Cugetarea LA Moarte Si LA Judecata In Spiritualitatea Ortodoxa

Teologie

Cugetarea LA Moarte Si LA Judecata In Spiritualitatea Ortodoxa

Byadmin ianuarie 1, 2024

=== l ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: REALITATEA MORȚII

O perspectivă a morții

Iminența morții

Moartea privită ca fenomen natural

Stadiile stărilor terminale

2.1 Procesualitatea morții

2.2 Etapele morții organismului

Psihologia morții

Perceperea morții în diferite stadii de dezvoltare ale omului

Atitudinea omului în fața morții și efectele reacțiilor organice din proximitatea morții

Dorința de nemurire a omului reflectată în încercările lui de a depăși bătrânețea și moartea

Tanatofobia și secularizarea morții în societatea contemporană

CAPITOLUL II: MOARTEA DIN PERSPECTIVA TEOLOGICĂ

Moartea trăită de om ca separare de dumnezeu și ca fapt împotriva naturii sale

Moartea sufletului – adevărata moarte a omului

CAPITOLUL III: CUGETAREA LA MOARTE ȘI JUDECATĂ ÎN SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ ȘI ROADELE ACESTEI LUCRĂRI DUHOVNICEȘTI

(o replică a Sfinților Părinți la desacralizarea morții)

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE:

În fiecare an, la scară planetară, mor aproximativ 50 de milioane de oameni. Dacă ne folosim de un calcul simplu, vom observa că media incidenței acestui fenomen are următoarele valori determinate de ciclicitatea zilelor, orelor, minutelor. Cu stupoare, constatăm că în fiecare zi a anului nostru solar, mor aproximativ 136.900 de oameni, în fiecare oră 5.700 și în fiecare minut aproximativ 95 de semeni de-ai noștri părăsesc această lume. Un timp atât de scurt în comparație cu această mulțime de morți, care covârșește însuși timpul. Doar Dumnezeu poate, în nemărginirea Sa, să-i cunoască și să-i pomenească pe toți, cu aceeași repeziciune cu care trec în cealaltă lume și doar El poate să-i primească, să-i întâmpine și să le descopere tainele în care au intrat. Realitatea diafană de ,,dincolo” este simțită și intuită doar de cei ce se ,,desprind” de cele pământești, trecătoare și se alipesc de Dumnezeu și aceștia nu sunt alții decât Sfinții.

Viața și moartea sunt prezente în fiecare clipă a timpului. Fiecare ,,fărâmă” a acestei treceri este ,,îmbinată” de țipetele ,,noilor” făpturi ce pășesc în această ,,arenă” în vederea luptei decisive, ori este impregnată de tânguirile celor ce trec dincolo de granițele acestei realități, pentru a li se revela o alta. Viața și moartea, îngemănându-se și dându-și mâna necontenit, își împart întâietatea, una epuizată și sleită de puteri, predând ștafeta celeilalte care încă dăinuie și estompează (chiar și prin număr) efectele celei dintâi. Tăvălugul (reprezentând timpul) care nu e decât o altă coordonată a existenței noastre, are menirea să zdrobească în teascul lui ,,frământătura” alcătuită din pământ, având în ea suflare de viață, spre a o primi, pentru ca mustul scurs din ea să devină vinul care va dăinui în cămările cerești, ce va veseli inimile îmbătate de beția lucidității.

Între aceste coordonate spațio – temporale, aspectul biologic al morții, de confruntare individuală cu moartea, este de netrecut. Depinde de fiecare ființă umană să-și arvunească ,,cerul” și a-l moșteni, ori, din contra, de a-l pierde. Tot între aceste limite spațio – temporale, omul cunoaște, experiază și aspectul sociologic, de întâlnire cu moartea altora și tocmai datorită finitudinii lui, el încearcă să se salveze din soarta de muritor, deschizându-se spre transcendență. El poate resimți tirania morții și faptul că nu este un lucru natural, ci este nenaturală și simte că-l violentează de dreptul lui de a exista, pentru că el intuiește că a fost creat spre a fi nemuritor. În această dramă existențială, realitatea morții descoperă un refuz primordial la dialogul cu Dumnezeu. Omul presimte că în această tulburătoare taină, trebuie să existe urma unei răni întunecate, un păcat, un refuz de a iubi pe Dumnezeu.

Deși știința a ajuns să afirme că moartea e un fenomen natural, oamenii au o foarte mare spaimă, frică de moarte; caută să se elibereze de gândul la ea și încearcă să acopere realitatea ei. Așa s-au născut mișcările ecologiste care refuză ,,vizibilitatea socială a morții” și au ajuns să opună înmormântării (în țările în care din totdeauna această practică a existat) incinerarea, considerată economică și mai puțin costisitoare. Tot astfel, în zilele noastre, prin uniformizare sau globalizare, prin crearea unei lumi autonome, secularizate și impersonale, departe de Dumnezeu, aceasta fiind lumea tehnicii, s-a ajuns la un proces de alienare a omului de esența vieții. Totuși setea de divinitate a devenit o realitate imperioasă pentru omul contemporan însă acumularea de cunoștințe prin știință nu a fost asociată până în prezent și cu o sporire a sensului vieții. Această epocă, dominată de o experiență spirituală, pare a fi estompat în cunoștințele celor mai mulți, acuitatea întrebărilor despre moarte, cum susține Ch. Yannaras.

Substanța învățăturii creștine este de a nu muri spiritual, ea învață să ne folosim de toate câte există în lume, într-un mod rațional, însă neuitând că ,,patria” noastră nu este aici ci în cer cu Hristos. Omul trebuie să lupte pentru redobândirea sensului primar al ființei sale, prin transfigurarea neliniștii sale și prin dinamismul său spiritual spre Dumnezeu. În această încercare, fără repere sau puncte de referință ancorate în spiritualitate și tradiție creștină, omul riscă a se nega pe el însuși și ajunge să aibă oroare de ceea ce înseamnă perspectiva morții proprii și astfel se agață disperat de această viață terestră, momentul morții însemnând un adevărat stigmat pe care încearcă să-l mascheze sau să-l refuleze în conștiința lui. Această lipsă a unei spiritualități autentice, face ca omul modern să nu mai întrevadă și posibilitatea unei existențe de după moarte de unde și frica lui de neantizare, dorința lui de nemurire și ajungere cu orice preț la ,,metodele epocale” de întinerire, ori speranța lui că poate prin tehnologia pe care o deține să împingă moartea cât mai mult posibil spre bătrânețe avansată. Secularizarea valorilor tradiționale ale spiritualității creștine golește viața de semnificația ei spirituală, limitându-se doar la partea ei văzută, ferește omul de suferință pentru că nu o mai înțelege și sfârșește apoi în tanatofobie.

Aportul științei la cercetarea fenomenului morții nu este de neglijat. Ea poate oferi șansa unei valorificări a vieții pentru un om prin moartea altui om, mai ales prin posibilitățile actuale ale donării de organe. Cu toate acestea, chiar dacă datele științei atestă faptul că moartea este iminentă, chiar dacă ea este privită ca fenomen natural, chiar dacă există o procesualitate a ei, atunci când ea survine, chiar dacă există mai multe etape în moartea organismului, chiar dacă perceperea ei este diferită în funcție de unii factori și chiar dacă există o multitudine de atitudini pe patul morții, îngrijirea muribunzilor și asistența morții este o condiție sine qua non a fiecărui om, pentru că fiecare din noi, nu va putea trece peste acest eveniment singur, ci ajutat de duhovnic, medic ori familie, înconjurați de cei dragi; această dorință fiind un reflex al comuniunii și siguranței ce i-o poate insufla familia, biserica cea mică. Iată de ce știința pledează pentru o asistență umană a morții, care are menirea de a fi utilă omului chiar pe patul de moarte, alinând (când situația o cere) suferințe de nesuportat.

Contrabalansul anumitor perspective ale vieții, lipsite de o axă spirituală creștină, li se opune tradiția ortodoxă, cu o reprezentare realistă a fenomenului morții fizice (fără a-l absolutiza), cu o interpretare spirituală a morții duhovnicești și cu o practică a cugetării la moarte, veche de când este creștinismul. Această lucrare a cugetării la moarte și la lucrurile de după ea, nu reprezintă o amintire sterilă, realizată la nivel mental, menită să încânte orgoliul propriu al ascetului prin înălțimea cugetării sale, ci impune transformarea interioară a nevoitorului, care sub impactul acestor realități își schimbă viața, într-una de osteneli, plâns și pocăință pentru soarta sufletului său după moarte și judecată. Sufletul său se poate lumina prin această cugetare și poate fi începutul a multor virtuți, ori poate ,,sfârși” în a-i dărui Hristos vederi duhovnicești, care sunt mai presus de fire, celor ce se încumetă a urma îndemnurilor cuprinse în predaniile Bisericii noastre.

CAPITOLUL I: REALITATEA MORȚII

O perspectivă a morții

Iminența morții

Viața și moartea sunt de nedespărțit. Moartea nu poate să aibă o existență de sine stătătoare, independentă de viață. Ea nu este o noțiune abstractă, aflată dincolo de realitatea materială sau spirituală și nu poate fi regăsită decât acolo unde există viața. ,,Moartea este o prezență continuă și indestructibil legată de viață – este imanentă vieții”. Înțelegem moartea și vorbim despre ea doar din perspectiva vieții. Numai raportată la moarte, viața capătă valoare și poate fi trăită intens la adevărata ei valoare, ca pregătire pentru veșnica comuniune cu Dumnezeu Treime.

,,Moartea este o tragedie care se consumă cotidian și pe dimensiuni universale; respingerea ei nu influențează cu nimic felul necesar și categoric în care apare”. Prezentă în fiecare clipă a existenței, ea își dispută întâietatea alături viață, nu de azi, de ieri, ci de atunci de când valorizarea libertății omului a sfârșit, în alegerea ei, prin respingerea dialogului cu Dumnezeu. De atunci omul trăiește această realitate (care este moartea) cu tragismul și iraționalul ei, venit peste el, ca ceva împotriva naturii lui, simțind că-l violentează de dreptul lui funciar: acela de a exista, de a fi. De aceea el ,,nu poate accepta moartea, cu întreg cortegiul ei de moduri iraționale și nefaste”, deoarece nu-i este proprie, ci a intrat în natura lui ca un ,,accident”.

A trăi în timp înseamnă o continuă schimbare, iar incertitudinea de a fi înseamnă contradicția și participarea la marea trecere, a tot ce e viu. Viața temporală a omului implică prezența morții. Se poate vorbi, astfel, de o ordine naturală, în care moartea își are locul său de-a lungul evoluției vieții, viața și moartea nefiind decât fenomene comune tuturor sistemelor vii. Această lege a vieții și a morții nu ține de factori controlabili în manieră de a putea dispune la un moment dat de viață și de a o aduce la existență, ori de împiedicarea morții, prin vreun proces manevrabil de om, ci această lege (a vieții și a morții) nu este decât un ,,aranjament” universal, venit de dincolo de puterea omului căruia nu i se poate împotrivi, pentru că ,,nici o ființă vie nu a decis să se nască sau să aparțină speciei din care face parte. Cu atât mai mult, nu are puterea să scape morții. A trăi constituie totuși un rar privilegiu, dacă ne gândim la miliardele de germeni sau de gameți care se pierd”.

Omul, ca îngemănare de spirit și materie, nu a putut trece cu vederea, în conștiința lui, peste experiența legată de realitatea morții, mai ales atunci când a întâlnit-o în experierea cotidiană legată de dispariția unui semen de-al său. În acest mod, ajunge să conștientizeze că el ,,este singura ființă care știe că trebuie să moară”. Această experiență a morții poate să o cunoască în două ipostaze: ,,pe de o parte ca viitor imanent al propriei lui vieți și, pe de altă parte, ca moarte a celuilalt la care participă sau ia cunoștință în mod indirect”. Nici un alt eveniment nu l-a pus pe om mai mult pe gânduri, ca acela de a-și vedea semenii nemișcați, reci, incapabili de dialog, ca în momentul morții. Acest eveniment a produs, sute de ani, nenumărate griji, frică și superstiții ,,încât toată existența lui a stat sub teroarea zilei fatale, că mâine, poimâine, va muri și va dispare pentru totdeauna”.

Aceeași idee, că moartea este trecută printre certitudinile necondiționate ale vieții și că omul e singura ființă care știe că este muritoare, o întâlnim și la romancierul german Th. Mann. El elogiază viața, dar una autodisciplinată, și ajunge la concluzia că ,,boala și moartea (apropierea morții) sunt ,,marii educatori”, însemnate călăuze prețioase către ceea ce este omenesc”, iar Schopenhauer spune că ,,dacă n-ar fi existat moartea pe pământ, cu greu s-ar concepe și existența filozofiei”.

1.2 Moartea privită ca fenomen natural

În ordinea naturii, moartea nu este un fenomen neliniștitor. Ea este tranziție, transformare și de aceea nu trebuie să înspăimânte, ea fiind un fenomen natural.

Privită din perspectiva științifică, ,,moartea este ultimul proces care încheie viața”, iar ,,biologia moleculară a celulei, demonstrează că moartea se datorează atât factorilor exogeni, cât și endogeni”.

După Ovidiu Popa Velea ,,moartea, prin perspectiva filosofică, este un fenomen natural și universal, o stare diferită de viață dar necesară materiei”. Iar din ,,punct de vedere biologic, ea apare înscrisă în programul genetic al fiecărei ființe (fapt ce ridică problema existenței unor ,,gene letale”) și caracterizată prin încetarea în timp a activității diferitelor aparate și sisteme, și a organismului ca întreg, urmată de disoluția lui treptată”.

În urma cercetărilor din ultimii ani, se apreciază că ,,moartea este un fenomen natural, necesar și universal, fiind înscrisă în programul genetic al fiecărei ființe”. La aceeași concluzii a ajuns și Gh. Scripcaru după el, moartea apărând ,,ca un fenomen natural, firesc și doar moartea violentă, prematură și nemotivată, apare ca nefirească, nenaturală”.

În literatura de specialitate există distincția care operează între ,,moartea accidentală – ce poate surveni în fiecare clipă, de la naștere și care poate fi curabilă, de înlăturat, domeniu în care operează cu atâta succes medicina – și moartea naturală, la sfârșit de ciclu sistemic, care-i fatidică, de neînlăturat.”

Considerându-se că moartea naturală e înscrisă în programul genetic al fiecărei ființe, se poate ajunge la opinia că și ,,îmbătrânirea este o proprietate înnăscută a celulelor vii”, și astfel ,,moartea naturală ar corespunde morții programate, înscrisă în orologiile biologice care traduc o cauzalitate internă și ar rezulta din mecanisme de internalizare a unor necesități exterioare viului.”

Această condiționare a viului de mecanisme interne letale, face ca moartea să fie un fenomen natural și necesar, și văzută ca un tribut dat de organisme pentru diferențierea și specializarea celulară, care duce la creșterea potențialului adaptiv al speciilor.

U. Șchiopu definește moartea ca ,,etapă terminală a vieții” (în cazul în care ea survine în etapa bătrâneții, când și incidența morții este mai mare) și cuprinde trei aspecte: moartea socială, moartea biologică și moartea psihologică.

Moartea privită din punct de vedere fiziologic ,,este viața care se retrage”, tot ceea ce există pe pământ este destinat pieirii: indivizi, specii, regnul animal și vegetal, iar din perspectiva morții individuale, moartea ,,e un proces fiziologic fără mister, mult mai ușor de înțeles decât viața”.

Această condiție a oamenilor, de ființe muritoare, în care moartea este trăită la fel de toți oamenii, și faptul că nimeni nu i se poate sustrage l-a îndemnat pe biologul J. P. Soulier să reflecteze asupra acestei egalități și să spună că ,,cimitirele militare cu alinierea lor de cruci identice, exprimă mai bine egalitatea în fața morții, decât mormintele civile cu inegalitatea lor”.

Dacă moartea, pentru biologie, este sfârșitul implacabil al omului, care sfârșește prin descompunerea elementelor sale fizico – chimice din care e alcătuit și reîntoarcerea lor în marele circuit al materiei, viața însă este mai greu de încăput într-o definiție care să fie anonim acceptată în cercurile oamenilor de știință. Viața și moartea sunt noțiuni corelative, și ele rămân greu de definit, iar ,,înțelegerea biologică a morții nu e terminată, deoarece ea este dincolo de biologie, care se ocupă mai curând de cum evoluează viața”.

Chiar dacă biologia afirmă că moartea este un proces inevitabil, însăși viața omului, chiar supusă acestei limitări spațio – temporale în sânul cosmosului, trebuie să îndemne la umilință.

2. Stadiile stărilor terminale

Procesualitatea morții

Asemănătoare stadiului vieții care cuprinde dezvoltarea, evoluția și involuția unei ființe, este și procesul morții, pe parcursul căruia au loc fenomene de evoluție și involuție, caracteristice proceselor tanatologice.

În această perspectivă moartea nu trebuie înțeleasă ca ruptură care intervine brutal într-un organism, care-l face neputincios la licăririle de viață care mai sălășluiesc în el. Moartea, înainte de toate, nu este în opoziție cu vitalul, de care să fie separată printr-o limită fixă. ,,Ca și viața, moartea este un proces, o desfășurare, presupunând o evoluție în timp și un determinism proprii”.

Moartea nu se instalează violent, complet într-un organism, ci urmează un curs progresiv, o curbă de evoluție. Există o ierarhizare în procesul îmbătrânirii, ca si al morții, chiar din faptul că țesuturile îmbătrânesc în mod inegal, astfel unele țesuturi și organe îmbătrânesc și mor mai repede, pe când altele mai târziu. ,,Astfel, în organismul care moare, avem de-a face cu o moarte în rate”.

Că moartea este un proces, care evoluează în timp și nu se instalează brutal rupând firul vieții, dau mărturie și C. Botoșăneanu, Ovidiu Popa-Velea, A. Popescu-Bălcești, Vl. Beliș, Gh. Scripcaru, U. Șchiopu și E. Verza, L. Watson, J. P. Soulier, I. Biberi.

Dacă există o procesualitate a fenomenului morții în diferite etape (pe care le vom enumera mai jos), atunci există și mai multe tipuri de moarte: moartea naturală (care are loc la bătrânețea avansată), moartea patologică (datorată unor factori de natură internă) și moartea violentă (datorată unor factori externi: crimă, suicid sau accidente).

În toate aceste tipuri de moarte, etapele stărilor terminale pot fi prezente, sau nu, de durată mai mare, sau mai mică, în funcție de rezistența diferită a țesăturilor și organelor la anoxie (factori endogeni), sau de natura factorilor exogeni (fizici, exteriori, temperatură, presiune atmosferică, etc).

În aceste condiții când are loc încetarea respirației ori a pulsațiilor cardiace, acest moment nu determină separarea celor două procese (vitale de cele letale), pentru că există putința readucerii la viață, după depășirea acestui moment, a unor bolnavi, în realitate cadavrul având părți vii, care se integrează morții în mod treptat.

S-a observat că în urma instalării morții, unele organe mor treptat, acest fapt fiind condiționat de vechimea lor filogenetică, cât și de rezistența diferită a țesuturilor la lipsa de oxigen (anoxia), ceea ce face ca ,,țesuturile cele mai recente să fie primele excluse din viață, iar organismul să supraviețuiască pe seama structurilor mai vechi filogenetic”.

Imediat după moarte, în organism mai pot avea loc însă multe procese vitale, ceea a făcut să se afirme că ,,moartea este pregătită de o viață, sau că a trăi, înseamnă de fapt a muri”. ,,Moartea coexistă vieții, după cum viața mai dăinuie încă după moarte, prin vitalitatea mai robustă a câtorva țesuturi, care nu mor decât târziu, în timpul lungului proces al morții”.

,,Cercetările științifice au demonstrat că încă din timpul vieții se produc fenomene letale, iar după moarte se pot desfășura încă multe procese vitale”. ,,După moartea funcțiile vitale se înregistrează supraviețuiri ale unor funcții și țesuturi. Astfel: – leucocitele migrează din capilare;

glandele sudoripare încă secretă timp de 6 ore după moarte;

musculatura se mai poate contracta încă 2 – 6 ore;

spermatozoizii își păstrează mobilitatea timp de 10 – 36 ore după moarte (pot fi și chiar apți de fecundare);

uterul se poate contracta 4 – 6 ore după moarte;

nervii periferici sunt excitabili electric 1 – 2 ore;

vasele sanguine se contractă 2 – 3 zile după moarte.

,,Fenomenul cel mai caracteristic al stărilor terminale este anoxia, care cuprinde în mod gradat toate țesuturile și organele”. ,,Creierul, în mod normal, are nevoie de 0,7 litri de sânge pe minut, iar privarea sa de acest aport pe timp de 1 minut, duce la instalarea comei. Lipsa oxigenului condiționează moartea sa precoce în 3 – 5 minute”. Concluzia care reiese de aici este că creierul nu poate să supraviețuiască în stările terminale mai mult de 3 – 5 minute, iar primele celule care mor sunt celulele sistemului nervos central (neuronii), anoxia cerebrală terminală manifestându-se prin convulsii și comă, ceea ce înseamnă încetarea funcțiilor lor, proces care duce în final la dispariția conștienței.

,,Rezistența cea mai mare la anoxie (câteva ore) o au celulele sângelui și celulele cardiace”.

Când inima încetează primar, creierul nu supraviețuiește peste 3 minute. Când scoarța cerebrală încetează primar, cordul își poate continua activitatea ore sau zile, datorită rezistenței crescute la lipsa de oxigen. Pe acest decalaj privind moartea în timp a celulelor, țesuturilor și organelor, în sălile de reanimare ale spitalelor are loc o luptă strânsă de menținere în viață a muribundului prin mijloace tehnice, prin ,,eforturile reanimatologiei de inversare a fenomenelor terminale, în sensul de a asigura rezistența organismului pe seama proceselor mai vechi filogenetic, și de readucere la viață a proceselor mai recente filogenetic, care au fost primele excluse din viață”, fapt ce uneori reușește să împingă moartea biologică dincolo de limita naturală (chiar o oprește câteva luni, cum a fost cazul cu președintele Tito).

Departamentul de statistică demografică al ONU definește moartea drept ,,întreruperea permanentă a tuturor funcțiilor vitale”.

,,Ca standard legal se adoptă astăzi moartea creierului, fie singur, fie împreună cu criteriile cardio-respiratorii, ca definiție legală a morții”. În mod clasic, momentul morții organismului este conferit de moartea celor trei organe vitale (plămâni, creier, inimă). ,,S-a admis că moartea creierului (în cazul nevoii de recoltare de organe unice pentru transplante) poate echivala cu moartea întregului organism, deoarece moartea creierului reprezintă moartea relațiilor sociale, pierderea unității bio – psiho – sociale a selfului ce face ca orice supraviețuire viscerală în afara supraviețuirii creierului, să fie aidoma unei culturi de celule”. Filosofii, medicii, juriștii și nu în ultimul rând teologii sunt unanim de acord, că moartea creierului echivalează cu moartea organismului.

Etapele morții organismului

În mod curent, se vorbește despre 6 etape ale morții, întâlnite în majoritatea studiilor științifice. Importanța cunoașterii acestor etape ale morții, rezidă în aprecierea juridică a momentului prelevării de organe unice, sau în evitarea unor înhumări precipitate, în cazul de moarte aparentă.

1) Ca primă etapă a stărilor terminale în funcție de rezistența diferită a țesuturilor și organelor la anoxie avem etapa preagonică sau preagonia – etapă premergătoare agoniei ,,în care manifestările psihice sunt relativ specifice, fiind condiționate de factori individuali ca: vârsta, felul bolii: traumatice, netraumatice, structura psihică, concepțiile religioase și filosofia”.

Gh. Scripcaru caracterizează etapa preagonică ca fiind ,,o stare de excitație psihosenzorială, cu începutul deprimării funcțiilor vitale” iar B. Delavrancea susține că preagonia pare a fi legată de preocupările din simțuri ,,această stare fiind rezultatul unei dezagregări fiziologice, o tulburare adâncă a ritmului chinestezic al muribundului”. Varietatea de manifestări specifice fazei preagonice este datorată și faptului că în structura și determinismul comportării, nu intervin numai elemente biologice ci și sfera socială participă important.

2) Agonia e socotită etapa care marchează trecerea de la fenomene biologice la cele tanatologice. Această etapă mai poartă și numele „ de vita minima”, este etapa ireversibilă în care are ,,loc o intricare de fenomene vitale cu fenomene letale, de la care vine și denumirea fazei (agon = luptă)”. Această etapă mai este și momentul de trecere de la viață la moarte clinică, când fenomenele biologice sunt treptat anihilate de cele tanatologice.

Spre deosebire de etapa preagonică în care experiența psihologică a personalității morale a muribundului integrat unui mediu cultural și unor valori spirituale, vădește apartenența lui la situația socială și familială cu care se identifică, în etapa agonică, personalitatea morală dispare și acum nu se manifestă decât fenomene de ordin fiziologic inconștient.

Agonia reprezintă ultima luptă a vieții, dată cu moartea, luptă câștigată de cea din urmă și este caracterizată de:

,,dispariția funcțiilor psihice: – pierderea controlului cu realitatea imediată;

apariția de imagini trunchiate și incoerente;

haos psihic;

retrăiri onirice.

imobilitate totală

facies hipocratic

dispariția simțurilor: – primul dispare văzul (se plâng de întuneric, din cauza anoxiei corticale) Ghoete folosește expresia „ mehr licht = mai multă lumină”;

ultimul dispare auzul.

anestezie completă;

pierderea senzației corporale;

scăderea și alterarea haotică a funcțiilor vegetative:

respirații rapide, superficiale, neregulate;

aritmie cardiacă;

răcirea extremităților;

transpirații reci;

hipotermie”.

Agonia poate fi conștientă sau inconștientă, iar ca durată ea este în funcție de cauza morții: – absentă (în cazul zdrobirii corpului sau a unor morți subite);

scurtă ( în caz de asfixie);

lungă, ore sau zile ( când e vorba de boli cronice);.

În această etapă comportarea individuală este relativ uniformă.

3) A treia etapă este moartea clinică – manifestată prin dispariția funcției respiratorii și a celei circulatorii și abolirea reflexelor (etapă reversibilă în 2 – 5 minute), dispariția activității electrice a creierului dar fără moartea celulară. Dacă în intervalul de 2 – 5 minute de la instalarea ei se aplică metodele de reanimare, moartea clinică poate fi reversibilă.

,,Frecvent, revenirea din starea de moarte clinică se soldează cu sechele, mai ales neuro – psihice.”

4) Moartea cerebrală ,,reprezintă moartea ariilor corticale care conduc funcțiile psihice și se caracterizează prin leziuni morfologice ireversibile ale neuronilor corticali”.

5) Coma depășită sau viața menținută prin supraviețuirea artificială este moartea corticală, cu menținerea funcțiilor vegetative numai prin terapie intensivă. ,,Dacă se întrerupe reanimarea, organismul nu își mai reia în mod spontan activitățile cardiorespiratorii”.

În unele situații, întreruperea acestor mijloace de reanimare sub diagnosticul de moarte cerebrală, a fost compatibilă cu menținerea în viață vegetativă (corespunde unei come depășite, de obicei cu moartea cerebrală, dar cu menținerea spontană în viață a funcțiilor cardiace și pulmonare) a cordului și pulmonului, fapt ce a derutat pe legislatori și medici (exemplu: Nancy Cruzon s-a aflat în stare de viață vegetativă timp de 7 ani, sau cazul tinerei Karen Ann Quinlan, care la capătul a 10 ani de supraviețuire artificială și luând în considerare ,,starea vegetativă permanentă a pacientei, tribunalul a dat – la cererea părinților – autorizația de a se debranșa respiratorul. Spre uimirea tuturor, bolnava a continuat să mai respire timp de câteva săptămâni, înainte de a muri”).

6) Moartea reală (cu apariția semnelor specifice – răcirea, deshidratarea, lividitățile cadaverice și, tardiv, putrefacția) – ,,constă în oprirea metabolismului și apariția semnelor morții reale”.

7) O formă particulară a stadiilor terminale este moartea aparentă, care ,,corespunde unei deprimări profunde a funcțiilor vitale ale creierului (coma), cordului (lipsa pulsului) sau respirației (respirație superficială), ce fac dificilă perceperea lor, mai ales clinică, și pot crea erori privind diagnosticul de realitate a morții”.

În astfel de cazuri s-au semnalat numeroase erori de diagnostic, ceea ce a făcut ca nenumărați oameni să fie descoperiți, după deshumare, în poziții atipice, ducând la concluzia că acei oameni au fost îngropați de vii, ca urmare a unei morți aparente.

D. Cantemir în ,,Descriptio Moldaviae” atrăgea atenția ca un cadavru să nu fie înhumat mai înainte de 24 ore, când el poate fi numai leșinat și nu decedat.

3. Psihologia morții

3.1 Perceperea morții în diferite stadii de dezvoltare ale omului

Problema morții reprezintă o ,,boală chinuitoare încă din tinerețe”, și este prezentă pe parcursul întregii vieți. Perceperea morții este în mare măsură legată de particularitățile de vârstă ale omului, sănătatea fizică și psihică, apoi de particularitățile înnăscute sau căpătate ale temperamentului, caracterului și personalității (afectivitate, bogăția vieții interioare, capacitatea de autoanaliză) și nu în ultimul rând de factori socio – culturali care țin de achizițiile individuale reflectate în nivelul educațional vehiculat în familie sau societate, din care individul preia diferite atitudini legate de semnificațiile ce se dau morții.

Perceperea morții în copilărie pare să fie ignorată, iar atunci când are loc moartea, ea nu este înțeleasă, datorită faptului că în această etapă de viață ,,ființa exaltă în procesul de găsire a prerogativelor vieții, existenței și extensiei eului”. Dar totuși ,,copii sunt până la un anumit punct, pregătiți pentru prima lor întâlnire cu moartea, printr-o întreagă varietate de experiențe de tipul este – nu este, pe care le au foarte de timpuriu. Ciclul lumină – întuneric, succesiunea veghe – somn, jocul de-a v-ați ascunselea, toate introduc noțiunile opuse de ființă – neființă”. Copiii capătă conștiința morții în cursul unui proces care trece prin câteva faze.

Copiii foarte mici, sub 5 ani, nu acceptă deloc moartea. Ei consideră că tot ce există în jurul lor este viu, de aceea ,,un copil poate aduce acasă mai multe pietricele, astfel ca ele să stea împreună și să nu se simtă singure, sau poate să rotească, eventual, sperietorea din grădină, pentru ca ea să nu aibă mereu în fața ochilor aceeași priveliște”. Ei ajung în situația de a presupune că lumea este perfect continuă și nu încearcă să diferențieze obiectele însuflețite de cele neînsuflețite.

Copiii între 7 – 9 ani abandonează ideea puerilă a armoniei dintre viață și moarte și personifică moartea într-un schelet sau în ,,omul negru”. ,,Jocurile lor de-a viața și moartea sunt mai active, realitatea morții fiind testată în cele mai diverse situații: el se preface că ucide, că moare, că a murit”. Tot acum în această perioadă, copilul începe să încerce haina morții, întruchipând-o în jocuri ca ,,hoții și vardiștii” – în care trebuie să se prefacă morți. Mimica aici are o foarte mare importanță, alături de mecanismul intuiției care la copii este foarte dezvoltat. Prin intermediul jocului, care este considerat unul din cele mai serioase forme de comportament, ,,ideile cele mai înspăimântătoare, care ar fi extrem de traumatizante în mod normal, devin suportabile și chiar plăcute în timpul ce sunt testate”, prin joc.

Pe la vârsta de 9 ani, majoritatea copiilor ajung în sfârșit să accepte că moartea este ,, întreruperea permanentă a tuturor funcțiilor vitale”.

,,Adolescența este impregnată de căutarea ,,semnificației cosmice” în care ideea morții se conturează ca o anomalie pe seama căreia se constituie marea teamă și marile iluminări lăuntrice”. La această vârstă, intuirea morții și anxietatea față de moarte tulbură seria ordinii, echilibrului și raționamentelor cauzale severe, acceptate, pentru că adolescența este în esență, vârsta descoperirii cauzalității, ca mod de abordare a existenței.

Omul sănătos, tânăr și adult se găsește rar la sfârșitul existenței și este lipsit în general de stări conflictuale, generate de fenomenul morții. Acum în ,,fazele adulte moartea e ignorată și privită ca o necesitate înțeleasă indefinit îndepărtate”.

La senescență această problemă capătă o dimensiune și o realitate mai mare încât poate să domine ,,toate celelalte laturi ale vieții”. La o persoană vârstnică, chiar atunci când este sănătoasă, gândul la moarte e inevitabil și apare mai frecvent. În cursul procesului de îmbătrânire moartea apare ca punct limită, bătrânul își limitează acum posibilitățile viitorului și se simte din ce în ce mai puțin liber, lucru care face ca ,,expectanța obiectivă și subiectivă a morții să fie din ce în ce mai mare (la vârstele înaintate), teama de moarte trecând pe primul loc”. În final, spre bătrânețea avansată, are loc acceptarea morții, dar se fac și bilanțuri privind sensul a ceea ce s-ar mai putea face; așteptarea morții devine discret familială.

3. 2 Atitudinea omului în fața morții și efectele reacțiilor organice din proximitatea morții

Omul ca ființă unică și nerepetabilă, care concentrează prin sufletul său o varietate de bogății spirituale, de o diversitate de nuanțe pe care nu le putem cuprinde, are în perceperea vieții unicitatea experienței proprii, unicitate care se reflectă și în moarte, ea făcând să fie trăită de fiecare om ca ceva unic. Dacă ne gândim apoi la ceea ce este comun tuturor oamenilor (au aceeași natură), atunci vor exista puncte de asemănare în ceea ce privește atitudinile față de viață sau de moarte. Acest numitor comun este o trăsătură cardinală a umanității care face posibilă utilizarea acelorași termeni, noțiuni, de către oameni, pentru a arăta, prin semnificațiile acestora, aceeași realitate pe care o desemnează.

În mod obișnuit, omul de pe stradă ,,se teme de moarte” și găsim naturală o asemenea atitudine. În realitate ,,atitudinea față de moarte este în mare măsură culturală (și nu naturală) și dependentă în mod complex de starea de sănătate fizică și mai ales de starea de sănătate sufletească”.

Au fost și cercetători care au căutat o întemeiere biologică a atitudinii față de moarte, referindu-se la ,,instinctul de conservare”, care ne-ar obliga (prin mijlocirea reacțiilor afective) să ne ferim de moarte, să căutăm să o evităm și să ne fie teamă de ceea ce constituie un risc pentru viață.

Există trei opinii cu privire la durerea survenită în ultimile ore de viață. După unii autori, durerile fizice devin extrem de puternice. Alții consideră, dimpotrivă, că în fazele finale se instalează un fel de stare euforică, detașată, suferințele fiind anulate de moartea diferitelor organe. După a treia opinie, sensibilitatea se diminuează treptat pe măsură ce se petrec degradările organice, în acest caz, reanimații, singurii care pot oferi mărturii credibile în această privință, nu vorbesc de suferințe mari.

Unii autori au avansat teza ,,morții dulci”. Împotriva părerii populare, ,,moartea de toate felurile (excepție cazurile neobișnuite / accidente) nu este însoțită de durere fizică, dimpotrivă, este suportată cu seninătate, cu o anumită stare de bine și de exaltare spirituală, cu o euforie premortală, care nu are origine religioasă sau filosofică, ci este determinată de acțiunea anestezică a bioxidului de carbon asupra sistemului nervos central (SNC), ca și de efectul substanțelor toxice”.

Această interpretare nu diminuează (după cum vom vedea) importanța atitudinii spirituale față de viață și moarte, un loc important avându-l psihoprofilaxia stărilor psihice nedorite din momentul exitus-ului.

Neuropsihiatrul R. Siegel a observat similaritatea dintre experiențele avute în proximitatea morții și cele produse de medicamentele care afectează creierul. Este posibil ca experiența proximității morții că fie doar interioară și integral declanșată de substanțe cerebrale cu un efect liniștitor asupra sistemului nervos. ,,În anumite condiții de stres, creierul secretă endorfine (narcotice proprii) care ne calmează trupul și mintea tulburate. Ele ne relaxează și contribuie nu numai la alinarea suferinței de a muri, dar poate și la instalarea unui fel de liniște care preîntâmpină panica și ne ajută, eventual, chiar să supraviețuim”.

Diversitatea stărilor sufletești ale muribunzilor în perioada lor lucidă, depind în general de cauze care acționează însă indirect, prin ecoul organic pe care îl determină. Dintre aceste cauze enumerăm: ,,temperamentul, vârsta, natura maladiei (accidentul), caracterul brusc și nepregătit de origine externă, sau lent și progresiv de ordin intern, al cauzei morții”.

Imaginea despre moarte ca încheiere înfricoșătoare a vieții, nu corespunde realității psihologice, ea ține de legende, realitatea morții nu are nici înfățișare, nici esență, nici personalitate, iar ceea ce ne înspăimântă nu este de fapt moartea, ci moartea celuilalt. G. Barbarin argumenta că ,,rădăcina ,,luptei cu moartea” se găsește în rezistența oricărei creaturi conștiente față de gândul dispariției sale, rezistența determinată de mândrie, de obișnuință sau de spaimă”.

Medicul german Chr. Hafeland scria în sec. XIX ,,că nici o teamă mu generează mai multă nefericire decât teama de moarte și că această teamă scurtează durata vieții”. El era de părere că această teamă poate fi învinsă, dacă ne familiarizăm cu ideea morții, iar S. Butler vedea în moarte un eveniment care produce mai multă frică decât neplăcere.

Aceste constatări au putut fi verificate în urma observațiilor privind cazurile de agonie sau pierdere a conștiinței care nu s-au soldat cu moartea, faza dureroasă, neplăcută, greu de suportat a fost întoarcerea la viață. Organismul care își recapătă forțele își recapătă în același timp și capacitatea de suferință.

Cauzele care determină diferitele manifestări psihocomportamentale concrete ale muribunzilor sunt:

a.vârsta: bătrânii acceptă moartea cu indiferența omului învins de o mare oboseală.

b.felul bolii. În cazul (B1) traumatismelor fizice sau accidente, nu numai durerea ci și spaima lipsesc în momentele critice; durerea apărând mai târziu.

Există numeroase mărturii ale accidentaților; de pildă A. Heim alpinist elvețian care face o ascensiune în Alpi, se prăbușește dar supraviețuiește și apoi strânge mărturii altor accidentați în situații similare. În astfel de cazuri toți accidentații au avut reacții asemănătoare la moartea aparent inevitabilă și de aici el a observat trei faze distincte ale acestui proces; minutele între cădere și impact au fost împărțite în următoarele reacții afective: în clipa în care cazi, prima reacție este tentativa de a te salva, de a lupta împotriva inevitabilului. A doua etapă începe îndată de persoana care cade își dă seama că lupta este inutilă și acceptă faptul că moartea va veni cu certitudine, de unde și o stare de detașare. Apoi aceste gânduri răzlețe se cristalizează în clasica trecere în revistă a vieții, în perioada care precede pierderea conștiinței. Acum are loc o ,,intensă hipermnezie, la care se adaugă o iuțire a proceselor mintale, hipermnezie care nu este caracteristică muribunzilor, dar în cazul accidentaților ea îmbracă un caracter invadator, minuțios, prin abundență și precizie”.

În cazul geologului A. Heim, el notează, în afară de o memorie intactă și de o viziune panoramică a propriei vieți, o senzație de ,,liniște divină” cu impresia plutirii printre nori colorați.

Când viața e amenințată mai ,,pe îndelete” de către o boală, nu există niciodată această trecere în revistă a propriei vieți.

Pe lângă aceste trăiri ale accidentaților (hipermnezie invadatoare panorama vieții trăite) se pot întâlni logoreea, agitația și mișcările dezordonate.

În cazul (B2) bolilor netraumatice este întâlnită ,,anxietatea care provine din necunoaștere, singurătate, lipsa afectivității parentale, lipsa autocontrolului produs de durere sau suferință și nu în ultimul rând, de incertitudinea existenței lui Dumnezeu și a vieții veșnice.

În cazul bolilor consumptive (B3) (boli cronice – însoțite de slăbire, de denutriție ,anemie, scăderea forței musculare) specifică este resemnarea.

În caz (B4)de îngheț, persoana resimte euforie, amețeală, senzație de planare sau ,,o ațipire liniștită, fără temeri, o bună stare de confort și de liniștire, în jur totul e armonios și limpede, iar corpul ușurat de greutate, dă impresia unei planări”.

Atunci când se întâmplă asfixii acute (B5) – specifice sunt amorțeala, euforia, indiferența.

În aceste situații au loc pierderea sensibilității sau alienarea proprietății corporale, ceea ce dau la accidentați senzații agreabile, lâncede, moleșite; revenirea la sensibilitate, la viață și reintegrarea în ritmul vital produce senzații de suferință acută intolerabilă. Varigny înfățișează ,,mărturia unui spânzurat al cărui supliciu a fost întrerupt după 4 minute care confirmă: ,,am simțit atunci o ușurare imediată; îndată după aceea, durerea făcu loc unei senzații atât de paradisiace, încât aș dori s-o mai resimt încă, dacă aș putea, fără primejdia morții. O lumină opalină și lăptoasă îmi mângâia privirile; un gust de zahăr și miere de o dulceață necunoscută îmi parfuma gura; credeam că zbor în spațiu… impresia mea în momentul când am fost desprins din spânzurătoare a fost atât de dureroasă, pe cât a fost primul stadiu al spânzurării; a fost propriu-zis un martiriu”.

În cazul (B6) alienaților care după zeci de ani de izolare completă de mediu, brusc, timp de câteva ore, relatează evenimente petrecute în perioada de izolare, apoi mor.

Unul dintre cele mai impresionabile și inexplicabile fenomene sufletești (după mărturia psihiatrului I. Biberi) a fost semnalat, printre alții, și de Dr. Brașcu, București, care a avut două asemenea cazuri de pacienți cu luciditate preagonică, care relatează: ,,Unul dintre bolnavi, după aproximativ 30 de ani de lipsă de contact psihic cu mediul, a devenit deodată lucid. Timp de2 ore, calm, pe un ton egal, într-o vorbire coerentă și organizată logic, bolnavul a povestit în amănunte, întreaga cronică a spitalului: el și-a reamintit de toți bolnavii, de medicii care l-au îngrijit, a evocat evenimente pe care personalul serviciului le uitase de multă vreme. După 2 ore, bolnavul intra în agonie…”.

(B7) Cu 3 – 4 ore anterior unei sincope cardiace se poate resimți o senzație plăcută de liniște, somnolență.

Noile procedee de reanimare au prilejuit mai multor bolnavi experiența directă a morții și agoniei. De pildă, bolnavii suferinzi de colapsuri cardiace au putut da referințe directe asupra stării lor de conștiință dinaintea resuscitării. Acești autori, au constatat ,,că la începutul opririi activității cardiace, cea mai mare parte a pacienților au resimțit o senzație plăcută, ca și cum ar fi intrat într-un somn liniștit. Ei nu au semnalat nici frică, nici anxietate. Ei au pierdut cu desăvârșire conștiința și au fost incapabili de a percepe cele ce se petreceau în jurul lor”.

Structura psihică și concepțiile religioase și filozofice sunt alte cauze care determină diferite manifestări psihocomportamentale la muribunzi.

Alături de neliniștea în fața inevitabilului și spaima de moarte, nevoia de sprijin moral și certitudini (care nu se puteau îndestula prin reflecții și convingeri filozofice)bolnavii au găsit un termen și o soluție în credința nemuririi. Această credință (rod al neliniștii în fața morții) a devenit un sprijin moral deosebit de eficace împotriva spaimei de moarte. ,,Calmul dovedit de credincioși în fața morții, pare a fi tocmai rezultatul înlăturării acestei neliniști, printr-o concepție religioasă, oferind certitudini definitive”.

Dar în lipsa unei convingeri adânc ancorate (filozofice sau religioase), individul amenințat în existența sa, își creează rezerve și repere, printr-un fel de adaptare morală la noua situație. Astfel, Camille Desmoulins scria soției, înaintea execuției sale ,,simt nevoia de a mă convinge că există o ființă supremă mai dreaptă decât oamenii și că voi putea să te revăd… Nu fi impresionată de gândurile mele, o scumpă prietenă; încă n-am ajuns să disperez de oameni și de liberarea mea”.

Alături de această atitudine înfiorătoare și totodată gravă, varietatea de reacții a perioadei preagonice se poate întinde ,,de la suferință organică și agitație, la insensibilitate și inerție, de la frica religioasă și remușcări la calm împăcat, de la oboseală de neînvins, la revolta nestăpânită, încăpățânată și inutilă împotriva inevitabilului”.

E. K. Ross a făcut observații pe pacienții muribunzi și a descoperit că drumul spre moarte trece prin 5 etape: ,,faza de respingere, de luptă, de furie și revoltă, de dialog cu destinul, de depresie, de acceptare și în final de bucurie a dobândirii veșniciei”.

Bluestone la rândul lui a întreprins un studiu ,,asupra a 18 criminali condamnați, care-și așteptau la închisoarea Sing – Sing, pedeapsa capitală, studiu din care a rezultat că perioadele lor de ,,stat la coadă în așteptarea morții începeau printr-o negare (în care își minimizau situația gravă), urmată de mânie și spaimă și sfârșind cu o detașare meditativă”.

Și în cazul muribunzilor, U. Șchiopu enumeră aproximativ aceleași faze prin care trece de la reacții ca: negare, speranță, euforie și plenitudinea funcțiilor corpului îi vor anula putința de apropiere a morții”.

E. K. Ross sistematizează moartea clinică în mai multe stări de conștiință:

– ieșirea dintr-un tunel întunecat, lupta pentru a ieși la lumină;

trecerea către lumină cu revenirea conștiinței și a sentimentelor de fericire;

conștientizarea morții prin aceea că subiectul nu are senzația de corporalitate și nimic nu-l doare;

eliberarea de materie prin senzația de fericire și recunoaștere a celor iubiți;

observarea morții proprii cu plutirea și perceperea celor din jur fără prezența organelor de simț;

dezinteresul pentru ce este pământesc: bunuri, griji;

apariția unei lumini intense și coborâtoare a subiectului către ea;

apariția șocului sufletesc, după care subiectul nu merită prin necurățenia sa, de a ajunge la această lumină;

derularea filmului vieții și judecata sa prin autocunoaștere;

aprecieri spirituale rezultate din trăirea răului și binelui făcut;

starea de căință și nevoia de iertare;

starea de inițiere personală printr-o adevărată intuiție cosmică a lumii”.

CAP. II Moartea din perspectiva teologică

1. Moartea trăită de om ca separare de Dumnezeu și ca fapt împotriva naturii sale

Omul, ființa creată de Dumnezeu, prin tainicul act al îngemănării materiei cu spiritul, a fost menită să devină coroana creației treimice, care trebuia să dea mărturie despre obârșia ei divină, prin chipul pe care Creatorul îl sădise în ea. Împuternicit de Dumnezeu cu prerogative de stăpân peste tot pământul (Fac. 1,28), el a dat nume tuturor vietăților de pe pământ (Fac.2,20). Prin aceste prerogative, văzându-se superior creației (prin lumina rațiunii) și ispitit prin vicleșugul șarpelui, el și-a imaginat că poate să devină dumnezeu, ceea ce a și reușit, această îndrăzneală soldându-se însă cu ruperea comuniunii cu Dumnezeu și supunerea sa vremelniciei care i-a cuprins și trupul.

Egocentrismul și mândria a cauzat neascultarea de Dumnezeu și rămânerea lui singur în lume, fără de har, rămânere ce este identică cu moartea care și-a împropriat-o. Moartea a invadat tărâmurile vieții și existența cosmică devine supusă stricăciunii, iar viața omului e anemică, supusă păcatului, morții și diavolului. ,,Aceasta este existența adamică: o existență precară, încătușată în neputință, patimă și moarte”1

Nimic nu e statornic în această lume și lumea însăși este supusă pieirii. Moartea stă la capătul ei ca un imens abis al neființei, care înghite totul. Totul pare o existență provizorie, cariată de moarte, ieșită din neființă și întoarsă spre neființă. ,,Moartea nu e numai granița fatală a vieții, o prăpastie spre care apele vieții se prăvălesc inevitabil, ea e prezentă chiar înlăuntrul vieții. Slăbiciunea și boala sunt expresia prezenței ei în hotarele vieții: nu murim dintr-o dată, ci viața însăși e murire, e subminată de moarte. Viața e ca o coajă în care cariul morții, prin neputință și boală, sapă galerii din ce în ce mai adânci până la consumarea finală”2 Aceasta este condiția dramatică a omului în această lume.

Ce înseamnă însă moarte pentru ființa umană? Întrebarea este inepuizabilă… Ca întotdeauna, de când e lumea, moartea provoacă durere, tristețe, ca orice despărțire definitivă de acest pământ. Toți suntem mister între două mistere: nașterea și moartea. Moartea rămâne pentru toți și pentru totdeauna o realitate cu neputință de schimbat. Ea descumpănește biata ființă umană, căci deși știe că ea este inevitabilă, deși a fost înscrisă în soarta oamenilor dintru început, ea întristează, cere lacrimi. Moartea ni se pare ca ceva care violentează, că e un accident nedorit în calea vieții, neașteptat. ,,Confruntarea cu moartea e dramatică. E drama noastră omenească. E confruntarea dintre viață și absența vieții și nimicnicie și nimic. Ea rupe în două, întrerupe pe ,,a fi” și-l preface în ,,a nu fi”. Desparte și pare o despărțire definitivă. Din perspectiva morții nu există decât trecut. Ceea ce a fost, a fost. Din momentul morții nu mai este nimic…”3

,,Suntem în această lume deșartă ca într-un teatru plin de plâns, în care în fiecare zi vedem tragediile jalnicele ale vieții vremelnice și tirania înfricoșătoare a morții pustiitoare care veștejește totul. Vedem totdeauna și pretutindeni moartea. O vedem în orice timp, în toate zilele omului, în toate ceasurile zilelor. O vedem in orice vârstă, la bătrânețe, la tinerețe și chiar la începuturile vieții. O vedem în fiecare loc, pe pământ, pe mare, în casele umile ale săracilor, ori în palate, pe tronurile înalte ale împăraților și ale conducătorilor pământului. Toată lumea aceasta, lăcașul puținilor vii, este mormânt a nenumărați morți. Lucrul nostru de fiecare zi este pe de o parte să murim, iar pe de altă parte să îngropăm pe cei morți, sau alții să ne plângă pe noi sau noi să plângem pe alții nimic nu vedem mai des decât moartea, dar în nimic nu credem mai greu decât în moarte. Vedem că toți murim dar nu credem că și noi murim.4 Mărturisim că suntem muritori, dar ne purtăm în așa fel ca și cum am fi nemuritori….5

Pr. Ion Bria afirmă că termenul moarte își are originea în grecescul thanatos și latinescul mors și semnifică limită a existenței, destrămare a ființei ,,condiția de separare a unității trup-suflet, prin întoarcerea trupului în elementele din care a fost creat”. ,,Starea morții este o consecință a păcatului (Rom. 5, 12) care a introdus corupția, stricăciunea, ca element de dezagregare în trup, moartea atingând doar elementul corporal, nu imaginea divină a omului care este sufletul nemuritor”. ,,Moartea este o condiție de limită, dar nu o trecere de la ființă la neființă”6.

În Dicționarul Biblic de la Oradea se spune că ,,moartea privită dintr-un anumit unghi, este unul dintre lucrurile cele mai naturale; privită dintr-un alt unghi; ea este unul dintre cele mai nenaturale lucruri. Este pedeapsa pentru păcat (Rom. 6, 23). Pentru trupurile care sunt constituite așa cum sunt ale noastre, moartea pare să fie o necesitate. Decăderea fizică și descompunerea finală sunt procese inevitabile. Moartea nu a murit din punct de vedere fizic în ziua în care a comis actul de neascultare față de Dumnezeu. Este mai bine să privim moartea ca un element care implică întreaga ființă a omului. Omul nu moare ca un trup. El moare ca un om, în totalitatea ființei lui. El moare ca ființă spirituală și fizică”7.

Există un mod de a trăi ,,după trup” care înseamnă moarte spirituală ,,mi-am omorât sufletul prin păcat, ca să trăiască trupul” (Canonul Sf. Andrei Criteanul)8 și există un mod de a trăi ,,după duh” care înseamnă osteneală și moartea trupului.

Nicodim Sachelarie în ,,Pravila” sa spune că ,,moartea este despărțirea sufletului de trup ca urmare a păcatului (Fac. 2, 17), fiindcă prin moarte se întrerupe firul vieții omului pe pământ ca să nu mai păcătuiască. Trupul se depozitează în pământul de unde a fost luat, iar sufletul se duce acolo de unde a fost dat (Eccles. 2, 17)”9.

Creștinismul consideră moartea un eveniment necesar și universal, ea capătă sens și dă și vieții un sens. ,,Moartea e prăpastia sau puntea universală de trecere spre o altă existență, spre existența veșnică”10. Moartea nu e un sfârșit distructiv, suportat pasiv, venit din afară, ci un motiv de pregătire a omului pentru ea, prin acțiunea lui dinlăuntru. Cu cât omul își face din moarte mai mult o prezență valorizatoare în toată viața lui, au atât o transformă mai mult în trecere spre plenitudinea vieții și își umple viața pământească mai mult de valoare11.

Moartea nu este altceva pentru cugetarea oamenilor decât fapt nenatural întâmplat vieții. Moartea ca despărțire a sufletului de trup este un fel de taină, în care se împlinește judecata lui Dumnezeu asupra lui Adam cel căzut. Ființa umană se descompune apoi prin ,,separarea antinaturală a sufletului și a trupului”12.

Moartea e pentru om un eveniment nefiresc, de sminteală și durere. Ea este evenimentul care proiectează asupra întregii omeniri o umbră tragică. Moartea îl preocupă pe om în mod chinuitor pentru că e o ființă conștientă, și în conștiința lui e sădită voința de a nu muri, de a dura veșnic. ,,Iar conștiința reflectă ceea ce simte ființa lui. Astfel, moartea și conștiința sau ființa omului sunt în contradicție inadmisibilă. Prin voință, omul e contrar morții, alături de conștiință, ca însușiri inalienabile ale ființei sale, dar moartea îi sfidează conștiința, ființa și voința, părând să pună capăt tuturor”13. Moartea i-a venit omului ca ceva contrar firii. O simte aceasta în faptul că nu se poate împăca cu ea, chiar firea îi spune că nu poate fi răpus de o moarte totală ,,pentru că în el rămâne mereu o sete de cunoaștere și de comunicare…”14

Din această respingere a morții de către om, răsare în el și spaima de moarte, această spaimă arătând de fapt că moartea ,,nu e un fenomen contrar naturii, ca o slăbire a comuniunii cu Dumnezeu, izvorul vieții”15. Creștinismul explică această spaimă de moarte prin faptul că ea a apărut ca pedeapsă și ca urmare a păcatului primilor oameni, pentru ieșirea lor din comuniunea cu Dumnezeu.

Moartea nu e altceva decât o slăbire a funcțiilor vitale și senzoriale ale sufletului. Această slăbire a funcțiilor slăbite ale sufletului este cauza procesului de corupere a materiei trupului, a stricăciunii sau îmbătrânirii ei. ,,Moartea e un fenomen pregătit de slăbirea spiritului omenesc și extins de la om la natura animală și vegetală… E un fenomen produs de slăbirea funcțiilor vitale și senzoriale ale sufletului, cu ultima origine în sufletul care s-a rupt prin păcat, în mod conștient și liber de Dumnezeu, Izvorul spiritual al vieții”16. Sufletul și-a slăbit, prin ieșirea din comuniunea cu Dumnezeu, funcțiile de închegare și susținere a materiei în trup, iar oprirea totală a activității acestor funcții este una cu moartea trupului.

Moartea rămâne astfel ca o despărțire nefirească a sufletului de trup, ca urmare a slăbirii comuniunii omului cu Dumnezeu, izvorul puterii și al vieții, și ca urmare a păcatului, după cum ne spune atât conștiința cât și Revelația, o pedeapsă care însă nu exclude mila Lui. Moartea concentrează în sine atât distrugerea, cât și posibilitatea mântuirii. Distrugerea prin moarte nu e un act final, ci urmează după ea o existență într-un alt plan. Deși Dumnezeu distruge viața omului din planul terestru, nu vrea pieirea lui totală, moartea arătând în acest fel strânsa legătură cu păcatul: ,,moartea e ultima concluzie a păcatului și înseamnă dispariția din lumea de aici a celui ce e împovărat cu el. Lumea trebuie să vadă că păcatul aduce moartea. Încă din această viață omul trebuie să învețe că păcatul primește pedeapsa morții cu o regularitate neexcepțională… Refuzul comuniunii cu Dumnezeu e chinul dus la ultima concluzie: moartea…”17.

În creștinism moartea nu mai este o intrusă, ci marea inițiatoare. Ea nu există prin ea însăși, căci nu viața este un fenomen al morții, ci moartea este un fenomen provizoriu al vieții. ,,Moartea este un fenomen secundar, prin definiție parazitar, care după ruptura echilibrului inițial, devine destinul ,,natural” al ,,muritorilor” (cu toate că se împotrivește naturii) provocând de aceea angoasă celor ce mor”18.

Moartea este strâns legată de păcatul strămoșului Adam, ea fiind o consecință a acestui păcat. La început moartea nu era ceva firesc pentru oameni, dar ulterior păcatului a fost implantată în firea omenească și acționează ca un parazit. ,,Căci Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viață și făpturile lumii sunt izbăvitoare; întru ele nu este sămânță de pieire și moartea n-are putere asupra pământului …căci dreptatea este nemuritoare, iar nedreptatea aduce moartea”. (Cartea Înțelepciunii lui Solomon 1, 13 – 15). Pentru că atunci când Dumnezeu l-a creat pe om, nu l-a creat ca să moară, dar după Sfinții Părinți, nici nemuritor, ci având posibilitatea să devină muritor sau nemuritor.

Un alt citat scripturistic care arată că moartea este ca un parazit, un intrus pentru natura umană, cât și rezultat al păcatului lui Adam este (Rom. 5, 12 – 14):… ,,precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el…” După momentul căderii lui Adam, moartea devine ceva obișnuit pentru oameni, prin moartea sufletului despărțindu-se de Dumnezeu, apoi prin moartea trupului, desprinzându-se sufletul de trup.

După Sfinții Părinți, Dumnezeu îndepărtează pe om de arborele vieții din dragoste (Fac. 3,22-23), niciodată din gelozie sau răzbunare. Căci dacă el s-ar fi unit cu plinătatea divină într-o stare de minciună și de moarte spirituală, atunci ar fi fost sortit chinurilor iadului, trăind veșnic această stare pe pământ. Moartea fizică pune astfel capăt separării și păcatului pentru ca el să nu fie veșnic.

În acord cu Tradiția patristică și scripturistică, Ch. Yannaras ajunge și el la constatarea că ,, moartea înseamnă pentru Biserică separarea de Dumnezeu, refuzul relației cu El, negarea vieții ca iubire și comuniune iubitoare, pentru că nu e posibil ca omul să supraviețuiască veșnic, singur, numai cu posibilitățile sale existențiale care sunt create”19.

După căderea lui Adam apare pentru prima dată în sufletul lui conștiința responsabilității pentru realizare vieții separat de Dumnezeu; apare pentru prima dată sentimentul singurătății existențiale, prima gustare a morții. Frica lui Adam este agonie în fața morții. ,,Experiențele psihanalizei contemporane formulează părerea că prima trăire a vinovăției și a agoniei se naște în om o dată cu nașterea sa, deci o dată cu desprinderea de trupul matern”20. Dacă această opinie se adeverește, atunci ea nu este prea departe de imaginea biblică referitoare la nașterea fricii lui Adam. Primul simțământ, fie și chiar inconștient de ,,a exista în mod individual” este și primul simțământ al morții, prima experiență a unei profunde singurătăți, adică a neputinței omului de a-și trage viața de oriunde altundeva în afara eului său21.

Același lucru îl observă și L. Watson spunând: ,,poate că prima noastră experiență directă, asemănătoare cu moartea, este aceea de a ne naște. Probabil nu vom ști niciodată cu adevărat ce se petrece în mintea fătului în acele momente, dar există toate șansele ca el să experimenteze ceva de tipul etapelor agoniei. Când începe travaliul și uterul face primele sale tentative de-a expulza copilul din pântecele matern, cald și ocrotitor, probabil că fătul reacționează opunându-se”22. Nașterea și moartea au în comun separarea. La naștere copilul este pentru prima dată smuls de lângă mamă, iar moartea este prin excelență separarea de tot ce înseamnă materie.

Moartea apare în acest context și ca singurul semn concret al nedesăvârșirii omenești, căci ea ne atrage atenția asupra ,,neantului” și a condamnării definitive. De aceea ea este doar ,,tranziție către o altă formă de existență”23, însă una plenară și nesupusă patimilor.

Toate religiile simt din instinct că moartea, nu este normală și că ea este un mister deoarece rănește direct dorința omului de infinit. Creștinismul presimte în această dramă, o tulburătoare taină; ,,trebuie să existe aici în această încercare, urma unei întunecate răni dintotdeauna, un păcat, adică un refuz de a iubi”24.

Aceasta fiind condiția omului în această lume, de călător către un alt tărâm ,,a scăpa de moarte este cu neputință. Cunoscând aceasta, oamenii înțelepți și deprinși în virtute și în cuget iubitori de Dumnezeu, primesc moartea fără suspine, fără frică și fără plâns, aducându-și aminte de neînlăturarea ei și de izbăvirea din relele vieții”25. ,,Nu există putință de schimbare a hotărârii lui Dumnezeu, în rânduita taină a morții”26. A-ți întoarce fața de la El este ceva cu mult mai grav decât a crezut omul…Dumnezeu îi retrage omului timpul, nu-i e îngăduit să-și facă lumeștile-i socoteli cu acesta…Totul poartă pecetea vremelniciei și a morții, dar mai cu seamă pecetea vinei”27.

Moartea în cugetarea filosofului german P. L. Landsberg, este legată ontologic de trădarea omului în relație cu Dumnezeu și văzută ,,ca rodul unei infidelități care așează lumea întreagă în stare de infidelitate ontologică pe care o reprezintă mortalitatea ei…”28

Din acest motiv ,,a venit moartea și nu încetează să vină și să devină tot mai sumbră, pentru că omul s-a întors și se întoarce de către Cel Viu”29.

Omul în schimb se fălește cu această lume din care crede că poate face împărăția sa, de la care așteaptă siguranță și care de fapt îl înrobește deșertăciunii. Cu toate acestea omul nu se poate distruge definitiv, pentru că el rămâne creat în Dumnezeu, animat de suflarea divină. Existând prin Dumnezeu, el nu mai vrea să existe pentru Dumnezeu: ,,ori în sine însuși este neant. Viața lui de asemenea este ,,o viață moartă”, iar sufletul lui, după moartea fizică, subzistă într-o semi-existență fantomatică”30. Moartea rămâne pentru cugetarea și existența umană, în mod fundamental, împotriva naturii, ea fiind rezultatul libertății pervertite care parazitează firea pe care Dumnezeu a creat-o pentru desăvârșire.

Dacă viața în perspectiva biblică înseamnă comuniune cu Dumnezeu, moartea înseamnă despărțirea de Dumnezeu prin păcat, de aceea ea este ,,resimțită de om ca un fapt contrar naturii, pentru că Dumnezeu a creat omul pentru viață”31. Din această perspectivă moartea devine lucrul cel mai de preț ce s-a dat omului, pentru că ea a devenit ultima sancțiune de la care viața și lucrurile au început să capete sens. Moartea devine o poartă care deschide o cale în care sunt concentrate originea tuturor întrebărilor cu privire la existență, dar este și misterul care ne va permite să considerăm viața la justa ei valoarea, să organizăm omenește fără să ne înșelăm asupra statutului nostru ontologic pe acest pământ, unde suntem primiți fără voia noastră și pe care îl voim părăsi, împotriva voinței noastre într-o zi și într-un anume fel.

Miracolul morții nu constă în ceea ce sfârșește, ci în ceea ce începe. Nu poate să mă înspăimânte nimic din faptul că moartea pune capăt biologiei, că încheie definitiv seria experiențelor organice, că oprește pe loc viața. Sub acest aspect, cunosc deja moartea din experiențele mele, sau din ceea ce văd la alții. Ceea ce nu cunoaște nimeni este începutul de după moarte, care este în funcție de ostenelile noastre din această viață, în care trebuie să lucrăm cât este lumină ,,căci moartea noastră este nearătată și nu știm când va veni sfârșitul”33, căci ,,precum trupul după ce s-a desăvârșit în timp ce trebuie să se nască, așa și sufletul după ce s-a plinit în trup măsura hotărâtă de Dumnezeu, trebuie să iasă din trup”34.

Moartea are ultimul cuvânt numai pentru omul care nu recunoaște că-și are existența de la Dumnezeu și nu poate crede că El îl poate readuce, din nimicul în care se prăbușește prin sine, la o nouă viață. Cel ce nu are iubire față de Dumnezeu care l-a creat din iubire, nu poate crede că El îl poate ridica din moarte, din aceeași iubire. Dar și pentru acesta moartea nu e decât extrema sărăcire a sufletului. ,,Faptul că omul ne primește moartea ca pe ceva firesc, arată că nerecunoașterea vieții ca dar al iubirii și a atotputerniciei lui Dumnezeu și că totala neîncredere în Dumnezeu ca Cel ce nu-l va lăsa să moară definitiv, nu e firească. Astfel, omul respectiv se zbate între neîncrederea că Dumnezeu îl va readuce la viață și între oarecare speranță că va fi scăpat de moarte”35.

2. Moartea sufletului – adevărata moarte a omului

,,Să nu te temi de sabie, boală, suferință și moarte, ci să te temi de păcat, că nimic din acestea nu va fi în stare să te vateme, de nu se va afla păcat în tine. Adam a fost în rai și a căzut, Iov pe gunoi și s-a încununat”36. În sens exact despărțirea sufletului de trup nu constituie moartea propriu zisă, aceasta e numai consecința morții. ,,Există o moarte incomparabil mai îngrozitoare! Există o moarte – începutul și izvorul tuturor bolilor omului, și a celor sufletești și trupești și a crâncenei boli numite de noi moarte”37, aceasta nefiind decât moartea spirituală.

Păcatul este pricina îmbolnăvirii sufletești, iar patimile nu întârzie să apară și să arunce sufletul în moarte duhovnicească. Moartea trupului a fost precedată de moartea sufletului, datorită amestecării, perihorezei sufletului cu trupul, ca urmare a cuvântului rostit de Dumnezeu în rai ,,căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit”. (Fac. 2, 17).

Fiecare repetare a păcatului lui Adam ne face să suferim întunericul și moartea spirituală ,,deprinderea păcatului este boala sufletului, iar păcatul cu lucrul este moartea lui”38. Sufletul îmbolnăvindu-se se îndreaptă spre moartea spirituală pas cu pas, treptat, de aceea ,,dacă întrebuințăm orice sârguință și iscusință ca să scăpăm de moartea trupească, cu atât mai vârtos suntem datori să ne străduim ca să scăpăm de moartea sufletească, pentru că cel ce voiește să se mântuiască, nici o piedică nu are, fără numai negrija și lenea”39. Aceste impedimente stau înaintea sufletului și-l moleșesc în lucrarea lui de despătimire și spiritualizare a trupului. Omul fiind într-o strânsă unitate, sufletul trebuie să transfigureze întreg trupul și să-l facă să iradieze lumina virtuților prin el, iar la rândul său trupul să ajute sufletul în lucrările de curățire a sufletului, pentru ca împreună să scape omul integral de ,,moartea cea mare”. Căci ,,după cum vei sluji sufletul până ce este în trup, așa și el te va sluji pe tine după ce vei ieși din trup. Căci cel ce și-a slujit aici trupul bine și cu desfătări, s-a slujit pe sine rău pentru după moarte. Fiindcă și-a osândit sufletul ca un lipsit de minte”40.

Cele ce-i sunt împotrivă sufletului, sunt desfătare pentru trup și duc la moarte spirituală și în final dacă rămâne în aceeași stare la chinuri veșnice; pe când cele ce desfată sufletul, sunt osteneală pentru trup, dar duc la odihna veșnică, căci ,,viața trupului și bucuria de multă bogăție și putere în viața aceasta i se fac sufletului moarte. Iar osteneala, răbdarea, lipsa purtată cu mulțumită și moartea trupului sunt viață și fericire veșnică a sufletului”41.

Sufletul poate fi vindecat și înviat din moartea spirituală numai prin nevoințele trupului și atenția asupra sufletului; de aceea: ,,ți s-a poruncit să omori faptele trupului, ca să învii prin osteneli sufletul omorât din plăceri”42. Sufletul conștient de starea lui duhovnicească va încerca să se vindece. Acest pas este și semnul revenirii lui, dându-și seama de realitatea morții spirituale. În acest caz sufletul cade înaintea lui Dumnezeu și strigă împreună cu Sfântul Efrem Sirul: ,,înviază, Dătătorule de viață, sufletul meu cel omorât cu păcatele. Spală-mi orbirea cea învechită a ticăloasei mele inimi. Și plângi…”43.

Realitatea morții sufletești este surprinsă și de Sfântul Andrei Criteanul în întreg ,,Canonul” său de pocăință, el fiind străbătut de la început până la sfârșit de conștiința căderii omului punând accent pe realitatea morții spirituale (care marchează întreaga existență a omului, dar și pe puterea lui de ridicare prin pocăință), a judecății și pedepsei veșnice, dacă omul nu va lua ca modele de viețuire pilde oamenilor trăitori înaintea lui și consemnat în Cărțile Scripturii.

Tradiția ortodoxă. Așa cum s-a perpetuat de-a lungul veacurilor până la noi, vede în sfinți nu doar modele de viețuire demne de urmat, ci mai mult, împreună ajutători în procesul de curățire, luminare și sfințire a noastră, prin rugăciunile lor înălțate înaintea tronului Sfintei Treimi. Sfinții nu s-au separat de lume sau de oameni în raiul ceresc și stau acolo într-o pasivitate continuă contemplând pe Dumnezeu, ci ei sunt activi ajutând la neputințele noastre așa cum Însuși Dumnezeu se interesează de noi coborând44 în inimile care îi pregătesc acolo lăcaș. Îndemnul Sfântului A. Criteanul dat sufletelor noastre de a ne trezi din noaptea morții sufletești sună astfel (acest condac se și cântă sub forma unei tânguiri a sufletului care a adormit în păcate): ,,Suflet al meu, suflet al meu, scoală! Pentru ce dormi? Sfârșitul se apropie și vrei să te tulburi. Deșteaptă-te dar, ca să se milostivească spre tine Hristos, Dumnezeu, Cel ce este pretutindeni și toate le plinește”45.

Același îndemn ni-l dă și Isihie Sinaitul: ,,de aceea,… să nu dormi spre moarte din negrijă…”46, căci cine ,,își nesocotește conștiința sa, va dormi cu amor în moartea uitării…”47.

Pentru a te împotrivi acestei stări de amorțeală, de somn duhovnicesc, trebuie să te împotrivești păcatului ,,căci precum azi cei ce nu hotărăsc să se împotrivească vitejește păcatului nesocotind poruncile dumnezeiești, merg spre ceea ce e potrivnic, adică spre moartea lăuntrică și veșnică, dacă nu-și recâștigă sufletul lor prin pocăință…”48.

Sfântul Simeon Noul Teolog numără printre cauzele morții sufletești trândăvia, care obișnuiește să războiască, de cele mai multe ori, mai ales pe cei ce au înaintat în rugăciune, sau pe cei ce se sârguiesc cu ea. Calea ,,împărătească” este asigurată de înțelepciune și dreaptă socoteală care feresc de excese în ce privește asceza. ,,Trândăvia este moartea sufletului și a minții (deși pornește de la trup ea devine și o stare a sufletului și a minții)… Datoria noastră este să i ne împotrivim cu toată puterea ce ne este dată…”49.

Și Sfântul Efrem Sirul este de părere că una din cauzele morții sufletești este trândăvia acestuia pentru neluarea în seamă a semnificațiilor spirituale ce pot să preocupe un suflet: ,,pe mine cel omorât de multă trândăvie, ceea ce ai născut viața, înviază-mă”50. Iar în Canonul de pocăință către Iisus Hristos sufletul se roagă zicând: ,,…ci Tu, Doamne Dumnezeule, scoate-mă din trândăvirea aceasta și-mi dă mie inimă ca să fac voia Ta”51.

Sfântul Grigorie Palama ajunge să constate că cei ce trăiesc după voile trupului vor ajunge să moară sufletește: ,,căci sufletul lipsit de Mirele duhovnicesc, dacă nu se întristează și nu plânge și nu-și alege viața strâmtă și anevoioasă a pocăinței, ci se revarsă în desfătări, petrecând cu poftă în ele, deși e viu (căci după ființă este muritor), a murit”52. La fel Mântuitorul poruncind unui ucenic să lase ,,morții să-și îngroape morții lor” (Mat. 8, 22), a arătat pe cei care îngroapă ce trăiesc după trup, ca fiind morți după suflet deși trăiesc.

Sfântul Ioan Scărarul, un analist de nuanță a stărilor duhovnicești, reușește să facă o ,,radiografie” a morții spirituale și a cauzelor ce o determină să apară. După el, boala și nepăsarea îndelungată duc la o nesimțire atât a trupului, cât și a duhului. ,,Lipsa de durere (împietrirea) este o nepăsare întipărită în fire, o cugetare amorțită, o fiică a gândurilor pătimașe ce au pus stăpânire pe om (a prejudecăților), o înghețare a râvnei, un laț a bărbăției, o necunoaștere a străpungerii inimii, o poartă a deznădejdiei, o maică a uitării”53. Uitarea și nesimțirea sunt considerate de Sfântul P. Damaschin54 unele dintre patimi, patimi ce sunt înserate într-o întreagă listă. Uitarea naște nesimțirea și invers, prin uitare omul se rupe de trecut și de viitor. Își reduce viața la clipa de față, și se întunecă în lipsa de orizont. Împotriva acestei stări sufletești, cele mai bune medicamente sunt plânsul dureros, frica de Dumnezeu și rugăciunea neîncetată cu lacrimi care pot învia sufletul, altfel ,,nelucrarea este moarte și cădere a sufletului”55.

Sfântul Macarie Egipteanul, unul dintre ,,stâlpii” monahismului din pustiul Scetic și cel dăruit cu puterea de a stăpâni duhurile, cu darul vindecărilor și cu duhul profeției, aduce și el mărturie despre groaznica moarte sufletească în cuvintele: ,,moartea cea adevărată, înlăuntru se ascunde, în inimă, iar omul moare (cu adevărat) înlăuntrul lui”56. De aceea, când auzi (vorbindu-se) despre morminte să nu te gândești numai la cele ce se văd, pentru că și inima ta este o groapă și un mormânt”57, căci tu nu ești decât un mort pentru Dumnezeu. ,,Și după cum, într-o cetate, un mort este inutil și afară de nici un folos, celor din preajma sa – de aceea (oamenii)îl scot din cetate și îl înmormântează – tot așa și sufletul, care nu poartă chipul cel ceresc al luminii divine, viața sufletului devine, fără nici o valoare și vrednic de aruncat; pentru că sufletul cel mort, care nu poartă în el pe Duhul cel divin și luminos, nu este de nici un folos în acea cetate a sfinților”58.

Moartea sufletului este cu mult mai grea decât moartea trupului, aceasta i-a făcut pe autorii filocaliei să o numească ,,moarte mare”, cumplită. Dintre ei Sfântul G. Palama spune că ,,învierea trupului” urmează învierii sufletului, precum și moartea a urmat la început morții sufletului. Iar moartea sufletului este înstrăinată de viața în Dumnezeu. Și aceasta este moartea cea cu adevărat cumplită”59.

Dintr-un om mort cu sufletul iradiază moartea. Dintr-un asemenea suflet descurajat, pizmaș, scârbit, plin de ură și disperat, aceste stări vor trece și în trup, devenind la rândul lui moleșit, slăbit și apăsat de tirania acestor patimi.

În Rugăciunile dimineții, Sfântul Macarie cel Mare se roagă Mântuitorului căzând înaintea Lui cu cuvintele ,,nu mă lăsa să adorm în moartea păcatelor, ci mă miluiește”60. Iar Sfântul Efrem Sirul cugetând la propriul său suflet în ,,Plânsurile” sale spune și el tânguindu-se ,,vai mie, mort sunt eu, cel vinovat”61, ,,am păcătuit ca nimeni altul. Tu, Cel ce pe morți i-ai sculat, ridică-mi pe mine, cel ce sunt mort cu păcatul…luminează și ochii cei întunecați ai inimii mele!…”62, deoarece sunt sărac de bunătăți și bogat de patimi, de rușine plin, de dumnezeiască îndrăzneală lipsit, de Dumnezeu osândit, de îngeri plâns, de draci batjocorit, de cunoștință mustrat, de faptele cele rele rușinat, mai înainte de moarte mort fiind, mai înainte de judecată osândit, mai înainte de chinurile nesfârșite, chinuit, deznădejdea mă cuprinde…”63

Dar nu trebuie să disperăm, ci să ne întrarmăm cu răbdare căci ea este cea care omoară deznădejdea, care poate ucide sufletul64.

Sfântul Simion Noul Teolog constată că ,,există o moarte înainte de moarte și o înviere a sufletelor înainte de învierea trupurilor prin lucrare, prin putere, prin experiență și prin adevăr”65. Acestea sunt lucrările duhovnicești ale sufletului prin care poate scăpa de moartea spirituală. Despre aceste lucrări amintește și Sfântul G. Palama zicând: ,,o dată ce s-a apropiat de noi Împărăția cerurilor prin coborârea lui Dumnezeu – Cuvântul la noi, să nu ne depărtăm pe noi înșine de ea, viețuind fără căință. Să fugim mai degrabă de nefericirea celor ce șed în întunericul și în umbra morții (Isaia, IX, 1), să ne agonisim faptele pocăinței, cugetare smerită, umilință și plâns duhovnicesc, inimă blândă și plină de milă, iubitoare de dreptate, de curăție, pașnică, făcătoare de pace, răbdătoare în osteneli, bucuroasă de prigoniri, păgubiri, ocări, bârfeli și pătimiri pentru adevăr și dreptate. Căci Împărăția cerurilor …este înlăuntrul nostru. (Luca XVII, 21)”66.

De aceste lucrări și osteneli se vor învrednici doar acei care au avut o legătură liberă și conștientă cu Hristos. Însuși Hristos după Învierea Sa din morți nu S-a arătat (lucru pe care-L putea să facă dacă avem în vedere făgăduința Lui cu privire la Parusia Sa) la toți oamenii cu după mărturia Sf. Scripturi la aproximativ 600 de persoane, arătând astfel cât de mult prețuiește libertatea omului. El nu vrea să constrângă pe nimeni, nici chiar cu arătarea Sa, după Învierea din morți. Se arată doar acelora care L-au iubit realmente și și-au pregătit sufletul pentru a-L primi. Același lucru îl mărturisește și Ilie Ecdicul spunând că ,,de trupul văzut se va dezbrăca tot sufletul, dar de trupul păcatului puțini din aceia care s-au bucurat de plăcerile vieții de aici”67.

Rămâne ca noi, prin libertatea pe care o avem, dacă vrem să scăpăm de moartea spirituală, să rugăm pe Dumnezeu să ne tămăduiască, aducându-ne aminte că și dracii care L-au rugat pe Hristos ca să nu fie trimiși în adânc, au primit împlinirea cererii. ,,Cu cât mai vârtos nu va fi ascultat creștinul, rugându-se să primească slobozie de moartea mintală (inteligibilă, spirituală)?”68 Dar pe lângă această cerere, noi trebuie să luăm și ,,leac de viață de la masa celor ce postesc și priveghează și se ostenesc în Domnul”69, astfel depărtăm moartea de la sufletele noastre.

CAP. III Cugetarea la moarte și Judecată în spiritualitatea ortodoxă și roadele acestei lucrări duhovnicești

,,În secolul al XVIII – lea, după moartea pustnicului Damaschin, Sfântul Haralambie s-a nevoit în partea de nord a Schitului Sfânta Ana, într-o chilie părăsită. Acolo el s-a dovedit un curajos atlet al lui Hristos, un atent ucenic al aducerii aminte de moarte. În fiecare zi după Vecernie și după Rugăciunile de seară, el se întindea într-un sicriu, punându-și capul pe o piatră. El își încrucișa mâinile ca o persoană decedată și vorbind cu sine însuși spunea: ,,- Bătrânul Haralambie s-a dus. A murit, nu ne va mai tulbura cu sporovăiala sa – acestea sunt cele ce vor spune ceilalți părinți. Dumnezeu să-i ierte sufletul! Iar tu, sărmane suflet, ce ai de gând să faci acum? Cum te vei prezenta în fața scaunului de judecată al lui Hristos? Dacă un om drept de-abia se mântuiește, cum să se mântuiască un ticălos păcătos ca mine?”

Aceste lucruri și multe altele spune în fiecare zi plângând neîncetat și priveghind noaptea întreagă, murmurând. Astfel s-a îndreptat grija întregii sale ființe, cu puterea sufletului său ca să preamărească și să-L laude pe Dumnezeu”1.

Amintirea permanentă a morții este etapa cea mai ,,abstractă” a parcursului spiritual. A te întinde într-un sicriu, ori a te închide într-un mormânt încă din timpul vieții reprezintă ,,metafora” cea mai puternică pentru a ,,desemna” mortificarea. La Sfinții Părinți figurile de stil dispar în favoarea constituirii brute constituite de obiectul referent. Când spunem ,,mormânt”, ,,sicriu” ne gândim la obiectul ca atare în toată materialitatea și constituția lui înspăimântătoare. ,,Limbajul simplu și direct al călugărilor este, după chipul vieții lor, adevărata ,,epopee” a simplității”2. Fără ambiguitate și fără metafore, cuvintele sunt înlocuite în gesturi, de unde și dispariția oricărui hotar între cuvinte și lucruri, și de unde și preferința pentru limbajul gesturilor (sau limbajul nonverbal) în detrimentul limbajului cuvintelor.

Ceea ce interesează pe cei ce se ,,dedau” acestor practici, nu sunt simplele reprezentări a fenomenului morții sau ale chinurilor viitoare, ci progresul duhovnicesc3 pe care aceste demersuri spirituale le rodesc în virtuți4 ca plânsul neîncetat ori privegherea (după exemplul dat).

Într-un lung pasaj, Evagrie Monahul și Teodor al Edesei, sfătuiesc pe monahi a cugeta la moarte când sunt în chilie și nu numai. Astfel, amintirea iadului unde păcătoșii sălășluiesc în munci, foc, rușine, întuneric și pedepse, trebuie să rodească suspine și frică. Apoi amintirea drepților care se bucură în rai, trebuie să te îndemne a urma lor pentru a dobândi și tu bucuria lor, desfătându-te împreună cu ei, pentru că pomenirea morții aduce roade ca: scăparea de gândurile cele spurcate, nașterea plânsului care curăță sufletul sau mângâierea dumnezeiască și liniștea5 sufletului.

În următoarele cuvinte, Evagrie Monahul îndeamnă: ,,Tu ascultă-mă și fă cele ce-ți poruncesc ție: Așezându-te în chilia ta, adună-ți mintea și gândește-te la ceasul morții. Privește atunci la moartea trupului, înțelege întâmplarea, ia-ți osteneala și disprețuiește deșertăciunea din lumea aceasta atât a plăcerii, cât și a străduinței, ca să poți să rămâi nestrămutat în aceeași hotărâre a liniștii și să nu slăbești. Mută-ți gândul și la starea cea din iad, gândește-te cum se chinuiesc sufletele acolo, în tăcere prea amară sau în ce cumplită suspinare, în ce mare spaimă și frământare sau în ce așteptare? Gândește-te la durerea sufletului cea neîncetată, la lacrimile sufletești fără sfârșit. Mută-ți apoi gândul la ziua Învierii și la înfățișarea înaintea lui Dumnezeu. Închipuiește-ți scaunul acela înfricoșat și cutremurător. Adu la mijloc cele ce așteaptă pe păcătoși: rușinea înaintea lui Dumnezeu, a lui Hristos însuși, a îngerilor, a arhanghelilor, a stăpânilor și a tuturor oamenilor, toate muncile, focul veșnic, viermele cel nedorit, șarpele cel mare, întunericul și peste toate acestea plângerea și scrâșnirea dinților, spaimele chinurile. Gândește-te apoi și la bunătățile ce așteaptă pe drepți: îndrăzneala cea către Dumnezeu Tatăl și către Iisus Hristos, către îngeri, arhanghelii, stăpânii, împreună cu tot poporul Împărăției și cu darurile ei: bucuria și fericirea. Adu în tine amintirea acestora amândouă și plângi și suspină pentru soarta păcătoșilor, îmbracă vederea ta cu lacrimi de frică să nu fii și tu printre dânșii. Iar de bunătățile ce așteaptă pe cei drepți bucură-te și te veselește. Sârguiește-te să te învrednicești de partea acestora și să te izbăvești de osânda acelora. Să nu uiți de acestea fie că te afli în chilie fie afară și nicidecum să nu lepezi pomenirea aceasta dinaintea ta, ca cel puțin printr-aceasta să scapi de gândurile spurcate și păgubitoare”6.

Și Cuviosul Isaia Pusnicul rezumă în câteva cuvinte aceleași îndemnuri, spunând: ,,Înainte de-a face, de-a împlini vreun lucru în fiecare zi, adu-ți aminte și cugetă totdeauna unde ești și unde ai să mergi, când vei pleca din trup; și să nu te lenevești în sufletul tău în nici o zi. Cugetă la cinstirea ca-au primit-o toți sfinții și râvna lor să te tragă puțin câte puțin. Dar cugetă iarăși și la osândirile ce le-au luat păcătoșii și păzește-te pe tine pururea de cele rele”7.

Sf. Antonie constată că ,, moartea, de-o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem ci de pieirea sufletului”8. Iar când simți că ești ispitit, încercat cu vreun lucru din această lume ,,adu-ți îndată moartea înaintea ochilor și niciodată nu vei pofti vreun rău sau vreun lucru lumesc”9. Ori ,,când primești închipuirea vreunei plăceri, păzește-te ca să nu fii răpit îndată de ea, ci, ridicându-te o clipă mai presus de aceasta, adu-ți aminte de moarte și gândește-te că e mai bine să te știi că ai biruit această amăgire a plăcerii”10. Cugetarea la moarte pe lângă virtuțile pe care le rodește, păzește și sufletul de căderi ,,așa trebuie să se poarte întotdeauna monahul, ca și când ar avea să moară mâine; și iarăși așa să se folosească de trup, ca și când ar avea să trăiască mulți ani. Aceasta pe de o parte, taie gândurile trândăviei și face pe monah mai sârguincios, iar pe de altă parte păzește trupul sănătos și în aceeași înfrânare”11

Și Sf. I. Casian este de părere că ,,având în fiecare zi în față icoana morții, care nu știm când poate veni”, ne putem păzi de mâine, căci să ,,știm că n-avem nici un folos nici de neprihănire, nici de lepădare de cele pământești, nici de posturi și privegheri”12, dacă vom fi stăpâniți de mânie și ură. Iar Marcul Ascetul ajunge să spună că ,,frica ghenei și dragostea împărăției dau puterea de a răbda necazurile”13.

Majoritatea textelor liturgice din cultul ortodox fac largi referiri la exercițiul spiritual. Se poate vorbi de o adevărată antologie de asemenea texte, care impregnează slujbelor Bisericii caracteristica definitorie a Ortodoxiei, care pune accent pe practica ascetică ce implică nevoințe, osteneli și lupte duhovnicești și mai ales pe ,,metanoia”, schimbarea minții, schimbarea modului de a gândi, de a vedea lucrurile duhovnicește; aceste lucruri găsindu-și temelia și în aceste texte care îndeamnă la practicarea acestor lucrări spirituale.

Într-una din Rugăciunile dimineții se amintește prin folosirea câtorva cuvinte de atenția, grija ce trebuie să le avem asupra sufletului căci ,,fără de veste judecătorul va veni și faptele fiecăruia se vor descoperi”14. Mai departe Sf. Ioan Gură de Aur se roagă lui Dumnezeu să-i dea ,,lacrimi și aducere aminte de moarte și umilință”15, cunoscând folosul acestei cugetări pentru urcușul spiritual.

În rânduiala Miezonopticii din toate zilele un tropar înseamnă și el: ,,La ziua cea înfricoșătoare gândind, suflete al meu, priveghează, aprinzându-ți candela ta, cu untdelemn luminând-o ,,că nu știi când va veni la tine glasul ce va zice: ,,Iată Mirele!”. Vezi dar, suflete al meu, să nu dormitezi, căci vei rămâne afară bătând ca cele cinci fecioare. Ci priveghere așteaptă ca să întâmpini pe Hristos”16.

Pentru că experiența ascetică a cunoscut cât de înfricoșătoare sunt clipele când sufletul are să părăsească trupul și când are să se înfățișeze înaintea Judecătorului pentru a-și primi răsplata, de aceea îndeamnă ca întreaga viață să fie o așteptare a acestui moment, deoarece această viață nu este decât o călătorie, iar noi nu suntem decât călători spre patria noastră cerească17.

Pe aceleași coordonate se situează și următorul text care constată: ,, cât va fi de înfricoșătoare judecata Ta, Doamne! Îngeri stând înainte, oameni în mijloc adunându-se, cărțile deschizându-se, faptele cercetându-se gândurile întrebându-se. Ce judecată va fi mie, celui zămislit în păcate? Cine-mi va stinge văpaia? Cine-mi va lumina întunericul, de nu mă vei milui Tu, Doamne ca un iubitor de oameni?”18. Iar mai departe Sf. Vasile cel Mare în rugăciunea sa cere lui Dumnezeu: ,,dăruiește sufletelor noastre umilință și gândurilor noastre grijire de întrebarea ce va să fie la înfricoșătoarea și dreapta Ta judecată”19. Și Pavel Monahul se roagă Maicii Domnului zicând: ,,și în vremea ieșirii mele, ticălosul meu suflet păzindu-l și întunecatele chipuri ale viclenilor diavoli departe de acesta izgonindu-le…Și în ziua înfricoșătoarei judecăți, de munca cea veșnică izbăvindu-mă…”20.

Conștiința omului că este muritor și faptul că afirmă acest lucru cu gura, dar nu și cu inima face ca în el să se nască o credință falsă, înșelătoare. Prezentul îi dă garanția viitorului. Drumul vieții i se pare lung și din această cauză nu-i vede sfârșitul. Pentru că trăiește în prezent își închipuie că va trăi veșnic. Cine rupe însă acest cerc vicios prin aducere aminte că va muri, își va pune realmente problema că într-o zi are să închidă ochii și că această zi îi este ascunsă, nu va face altceva decât să se gândească să-și îndrepte viața, va lăsa lăcomia, nedreptatea, răpirea, va iubi pe vrăjmași, va pune capăt defăimării va face milostenie, n-ar avea mai mult în ochi pământul, ci cerul și în final nu s-ar gândi la altceva decât la sufletul său, la Dumnezeu și la rai21. Căci dacă vom avea amintirea morții și a judecății în suflet, este sigur că ne vom pocăi și vom fi permanenți gata pentru ,,marea trecere” spre Dumnezeu și așa viața noastră se va schimba, mai ales că nu știm când va veni acest ceas. ,,Nu te îngâmfa omule de vreme ce ești praf și cenușă! De ce îți ridici sprânceana ce în curând va putrezi? Nu te înălța mai presus de nori ci să știi că ești pământ și cenușă: din țărână ai fost luat și în țărână te vei întoarce”…de aceea, ,,adu-ți aminte, omule, că azi sau mâine vei vedea cerurile, îi vei vedea pe îngeri și te vei înfățișa înfricoșătorului scaun al lui Hristos…”22 Avva Evagrie, sfătuiește într-o apoftegmă zicând: ,,adu-ți aminte totdeauna de ieșirea ta și nu uita de judecata cea veșnică și nu va fi greșeală în sufletul tău”23. Aceste gânduri îi aduc ostenitorului, păstrarea unui suflet curat, dacă le va pune în lucrare. Iar un ascet recomandă: ,,de sunt morminte cu oase de oameni aproape de locul în care trăiești, mergi adeseori acolo și deschizând mormintele, vezi pe cei ce zac acolo, gândește-te și adu-ți aminte că și tu peste puțină vreme așa vei fi, și aceasta mai ales când te supără gândurile cele spurcate trupești”24.

Nici un Sfânt Părinte nu recomandă această lucrare spirituală doar de dragul unei experiențe ascetice, ci toți întrevăd în amintirea morții și judecății doar mijloace de a dobândi alte virtuți care să împodobească un suflet, sau păzirea unui suflet care se curăță ori s-a curățat de patimi, prin intermediul acestor gânduri, ori scăparea de vreo ispită care te necăjește, acestea toate nefiind decât roade ale acestei fericite osteneli după cum pune și Gheron Iosif, un trăitor din Sf. Munte Athos: ,,de aceea, fericit este cel care zi și noapte își aduce aminte de moarte și ce pregătește pentru întâlnirea cu ea”25.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, în urmă cu aproape 120 de ani peregrinând pe la locurile sfinte, a ,,cercetat” și Lavra Sf. Sava, vestită ,,cetate” duhovnicească a multor bărbați sfinți ce s-au perindat prin ea, și aici a găsit numeroase manuscrise, adevărate comori de viețuire creștină, pe care le-a tradus și publicat spre folosul întregii Ortodoxii. Din cele culese de el, se pot observa ,,îndeletnicirile” viețuitorilor acestei lavre, care în lupta lor ascetică, au dat și ei mărturie despre folosul cugetării la moarte, la judecată și la chinurile iadului, păstrând aceeași tradiție care caracterizează întreaga Ortodoxie, arătând prin aceasta unitatea ei în ce privește ,,viața în Duh”. În acest duh, un Sf. Părinte anonim a preluat poate și el această practică, pe care la rândul său o va împărtăși spre posterioritate și altora în următoarele cuvinte: ,,Adu-ți aminte, sărmane omule, de păcatele tale, și de judecata ce va să fie; disprețuiește veacul cel deșert de acum și îngrijește-te de cel viitor; …adu-ți aminte că în ceasul în care nu te aștepți trebuie să mori și să dai socoteală lui Dumnezeu de toate faptele tale; scrie în inima ta aducerea – aminte de judecată și de focul ghenei, fiindcă această amintire duce la viața veșnică. Iar un altul va arăta: ,,Când mergeți undeva împreună, luați aminte ca niciodată să nu rămâneți, stând de vorbă, fără frică de Dumnezeu și fără pomenirea dreptei răsplătiri, a Înfricoșatei judecăți și a pedepsei păcătoșilor: încât cuvânt putred să nu iasă din gura voastră”26. La fel un alt părinte va îndemna: ,,Când mănânci sau când bei, nu-ți despărți mintea de pomenirea morții și dă slavă lui Dumnezeu”27 pentru toate felurile de bucate.

Un lucru important se desprinde din aceste povețe, și anume, că amintirea morții nu se restrânge la o practică de meditare care privește doar chilia, ci se extinde și în activitățile cotidiene pe care ascetul trebuie să le îndeplinească, cât și la simplul ,,ritual” al mesei, când nici aici mintea nu trebuie să hoinărească fără folos.

Atunci când trândăvia pune stăpânire pe noi în vremea cântărilor psalmilor, ni se recomandă: ,,Culcă-te și scoală-te având în minte pomenirea focului veșnic, și trândăvia nu te va stăpâni niciodată la vremea cântărilor psalmilor”28.

O altă caracteristică a acestui exercițiu duhovnicesc este și cea legată de ideea că amintirea morții nu este limitată la un anumit moment din zi sau din noapte (așadar ea nu depinde de vreun orar), ci trebuie practicată în permanență, chiar și în timpul unor activități manuale. Un exemplu în acest sens vorbește astfel: ,,Un bătrân ședea în Rait și avea acest fel de lucrare: șezând pururea în chilia sa, era îngrijit cu mintea, plecat la pământ și clătinându-și capul, zicea cu suspine: oare ce va fi? Și tăcea puțin. Și iarăși zicea același cuvânt, făcând la fel și lucrând funie de coșniță. Astfel și-a petrecut zilele sale, îngrijindu-se pentru ieșirea din trup”29.

Ciudată ,,,amintirea” morții, al cărei obiect se află întotdeauna în fața, și nu în urma ta! Interesul, cum poți să-ți amintești de un eveniment, care nici măcar nu s-a întâmplat. Aici se observă iarăși o particularitate a creștinismului oriental: punerea în valoare a viitorului ca timp sacru. Pentru un creștin, viitorul valorează mult mai mult decât trecutul și mai ales decât prezentul. Prezentul are valoare numai în raport cu viitorul veșnic, la al revelației finale. Prin urmare ascetul este acela care murind pe pământ, începe să trăiască în ceruri, amintirea morții devine un exercițiu de participare la viața viitoare, la viața reală.

În cugetarea Sf. Ioan Scărarul, amintirea morții este asemănătoare pâinii care ,,e cea mai de trebuință dintre toate mâncările, așa aducerea aminte de moarte e cea mai de trebuință dintre toate lucrările (de curățire de patimi)”30.

Un alt părinte, Filotei Sinaitul, înrudit sufletește cu Sf. I. Scărarul și cu Isihie Sinaitul, vorbind de lucrările care curăță mintea și trupul enumera: tăcerea gurii, înfrânarea cu măsură de la băutură și mâncări și amintirea și gândul neîncetat al morții, pe care spune că a văzut-o pentru o clipă și rănindu-se și desfătându-se cu duhul, nu cu privirea de frumusețea ei, a voit să și-o câștige soție pentru toată viața, îndrăgostit fiind de cuviința ei: ,,cât este de smerită, cu câtă bucurie se mâhnește, cât e de gânditoare, câtă frică are de dreapta cercetare viitoare… din ochii ei sensibili obișnuiește să curgă apa vie cea vindecătoare… Pe această fiică a lui Adam, adică pomenirea morții, însetam…pururea să mi-o câștig soție, să dorm cu ea și să vorbesc cu ea și să discut ce se va întâmpla după lepădarea trupului? Dar adeseori nu m-a lăsat blestemata uitare…”31.

Rămânând în același registru al părinților sinaiți, Isihie Sinaitul este cel care va conferi trezviei, numită și ,,liniștirea inimii (isihia)” un loc central în spiritualitatea filocalică, afirmând că toată viața spirituală se reduce la trezvie sau atenție, metodă durabilă prin care omul se purifică mai întâi de gânduri și cuvinte pătimașe, ca apoi să dobândească cunoștința tainică de Dumnezeu32. După acest părinte există mai multe moduri ale dobândirii trezviei și anume: să-ți supraveghezi des fantezia; să ai ,,pururea inima tăcând adânc și liniștită de orice gând; și să ne rugăm”; ,,să chemăm cu smerenie neîncetat pe Domnul Iisus Hristos în ajutor”33, căci, continuă Cuviosul ,,toate aceste lucrări iubitule, împiedică gândurile rele ca niște portari”34.

Această lucrare, cugetarea la moarte este arătată de Sf. Petru Damaschin ca fiind una din numeroasele virtuți35 care împodobește sufletul nevoitorului.

Și Sf. Ioan Scărarul enumerând multe lucrări ale minții făptuitoare amintește de ,,gândul la dragostea lui Dumnezeu, pomenirea lui Dumnezeu, aducerea aminte de Împărăția cerurilor”, printre care nu uită nici de ,,aducerea aminte de moarte, de răspuns, de hotărâre, de pedepsire”36. La fel Cuviosul Isaia Pusnicul voind să vorbească despre virtute spune: ,,trei sunt lucrurile pe care le câștigă omul cu greutate și care păzesc toate virtuțile: plânsul, plângerea păcatelor sale și ținerea morții în fața ochilor”37. Iar Sf. Petru Damaschin vorbind despre vederile mintale, enumeră între primele și ,,cunoștința lucrurilor înfricoșătoare dinainte de moarte și după moarte”38.

Deși această lucrare pare unitară și pare că se adresează oricui, unii Sf. Părinți fac distincție în practicarea acestui exercițiu spiritual, în funcție de treapta duhovnicească a fiecăruia. Astfel pentru începători în cele spirituale, frica de Dumnezeu este cea care va duce la cugetarea la judecată și îi va determina să evite păcatul, iar cugetarea la moarte nu devine decât un mijloc de purificare. Scriitorii duhovnicești deosebesc și ei două feluri de frică de Dumnezeu: frica de robi, frica de pedeapsa Lui și frica din iubire, frica de a nu ne lipsi de bunătatea Lui. Prima e a începătorilor, a doua, a celor progresați. Gândul la moartea în sine (la faptul că după moartea fizică va veni judecata lui Dumnezeu) este și el de ajutor pentru începători, întrucât aduce în fața sufletului nimicnicia lumii și a făgăduințelor ei39. Același lucru îl subliniază și Părintele Cleopa, că pe lângă frica de Dumnezeu se cade să avem și cugetarea la moarte, însă restrânge aceasta ,,doar la cei noi începători în fapta bună, căci cei ce sunt sporiți, prin darul lui Dumnezeu, dobândesc în locul fricii de moarte, dragostea de Dumnezeu”40, aceștia nemaiavând frică de moarte, deoarece dragostea scoate afară frica.(I Ioan 4,18).

Frica de gheenă la începători îi fac să fugă de păcat41. Același lucru îl mărturisește și Sf. Simeon Noul Teolog spunând: ,,tuturor celor ce încep să viețuiască după Dumnezeu, le este folositoare frica de Dumnezeu și durerea ce se naște din ea … Căci durerea aceasta naște toată bucuria și lanțul acesta rupe toate lanțurile păcatelor și ale poftelor și călăul(frica care duce la viață)acesta nu pricinuiește moarte ci viața veșnică”42. Mai departe Sf. Simion spune că ,,cel ce se va lipi cu toată hotărârea inimii” de frica și de chinurile veșnice, ,,va înainta mai repede (în virtute) și se va înfățișa înaintea feței Împăratului, și îndată ca va privi spre slava Aceluia, i se vor dezlega lanțurile, iar călăul lui sau frica va fugi departe de el, și durerea din inima lui se va întoarce și se va face izvor care izvorăște la vedere neîncetat șiroaie de lacrimi, iar în minte liniște, blândețe și dulceață de negrăit. Ba îi va da și bărbăție și-l va face slobod și neîmpiedicat spre toată ascultarea poruncilor lui Dumnezeu. Acestea sunt cu neputință celor începători, dar le sunt proprii celor ce au ajuns, prin înaintare spre mijloc. Iar celor desăvârșiți, izvorul acesta li se face lumină, inima schimbându–li–se și prefăcându-li-se fără de veste”43. Ce lucru frumos, aceeași lucrare împărtășită diferitelor trepte duhovnicești și ce bogăție de roade, după străduința fiecăruia!

Ducând mai departe învățăturile părintelui său, ucenicul, Cuv. Nichita Stithatul va spune: ,,începătorilor în viața virtuoasă le ajută în lucrarea poruncilor și în fuga de rele, frica de chinuri”, (și implicit cugetarea la ele) și de li se întâmplă să cadă din starea lor ,,dar se căiesc și iarăși se ridică, le vine din nou frica cea dintâi, cu bune nădejdi”. Însă ,,celor ce au înainta în virtute, ajungând la vederea slavei lui Dumnezeu, li se naște o altă frică, potrivită cu starea lor.

E temerea curată care îi înfricoșează foarte mult, din dragoste (PS XIX, 10)”.Acestora de li se întâmplă să cadă (pentru că este posibil)de la înălțimea vederii lui Dumnezeu prin pizma vrăjmașului, nu le vine frica specifică stării lor ,,ci îi ia în primire o negură și un întuneric gros de să-l prinzi cu mâna, fiind plini de mândrie, de durere, de amărăciune și de frica cea dintâi a muncilor veșnice”44.

După cum se poate vedea, în asceza răsăriteană, frica de Dumnezeu este nedespărțită de gândul la judecata din urmă. Asceții ne recomandă neîncetat să medităm la judecata din urmă, pentru ca să sporească în noi frica de Dumnezeu, prin care evităm păcatul. Există prin urmare două feluri de frică: ,,una curată și una nu curată. Astfel frica se naște din așteptarea pedepsei pentru greșeli, având drept pricină a nașterii ei păcatul, întrucât nu e curată, nu va rămâne totdeauna, ci va dispărea împreună cu păcatul. Dar frica curată care stăruie într-una, chiar fără amintirea păcatelor, nu va înceta niciodată, fiindcă este ființială”45.

Ceea ce face ca această lucrare să fie recomandată de Sf. Părinți, este faptul că ea este izvor de roade și virtuți pentru cei ce și-o însușesc prin exercițiu spiritual, sau ,,păzitoare” de păcate pentru cei ce vor să ,,stingă” patimile. Sf. Ioan Scărarul vorbește de un monah care petrecea ,,totdeauna într-o totală lenevie”, neângrijindu-se de suflet care îmbolnăvindu-se a fost la un pas de moarte, ,,dar venindu-și iarăși în fire” și-a zidit apoi ușa chiliei, rămânând ,,înăuntru 12 ani, fără să mai iasă vreodată la vreo vorbă cu cineva. Numai gusta nimic altceva, decât pâine cu apă”. Iar lucrul lui acolo era să stea cu mintea ațintită la cele ce văzuse la ieșire lui (extaz); încât și-a schimbat felul de viețuire, fiind pururea în extaz și vărsând lacrimi fierbinți în tăcere. Când ajunse să moară el le spuse celorlalți monahi doar cuvintele: ,,Iertați-mă! Nimenea de va avea pomenirea morții, nu va putea să păcătuiască vreodată”47. Această caracteristică este și cea mai abundentă în scrierile filocalice, fiecare Sf. Părinte scoțând în evidență schimbarea radicală a celor ce ,,pregustă experiență de acest gen și care ulterior vor duce o viață mult mai aspră decât au trăit până atunci.

Șirul părinților care recomandă această lucrare nu se încheie aici; Cuviosul Isaia Pusnicul continuă această tradiție a cugetării la moarte și judecată. Cuviosul în acest sens argumentează cele spuse până aici: ,,Adu-ți aminte de Împărăția cerurilor…Gândește-te la gheena, ca să urăști faptele ce te duc la ea. Sculându-te dimineața, în fiecare zi gândește-re că vei da răspuns lui Dumnezeu despre toată fapta și nu vei păcătui față de El și frica lui Dumnezeu va locui în tine… Cercetează-te pe tine aici în fiecare zi ce ai rămas în urmă, și nu te vei înfricoșa în ceasul de nevoie al morții”48. După cum se vede și din text, roadele acestei pomeniri a morții este nepăcătuire față de Dumnezeu și de frica de El. Acestea nu sunt singurele roade, ci cugetarea la judecata lui Dumnezeu poate rodi astfel: ,,nepăsarea veselă e departe de el (cel ce gândește la judecată), mișcându-și capul cu suspine…De aude cuvinte nu zice despre ele bine sau rău, de sunt bune sau rele…Din genele lui curge apă… De este din părinți de neam bun, se întristează și mai mult de rușinea celor ce-l vor vedea la Scaunul de judecată”49.

Același gând se mai poate materializa în cuvinte ca: ,,Cel ce crede că va fi o judecată când va ieși din trup, nu poate judeca pe aproapele său pentru nici o faptă, ca unul ce are să dea răspuns lui Dumnezeu pentru toate faptele lui”50. Alte roade surprinse de Cuviosul sunt: ,,Cugetarea la judecata lui Dumnezeu naște frica de ea în suflet, iar călcarea în picioare a conștiinței alungă virtuțile din inimă. Iar frica de Dumnezeu alungă nepăsarea (lenea), iar lipsa fricii o întărește”51. Cu ajutorul cugetării la moarte, unele păcate por fi părăsite: ,,Dacă te războiește lăcomia pântecelui cu pofta mâncărilor plăcute, adu-ți aminte de împuțirea lor, și te vei odihni… Dacă frumusețea trupului atrage inima ta, gândește-te la împuțirea lui, și te vei odihni. Dacă plăcerea femeilor își este foarte dulce, gândește-te la cele ce au murit înainte și unde s-au dus, și te vei odihni”52.

Într-un alt loc Cuviosul va îndemna: ,,Ia aminte la tine, amintindu-ți și având înaintea ochilor focul cel veșnic și chinurile veșnice și pe cei osândiți și îndurerați de acolo și socotește-te pe tine mai degrabă ca unul din cei de acolo, decât dintre cei vii”53. În finalul Filocaliei, ca un fir roșu care ,,traversează experiența Cuviosului Isaia, este prezentată lucrarea cugetării la moarte, de la începutul cărții până la capătul ei. În cuvinte de o simplitate sobră el spune: ,,Căci cel ce se gândește pururea la moarte și la plânsul veșnic și la viermele cel neadormit și la întunericul cel mai dinafară, la plânsul cel nemângâiat, la scrâșnirea dinților, la rușinea ce va rămâne din fața scaunului înfricoșător al judecății lui Hristos, topește bucuria plăcerii și întoarce toată pofta spre Dumnezeu”54.

Sfinții Varsanufie și Ioan arătând că vom părăsi această lume și că viața noastră ne este lungă și nesfârșită, sfătuiesc în aceste cuvinte: ,,Să ne temem de ziua și de ora aceea prea înfricoșătoare, în care nu vom avea ca apărător nici frate, nici rudenie, nici putere sau stăpânire, nici bogăție și slavă. Acolo va fi singur cu faptele lui”55.

Isihie Sinaitul adaugă la darurile (roadele) ce răsar din pomenirea morții chiar și ,,sfintele vedenii” spunând: ,,Dacă petreci pururea în inima ta cu cuget smerit cu pomenirea morții, cu învinuirea de sine, cu împotrivire și cu chemarea lui Iisus Hristos, și umbli cu luare aminte în fiecare zi cu aceste arme, pe calea cea strâmtă, dar aducătoare de bucurie și de desfătare a minții, vei ajunge la sfintele vedenii (contemplații) ale Sfinților și ți se vor lumina taine adânci de către Hristos […]”56. Un alt adevăr desprins din aceste cuvinte este faptul că, așa cum patimile se dezvoltă reciproc, una favorizând apariția alteia și tot așa, într-o veșnică legătură ce se stabilește între ele, tot astfel și virtuțile se ajută reciproc, lucrarea uneia ducând la nașterea altei virtute și împreună ajutând sufletul spre desăvârșire. Așa cum este și în cazul de față, pomenirea morții nu lucrează singură, ci ajutată de smerenie și de rugăciune ori trezvie. Sufletul omului fiind atât de bogat în trăiri spirituale este firesc că nu există o constantă care să definească un om o viață întreagă, și care să-și pună amprenta pe spirit ca o pecete veșnică, ci sufletul trecând prin perioade diferite de viață, se îmbogățește permanent din fiecare etapă. Mai ales atunci când începe lucrul în cele spirituale, bogăția de nuanțe a sufletului se amplifică proporțional cu urcușul duhovnicesc, creând acea armonie de virtuți, capabilă să înalțe un suflet, rodind atâtea virtuți.

La aceeași concluzie a ajuns și Filotei Sinaitul care spune: pomenirea limpede a morții cuprinde cu adevărat multe virtuți. Ea naște plânsul, îndeamnă la înfrânarea de la toate, aduce aminte de gheena, e maica rugăciunii și a lacrimilor, păzitoarea inimii, neîmpătimirea de țărână, țâșnire de înțelegere și dreaptă socoteală ale căror roade sunt frica îndoită de Dumnezeu și curățirea gândurilor pătimașe din inimă”58. Și tot acest isihast grăiește astfel: Cel ce-și răscumpără viața sa bine, îndeletnicindu-se cu gândul și cu pomenirea morții și furându-și cu înțelepciune mintea de la patimi, obișnuiește să vadă îndată venirea momelilor drăcești, mai ager decât acela care s-a hotărât să petreacă fără gândul morții…” și astfel ,,le aruncă izgonindu-le”59.

În același duh și Ilie Ecdicul aduce mărturie despre această lucrare în cuvinte: ,,Nu vei putea să-ți ridici mintea mai sus de trupuri, de bani și de pofta mâncărilor…, de nu o vei întoarce în țara curată a drepților, în care izvorăște amintirea morții și a lui Dumnezeu…”, căci ,,nimic nu e mai înfricoșător ca gândul morții și nimic mai minunat ca pomenirea lui Dumnezeu. Căci cea dintâi aduce întristare mântuitoare; iar cealaltă dăruiește veselie”60.

Pe același fir al tradiției se înscrie și Sf. Petru Damaschin, cu însemnările sale privitoare la cugetarea la moarte și la roadele ce se nasc din însemnările sale privitoare la cugetarea la moarte și la roadele ce se nasc din aceasta. El arată că monahul trebuie să-și plângă pururea sufletul său mai ales atunci când cugetă ,,la moarte și la chinurile ce așteaptă pe cei păcătoși după moarte. Aceasta, pentru ca sufletul strâmtorat să se predea plânsului spre mângâierea și umilirea sa…”61.

Sf. Grigorie Sinaitul arată și el folosul cugetării la moarte și la lucrurile înfricoșătoare de după moarte, zicând: ,,Fără lucrarea plânsului și viețuirea în el, este cu neputință să rabde cineva arșița liniștirii. Dar cel ce plânge și cugetă la lucrurile înfricoșătoare dinainte de moarte și de după moarte (înainte de a veni), va avea și răbdare și smerenie, cele două temelii ale liniștirii”62.

Sf. Ioan Scărarul este de părere că această lucrare, amintirea de moarte și de lucrurile viitoare este darul lui Dumnezeu: ,,Să ne încredințăm că, pe lângă toate bunătățile și aceasta este un dar al lui Dumnezeu (adică pomenirea morții cu simțirea inimii și cu lacrimi). Pentru că altfel, cum se explică faptul că, chiar venind la morminte, unii rămân fără lacrimi și învârtoșați, dar pe de altă parte chiar aflându-se departe de această vedere, de multe ori suntem străpunși la inimă?”63

Sf. Isac Sirul face și el distincția între amintirea morții ca însușire firească a rațiunii omului și deplinătatea acestei cugetări ce are ca lucrare vederea duhovnicească, și este darul lui Dumnezeu. Astfel spune el: ,,Primul gând care vine în om din iubirea de oameni a lui Dumnezeu și care călăuzește sufletul spre viață, e cel ce se ivește în inimă despre ieșirea din lumea aceasta. Acestui gând îi urmează în chip firesc disprețuirea lumii. Și din el vine în om toată mișcarea cea bună, care-l călăuzește spre viață… De nu stinge omul acest gând…prin împletirea ce cele ale vieții și cu deșertăciunea, ci-l întărește prin liniște și stăruie în el necontenit și se îndeletnicește cu el, acest gând conduce pe om spre vederea (contemplarea) adâncă ce nu poate fi tâlcuită. ,,Satana ar da orice ca omul să piardă acest gând (prin împrăștiere) că știe că dacă stăruie în acest gând, cugetarea nu mai rămâne la acest pământ al amăgirii. Și continuă Sfântul: ,,dar nu la acel prim gând ce mișcă în noi aducerea aminte de moarte, ca să ne amintim de ea, cugetăm noi, ci la plinătatea lui, care face pe om să nu se mai despartă de pomenirea morții și de cugetarea la ea, ținându-l într-o răpire continuă. Acel prim gând este trupesc, iar cel din urmă este o vedere duhovnicească și nu mai zăbovește în cele privitoare la trup”64. Sfântul remarcă că dacă Dumnezeu ar fi lăsat această vedere doar puțin în lume, ea ar fi putut rămâne fără moștenitori: ,,Și ea (vederea) s-a dat celor ce se află în treapta de mijloc, celor ce doresc pocăință întru dreptatea inimii”. Iar acest gând, aducerea aminte de moarte ,,este începutul gândurilor vieții care desăvârșește pe om în plinătatea dreptății”65. În final Sf. Isac, fericește pe ,,omul care a păzit această sămânță bună (gândul la moarte) când a căzut în sufletul lui și a crescut-o și n-a risipit-o din sine în cele deșarte și în împrăștierea în cele trecătoare”66.

Lacrimile sunt socotite de Sf. Părinți un dar al lui Dumnezeu. Gândul la moarte și la judecată pot însă pregăti venirea acestui dar. Însă te poți gândi la moarte cu resemnare, dar fără lacrimi. Lacrimile sunt semnul ultimului grad de smerenie și de pocăință. În acest sens Calist și Ignatie Xanthopol sunt încredințați că: ,,dacă gândul la cele arătate (trezvie, gândul neîncetat la moarte și smerenie) va produce în timp frângere de inimă și plâns cu lacrimi, stăruie în el până ce acestea vor trece de la sine. Iar dacă nu te-ai învrednicit încă de darul lacrimilor, nevoiește-te și roagă-te cu cuget smerit ca să le agonisești pe acestea”67.

După cum s-a putut observa din multitudinea de texte folosite, amintirea morții sau a ceasului morții este de foarte multe ori însoțită de amintirea judecății și de caznele iadului pe de o parte, și de amintirea desfătărilor din rai pe de altă parte. Aceste cugetări au un dublu efect asupra ascetului: îl împiedică să facă rău, îndemnându-l la practicarea virtuților și în același timp, îl pregătesc pentru călătoria necunoscută spre cealaltă lume. Dar pentru că nu este moral a teoretiza experiențele înfățișate de Sfinții Părinți și să le expun oarecum didactic, de aceea voi folosi ca atare textele Cuvioșilor, care vor aduce mărturie despre cele ,,analizate” aici, chiar cu riscul de a îngreuna parcursul acestor pagini, deoarece încercarea de a le da o anumită interpretare în afara sensului lor strict experimental. Ar fi neștiințifică, dar și păgubitoare de suflet.

În tradiția ortodoxă, acest exercițiu spiritual (cugetarea la moarte, la judecată, la chinuri) nu este o proiecție imaginativă (determinată de un proces psihologic elementar) a reprezentării lumii de dincolo înseamnă pentru asceți participarea efectivă la drama lor postumă. Meditând asupra acestor realități din Scriptură, asceții intră în desfășurarea unui scenariu sacru, așadar real, cu eficacitate ontologică. ,,Meditația adevărată înseamnă transgresarea literei și atingerea duhului, adică a realității de sub ori de deasupra ei. Iadul și raiul nu sunt ,,imagini”, ,,închipuiri”, ,,fantasme”. Sunt stări reale, concrete la care călugărul participă efectiv, ca într-o repetiție a morții sale și a călătoriei prin sălașuri nepământești”68.

Sf. Petru Damaschin într-o frumoasă cugetare, cu îngăduință îndeamnă: ,,Iar cei ce sunt oameni în lume și așa-ziși monahi, să ne liniștim măcar în parte, ca drepții de odinioară, spre a nu cerceta ticălosul suflet înainte de moarte și a-i pricinui îndreptare sau smerenie, în loc de pierzare desăvârșită […]”, ,,drept aceea și noi, ca și cei din lume (interesant, nu face distincție între monah și mireni), să ne oprim măcar o parte din zi sau din noapte și să vedem ce vom răspunde dreptului judecător în ziua cea înfricoșată a judecății. Și să avem grijă mai ales de aceasta, fiind de trebuință pentru frica osândei veșnice”69.

Tot acest Cuvios Isihast vorbind despre cele opt vederi mintale ,enumeră printre ele, ca fiind a trei vedere spirituală ,,cunoștința lucrurilor înfricoșate dinainte și după moarte”. Aceste prime trei vederi cuvenindu-se ,,celui ce este făptuitor, ca prin multe și amare lacrimi, să-și poată curăți sufletul său de toate patimile și să primească apoi prin har pe celellalte”70. Apoi când ajunge să vorbească în parte, despre fiecare vedere, oprindu-se și la cea cu pricina, într-un limbaj simplu și foarte viu, descrie stările sufletești prin care trece cel care se învrednicește de această vedere. Faptul că acestei vederi (a morții) îi acordă nu mai puțin de zece pagini, în care face un adevărat ,,slalom duhovnicesc (,,slalom” ce se regăsește pe tot parcursul lucrării sale, însuși Sf. Nicodim Aghioritul numind-o o ,,recapitulare a sfintei trezvii” sau o ,,Filocalie mică a Filocaliei mari”, având ca scop menirea de a fi un ,,vademecum”, o călăuză a vieții spirituale numită și ,,primul itinerar al vieții duhovnicești, apărut în răsărit”), îl așează pe Cuv. Petru între stâlpii Sfinților Părinți ai Bisericii (chiar dacă el din smerenie, mărturisește că nu are o carte a lui, nici nu a avut, ci le-a primit de la iubitorii de Hristos) și face ca această descriere cu nenumărate amănunte să cuprindă o adevărată teologie, care ar însuma sute de pagini de exegeză pentru a putea fi explicată și înțeleasă. Pentru a ne folosi totuși de învățăturile Cuv., vom expune doar câteva dintre ele, care țin de teama noastră.

În partea inițială a scrierii (cap. Despre vederea morții), descrie tânguirea sufletului, pe care o anticipează a o avea în ceasul morții: ,,vai, ce voi face oare, eu prea ticălosul, în ceasul morții, când dracii vor înconjura ticălosul meu suflet”71. După această tânguire sufletul face o rememorare a tuturor faptelor vieții săvârșite, sau omise și se întreabă: ,,unde sunt făgăduințele Botezului? , unde este pocăința deplină? , unde este blândețea, milostenia? unde înfrânare, unde este răbdarea, rugăciune, grija morții, lacrimile întristării…?”72. Apoi cugetând la faptele rele făcute, ori la cele bune dar omise, se gândește la iad și la judecata viitoare: ,,vai mie, cum voi răbda mustrarea, mânia înfricoșatului și nepărtinitorului judecător, tânguirea neîncetată, lacrimile nefolositoare … viermele cel nedorit, jocul cel nestins, muncile de tot felul…”73. Își mută apoi gândul și la ,,căderea de la Împărăție; despărțirea de sfinți, …înstrăinarea de Dumnezeu, pierderea curajului; frica, durerea, rușinea, chinul conștiinței[…] Apoi continuă: ,,Până când, suflet al meu, zăbovești în păcate? Până când înăbuși pocăința? Puneți în minte judecata viitoare; strigă către Hristos – Dumnezeu: știutorule de inimi, păcătuit-om. Înainte de a mă osândi, miluiește-mă …

De aici urmează un impresionant rechizitoriu al propriului suflet, care s-a văzut singur cu faptele sale și cu imensitatea care îi stă înainte, un văzduh plin de draci, și o conștiință care-l mustră neîncetat, dar și un Dumnezeu plin de îndurare și milă către care strigă cu suspine negrăite. După învinuirile pe care și le aduce sufletului, cade apoi în fața lui Hristos și din adâncul lui începe să se roage Lui. Începe de acum, una din cele mai frumoase rugăciuni (întâlnită de mine) care cuprinde în cuvintele e întreg cosmosul, rugăciune ce descoperă un suflet sensibil și smerit, atent la orice făptură din univers pe care o și pomenește înaintea lui Hristos, șoptind către el astfel: ,,sculându-mă, voi face și eu măcar o cerere cu frică și cu cutremur mult, ca să mă învrednicesc și eu nevrednicul, să fiu robul Tău…”75.

Spre cuprinsul acestei scrieri, Sfântul Petru ajunge să spună: ,,De aceea sufletul trebuie să rămână asemenea gânduri, ca și mai mult să se străpungă și să-și dea rodul, adică lacrimile cele după Dumnezeu…Căci toate acestea sunt bune când se fac bine, precum și dimpotrivă. De aceea tot lucrul are trebuință de dreaptă socoteală, ca să se facă bine…”76. ,,Așadar, când cineva a ajuns la înțelesuri bune trebuie să ia aminte cu osândire, ca să rămână în el asemenea vederi, ca nu cumva, din lenevie sau lipsă de grijă sau din înălțare, să fie părăsit de har[…]”77.

Sfântul Simion Noul Teolog spune despre cel ce s-a lepădat cu bucurie ,,de lucrurile dinafară și de oameni și de toate cele ale vieții și a uitat de ele, care a sărit peste împătimire ca peste un zid și e ca un străin față de lume și față de toate cele din ea…să-și concretizeze gândul și cugetarea numai la pomenirea morților”78. Unul ca acesta ,,se gândește la judecată și la răsplată și e cu totul stăpânit de acestea, pătruns de o frică negrăită din pricina acestor gânduri și a cugetării la ele”79.

Cel ce poartă întru sine frica de judecată, e ca un osândit în lanțuri iar un astfel de om nu se gândește decât la chinul său și la pedeapsa veșnică, de aceea frica îl cuprinde și nu se îngrijește de nici un lucru omenesc ,,aflându-se neîncetat ca un pironit pe lemn și stăpânit fiind de dureri puternice, nu-și poate îndrepta ochii spre fața cuiva și nu face nici un caz de cinstea sau de necinstea de la oameni. Căci socotindu-se vrednic de toată necinstirea și disprețuirea nu-l interesează batjocorile ce vin asupra lui […]”80

Cuviosul Isaia Pusnicul spune că gândirea la judecată naște smerenia pentru orice cuvânt rostit: ,,Cel ce gândește la judecata dinaintea Scaunului dumnezeiesc în fața căruia va avea să se înfățișeze, să facă tot ce poate ca să nu greșească gura lui, căci altfel nu va afla răspuns bun în ceasul acela înfricoșător”81

În alt loc Cuviosul zice: ,,Vai nouă, că de toată făptuirea vieții pământești și de cuvântul deșert și de gândurile viclene și necurate și de suflet preocupat de ele, vom avea de răspuns judecătorului înfricoșător, dar noi lipsiți de răspunderi în tot timpul vieții noastre, nu ne îngrijim de sufletele noastre”82. Cugetarea la judecata lui Dumnezeu ,,scoate” din sufletul nevoitorului unele temeri cu privire la soarta lui după judecată și de aceea această teamă, frică de chinuri îl va face să suspine și să spună: ,,vai nouă că, atunci când Domnul va face examenul vieții noastre de pe pământ ne va găsi la judecată nedreptățiți …, vai nouă celor ce păcătuim aici, fără teamă, că ne așteaptă acolo focul nestins al gheenei și întunericul cel mai dinafară și viermele neadormit și plânsul și scrâșnirea dinților și rușinea veșnică în fața zidirii de sus și de jos”83. ,,Vai nouă, că nu ne gândim la focul acela întunecat și nematerial și la plânsul amar…”84 ,,Vai mie sufletele, privește și vezi cele prezente, vremelnice și după puțin trecătoare, cu amărăciune și durere; și pe cele ce vor veni, încă și mai grele… Înțelege, suflete din câte bunătăți și nădejdi cazi și câtor chinuri te vei face după puțin timp moștenitor, fără urmaș și nemângâiat”85. Cuviosul nu face prin aceste gânduri, decât să dea nădejde sufletului și să-l impulsioneze spre fapta bună.

Într-un pasaj de o rară frumusețe Sf. Efrem Sirul, își constată plin de sinceritate și smerenie lipsurile, în ceea ce privește mărturisirea că are pomenirea judecății în minte, în schimb nu se constată și același lucru în viața de zi cu zi spunând: ,,plângeți-mă, cei care aveți în minte pe judecătorul și judecata cea de după moarte, pe mine cel care mărturisesc că o pomenesc, dar împotriva ei trăiesc”86. Ca oricare lucrare duhovnicească și aceasta trebuie să urmărească concordanța între planul mental, sufletesc și planul concret, faptic. De aceea Sf. Efrem îndeamnă (și constată) nu doar la o simplă pomenire a morții sau a judecății fără a avea impact asupra modului de exista, ci vizează tocmai transformarea modului de viață de pe urma acestui exercițiu duhovnicesc.

Sf. Efrem se pare că este un pionier la pocăinței și al cugetării la moarte și judecată, deoarece are o mare predilecție către această lucrare în scrierile sale. Cele ce urmează stau mărturie celor afirmate: ,,pentru ce nu te trezești ticălosule? Oare nu știi că lângă ușă este înfricoșata zi a judecății?”87. pentru aceasta Hristoase ,,să nu mă osândești în văpaia ghenei”, unde ,,focul nu se stinge și viermele nu doarme…”88, pentru că eu însumi mă osândesc și ,,aștept judecata Ta”89.

Într-un pasaj mai larg Sf. Efrem se și vede înaintea judecății lui Hristos, pregătindu-se să vorbească astfel: ,,ca înaintea înfricoșatului Tău divan de judecată a faptelor Doamne sunt eu osânditul și fiind mustrat de priveliștea cea îngrozitoare a faptelor mele și văzând dreapta hotărâre rostită de gura Ta, care mă așteaptă, strig eu cu lacrimi: Drept ești, o judecătorule și dreaptă este judecata Ta! Căci întocmai cum mi se cuvine, primesc eu de la Tine!”90

Căutându-și nădejdea către Maica Domnului și cunoscând că moartea este un lucru înfricoșat (deoarece urmează judecata) Sf. Efrem se roagă: ,,Și când mă voi duce din timp…alină-mi acea nesuferită suferință a trecerii la Domnul…povățuiește ticălosul meu suflet către veșnicele lăcașuri… și Milostiv să-L văd pe judecătorul. Cu blândețe căutând el către mine. Să mă izbăvesc de văpaia cea veșnică”91, căci ,,pe tine preabună mijlocitoare avându-te, fără prihană înaintea judecătorului să stau și de chinurile cele înfricoșătoare să scap”92. Și dăruiește-mi Fecioară ,,lacrimi de umilință, curățitoare și aducerea aminte de înfricoșate chinuri…”93.

Întorcându-ne puțin la textele liturgice din cultul Bisericii, descoperim și aici accentul care se pune pe amintirea ceasului morții și a judecății lui Dumnezeu. Condacul din Sfânta și Marea Marți mărturisește despre acestea astfel: ,,La ceasul sfârșitului, suflete, gândind și de tăierea smochinului temându-te”… lucrează ,,priveghind și strigând: Să nu rămânem afară din cămara lui Hristos”94.

În Canonul de rugăciune către îngerul păzitor se face și aici referire la amintirea judecății lui Dumnezeu: ,,Când va vrea să mă judece judecătorul și Dumnezeul meu și să mă osândească pe mine, cel osândit de conștiința mea, mai înainte de judecata aceea, nu mă uita pe mine povățuitorul meu”95.

Același lucru îl găsim și în Canonul de rugăciune către puterile cerești, în care se cere insistent ajutorul Sfinților, cunoscând că judecata este înfricoșătoare, nepărtinitoare: ,,cu cetele Apostolilor, și cu oștile mucenicilor, Înaintemergătorule, propovăduitorule al lui Hristos, roagă pe Iisus Iubitor de oameni, Dumnezeul nostru, ca să aflăm milă în ceasul judecății”96.

După aceste texte care fac referire la judecata lui Dumnezeu și la numirea chiar obsedantă, a lui Hristos de ,,Judecător” sau ,,Înfricoșatul judecător”, se naște o întrebare. Oare Dumnezeu și-a uitat atributul ființial esențial, acela de a fi Iubire? Ce-i determină pe scriitorii filocalici, să vadă în Hristos doar ,,judecătorul”, nu și ,,Iubitorul”. Explicația acestei aparente contradicții între dreptatea și iubirea lui Dumnezeu în momentul judecății ne-o oferă Părintele Stăniloae. Cei păcătoși, privați de comuniunea cu Hristos, care merg în iad, socotesc această privare când ,,ca provenind numai din patimile lor egoiste, când ca provenind neîndurarea Lui. E propriu celor ce sunt scufundați în vreo patimă din care nu por ieși, să caute vina în altcineva, nu în ei, și în ultima analiză, în Dumnezeu, deși din adâncul unui rest de conștiință țâșnesc câteodată și gândul vinovăției lor”. Astfel se face că cei ce nu l-au cunoscut pe Hristos, nici Hristos nu I-a cunoscut pe ei, și de aceea Îl numesc aspru și nemilos, încât acești fii ai nedreptății Îl socotesc nedrept. Reiese că expresia utilizată pentru Hristos numit ca ,,Înfricoșatul judecător”, ,,își are cauza în subiectivitatea noastră vinovată”97, și nicidecum în vreo calitate a Lui de a împărți nedreptatea.

În Canonul Sf. Andrei Criteanul referințele la numirea lui Hristos ca ,,judecător”, sau ,,înfricoșata judecată” se pot vedea și din următorul text: ,,Când vei ședea judecător ca un milostiv, și vei arăta slava Ta cea înfricoșătoare, Hristoase, O! ce frică va fi atuncea. Cuptorul arzând și toți temându-se de înfricoșătoarea judecată a Ta”98. În Canon alături de apelativul ,,judecător”, ni se dezvăluie și alte numiri date Mântuitorului, ca: ,,Unule Îndurate”, ,,Drepte Judecător”99, sau ,,Judecătorul meu”100. Ultima numire merită ,,analizată” puțin, deoarece această numire nu vede în Hristos pur și simplu un judecător distant, rece, ci este ,,Judecătorul meu”. Aceasta arată faptul că îl cunosc, altfel nu l-aș putea numi astfel, și din moment ce ăl cunosc, înseamnă că între mine și El există o relație de comuniune, iar această relație arată intimitatea, familiaritatea ce se naște din această comuniune de persoane și chiar dacă cu dreptate mă va pedepsi, El va rămâne ,,judecătorul meu” sau ,,Unul Îndurat”, El care mă cunoaște cel mai bine și Căruia eu mă încredințez și spre judecată. Cu toate numirile date lui Hristos (care arată însăși dumnezeirea Sa), esențială rămân însă incontestabila calitate ființată a lui Dumnezeu, de a fi iubire (I Ioan 4, 8) și de a judeca în iubire, ca un iubitor pe iubiții ce I-au fost credincioși, ori nu, până la capăt.

Sf. Ignatie Briancianinov, va pune și le la ,,temelia” cuvintelor zidite până acum, mărturia sa cu privire la pomenirea morții și cugetarea la judecată, zicând: ,,Pentru un ascet este indispensabilă aducerea aminte de moarte… Ea salvează asceza călugărului împotriva ravagiilor pe care le face părerea de sine, la care poate duce o viață de nevoință și priveghere, când ea nu este ocrotită de aducerea aminte a morții și a judecății lui Dumnezeu”101. Apoi îndeamnă: ,,adu-ți aminte mereu de chinurile veșnice care-i așteaptă pe păcătoși…pregustă-le, pentru ca sufletul tău cutremurat de amintirea lor, să se lepede de păcat și să se arunce în fața lui Dumnezeu cu o rugăciune umilită, cerându-i mila[…]”102

Teama de moarte a fost folosită de toți Părinții Bisericii pentru a dobândi curaj în fața morții. Teama de moarte și de toate lucrurile înspăimântate legate de ea, determină pocăință. Aceasta nu este o teamă duhovnicească care conduce la lucrarea pocăinței care se permanentizează, îndemnând la rugăciune. Pocăința nu poate fi înțeleasă fără teama de moarte. Cei care încearcă să elimine teama de moarte, fără să o înțeleagă, îndepărtează omul de la pocăință și acest lucru nu este altceva decât o moarte sufletească, mult mai periculoasă decât moartea fizică.

Moartea și nici gândul la moarte, nu trebuie să-l ia pe nepregătite pe creștin, căci întreaga lui viață nu e decât o lucrare de pregătire în vederea morții, iar vederea morților nu e decât un avertisment pentru cel viu. I se reamintește faptul că trebuie să-și folosească mai bine trecătoarele lui zile, să facă un început și să sfârșească ce cele vechi.

Gustave Thibon într-un interviu, era de părere că este bine să te gândești la moarte ,,nu e vorba aici de a gândi moarte în mod abstract, ci de a lua o atitudine în fața acestei realități[…]”103.

Și Părintele Stăniloae în dialogurile sale cu Părintele Marc – Antoine, își înfățișează temerile sale cu privire la moarte. După el ,,moartea este doar o trecere, un ,,paște” în sens propriu […]”104. La vârsta la care aveau loc aceste dialoguri, moartea era una din preocupările lui și mai ales, cum mărturisește, două lucruri îl preocupă, gândindu-se la perspectiva morții: ,,ce va face soția mea dacă va rămâne fără mine, ce vor face fiica mea și nepotul meu, pentru că am datorii față de ei”105. Pe de altă parte ,,văd că puterile mele slăbesc; de ce să trăiesc într-un corp slăbit, care nu mai poate face nimic […]106. ,,Mă gândesc apoi la toate păcatele pe care le-am făcut… poate că n-am făcut tot ceea ce trebuia să fac, mai cu seamă din comoditate […]107. Iar ceea ce îl neliniștește mai mult e ,,ce voi face în fața lui Dumnezeu, la judecata lui Dumnezeu, când mă voi înfățișa în fața Lui cu răul pe care l-am făcut și cu binele pe care nu l-am făcut pentru ceilalți?…Viața mea a fost o viață de omisiuni, păcate și uneori acest lucru mă îngrozește. Dar îndată ce îmi vine în minte ideea milostivirii lui Dumnezeu”… totul rămâne însă la judecata lui Dumnezeu. De aceea ,,mă apropii cu cutremur de momentul judecății lui Dumnezeu. Poate că moartea însăși nu este un eveniment foarte înspăimântător. Poate că nu vom simți o mare durere în momentul morții; poate că această conștiință că murim e mai rea decât evenimentul morții…Mă preocupă însă foarte mult ce urmează după judecata de Apoi. De aceea, uneori doresc să rămân încă aici pentru a-mi adânci pocăința…”108. Cuvinte grăitoare, la care nu am ce să mai adaug nimic…!

Unui frate care la întrebat cum poate să ajungă cineva la desăvârșire avva Macarie ia răspuns: ,,la desăvârșire omul poate ajunge numai dacă are în inima și în trupul său smerenie și dacă își amintește în fiecare zi de moarte”109. Prin urmare, amintirea morții este un dintre treptele pe care se sprijină sufletul în drumul către cer. În încheiere, vom lăsa cuvintele Sf. Nil Sorski, să se alăture comorilor de spiritualitate cuprinse în aceste pagini, cuvinte ce dau mărturie despre această lucrare duhovnicească, atât de prețuită în spiritualitatea ortodoxă. ,,Cu adevărat, toate în lumea aceasta sunt deșertăciune și nu rămân cu noi după moarte… Că scurtă este calea pe care umblăm, fum viața aceasta, abur, țărână și cenușă! Puțină vreme se arată și degrabă piere, apoi, cu adevărat fără de veste sosește înfricoșata taină a morții, care desparte cu de-a sila sufletul de trup”. ,,Ce vom face atunci…de nu vom fi gata pentru acest amar ceas? Drept aceea, înțelegând scurtimea vieții noastre să ne grijim de ceasul morții[…]”110. Apoi Sf. Nil își mută gândul și la judecata lui Dumnezeu și în cuvinte simple rostește acestea: ,,Gândind la înfricoșata Ta judecată, Preabunule, mă cutremur și mă tem de ziua judecății, mustrat fiind de conștiința mea; și foarte mă întristez pentru faptele mele cele viclene și nu mă pricep ce voi răspunde Ție, Împărate, fără de moarte, eu, care așa Te-am mâniat! Cum voi îndrăzni să caut spre Tine, judecătorule cel înfricoșat, eu spurcatul și desfrânatul? Mă rog Ție Doamne al slavei, Bunule și Îndurate Părinte, Fiule Unule născut și Duhule Sfinte, miluiește-mă și mă izbăvește atunci de focul cel nestins și mă învrednicește a sta de-a dreapta Ta, judecătorule Preadrept!”111

Bun lucru este aducerea aminte că ai să mori, de aceea ,,scriu în inima Ta pomenirea acestui fapt, adică pomenirea morții și a judecății și ea te va duce în viața veșnică”112.

Nu pot însă să închei cuvântul acesta fără să spun și eu ca oarecând Cuviosul Isaia Pusnicul: ,,Vai mie, celui ce am scris acest fel de plângeri dar închis în cele scrise n-am primit nici cea mai mică zare a pocăinței…Vai mie, celui ce îndemn la cele bune dar fac cele rele[…]113.

Însă peste toate, trebuie să luăm întărire de la cei ce ne-au dat nouă pildă de viețuire și cu nădejde să privim ,,sfârșitul” lor. Așa ,,povestesc unii despre un bătrân , care trăgea să moară în Schit și l-au înconjurat frații patul și iertându-l au început să plângă. Iar el închizându-și ochii a râs și iarăși a râs. A râs și a treia oară. Și l-au rugat frații, grăind ce este, părinte că noi plângem și tu te râzi? El le-a răspuns: ,,râdeam pentru că vă temeți toți de moarte și am râs pentru că nu sunteți gata. A treia oară am râs că de la osteneală merg la odihnă. Și îndată adormi bătrânul”114.

CONCLUZII:

Cum e și firesc, ca orice studiu, și lucrarea de față, naște numeroase întrebări. Printre cele care interesează tema și care se impun atenției și cugetării noastre, cele cu privire la moarte și la evenimentele ce urmează ei, este și întrebarea: de ce societatea contemporană, nu mai este înfricoșată de chinurile veșnice din iad? Ce-i determină pe oameni să devină atât de insensibili la realitățile duhovnicești cu privire la moarte, și mai ales la posibilitatea unei morți veșnice, chinuite în iad? De ce creștinul, chiar auzind predicându-se despre aceste realități (ori citind), rămâne insensibil la destinul său postum? Faptul că trăiește azi îi dă garanția că va trăi și mâine? Această credință a lui în nemurire, îi dă siguranța că deși moartea există (pentru că o vede în jurul lui, în programele de știri la TV, în presă, oriunde), totuși nu crede că poate muri și el. Deși o citește pe chipul lumii nu poate crede că el va muri; deși o vede prezentă la orice vârstă, nu vrea să-și închipuie că există și pentru el un ceas când va pleca definitiv, deși cu toate puterile lui se agață spasmatic, agonic, de viața terestră. Moartea este prezentă aici pe pământ, vizibil prin locurile care amintesc de ea: cimitirele, dar există prea puțin timp liber pentru a veni aici și a intra în această lume a morților (și a cugeta la vremelnicia omului) care oricum nu are nici o tangență cu lumea ,,viilor” și (cât de ,,vii” sunt oamenii azi s-a văzut!) care în curând vor dispărea, în (cimitirile) pentru a șterge definitiv amintirea morții din conștiința omului.

,,Nu vrem să murim!”, acesta este sloganul care caracterizează vremurile actuale, deși acum există mai multă moarte (morți), cum nu a existat vreodată în istoria omenirii; în acest secol (XX) presărat de războaie fratricide (chiar între creștini – acolo unde se propovăduiește iubirea aproapelui) și de spații concentraționiste, comuniste, unde frații creștini mutilau trupește pe alți frați de același neam, semănând moartea în jur.

Ne-am obișnuit prea mult cu moartea, pe care suntem obligați să o îngurgităm de la știrile TV, unde ni se prezintă ca venind prin accidente (mai ales rutiere) (Notă: S-a constatat că între 1900-1964, la scară planetară accidentele de circulație au provocat de 52 de ori mai mulți răniți și de 2,6 ori mai mulți morți decât războaiele) și venind ca o pedeapsă pentru păcat, (,,plata păcatului este moartea (Rom. 6, 23) pentru separarea de Dumnezeu și de iubirea Lui pedeapsă care a făcut-o să intre și să se perpetueze în lume, ca o adevărată dramă existențială).

Prea mult s-a vorbit despre moarte și despre chinurile veșnice ca să ne mai impresioneze ceva. Grija excesivă pentru această viață se constată că a crescut, dar paradoxal, ea nici nu există, dacă avem în vedere ,,adevăratele accidente” rutiere ce se produc mânate exclusiv de ,,spiritul competitiv” care caracterizează arterele rutiere și care sfârșesc în adevărate catastrofe ce duc la o moarte sigură. Dar se va găsi și aici un ,,țap ispășitor: mașina, care nu a fost ,,atentă”, ori vina ei că merge prea repede…

S-a vorbit și se vorbește atât de mult despre moarte încât ea a devenit foarte familiară și o prezență agreabilă în filmele de cinema, unde omul însetat de violență, vizionează și găsește diferitele tipuri de moarte cât mai atroce în schimb, foarte captivante. Neexistând un război interior cu patimile care înrobesc, războiul este transferat în afara lui, de unde răbufnește în numeroasele conflicte umane, armate (și nu numai) existente la scară planetară, ori este transferat în producțiile cinematografice și oferit ca surogat, pentru cei dornici să distrugă răul și moartea din lume. Omul dorește însă să extirpe moartea și răul din lume, dar uită că moartea și răul nu există în afara lui ci în el însuși, de unde și lupta lui ,,cu forțele naturii dezlănțuite” din care, crede el, că se naște răul și moartea în lume.

Cu toate aceste refulări ale morții, există o foarte mare teamă de moarte, generată mai ales de absența unei spiritualități creștine, care să trezească responsabilizarea omului față de propria viață și moarte, căci se întrevede cât de puțin se mai iubește omul pe ,,sine”, și cât de mult mai iubește omul pe ,,aproapele” și câtă grijă mai are omul de propria viață și de ,,datoriile” creștine cu privire la propriul trup și suflet. El, omul contemporan, nu mai are ochii ,,sufletului” luminați pentru a se ,,opune” morții mai ales sufletești și nu mai are o atitudine duhovnicească față de moarte.

Acest proces istoric, care este secularizarea și care a permis moralei creștine să fie mai permisivă și mai laxă la influențele ,,profanului”, este specific doar credinței creștine. Secularizarea la adus pe om în situația de a se percepe pe sine singur, autonom în relație cu Dumnezeu și cu lumea, marginalizând discursul teologic și viețuirea creștină, în favoarea științei, care, chipurile, îi oferă mai multe certitudini (în schimb, după cum am văzut din lucrare, nu și remediile legate de frica de moarte sau de judecată).

Posibilele răspunsuri la întrebările formulate (nu sunt singurele, desigur) sunt deja concentrate în învățătura de credință a Bisericii noastre. Nouă nu ne revine decât să o fructificăm și să o reamintim. Insensibilitatea omului cu privire la problema morții proprii, ori la chinurile veșnice, nu este altceva decât ,,nesimțirea duhovnicească”, după Sf. Ioan Scărarul, ce este pas cert spre o moarte spirituală, mult mai periculoasă decât moartea fizică, și de care trebuie să scape cel cuprins de ea. În literatura filocalică, remediile pentru această patimă sunt numeroase, cugetarea la moarte și la judecată nefiind decât una dintre ele, recomandată și experimentată de Sfinții Părinți, lucrarea ce duce în final (alături de altele) la trezirea duhovnicească și la începutul mântuirii sufletului.

Dar de ce am ales o lucrare de spiritualitate, cu această temă? Răspunsul este simplu și categoric. Omul are nevoie de certitudini, pe care nu le poate primi decât printr-o experiență ,,autorizată” a altor oameni trăitori înaintea lui, sau, ceea ce este mai uimitor, a oamenilor de lângă el. Transferând, apoi acest ,,suflu duhovnicesc” în propriul suflet și punând în practică cele cunoscute sau știute, se naște certitudinea, care este temelie pentru alte virtuți. De aceea, nevoia de a trăi cele cunoscute, știute la nivel cognitiv, în Ortodoxia este cardinală, altfel vorbirea despre cele dumnezeiești se poate transforma într-un discurs scolastic, care însă nu ,,mișcă” inima cititorului.

Poate că de una dintre virtuțile pe care le cunoaștem (ca fiind smerenia, darul lacrimilor, credința, blândețea, înfrânarea ori dragostea, împărăteasă a virtuților) nu se vor învrednici prea mulți, pentru că acestea implică un efort personal considerabil, dar sunt și darul lui Dumnezeu, în schimb, știm cu toții că trecerea prin moarte este o realitate de care nu va putea scăpa nimeni, aceasta privind pe oricare om în parte. Acesta este și alt motiv pentru care am ales această temă, dorind să fie o ,,călăuză” spre cealaltă viață plenară, pentru propriul suflet, și poate și pentru alții; ,,călăuzitori”, la rândul meu, fiindu-mi Sf. Părinți, cu sfaturile și cu experiența lor.

Rămâne să ne dăm seama și să prețuim singura metodă viabilă de ,,conservare” a umanității, care este Sf. Tradiție acea ,,noutate veche”: scrierile părinților, ca fiind cele care descoperă menirea omului pe pământ, mijloacele folosite pentru despătimire și lucrările duhovnicești prin care omul poate ,,câștiga” cerul, și să ne reîntoarcem la ea, dacă am greșit drumul. Nu în sensul de a face din creștinism un muzeu (așa cum au încercat să facă comuniștii în Rusia, din biserici), care n – are implicații cu prezentul și care nu poate oferi soluții pertinente pentru a trăi ,,acum și aici” în această lume. Ci în sensul de a ne reîntoarce la propriile tradiții, (chiar dacă suntem ,,învinuiți” că am fi tradiționaliști și că am face din Ortodoxie o ,,lozincă istorică”, voind să aplicăm la viața concretă principii vechi de sute de ani, care acum sunt demodate și nu mai sunt la modă în ziua de azi), singurele care dau mărturie despre trăirea creștină într-un spațiu concret, istoric, având certitudinea că într-adevăr ele reprezintă acele ,,noutăți vechi”, valabile pentru orice epocă istorică.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

I. IZVOARE BIBLICE

BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.

II. IZVOARE PATRISTICE

1. Sfântul ANDREI Criteanul, Canonul cel Mare, Editura Trinitas, Iași, 1999.

Sfântul ANTONIE cel Mare, Învățături despre viața morală, în Filocalia Sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. I, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 1999.

CALIST și IGNATIE Xanthopol, Cele 100 de capete, în Filocalia…, volumul VIII, EIBMBOR, București, 1979.

Sfântul EFREM Sirul, Cele șapte plânsuri, Editura Bizantină, București, 1995

IDEM, Rugăciuni către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Editura Bizantină, București, 1995.

EVAGRIE Ponticul, Capete despre trezvie…. Și Schiță monahicească, în Filocalia…, vol I, traducere, introducere și note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 1999.

FILOTEI Sinaitul, Capete despre trezvie, în Filocalia…, vol IV, traducere, introducere și note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Harisma, București, 1994.

Sfântul GRIGORIE Palama, Despre cunoștința naturală, în Filocalia…, vol VII, traducere, introducere și note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 1999.

Sfântul GRIGORIE Sinaitul, Capete după acrostih, în Filocalia…, vol VII, traducere, introducere și note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 1999.

Sfântul IGNATIE Briancianinov, Cuvânt despre moarte, traducere de Alexandru Monciu – Sudinschi, Editura Ileana, 1997.

IDEM, Fărâmăturile ospățului, în colecția Izvoare duhovnicești VII, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, Alba Iulia, 1996.

ILIE Ecdicul, Culegere din sentințele înțelepților…, în Filocalia…, vol. IV, Editura Harisma, București, 1994.

IOAN Carpatinul, Una sută capete de mângâiere, în Filocalia…, vol. IV, Editura Harisma, București, 1994.

Sfântul IOAN Cassian, Despre cele opt gânduri ale răutății, în Filocalia…, vol. I, Editura Harisma, București, 1999.

Sfântul IOAN Scărarul, Despre pomenirea morții, Despre nesimțire, …, în Filocalia…, vol IX, traducere, introducere și note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 1980.

Cuviosul ISAIA Pusnicul, Douăzeci și nouă de cuvinte, în Filocalia…, vol XII, traducere, introducere și note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 1991.

Sfântul ISAAC Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, în Filocalia…, vol X, traducere, introducere și note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 1981

ISIHIE Sinaitul, Cuvânt despre trezvie și virtute – Suta întâi, în Filocalia…, vol. IV, Editura Harisma, București, 1994.

Sfântul MACARIE Egipteanul, Omilii duhovnicești, traducere Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, introducere, indici și note de Pr. Prof. Dr. N. Chițescu, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 34, EIBMBOR, București, 1992.

MARCU Ascetul, Despre cei ce-și închipuie că se îndreptățesc din fapte, în Filocalia…, vol I, Editura Humanitas, București, 1999.

Sfântul MAXIM Mărturisitorul, Cele două sute de capete despre cunoștințele de Dumnezeu și iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu – A doua sută, în Filocalia…, vol II, traducere, introducere și note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 1999.

Cuviosul NICHITA Stithatul, Cele trei sute de capete despre făptuire…, în Filocalia…, vol VI, traducere, introducere și note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 1997.

Sfântul NIL Sorski, Carte pentru lucrarea minții, traducere de ieromonahul Calinic de la schitul românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos (1885), în colecția Comorile Pustiei, Editura Anastasia, București, 1997.

Sfântul PETRU Damaschin, Din dumnezeieștile învățături duhovnicești ale cuviosului…, în Filocalia…, vol V, traducere, introducere și note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 1999.

Sfântul SIMEON Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice și practice…, în Filocalia…, vol VI, Editura Humanitas, București, 1997.

TALASIE Libiamnul, Despre dragoste, înfrânare și petrecerea cea după minte, în Filocalia…, vol IV, Editura Humanitas, București, 1994.

TEODOR al Edesei, Una sută capete foarte folositoare, în Filocalia…, vol IV, Editura Harisma, București, 1999.

Sfântul TEOFAN Zăvorâtul, Patericul Lavrei Sfântului Sava, traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu, Schitul Românesc Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000.

Sfinții VARSANUFIE și IOAN, Scrisori duhovnicești, în Filocalia…, vol. XI, traducere, introducere și note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1990.

LUCRĂRI, ARTICOLE ȘI STUDII

AMEDEE, Pr. Dominique Meggle, Monahul și psihiatrul – convorbiri despre fericire, Editura Christiana, București, 1997.

ANGHELUȚĂ, V., Nica – Udagiu, Șt. Nica – Udagiu L., Psihiatrie preventivă, Editura medicală, București, 1986.

ANTONIE Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tâlcuri noi la texte vechi, Editura Pronostic, București, 1996.

ARIES, Ph., Omul în fața morții, volumul 2, traducere și note Andrei Niculescu, Editura Meridian, bucurești, 1996.

ATHANASIU, A., Elemente de psihologie medicală, Editura Medicală, București, 1983

BARBU Iamandescu, I., Psihologia medicală, Editura Infomedica, București, 1997

BĂDILIȚĂ, C., Călugărul și moartea, traducere de Ingrid Ilinca, Editura Polirom, Iași, 1998.

BĂLAN, Arhimandrit, Ioanichie, Ne vorbește părintele Cleopa, volumul 5, Editura Episcopiei Romanului, 1996.

BELIȘ, Vl., Medicina legală – curs pentru facultățile de științe juridice, Casa Editorială ODEON, București, 1999.

BERNEA, E., Cel ce urcă muntele, Editura Agora, Iași, 1996.

BIBERI, I., Thanatos – psihologia morții, Editura Curtea Veche, București, 2000.

IDEM, Viața și moartea în evoluția universului, Editura Enciclopedică, București, 1972.

BRIA, Pr. Prof. Dr., Ion, Dicționar de Teologie Ortodoxă A – Z, EIBMBOR, bucurești, 1994.

BULGAKOV, Serghei, Ortodoxia, traducere de Nicolae Grosu, Editura Paideia, București, 1997.

CALINIC Botoșăneanul, Episcop – vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, Tanatologie și nemurire, Editura Cantes, Iași, 1999.

***, Ceaslov, Rugăciunile dimineții, Rânduiala miezonopticii din toate zilele, Pavecernița mare, Troparele și Condacele Triodului, Canon de rugăciune către Îngerul păzitor al vieții omului, Canon de pocăință către Domnul nostru Iisus Hristos, Canon de rugăciune către Puterile cerești, Ediția a V-a, EIBMBOR, București, 1992.

CLEMENT, O., Întrebări asupra omului, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, Alba Iulia, 1997.

IDEM, Trupul morții și al slavei, Editura Christiana, București, 1996.

COSTA DE BEAUREGARD, M. A., – Stăniloae, Pr. Prof. Dr., D., Mică dogmatică vorbită, traducere Maria Cornelia Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2000.

DELAVRANCEA, B. V., Viața și moartea în rațiunea universului,Editura Transcendent, Brașov, 1993.

***, Dicționar biblic, Editura Cartea Creștină, Oradea, 1995.

***, Dicționar de psihologie, Editura Babel, București, 1997.

ELIADE, M., Arta de a muri, Editura Moldova, Iași, 1993.

EVDOKIMOV, P., Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Editura Anastasia, București, 1993.

GHERON Iosif, Mărturii din viața monahală, vol. II, traducere de Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 1996.

KOTSONIS, Arhimandrit, Ioannikios, Patericul Atonit, traducere de Anca Dobrin și Maria Ciobanu, Editura Bunavestire, Bacău, 2000.

LANDSBERG, P. L., Eseu despre experiența morții, Editura Humanitas, București, 1992.

LORENZ, K., Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Editura Humanitas, București, 1996.

MINIAT, I., Didahii la Postul Mare, traducere de De. Pr.Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 1996.

MLADIN, Nicolae, Mitropolit, Asceza și mistica paulină, Editura Deisis, Sibiu, 1996.

***, Patericul, în Colecția Izvoare duhovnicești, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române, Alba Iulia, 1999.

POPESCU BĂLCEȘTI, A., Enigma vieții și a morții, Vol. I, Editura Larry Cart, 1999.

ROSE, Ieromonah, Serafim, Enigma după moarte, traducere Grația Lungu, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1994.

SACHELARIE, Arhimandrit, Nicodim, Pravila Bisericească, Editura Episcopiei Buzăului, 1999.

SCRIPCARU, Gh.,Ciucă. A., Astărăstoae, V., Cripcaru, C., Bioetica, științele vieții și drepturile omului, Editura Polirom, Iași, 1993.

IDEM, Gh., Medicină legală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1993.

SOULIER, J. P., Enigma vieții – reflecțiile unui medic biolog asupra vieții și morții, traducere Dr. doc. Vlad Apăteanu, Editura Medicală, București, 1991.

SPEYR, A., Misterul morții, traducerea Alexandru Șahighian ,Editura Anastasia, București, 1996.

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. I și II, Editura Cristal, București, 1995.

IDEM, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova, 1993.

IDEM, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica și mistica, EIBMOR, București, 1992.

IDEM, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMOR, București, 1997.

TEȘU, Pr., Ioan. C., Virtuțile creștine, cărări spre fericire veșnică, Editura Trinitas, Iași, 2001.

THIBO, G., De la divin la politic, traducere și prefață Aurelian Crăiuțu, Editura Anastasia, București, 1997.

ȘCHIOPU, U. și Verza, E., Psihologia vârstelor – ciclurile vieții, Editura Didactică și pedagogică, R. A., București, 1997.

VOICULESCU, M., De veghe pe frontul vieții, Editura Medicală, București, 1994.

WATSON, L., Moartea ca linie a vieții – biologia morții, traducere Oana Vlad, Editura Humanitas, București, 1994.

YANNARAS, Ch., Abecedar al credinței. Introducere în teologia ortodoxă, traducere Pr. Prof. Dr., Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 1996.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Cugetarea LA Moarte Si LA Judecata In Spiritualitatea Ortodoxa (ID: 167213)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Cugetarea LA Moarte Si LA Judecata In Spiritualitatea Ortodoxa

Copyright Notice

Legislatia Matrimoniala Vechi Testamentara

Cercetare Privind Angajamentul Religios al Practicantilor Ortodocsi

. Relatiile Dintre Biserica Si Masonerie de a Lungul Istoriei

Importanta Turismului In Cadrul Economiei

Fenomenul Neoreligios ȘI Dimensiunile Sale ÎN Lumea DE Astăzi

Precizari Conceptuale Despre Cateheza

Copyright Notice

Similar Posts