Culoarul Rucar Bran

STUDIU FIZICO-GEOGRAFIC AL CULOARULUI RUCĂR-BRAN

Cuprins

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: Date generale

1.1 Așezare geograficã

1.2.Limite

CAPITOLUL II: Geologia

2.1.Date geologice

CAPITOLUL III: Relieful

3.1. Date generale

3.2.Hipsometria

3.3. Energia reliefului

3.4. Geodeclivitatea

3.5. Expozitia versantilor

3.6. Relieful carstic

CAPITOLUL IV: Clima

4.1. Caracterizarea climaticã

4.2. Precipitatiile atmosferice

4.3. Factorii genetici care determinã particularitãțile climatice ale

teritoriului

4.4. Bilantul radiativ

45. Circulatia atmosferica generala

4.6. Centrii barici

4.7. Temperatura aerului

4.8. Inversiunile de temperatura

4.9. Inghetul

4.10. Presiunea atmosferica

4.11. Vantul

4.12. Roua

CAPITOLUL V: Hidrografia

5.1. Ape subterane

5.2. Ape de suprafață

CAPITOLUL VI: Vegetația,flora și fauna

6.1. Vegetația

6.2. Faună

CAPITOLUL VII: Soluri

7.1. Caracterizarea solurilor

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Lucrarea de față are ca temă “Studiu fizico-geografic al Culoarului Rucăr-Bran”, fiind un demers științific cu privire la încadrarea geografică a zonei, scurt istoric precum și condițiile fizico-geografice ale spațiului analizat.

Pornind de la aceste idei, structura lucrării pe șapte capitole a avut în vedere realizarea unui demers logic, coerent și unitar, în masură să evidențieze atât ceea ce se cunoaște in domeniu cât și contribuțiile proprii, simțindu-se nevoia de a ordona și grupa cunoștințele cu privire la ceea ce presupune un studiu geografic într-un sistem care s-a dorit a fi bine delimitat și coerent. Primul capitol concentrează informații despre localizarea geografică și limitele geografice în scopul încadrării clare a zonei studiate. În capitolele II și III sunt prezentate știința care se ocupă cu studiul structurii și formării Pământului, geologia, date caracteristice, tectonica și evoluția acesteia precum și relieful cu date caracteristice alături de procese geomorfologice actuale. Capitolul IV cuprinde informații ce vizează clima, factorii genetici care determină particularitățile climatice ale teritoriului, factorii cosmici, factorii dinamici, factorii geografici, regimul termic și nu în ultimul rând vânturile.

În capitolul V am întreprins o analiză asupra hidrografiei, particularizată in ape de suprafată si ape subterane.

Ultimul capitol denumit “Vegetația și fauna” reunește elemente caracteristice pentru acești doi factori geografici.

Studiul geografic a fost realizat pe baza documentației din literatura de specialitate, corelată cu rezultatele obținute pe teren. Mai mult, am folosit metoda observației pe teren și pe hărți topografice, metoda grafică și cartografică, metoda de extragere a datelor vectoriale și de realizare a celor raster, metoda morfometrică de analiză a terenului, metoda descriptiv-intepretativă, metoda profilelor.

Datele au fost prelucrate și cu ajutorul programelor Qgis, Global Mapper, CorelDraw X4, ArcMap 10, din care au rezultat hărți care cuprind elementele morfometrice și morfografice, așezarea, utilizarea terenurilor, solurile și geologia culoarului.

S-au folosit vectori de tip linie (pentru rețeaua hidrografica) și vectori de tip poligon (pentru harta solurilor , harta geologica, harta utilizării terenurilor, UATE-URI), iar datele ASTERDEM și EUDEM au avut o rezolutie de 90 m.

În conținutul lucrarii s-a simțit nevoia de ordonare, sistematizare și grupare a cunoștintelor referitoare la fiecare subiect abordat, deoarece din studiul unui vast material documentar au reieșit suficiente controverse și teorii care să nu facă posibil startul în demersul elaborării unor concluzii proprii.

Vreau să mulțumesc pentru sprijinul acordat, profesorului universitar dr. Comănescu Laura în realizarea lucrării de licență.

CAPITOLUL I

Așezare geografică

Culoarul Rucăr-Bran este localizat în Carpații Meridionali și face parte din grupa montană Bucegi-Piatra-Craiului, având ca și coordonate geografice 450 51’ latitudine nordică și 250 35’ longitudine estică.

Este alcătuit din trei unităti administrativ-teritoriale: comuna Bran, comuna Moieciu și comuna Fundata. (Fig .nr. 1)

Fig.nr.1 Localizarea Culoarului Rucăr- Bran

Comuna Bran este formată din patru sate: Bran, care este reședința de comună, Predeluț, Simon și Sohodol. Alături de celelalte „sate brănene”, este localizată în unitatea geografică denumită „Platforma Bran”, o zona care face legătura între Depresiunea Țara Bârsei și Depresiunea Rucăr- Câmpulung Muscel. Această Platformă este poziționată între cele două mari depresiuni ale județului Brasov- Depresiunea Brașov și Depresiunea Făgărașului, și se desfașoară pe direcția principală de la nord-est la sud-vest.

Comuna Bran are altitudinea cuprinsă între 800-1300 metri, iar relieful acesteia se caracterizează prin culmi care se desprind din ramurile muntoase și coboară pe o distanță de 2-7 km.Culmile au în general pante foarte reduse, oferind condiții favorabile de locuire și dezvoltare a activităților economice. (Fig. nr. 2)

Fig.nr.2 Vedere asupra comunei Bran

Comuna Moieciu cuprinde culmile joase din zona localităților Moieciu de Jos, Cheia, Moieciu de Sus, are înaltimi cuprinse între 800-2100 metri, înglobând inclusiv înălțimi de 2238 metri ( vf. Piatra Craiului-1887).

Comuna Moieciu, în urma ultimei reorganizări administrative, devine dintre cele trei comune brănene și va avea în componența satele: Moieciu de Jos, Peștera, Măgura, Moieciu de Sus și Cheia. (Fig. nr. 3)

Fig.nr.3 Vedere asupra comunei Moieciu

Comuna Fundata este localizată în extremitatea sud-vestică a județului Brașov, la limita acestuia cu județele Argeș și Dâmbovița. Este străbătută de unul dintre cele mai vechi drumuri ce face legătura între Ardeal și Țara Românească și anume, Culoarul Rucăr-Bran ( drum care în Evul Mediu a constituit o importantă cale de legătura între Ardeal și Țara Românească, legând Jidava de Cumidava). Este localitatea situată la cea mai înaltă altitudine din țara locuită permanent, având punctul ce mai înalt la 1235 metri ( Pasul Giuvala), cu locuințe situate uneori la 1300 metri sau chiar 1400 metri altitudine. (Fig. nr. 4)

Fig.nr.4 . Vedere asupra comunei Fundata

Culoarul Rucăr-Bran este o depresiune înaltă, alungită cu orientare generală NE-SV, situată la o altitudine cuprinsă între 800 și 1300 mm și compusă din patru sate: Bran (sat resedintă de comuna), Preduleț, Simon și Sohodol.

El apare ca un compartiment coborât cu măguri și culmi ce depășesc 110 metri, încadrat de patru masive muntoase cu înălțimi de peste 2000 metri: Iezer, Leaota, Bucegi și Piatra-Craiului și este amplasat în unitatea geografică „Platforma Bran”, care reprezintă o arie de discontinuitate geografică care face parte din grupa montană Bucegi, o zonă care face legătura între Depresiunea Țara Bârsei și Depresiunea Rucăr-Campulung Muscel. (Fig.nr.2)

1.2 Limite

Limitele sunt „marcate pretutindeni de denivelări de 200–300 m, datorate în proporție însemnată contactelor litologice, între conglomeratele vraconian-cenomaniene și calcarele

jurasice sau șisturile cristaline ale Munților Leaotei și Iezerului, contacte determinate

local, spre Bucegi, de faliile Poarta și Clincei” (Patrulius, 1969). (Fig nr.5)

Limita nordică

Este traversată de râul Turcu, reprezintă un “abrupt structural”, denumit Culmea Măgurii (1375 metri) și fată de Depresiunea Brașov, este mai ridicată cu 400-500 metri.

Limita sudică

Geologic, limita ajunge acolo unde se întalnesc calcare și depozite vranco-cenomaniene, adică până la Rucăr.

Geografia umană trasează această limită până la Stoenești, încluzând și bazinetul Stoenești.

Velcea (1982) stabilește limita sudică „prin prelungirea pe Dâmbovița în Depresiunea Dragoslavele, care consemnează caractere similare cu cele ale întregului culoar”.

Limita vestică

Cuprinde două zone distincte:

-Masivul Piatra-Craiului, este o limită morfohidrografică cu un traseu precis (Velcea, 1987).

Constantinescu (1992) apreciază că această limită prezintă mai multe sectoare.

Sectorul Râul Zărneștilor delimitează Piatra Mică de Culoarul Bran–Rucăr–

Dragoslavele, pe o lungime de 3,4 km. Aici valea este puternic

adâncită în calcare sau conglomerate calcaroase, peste 1000 m în raport cu Piatra

Mică și 500 m față de Culoarul Bran–Rucăr–Dragoslavele, respectiv Măgura

Mică. Sectorul Prăpăstiile Zărneștilor sau sectorul cheilor, desfășurat pe o

distanță de 2,6 km, se impune ca limită și prin caracterul său de vale–cheie cu

valori ale adâncimii fragmentării de 450–500 m. Sectorul central include cursurile

superioare ale văilor Vlădușca (N) și Valea Seacă (S), adâncite în conglomerate de

vârstă apțian superior, pe o distanță de 6,3 km. Sectorul Cheile Dâmbovicioarei se

desfășoară aval de Valea Grindu și până la confluența cu Dâmbovița, pe o distanță

de 11,5 km. ,,Valea Seacă–Dâmbovicioara reprezintă o limită clară dată de

caracterul Dâmbovicioarei de arteră colectoare a tuturor cursurilor de pe

versantul estic al Pietrei Craiului, valea reprezentând primul nivel de bază spre

care gravitează modelarea generală a versantului” (Constantinescu, 2009).

-Munții Iezer-Păpușa- se face prin intermediul culmilor cristaline prelungi împadurite sau culmi unde se găsesc sălașe.

Limita estică

Cuprinde, de asemenea două sectoare:

-limita față de Munții Bucegi care se dezvoltă pe direcția nord-sud, de sub abruptul Clincea până la șaua din Bucecea(Velcea,1961)

„Caracterele morfologice sunt bine evidențiate prin denivelări de 700m între compartimentul ridicat al Bucegilor și nivelul general al culoarului Bran–Rucăr–Dragoslavele. Văile cu direcție vest-est (văile Prăvalelor, Cătunului, Grohotișului,Bângălesei) conturează limita care poate fi trasată perpendicular pe seria a două generații de văi, în jurul altitudinii de 1500m (prima serie aparține abruptului vestic al Bucegilor; cea de a doua afectează nivelul de 1500m, care limitează abruptul)” (Velcea, 1961).

-limita fața de Munții Leaota se face prin intermediul pintenilor cristalini din seria cristalinul de Leaota.

Fig.nr. 5 Așezarea, localitățile și unitățile administrativ-teritoriale ale culoarului

CAPITOLUL II

Geologia

Culoarul Rucăr-Bran este definit ca “o depresiune alungită și îngustă de origine tectonică sau tectono-erozivă,care separă massive sau culmi de dealuri și de munți” (Posea, 1986).

Culoarele sunt definite de Velcea (1982) ca “depresiuni în cea mai mare parte tectonice, foarte alungite și înguste, care intersectează o unitate înaltă de la un capăt la celălalt. În general, lungimea culoarelor este mai mare ca lățimea acestora. Ele păstreaza urmele diferitelor etape de nivelare specific zonelor înalte limitrofe, prezintă litologii diferite, sunt delimitate de falii, majoritatea formează grabene”.

Reprezentative pentru platforma brăneană sunt formațiunile cristaline, umanizate de depozitele vranco-cenomaniene care se împart în două serii:

-Seria de Cumpănă, care are in alcătuirea sa paragnaise, micașisturi și prezintă un metamorfism accentuat.

-Seria de Leaota, care are în alcătuirea sa faciesuri și șisturi verzi și care prezintă un metamorfism mai puțin intens (I. Simionescu, 1927).

Formațiunile sedimentare sunt reprezentate de formațiuni jurasice (gresii marnoase și argiloase, gresii calcaroase și șisturi argiloase marnoase), de formațiuni vranco-cenomaniene (calcare albe, brecii calcaroase, klippe de calcare albe).

Aceste formațiuni sunt prinse în structuri de sinclinale și anticlinale, iar faliile care se intersectează cu aceste formațiuni și structuri sunt regăsite în abrupturile tectonice, în structura tipică de horst și graben.

În trecut, scoarța a fost agitată de frământări care au creat complicații prin mișcările verticale și orizontale, de translațiune. (Fig. nr. 6)

Fig. nr. 6 Harta geologică

O succesiune anormală a acestornă, care are in alcătuirea sa paragnaise, micașisturi și prezintă un metamorfism accentuat.

-Seria de Leaota, care are în alcătuirea sa faciesuri și șisturi verzi și care prezintă un metamorfism mai puțin intens (I. Simionescu, 1927).

Formațiunile sedimentare sunt reprezentate de formațiuni jurasice (gresii marnoase și argiloase, gresii calcaroase și șisturi argiloase marnoase), de formațiuni vranco-cenomaniene (calcare albe, brecii calcaroase, klippe de calcare albe).

Aceste formațiuni sunt prinse în structuri de sinclinale și anticlinale, iar faliile care se intersectează cu aceste formațiuni și structuri sunt regăsite în abrupturile tectonice, în structura tipică de horst și graben.

În trecut, scoarța a fost agitată de frământări care au creat complicații prin mișcările verticale și orizontale, de translațiune. (Fig. nr. 6)

Fig. nr. 6 Harta geologică

O succesiune anormală a acestor straturi mezozoice, se poate observa langă Castelul Bran, pe stânga Râului Turcu. Aici, urmele miscărilor au adus modificări vizibile straturilor de conglomerate Cretacic. Ele se apleacă spre SE, sub bancurile de calcar titanic ale culmei Măgura.

Legătura morfologică a Branului cu Câmpia Bârsei o fac conurile de dejectie care sunt tăiate de aceasta în terase. Două dintre conurile de dejectie sunt mai dezvoltate și se pot observa de sus, de pe văile principale (I. Simionescu, 1927).

De-alungul văii Turcului, se observă o suprafată nivelată prin eroziune care relatează trei feluri de roci: conglomerate, calcare, șisturi cristaline. Indiferent de unghiul de înclinare a straturilor, se deduce că forțele erozive au fost destul de active în trecut.

În raport cu nivelul lacului Pliocen, a luat naștere platforma brăneană, înălțimea ei scăzând spre Cămpia Bârsei, ajungând până la circa 900 metri în jurul Castelului Bran.

Urmele de înveliș subțire de pietrișuri care înca se găsesc aici, dovedesc prezența conului de dejectie din trecut. Printr-o mișcare a muntelui, acest con a fost deplasat din poziția lui inițială.

O mișcare negativă, de deprimare a câmpiei o dovedesc și tersasele care se pierd în câmpie și care sunt îngropate sub aluviunile conului recent, iar datorită scufundărilor, depozitele aluvionare au ajuns la grosimea de peste 300 metri sub nivelul actual al câmpiei. După formarea completă a platformei brănene, s-au simțit mai bine cele două feluri de mișcări.

Fragmente din platforma brăneana se mai găsesc și în lungul Ghimbășelului.

Platforma brăneană ajunge la altitudinea de 1200 metri, urcând spre munte, acolo unde pantele se accentuează. Deasupra platformei, se găsesc fragmente dintr-o suprafată de eroziune mai înaltă, iar pe povârnișurile dinspre Bran, se observă o serie de înălțimi bombate. (I. Simionescu, 1927).

Calcarul este o rocă rezistentă la eroziune și cuprinde zone din regiunea Branului, el reprezentând suprafețe bombate, ieșite din relief.

Conglomeratul, este mai ușor de erodat și friabil, el reprezentând zone coborâte, cu profil blând.

Când fășia de conglomerate este prinsă într-un cadru calcaros, ea se prezintă ca fundul unei polii.

Păturile de conglomerate sunt de obicei acoperite de un sol gros de descompunere și străbătute de fasii de gresie mai puțin permeabilă și păstrează mai multă umiditate care evidențiază contrastul de vegetație și culoare între conglomerate și calcar.

Se deosebesc trei sectoare peisagistice, care poartă amprenta diferențelor litologice, structural si tectonice a fragmentării reliefului și a caracterului văilor din Culoarul Rucăr-Bran.

Sectorul Nordic (Bran-Moieciu) se desfașoară între cumpăna de ape de la Giuvala și Golful Zarnesti și este format din culmi rotunjite și prelungi care se înclină uniform de la 1200-1250 metri, în apropiere de Giuvala, la 750 metri, in Dealurile Sohodolului. Vaile sunt bine calibrate, cu lunci și terase joase slab dezvoltate. Uniformitatea reliefului concordă cu marea extensiune a conglomeratelor vranco-cenomaniene și a depozitelor paleogene dezvoltate în zona Branului. (Nedelcu, 1963).

Sectorul central (Giuvala-Rucăr) sau al “gâlmelor” (Niculescu& Roată, 1995) se desfașoară în continuarea celui nordic până la Rucăr și prezintă un relief variat, ca urmare a numeroaselor falii ce pun în contact calcarele cu conglomeratele, gresiile și marnele vranconian-cenomaniene. Are înfațișarea unei largi curmături între Piatra Craiului și Leaota, denivelată cu circa 250-300 metri față de unitățile din jur. Sectorul central constituie o cumpănă de ape foarte sinuoasă, între râurile din bazinul hidrografic al Dâmboviței și bazinul hidrografic al Văii Turcului. (Constantinescu, 1942).

Sectorul sudic al Dâmboviței sau al Dragoslavelor se desfașoară la sud de Rucăr, în lungul Dâmboviței. Acest sector se suprapune în mare pe depresiunea Rucăr-Dragoslavele, care este o depresiune sculptată în șisturi cristaline, iar marginile ei sunt subliniate de rupture de pantă la circa 750 metri altitudine. (Velcea, 1987).

CAPITOLUL III

Relieful

Relieful comunei Bran se caracterizează prin culmi care se desprind din ramurile muntoase si care coboară pe o distantă de 2-7 km. Ele au pante foarte reduse, astfel creându-se condiții favorabile de locuit și de dezvoltare a activitătilor economice.

Relieful, prin importanța lui, care nu înseamnă doar faptul că este un suport material pentru elementele de peisaj, și prin indicii selectivi morfometrici, care exprimă configurația lui, conduce la o evaluare autentică.

Culoarul Rucăr-Bran a luat naștere la sfârșitul Cretacicului Inferior. El cuprinde două sectoare: unul nordic mai înalt și mai masiv, cu un caracter pregnant de platformă și unul sudic, puternic fragmentat tectonic. (A.Barsan, 1972).

Partea nordică a culoarului cuprinde o regiune cu caractere clare de platformă fragmentată, la o altitudine de 900-1350 metri, la care se adaugă și o zonă premontană la 750-900 metri. (A. Barsan, 1972).

Se constată existenta a șase nivele între altitudini, scotând în evidența platformei, două subdiviziuni majore:

-subdiviziunea vestică, care are caractere tipice de platformă

-subdiviziunea sud-estică, prezintă un aspect de culmi și platformă înaltă

Partea nordică se prezintă ca o vastă depresiune geologică, umplută cu depozite sedimentare mezozoice (calcare jurasice și conglomerate cretacice) spre centrul culoarului, și cu petice de depozite terțiare și cuaternare către Depresiunea Brașovului.

Platforma se întinde spre sud până la linia Dealul Sasului-Dâmbovicioara.

Dincolo de ea, se întâlnește valea Dâmboviței care iese din culoarul dintre Păpușa și Piatra Craiului de-a lungul unei linii de falie, în cele două depresiuni formate prin prăbușire după Emm.de Martonne (1981), sau prin spălare prin eroziune a stratelor cu material mai nou după N.Orghidan (M. Constantinescu, 1941). În general, această parte a culoarului prezintă un relief accidentat, unde frământârile tectonice rapide, uneori catastrofice, se îmbină cu procese carstice foarte accentuate și cu o eroziune fluviatilă puternică, ca urmare a unui nivel de bază coborât. Regiunea constituită de asemenea din calcare, conglomerate, gresii, marne, prezintă numeorase linii de fractură și prăbușiri (D. Patrulius, 1969). Totuși, se remarcă un nivel de 900-1200 metri, care retează în plan aproape orizontal păturile de calcar aplecate spre SE (N. Orghidan, 1935).

Culoarul este un ținut de tranziție între cristalinul Carpaților Meridionali către zona flișului Carpaților Orientali. Trăsăturile majore ale reliefului au fost determinate de tectonică.

Cumpăna de ape de la Giuvala corespunde liniei de boltire maximă a ariei cristaline, prin compensare cu aria de maximă adâncire de la Podu Dâmboviței.

În cadrul acestor forme majore, varietatea petrografică remarcabilă (calcare, șisturi cristaline, conglomerate, gresii, marne, diferit erodate) a creat cu ajutorul agenților interni și externi o varietate deosebită a formelor sculpturale, în special în partea de sud a culoarului.

Partea nordică, unde culmile se racordează într-o platformă ușor vălurită, este mai uniformă, cele mai pronunțate accidente de relief fiind și cu porțiuni de chei (Moieciu, Valea Cheii).

În cuprinsul calcarelor asociate cu conglomerate din zona centrală, care aparține totuși geografic platformei Branului, peisajul este variat, plin de forme de eroziune specific: doline (Fundata), polii (obârșia văii Izvorului), uvalasuri (Roia de Jos), sohodoaie, lapiezuri, chei. (Patrulius, D. , 1969)

La sud-vest de Dealul Sasului, tectonica se îmbină cu eroziunea la suprafața, creând bazinetul de la Podu Dâmboviței, depresiune ca un fund de calcare, unde apele se adună ferestruind chei (cheile mici si mari ale Dămboviței, ale Dămbovicioarei, ale Cheii), precum și bazinetul de la Rucăr, ambele grabene, desparțite prin horstul Posadei. (Patrulius, D., 1969)

Hipsometria

Am studiat relieful Culoarului Rucăr-Bran, care se desfașoară la o înaltime de 1400 metri altitudinea maximă (localizată în muntele Giuvala) și 695 metri, altitudinea minimă, la Dragoslavele în lunca Dâmboviței. Valorile sub 700 metri se înregistrează în lunca râului Turcu, la contact cu golful Zărnesților.

Culoarul este orientat NE-SV, are o lungime de circa 30 km, lățimea maximă fiind de 14 km, iar suprafața de 185 km3.

Analiza hipsometrică a arealului, evidențiază caracteristici ale unui culoar montan, dominant altitudinal cu peste 1000 metri de unitațile vecine. (Fig. nr. 7)

Fig.nr 7-Harta hipsometrica

Energia reliefului

Indică gradul de deschidere a peisajului, astfel formula energiei de relief exprimă nu numai diferența altimetrică ci și percepția peisajului de către observator, în funcție de punctul în care se află. (Constantinescu, 1992). Valorile cele mai mari de 400-450m/km, reprezintă 3% din suprafață și apar în perimetrul sectoarelor de chei și în zone de contact cu munții limitrofi. Valorile cele mai mici de 50m/ km², reprezintă 6% din suprafață și corespund zonei carstice.

Geodeclivitatea

Analiza geodeclivitații indică diferențieri între partea nordică și sudică a culoarului sau între nivelul gâlmelor și al culoarelor de vale.

În acest sens, în partea nordică suprafețele cu pante cu valori <10 ° sau 10 ° -20 ° predomină, în timp ce în partea sudică predomină pantele cu valorile cuprinse între 10 ° -20 °C sau 20 ° -30 °

Repartiția ponderii pantelor la nivelul întregii zone este următoarea: pante mai mici de 10° reprezintă 24%; pantele cu valori cuprinse între 10° -20° reprezintă 31%, fiind specific culoarelor de vale (Valea Turcului la intrarea Golfului Zarnesti și Valea Dâmboviței de la Dragoslavele).

Pantele cu valori cuprinse între 20° -30°, reprezintă 31%, iar pantele între 30°C -40° reprezintă 11%. Pantele de peste 40° reprezintă doar 3%. Pantele cele mai mari se întalnesc la contactul cu zonele limitrofe. Valorile cele mai mari, de peste 70%, apar în sectoarele de chei și la obârșia unor văi din perimetrul vârfurilor. Aceste areale sunt afectate de prăbușiri, care au loc în interiorul cheilor sau la baza abrupturilor tectonice.

Cea mai mare pondere o au pantele cu valori cuprinse între 10° -15° (37%) și 15° -20° (30%).Scurgerea apelor, gradul de insolație a versantilor și modul de utilizare a terenurilor depind de pante.

Expoziția versanților

Expoziția versanților indică gradul diferit de insolație. ”Ea dinamizează elementele climatice și topoclimatice modificând temperatura, mișcarea și turbulența aerului, precipitațiile și umiditatea, care la rândul lor generează o serie de procese” (Zavoianu, 1985).

Încălzirea versanților se face gradat și diferit. ”În prima parte a zilei o cantitate de caldură se consumă cu evaporarea apei scăzute pe sol în timpul nopții (bruma, roua, ploaie), încălzirea solului urmând a se face după- amiaza, adică o data cu versanții expoziției sud-vestice, care până la această oră sunt și ei uscați de umezeala dimineții (Stanciu, 1972).

Versanții cu condiții asemănătoare din punct de vedere al încălzirii sunt

clasificați după criteriul expoziției:

– versanții cu expoziție S și SV, calificați ca versanți însoriți și calzi;

– versanții cu expoziție SE și V sunt versanți semiînsoriți și semicalzi;

– versanții cu expoziție E și NV sunt versanți semiumbriți și semi reci;

– versanții cu expoziție N și NE sunt versanți umbriți și reci.

Analiza repartiției spațiale a tipurilor de versanți în raport cu gradul de

insolație a evidențiat următoarea repartiție:

● versanții cu expoziție S și SV dețin 10%, respectiv 12%;

● versanții cu expoziție SE și V dețin 12%, respectiv 13%;

● versanții cu expoziție E și NV dețin 14%, respectiv 13%;

● versanții cu expoziție N, NE și NNE dețin 6%, 14%, respectiv 6%. (Fig. nr. 8)

Fig. nr. 8- Harta orientarii versantilor din Culoarul Rucar-Bran

În harta orientării versanților se poate observa predominarea expunerii nord-vestice, vestice și sud-vestice, iar versanții cu expunere nord-estică și nordică se regăsesc cu precădere în treimea apuseană a culoarului, astfel de versanți înconjurând comuna Bran. Preponderența expunerii vestice și nord-vestice duce la instalarea unor vânturi mai puternice dinspre vest și de pe culoarele carpatice din nord. Trebuie menționată și culmea cu expunerea sudică și sud-vestică în cea mai mare parte, localizată în extremitatea sudică a culoarului.

Acești indici au ajutat în conturarea aspectelor morfologice ale reliefului. Aceștia au sintetizat principalele particularități care prefigurează individualitatea peisagistică a spațiului. Altitudinea maximă, altitudinea minimă și treptele hipsometrice pun în evidență suprafețele de nivelare care prezintă gradul de toposabilitate a terenului.

Pantele indică retragerea versanților și utilizarea terenurilor, energia de relief ne ajută în realizarea hărții valorii peisagistice iar declivitatea și energia de relief prefigurează sectoarele de chei afectate de prabusiri, torenți de pietre rezultați din dezagregare.( Fig. nr. 9)

Fig. nr. 9-Harta orientarii pantelor

Din analiza imaginii putem spune faptul că cea mai mare predominare a versanților o au cei sudici, urmati de cei estici și nord-vestici.

Expoziția versanților determină influențe diferite ale radiației solare, a temperaturii și insolației, și implicit a formării proceselor geomorfologice specific regiunii de munte.

Sectorul în care este inclusă comuna Bran se desfașoară între cumpăna de ape de la Giuvala si Golful Zărnesți și este format din culmi rotunjite și prelungi care se înclină de la 1250 metri la 750 metri. Văile sunt calibrate, cu lunci și terase joase slab dezvoltate. Uniformitatea reliefului concordă cu marea extensiune a conglomeratelor vranco-cenomaniei și a depozitelor paleogene dezvoltate.

Relieful carstic

În acest teritoriu, carstul se împarte în două categorii:

-carst suspendat (gâlme, platouri)

-carst de vale

Acest suport geologic și morfologic impune un tip de relieful carstic care prezintă diferite subtipuri ale formelor de cast.

-relieful “gâlmelor” sau “dalmelor” cu altitudini de 1300 metri

-relieful de depresiune carstică cu compartimentele Fundata și Fundățica, încadrate de gâlme calcaroase

-relieful cheilor

Reprezentative sunt Cheile Rudăriței, Valea Cheii, Cheile Dămboviței, Cheile inferioare ale Dâmbovicioarei, Cheile joase ale văii Orații, Cheile Crovului și Cheile Văii Prepeleacului

-relieful microformelor carstice

Prezența calcarelor explică o gama variată de forme carstice care se întalnesc pe podurile calcaroase, ele fiind reprezentate de: lapiezuri, doline, uvale, văi oarbe, sohodoluri.

-relieful de platformă

Existenta mai multor nivele de eroziune grupate se desfașoară in “Platforma Branului”.

,,Structura regiunii ne încadrează într-un ținut de tranziție de la cristalinul Carpaților Meridionali la zona flișului. Aria cristalină apare la zi în câteva locuri, la nivele diferite” (Mutihac,1992). Ea reprezintă o suprafață accidentată, „cu maximul de aplecare în nord spre Bârsei” (Patrulius, 1969)

CAPITOLUL IV

Clima

Clima Culoarului Rucar-Bran este specifică atmosferei din țara noastră, ”cea vestică ce determină ierni blânde, precipitații frecvente, iar în perioada caldă, gradul de instabilitate termică este pronunțat, aversele de ploaie fiind însotite de descărcări electrice” (Teodoreanu, 1980).

Prezintă trăsături montane, temperaturile medii multianuale variind între 4,5 °C si 0 °C, iar în partea nordică a comunei, ele ajungând la 5-6 °C.

Amplitudinea temperaturilor anuale este de 18-20 °C. Comuna Bran înregistrează frecvența cea mai mare a fenomenului de îngheț, datorită situării ei într-o zonă rece și umedă. Primele înghețuri apar în luna noiembrie și se mențin până în a doua jumatăte a lunii martie.

Stratul de zapadă din perioada de iarnă este neuniform și discontinuu, durata medie anuală a acestuia crescând odată cu înălțimea – de la 115 zile în satul Bran la 215 zile în zonele înalte.

Vânturile bat cu frecvență mai mare pe culoar și dinspre est ( Predeluț), înregistrând 8-10 m/s în sectorul locuit și peste 10 m/s în sectorul montan înalt.

Regimul temperaturii aerului prin diferitele sale variații periodice și neperiodice este expresia cea mai caldă a climatului montan. Relieful își spune aici cuvântul, în primul rând prin gradientul termic vertical care este variabil în funcție de anotimp și de spatiu. Astfel, gradientul este mai redus iarna decât vara.

Temperaturile extreme medii și absolute sunt de asemenea legate de altitudine dar la aceste elemente se remarcă și influența configurației reliefului. Pe de altă parte, temperaturile maxime înregistrate de asemenea în depresiuni, sunt provocate de încălzirea accentuată din aceste regiuni joase.

Inversiunile termice evidente în distribuția acestor minime absolute, mai ales în aceste regiuni marginale, joase, de la capetele culoarului, reprezintă un fenomen care se produce cu cea mai mare intensitate iarna, în condițiile de timp stabil, cu cer senin și radiație nocturnă mare.

Înghețul este de asemenea un element care se distribuie în funcție de altitudine și de forma de relief.

4.1 Precipitațiile atmosferice

Precipitațiile reprezintă un element meteorologic mult mai instabil decât temperaturile. Deși se supun și acestea legilor legate de altitudine, abaterile sunt mai numeroase decât la temperatură, iar variația în timp și spatiu, dependent de circulația atmosferică și de formațiile barice dominante, este cu atat mai mare cu cât condițiile locale sunt mai diferite. (Fig.nr. 10)

Cantitatea anuală de precipitații variază între 750-800 l/mp până la 900-1000 l/mp și este direct proporțională cu altitudinea, ajungând și la 1300 l/mp în zona montană înaltă.

În acest culoar, remarcăm diferențe între cantitațile înregistrate la stația meteo din sud și la cea din nord, de 50-100mm/an, ca urmare a unei expoziții directe a celor dintâi în fața maselor de aer umed ce vin din sud-vest încărcate de vapori de apă. Un fenomen interesant se remarcă pe pantele nordice, unde odată cu creșterea altitudinii, precipitațiile manifestă tendința de a scădea .Este vorba de un “adăpost oferit micilor depresiuni de pe pantele nordice, care la poalele liniei centrale a gâlmelor beneficiază de cantitați mai reduse de precipitații, acestea oprindu-se pe înălțimile din centrul culoarului” (Teodoreanu, 1980). (Fig. nr. 11)

Fig.nr. 10-Graficul frecvenței anotimpuale a precipitațiilor în culoar

Fig.nr. 11-Graficul precipitațiilor multianuale din perioada 2008-2012 în culoar

4.2 Factorii genetici care determină particularitățile climatice ale teritoriului

Radiatia solară directă

Altitudinea este un factor care duce la creșterea intensitătii radiației directe, pentru că grosimea stratului de aer scade cu creșterea altitudinii, iar transparența aerului este mai mare. Se constată că cele mai mari valori ale radiației directe în culoar sunt mai reduse decât pe vârful munților.

Radiația difuză

În culoarul Rucăr-Bran, altitudinea relativ mare și puritatea aerului fac ca radiația difuză să fie redusă la minimum în zilele însorite. Ea crește în zilele umede, încărcate cu vapori de apă.

Radiația globală

Circulația aerului și reliefului au o importață mare în distribuția în suprafață a radiației globale reale, astfel versantul sudic al culoarului prezintă valori sporite.

Radiația reflectată și radiația absorbită

Albedoul cel mai mare se constată la zapada proaspăt căzută. Regiunea fiind muntoasă, se acoperă cu zăpada, urmare a dezvoltării și crește ușor vara și toamna, când pajiștile și frunzele copacilor se îngălbenesc. În timpul iernii, ca urmare a existenței stratului de zăpadă, radiația absorbită este redusă. În sezonul cald, ea crește în mod apreciabil și contribuie primăvara la uscarea și încălzirea solului (după evaporarea apei), în special a celui acoperit de vegetatie.

Radiația efectivă

Stabilirea prin calcul a radiației efective a dus la concluzia că valorile lunare cele mai mari se constată în timpul verii (iulie-august) în orele de amiază, iar cele mai mici iarna, mai ales pe timp acoperit.

Sumele anuale pentru regiunile mai reci și mai noroase se apropie de 50 kcal/cm3.

Bilanțul radiativ

Valorile anuale ale bilanțului radiativ sunt pozitive, de aproxomativ 50 kcal/cm3. Iarna, bilanțul este în general negativ și anume în jur de -1,0 kcal/cm2 lună, cu un maxim în mijlocul verii, de circa 8 kcal/cm2 lună.

Circulația atmosferică generală

Centrii barici

Culoarul se încadrează circulației generale a atmosferei țării noastre, sub influența celor patru mari centri barici cu caracter semipermanent de origine termică sau dinamică: anticiclonul azoric, ciclonul islandez, anticiclonul siberian și ciclonul mediteranean.

Pe langă acesți importanți centri de acțiune atmosferică, uneori mai apar doi centri secundari: anticiclonul scandinav și anticiclonul groenlandez.

La interferența lor, în ianuarie în general, teritoriul României se află sub influența directă a anticiclonului siberian și indirectă a depresiunii mediteraneene, iar în iulie, într-un câmp baric mediu, între anticiclonul azoric și o depresiune sud-estică cu gradienți orizontali foarte slabi. Aceste situații barice reprezintă o medie cu totul generală mulțimii de situații sinoptice foarte variate, aflate în continuă schimbare, în interval de timp uneori foarte scurt.

4.3Temperatura aerului

Primul și cel mai important efect al radiației solare este încalzirea solului și de aici, a aerului. Temperatura aerului prezintă oscilații periodice dictate de factorii astronomici, precum și oscilații neperioadice, dependente de circulația atmosferică.

Temperatura medie anuală

Repartiția spatială a valorile temperaturii medii multianuale a culoarului este dictată de variația altitudinală. Pe versanți, temperaturile scad evident, astfel încat izoterma anuală de 0 ° se desfașoară, aproximativ în lungul curbei de 2100 metri. Deasupra acestei altitudini, temperatura anuală este negativă.

Temperatura media lunară

Variația temperaturii aerului cu altitudinea este diferită în funcție de anotimp, între luna cea mai rece și luna cea mai caldă existând diferențe nu numai în valorile medii multianuale ci și în distribuția lor spatială. (Fig. nr. 12)

Fig.nr.12-Graficul temperaturilor medii lunare în anul 2012 în culoar

Oscilațiile neperiodice ale lunii ianuarie au evidențiat variații însemnate de la normal. Iernile reci prezintă abateri ale mediilor de temperaturi negative la toate stațiile din culoar, cele mai mari înregistrându-se în special in regiunea joasă din nordul culoarului.

Temperatura lunii iulie, considerată ca luna cea mai caldă a anului, prezintă o distribuție spațială mult mai variată decât cea a lunii ianuarie, altitudinea fiind factorul hotărâtor în această repartiție. Gradienții verticali ai lunii iulie sunt de aproximativ 0,49°/100 m în jumătatea de nord a culoarului și de 0,62°-100 m în jumătatea de sud. Oscilațiile neperiodice creează în această luna abateri mai reduse decât în ianuarie și mai uniforme în tot culoarul.

Luna iulie a fost mai rece în anii 1913 și 1969, ultimul că urmare a unei intense activități spre centrul Europei a Anticiclonului Azoric care a antrenat mase maritime umede și reci către țara noastră.

Variația medie a temperaturii de la o zi la altă arată de asemenea o variabilitate termică mai mare iarnă, în timp ce cresc odată cu creșterea alttiudinii: numai primavăra se înregistrează cea mai mare variabilitate în partea superioară centrală a culoarului

4.4. Inversiunile de temperatură

Persistența aerului rece la înălțime în cursul nopții, în special iarna, provoacă depozitari de aer rece mai greu în formele negative din culoar. Între cele două părți din culoar, condițiile de producere și persistență a inversiunilor sunt deosebite, fiind mult mai favorabile jumătății nordice. Masele reci pătrund în depresiunea aproape închisă a Brașovului, astfel grosimea lor peste crește, iar inversiunea are posibilitatea de a dură chiar câteva zile în șir.

Existența acestui fenomen climatologic este legată de condiții sinoptice specific și anume: apariția unui nucleu anticiclonic stabil deasupra țării noastre, în special iarna, dar frecvent și toamnă, timpul fiind stabil, presiunea ridicată, vântul slab ,cerul senin sau variabil, favorabil unei radiații nocturne puternice care accentuează inversiunea (Elena Mihai, Elena Teodorescu, 1969). Trecerea unor fronturi, în lunile de tranziție sau vară, când aerul rece pătrunde că o până sub cel cald, provocând ascensiunea acestuia din urmă. În aceste situații, inversiunea durează numai câteva ore, iar timpul se caracterizează prin instabilitate, precipitații, intensificări de vânt, presiune scăzută (Elena Teodoreanu, Elena Matei, 1971).

Fenomenele caracteristice care însoțesc inversiunile sunt cețuri de vale, temperaturi minime coborâte, brume timpurii și târzii, îngheț la sol, fenomene care dispar sau se atenuează o data cu apariția soarelui.

4.5înghețul

Înghețul și dezghețul sunt procese fizice însemnate pentru viață vegetală, chiar în regiunile mai înalte, mai ales acolo unde cresc pomi fructiferi. Acestea influențează de asemenea dezagregarea mecanică a rocilor, în special unde stratul de sol este subțire sau nu s-a format deloc.

Primul îngheț se produce în medie la sfârșitul lunii septembrie în centrul culoarului. Izoterma de 0° coboară către marginile de sud și de nord în prima decadă a lunii octombrie.

Ultimul îngheț se înregistrează în jurul datei de 30 aprilie. Înghețurile de primăvară se datorează de obicei unor căușe radiative, cât și advective, fiind legate de răcirile neperiodice de primăvară.

Durată intervalului fără îngheț este variabila de asemenea în funcție de altitudine și scade în culoar de la 155-165 de zile în părțile sudice și nordice, joase la 140 de zile în platforma centrală.

4.6. Presiunea atmosferică

Presiunea atmosferica anuală este o valoare legată direct de altitudine, creșterea sa fiind invers proporțional cu creșterea altitudinii. În culoarul Rucar-Bran, gradientul mediu vertical este de 10,6 mb/100 m. Scăderea cea mai pronunțată se înregistrează în partea sudică a culoarului (10,9mb/100m), ca urmare a unei presiuni mai ridicate în această regiune față de nordul culoarului și față de partea superioară a versanților laterali montani (10,2, respectiv 10,3mb/100m)

Existența diferențelor de presiune pentru altitudini similar este o urmare a diferențelor circulației atmosferice (Clima R.P Române, 1982) pe cele două lațuri ale culoarului, partea Nordică fiind expusă mai mult depresiunilor barice nordice, iar cea sudică anticiclonului azoric și a celui Siberian, a cărui acțiune în partea sudică a țării noastre este evident mai ales în sezonul rece.

Variația spațială a presiunii atmosferice medii anuale în culoar este cuprinsă între valori care se apropie de 950 mb în depresiunile din nordul și sudul culoarului.

4.7Vântul

Vântul este cel mai instabil element meteorologic din clima unei regiuni. În regiunea noastră, relieful, variat și orientat diferit față de mișcările generale ale maselor atmosferice, este un factor de bază în dirijarea curenților locali. Fără a fi un agent modelator foarte important în această regiune, ca urmare a acoperirii substratului de rocă și sol cu păduri și pajiști care sporesc acțiunea de roadere și transport, importantă să nu poate fi minimalizată. Vântul contribuie intens la crearea tipului de topoclimat complex de culoar intramontan.

Varietatea mare a reliefului comunei Bran face ca, în orice punct al regiunii, vântul să prezinte caracteristici determinate de orientarea culmilor învecinate.

4.8. Roua

Roua se numara printre fenemonele caracteristice sezonului cald, atunci cand in noptile senine, vaporii de apa se condenseaza la sol, fara interventia vantului, ca urmare a unei radiatii nocturne intense, a racirii solului si a stratului de aer invecinat.

Intervalul ei se scurteaza odata cu aparitia perioadelor reci si cu cresterea altitudinii (Fig. nr. 13).

Fig.nr. 13-Graficul numarului cu roua in

CAPITOLUL V

Hidrografia

Rețeaua hidrografică trebuie considerată că o rezultantă a acțiunii celui mai activ agent-apa și a factorilor geologici, geomorfologici, climatici, pedologici și antropici” (Zăvoianu, 1985).

Ape subterane

Apele subterane din acest teritoriu “sunt legate în special de vasta arie de sedimentare cu caracter de sinclinal cu orientare N-S. Aceste ape sunt cantonate în calcare” (Pascu&Stelea, 1968). Cele mai multe izvoare se găsesc în arealul analizat, iar prezența așezărilor atrage după sine modificări în structura peisajului.

În localitatea Bran, se găsesc numeroase izvoare cu debite mari și relativ constante, fapt ce a dus la folosirea lor ca surse de apă potabilă și la amenajarea de hidrocentrale de capacitate mică.

În repartiția generală a resurselor de apă subterană, în funcție de condițiile geologice, se pot deosebi două zone principale: o zonă montană cu roci mai consistente (șisturi cristaline, calcare, conglomerate, gresii), unde stratul acvifer se află de regulă la adâncime și o zona joasă în care materialele sedimentare detritice mai noi (pietrișuri plistocene, nisipuri Holocene) au o grosime mare, permițând constituirea unor orizonturi acvifere destul de bogate și cu cantitați corespunzatoare pentru diferite utilizări.

În această zonă, o cantitate însemnată de ape apare sub formă de izvoare. Resursele de apă subterană sunt considerabile și pot aduce o contribuție substantială la satisfacerea necesarului de apă(potabilă, industrială) a teritoriului.

Apele subterane “sunt legate în special de vasta arie de semintare cu caracter de sinclinal cu orientare N-S.Aceste ape sunt cantonate în calcare” (Pascu& Stelea. 1968). Cele mai multe izvoare se găsesc în arealul studiat.

Ape de suprafață

Rețeaua hidrografică este bogată, cu numeroase debite constante și sunt colectate de răul Turcu, care este afluent de stânga al râului Olt. Râul Turcu străbate întreaga comună Bran și culoarul Rucăr-Bran.

Râurile Turcu și Dâmbovița, cele două bazine hidrografice, sunt într-un echilibru dinamic instabil, dat de procese de eroziune foarte active.

Râul Turcu, care mai este cunoscut sub denumirea de Râul Moieciu, este afluentul râului Bârsa și se formează la confluența dintre Moeciu și Moieciul Simon. (Fig. nr. 14)

Fig.nr.14-Harta retelei hidrografice

CAPITOLUL VI

Vegetația și fauna

Vegetația

Dispunerea hipsometrică a Culoarului Rucăr-Bran, care are altitudinile situate intre 600-1500 metri, încadrează acest areal în zona pădurilor de fag.

Datorită faptului că suprafața arabilă este foarte mică ( aproximativ 5% din suprafața totală a comunelor), vegetația spontană este prezentă în aproape 85 % din suprafață și este împărțită în proporție relativ egală între pajiști și teren împădurit.

Flora se caracterizează printr-o etajare altitudinală. La peste 1700 metri altitudine în Bucegi și Piatra Craiului se gasesc zone acoperite cu vegetație alpină și subalpină, alcătuită din pajiști în care predomină rogozul, părușca, tapoșica, precum și tufișuri pitice de arbuști (smârdanul, afinul, jneapănul și coacăzul), precum și vegetație specific stâncilor cu multe elemente floristice rare, ocrotite de lege, printre care se remarcă floarea de colț, iana sau ghintura.

La limita inferioară apare gorunul, formând păduri mixte, iar la limita superioară, se găsesc specii de conifere și păduri de amestec (România spațiu, societate, mediu, 2005).

Acest culoar deține importante resurse peisagistice, fiind un model de conviețuire a elementelor natural cu cele tradiționale legate îndeosebi de activitățile pastorale, totuși doar pe o arie mică, cea de limită către spațiul montan, are statut de arie protejată (Mohan et al., 1986).

Marea diversitate a cadrului natural, alături de modificările sale petrecute în decursul erelor geologice a determinat perenitatea unor elemente de floră.

Flora numără aproximativ ½ din speciile ce cresc în România, este caracteristică zonelor de dealuri și munte. Sub aspect floristic, în această zonă se realizează o interferența accentuată a elementelor eurasiatice, pe fondul cărora se grefează elementele circumpolare, împreună cu cele central-europene. Arealul studiat adăpostește grație unor topoclimate specific, numeroase specii relicte sau endemic. Dintre endemisme semnalăm prezența jimlei Țării Bârsei (Armeria barcensis) cu o origine deosebit de interesantă și controversatain literature botanică. Ca relicte glaciare, în ecosistemele de mlaștini eutrofe se întâlnesc :daria (Pedicularis sceptrum-carolinum), ochii broaștei (Primula farinose), rouă cerului (Drosera anglica).

Dispunerea hipsometrica a comunei Bran încadrează acest areal în zona pădurilor de fag. La limita inferioară apare gorunul, formând păduri mixte. La limita superioară pot fi găsite specii de conifer și păduri de amestec (România spațiu, societate, mediu, 2005).

Această zonă deține importante resurse peisagistice fiind un model de conviețuire a elementelor naturale cu cele tradiționale legate îndeosebi de activitățile pastorale, totuși doar pe suprafață mică, cea de limită are statutul de arie protejată. (Fig. nr. 15)

Vegetația actuală reprezintă în bună parte aspectul vegetației naturale, precum și ecosisteme fragmentare sau integrale-secundare, instalate în urma intervenției omului în decursul timpului.

Se crede că aproape întregul teritoriu a fost acoperit în trecut de păduri, a aparținut zonei forestiere și zonei alpine, mai puțin extinsă în comparativ cu prima.

Subzona gorunului (Quercus petraea) (Fig. nr. 16) se localizează pe versanții însoriți, uneori la 700-800 m altitudine. Sub de pâlcuri ori izolat, la 1200-1300 m. Adeseori, alături de altitudine, expoziția versanților este determinant instalarea gorunului fagului.

Subzona fagului (Fagus silvatica) (Fig.nr.17) este poate cea mai extinsă atât sub aspectul făgetelor pure cât și prin pădurile de amestec, fag-molid și pe alocuri brad. Altitudinal, făgetele prezintă o amplitudine largă, găsindu-se de la 500-600 m pe versanții nordici, până la cca 1000 m sau mai sus pe fețele însorite.

Fig.nr.15-Harta utilizarii terenurilor

Analiza hărții utilizării terenurilor relevă predominarea pădurilor de foioase și conifere, în principal în partea de sud a culoarului Rucăr-Bran, precum și existența unor vaste zone ocupate cu păduri mixte în jumătatea nordică a culoarului. Spațiile construite sunt reprezentate discontinuu și au o distribuție pe direcția nord-sud, în lungul râurilor principale care au facilitat stabilirea de localități înca din cele mai vechi timpuri.

În partea de sud-est, semnalăm prezența arealelor cu vegetație rară, datorată abrupturilor muntoase, acestora alăturându-se într-o proporție asemănătoare și pajiștile naturale sau, mai restrâns, stâncăriile.

În interiorul masivelor forestiere de conifere se poate observa prezența unor zone de tranziție cu arbuști, apăruți în urma defrișărilor masive din ultimele decenii, iar spre insulele cu pajiști naturale apar cele cu pajiști secundare.

Nu în ultimul rând, livezile și terenurile predominant agricole în amestec cu vegetație naturală apar în dreptul localităților și au o dispunere asemănătoare, pe direcția nord-sud, dar mult mai mari ca suprafață.

Fig. nr. 16-Gorun

Fig. nr. 17-Paduri de fag

Fauna

Este foarte variată, grație multitudinii biotopurilor.

Fauna este bogată și variată cu trăsături specific zonelor din Europa Centrală. Întâlnim lupul, mistrețul, vulpea, râsul, căpriorul, pisică sălbatică, găinușa sălbatică, cinteza. Sunt declarate monumente ale naturii capră neagră, cocoșul de munte, iernuca, vulturul pleșuv, acvilă de piatră.

CAPITOLUL VII

Solurile

Solurile predominante în Culoarul Rucăr-Bran sunt solurile brune acide (S.R.C.S., 1980) Fig. nr.10) / districambosol (S.R.T.S., 2003) și rendzinele (S.R.C.S., 1980). Apar și solurile brune eu-mezobazice(S.R.C.S., 1980) / euricambosol (S.R.T.S., 2003) pe suprafețe mai restrânse.

La contactul cu Munții Bucegi, Munții Leaota, Piatra Craiului se găsesc podzoluri (S.R.C.S., 1980 / S.R.T.S., 2003) și soluri brune feriiluviale (S.R.C.S., 1980) / prepodzol (S.R.T.S., 2003) (Geanana & Ochiu, 1990). ( Fig. nr.18)

Fig. nr.18 – soluri brune-acide

Cele mai răspândite soluri din culoar sunt solurile brune acide, care ocupă circa 60% din suprafețe și se întalnesc la altitudini medii de până la circa 1300 metri, în platforma brăneana dar și pe culmi și povârnișuri. Se dezvoltă pe un strat de conglomerate cu elemente cristaline și pe calcare, au profil scurt, nediferențiat, bogate în humus. (Fig. nr.19)

Fig. nr. 19- Harta solurilor din Culoarul Rucar-Bran

În Culoarul Rucar-Bran predomină solurile brune acide și brune argiloiluviale, prezente fiind într-o proporție covârșitoare în centrul zonei studiate. În partea nordică sunt mai extinse solurile aluviale, apărute  ca urmare a densitatii hidrografice mai ridicate, iar în extremitatea nord-estică există și soluri de tip albic (pozdzolice argiloiluviale). În dreptul orasului Bran solurile predominante sunt cele aluviale, rendzinele, ca urmare a prezenței calcarului, și solurile brune eu-mezobazice.

În partea sudică și mai precis cea sudică-estică a culoarului solurile se dispun sub forma unor fâșii mai mult sau mai puțin paralele, pe direcția sud-vest și nord-est, astfel: soluri brune eu-mezobazice, stancarii (sau lipsa solurilor) si soluri humicosilicatice, suprapuse pe pajistile secundare si naturale de la altitudini mari.

Sunt slab aprovizionate cu fosfor i potasiu si au o buna permeabilitate.

Solurile brune acide se formează prin evoluția solurilor brune crude, dezvoltate în soluri brune tinere și apoi în soluri brune propriu-zise.

Textural, sourile brune acide sunt ușoare, nisipo-lutoase până la luto-nisipoase pe roci bogate în cuarț, luto-nisipoase până la lutoase, mai rar argiloase. Solurile brune acide sunt asemănătoare solurilor brune-roșcate, de care se deosebesc prin profilul în genere mai scurt, lipsa frecvența a orizontului cu carbonate și mai ales, prin culoarea lor, mai puțin roșcată sau brună (brună în orzontul A și brună cu o slabă nuanță roșcată în orizontul B). Această deosebire de culoare se datorează condițiilor diferite de hidratare a sesquioxidului de fier.

În solurile brune-roșcate, sesquioxidul de fier este slab hidratat. În solurile brune, mobilizarea fierului conduce la formarea de hidroxizi mai puternic hidratați.

Aspectul general al solurilor brune acide se caracterizează printr-o culoare brună, puțin diferențiată în diferitele orizonturi (brună-închis la cel superior și brună mai deschis, foarte slab roșcat, în cel mijlociu).
Au uneori pe pantele repezi, accentuat caracter de soluri schelete, prin numeroasele fragmente de roca nedezagregata pe care le conțin.
Profilul solurilor prezintă următoarea succesiune de orizonturi genetice:
-Orizontul cu humus A, gros de 30-40 cm, pe pante accentuat mai subțire (10-20 cm). Este brun sau brun-negricios, din cauza acumulării însemnate de humus de tipul mull. Este în general afânat și structurat glomerular în solurile destul de bogate în humus și cu suficientă argilă pentru formarea structurii. Partea superioară a orizontului, cea mai bogată în mull, este cea mai închisă la culoare, cu structura mărunt glomerulară rotunjită și așezare foarte afânată. Partea inferioară a orizontului, mai săracă în humus, este mai deschisă la culoare, mai grosolan structurată și mai puțin afânată. Adeseori conține fragmente de roca mama (pietriș, mai rar pietre)

-Orizontul iluvial B, gros de 60-120 cm sau mai subtire, este orizontul ușor iluvionat cu humus și argilă migrate din orizontul A și cu evident sau slabă manifestare a hidroxizilor de fier în genere de formă limonit.

– Orizontul de tranziție la roca mama B/D, prezent de cele mai multe ori pe roci țări. Este schelet sau schelet cu pietre,cu material brun-gălbui de orizont B printre fragmentele de roca.Grosimea acestui orizont este foarte variată, de la câțiva decimetri,până la un metro, uneori chiar mai mult, în funcție de dezagregarea substratului litologic.

– Orizontul C, de acumulare a carbonaților, în mod obișnuit, lipsește la munte,este însă prezent deseori în partea mijlocie și inferioară a zonei podzolului de degradare, pe versanți și chiar pe terenuri orizontale, îndeosebi pe călcare, marne și alte roci calcaroase.

Concluzii

Lucrarea de față este structurată în șapte capitole în care am încercat să evidențiez

principalele aspecte fizico-geografice ale comunei Bran. Materialul carografic a fost

obținut prin extragerea izohipselor de pe hărțile topografice , scara 1:25.000 și prelucrarea acestora în vederea obținerii Modelului Numeric al Terenului, pe baza căruia am realizat materialul cartografic al acestei lucrări.

Din cele relatate în capitolele anterioare, putem sublinia mai multe carateristici

importante ale arealului studiat.

Teritoriul comunei Bran se regăseste situat în partea mordică a Culoarului Rucăr-Bran, în județul Brașov.

Geologia zonei de studiu nu este prea complicată. Complexitatea este determinată

de depunerea formațiunilor sedimentare care sunt reprezentate de formațiuni jurasice(gresii marnoase și argiloase, gresii calcaroase și șisturi argiloase marnoase), de formațiuni vranco-cenomaniene(calcare albe, brecii calcaroase, klippe de calcare albe).

Relieful actual este rezultatul acțiunii combinate a mai multor categorii de factori,

un rol predominant avându-l alcatuirea geologică.

Culoarul a luat naștere la sfârșitul cretacicului inferior.Cuprinde două sectoare:unul nordic mai înalt și mai masiv, cu un caracter pregnant de platformă(A.Barsan, 1972) și unul sudic, puternic fragmentat tectonic.

În cadrul acestor forme majore, varietatea petrografică remarcabilă(calcare, șisturi cristaline, conglomerate, gresii, marne, diferit erodate) a creat cu ajutorul agenților interni și externi o varietate deosebită a formelor sculpturale, în special în partea de sud a culoarului.

Partea nordică, unde culmile se racordează într-o platformă ușor valurită, este mai uniformă, cele mai pronunțate accidente de relief fiind și cu porțiuni de chei. Am studiat relieful Culoarului Rucăr-Bran, care se desfașoară la o înaltime de 1400 metri altitudinea maximă(localizată în muntele Giuvala) și 695 metri, altitudinea minimă, la Dragoslavele în lunca Dâmboviței. Valorile sub 700 metri se înregistrează în lunca râului Turcu, la contact cu golful Zărneștilor.

Culoarul este orientat NE-SV, are o lungime de circa 30 km, lățimea maximă fiind de 14 km, iar suprafața de 185 km3.

Din punct de vedere climatic avem de-a face cu un climat temperat continental cu

temperaturi extreme medii și absolute legate de altitudine iar la aceste elemente se remarcă și influența configurației reliefului.Pe de altă parte, temperaturile maxime înregistrate de asemenea în depresiuni, sunt provocate de încalzirea accentuată din aceste regiuni joase.

Rețeaua hidrografică din zonă este reprezentată de râul Turcu care este afluent de stânga al râului Olt.

Vegetația regiunii încadrează acest areal în zona pădurilor de fag. Întâlnim aici lupul, mistrețul, vulpea, râsul, căpriorul.

Solurile brune acide și rendzinele sunt solurile predominante din regiunea studiată.

Aduc mulțumiri pe această cale tuturor profesorilor care pe parcursul a celor trei

ani de facultate mi-au oferit informațiile necesare, și nu in ultimul rand, prof. univ. dr. Comanescu Laura care mi-a acordat tot sprijinul în realizarea lucrării.

Bibliografie

1. Ileana Pătru-Stupariu, Peisaj și gestiunea durabilă a teritoriului, Editura Universitații din București

2. Ioan Stancescu, Carpatii, factori modificatori ai climei, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1983

3. Județele patriei, Brașov-monografie, Editura Sport-turism, București, 1981

4. M.Orghidan, Branul, considerațiuni morfologice, Bult.Societatea de Geografie, 1935

5. Beldie, Al. Flora României, Editura Academiei, Bucuresti

6. Călinescu R., Biogeografia României, Editura Științifică, București, 1969

7. Chițu Ct., Relieful și solurile României, Editura Scrisul Românesc, , 1975

8. Ciulache S., Meteorologie și climatologie, Editura Universității din București, 2002

9. Ciulache S., Ionac Nicoleta, Esențial în meteorologie și climatologie, Editura Universitară, București, 2007

10. Pișotă (1999), Biogeografie, Editura Gocland

11. Pișotă , Zaharia Liliana, (2001), Hidrologie, Editura Universitară

12. Posea Gr., Popescu N, Ielenicz M. (1974), Relieful României, Editura Stiințifică, București.

13. Posea Gr., Badea L. (1984), România – unitățile de relief, hartă, sc. 1:750 000, Ed. Științifică și Enciclopedică, București

14. Posea G, Bogdan O, Zăvoianu I, Buza M, Bălteanu D, Niculescu G. (2005), Geografia României V, Editura Academiei Române, București

15. Ujvari, (1972), Geografia apelor României, Editura Științifică, București

16. (1952-1976), Flora RPR, RSR, volumul 1-XIII, Editura Academiei

17. *** (2001), Anuarul statistic al României, I.N.S, București.

18. Emil I. Pop, Geologie general, Editura Didactică și pedagogic, București,1971

19. Plan de dezvoltare locală pentru zona BRAN-MOIECIU-FUNDATA GAL “TRANSCARPATICA

20. www.primariabran.ro

21. Hașdeu, T., Bran-Poartă în Carpați, Editura Albatros, Bucuresti, 1979

22. Patrulius D., Geologia Masivului Bucegi și a Culoarului Dambovicioara, Editura Academiei R.S.R, București, 1969

23. Mutihac V., Geologia României, Editura Tehnică, București, 1992