pe care o are Valea Timișului pentru rețeaua de ape din zonă care se scurg pe suprafețe morfologice cu pante în general mici, precum și în gradul ridicate de acoperire a regiunii cu vegetație forestieră până într-un trecut nu prea îndepărtat.
Nota caracteristică o dau suprafețele de fragmentare între 1 și 2 km/km2, cele cu grad mai ridicat de compartimentare fiind mult mai restrânse, cu prezențe insulare corespunzând sectoarelor de îngustare a depresiunii între Teregova și Armeniș de către cristalinul getic, în care Timișul și-a croit un drum pitoresc. De altfel, în acest sector există tendința de creștere a densității fragmentării reliefului în viitor datorită pătrunderii prin eroziune regresivă a obârșiilor râului în interiorul și pe marginea suprafețelor de nivelare Semenic și Nergana din Munții Semenicului (M. Grigore, 1981).
Reducerea fragmentării orizontale în restul depresiunii nu este uniformă datorită apariției pe alocuri a unor formațiuni petrografice cu duritate mai mare (conglomerate, calcare, gresii) care determină ridicare valorilor la peste 1,5 km/km2.
3.1.2.2. Fragmentarea reliefului (energia de relief).
În ceea ce privește energia reliefului, se apreciază că valoarea medie pentru întreaga depresiune este de 125 m. Valori medii superioare ale adâncimii fragmentării (peste 200 m și chiar 300 m) se întâlnesc pe versantul stâng al văii Timișului, în aval de Teregova până la Slatina Timiș. În rest valorile energiei reliefului nu depășesc 100 m, punând astfel în evidență o nuanță de uniformitate. O asemenea situație este generată de adâncimea mică a văilor afluente ale Timișului, precum și de gruparea și extinderea cvasiuniformă a formațiunilor și complexelor petrografice. Drept consecință, procesele de eroziune, atât cea lineară, cât și cea regresivă sunt mult atenuate, râurile prezentând o oarecare maturitate în evoluție, profilul lor longitudinal dovedind o tendință către un echilibru dinamic, procesul de aluvionare fiind accentuat.
Foto 12 – Repezișuri la confluența Seleunței cu Zlagna
Pentru orașul Caransebeș, centrul polarizator al zonei, fragmentarea pe verticală a reliefului prezintă interes în elaborarea schițelor de sistematizare. Cotele cele mai înalte care domină poziția primei înjghebări a vetrei din lunca Timișului sunt: Cătana Moartă (328 m), Cucuiu Pietri (504 m), ceva mai în aval de perimetrul Balta-Sărată și Corcana (508 m). Posibilități de extindere are orașul în zona nord.
Denivelări de peste 250 m se constată pe aliniamentul Borlova – Turnu-Ruieni de-a lungul căruia Sebeșul urmărește fidel falia majoră de pe dreapta Timișului. Interfluvii cvasiplate „cad” deasupra văii principale (vf. Dâlmii, Pleșa, Pietroniu, Cornuțelu, Măloasa), separate prin văi relativ scurte și repezi, toate terminate prin conuri de depunere, local terasate (între Borlova și Turnu Ruieni). Este vorba de pâraiele Sebeșului, Borlova, Slatina, Măloasa, Ilovița, al căror debit solid din perioada de viituri a obligat Sebeșul să se abată permanent spre stânga, dând naștere impresionantu-lui abrupt de subîmpingere (corespunzător și unei cueste), foarte tranșant în dreptul Borlovei.
3.1.2.3. Declivitatea versanților
În legătură cu geodeclivitățile zonei se impun următoarele constatări:
gama relativ largă a valorilor unghiulare (de la mai puțin de 40, până la 400);
predominanța pantelor cu declivitate redusă (sub 10 %).
Analiza de ansamblu a hărții pantelor oferă posibilitatea constatării unei oarecare grupări sau concentrări de categorii de pante pe areale distincte. Astfel, în zona de luncă a Timișului, valorile declivității sunt extrem de reduse (sub 40), dar numai în aval de Slatina Timiș. Sectorului piemontan de pe dreapta râului îi sunt caracteristice versantele cu înclinări mai mari de 40, dar care nu depășesc 100 decât foarte diseminat. Suprafețe cu declivități foarte variate pot fi întâlnite în sectorul central al Piemontului Caransebeș-Piemontul Zlagnei, la est de aliniamentul localităților Valea Timișului-Caransebeș.
Suprafețe cu valori între 11-200 se desfășoară predominant pe stânga Timișului, cuprinzând toată lungimea depresiunii. Sporadic, pot fi întâlnite și pe dreapta, cu deosebire la sud de localitatea Rusca Teregova și la contactul cu muntele. Cele mai mari valori ale declivității versantelor sunt caracteristice pentru sectorul cuprins între Teregova și Armeniș.
3.2. GEOMORFOSTRUCTURA
3.2.1. MORFOSTRUCTURA
Deși structura geologică face parte din categoria factorilor pasivi, ea are un rol morfogenetic important înscriindu-se pregnant în relief datorită comportării diferențiate a componentelor sale față de activitatea agenților modelatori externi.
Complexul de structuri plicative și disjunctive majore constituie un suport al genezei și evoluției generale a reliefului structural.
Tectonica a jucat un rol important nu numai prin cele două linii de falie majore care au generat culoarul Timiș-Cerna, ci și prin falii secundare, în general transversale față de primele care au compartimentat acest culoar într-o serie de sectoare cu particularități distincte.
Foto 13 – Declivitatea redusă și prezența suprafețelor largi dau aspect de lărgime considerabilă tuturor bazinetelor depresionare
Subsidența bazinului depresionar corelată cu mișcările compensatorii conferite de ridicările în bloc ale edificiului montan a constituit un fond dinamic important în privința asigurării unor condiții pentru activizarea și păstrarea mai evidentă a abrupturilor morfogenetice. Este însă demn de remarcat faptul că anumite particularități ale reliefului structural au fost afectate datorită, în principal, slabei rezistențe a formațiunilor sedimentare, la care se adaugă stadiul destul de avansat de alterare a șisturilor metamorfozate.
Rolul esențial în această privință l-a jucat modelarea actuală, suprapusă peste cea pleistocenă care a alterat trăsăturile reliefului preexistent.
Expresivitatea morfologiei structurale este mai convingătoare în cuprinsul văilor decât în domeniul interfluviilor (M. Grigore, 1981), realitate confirmată și de desele adaptări la structură ale multora din teraselor râurilor sau sectoarelor de versante, etc.
Foto 14 – Lărgimea considerabilă a depresiunii Teregova a favorizat dezvoltarea pe măsură a satului, cu mare influență în teritoriul adiacent
Cele mai frecvente forme morfostructurale interfluviale în cuprinsul Depresiunii Caransebeș sunt abrupturile morfologice generate de faliile secundare, mascate de sedimentarul mio-pliocen. Condiții de păstrare mai evidentă a acestora au fost create de subsidența depresiunii ca o mișcare tectonică compensatorie față de ridicarea în bloc a spațiului montan. Se remarcă astfel prin extensiunea pe care o are abruptul care se desfășoară paralel cu Timișul între Armeniș și Sadova, pus în evidență de faliile din centrul bazinului și care se desfășoară între Balta-Sărată (Caransebeș) și Feneș. În același context, amintim și aliniamentele structurale discontinui de la sud de pârâul Cârpa condiționate de cele două dizlocații rupturale dintre Valea Timișului și Vârciorova, care apar și pe profilele seismometrice.
În seria fracturile transversale, cea mai bine evidențiată prin consecințele sale în relief este falia Rugi -Zervești cu abruptul foarte bine imprimat pe formațiunile cristaline între Rugi (nord-vest de Caransebeș) și culoarul Timișului și, în continuare, prin schimbarea bruscă a direcției văi Sebeșului în aval de Turnu Ruieni, într-un unghi de 900 față de cursul din amonte.
Este foarte probabilă și o a doua falie transversală flancată de valea Bolvașniței între Vârciorova și confluența cu Timișul. Concluzia este generată de similitudinile frapante dintre treseele Sebeșului și Bolvașniței și, mai cu seamă, de schimbările bruște ale direcției ambelor văi. Presupunerea ar putea fi confirmată sau infirmată și de o privire comparativă între poziția orizonturilor de cărbuni de la Vârciorova și Caransebeș, în ceea ce privește adâncimea și înclinarea lor.
Foto 15 – Piemontul sudic al Zlagnei în localitatea Vălișoara
Falia Rugi-Zervești, de care se leagă și convergența locală a văilor, probabil mai profundă decât cea din lungul Bolvașniței, explică după părerea unor cercetători (Al. Savu, 1979) și înclinarea sud-nordică a sectorului median al Piemontului Caransebeșului-cel al Zlagnei (423 m în D. Cristi, în sud, față de 351 m, cota maximă din nord, D. Runcului). Totodată eroziunea torențială este mult mai activă în sud, ajungându-se organisme cu adâncimi remarcabile (30, 40, chiar 50 m). De altfel, compartimentul piemontan al Zlagnei prezintă un relief mai fragmentat în comparație cu cel din nord (Piemontul Vălișoara-Armeniș), consecință firească a faptului că se prezintă ca un mic „horst” altimetric.
Alte forme structurale dezvoltate în cuprinsul interfluviilor sunt cele care mulează sinclinalul de la poalele Munților Țarcu, pe dreapta Timișului prin urmare, la nord de Rusca Teregovei. Prezența lor este impusă de formațiunile miocene mai dure.
Morfostructura din cadrul văilor este mai diversă ca urmare a încrustării cursurilor de ape mai în profunzimea structurilor geologice ale depresiunii. Formele sunt cu atât mai expresive cu cât văile se adâncesc mai mult prin eroziune. Complexitatea ansamblului structural este indicată de prezența tuturor tipurilor de văi (consecvente, subsecvente, obsecvente), din care unele prezintă și stadii de evoluție epigenetică, precum și a fronturilor de cueste și a suprafețelor monoclinale. Epigeneza ca fenomen morfostructural, dar morfopetrografic, a fost mai intensă în cazul văii Timișului în sectorul Teregova-Armeniș și mult mai slab manifestată pe cursul afluenților principali.
Consecvența, subsecvența și obsecvența apar fie alternativ în lungul aceleiași văi cât și separate, fiind caracteristice pentru văi cu trasee scurte.
Se remarcă în cadrul depresiunii diseminarea accentuată a sectoarelor consecvente, conforme cu panta suprafeței de emersiune. Acestea sunt prezente în lungul văi Timișului, în aval de Armeniș. Existența izolată și discontinuă a consecvenței se explică prin prezența cuvetelor sinclinalelor și a boltirilor anticlinale din domeniul sedimentarului, care generează condiții improprii pentru dezvoltarea acestui tip de vale. Ceva mai frecvent întâlnite sunt sectoarele de vale subsecventă, atât în lungul Timișului (aval de confluența cu Râul Rece (Hidegul), precum și între Petroșnița și Valea Timișului), cât și în cazul pâraielor afluente, marcând stadii de trecere la intrarea într-un anumit echilibru dinamic, conținând în același timp o adâncire accelerată și o înaintare destul de rapidă a acestora către nivelul de bază local. O răspândire remarcabilă prezintă în comparație cu precedentele, sectoarele de vale obsecventă cu orientări inverse față de căderea stratelor. Acestea posedă o serie de caracteristici morfo-hidrografice, care le detașează net de primele. Astfel, profilele longitudinale sunt afectate de o mulțime de denivelări cauzate de capacitatea diferită de rezistență a rocilor față de eroziune, mai intensă în formațiunile sedimentare friabile și mai înceată în cazul celor metamorfice. Văi obsecvente tipice sunt: Slatina, Cârpa, Zlagna ș.a.
Slaba reprezentare a fronturilor de cueste în ansamblul reliefului structural al depresiunii se leagă nu atât de căderea foarte lină a formațiunilor geologice, cât mai ales de intensele procese de degradare și de parazitările cu materiale de pantă care pe alocuri ating grosimi destul de mari. Cel mai bine conservate și mai expresive sunt de cueste care însoțesc văile Sebeșului și Bolvașniței (fig.13).
Potențialul geomorfologic al reliefului structural rezidă în calitățile formelor și elementelor lor componente de a crea posibilități variate de valorificare economică și productivă a terenurilor, în funcție și de alte condiții morfologice (grad de fragmentare, declivitate), geologice sau antropice.
3.2.2. MORFOLITOLOGIA (relieful petrografic)
Pot fii diferențiate trei categorii de forme de relief litologic: o morfologie petrografică de ansamblu sau majoră, o morfologie petrografică de detaliu și o morfologie petrografică specifică depozitelor superficiale. În mod evident, prima categorie este preponderentă și, fiind mai veche, a îndeplinit rolul de suport general pentru relieful petrografic de detaliu. Cea mai slabă rezistență, datorită friabilității formațiunilor care le-au generat, o au microformele grefate pe depozitele superficiale. Printr-un grad mai ridicat de conservare se remarcă morfologia petrografică de ansamblu, căreia îi este caracteristică și o diferențiere cronologică în sensul că formele rezultate pe roci metamorfice au o vechime mai mare decât cele modelate pe formațiuni sedimentare.
Relieful creat pe roci metamorfice îi corespunde sectorul de chei ale Timișului între Teregova și Armeniș în care râul s-a adâncit epigenetic.
Corpurile de roci eruptive sunt o prezență sporadică în depresiune iar menționarea acestora se impune datorită faptului că în unele blocuri granitoide au fost sculptate, parțial, unele din terasele în rocă ale Timișului, formațiunile eruptive apărând „la zi” în frunțile acestora. Este cazul unor terase din sectorul Slatina Timiș -Sadova (M. Grigore, 1981).
Relieful modelat pe calcare se datorează prezenței formațiunilor de tip Leitha, de vârstă badeniană pe dreapta Timișului mai ales, între Slatina Timiș și Teregova. Specificul morfologic îl dau arealele restrânse din podul teraselor Timișului în sectorul menționat, în cuprinsul cărora sunt vizibili în relief câțiva martori de eroziune cu aspect rotunjit.
Relieful dezvoltat pe argile și marne prezintă o extensiune mai mare dreapta Timișului și mai mică pe stânga râului, intercalându-se sub formă de fâșii între suprafețe de altă constituție litologică (conglomerate, nisipuri, pietrișuri). Trăsăturile reliefului argilos și marnos prezintă unele note disjunctive față de formele petrografice rezultate pe roci sedimentare mai dure. Interfluviile au aspect cvasiplat, prezentându-se sub formă de câmpuri largi și fiind afectate de acțiunea erozivă și degradantă a apelor curgătoare și torențiale sau de pluviodenudație. În cuprinsul versantelor și al suprafețelor de racord au loc și unele procese gravitaționale de intensitate slabă precum: alunecări superficiale, solifluxiuni, surpări, etc. profilul morfologic al pantelor este variabil, cel mai adesea convex și ușor concav și mai rar drept.
În morfologia văilor se observă tendința de lărgire a văilor și mai puțin de adâncire prin eroziune regresivă, explicându-se astfel frecvența relativ mare a meandrelor precum și extensiunea arealelor de luncă.
Intercalarea marnelor între stratele argiloase imprimă o oarecare complexitate în relief, marcată prin individualizarea unor trepte în profilul versantelor sau prin îngustarea profilului transversal al văilor. În profilul longitudinal al râurilor, această alternanță este generatoare de repezișuri, povârnișuri, etc. Situații morfologice ca acestea pot fi constatate în cuprinsul văilor Cernețu-Mare și Slatina.
În aval de Armeniș schimbarea petrografică se remarcă în relief prin lărgirea văilor afluente ale Timișului (Vălișoara, Măcicașu), odată cu trecerea din cristalin în sedimentar și prin interfluvii mai evoluate care conservă – fragmentar-nivele de terase ale Timișului (Gorganu, Teiușu, La Scaune).
Relieful grefat pe conglomerate, nisipuri și pietrișuri cimentate prezintă cea mai mare extindere și este legat de formațiunile mio-pliocene și cuaternare, prinse într-o succesiune de cuvete sinclinale formând un aliniament aproape continuu pe toată latura dreaptă a văii Timișului, de la Teregova și până la valea Sebeșului. O prezență cu totul izolată are acest tip de relief pe stânga Timișului (areale restrânse în apropiere de Caransebeș și Teregova).
Gama destul de variată de forme morfologice este generată, în principal, de modul de alternanță a conglomeratelor, nisipurilor și pietrișurilor, precum și de degradarea inegală a orizonturilor ca urmare a diferențierii în ceea ce privește rezistența rocilor față de acțiunea modelatoare a agenților externi. Afară de acestea putem lua în considerare și procesul de afundare lentă pe ansamblu sau pe compartimente a unor sinclinale, aspect deosebit de relevant în spațiul de pe dreapta Timișului.
Datorită declivității în general reduse și fragmentării slabe a reliefului, care numai rar depășește 100 m, profilele versantelor etalează doar o ușoară concavitate și deci un anumit echilibru, evoluția lor având o dinamică incertă.
Accentuarea înclinării versantelor datorită cimentării în unele locuri a orizontului de nisipuri a condiționat în mod cu totul izolat, formarea unor trepte mai slab conturate, atât în cadrul văilor cât și pe interfluvii. Asemenea trepte sunt evidente în relief în zona localităților Armeniș, Feneș și Rusca Teregova.
Gradul de netezime a unor interfluvii care separă o serie de văi mici, trebuie pus pe seama acelorași orizonturi de nisipuri pietrificate. De asemenea, acestea explică apariția unor frunți prelungi și puțin înclinate în morfologia versantelor, cu excepția situațiilor în care între nisipuri se intercalează conglomerate sau marne mai dure.
Relieful dezvoltat pe depozite cuaternare, vizează îndeosebi morfologia teraselor și albiilor râurilor. Depozitele aluvionare de grosimi apreciabile pe alocuri, în care văile s-au adâncit sculptând nivele de terasă, aparțin cu precădere holocenului și sunt constituite din amestecuri sau alternanțe de bolovănișuri, nisipuri și argile. Datorită slabei consistențe geologice, formele sculptate au o rezistență redusă și o durabilitate limitată înscriindu-se destul de „șters” în peisajul geomorfologic al depresiunii. Particularitățile morfologice din sectorul teraselor se remarcă prin prezența unor martori de terasă cu specific petrografic și prin alternanța sectoarelor de maluri înalte și abrupte, cu maluri joase.
În cuprinsul văi Slatina, în cursul inferior al acesteia se individualizează în masa depozitelor nisipoase cimentate, forme cu aspect sferoidal, de tipul tovanților și al bălătucilor.
Foto 16 – Relieful depresionar creat în depozitele cuaternare atribuie lărgime considerabilă văii și primei terase a Timișului
Morfologia petrografică de detaliu este mai slab reprezentată în zona cercetată, care are-așa cum s-a văzut-un relief cu caracteristici morfometrice conturate de valori relativ reduse al densității fragmentării, energiei și declivității. Alături de această constatare, se impune precizarea că frecvența mare a morfografiei de detaliu (înșeuări litologice, abrupturi petrografice, câmpuri de pietre, torenți de pietre, etc.) reprezintă o caracteristică în special pentru spațiul montan. Menționăm totuși ca forme de detaliu înșeuarea formată la contactul cristalinului cu sedimentarul în sectorul Borlova -Turnu Ruieni, precum și unele desprinderi și rostogoliri de blocuri în versantele expuse ale Cheilor Armenișului afectate de dezagregare. În primul caz, Sebeșul urmând aliniamentul de contact dintre formațiunile metamorfice montane și sedimentar din lungul faliei Rugi -Zervești, se adâncește și tranșează în favoarea sa vechiul traseu difluent spre Zlagna. Ca urmare, Zlagna rămâne o vale „fără obârșii” cu o înșeuare pronunțată deasupra Borlovei și cu un profil transversal prea larg pentru debitul său actual. Valea Bolvașniței axată pe o presupusă linie de falie, având un bazin mai restrâns în spațiul muntos, s-a adâncit într-un ritm mai lent decât Sebeșul și n-a înregistrat difluențe la nivelul suprafeței piemontane inițiale.
Dintre aspectele care au în vedere morfologia depozitelor superficiale, doar tăpșanele coluviale și proluvio-coluviale pot fi întâlnite pe areale mai largi pe rama estică a depresiunii la contactul cu Munții Țarcului. materialele de constituție agilo-nisipoasă și lutoasă sunt lipsite de stratificație, iar șiroirea și organismele torențiale au fragmentat puternic aceste tăpșane, în unele locuri eroziunea lineară atingând roca stabilă din bază.
4.3. PROCESELE ȘI FORMELE PLEISTOCENE ȘI ACTUALE
Evoluția morfogenetică în cuaternar, s-a realizat și continuă și în prezent printr-o gamă variată de agenți (ape curgătoare și de infiltrație, zăpadă, vânt, variații termice, etc.) și procese modelatoare între care prevalează cele de eroziune și acumulare. Majoritatea proceselor morfologice cuaternare au consecințe negative, conducând la degradarea terenurilor și, prin urmare la restrângerea posibilităților utilizării acestora în circuitul economic.
Pe fondul dinamicii neotectonice marcate prin subsidența lentă a depresiunii s-au produs modificări remarcabile în creația morfogenetică inițială, iar impulsul tuturor transformărilor geomorfologice l-a constituit adâncirea pe verticală a văilor în funcție de schimbările dese ale nivelului de bază local.
În actualul areal nordic depresionar au pătruns în terțiar apele mării panonice, procesul de sedimentare desfășurându-se până la sfârșitul pliocenului și începutul cuaternarului, când se înregistrează o anumită definitivare tectonică a acestuia, ca răsunet al mișcărilor postorogenice. Instalarea Timișului pe amplasamentul inițial și mai ales „migrarea” albiei spre vest, au condiționat un permanent transport de materiale de natură montană de către afluenții acestuia pe baza cărora s-au definitivat spațiile piemontane ale căror condiții de morfogeneză se instalaseră încă din terțiar în timpul mișcărilor stirice. Subsidența în sarmațian, continuată, chiar mai intens în pannonian și pe toată durat cuaternarului, inclusiv în perioada actuală, a jucat un rol de seamă în dinamica profilelor de echilibru ale văilor, precum și în desfășurarea și intensitatea tuturor proceselor de modelare actuală a reliefului.
4.3.1. RELIEFUL FLUVIAL
Un element morfologic deosebit de pregnant în relieful Depresiunii Caransebeș îl constituie terasele, foarte bine reprezentate, majoritatea fiind poligenetice adâncite în relieful piemontan și influențate în desfășurarea lor de subsidența amintită, reflectând specificul condițiilor genetice și etapele de evoluție ale depresiunii.
Lunca este prezentă, cu unele discontinuități, pe întreaga desfășurare sud-nordică a depresiunii, prezentând extensiuni variabile și o evidentă asimetrie. Așa de pildă, între Balta-Sărată și Caransebeș, pe dreapta Timișului, lunca se lățește la peste un km, pe podul ei fiind amplasat cartierul „Teiuș” al orașului. Cât privește sectoarele de îngustare, acestea corespund cu Cheile Teregovei și ale Armenișului; în respectivele porțiuni lunca măsoară 10-15 m lățime.
Ca fapt esențial, notăm existența în cadrul luncii a două nivele morfogenetice: unul de 0,5-1 m mai extins în zonele de confluență reprezentând lunca joasă și unul de 1,5-2 m alcătuind lunca înaltă, realizând, pe alocuri o trecere gradată spre terasa imediată.
Terasa I, de 3 – 7 m altitudine relativă poate fi considerată ca atare dat fiind faptul că Timișul a secționat spațiul aluvionar și că, în ansamblul său, nu mai este afectată de viiturile acestuia decât în mod excepțional, până la rambleul șoselei și mai frecvent în zona confluenței cu Sebeșul și în incinta orașului Caransebeș, unde s-au amenajat diguri de protecție. Prezintă extensiune maximă între Buchin și Caransebeș, precum și în zona confluenței cu Bistra unde atinge 1,5-2 km lățime. Se îngustează spre sud unde este parazitată adesea de materiale detritice depuse de văile afluente (Bolvașnița, Ilova, Feneș, Hidegul, pe dreapta, Slatina și Golețul pe stânga). Acest nivel își datorează existența în cea mai mare parte Timișului, atât prin activitatea s-a de meandrare deosebit de accentuată în holocen, cât și prin cuvertura de pietrișuri aluvionare neuniform distribuite tocmai datorită acestor meandrări. Se prelungește și pe Sebeș până la Zervești, crescând apoi în altitudine relativă la Turnu Ruieni și Borlova, cele două localități desfășurându-se în cea mai mare parte pe podul acestei terase.
Pe stânga Timișului, prezintă, ca și celelalte terase, o dezvoltare mult mai restrânsă datorită asimetriei pronunțate a văi. Extensiune mai mare are acest nivel între Teregova și Armeniș și, mai ales, în aval de Slatina până aproximativ în dreptul satului Buchin. Aluvionarea mai intensă într-o anumită etapă explică, fără îndoială restrângerea sau distrugerea terasei, pe unele sectoare datorită înălțării patului de curgere al Timișului și deplasării laterale pe o pantă relativ accentuată, afirmație care ar putea fi susținută de păstrarea mult mai bună a terasei pe malul opus al Timișului.
Terasa a II –a, de 10-15 m altitudine relativă domină tranșant terasa precedentă sub forma unei frunți cu înclinări de peste 30-400, abruptul atenuându-se în aval de Caransebeș până la confluența cu Bistra, unde aceasta pierde din altitudine datorită înclinării, până la integrarea în luncă, condiționată de subsidența locală.
Contribuția Timișului la formarea ei este legată mai mult de detașarea ei ca treaptă, fiind sculptată, în general, în roca piemontană cu o foarte slabă participare a aluviunilor fluviatile în structura sa. Se remarcă conservarea podului și frunții, care sunt evidente. Este acoperită cu materiale fine, aluviale, pietrișuri stratificate care o înalță treptat spre linia de intersecție cu terasa următoare unde altitudinea sa relativă crește la 15 m. Înregistrează o extindere apreciabilă pe dreapta Timișului, cu deosebire în aval de Slatina Timiș. Se poate observa și pe stânga râului pe porțiuni relativ înguste, deoarece litologia i-a asigurat o rezistență mare. Fruntea este bine exprimată datorită prezenței șisturilor cristaline, dar caracteristică este slaba dezvoltare a podului. În zona confluenței cu Sebeșul, fruntea terasei la contactul cu lunca este foarte prelungă datorită aceleiași „chemări” a ariei de subsidență din zona faliei Rugi -Zervești.
Dovada modelării sale în formațiunile piemontane o constituie apariția bolovănișurilor în câteva puncte, precum și a unor formațiuni de calcar cristalin diaclazat în deschiderea frunții acestei terase din sectorul Balta-Sărată; aceste formațiuni calcaroase sunt acoperite de pietrișuri grosiere de peste 1-2 m grosime care „îmbracă” în mod incontestabil fostul pat de albie.
Terasa a III -a, de 18-25 m altitudine relativă, urcând local până la 30 m, are podul cel mai neted, probabil și datorită faptului că se suprapune unui strat gresos ca un pinten delimitat de câteva falii secundare din cuvertura sedimentarului miocen. Pietrișurile bine rulate suportă adesea argile fine deluviale, care îngreunează infiltrația, condiționând staționări temporare ale apelor provenite din precipitații.
Acest nivel, absent în amonte de Teregova, unde n-au existat condiții de formare este în schimb prezent în depresiune pe ambele laturi ale văi, prezentând la o analiză atentă o mulțime de particularități comune în cadrul bazinelor de eroziune separate de Cheile Armenișului: Teregova și Caransebeș -Feneș, constituind astfel un indicator prețios în racordarea celorlalte nivele. La est de Caransebeș este terasa cea mai „zvântată” și având la profunzimi mici substraturi de gresii, se pretează cel mai bine la amplasarea puțurilor verticale pentru reluarea exploatărilor de lignit fără afectarea acestora de nivelul freatic, slab organizat.
Foto 17 – Terasele de 40-60 m, 60-80 m și umerii de 90-100 m în apropierea Slatinei-TM
Terasa a IV –a, de 40-60 m altitudine relativă, este mai evidentă în relief între Slatina Timiș și Caransebeș. Gradul destul de ridicat al friabilității rocilor sedimentare, precum și alterarea cristalinului metamorfic explică discontinuitatea și fragmentarea acesteia între Teregova și Armeniș; aceeași situație poate fi constatată în sectorul Caransebeș și la nord de oraș, spre confluența cu Bistra, unde se păstrează pe interfluviile dintre valea Zlagnei și confluența amintită. Prezintă, ca și nivele anterioare, aceleași caractere de terasă poligenetică fără, sau cu participarea neglijabilă a aluviunilor proprii teraselor tipic fluviatile.
Același nivel se păstrează fragmentat și pe stânga Timișului prezența pietrișurilor în strate pe podul acestei terase este neglijabilă și cu totul sporadică în aval de Teregova, alcătuirea litologică fiind mai complexă în amonte de această localitate. Astfel, peste pietrișurile și nisipurile stratificate și relativ bine cimentate de vârstă ponțiană, urmează o succesiune de pietrișuri grosiere cu diametre între 10 – 35 cm și în fine un amestec depresiunea nisipuri roșcate cu pietrișuri mărunte (1 – 4 cm diametru).
Terasa a V-a, de 60-80 m altitudine relativă, este mai bine conservată între Petroșnița și Caransebeș, întinzându-se pe ambele laturi ale văi, în majoritatea sectoarelor, dar cu totul fragmentar, sculptarea acestei terase s-a realizat în formațiunile cristaline, iar aspectul înclinat al podului a facilitat instalarea a numeroase organisme torențiale.
Umerii de 90-100 m și 135-165 m, aparțin zonei piemontane propriu-zise, de la nivelul primilor începând terasarea acesteia. Din punct de vedere morfogenetic aceștia sunt în majoritate structurali.
Lipsa ultimelor nivele în amonte de Teregova, ca și foarte evoluata vale a Crivei conduc la presupunerea că Timișului își avea obârșiile la nivelul cumpenei de ape joase desfășurate pe aliniamentul dealurilor Gărgăunu – Copaciu-Criva (M. Grigore, 1981).
Ca vârstă, conform cercetărilor paleontologice, palinologice, mineralogice și petrografice, terasele Timișului se pot eșalona începând din interglaciarul Mindel-Riss, până în holocenul superior (terasa de luncă) (M. Feru, N. Mihăilă, 1963; C. Ghenea, 1962, Gr. Posea, 1998).
La ampla desfășurare de terase pe care le-am analizat, trebuie adăugate procese și microformele de relief actuale, generate atât de rețeaua de ape curgătoare cât și cea neorganizată.
Modelarea reliefului condiționată de apele curgătoare organizate este deosebit de activă și omniprezentă în întregul areal depresionar, concretizându-se prin: torenți, ogașe, ravene, rupturi de pantă în talveguri, sectoare de văi înguste cu aspect de chei, forme de eroziune și acumulare în cadrul albiilor, etc.
Concentrarea și densitatea acestora sunt dependente de caracteristicile morfometrice ale terenurilor de gradul de acoperire cu vegetație, de cantitatea și calitatea intervențiilor antropice, ș.a.m.d. O intensitate sporită a proceselor de degradare poate fi constatată la contactul cu muntele, îndeosebi acolo unde racordul se realizează prin suprafețe cu o declivitate mai mare, precum și în cuprinsul suprafeței de netezire Teregova, destul de bine reprezentată în sudul depresiunii.
Foto 18 – Suprafața de nivelare Teregova în zona localității Plugova
În privința proceselor „de albie” valea Timișului și chiar văile afluente dețin oarecari recorduri între râurile bănățene. În lungul albiei Timișului supusă în etapa actuală unei active recalibrări, pe lângă formele de eroziune există o mare varietate de forme de acumulare cum sunt: reniile, ostroavele, bancurile de aluviuni emerse și submerse. Densitatea acestora este mai mare în sectorul Buchin-Caransebeș, în care râul este supus unei destul de accentuate meandrări.
Foto 19 – Deschiderea largă a culoarului și contactul cu Munții Țarcu la Bucin
Apele neorganizate, în deosebi șiroirea difuză și concentrată sunt generatoare de forme de acumulare de tipul tăpșanelor coluviale și proluvio-coluviale, întâlnite destul de frecvent pe latura estică a depresiunii, la contactul cu Munții Țarcu, pe suprafețele morfologice constituite din formațiuni sedimentare friabile de tipul argilelor, marnelor și nisipurilor.
De asemenea, șiroirea afectează frunțile și podurile teraselor parazitate cu materiale de pantă, în condițiile unui grad scăzut de acoperire cu vegetație. Un exemplu edificator în ceea ce privește intensitatea și amploarea degradărilor prin șiroire îl constituie Dealul Gărgăun la sud-est de Teregova, unde asistăm la un puternic proces de spălare și fragmentare a depozitelor coluviale și coluvio-proluviale de o mare grosime, alcătuite din argile, nisipuri și pietrișuri.
Se poate vorbi chiar de o modelare de detaliu a microformelor datorită pluviodenudației.
4.3.2. RELIEFUL GRAVITAȚIONAL
Alcătuirea litologică a unor suprafețe din cadrul depresiunii caracterizată printr-o alternanță de roci permeabile și impermeabile, precum și dispoziția și înclinarea stratelor reprezintă factorii potențiali pasivi ai declanșării unor procese gravitaționale, dar manifestarea acestora capătă o amploare mai mare în anii cu precipitații abundente.
Corelația strânsă dintre anumite perioade climatice mai umede, declanșarea și reactivarea mai intensă a proceselor de pe versante este cât se poate de evidentă, dar repetabilitatea lor, legată de o anume ciclicitate nu este încă suficient lămurită. Important este faptul că se cunosc terenurile cu asemenea potențial ca și măsurile de prevenire a proceselor de pantă. Se poate aprecia însă că față de întinderea depresiunii dezvoltarea proceselor gravitaționale este relativ redusă datorită, în principal, valorilor modeste ale declivității versantelor.
Foto 20 – Defrișerile de pe dealurile Zlagnei au amplficat alunecările de teren
Sporadic, pe pante și suprafețe de racord cu clinometrie ce depășește 250 se produc alunecări superficiale, surpări, rostogoliri, solifluxiuni. Condiții favorabile declanșării alunecărilor de teren întrunesc Dealurile Zlagnei (Obârșia Runcului și Dealul Cristi) unde, pe seama argilelor roșii nisipoase s-au produs alunecări de tip lenticular, insecvente de mică profunzime (până la 2 m). Terenurile afectate de alunecări superficiale pot fi întâlnite și pe văile: Poiana, Ilovița, Sadova și Hideg.
Majoritatea acestora sunt stabilizate sau în curs de stabilizare. Având în vedere faptul că prezența lor produce modificări profunde ale potențialului ecologic, aducând prejudicii însemnate economiei, se impun măsuri de prevenire în arealele menționate cu condiții potențiale prielnice. Acestea ar putea consta în: nivelări, plantări de vii și pomi fructiferi, împăduriri parțiale sau totale, drenaje, ziduri de susținere ș.a.m.d.
Foto 21 – Repezișurile de pe Valea Iloviței
Alunecărilor de teren li se adaugă alte tipuri de procese și forme gravitaționale precum: surpările, prezente în lungul unor abrupturi de desprindere de la partea superioară a versantelor, sau în cuprinsul malurilor înalte ale albiilor râurilor (Timiș, Sebeș, Bolvașnița), apoi unele rostogoliri de blocuri, rupte din marginea orizonturilor de roci mai dure (Cheile Armenișului), fenomene de creep, solifluxiuni, etc., cu o răspândire foarte limitată. De remarcat, faptul că, de obicei, acestor procese gravitaționale li se asociază ablația și eroziunea torențială afectând puternic învelișul de sol prin degradări complexe.
4.3.3. RELIEFUL ANTROPIC
Relieful, ca și celelalte elemente ale cadrului natural, a suferit modificări importante și în cuprinsul Depresiunii Caransebeș ca urmare a intervenției milenare a omului comparativ cu celelalte tipuri de relief, formele antropice reprezintă o categorie de mai mică anvergură – dacă ne referim la cele concrete (diguri, ramblee, cariere, etc.) – de diferite dimensiuni dar cu frecvență mare în spațiul depresionar cercetat. Având însă în vedere acțiunea omului pe multiple planuri și influența lui complexă în morfogeneză, rolul factorului antropic apare ca deosebit de important.
Foto 22 – Densitatea mare a așezărilor și intensa activitate antropică au produs mari mutații în cadrul natural (satul Cănicea)
Unele urme ale acțiunii omului asupra reliefului sunt foarte vechi, pierzându-se în negura vremurilor, iar altele aparțin timpurilor noastre. S-ar putea vorbi atât despre o acțiune deliberată a omului de „corectare” a reliefului, cât și de una mai indirectă în urma căreia modificările aduse reliefului constituie efecte secundare, în tentativa de valorificare a resurselor mediului natural. În prima categorie se includ rambleele pentru șosele și cale ferată, digurile, movile, șanțurile, tranșeele, terasările de terenuri pentru construcții sau pentru utilizare agricolă, barajele, etc. Din a doua categorie fac parte haldele de resturi nefolositoare (steril de mină, resturi menajere, etc.), gropi și cariere din care se exploatează diferite materiale de construcții sau bogății minerale. În ambele cazuri, rezultatul acțiunii omului este crearea reliefului de acumulare antropică.
Foto 23 – Exploatările de materiale din cariere au creat cel mai relevant relief antropic (exploatrea de balast de la Suptița )
Movilele cunoscute și sub numele de tumuli sau gorgane au fost făcute de om în scopuri variate (de observație, de delimitare a unor proprietăți, morminte, etc.) sunt destul de numeroase în depresiune, având dimensiuni variabile. Frecvența lor este mai mare în vecinătatea localităților. Ca microforme, acestea sunt vizibile în relief și, în general, sunt supuse aceluiași mod de folosire ca și terenul pe care se află: culturi, pajiști, etc.
Haldele, cu formele lor caracteristice de terase sau de mici delușele cu culmi uniforme, sunt prezente în preajma orașului Caransebeș, în perimetrul Balta-Sărată, legate de exploatările de lignit precum și aproape de Armeniș, provenite din extracțiile de feldspat. La Caransebeș, haldele vechi sunt acoperite deja cu vegetație, așa încât numai cu greu mai pot fi recunoscute. Haldele de gunoaie clădite din resturile menajere pe terenurile improprii pentru agricultură completează gama de forme antropice în orașul Caransebeș, dar și în apropierea așezărilor rurale din depresiune.
Rambleele cunoscute încă din antichitate, construite pentru drumurile romane care treceau prin depresiune, s-au extins mult în ultimul secol, mai ales în urma construirii căii ferate București-Timișoara; porțiunile cu ramblee mai înalte corespund cu sectoarele de luncă joasă dintre Slatina Timiș și Caransebeș. Rolul lor este acela de a feri drumurile și căile ferate de inundații și de exces de umiditate.
Foto 24 – Tăierea de terase pentru drumul rutier București – Timișoara
Digurile, construite în albiile Timișului și Sebeșului, în perimetrele localităților, mai ales în orașul Caransebeș, au rolul de a proteja vetrele așezărilor împotriva inundațiilor. Deosebit de expresivă în orizontul local este „dâlma” orașului Caransebeș, care însoțește Sebeșul și Timișul pe o distanță de peste 2 km, din Caransebeșul Nou până în aval de Teiuș, construită pe terasa de luncă.
Terasele antropice s-au format fie de-a lungul haturilor, ca urmare a arării povârnișurilor timp îndelungat în sensul curbelor de nivel, fie pentru săparea și constituirea unor trepte pentru a putea fi cultivate cu pomi fructiferi. Asemenea terase se integrează în peisajul colinar din perimetrul localităților: Teregova, Armeniș, Feneș și mai ales Caransebeș, în partea de nord-est, suprafețe aparținând fermei pomicole.
Despăduririle au contribuit de asemenea la modificarea aspectului morfologic inițial prin accelerarea eroziunii. Se poate realiza chiar o etapizare în încercarea de evaluare a transformărilor antropice datorate defrișărilor. Astfel, se poate vorbi despre o primă etapă desfășurată pe o foarte lungă perioadă de timp, din antichitate și până începutul veacului actual, în care s-au produs schimbări, dar nu de amploare deosebită. Presiunea asupra pădurii în acest interval a fost permanentă, dar înceată, fără a produce dezechilibre grave și asigurând o dezvoltare a ecosistemelor.
Cu începutul secolului actual, intervenția antropică primește un alt caracter, amplificându-se prin exploatările forestiere „în parchete” cu deosebire după construirea și intrarea în funcțiune a Combinatul de prelucrare a lemnului de la Caransebeș. Evident, acțiunile întreprinse în această ultimă perioadă de timp nu sunt dintre cele care să determine modificările radicale în relief, dar prezintă deja trăsături noi pentru că nu se limitează la schimbări lente numai ale învelișului vegetal cu posibilități de regenerare, ci implică și modificări ale substratului, care devin ireversibile.
Activitatea pastoral-agricolă a completat de-a lungul vremurilor gama influențelor antropice asupra reliefului prin exploatarea pășunilor, fânețelor și a terenurilor defrișate.
Dintre formele antropice depresionare, mai frecvente în spațiul cercetat sunt gropile de cărămidă și debleele. Primele, de dimensiuni felurite în funcție de consistența, materiei prime exploatate – argila, sunt numeroase în preajma orașului Caransebeș care posedă o fabrică de asemenea profil amplasată în sectorul nordic, iar debleele au fost săpate pentru a face loc drumurilor sau căii ferate, îndulcind pantele sau curmând unele culmi sau muchii.
CAPITOLUL AL IV-LEA
CLIMA ȘI ROLUL EI ÎN DEFINITIVAREA RELIEFULUI
Clima reprezintă elementul de coeziune dintre celelalte componente fizico-geografice, din ale căror relații conexe rezultă peisajul natural, mediul de viață pentru om. Caracteristicile ei sunt imprimate de un ansamblu de factori precum: poziția în latitudine, depărtarea sau apropierea de ocean, relieful prin particularitățile hipsometrice și alura sa generală (orientare, expoziție), hidrografia, solurile și covorul vegetal, etc.
Culoarul depresionar al Timișului prezentând caractere submontane fiind cuprinsă între Munții Semenicului și cei ai Țarcului, cu largă deschidere spre golful de câmpie al Lugojului suportă și influențe climatice montane, dar și pe cele ale Câmpiei Vestice, așa încât etichetarea climei ca fiind de tranziție între clima montană și cea cu caracteristici stepice din vest, ni se pare potrivite și suficient de expresivă.
4.1. FACTORII GENETICI AI CLIMEI
Factorii cosmici, cunoscuți și sub numele de factorii radiativi, contribuie substanțial la conturarea trăsăturilor generale ale climatului.
Radiația solară directă reprezintă sursa principală de căldură și este determinată de transparența aerului și de înălțimea soarelui deasupra orizontului.
Datele de care dispunem (Atlasul climatologic al României, 1967), ne indică valori maxime ale radiației directe în orele amiezii, când soarele se află la cea mai mare înălțime. Suma medie anuală a radiației solare oscilează între 65-70.000. cal/cm2, cele mai mari valori înregistrându-se vara (cca. 10000 cal/cm2). Ușoare diferențieri între vatra depresionară și rama muntoasă în privința cantității radiației directe sunt generate de creșterea altitudinii, ceea ce are influență asupra transparenței aerului; creșterea transparenței se leagă și de poluarea mai redusă, datorită unei relative depărtări față de centrele populate.
Radiația difuză prezintă intensități variabile în funcție de o serie de aspecte legate de atmosferă și de sol ca de exemplu: opacitatea și puritatea aerului, culoarea solului, etc. Așa se explică valorile mai mari în zilele mai umede, încărcate cu vapori de apă, precum și în preajma întreprinderilor industriale, mai ales în zona Combinatului de prelucrare a lemnului din Caransebeș, principala sursă de poluare atmosferică din regiune.
Radiația difuză înregistrează și variații sezoniere, având valori mai ridicate iarna datorită opacității atmosferei, pe de o parte albedoului ridicat generat de stratul de zăpadă și de pe sol, pe de altă parte.
Radiația solară globală provenită din suma radiațiilor difuză și directă măsurate pe suprafața solului, este condiționată de mărimea unghiului de incidență al razelor solare de dinamica regională a atmosferei și impurificarea atmosferei, factori care pot modifica atât intensitatea cât și regimul diurn, lunar și anual al radiației globale.
Nedispunând de date actinometrice concrete referitoare la teritoriul studiat, ne bazăm pe valorile înscrise în Atlasul, obținute prin interpolare. Acestea ne indică o sumă de 100 – 110 kcal/cm2 pentru zona cercetată.
Factorii dinamici față de poziția geografică a culoarului arată că acesta, ca și întreg vestul țării, este supus, predominat, influenței circulației de vest și de sud-vest.
După intensitate și durată, anticiclonul azoric este centrul de acțiune care joacă rolul cel mai important în determinarea caracterelor climei cu atât mai mult cu cât acțiunea sa se corelează în foarte mare măsură cu cea a minimei islandeze. De fapt, aceasta din urmă prin influența exercitată asupra stării vremii, este al doilea centru baric ca însemnătate, având o frecvență anuală apreciabilă (aproximativ 190 zile/an).
Activitatea ciclonilor mediteraneeni exercită o influență mai slabă asupra climatului depresiunii, dar totuși perceptibilă marcată prin apariția unui al doilea maxim pluviometric la sfârșitul toamnei și începutul iernii, mult mai atenuat însă decât cel de vară din iunie-iulie.
Din octombrie până în februarie activitatea ciclonilor mediteraneeni este în corelație cu cea a anticiclonul siberian, ceea ce determină, uneori producerea ninsorilor și a viscolelor în partea de sud-vest a țării.
Circulația maselor tropicale, deși cu frecvență extrem de redusă, influențează regimul elementelor climatice atât vara cât și iarna. Vara, ca efect al pătrunderii aerului tropical cad precipitații sub formă de averse iar în sezonul rece se creează o instabilitate a vremii (închisă și umedă în cazul circulației tropicale maritime, frumoasă și călduroasă în cazul circulației tropicale continentale).
Influența anticiclonului azoric este mai restrâns pe durata unui an făcându-se simțită iarna și mai ales în lunile ianuarie și februarie determinând scăderi bruște ale valorilor termice.
Factorii geografici Factorii radiativi precum și cei dinamici contribuie la stabilirea trăsăturilor generale ale climatului. Dar ceea ce conferă o puternică individualitate depresiunii sunt factorii geografici prin componența esențială reliefului cu aspectele sale (altitudine, grad de fragmentare, expoziția și înclinarea versantelor, etc.) la care se adaugă învelișul vegetal, solurile, apele, ș.a.m.d.
Astfel relieful, cu aspect de cuvetă depresionară protejată cu munți ce depășesc 1000 m (Munții Semenic) și respectiv 2000 m (Munții Țarcu), având orientare nord-sud, are o influență remarcabilă în distribuția maselor de aer și implicit asupra mersului vremii. Formele înalte împiedică deplasarea maselor de aer prin efectul de barieră naturală, iar depresiunea servește drept coridor pe care acestea se canalizează.
Altitudinea mai mare a dealurilor piemontane (350-550 m) față de șesul aluvial al Timișului și creșterea treptată a înălțimilor de la nord spre sud, determină unele diferențieri în distribuția temperaturilor și precipitațiilor.
Astfel, media multianuală a temperaturii aerului e de 10,50 C la Caransebeș și scade sub 100 C la Teregova în spre zona de contact cu muntele.
Urmărind mersul anual al temperaturilor se constată că decalajul impus de treptele de relief rămâne aproximativ același în toate anotimpurile, cu unele excepții iarna, când cețurile, mai frecvente în vatra depresiunii creează posibilitatea inversiunilor termice.
Diferența de altitudine între treptele de relief se reflectă și în cantitatea de precipitații care crește dinspre valea colectorului axial spre rama muntoasă și de la nord la sud (fig.16).
Rețeaua hidrografică influențează desfășurarea proceselor topoclimatice, reflectate în regimul termic, al evaporației și implicit al umidității aerului.
Densitatea pronunțată a rețelei de râuri, la care se adaugă zonele mlăștinoase fac ca, vara, în spațiul topoclimatic să se înregistreze o scădere a temperaturii cu 2 – 30 C față de terenurile uscate.
Toamna și iarna, uneori și în diminețile de vară, de-a lungul văilor se dezvoltă ceața de evaporație, ca urmare a faptului că temperatura aerului este mai mică decât cea a suprafeței de evaporare a apei.
Vegetația, printr-o serie de caracteristici ale plantelor (talie, grad de acoperire, stratificație, etc.), modifică bilanțul radiativ caloric al solului, complicând evoluția normală a tuturor proceselor și fenomenelor climatice.
Modificările cele mai importante sunt date de vegetația arborescentă. Pădurea oferă o mare suprafață de recepție pentru razele solare, are albedou specific, evaporația fiind reglementată de transpirație. Sub coronament se modifică compoziția spectrală, iar solul se încălzește în mai mică măsură. Vara, în pădure, amplitudinile termice diurne se reduc, iar temperatura este mai scăzută și are un regim mai uniform decât în câmp deschis. În zonele împădurite, umiditatea relativă este mai mare, în medie, cu 20% ziua și cu 50% noaptea, decât în câmp liber.
Solurile au proprietăți calorice și fizice deosebite în funcție de varietatea lor; având un grad diferit de folosire și de acoperire cu vegetație, contribuie alături de celelalte elemente ale mediului geografic, la diversificarea suprafeței active.
În Depresiunea Caransebeș elementul edafic este reprezentat prin soluri cambice și argilo-iluviale, deschise la culoare și deci cu un albedou ridicat, ocupând terasele și interfluviile piemontane. Acestora li se adaugă solurile hidromorfe și alte soluri azonale, imprimând învelișului de sol un aspect mozaicat. La suprafața lor, radiația solară se transformă în căldură în mod diferențiat, generând procese microclimatice deosebite.
4.2. REGIMUL ELEMENTELOR CLIMATICE
La baza analizei elementelor climatice stau datele de observații de la stația meteorologică Caransebeș înregistrate în perioada 1931 – 1970, precum și corelarea și interpretarea cu unele hărți din Atlasul climatologic al Republici Socialiste România (1966) și din Atlasul geografic al Republici Socialiste România (1974).
5.2.1. TEMPERATURA AERULUI
Primul și cel mai important efect al radiației solare este încălzirea solului și, de aici, a aerului. Temperatura aerului prezintă oscilații periodice dictate de factori astronomici, precum și oscilații neperiodice, dependente de circulația atmosferei.
Temperatura medie multianuală, este destul de ridicată la Caransebeș, respectiv 10,50 C și descrește ușor spre rama montană și de la nord la sud așa încât izoterma anuală de 80 C urmărește cu destulă fidelitate forma de cuvetă asimetrică a depresiunii.
Temperaturile medii lunare, conform tabelului I sunt cuprinse între valorile de 20,80 C în iulie și –1,60 C în ianuarie, de unde rezultă o amplitudine anuală moderată (22,40 C).
Tabel I
Valorile medii lunare ale temperaturii aerului
Sursa: Centrul Regional Meteorologic Caransebeș
Din analiza valorilor medii lunare ale temperaturii aerului se constată că la Caransebeș acestea au fost negative, de regulă, numai o lună pe an (ianuarie), față de 7 luni pe Masivul Țarcu. Evidentă este de asemenea scăderea amplitudinilor termice dinspre axul depresiunii spre zona muntoasă.
Valorile medii pe anotimpuri reliefează sub raport termic o iarnă blândă (0,10 C), o primăvară mai puțin caldă (10,50 C) decât toamna (11,50 C) și o vară destul de călduroasă (19,90 C).
Este interesant de menționat numărul zilelor cu temperaturi medii de cel puțin 250 C și de cel puțin 00 C, întrucât ele pot ajuta la delimitarea anotimpurilor. Astfel, cele 93 – 95 zile cu temperaturi medii de cel puțin 250 C sunt în perioada aprilie-octombrie. Vara durează din prima jumătate a lunii mai și până la mijlocul lui septembrie, fără însă a fi exagerat de caldă. Pe de altă parte, cele aproximativ 90 zile în care s-au înregistrat temperaturi sub 00 C se eșalonează pe perioada noiembrie-aprilie; zile de iarnă propriu-zisă, în care temperatura medie zilnică nu depășește 00 C sunt puține (între 15-20) și toate în lunile decembrie, ianuarie și februarie. Primăvara este, prin urmare, timpurie și scurtă (cca. 2 luni), în schimb, toamna se dovedește târzie și relativ lungă, începând de obicei în a treia decadă a lunii septembrie și durează până spre sfârșitul lui noiembrie. Variațiile termice, uneori bruște, care se înregistrează primăvara, fac din aceasta un anotimp capricios, de tranziție cu caractere insuficient de bine conturate. Cauzele trebuie căutate în inconsistența cantității de radiație solară percepută de suprafața terestră, precum și în circulația maselor de aer, fie că este vorba de invazii de aer mai cald tropical, fie către teritoriul cercetat este afectat de mase aer nord-vestice care aduc de obicei precipitații.
Foto 25 – Zilele senine și calde sunt frecvente
Prognozarea acestora „capricii” este de mare însemnătate sub raport fenologic, căci ele pot compromite serios recoltele agricole.
Analiza variațiilor neperiodice evidențiază o diferență de cca. 70 C în ianuarie și de 130 C în luna iulie. Astfel, temperatura maximă și mijlocie oscilează între 2,40 C în luna cea mai rece-ianuarie și 27,40 C în luna cea mai caldă-iulie (tabel II), iar temperatura minimă mijlocie relevă aceleași aspecte constatate la analiza anotimpuală, respectiv ierni foarte blânde, primăveri mai reci ca toamnele și veri călduroase (tabelul III)
Tabel 2
Temperaturile maxime mijlocii. Înregistrate la stația meteorologică Caransebeș
Sursa: Centrul Regional Meteorologic Caransebeș
Tabel 3
Temperaturile minime mijlocii. Înregistrate la stația meteorologică Caransebeș
Sursa: Centrul Regional Meteorologic Caransebeș
Temperaturile extreme s-au produs în situații sinoptice deosebite. Astfel, temperaturile maxime absolute s-au produs în perioade caracteristice, când circulația atmosferică a antrenat mase de aer tropical-continental, fierbinți în condițiile anticiclonice de tip stabil și senin. Valoarea maximă absolută a fost înregistrată în 19 august 1946, când mercurul termometrului a indicat 39,20 C.
Tabel 4
Temperaturile maxime absolute înregistrate la stația meteorologică Caransebeș
Sursa: Centrul Regional Meteorologic Caransebeș
Temperaturile minime absolute s-au înregistrat în condiții favorabile producerii unor geruri remarcabile în toată țara, prin advecțiile de aer rece arctic nordic și nord-estic. Valorile minime absolute sunt înscrise în tabelul de mai jos.
Tabel 5
Temperaturile minime absolute. Înregistrate la stația meteorologică Caransebeș
Sursa: Centrul Regional Meteorologic Caransebeș
După cum se constată din analiza tabelului de mai sus, cea mai coborâtă valoare termică, în lungul șir de ani de observații a fost cea de –32,20 C, înregistrată în data de 11 ianuarie 1929.
Faptul că iernile sunt relativ blânde, iar verile lungi și destul de călduroase reiese și din frecvența următoarelor valori termice caracteristice:
Nopțile geroase cu temperaturi minime mai mici sau egale cu –100 C au o frecvență anuală medie de 11,5 zile. Repartiția în timpul anului este redată în tabelul VI.
Tabel 6
Repartiția pe luni a nopților geroase cu temperaturi minime mai mici sau egale cu -100
Sursa: Centrul Regional Meteorologic Caransebeș
Numărul zilelor cu îngheț, respectiv acelea în care temperatura minimă este mai mică sau egală cu 00 C, este în schimb mult mai mare (94 zile pe an). Înghețul poate apare accidental, în tot cursul anului, cu excepția lunilor de vară. În tabelul de mai jos sunt înscrise datele medii și extreme ale apariției și dispariției fenomenului de îngheț și duratele intervalului fără îngheț.
Tabelul 7
Datele medii ale apariției și dispariției fenomenului de îngheț și duratele intervalului fără îngheț
Sursa: Centrul Regional Meteorologic Caransebeș
Numărul zilelor de vară (temperaturi maxime mai mari sau egale cu 250 C) totalizează în medie, 81,3 iar repartiția în cursul anului este redată mai jos.
Tabelul 8
Repartiția pe luni a zilelor de vară (temperaturi 250 C). înregistrate la stația meteorologică Caransebeș.
Sursa: Centrul Regional Meteorologic Caransebeș
Frecvența relativ mare a zilelor de vară trebuie pusă pe seama invaziilor de aer de origine tropical-continental.
Numărul zilelor tropicale (temperaturi maxime mai mare sau egale cu 300 C) cauzate de aceleași invazii de aer tropical, totalizează, în medie 20-23 zile pe an, cu o frecvență mai mare în lunile iulie și august (fig.15).
4.2.2.UMIDITATEA AERULUI
În cercetările de interes climatic, cunoașterea umezeli aerului are o importanță deosebită deoarece variațiile zilnice, lunare și anuale ale acestuia afectează puternic organismul uman
În general, s-a constat că o umiditate crescută are o acțiune defavorabilă, provocând sau amplificând frecvența bolilor respiratorii și a diferitelor forme de reumatism. Este suficient din acest punct de vedere să amintim că umezeala, ca factor favorizant al bolilor reumatismale influențează net organismul în cadrul condițiilor microclimatice ale imobilelor sau ale locurilor de muncă.
Acțiunea aceluiași grad de umezeală va fi diferită în funcție de asocierea sa cu celelalte elemente climatice: temperatura aerului, vântul, etc.
Dintre mărimile care definesc umiditatea aerului la stația meteorologică Caransebeș se efectuează observații numai asupra tensiunii vaporilor de apă și asupra umezelii relative.
Tensiunea vaporilor de apă (mb), ca și temperatura înregistrează variații între limite destul de largi pe durata unui an cauzată fiind de același ansamblu de factori climatogeni. Dependența de elementul temperatură este explicabilă căci aceasta este factorul principal care determină evaporația, proces care condiționează conținutul în vapori a aerului atmosferic și deci tensiunea acestora. Tot regimul termic influențează și cantitatea vaporilor.
La Caransebeș, valoarea minimă a tensiunii vaporilor (4,6 mb) se înregistrează în luna ianuarie, iar cea maximă (16,5 mb) în iulie. Media anuală a tensiunii este de cca. 10 mb.
Umiditatea relativă a aerului (%) este destul de ridicată la Caransebeș și în depresiune și ilustrează caracterul mai umed al climatului regiunii.
Tabel 9
Valorile lunare ale umidității relative (%) înregistrate la stația meteorologică Caransebeș.
Sursa: Centrul Regional Meteorologic Caransebeș
Regimul anual al umezelii relative se caracterizează după cum se poate constata printr-un maxim în sezonul rece al anului și un minim în lunile de vară (iulie-august).
O caracteristică importantă a regimului umezelii relative care indică corelația strânsă cu temperatura aerului, o constituie amplitudinea anuală care este de aproximativ 21%.
În ceea ce privește frecvența medie a zilelor cu I.T.U. (indicele de temperatură-umiditate) mai mare sau egală cu 80%, pentru perioada 1987 – 1996 aceasta a fost maximă în lunile decembrie (de 18,1) și ianuarie (12,0) înregistrând minima în octombrie.
Tabel 10
Frecvența medie a zilelor cu umezeală relativă 80% în perioada 1987 – 1996. înregistrate la stația meteorologică Caransebeș
Sursa: Centrul Regional Meteorologic Caransebeș
Iarna se caracterizează prin absența aproape totală a zilelor cu umezeală relativă mai mică sau egală cu 30%. Pe întregul an cea mai mare frecvență a acestor zile se realizează în august și septembrie (1,7 și respectiv 2,8), când frecvența vânturilor, în general și numărul zilelor, cu vânt cald și uscat ating valori relativ mari.
5.2.3. Regimul nebulozității
Nebulozitatea este un important element climatic, deoarece prezența norilor, densitatea lor și înălțimea la care se află influențează asupra regimului bilanțului radiativ-caloric și suprafeței active.
Regimul nefic poartă în depresiunea Caransebeș amprenta specifică regiunilor piemontane vestice cu valori mai ridicate în intervalul noiembrie-mai.
În cursul anului nebulozitatea medie lunară (exprimată în zecimi) oscilează în lunile relativ largi. Valorile mai ridicate sunt iarna, iar cele mai coborâte la sfârșitul verii și toamna.
Tabel 11
Regimul anual al nebulozității (în zecimi) înregistrate la stația meteorologică Caransebeș
Sursa: Centrul Regional Meteorologic Caransebeș
Cauza variației nebulozității în acest mod o constituie regimul circulației atmosferice caracterizat prin activitatea anticiclonică din lunile iulie-octombrie și cea ciclonică frontală dinspre Marea Mediterană în cursul iernii. Se impune precizarea că maximul de nebulozitate din decembrie coincide cu momentul trecerii frontului polar în pendularea lui de la nord la sud, precum și frecvența mare a norilor stratiformi cu mare extindere pe bolta cerească. Minimul nefic din august se leagă în schimb de prezența norilor de tip cumuliform de areal redus.
Tabelul 11 ne indică faptul că există o corelație strânsă, o oarecare analogie, între regimul nebulozității și acela al umezelii relative. De asemenea, gradul de acoperire cu nori influențează temperatura aerului și durata de strălucire a soarelui.
Aproximativ în același fel oscilează numărul zilelor senine și al zilelor acoperite.
Numărul zilelor senine lunare și anual rezultă din tabelul de mai jos.
Tabel 12
Numărul zilelor senine lunare și anuale. Înregistrate la stația meteorologică Caransebeș
Sursa: Centrul Regional Meteorologic Caransebeș
Numărul zilelor cu cer acoperit este mai mare în lunile de iarnă, cu deosebire în decembrie și ianuarie, iar minima în iulie și august, conform tabelului 13.
Tabel 13
Numărul zilelor cu cer acoperit înregistrate la stația meteorologică Caransebeș.
Sursa: Centrul Regional Meteorologic Caransebeș
Din tabelele de mai sus reiese că cea mai senină parte a anului este perioada iulie-octombrie, cu maximul în august și septembrie, numărul mediu al zilelor acoperite este mai frecvent iarna, cu maximul în decembrie.
Sub raportul frecvenței anuale, zilele cu cer acoperit dețin totuși o pondere ridicată (aproximativ 50%), față de numărul zilelor senine (16%) sau cele noroase (34%).
4.2.4. PRECIPITAȚIILE ATMOSFERICE
Precipitațiile atmosferice în mai mare măsură decât temperatura aerului prezintă o accentuată instabilitate, reflectându-se în peisajul geografic și în economia oricărei regiuni. Deși se supun și acestea legilor legate de altitudine, abaterile sunt mai numeroase decât la temperaturi, iar variația în timp și spațiu dependentă de circulația atmosferică și de formațiile barice dominante este cu atât mai mare cu cât condițiile locale sunt mai diferite.
Caracterizarea generală a regimului precipitațiilor atmosferice în spațiul studiat, a variabilității acestora de-a lungul timpului a frecvenței, formei și intensității cu care cad, a fost posibilă pe baza datelor de la stația meteorologică Caransebeș, care beneficiază de un șir lung de observații (83 ani).
Precipitațiile medii lunare, anuale și anotimpuale. Din datele pluviometrice înregistrate în perioada 1987 – 1996 rezultă că la Caransebeș cad anual în medie 774,2 mm.
Tabel XIV
Repartiția precipitațiilor lunare și anuale (mm) la stația meteorologică Caransebeș.
Sursa: Centrul Regional Meteorologic Caransebeș
Iarna Primăvara Vara Toamna
160,8 mm 191,4 mm 274,6 mm 147,5 mm
Datele din tabelul de mai sus pun în evidență un mers anual cu două maxime: maxima principală are loc în intervalul mai-iulie, iar cel secundar în noiembrie-decembrie, legat fără îndoială de influențele submediteraneene în clima sud-vestului țării.
Minimul principal se înregistrează în perioada februarie-martie, iar cel secundar în septembrie-octombrie.
Ca și în restul țării luna cea mai ploioasă este iunie, iar cea mai secetoasă martie (pentru mediile calculate în intervalul 1950 – 1978 și 1987 – 1996) și februarie pentru mediile calculate în intervalul 1896 – 1955.
Fenomenul de secetă apare rareori și nu are amploare deosebită. Pe anotimpuri, cea mai mare cantitate de precipitații cade vara (35,5 % din total), iar cea mai mică toamna (19% din suma anuală).
Cantitatea medie anuală de precipitații este destul de ridicată: 774,3 mm (1987 – 1996) respectiv 747,4 mm (1896 – 1978). Trecerea la zona muntoasă este marcată prin izohieta de 800 mm/an.
Fluctuațiile circulației atmosferice pot provoca abateri substanțiale față de valorile multianuale menționate, așa după cum rezultă din tabelul de mai jos, cu cea mai mare (max.) și cea mică (min.) dintre cantitățile lunare și anuale pe 85 ani.
Tabel 15
Sursa: Centrul Regional Meteorologic Caransebeș
Pe anii, cea mai mare cantitate de precipitații înregistrată a fost cea din anul 1897 și anume 1.128,9 mm, iar minima anuală absolută a fost de 493,6 și s-a înregistrat în 1929.
Cantitatea medie de precipitații destul de ridicată se reflectă și prin numărul zilelor cu precipitații care însumează anual 145,6 zile.
Tabel 16
Numărul mediu al zilelor cu precipitații
Sursa: Centrul Regional Meteorologic Caransebeș
Din analiza frecvenței medii a zilelor cu precipitații 0,1 mm se observă că, pentru perioada 1950 – 1978 cel mai mare număr de zile cu precipitații este la sfârșitul primăverii și începutul verii (mai-iunie).
Variabilitatea mare a cantităților de precipitații este oglindită și de cantitatea de apă căzută în 24 de ore, care sugerează și intensitatea ploilor. Cele mai ridicate cantități diurne de precipitații se înregistrează în timpul lunilor de vară, când proceselor frontale li se adaugă și cele convective.
Tabel 17
Cantități maxime căzute în 24 de ore înregistrate la stația meteorologică Caransebeș.
Sursa: Centrul Regional Meteorologic Caransebeș
Nu rare sunt cazurile când cantitatea de precipitații căzută în 24 de ore depășește sau se apropie de valoarea medie multianuală a lunii respective. Astfel, valoarea record de 89,0 mm, înregistrată la 2 septembrie 1910 depășește cu 32,5 mm media multianuală a lunii respective.
Ploile căzute vara și chiar cele din septembrie au caracter de aversă, contribuind la dezvoltarea proceselor erozionale pe versante și aluvionare arealului de luncă, realitate constatabilă în întreaga depresiune.
Numărul anual la zilelor cu ninsoare se repartizează în sezonul rece între noiembrie și martie, în general. Cele mai numeroase zile în care precipitațiile cad sub formă de zăpadă sunt în ianuarie, apoi în februarie și decembrie.
În ceea ce privește numărul zilelor cu strat de zăpadă acesta este redat în Tabelul 19.
Tabel 19
Numărul zilelor cu strat de zăpadă înregistrate la stația meteorologică Caransebeș.
Sursa: Centrul Regional Meteorologic Caransebeș
Sub aspect economic și fenologic, în general, prezintă împortanță și cunoașterea primei și ultimei zile cu ninsoare, a duratei intervalului cu ninsoare și cu strat de zăpadă. Aceste elemente sunt cuprinse în Tabelul 20.
Tabel 20
Sursa: Centrul Regional Meteorologic Caransebeș
4.2.5. ALTE FENOMENE METEOROLOGICE
Pe lângă precipitațiile sub formă de ploaie și zăpadă, mai prezintă importanță din punct de vedere climatologic și practic și alte produse ale condensării sau sublimării vaporilor de apă: lapovița, măzărichea, chiciura, poleiul, grindina, roua și bruma.
Lapovița, adică precipitațiile mixte (ploaia în amestec cu zăpada) cade, de regulă, în lunile de iarnă legat de trecerea temperaturilor prin pragul de 00 C. Dat fiind faptul că apa provenită din acest gen de precipitații, infiltrată în sol poate îngheța la o eventuală trecere a unui front de aer rece, culturile de toamnă pot fi periclitate. De asemenea, căderea lapoviței primăvara exercită o influență defavorabilă și asupra pomilor înfloriți.
Măzărichea, fenomen efemer și extrem de sporadic se leagă tot de sezonul rece al anului și nu prezintă o influență remarcabilă sub raport economic.
Chiciura (promoroaca) și poleiul sunt fenomene hidromete-orologice condiționate de particularitățile fizico-geografice ale depresiunii cât și de dinamica dominantă a atmosferei. Frecvența mai mare a zilelor cu chiciură și polei se înregistrează și lunile decembrie și ianuarie, în legătură cu invaziile de aer arctic maritim; ceața, nebulozitatea și răcirile radiative locale constituie de asemenea condiții propice de producere a chiciurei și poleiului. De cele mai multe ori însă, în depresiune aceste fenomene sunt neînsemnate prin intensitatea, frecvența și durata lor. Cantitatea depunerilor solide și intensitatea sunt diferite chiar în aceeași localitate, în funcție de direcția de deplasare a maselor și fronturilor de aer, precum și condiționate de particularitățile termoconductibile ale suprafeței active. Fiecare cartier, stradă sau trotuar se acoperă cu polei într-un mod diferit; în cazul chiciurei, obiectele suspendate, crengile arborilor sunt împodobite neuniform potrivit înălțimii la care se află și expunerii acestora față de direcția masei de aer umed care a invadat depresiunea.
Grindina, fenomen dăunător mai ales pentru agricultură, pomicultură, dar și pentru așezări, provocând stricăciuni clădirilor, are o frecvență destul de redusă. Ea se produce mai ales în lunile de vară, cu deosebire în mai și iunie când posibilitatea realizării convecției dinamice este maximă. În mod excepțional grindina cade și în luna aprilie.
Roua se formează în timpul nopților senine, uneori chiar în primele ore ale serii, atunci când există condiții de condensare a vaporilor de apă în contact cu solul sau cu obiectele de pe el, prin răcire radiativă a acestora. Acest tip de precipitații înseamnă pentru plante un aport apreciabil de apă, cu deosebire în perioadele secetoase, când efectele ei pozitive sunt evidente.
Se remarcă o mai mare intensitate și frecvență a acestui fenomene văile râurilor datorită conținutului mai mare de vapori, apoi pe suprafața interfluviilor și mai slab pe pante, ca urmare a circulației locale a aerului care se realizează în lungul lor.
Bruma ocupă un loc important în grupa fenomenelor hidrometeorologice dăunătoare agriculturii, care se formează toamna, iarna și primăvara, în timpul nopților senine și calme când temperatura suprafeței solului scade sub 00 C.
Anual numărul zilelor cu brumă este de 35 – 40. Iar frecvența cea mai mare se înregistrează în lunile martie și noiembrie.
5.2.6. Dinamica atmosferei
Prin poziția și caracterul de depresiune intramontană, spațiul cercetat dispune de un grad relativ avansat de adăpostire orografică față de vânturile dominante cu direcție nordică, estică și sudică.
Tabel 21
Frecvența (%) anuală a direcției vântului înregistrate la stația meteorologică Caransebeș.
Sursa: Centrul Regional Meteorologic Caransebeș
Orientarea generală a formelor de relief majore se reflectă în frecvența dominantă a vântului din sectorul sud-estic. Această direcție este dominantă în toate lunile. Maxima revine lunilor noiembrie (36,4%), decembrie (33,7%) februarie (33,0%) și martie (32%).
Calmul care a înregistrat la Caransebeș valori multianuale ridicate, indică condițiile de adăpost aerodinamic corespunzătoare poziției depresiunii. Cu toate acestea, populația consideră că vânturile au o frecvență ridicată. Într-adevăr, sunt și perioade din an când vânturile se fac mai mult simțite. La Caransebeș, intensitatea destul de crescută, uneori s-ar putea explica prin poziția orașului la răspântia văilor, adevărate canale colectoare ale mișcărilor de aer.
4.3. NUANȚAREA MICROCLIMATICĂ
A CULOARULUI TIMIȘULUI
Din cele expuse, rezultă că, deși zona cercetată se întinde pe un areal restrâns, deosebirile dintre valorile elementelor climatice în cuprinsul ei sunt însemnate. În consecință, pe suprafața depresiunii se pot individualiza două tipuri climatice (tipul climatic urban și tipul climatic periurban-depresionar).
Complexitatea acestor două categorii de suprafețe active, cu potențialul lor microclimatogen, determină existența în cuprinsul acestora a unor sectoare climatice care, la rândul lor includ microclimate cu caracteristici specifice.
4.3.4. CLIMATUL URBAN
Climatul urban se suprapune intravilanului orașului Caransebeș și prezintă unele caracteristici care îl deosebește de cel din zona preorășenească.
Existența unui albedou specific, ca și a unei surse suplimentare de căldură în atmosfera urbană, la care se adaugă și impurificarea aerului, care micșorează radiația nocturnă a suprafeței active, detemină valori termice mai mari cu 0,50 – 1,50 C față de acelea din depresiune.
Pentru oraș sunt specifici gradienții termici orizontali mari, care depind de înălțimea clădirilor, de orientarea și lățimea străzilor, de extensiunea spațiilor verzi, etc.
Intensitatea inversiunilor termice și a brumelor din oraș este mai scăzută decât în afara lui. Micșorarea albedoului stratului de zăpadă, provocată de impurificarea cu pulberi a suprafeței acestuia, ca și temperatura mai mare a atmosferei urbane, duc la dispariția mai timpurie a acestuia. În aceste condiții, dezvoltarea stadială a plantelor este avansată cu o săptămână.
Contrastul climatic dintre oraș și restul depresiunii se manifestă și în cazul altor elemente. În oraș, solul și aerul sunt mai uscate, ca urmare a faptului că precipitațiile căzute sunt colectate imediat de rețeaua de canalizare, iar ritmul evaporării este mai intens. Diferențele medii de umezeală relativă ale aerului sunt cuprinse între 7 – 15% vara și sunt mai atenuate în celelalte anotimpuri.
În cazul orașului poate fi vorba de o circulație a aerului specific locală, efectuată dinspre exterior sub formă de briză urbană, generată de presiunea mai redusă a aerului în interiorul urbei. Afară de aceasta, complexitatea suprafeței active (clădiri, străzi, piețe, parcuri) modifică substanțial direcția vântului, condițiile amestecului turbulent micșorându-i viteza.
Procesele convective din timpul verii sunt mai frecvente și mai intense deasupra orașului și, ca rezultat al acestora are loc accentuarea nebulozității și declanșarea unor averse de ploaie, adesea însoțite de grindină.
Altă particularitate importantă care deosebește cele două tipuri de climat este frecvența, intensitatea și durata în oraș a ceții.
Se pot delimita următoarele sectoare climatice: industrial-feroviar, administrativ-comercial (vechiul nucleu urban), rezidențial și de periferie.
4.3.1.1. Sectorul climatic industrial-feroviar
Acesta se întinde de o parte și de alta a liniei ferate, incluzând în arealul său cele două zone industriale ale orașului: nord, cu Întreprinderea constructoare de mașini și Balta-Sărată cu Combinatul de prelucrare a lemnului.
Sub aspect climatic acest sector se caracterizează prin cea mai accentuată impurificare a aerului cu fum, funingine, praf și gaze (SO2 în special). Toate acestea ca urmare a prezenței celor cinci gări ale orașului (principală, Balta-Sărată, Cazărmii, Țiglărie și Teiuș), a depoului C.F.R., a triajului, a abatorului și a celor două întreprinderi industriale.
Temperatura mai ridicată a aerului atmosferic, precipitațiile mai abundente ca și frecvența, ori persistența mare a ceții sunt trăsăturile definitorii ale climatului din acest sector.
Din cauza diversității funcționale locale, cu influența lor specifică asupra elementelor climatice, se conturează: microclimatul grupurilor de fabrici și uzine și microclimatul din lungul căii ferate.
5.3.1.2. Sectorul climatic administrativ-comercial, corespun-de vechii vetre urbane, se caracterizează printr-o dinamică atmosferică mai atenuată (datorită densității clădirilor, îngustimii și întortocherii arterelor stradale, multitudinii surselor de impurificare a aerului, etc.), valori mai reduse ale umezelii și amplitudinilor termice și poluare complexă a aerului.
5.3.1.3. Sectorul climatic rezidențial este acela în care lipsa întreprinderilor industriale, prezența spațiului verde public condiționează existența unui climat urban optim.
Acest sector cuprinde cartierele: Teiuș, Cazărmii, Țiglărie și Intrare Nord, care corespund tot atâtor microclimate, în funcție de extinderea mai mare sau mai mică a spațiilor verzi cu albedou specific, de tipul de locuință (individual sau bloc), depresiunea vecinătatea sau depărtarea rețelei hidrografice, etc.
5.3.1.4. Sectorul climatic de periferie Caracteristicile climatice ale acestei zone de tranziție, în care influența orașului scade treptat, iar aceea a împrejmuirilor se manifestă tot mai pregnant sunt date mai ales de gradul ridicat de puritate a aerului, împrospătat continuu cu aerul venit din zona periurbană-depresionară.
5.3.2. CLIMATUL PERIURBAN-DEPRESIONAR
Acesta caracterizează întregul spațiu cercetat din exteriorul zonei urbane a Caransebeșului.
Mai mult decât în cuprinsul orașului, în zona depresionară periurbană, se pun în evidență relațiile dintre climă și treptele de relief, dintre acestea și expoziția față de razele solare, ori vânturile dominante, între elementele climatice și cele ale rețelei hidrografice. Orientarea în general est-vestică (pe dreapta Timișului ) și vest-estică (pe stânga râului) a interfluviilor, precum și expoziția variată a acestor elemente morfo-hidrografice, determină o încălzire diferențiată a suprafeței active și deci a aerului atmosferic.
Pornind de la aceste realități ale peisajului fizico-geografic, distingem în zona periurbană-depresionară următoarele microclimate:
5.3.2.1. Microclimatul albiei majore a Timișului și al văilor afluente, caracterizat în general prin cea mai redusă temperatură și cea mai ridicată umezeală relativă a aerului. Frecvente sunt inversiunile de temperatură, iar evaporarea apei este foarte activă. Fenomenele hidrometeorologice (roua, bruma, ceața) au o durată și o intensitate mai mare, iar dinamica mai activă a aerului din lungul văilor, determină cantitățile în general mai mici de precipitații.
5.3.2.2. Microclimatul suprafețelor de terase și interfluvii Insolația puternică din timpul zilelor senine și calme de vară cauzează ridicarea accentuată a temperaturii aerului la peste 300 C. În aceste condiții se produce o rarefiere a aerului care determină o circulație locală de tipul brizelor de relief. Umezeala relativă a aerului este mai redusă decât în cazul microclimatului precedent. Precipitațiile atmosferice sub formă de ploaie și zăpadă cad în cantități mai mari față de regiunea joasă de albie majoră, în timp ce precipitațiile la sol (roua, bruma, chiciura, poleiul) au frecvențe și intensități mai reduse.
5.3.2.3. Microclimatul versanților însoriți caracterizează pantele expuse spre soare mare parte din zi. Cu toate că în cuprinsul lor apar și suprafețe umezite de izvoare, generate de pânza acviferă de la baza depozitelor de terase, insolația este așa de puternică, încât temperatura medie zilnică și anuală a aerului înregistrează valori mai mari decât deasupra interfluviilor sau teraselor, datorită incidenței mai mici a razelor solare.
Temperatura ridicată activează dinamica locală a atmosferei, iar în sectoarele cu expunere vestică, cad cantități mai mari de precipitații.
Foto 26 – Microclimatul versanților însoriți sau „paradisul cicadelor”
5.3.2.4. Microclimatul versanților umbriți. Însorirea foarte slabă de pe aceste suprafețe are ca efect principal scăderea temperaturii solului și aerului. Temperatura redusă a aerului deasupra acestor versante este și un rezultat al faptului că, pentru evaporarea apei din numeroasele izvoare, se consumă cantități importante de căldură.
Versantele mai umbrite din depresiune se află cu precădere pe latura vestică a acesteia, dar, în general, primesc mai mici cantități de radiație pantele cu expoziție nordică.
Diferența dintre valorile pe care le au elementele meteorologice din cuprinsul celor două microclimate de versant este evidențiată și de deosebirile ce există în compoziția floristică a covorului vegetal.
5.3.2.5. Microclimatul suprafețelor împădurite se caracte-rizează mai ales prin diferențe termice diurne și sezoniere mult atenuate față de cele din câmp deschis. Umezeala relativă a aerului, mai ales în timpul existenței frunzișului verde, înregistrează valori din cele mai ridicate, variind în general între 75-85%. Intensitatea vântului este diminuată din cauza adăpostului pe care-l creează perdeaua pădurii.
Foto 27 – Microclimatul așezărilor rurale mai mari se aseamănă cu cel al periferiilor urbane
5.3.2.6. Microclimatul așezărilor rurale. Diferențierile climatice față de zonele extravilane sunt generate între altele de: o oarecare impurificare a aerului provenită de la gospodăriile populației, infiltrația redusă a apei de precipitații datorită asfaltării sau pietruirii străzilor (mai ales în unele așezări rurale cu tendințe de urbanizare, precum Teregova și Slatina Timiș), gradul de îndesire a clădirilor în vatră. Albedoul relativ scăzut al acoperișurilor, în cea mai mare parte din țiglă, influențează direct temperatura aerului atmosferic, determinând creșterea valorilor acestuia și, implicit sporirea intensității procesului de evaporare, în condițiile slabei infiltrări.
Foto 28 – Influența maselor de aer submediteraneene și tropicale favorizează coloristica vegetală exotică în gospodăritele localități timișene
CAPITOLUL AL V-LEA
REȚEAUA HIDROGRAFICĂ ȘI INTEGRAREA ÎN PEISAJ
6.1. APELE FREATICE
În cuprinsul sectorului studiat, apele freatice sunt cantonate în depozite fluviatile alcătuite din nisipuri argiloase și galeți, deosebit de variabile ca structură, având în vedere condițiile morfologice variate cu influență asupra drenajului subteran.
O remarcă cu caracter general este aceea că permeabilitatea în depozitele purtătoare de ape freatice din apropierea Timișului este ridicată și scade treptat spre limite teraselor care se desfășoară mai ales pe dreapta râului.
Grosimea stratului acvifer este foarte variabilă, fiind influențată de structura fundamentului slab permeabil în mare parte gresos, care se găsește adesea foarte aproape de suprafață (4-10 m adâncime în sectorul Buchin și Caransebeș); în aval de Caransebeș, unde există foraje de observații asupra regimului hidric al apelor freatice, adâncimea patului stratului acvifer se află la 23 m, iar grosimea stratului freatic atinge 19,2 m (fig.24). Stratul de bolovăniș și nisipuri se găsește la adâncimi între 3,80-13,3 m, pentru ca la adâncimi mai mari să se întâlnească faciesuri de nisipuri fine argiloase.
În aceste puțuri, debitul specific al stratului acvifer este de 0,35 l/s, iar coeficientul de filtrație are valori între 1,7-2,29 m/zi.
În amonte de Buchin, prin drenaj relativ adânc s-au format mai multe orizonturi de ape freatice și captive descendente cu ape potabile bune, alimentate atât dinspre Munții Țarcu, cât și dinspre Semenic.
Dacă în lunca Timișului adâncimea primului orizont freatic se menține între 3-5 m, în zona teraselor piemontane acesta coboară la 15-20 m (Goleț, Slatina, Ilova). Azonal, din cauza drenajului mai slab, pe luncă, dar și pe interfluvii plate se acumulează rezerve mari de ape freatice aproape de suprafață, contribuind în acest fel la formarea lăcoviștilor.
Transmisivitatea apelor freatice din depresiune, observată de I.N.M.H. variază între 35,87-48,31 m2/zi.
În aval de confluența Timișului cu Zlagna în conul de dejecție al Sebeșului, litologia depozitelor magazin se modifică, predominând o structură torențială, perpendiculară pe direcția curgerii Timișului (Al. Savu și colab., 1979).
Căderea generală a oglinzii apelor freatice este perpendiculară pe direcția cursului Timișului. Panta hidraulică are valori scăzute, în jur de 3‰ în amonte de Balta-Sărată, iar în aval crește până la 6‰. O ruptură bruscă a pantei nivelului hidraulic se constată la baza teraselor, unde aceasta ajunge la valori de 20 – 30‰. Această limită reprezintă totodată și linia celor mai puternice efilări ale apelor fretice, care contribuie la înmlăștiniri eutrofe locale și apropierea nivelului freatic de suprafața topografică.
În regimul hidric al apelor freatice se evidențiază, pe de o parte efectul remuului de luncă produs de Timiș pe distanțe variabile, de
50 – 300 m (lățime maximă în sectoarele: Buchin – Balta – Sărată și în aval de Caransebeș până la confluența cu Bistra), iar pe de altă parte a fluxului dinspre zona piemontană, mai consistent pe dreapta râului. Resursele de apă provenite prin infiltrații pe verticală sunt neînsemnate, variind între
50 – 100 mm/an.
Efectul de drenaj al Timișului și afluenților săi are importanță primordială în prezent, însă în cazul viitoarelor hidroameliorații va avea sens intensificarea dinamicii apelor subterane prin crearea unor canale de drenaj suplimentare și adâncirea celor existente. Drenarea artificială ar prezenta importanță deosebită în zona de contact a luncii cu terasele, unde domină depozitele argiloase și argilo-nisipoase, rezultate din scurgerea areală.
Regenerarea resurselor de ape freatice se produce în perioada februarie-iunie, când se observă nivelurile maxime atât în cuprinsul luncii, cât și în zona piemontană.
Menționăm faptul că și în perioada de iarnă se constată intervale călduroase (frecvență 60%), când această regenerare este posibilă. Astfel, durata perioadelor cu niveluri ridicate poate să atingă 6 – 7 luni, iar cele cu niveluri scăzute se accentuează mai ales după luna august. După datele existente (I.M.H.), variația de nivel poate să atingă 40 – 80 cm/an. În porțiunea afectată de remuul Timișului aceste valori sunt mai ridicate, îndeosebi la vest de șoseaua națională, între Slatina Timiș și Caransebeș. Nivelurile maxime au fost observate în cazul puțurilor în perioada martie-aprilie, iar cele minime în lunile septembrie-octombrie (informații obișnuite din discuții cu localnicii).
Ca o observație generală se poate aminti faptul că în dinamica de deplasare a apelor freatice se evidențiază resurse mai bogate pe fostele aliniamente de meandrare ale Timișului. Pe o asemenea axă se grefează și cursurile unor pâraie afluente (cazul Zlagnei), care dispar în timpul apelor mici din cauza depozitelor puternic permeabile. În aceste cazuri, variațiile de nivel ale apelor freatice urmăresc fidel regimul hidric al acestor cursuri locale.
În cazul unor eventuale hidroameliorații considerăm necesară crearea unor canale de drenaj pe aceste aliniamente spre care se îndreaptă o serie de mici văi torențiale nenominalizate, precum și Zlagna, Potocul, etc.
Apele freatice cu circulație normală prezintă o mineralizare redusă, cu un reziduu fix între 300 – 400 mg/l. Duritatea totală este în jur de 6,5gg (gg desemnează grade germane), iar cea temporară, în jur 1,5 – 2gg. În urma analizelor chimice asupra probelor de apă luate din luncă, rezultă următoarele:
Sub aspectul tipului hidro-chimic, apele freatice cantonate în depresiune aparțin apelor hidrocarbonatate, grupa calciului.
5.2. APELE CURGĂTOARE
5.2.1. DESCRIEREA REȚELEI CURGĂTOARE
Colectorul principal al râurilor din Depresiunea Caransebeș este Timișul, cel mai important râu al Banatului. În sectorul studiat acesta are o lungime de cca. 45 km, reprezentând peste 18% din întregul curs, care măsoară 241,1 km.
Foto 28 – Râul Bolvașnița, cel mai mare afluent al Timișului cu intensele procese de acumulare în albia minoră în apropiere de vărsarea în colectorul principal
De la izvoare, aflate la altitudinea medie de 1410, în Munții Semenicului, până la Caransebeș, râul prezintă trăsăturile geomorfologice și hidrologice cele mai complexe, reflectând specificul condițiilor genetice și ale principalelor sale etape evolutive. Până la Teregova, unde pătrunde în depresiune, Timișul se constituie ca limită morfologică între masivele Nemanu și Semenic secționând zona mediană a Munților Semenic, în care și-a adâncit albia. De la Teregova până la Caransebeș, râul pune pregnant în evidență caracterul de graben asimetric al culoarului tectonic, datorită încadrării sale pe rama estică a Munților Semenic, care formează în mai multe sectoare un versant care se ridică cu pante deasupra văii și în apropierea căruia râul își axează cursul. Pe malul drept, cu excepția sectoarelor de chei se desfășoară – așa cum s-a arătat –, treptele largi ale teraselor și suprafețelor de racord aparținând marginii de vest a Munților Țarcu.
Bazinul sedimentar neogen constituie „patul” văii Timișului, pe un amplasament axat pe o linie de dizlocație în care au pătruns în terțiar ca într-un golf mult adâncit, apele mării pannonice.
Dacă până la Teregova, Timișul se manifestă ca un râu cu evidente trăsături montane cu ape năvalnice datorită pantei mari de curgere (până la 38 – 39 m/km) într-o albie orientată nord-vest – sud-est, de la Teregova traseul se schimbă brusc, primind orientarea nord-sud, iar debitul crește treptat prin aportul considerabil de ape al afluenților pe care-i colectează dinspre Munții Semenicului și Munții Țarcu.
Micul bazin depresionar de la Teregova este o adevărată piață de adunare a apelor, în care Timișul primește Teregova (S = 51 km2; L = 15 km), cu izvoare tot în Semenic, apoi Criva, cu o vale mult prea matură pentru actualul debit și, în fine, Hidegul (Râul Rece) cu o suprafață bazinală de 171 km2 și o lungime de 34 km, din care doar 7,3 km în spațiul cercetat. Debitul acestuia din urmă este considerabil, motiv pentru care cursul său va fi racordat la sistemul hidroenergetic Măru-Turnu Ruieni-Rusca, noua constelație de lumini a județului Caraș-Severin.
În aval de confluența cu Hidegul, Timișul pătrunde în două sectoare de chei succesive: de la nord de Teregova și până la sud de Armeniș, străbătând Cheile Teregovei, iar la nord de Armeniș se desfășoară cel de-al doilea aliniament de vale îngustă, alcătuind Cheile Armenișului. La Armeniș, Timișul primește Feneșul cu o suprafață a bazinului de 137 km2 și o lungime de 24 km, din care doar 8,5 km2 și respectiv 5,3 km sunt în cuprinsul depresiunii. Obârșiile acestuia sunt apropiate de cele ale Hidegului. Împreună cu afluentul său Pârâul Alb, cam de aceeași lungime, deține un valoros potențial hidroenergetic, nu atât datorită debitului, cât mai ales pantei mari de curgere, de 45-46 m/km (I. Ujvari, 1972). Feneșul face parte din sistemul de afluenți, oarecum simetric distribuiți în depresiune; ca lungime însă, afluenții de pe dreapta formează o rețea mai bine dezvoltată.
Afară de Feneș, Timișul colectează tot dinspre Munții Țarcului: Armenișul (S = 6,5 km2; L = 4,5 km), Ilova (S = 10,5 km2; L = 6,2 km), Bolvașnița (S = 28,5 km2; L = 14,7 km), Zlagna (S = 25,2 km2; L = 12,8 km), iar la Caransebeș, confluează cu Sebeșul (Râul Mare), al cărui bazin hidrografic măsoară 142 km2, având o lungime a cursului de 23 km. Se remarcă în acest sector tendința de divagare tot mai accentuată, datorită pantelor tot mai reduse de curgere (6-10 m/km, până la 1,08 m/km în incinta Balta-Sărată – Caransebeș). Cu deosebire în aval de Buchin, Timișul are un coeficient ridicat de meandrare (1,68), dar numai până la confluența cu pârâul Balta-Sărată. În aval de această confluență, datorită probabil unei falieri în trepte, panta longitudinală a râului crește brusc, atingând valori de 4,28 m/km, iar coeficientul de meandrare scade la 1,27. Este recomandabilă examinarea acestei constatări în lumina cercetărilor tectonicii de profunzime. În ceea ce privește pârâul Zlagna, ale cărui particularități morfohidro-grafice și hidrologice interesează pentru redeschiderea exploatărilor de lignit din acest perimetru, constatăm că inferior parazitează vechi cursuri părăsite, probabil ale Timișului. El își are obârșia în Piemontul Sebeș-Zlagna și se grefează în treptele inferioare ale piemontului terasat. Relieful bazinelor de recepție este puternic fragmentat, ogașele intersectând nivelul freatic, de unde primesc o alimentare abundentă. Ieșind însă în podul luncii, în timpul apelor mici, acestea își dispersează debitele, devenind cursuri semipermanente.
Pe partea stângă, afluenții, deși mai mici, aduc în albia Timișului cantități mari de ape și însemnate debite de aluviuni, datorită capacității foarte ridicate de transport pe care o au.
Slatina, cu izvoare în zona montană în apropiere de localitatea Brebu-Nou, are o vale puternic adâncită în formațiunile cristaline și păstrează până aproape de vărsare caracterele unui curs montan. Are o lungime de 11,5 km și un bazin colector de 26,5 km2 din care numai o mică porțiune aparține depresiunii.
Golețul, este un râu care izvorăște de la mare altitudine (cca. 1100 m) de sub vârful Nemanu-Mare, înscriindu-se datorită debitului, printre cei mai dezvoltați afluenți de pe stânga ai Timișului. Lungimea sa depășește 15 km, iar suprafața bazinului hidrografic este de 41 km2. Ca și Slatina este un râu aproape prin excelență montan, având o pantă mare de scurgere.
Cernețu-Mare are izvoare amplasate pe versantul nordic al Nemanului Mic, la peste 1000 m altitudine și confluează cu Timișul ceva mai la sud de localitatea Petroșnița. Râu deosebit de riguros, în ciuda dimensiunilor sale (S = 13,5 km2, L = 12,5 km) pătrunde prin eroziune regresivă în bazinul Golețului, afectând puternic zona de cumpănă. Dacă în zona montană tipică este eroziunea pe verticală, care determină dese schimbări ale profilului longitudinal, în spațiul depresionar valea se lărgește datorită slabei energii a reliefului.
Ultimul afluent mai însemnat pe stânga Timișului este Poiana (Valea Lungă), care prezintă un bazin hidrografic de 47,2 km2 relativ simetric, având afluenți bilaterali cam de aceleași dimensiuni. Lungimea cursului, care începe de la nord-vest de localitatea Lindenfel, este de 14,3 km.
5.2.2. CARACTERISTICI HIDROLOGICE
Bazinul Timișului în spațiul depresionar studiat prezintă o serie de particularități hidrologice cu implicații directe în dinamica albiei râului, precum și de modul de manifestare în timp și spațiu a unor procese fizico-geografice și realități social-economice.
Inflențele atlantice, contrastul ce există în formarea scurgerii, între zona montană și cea depresionară își pune amprenta în legile de repartiție teritorială ale elementelor de bilanț și regim hidrologic. De asemenea, panta profilului longitudinal al Timișului și afluenților acestuia, reprezintă un element esențial, care alături de alcătuirea litologică a patului de curgere și de climat ajută la explicarea variațiilor de debit.
5.2.2.1. Bilanțul hidrologic al teritoriului studiat a fost examinat de noi în baza relației tip Brückner-Lvovici.
Precipitațiile medii anuale (X0) au fost calculate pentru stația meteorologică Caransebeș. Valoarea obținută de 774,3 mm, din lipsa altor observațiilor sistematice, se consideră valabilă pentru întreaga depresiune.
Scurgerea medie (Y0); În arealul depresionar studiat ne-am bazat pe rezultatele observațiilor hidrometrice directe efectuate la trei stații existente pe Timiș (Teregova, Sadova, Caransebeș) și una pe Sebeș (Turnu Ruieni), precum și pe observațiile – pentru aceeași perioadă – realizate la Otvești, pe Pogăniș (afluent pe stânga al Timișului, în aval de depresiune) și Lugoj, care ne-au permis efectuarea unor generalizări cu eficiență maximă. Instrumentul principal utilizat în generalizare a fost altitudinea medie a bazinelor de recepție cu care s-a obținut o corelație bună a scurgerii medii.
Ecuația relației (I. Ujvari, 1972), determinată pe baza unor scări dublu logaritmice se prezintă în felul următor:
Menționăm că datele de observație de la cele șase stații hidrometrice au fost omogenizate cu multă atenție, coeficienții de corelație depășind 0,8.
Tabel 22
Valorile scurgerii medii calculate pentru perioada 1950 – 1998.
Sursa: Apele Române, Timișoara
Evapotranspirația (Z0) rezultată din ecuația amintită mai sus are valori în jur de 612 mm, ceea ce corespunde cu valorile de generalizare publicate în lucrările de specialitate (I. Ujvari, 1972).
Scurgerea medie subterană (U0) calculată pe baza datelor de generalizare dintre raportul Uo/Y0 = 0.29, reprezintă de altfel schimbul anual care afectează apele freatice din luncă.
Ecuația bilanțului hidric se poate scrie în forma următoare:
162 = 774 – 612 (mm), respectiv:
115 = 774 – (612 + 47) (mm)
Coeficientul scurgerii subterane (KU0) = 0,07
Coeficientul evapotranspirației (KZ0) = 0,93
Coeficientul curgerii subterane din precipitații se infiltrează spre apele freatice, aproximativ 6%.
5.2.2.2. Repartiția scurgerii în timpul anului, oglindește aceeași deplasare în timp a perioadei umede spre iarnă. Zona studiată cu rețeaua hidrografică pe care o are, cu râuri ce-și au izvoarele în zona montană, poate fi încadrată în timpul Carpatic Vestic, cu pondere mai ridicată a scurgerii de primăvară (40-47%) și scurgere redusă de vară și toamnă (cca. 20% și respectiv 8-12%). Scurgerea de iarnă scade cu altitudinea, de la 25% în zona montană a Țarcuului unde își au obârșiile o serie de afluenți viguroși ai Timișului (Sebeș, Feneș, Hideg), la cca. 18% în zona depresionară propriu-zisă (I. Ujvari, 1972, Rodica Munteanu, 1976).
Foto 30 –Timișul la Sadova
5.2.2.3. Scurgerea și debitele maxime. Aceste fenomene sunt, în general, consecința cantităților însemnate de ploi care cad la începutul sezonului cald, fapt consemnat în studiile efectuate de către I.M.H. (I. Ujvari, 1972, p 360). După noii ani secetoși (1926, 1927, 1928, 1929), când scurgerea și debitele au fost în general scăzute, urmează alții (1931, 1932, 1933), când cotele râurilor au înregistrat valori ridicate. Faptul că în anii următori s-au înregistrat din nou valori mici ale scurgerii și debitelor, iar în anii 1938, 1939, 1942 s-au observat viituri cu debite maxime eminente, ne indică o oarecare periodicitate din acest punct de vedere.
Precipitațiile căzute în mai-iunie 1970 și 1975 au generat ape pe suprafețe extinse și în depresiune, ca de altfel pe întregul cuprins al țării, dar debitul maxim al viiturilor a rămas sub 2% asigurare.
Parametrii scurgerii maxime sunt condiționați atât de caracteristicile climatologice, cât și cele morfometrice ale bazinelor de recepție ale afluenților și colectorului principal.
Tabel 23
Debitele maxime (m3/s) cu diferite probabilități de depășire în cazul Timișului la stația hidrometrică Caransebeș (F = 1072 km2; Hmed = 769 m).
Sursa: Apele Române, Timișoara
Tabel 24
Debitele maxime specifice (1/s/km2) cu diferite probabilități de depășire în cazul Timișului, la postul hidrometric Caransebeș.
Sursa: Apele Române, Timișoara
În ansamblu se poate afirma că scurgerea maximă pe râurile din depresiune este mai ridicată la aceleași categorii de suprafață în comparație cu alte regiuni ale țării, situație explicabilă prin abundența umidității climei din timpul primăverii și începutul verii, datorită poziției mai vestice.
5.2.2.4. Nivelurile maxime și inundabilitatea luncii. În scopul studierii inundabilităților diferitelor sectoare de luncă din lungul Timișului și afluenților acestuia, au fost utilizate datele de observație de la aceleași stații hidrometrice menționate anterior. Șirul de observații luat în studiu a fost cuprins între anii 1917 – 1978. Menționăm însă caracterul neomogen al seriei, deoarece în perioada 1917 – 1953 din cauza lipsei controlului topografic insuficient al mirelor, valorile par incerte. Din acest motiv, în această perioadă au fost luate în considerare numai amplitudinile anuale ale variațiilor de nivel, iar studiul propriu-zis are în vedere o perioadă de 25 ani (1954 – 1978), când cota „0” a mirei a fost coborâtă cu 100 cm.
Frecvența și probabilitatea de depășire a nivelurilor. După cum rezultă din analiza statistică a șirului 1954 – 1978 amplitudinea maximă a variației de nivel (probabilitatea 4%) a fost, în general, între 3,50 – 4 m. Având însă în vedere îngustarea albiei Timișului în zona de chei precum și la Caransebeș, datorită în parte existenței digurilor de apărare ale orașului, amplitudinea de variație de nivel în aceste porțiuni este mai mare cu cca. 80 – 100 cm față de cele din estul traseului din depresiune.
Nivelurile cele mai ridicate au fost constate de regulă, în luna mai ca o consecință a suprapunerii ploilor cu topirea zăpezilor (cu deosebire în anii: 1956, 1973, 1978). Viiturile pluviale cauzează și ele nivele ridicate cum a fost cazul în anii: 1970 (luna iulie), 1972 (octombrie), sau 1975 (mai, iunie).
Frecvența obișnuită a nivelurilor maxime anuale (50 %) reprezintă o amplitudine de 220 și 230 cm, când debitul de apă inundă numai sectoarele de albie majoră.
Foto 31 –Valea Timișului se lărgește tot mai mult pe măsură ce se apropie de ieșirea din culoarul montan format între M-ții Țarcu și M-ții Semenicului
Zonele inundabile. În mod obișnuit, datorită asimetriei văi, rezultă din altitudinea mai redusă a malului drept, Timișul inundă malul stâng în mai mică măsură, în timp ce lunca de dreapta se acoperă cu ape pe porțiuni mai extinse. Suprafața inundată are o lățime mai mare la nord de Caransebeș, unde în timpul viiturilor mari apa se apropie de halta Țiglărie. De asemenea, sectorul dintre Buchin și Balta – Sărată este frecvent inundat până la rambleele căii ferate și șoselei naționale.
Nu poate fi neglijat de altfel nici aportul de ape al râurilor afluente care în timpul ploilor abundente capătă un caracter torențial, afectând puternic lunca colectorului principal. În sectorul amintit zona inundabilă potențială are lățimea maximă de 1600 m la confluența Timișului cu pârâul Balta – Sărată. Se impune, de asemenea, mențiunea că timp de multe secole extinderea orașului Caransebeș spre sud-vest a fost stânjenită de inundațiile Timișului care se pare că odinioară a curs ceva mai spre est pe actualele brațe părăsite. De aceea în 1903 (I. Petrescu – Burloiu, 1949) a fost construită „Dâlma” un dig de 2 km lungime care se desfășoară între cele două poduri peste Sebeș și respectiv peste Timiș. Profilul transversal al acesteia are o formă trapezoidală cu o înălțime de 2 m.
Durata diferitelor categorii de nivel. Durata cea mai mare o au categoriile de nivel cu probabilitate de depășire sub 50% care apar în 99% din cazuri (frecvențe cumulate). Aceste categorii de nivel pot avea influență asupra variațiilor de nivel ale apelor freatice.
Frecvența maximă revine intervalelor de 130-250 cm, unde apele freatice sunt influențate permanent de variațiile de nivel ale Timișului, ceea ce înseamnă că lățimea maximă a fâșiei de interacțiune dintre apele freatice și cele ale Timișului se rezumă la o distanță de 200-300 m.
5.2.2.5. Scurgerea și debitele minime, respectiv secetele hidrologice cele mai îndelungate au frecvența maximă în perioada de vară – începutul toamnei. Astfel, la Teregova debitul minim de 0,57 m3/s a fost calculat pentru perioada septembrie și octombrie 1961, iar la Caransebeș, în august 1952, debitul a fost de numai 2,49 m3/s (I. Ujvari, 1972).
Aceste situații au fost fără îndoială generate pe de o parte de cantitățile reduse de ploi căzute, iar pe de altă parte de evapotranspirația intensă datorită valorilor termice ridicate ale aerului.
5.2.2.6. Eroziunea și transportul aluviunilor în suspensie. Acestea au o intensitate relativ redusă, datorită preponderenței rocilor rezistente la eroziune (șisturi cristaline, conglomerate, gresii).
Valorile turbidității și scurgerii solide sunt redate în tabelul de mai jos.
Tabel 26
Valorile turbidității și scurgerii solide la posturile Teregova și Caransebeș
Sursa: Apele Române, Timișoara (γ = eroziunea specifică și ρ = turbiditatea medie)
Cea mai însemnată cantitate de materiale solide este transportată de râuri în perioada apelor mari de primăvară, cu deosebire în lunile aprilie și mai.
5.2.2.7.Chimismul. Din punctul de vedere al chimismului, apele rețelei de suprafață din depresiune, prezintă o cvasiuniformitate, fiind carbonatate din grupa calciului, cu mineralizări în general sub 500 mg/l, sau chiar mai redusă de 200 mg/l, în cazul afluenților montani (Goleț, Slatina, Cernețu Mare, Hideg, în cursul superior). Acest fapt se datorează prezenței rocilor slab solubile precum și lipsei fenomenelor diapirice. Aciditatea apelor este normală, în jurul valorii 7 (Rodica Munteanu, 1970, I.Ujvari, 1972).
Tabel 27
Sursa: Apele Române, Timișoara
CAPITOLUL AL VI-LEA
ÎNVELIȘUL VEGETAL ȘI FAUNA – SINTEZE ALE POTENȚIALULUI ECOLOGIC
Ansamblul geografic în care se situează Depresiunea Caransebeș, afară de care trebuie să luăm în considerare aspectele legate de originea și evoluția comunităților biologice, precum și intervențiile antropice manifestate cu mai mare pregnanță în ultimele secole au conturat actuala repartiție floristică și faunistică, ci implicațiile de ordin biologic (conservarea mediului ambiant) și economic (valorificarea potențialului biologic în scopuri practice), pe care le degajă.
6.1. VEGETAȚIA
Înțelegerea aspectului actual al florei și vegetației din depresiune, este condiționată de o privire evolutivă fito-istorică în timp. Astfel, pe baza generalizării cercetărilor resturilor fosile și a fragmentelor sporo-polenice (P. Enculescu, 1924, E. Pop, 1954, etc.) precum și a analogiilor cu regiunile muntoase învecinate cu care depresiune are strânse legăturii, putem conchide că modificările arealelor floristice pe durata pleistocenului, precum și repartiția actuală a vegetației se leagă strâns de pulsul paleoclimatic al ultimei perioade geologice.
Majoritatea fitogeografilor pleacă de la concluzia că ultima perioadă glaciară (Würm) a constituit un filtru drastic pentru foioase în favoarea coniferelor, supraviețuind doar unele esențe mai rezistente la frig, precum: stejarul penduculat, alunul, teiul, ulmul și, cu probabilitate arțarul, frasinul, fagul, mărul și părul pădureț, alături de elemente stepice de climat rece.
Postglaciarul aduce ameliorări climatice treptate și, în consecință, coniferele își restrâng aria în fața extinderii tot mai viguroase a elementelor de foioase.
În postglaciarul mijlociu, în funcție de variația umidității și aridității climatului, au alternat și limitele zonelor de vegetație, când în favoarea pădurilor, când în cea a stepei și silvostepei. Pădurea de foioase se îmbogățește cu noi specii central-europene (gorun, carpen, fag, etc.), la care se adaugă elemente ierboase mezofile ale stepei care și-au avut maximul de expansiune în fazele mai aride (boreal și subboreal).
Foto 32 – Vegetația forestieră acoperă în întregime Dealul Negru de la Sat Bătrân
În ultimii 2000 de ani, perioadă corespunzătoare postglaciarului târziu, are loc o reextindere a pădurii central-europene în detrimentul stepei și silvostepei, iar fagul se impune ca un element tot mai viguros și, împreună cu gorunul, subminează supremația stejărișelor mixte.
În ultimele secole și mai ales începând cu anul 1850, odată cu ofensiva tot mai accentuată a omului asupra pădurilor, asistăm la o treptată avansare a silvostepei și stepei. Arii întinse de soluri forestiere rămase în afara pădurilor și un argument convingător că silvostepa și-a recâștigat o bună parte din suprafața pe care o deținea cândva. Nu se poate spune dacă acest proces a fost favorizat și de o tendință naturală de continentalizare a climei însă, cu certitudine, fragmentarea și restrângerea arealelor forestiere prin defrișare antropică și degradare zoogenă au contribuit la creșterea gradului de continentalism.
6.1.1. ZONELE DE VEGETAȚIE
Pe teritoriul depresiunii se pot distinge două zone de vegetație: zona forestieră și zona pajiștilor naturale, ultima conturată mai puțin pe cale naturală și mai mult pe cale antropică. Această zonare este consecința în primul rând, a etajării descendente a reliefului și în al doilea rând a ușoarelor diferențieri climatice, între zona colinară și vatra depresionară propriu-zisă. Precizăm însă faptul că limitele acestor zone sunt dificile de trasat datorită tranzițiilor difuze, precum și din cauza modificărilor antropice.
6.1.1.1. Zona forestieră este în continuarea celei din Munții Țarcu și Munții Semenicului, cu care are strânse filiații singenetice și întrepătrunderi floristice, cu deosebire în zona de contact.
Pădurile actuale ocupă doar 28,7% din suprafața studiată, ele fiind în bună parte înlocuite cu pajiști naturale și mai ales terenuri agricole. Dezvoltarea vegetației forestiere este favorizată de climatul relativ umed și de solurile silvestre argilo-iluviale (brune și podzolice).
Cele mai însemnate suprafețe păduroase se află în raza localităților: Teregova, Armeniș, Slatina Timiș, Feneș, Goleț, Ilova și Borlova.
Preponderent este etajul fagului (Fagus silvatica), acesta fiind specia edificatoare pe lângă care participă în proporții mai reduse: carpenul (Ciprinus betulus), gorunul (Quercus petraea), teiul pucios (Tilia cordata), ulmul (Ulmus campestre), arțarul (Arcer platanoides), paltinul (Arcer pseudoplatanus), frasinul (Fraxinus excelsior).
Pe dealurile din preajma orașului Caransebeș prevalente sunt speciile de stejar (Quercus robur, Q. frainetto, Q. sessiliflora), amestecate: arțar, carpen, cireș de pădure (Cerasus avium), mărul sălbatic (Malus silvestris) și părul pădureț (Pyrus piraster).
Foto 33 – Vegetația forestieră a fost puternic modificată locul ei fiind luat de arbuști
Fără îndoială areale disjunctive actuale reprezintă relicte ale unor făgete mult mai extinse odinioară. Ele sunt încă în echilibru cu condițiile pseudo-climatice.
Înrădăcinarea profundă a fagului asigură folosirea intensivă a întregului profil de sol brun acid și brun de pădure pe care vegetează. Numai pe unele interfluvii, în condițiile unor suprafețe slab înclinate solurile pseudogleice determină o ancorare mai slabă a arboretelor, rădăcina dezvoltându-se doar până la orizontul compact; în asemenea situații devine posibilă doborârea arborilor de către vânturile puternice atunci când solul este supraumezit.
Lumina relativ slabă de sub masivele mai bine închegate de făgete (versantele mai umbrite de pe latura de vest a depresiunii), împiedică formarea uni strat arbustiv compact. Sub formă de exemplare izolate pot fi întâlnite specii ca: Daphne mesereum, Sambucus racemosa, Lonicera xilosteum, Viburnum opulus, ș.a.
La parterul pădurii, stratul ierbos poate lipsi în cazul unor suprafețe cu densitate mare de arbori (zona Teregova-Armeniș-Sat Bătrân), sau se poate dezvolta în grade diferite în funcție de deschiderile din coronamentul arborilor. Acest strat este constituit după caracteristicile biotopurilor din următoarele combinații de plante: Asperula-Dentaria, pe soluri brune, slab acide-neutre (pH: 6,0 – 6,8), cu conținut ridicat de baze și de mull (humus brun). Alături de cele două genuri edificatoare (Asperula odorata, Dentaria bulbifera și D. glandulosa), se află și alte specii ale „florei de mull”: Pulmonaria rubra, Geranium robertianum, Lamium galeobdolor, Merculialis perrenis, Euphorbia amygdaloides, Izopyrum thalictroides, Symphytum cordatum, Anemone nemorosa, Athyrium filix-femina, Dryopteris filix mas, etc., la care se adaugă cunoscutele efemeroide de primăvară: ghioceii (Gallanthus nivalis), viorelele (Scilla bifolia), toporașii (Viola odorata), brebeneii (Corydalis solida, C. marchalliana), lăcrămioarele (Convalaria majalis), măseaua ciutei (Erithronyum dens canis) etc. Rubus hirtus, în biotopuri cu aciditate și umiditate mai crescute. Specia dominantă este Rubus hirtus, afară de care apar multe elemente din grupa anterioară (Asperula odorata, Geranium robertianum, Denatria glandulosa, Oxalis acetosella etc.);
În luminișuri speciile preponderente sunt cele ale genului Festuca (Festuca drymeia, F. silvatyca). În aceste cazuri biotopul este format din soluri mai scheletice, moderat acide. Celelalte specii sunt mai slab reprezentate.
În funcție de creșterea gradului de înclinare a versantelor precum și de sporirea acidității solurilor spre rama muntoasă pot apare: Luzula luzuloides, Calamagrostis arundinacea sau chiar Vaccinium myrtillus (afinul), pe soluri podzolice.
Remarcabilă este prezența în flora zonei cercetate a unor elemente termofile precum cărpinița (Carpinus orientalis), mojdreanul (Fraxinus ornus), cerul (Quercus cerris), gârnița (Q. frainetto), vița sălbatică (Vitis silvestris), liliacul sălbatic (Syringa vulgaris), alături de unele specii ierboase ca: Chrysopogon grillus, Paris quadrifolia, Hepatica nobilis, Crocus banaticus etc. condițiile de vegetație ale acestor specii meridionale se leagă de versantele mai expuse spre soare, fiind integrate în pădurile de amestec în cadrul cărora proporțiile dintre specii sunt mai echilibrate.
Foto 34 – Amestecul pădurii de foioase de pe versant cu cea specifică luncii
În aceste păduri condițiile mai favorabile de iluminare sub masiv, permit dezvoltarea unor strate mai bine conturate de arbuști și ierburi-subarbuști.
Stratul arbustiv este mai bine reprezentat în pădurile unde specia dominantă este gorunul, datorită posibilităților mai bune de iluminare. În alcătuirea acestuia intră: păducelul (Crataegus monoggyna), cornul (Cornus mas), lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), dârmozul (Viburnum lantana), jugastrul (Acer campestre), măceșul (Rosa canina), porumbarul (Prunus spinosa).
Foto 35 – Șibleacul asemănător plaiurilor mehedințene este prezent pe arii întinse
După bonitarea biotopurilor, în componența stratului ierbos-subarbustiv pot intra: Asarum europaeum, Brachypodium silvaticum, Stelaria holostea, Asperula odorata, Polygonatum latifolium, Carex pilosa, Poa nemoralis, Glechoma hirsuta, Festuca drymeia, Veronica officinalis etc.
6.1.1.2. Zona pajiștilor naturale.Ca și în cazul pădurilor, vegetația naturală ierboasă potențială din regiune este limitată, în prezent, la suprafețe restrânse, ea păstrându-se de obicei pe stațiunile improprii agriculturii (de regulă versantele mai puternic înclinate din cuprinsul zonei piemontane). În locul vegetației naturale primare s-a instalat o vegetație secundară, cu un evident caracter serial.
Se impune ,de asemenea, precizarea că vegetația ierboasă instalată în urma reducerii prin defrișare a suprafețelor forestiere este diferențiată ca alcătuire floristică în funcție de expunerea sau adăpostirea versantelor față de soare.
Vegetația ierboasă a versantelor însorite are un caracter xeromezofil, fiind edificată de specii ca: Festuca valesiaca, Agrostis tenuis, Festuca rubra, Botriochloa ischaemum, ș.a.
Cenozele asociației Agrostio-Festucetum valesiacae, ocupă de regulă stațiunile însorite și moderat înclinate (5 – 200) din zona colinară ce se desfășoară între localitățile Armeniș și Var, unde insolația este mai puternică și de mai lungă durată comparativ cu versantele de pe latura stângă a depresiunii, mai adăpostite. Preferențial, această asociație se instalează pe soluri eu-mezobazice luto-nisipoase cu conținut moderat în humus și cu aciditate slabă.
Speciile dominante – Festuca valesiaca și Agrostis tenuis, realizează o acoperire însemnată (circa 80%).
Pe terenurile mai recent despădurite și cu înclinare mai mare, prezența unor specii ca Botriochloa ischaemum relevă gradul de eroziune a solului și totodată tendința de evoluție a asociației pe măsură ce avansează procesele erozionale. Alte specii participante sunt unele hemicriptofite și terofite, specifice pajiștilor mai puțin închegate (Mentha piperita, Thymus montanus, G. Potentilla, etc.)
Vegetația ierboasă a versantelor umbrite relevă o cvasiuniformitate a particularităților ecologice prin diversitatea mai redusă de specii.
Foto 36 – Vegetația versanților însoriți și explozia floristică de Artemisia
Asociația Antoxantha-Agrostietum tenuis grupează cenozele care populează partea superioară a versantelor umbrite dintre Teregova și Slatina Timiș, dar care pot fi întâlnite și pe pantele mai expuse spre soare și cu înclinare mai slabă sau pe podurile teraselor înalte.
Caracterul acestei asociații este în general mezofil sub raport ecologic, iar speciile edificatoare sunt: Agrostis tenuis, Nardus stricta și Festuca rubra. Sporadic, în funcție de prezența solurilor pseudogleizate, în compoziția floristică se intercalează și o serie de specii higromezofile (Juncus effusus, Juncus conglomeratus, Agrostis stolonifera etc.), care conferă cenozelor alte trăsături ecologice.
În zona de contact cu muntele se remarcă frecvența destul de ridicată a unor specii ca Antennaria dioica, Campanula robertiana, Nardus stricta etc., comune pajiștilor montane propriu-zise.
6.1.2. VEGETAȚIA AZONALĂ
6.1.2.1. Vegetația de luncă. Specificul formațiunilor vegetale naturale de luncă (pajiști și arborete) este determinat de prezența solurilor aluviale și lăcoviștilor inundate periodic și cu exces temporar de umiditate freatică, de umezeala relativă mai crescută a aerului și de frecvența mai mare a fenomenelor hidrometeorologice (rouă, brumă, etc.).
Vegetația lemnoasă este constituită din asociații de plante în care speciile edificatoare și dominante sunt arborii de esență moale: plopul, salcia, arinul și altele.
Cenoze reprezentative de salcie și plop se întâlnesc în preajma albiei minore a Timișului, cu deosebire în aval de Slatina Timiș; precum și în albia Sebeșului și a celorlalte râuri afluente, mai ales în apropierea confluenței cu Timișul. Optimul ecologic al acestora se leagă de existența solurilor aluviale și de bilanțul hidric excedentar, tot timpul anului.
Speciile lemnoase edificatoare și dominante ale stratului arborescent, cu o înălțime de 9-10 m, sunt: Salix alba, S. triandra și Populus alba. În aceste cenoze stratul arbustiv este discontinuu și alcătuit din exemplare izolate de ariu negru (Alnus glutinosa), măceș (Rosa canina) și, mai rar, porumbar (Prunus spinosa). În schimb, stratul ierbos este bine închegat și compus din elemente higrofile cum sunt: Calamagrostis epigeios, Agrostis stolonifera, Lithrum salicaria, Lisimachia vulgaris și L. nummularia.
Cenozele de arin negru populează îndeosebi contactul cu rama muntoasă, pe văile: Teregova, Hidegului, Slatinei, Golețului, Bolvașniței, etc., precum și pe valea Timișului în sectoarele de chei ale Teregovei și Armenișului. Pe lângă specia dominantă – arin negru (Alnus glutinosa) sunt prezente și exemplare de frasin (Fraxinus excelsior), carpen (Carpinus betulus), fag (Fagus silvatyca) și gorun (Quercus petraea).
Foto 37 – Vegetația azonală de luncă cu Salix triandrape Valea Bolvașniței
Stratul arbustiv este edificat de specii ca: măceș, porumbar, păducel, jugastru, alun, etc.
Stratul ierbos este format atât din specii mezo-higrofile (Lysimachia nummularia, Carex curvula, C. remota, Poa trivialis), cât și din unele specii mezofile, caracteristice zonei forestiere (Glechoma hederacea, Pulmonaria officinalis, Dryopteris filix-mas).
Foto 38 – Vegetația de luncă de pe Valea Timișului cu stratul mezohigrofil ierbos
6.1.2.2. Vegetația palustră (de mlaștină) apare în mici areale disjuncte, localizate în microforme negative de relief cu înmlăștiniri permanente sau prelungite. Frecvență mai mare au aceste areale în luncile principalelor râuri ale depresiunii, dar nu lipsesc nici pe versante sau platouri interfluviale , excesul de umiditate din sol fiind conferit fie de apele stagnante provenite din precipitații, fie de apele freatice superficiale (cazul luncilor).
Vegetația palustră este alcătuită din asociații de plante higrofile și hidrofile. Dintre speciile higrofile menționăm: rogozul (Carex riparia, C. curvula, C. vulpina), pipirigul (Scirpus sylvaticus, S. lacustris), rugina (Juncus effusus), papura (Tipha latifolia, T. angustifolia), la care se asociază coada calului (Equisetum palustre), stânjenelul de baltă (Iris pseudacorus).
Dintre plantele hidrofile, frecvente în unele smârcuri din lunca Timișului, pot fi menționate: lintița (Lemna trisulca, L. minor), broscarița (Potomogeton natans), otrățelul (Urticularia vulgaris), apoi diverse specii de alge etc.
6.2. FAUNA
Față de vegetație, care prezintă areale mai stabile și mai bine conturate ale asociațiilor, datorită mobilității animalelor și spectrului ecologic mai larg al acestora, arealele faunistice sunt mai grele de conturat. Cu toate acestea însă ele se suprapun cu suficientă fidelitate peste arealele floristice. Legătura strânsă dintre vegetație și faună se materializează prin existența lanțurilor trofice stabilite între plante și animale și care constau în consumarea bio- și necromasei vegetale de către populațiile de animale caracteristice pădurilor de fag, stejar, pajiștilor sau asociațiilor vegetale azonale.
6.2.1. FAUNA TERESTRĂ
6.2.1.1. Fauna pădurilor de foioase.Ca o consecință a restrângerii spațiilor forestiere s-au produs însemnate modificări și în arealele și în numărul animalelor.
Dintre mamifere sunt bine reprezentate cervidele. Astfel, căprioarele (Capreolus capreolus), datorită măsurilor de protecție și vânătoarei raționale, au atins în unele ocoale silvice o densitate apropiată de limita capacității de suport a biofondului. Mai slab reprezentat este cerbul carpatin (Cervus elaphus), datorită interesului cinegetic mai mare pe care l-a prezentat. Populații destul de numeroase formează porcul mistreț (Sus scrofa), în timp ce canidele, mai ales lupul (Canis lupus), dar și vulpea (Canis vulpes), s-au împuținat considerabil datorită acțiunilor de combatere prea brutală, omițându-se rolul lor în echilibrul ecosistemic.
Alte mamifere care populează pădurile de foioase ale zonei cercetate sunt: jderul (Martes martes), dihorul (Mustella putorius), bursucul (Meles meles), pisica sălbatică (Felis silvestris) și chiar râsul (Linx linx).
Dintre rozătoare, o largă răspândire au: veverița (Sciurus vulgaris), șoarecele de pădure (Apodemus sylvaticus) și iepurele (Lepus europaeus).
Păsările se găsesc în număr mare și din grupe sistematice variate. Menționăm: ghionoaia (Pico viridis), ciocănitoarea mare (Dendrocopos major), huhurezul mic (Strix aluco), cucuveaua (Atherie noctua), buha (Bubo bubo), pițigoii (Parus major, P. cocaeruleus, P. palustris), pitulicea (Phylloscopus trochillus, Ph. collybita), cinteza (Fringilla coelebs), sticletele (Carduelis cannabina), sturzul cântător (Turdus philomelos), mierla (Turdus merula), privighetoarea mare (Luscinia luscinia). În exemplare destul de numeroase mai pot fi întâlnite columbidele: porumbelul gulerat (Columba palumbus), porumbelul de scorbură (C. oenas), turturica (Streptopelia turtur), apoi gaița (Garrulus glandaris), coțofana (Pica pica), cioara (Corvus cornix), corbul (Corvus corax). Falconiformele sunt reprezentate prin: șorecarul comun (Butea butea), gaia neagră (Milvus migrans), uliul porumbar (Accipiter gentilis). Cu frecvență apreciabilă întâlnim: cucul (Cuculus canorus), pupăza (Upupa epops) și bineînțeles vrabia (Paser domesticus), rândunica (Hurindo rustica) și lăstunul (Delichon urbica), iar fazanul (Phasianus colchicus) este colonizat.
Dintre speciile de reptile amintim: vipera comună (Vipera berus), șarpele de pădure (Coluber longissimus), șarpele de alun (Caronella austriaca), năpârca (Anguis fragilis), șopârla (Lacerta agilis) și gușterul (Lacerta viridis).
Amfibienii sunt reprezentați prin tritoni (Triturus vulgaris), buhai de baltă (Bombina bombina), broaște de lac (Rana esculenta), broasca roșie de pădure (Rana temporaria) și salamandra (Salamandra salamandra).
Litiera pădurilor, luminișurile, scoarța copacilor, sunt populate de numeroase nevertebrate: gasteropode, miriapode, păianjeni, pseudoscorpi-onide, etc. Dintre insecte, o contribuție importantă la igiena pădurilor o au furnicile (Fornica rufa), care se hrănesc cu larve, omizi și alți dăunători.
6.2.1.2. Fauna pajiștilor, mai puțin diversă comparativ cu cea forestieră, având cel mai mult de suferit de pe urma expansiunii activităților umane, este constituită din mamifere rozătoare, precum și din unele specifice zonei de pădure, păsări, reptile și populații numeroase de nevertebrate.
Cele mai reprezentative sunt rozătoarele: popândăul (Citellus citellus), hârciogul (Cricetus cricetus), orbetele (Spalax leucodon), șoarecele de câmp (Microtus arvalis), iar în așezările omenești foarte comuni sunt șoarecele și șobolanul de casă (Mus musculus și Ratus norvegicus). Răspândire mai mare are și iepurele de câmp (Lepus europaeus).
Nevoile de hrană, cu deosebire în sezonul rece al anului, determină apariția carnivorelor care-și au arealele în păduri: lupul, vulpea, jderul și dihorul.
Păsările mai caracteristice sunt: pitpalacul (Coturnix coturnix), fâsa de câmp (Anthus campestris), prigoriile, graurii, ciocârliile, cinteze, presurile, vrăbiile, ciorile, gaițele, rândunicile, lăstunii. Fazanul, colonizat în pădurile depresiunii, ajunge și în zona pajiștilor.
Reptilele au ca principali reprezentanți șarpele de casă (Natrix natrix), șopârla, gușterul, năpârca sau șarpele de sticlă.
Dintre nevertebrate se impun cu populații numeroase diverse grupe de insecte, mai ales orthopterele (cosași, greieri, lăcuste) și coleoptere.
6.2.2. FAUNA ACVATICĂ
Aceasta este distribuită în areale bandiforme și mai puțin disjuncte, condiționate de biotopurile specifice apelor curgătoare sau ale unor ape stagnante din depresiune.
Mamiferele mai comune sunt șobolanul de apă (Arvicola terrestris) și chițcanul (Neomys fodiens).
Avifauna este reprezentată prin: barza albă (Ciconia ciconia), ce poate fi întâlnită frecvent în ochiurile mlăștinoase cu broaște (hrana ei preferată), gaița, codobatura, privighetoarea, cucul și alte păsărele mai mult sau mai puțin ubicviste (cosmopolite).
Mult mai bine reprezentată este ichtyofauna, cu o distribuție zonală, în funcție de constituirea optimului ecologic pentru anumite specii.
Zona păstrăvului și a lipanului este limitată la câteva râulețe mici cu caractere montane precum: Slatina, Goleț, Cernețu-Mare, Teregova și Hideg. Păsrăvul (Salmo trutta fario) este însoțit mai ales de lipan (Thymallus thymallus) și zglăvoacă (Cottus gobio).
Zona scobarului și a cleanului înglobează cursul mijlociu al Timișului, precum și sectoarele inferioare ale principalilor săi afluenți (Hideg, Sebeș, Bistra). Scobarul (Chondrostoma nasus nasus) se asociază, obișnuit cu cleanul (Leuciscus cephalus), care în unele porțiuni, devine dominant, și mreana (Barbus barbus), în sectoarele nisipoase. O participare frecventă au, de asemenea, cușorul comun (Gobio gobio), morunașul (Vimba vimba), oblețul (Alburnus alburnus) ș.a.
CAPITOLUL AL VII-LEA
SOLURILE ȘI RELAȚIILE LOR CU CELELATE ELEMENTE ALE PEISAJULUI
7.1. PRINCIPALII FACTORI PEDOGENETICI
Rolul coordonator al reliefului în cadrul peisajului depresiunii este pus pregnant în evidență în diversificarea învelișului de sol, prin altitudinea sa, precum și prin particularitățile morfometrice (fragmentare, energie, declivitate) pe care le posedă, imprimând direcții diferite proceselor de solificare.
Prin descreșterea altitudinii dinspre zona de contact cu muntele spre valea Timișului, axul longitudinal al depresiunii (de la peste 500 m la 150 – 200 m), relieful determină o etajare a solurilor corespunzător cu etajarea condițiilor bioclimatice. Așa se explică tendința de direcționalitate meridiană a zonelor de sol, paralelă cu dispunerea culmilor muntoase învecinate (Semenic și Țarcu).
Fragmentarea mai adâncă a reliefului pe versantul stâng al văii Timișului, între Teregova și Slatina Timiș (între 200 – 300 m), precum și în zona Borlova -Turnu Ruieni, la contactul cu Munții Țarcului a creat condiții pentru etajări pedo-geografice locale, iar pantele mai înclinate creează condiții pentru o erozivitate și spălare mai accelerată a solului, mai ales acolo unde declivitatea este amplificată de slaba dezvoltare a învelișului vegetal.
Condițiile bioclimatice reflectă, prin zonarea lor, etajarea descendentă a reliefului. Așa se explică de ce în părțile mai înalte ale depresiunii, la interferența cu spațiul montan, predomină solurile mai evoluate de tip central-european (solurile podzolice, brune eu-mezobazice, brune acide), în timp ce pe vatra depresiunii solurile dominante sunt cele aluvionare, cu profil mai slab evoluat.
Influența factorului climatic trebuie coroborat cu cel biologic în procesul de solificare, pentru că de climă depind atât repartiția vegetației și faunei, cât și intensitatea activității acestora.
Vegetația, microflora și fauna își exercită influența asupra proceselor pedogenetice prin continuitatea și calitatea materiei organice furnizate, precum și prin distribuția spațială a acesteia. Din acest punct de vedere, există o diferențiere netă între aportul vegetației erbacee și cel al vegetației lemnoase. Deosebirea de esență constă în sursa de substanță organică pe seama căreia se formează humusul, cel care conferă fertilitate solului.
În cazul vegetației ierboase, sursa de materie organică o constituie rădăcinile, pe când vegetația lemnoasă participă la formarea humusului mai ales prin cantitatea mare de frunze, care prin putrefacție este înglobată în sol ca materie organică.
Rocile, variate ca textură și alcătuire mineralogică, determină diversificarea tipurilor de sol. Astfel marno-argilele sarmațiene stau la baza formării solurilor cu textură grea, în timp ce pe depozitele pliocene predominant nisipoase sau luto-nisipoase se dezvoltă mai ales soluri cu textură ușoară, cu drenaj bun în interior, dar și expuse eroziunii. Pe rocile cu chimism intens cum sunt calcarele de Leitha, dezvoltate insular pe dreapta Timișului, între Teregova și Slatina Timiș, se formează soluri intrazonale de tipul rendzinelor.
Apele superficiale, freatice și stagnante joacă un însemnat rol pedogenetic local, în special în lunca Timișului, determinând geneza solurilor intrazonale hidromorfe; același efect îl au apele stagnante de pe interfluviile cvasiplate, cu drenaj slab datorită substratului argilos.
La toți acești factori se asociază activitatea productivă și distructivă a omului, căruia i se poate imputa în primul rând declanșarea eroziunii accelerate în unele sectoare ale zonei piemontane (Ilova, Feneș, Teregova, Zlagna), prin excesiva și rudimentara extindere în trecut a culturilor în dauna învelișului vegetal natural protector.
7.2. CARACTERISTICI PEDOGEOGRAFICE
Trăsătura esențială a învelișului de sol din Depresiunea Caransebeș o constituie structura sa zonal-etajată, condiționată de etajarea reliefului, climei și vegetației, principalii factori pedogenetici. Se disting astfel două mari zone sau etaje de sol: zona (etajul) cambisolurilor, în porțiunile cele mai înalte ale spațiului cercetat, respectiv în vecinătatea ramei muntoase și zona solurilor argilo-iluviale (argiluvisoluri), integrând îndeosebi spațiul piemontan de pe dreapta văii Timișului, în aval de localitatea Vălișoara, până la confluența Timișului cu Bistra. Limita dintre cele două zone este adesea difuză, datorită numeroaselor întrepătrunderi (determinate de condițiile oro-fito-climatice locale) și dificil de a fi precizată în detaliu datorită prezenței solurilor cu caractere de tranziție. În fiecare din aceste zone sau etaje pedo-geografice se pot delimita mai multe subetaje, după tipul de sol predominant. Astfel, în zona cambisolurilor se succed: solurile brune eu-mezobazice și cele brune acide, iar solurile argilo-iluviale întâlnite în depresiune sunt: brun argiloiluvial, brun podzolic (brun luvic) și luvisolul albic (podzol argilo-iluvial); pe areale restrânse, în NV depresiunii se găsește tipul brun roșcat gleizat (fig.26).
Prezența solurilor intrazonale (consecință a intervenției factorilor locali în solificare), cu apariții masive în luncile râurilor (mai ales în lunca Timișului), insulare pe versante și cu totul sporadice pe interfluvii, fragmentează și complică zonalitatea pedologică, dar nu o desființează.
O altă trăsătură este procesul de erodare a solurilor, care însă nu afectează decât o mică parte din fondul pedologic al depresiunii (cca. 20 – 25%) datorită declivităților în general reduse ale versantelor. Totuși, pe pantele mai accentuate, solurile se găsesc în alternanță chiar cu petice de rocă la zi.
Deosebit de frecvent e procesul de pseudogleizare care constă în reducerea fierului feric în condiții de anaerobioză temporară datorată acumulării și stagnării apei din precipitații în profilul solurilor deasupra orizontului de argilă impermeabil sau slab permeabil. Procesul de pseudogleizare afectează mai ales solurile argilo-iluviale.
Cambisolurile ocupă spații destul de largi, în comparație cu celelalte tipuri genetice (fig.26), desfășurându-se frecvent mai ales în sudul depresiunii, pe ambele laturi ale acesteia, și pe versantele mai înclinate din zona piemontană, cu deosebire în vecinătatea ramei muntoase.
Tipic pentru solurile din această clasă este orizontul B cambic (Bv), de nuanțe gălbui, având structură diferită de cea a materialului parental. Textura este, în general, fină și se remarcă printr-o spălare totală a sărurilor ușor solubile și a carbonaților, afară de orizonturile B, salinizate sau carbonatate (I. Ilie, 1982).
Foto 39 – Deși nu sunt prea bogate în humus solurile sunt folosite și pentru culturi de cereale, cartof, sfeclă de zahăr și pomi fructiferi, în special meri și pruni
Schimbarea condițiilor biocliamtice dinspre rama muntoasă spre axul depresiunii, precum și varietatea materialelor parentale, conduc la individualizarea mai multor subtipuri, deosebite în privința însușirilor morfologice, fizico-chimice, biologice și, implicit, a gradului de fertilitate.
Solurile brune eu-mezobazice apar numai la contactul cu muntele în NV depresiunii sub o vegetație de cer și gârniță, mai rar gorun. Precipitațiile atmosferice depășesc, de regulă, evapotranspirația, așa încât bilanțul hidric este tot timpul pozitiv.
Profilul acestor soluri de tipul A0 – Bv – C este totuși destul de slab diferențiat în orizonturi genetice, iar textura este în general lutoasă.
Conținutul lor total în azot variază între 0,12 și 0,30%, iar raportul C/N între 11 și 16. Cantitatea fosforului mobil totalizează 2-4 mg/100 g sol, în timp ce potasiul asimilabil depășește 5 mg pentru aceeași cantitate de sol.
Capacitatea de schimb cationic are valori moderate (23-11 mc/100 g sol), iar printre cationii schimbabili predomină calciul și magneziul. Conținutul în humus este redus (sub 2,5%), reacția slab acidă (pH, cca. 6) și posedă un grad ridicat de saturație în baze (cca. 80%).
Solurile brune acide sunt cele mai răspândite dintre solurile cambice, se caracterizează printr-un orizont Bv având, cel puțin în partea lui superioară, gradul de saturație (pH, 8,2) sub 55% și textură mijlociu-grosieră.
Fertilitatea acestor soluri variază în limite destul de largi, având în vedere atât eficacitatea, cât și regimul de umiditate. În general, solurile brune acide din regiunea studiată fiind oligomezobazice au o traficitate minerală mijlocie. În ceea ce privește traficitatea azotată, subliniem faptul că în aceste soluri acide mobilizarea azotului din resturile organice se realizează doar sub formă de săruri amoniacale. Nitrificarea azotului nu poate avea loc în condiții de reacție foarte acidă. Lipsa solurilor azotate nu constituie însă un factor limitativ pentru dezvoltarea speciilor forestiere, îndeosebi a celor dominante – fagul și gorunul.
Argiluvisolurile ocupă zona piemontană dintre Vălișoara și Var. Se dezvoltă pe depozite lutoase și argiloase, în condițiile unui relief caracterizat prin predominarea suprafețelor plane sau slab înclinate (interfluvii, poduri de terase), care determină un drenaj extrem de încetinit, asigurând, cel puțin temporar, excese de umiditate care favorizează procesele de pseudogleizare. Apariția acestor soluri pe un relief mai accidentat (versantele văilor afluente, pe dreapta, ale Timișului) este condiționată de existența unui înveliș vegetal protector bine închegat (de obicei pădurile de tip „ șleau”).
Orizontul diagnostic al solurilor din această clasă este Bt, caracterizat printr-o cantitate mare de argilă rezultată în urma migrării din orizonturile superioare.
Luvisolurile albice (solurile podzolice argiloiluviale) reprezintă stadiul cel mai avansat al solurilor brune luvice determinat de intensificarea procesului iluvial față de cel bioacumulativ. Prezintă un profil bine individualizat de tipul Ao – Ea – Bt – C, în cadrul căruia se remarcă un orizont eluvial Ao și altul iluvial (Bt, cu mai multe suborizonturi) puternic argilizat, deci practic impermeabil, fapt ce explică pseudogleizarea. Schimbarea texturală între orizonturile 2 și 3 (Ea și Bt) nu se realizează brusc ci treptat, pe distanța a câtorva centimetri.
În funcție de intensitatea procesului de pseudogleizare se disting două subtipuri: luvisoluri albice pseudogleizate caracterizate printr-o pseudogleizare slabă sau moderată a orizontului iluvial (în condițiile unui relief mai accidentat se află în diferite stadii de eroziune) și luvisoluri albice pseudoglice cu pseudogleizare mai intensă, prezentă atât în orizontul iluvial cât și în cel eluvial. Acest al doilea subtip ocupă areale foarte restrânse, întrucât condițiile de formare sunt precare (local, pe suprafețe mai înclinate cu substrat argilos, în zona piemontană Armeniș – Vălișoara și în piemontul Zlagnei).
Solurile menționate se deosebesc de variantele normale automorfe prin prezența, în partea superioară a profilului (orizonturile Aow – Eaw – Btw – C) a unor pete brune gălbui, brune ruginii și frecvente neoformații ferimanganice-bobovine.
Fertilitatea naturală a acestor soluri este redusă datorită însușirilor fizico-chimice negative, pe de o parte, și condițiilor nefavorabile de valorificare a substanțelor nutritive – și așa prea sărace – pe de altă parte. Astfel, argilozitatea profilului conferă o textură grea și determină un regim aerohidric defavorabil dezvoltării plantelor, prin formarea unui exces temporar de umiditate. Debazeificarea este intensă, până la valori oligomezobazice și chiar oligobazice (grad de saturație în baze: 20-60%), iar acidifierea este puternică pH: 4,5-5,5.
Ridicarea fertilității acestor soluri necesită un ansamblu de măsuri ameliorative, între care esențiale sunt: adăugarea îngrășămintelor minerale cu azot, amendamente calcice și efectuarea unor lucrări de drenare.
Solurile brune podzolite (brune luvice) urmează la altitudini ceva mai coborâte, sub luvisolurile albice, tot în zona piemontană Armeniș – Var. În cadrul acestei grupe de soluri există diferențieri în stadiile de evoluție – slab, moderat, puternic luvic – în funcție de natura și alcătuirea materialului parental și de gradul de saturație în baze. Cu cât textura materialului parental este mai grosieră și conținutul în baze mai scăzut, cu atât mai rapid
s-a ajuns la un grad mai înaintat de luvizare.
Existența unui orizont Bt slab permeabil, datorită acumulărilor de argilă îngreunează drenajul intern al acestor soluri, ducând la fenomenul de pseudogleizare.
Pe terenurile cultivate, în condiții de pantă mai accentuată pot apare și procese de erodare. Aceste soluri prezintă, în general, același grad de fertilizare ca și cele eu-mezobazice cu care se aseamănă în privința însușirilor fizico-chimice.
Solurile brune argilo-iluviale, cu profilul Ao – Bt – C au o răspândire limitată, sub formă de petice în imediata vecinătate a solurilor aluvionare, pe marne mai argiloase și mai bogate în carbonați, pe expoziții mai favorabile, pe versante cu eroziuni moderate.
Vegetația spontană inițială sub care s-au constituit aceste soluri a fost cea forestieră, în prezent înlocuită de pajiști și, mai ales, de culturi agricole.
Molisolurile reprezintă acea categorie de soluri ale căror particularități genetice și însușiri sunt strict determinate de natura materialelor parentale. Din acest motiv au caracter azonal și ocupă suprafețe restrânse.
Din această categorie de soluri, mai bine reprezentate în depresiune sunt rendzinele, soluri negre, formate pe dreapta Timișului, între Armeniș și Slatina Timiș, având în bază ca rocă mamă calcarele de tip Leitha. Vegetația potențială, constituită din cvercinee, sub care s-au dezvoltat rendzinele, este în prezent înlocuită aproape în întregime de pajiști.
Profilul acestor soluri, în general subțire, cu orizonturile Am – Rrz în primii 150 cm (profil complet: Am – Ar – Rrz) are o textură de lut greu, argilă, structură grăunțoasă poliedrică și culoare foarte închisă (10 YR 2/1); orizontul de tranziție AR nu depășește 15 cm (câteodată apare și un început de Bv cambic). Au un conținut ridicat de humus (9-13%), grad mare de saturație în baze (V = 70-78%) și o reacție slab până la moderat acidă
(pH = 5,5-6,4%).
Drenajul accelerat impus de relief determină un deficit de umiditate, care reduce fertilitatea acestor soluri, altfel destul de ridicată.
Solurile hidromorfe au apariții insulare, mai frecvente pe fundul văilor (albii majore, terase cu poduri plane) și rare în restul spațiului depresionar pe alte forme de relief. Formarea lor este legată de excesul de umiditate cu slabă mineralizare.
Sursa excesului de umiditate, gradul de hidromorfie, conținutul și natura humusului, precum și diferențierea profilului sunt criterii de separare a următoarelor subtipuri:
Solurile pseudogleice luvice, sunt formate sub influența excesului de umiditate din partea superioară a profilului. Areale mari cu soluri pseudogleice luvice se întâlnesc în Piemontul Zlagnei precum și la nord-est de Caransebeș unde suprafețele cvasiorizontale cu depozite fine, puțin permeabile, favorizează acumularea și stagnarea apelor provenite din precipitații. În cea mai mare parte, aceste soluri se asociază cu luvisolurile albice pseudogleizate.
Profilul solurilor pseudogleice luvice este de tipul Aow – Eew – Btw – C, remarcându-se prin gleizarea proporțională cu gradul de argilozitate al fiecărui orizont.
O serie de factori, printre care amintim textura grea, regimul aerohidric nefavorabil dezvoltării plantelor cultivate, activitatea microbiologică deficitară, precum și conținutul redus de substanțe nutritive (2-4% humus, 0,10-0,15% azot total, sub 3 mg/100 g/sol fosfor-mobit) determină o fertilitate naturală scăzută care poate fi ameliorată prin îndepărtarea parțială a surplusului de apă și prin adaosul de îngrășăminte organice și minerale.
Lăcoviștile se întâlnesc mai ales pe unele porțiuni ale terasei de
3-7 m a Timișului și Sebeșului, unde regimul hidric este predominant nepercolativ sau chiar exudativ, iar apele freatice, bicarbonatate și slab mineralizate, se află la adâncimi mai reduse. Asemenea condiții sunt întrunite între localitățile Bucoșnița și Petroșnița, în apropierea satului Valea Timișului, precum și pe podul terasei mai sus amintite în apropiere de Zervești. Profilul acestor soluri, de tipul Am – A/Go – Gr se remarcă prin gleizarea intensă și argilizare pronunțată, fenomene care întrețin o textură greoaie impropie lucrărilor agricole.
Din cauza vegetației bogate de tip higrofil și a regimului aerohidric care determină încetinirea proceselor de mineralizare a materiei organice, lăcoviștile se caracterizează printr-o intensă acumulare a humusului
(7-12%).
Între solurile hidromorfe cu umezire freatică, suprafețe relativ extinse ocupă solurile gleice. Acestea prezintă o serie de afinități cu lăcoviștile sub aspectul caracteristicilor morfologice și fizico-chimice. Deosebirea constă în faptul că geneza lor este condiționată strict de prezența în apa freatică a ionilor de calciu, premisă favorabilă pentru acumularea humusului calcic, închis la culoare. Condiții de acest fel se găsesc în lunca Timișului în aval de Petroșnița și, cu precădere, între Buchin și Jupa, pe partea stângă.
Fertilitatea naturală redusă a acestor soluri, datorită excesului de umiditate, poate fi ameliorată prin drenaj artificial.
8.3.2.3. Solurile neevoluate, trunchiate sau desfundate, se detașează față de celelalte soluri prin faptul că sunt în plin proces de constituire, având profile cu particularități morfogenetice insuficient conturate, ceea ce nu permite încadrarea la un anumit tip genetic. Din această categorie fac parte: litosolurile, regosolurile și solurile aluviale.
Litosolurile sunt caracteristice porțiunilor de chei ale Teregovei și Armenișului, prezentând profiluri extrem de subțiri (de ordinul zecilor de centimetri), constituite dintr-un orizont de acumulare al humusului, deosebit de bogat în materie organică și elemente scheletice și un orizont de tranziție spre roca mamă, dar care foarte adesea lipsește.
Evoluția litosolurilor spre solurile brune eu-mozobazice este argumentată de materia organică de tip „mull” specifică pădurilor de foioase.
Regosolurile se asociază destul de des cu litosolurile, ocupând însă porțiunile cu substrat mai afânat. Se întâlnesc și pe versantele văilor afluente ale Timișului pe depozite argilo-marnoase, având un profil puțin mai evoluat decât cel al litosolurilor (Ao – C), orizontul Ao fiind succedat de material parental provenit din roci slab cimentate.
Utilizarea agricolă a regosolurilor este modestă din cauza grosimii sale reduse și a prezenței masive a elementelor scheletice.
Solurile aluviale dețin mari suprafețe în lunca Timișului și pe văile principalilor afluenți. Sunt soluri crude, în plin proces de evoluție. Depozitele pe care se dezvoltă sunt cele aluvionare, extrem de variate ca textură (nisipuri, pietrișuri, luturi sau mâluri foarte fine), de unde și diferențierea trăsăturilor morfologice și fizico-chimice.
După stadiul atins în dezvoltarea morfogenetică se disting două tipuri: soluri aluviale tipice și soluri aluviale de tranziție spre anumite tipuri genetice. Cele tipice corespund stadiului incipient de solificare a depozitelor aluviale și se întâlnesc pe grindurile sau suprafețele plane mai rar aluvionate. Conținutul în humus în orizontul superior este variabil în funcție de gradul de argilozitate.
Solurile aluviale de tranziție reprezintă stadiul cel mai avansat de evoluție al solurilor aluviale, conturându-se proprietățile morfologice și fizico-chimice ale tipului de sol spre care tinde să evolueze. Se întâlnesc în porțiunile mai zvântate ale șesului aluvial, unde apa freatică este la adâncimi de peste 4 metri.
Regimul hidric și trofic al acestor soluri le conferă un înalt grad de fertilitate, datorită mai ales texturii în general ușoare și drenajului foarte bun.
Foto 40 – Satul tradițional băcuiesc în așteptarea miracolelor „tranziției” care nu se mai termină iar prosperitatea mult visată a „economiei de piață” se întrevede cu greu de către locuitorii Bolvașniței anului 2004
CONCLUZII
Multitudinea aspectelor referitoare la componentele cadrului natural al Culoarului tectonic-depresionar al Timișului, prezentate pe capitole, într-o succesiune firească, cu încercări de interpretare cauzală, corelativă, permite formularea câtorva concluzii generale și anume:
zona studiată, ca sector nordic al culoarului tectonic Timiș-Cerna, importantă arie de discontinuitate geomorfologică și, în general, fizico-geografică s-a individualizat în etape și faze morfogenetice succesive, începând din mezozoic, până în cuaternar, când relieful capătă configurația actuală;
peisajul natural, rezultat al interacțiunii strânse dintre componentele fizico-geografice, se caracterizează prin diversitate spațială, generată de modul diferit de asamblare a elementelor constituente (substrat geologic, relief, climă, rețea hidrografică, vegetație, faună și soluri);
relieful, factorul polarizator și dinamizator în structura și funcționalitatea peisajului, prezintă două compartimente (trepte), distincte ca potențial geomorfologic și economic: vatra depresionară propriu-zisă și zona piemontană, ultima, cu extinderi inegale de o parte și de alta a Timișului, evidențiindu-se, prin urmare, o vale tipic a simetrică generată de condițiile tectonice locale;
climatul este o reflectare a poziționării geografice în calea maselor de aer de proveniență atlantică, pe de o parte, și a trăsăturilor morfografice și morfometrice ale reliefului, pe de altă parte. Astfel, valorile medii termice multianuale descresc cu altitudinea de la peste 100C în vatra depresionară la mai puțin de 80C la contactul cu zona muntoasă învecinată, iar cantitățile de precipitații oscilează între 700 și 900 mm pe an, la Caransebeș înregistrându-se o medie multianuală de 774 mm;
rețeaua de ape curgătoare aparține bazinului hidrografic al Timișului, afluenții acestuia drenând versantele masivelor muntoase învecinate și, în consecință, beneficiind de o bogată alimentare superficială pluvio-nivală. Apele freatice sunt cantonate la adâncimi variabile, atât în zona depresionară unde nivelurile piezometrice sunt foarte aproape de suprafața topografică pe care o intersectează în anumite locuri, cât și în zona piemontană, în depozitele torențiale de pietrișuri și nisipuri;
potențialul bio-pedogeografic reprezintă o ilustrare fidelă a condițiilor orografice și climatice. Varietatea formațiunilor bio-geografice (pădurea, pajiștile, biocenozele de luncă și de mlaștină) reflectă diversitatea condițiilor de pedogeneză și a tipurilor de sol, acestea din urmă dominate de cambisoluri și argiluvisoluri;
metamorfozele peisagistice petrecute în timp pun în evidență condiții propice locuirii umane, pe de o parte și pretabilitatea acestui spațiu geografic la o complexă activitate agrar-forestieră, axată pe zootehnie, pomicultură și exploatarea lemnului, pe de altă parte.
Așadar, Culoarul Superior al Timișului din zona montană de contact dintre Carpații Meridionali și cei Occidentali prezintă caractere geografice speciale ce fac din acest sector al geografiei României un distinct mediu natural cu interferențe antropice unice și cu varietate peisagistică extraordinară
BIBLIOGRAFIE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Culoarul Superior al Timisului Studiu Fizico Geografic (ID: 168084)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.