Cuantificarea Riscului Financiar In Asigurarea Unui Credit Bancar cu Ajutorul Modelelor Econometrice

CAPITOLUL I

Definirea
noțiunii de risc financiar
și mediul economic

Descrierea mediului economic

La începutul noului mileniu lumea traversează o perioadă de prefaceri profunde, crize sociale, economice, financiare, schimbări de regimuri politice și modificarea structurii economiei globale prin integrarea fluxurilor financiare, ceea ce favorizează dezvoltarea economiei globale. Fluxurile financiare internaționale au cunoscut o amplă expansiune, atât în interiorul economiilor fiecărei țări, cât și la nivel global integrând în această mișcare continente și regiuni aflate geografic la mare depărtare unele de altele.

În anii recenți integrarea economică globală a fost accelerată pe o multitudine de fronturi, viteza fiind o caracteristică a acestor timpuri. Dacă liberalizarea comerțului începută cu mult timp în urmă, continuă și astăzi, în sfera finanțelor schimbările au fost atât de mari, practic nemaiîntâlnite în istoria sistemelor financiare. Aceasta impune că globalizarea financiară să fie însoțită de o continuă și rapidă creștere/dezvoltare a schimbului mondial de bunuri și servicii. Fluxul schimburilor comerciale a fost însoțit de un flux al capitalurilor.

“Practicarea unor schimburi de bani lipsite de scrupule (speculative) este acuzată de opinia publică, respinsă de inimile și mințile oamenilor” – sublinia Franklin D.Roosevelt în First Inaugural Address în 1933.

Schimbul în economia de piață este supus unui factor aleator în sensul perceperii valorii bunurilor sau serviciilor schimbate pe piață de către vânzător și/sau cumpărător, prin subiectivismul alegerii și al preferințelor neuniforme și complexe ale indivizilor.

Definirea noțiunii de credit

Creditul exprimă o relație bănească între o persoană fizică sau juridică (creditor) care acordă un împrumut în bani sau care vinde mărfuri sau servicii pe datorie (plata amânată temporar) și o altă persoană fizică sau juridică (debitor) care primește împrumutul sau cumpără pe datorie.

Creditele reprezintă o pârghie economică de bază a economiei moderne contemporane.

Forme ale creditului:

a) Creditul bancar este împrumutul dat în bani de către o bancă persoanelor fizice și juridice.

b) Creditul comercial

– creditul – furnizor desemnează o amânare de plată acordată de furnizorul de mărfuri sau servicii clienților, în baza contractului comercial încheiat între ei.

– creditul – cumpărător se acordă direct cumpărătorului, la cerere, de către o bancă, în baza unui contract de împrumut. Suma împrumutată este destinată achitării obligațiilor de plată față de furnizor.

Iată de ce, în relația de credit, schimbul de resurse financiare contra încredere este subiectiv și sub imperiul creditorului care poate refuza oricând orice solicitare de credit, atunci când are dubii asupra intențiilor debitorului, abilităților sale manageriale sau culturii acestuia. Esențial este însă, în economia de piață, egalitatea șanselor, deoarece debitorul refuzat se poate adresa unui alt creditor într-o nouă încercare de negociere. Atunci când ne referim la credit trebuie să privim relația de credit într-un sens mai extins decât acela al unei simple relații contractuale și să avem în vedere faptul că încrederea reprezintă contextul fundamentării acestei relații. De încredere are nevoie atât creditorul atunci când intermediază atragerea surselor financiare în vederea efectuării de plasamente și tot de încredere are nevoie debitorul atunci când supune voinței creditorului afacerea sa.

Dar așa cum am mai menționat, schimbul de resurse financiare contra încredere este subiectiv și sub imperiul creditorului, care cunoaște principiul "îi poți împrumuta unui om bun suficienți bani pentru a-l distruge" și tocmai de aceea caută să se asigure că debitorul " are o sursă sigură de bani pentru a rambursa”.

Prezentarea premiselor manifestării
intermedierii financiare

Pentru a exista relația de credit trebuie create premisele manifestării intermedierii financiare, a sublinierii interesului celor două părți prin încheierea acordului. Însă pentru ca una din părți, respectiv creditorul să își poată îndeplini rolul trebuie să dețină stocul financiar adecvat operațiunilor sale. Resursele financiare împrumutate de creditor de la posesorii naturali: indivizii, statul și antreprenori prezintă o evoluție specifică și o dimensiune concretă legată de procesul economisirii.

Economiștii clasici vedeau în economii diferența dintre venit și consum, la modul empiric al unei simple diferențe, aceasta și datorită gradului relativ scăzut al instituționalizării societății sfârșitului de ev mediu.

Lumea modernă se confruntă cu un puternic fenomen al dezeconomisirii. Explozia informațională, succesele explorării spațiului cosmic, dezvoltarea geneticii și a medicinei, desființarea sistemului monetar internațional, crizele petroliere, înființarea unor noi uniuni economico-monetare, dezvoltarea tehnologiilor IT, și ale internet-ului sunt tot atâția factori care au impus accentuarea consumului în ultimii 50 de ani. S-a impus conceptul economiei de consum în paralel cu dezvoltarea conceptului economiei ofertei în SUA și apoi în țările Europei Occidentale. Consumul a fost într-o relație directă și cu creșterea speranței medii de viață în țările dezvoltate și dezvoltarea sistemelor de asigurări private.

Înclinația spre consum în țările dezvoltate a dus la fenomenul dezeconomisirii și a orientat băncile transnaționale în atragerea unor surse financiare din țări mai puțin dezvoltate și orientarea acestora în credite pentru consum la nivelul țărilor bogate. Acest lucru a dus la creșterea producției și a economiei acestor țări și la dispariția unor posibilități de finanțare pentru cele mai sărace. Trebuie remarcat însă, faptul că plasamentele au fost profitabile, o parte din profituri, sub forma dobânzilor s-au reintegrat în fluxurile financiare ale țărilor de proveniență, iar funcție de oportunitățile interne au îmbrăcat și forma investițiilor, însă într-un ritm inferior economiilor dezvoltate. Fenomenul dezeconomisirii s-a manifestat pregnant și în țările supuse tranziției la sistemul economiei de piață.

În esență, la nivel mondial putem spune că asistăm la o creștere a tendinței globale de dezeconomisire printr-o " cădere a economisirii naționale" atât în statele dezvoltate cât și în cele în curs de dezvoltare.

Internaționalizarea afacerilor, ca formă specifică a economiei globale, iar în cadrul acesteia a intermedierii bancare angajează resurse financiare, umane și materiale considerabile, iar băncile vor realiza afaceri pe piețele externe doar în cazul estimării unor profituri suficient de semnificative pentru acoperirea riscurilor asumate. Volatilitatea pieței financiare accentuează necesitatea studiului riscurilor, cu atât mai mult cu cât fenomenul se face simțit tot mai puternic în economia globală, afectând atât țările dezvoltate economic, cât mai ales cele aflate în curs de dezvoltare, cu semnificații profunde pentru prezent, dar mai ales viitorul multor națiuni.

Definirea noțiunii de risc

În viața băncilor, riscul este indus de nenumărate cauze. Cei mai mulți specialiști remarcă în cadrul acestor cauze, mai întâi natura (activității) instituției bancare ce se reflectă în numeroase forme ale riscurilor. Așadar, ceea ce se poate observa la prima vedere, chiar și de către un nespecialist este faptul că banca reprezintă o întreprindere cu caracter lucrativ, ca oricare societate comerciala, care se folosește de mijloace adecvate și realizează acțiuni corespunzătoare. Realizându-și activitatea, banca își asumă riscuri proprii funcționării dar și riscuri ce decurg din specificitatea naturii intermedierii financiare pe care o face. "Riscul de întreprindere decurge din faptul că banca este o afacere în care se angajează oameni, capitaluri și care se confruntă cu riscuri, de unde pot rezulta câștiguri sau pierderi, ce urmează să remunereze aportul factorilor angajați". Riscurile financiare pot fi considerate drept cea mai importantă grupă de riscuri bancare, dat fiind că, așa cum a demonstrat practica, proasta lor gestiune produce cele mai multe falimente bancare. În această grupă de riscuri se includ:

Riscul de creditare, denumit și risc de insolvabilitate a debitorilor, risc de nerambursare sau risc al deteriorii calității activelor bancare, care exprimă probabilitatea neîncasării efective, la scadență a fluxului de venituri anticipat la încheierea contractului de credit.

Riscul de lichiditate sau riscul de finanțare, ce exprimă probabilitatea finanțării efective a operațiunilor bancare, posibilitatea de a nu le realiza

Riscul de piață sau de variație a valorii activelor financiare apare ca risc de variație a ratei dobânzii, risc valutar și risc de variație a cursului activelor financiare. Exprimă probabilitatea ca o modificare a condițiilor de piață să afecteze negativ profitul bancar.

Riscul de faliment, riscul de capital sau riscul de îndatorare ce exprimă probabilitatea ca fondurile proprii ale bancii să fie insuficiente pentru a acoperi pierderile rezultate din activitatea curentă.

Riscul financiar reprezintă prejudiciul potențial la care sunt expuse interesele și activitatea antreprenorială în tranzacțiile comerciale de vânzare-cumpărare, execuție de lucrări, prestări de servicii.

Riscurile financiare care pot interveni în tranzacții sunt:

a) Riscul comercial se poate manifesta atât în tranzacții interne cât și externe și constă în deteriorarea situației financiare a cumpărătorului astfel încât ajunge în imposibilitatea de a plăti furnizorului suma datorată la scadență.

b) Riscuri generate de forța majoră și calamități naturale – constau în manifestarea unor fenomene naturale care pun cumpărătorul în imposibilitate de plată față de furnizor.

c) Riscuri politice constau în evenimentele social-politice, independente de voința și solvabilitatea cumpărătorului care îl împiedică să-și onoreze obligația de plată către furnizor.

d) Riscul valutar constă în modificarea raportului de schimb sau calcul dintre moneda țării exportatorului și cea a importatorului, pe parcursul perioadei dintre încheierea tranzacției și momentul plății.

În condițiile internaționalizării afacerilor și creditelor bancare, băncile privite din perspectiva afacerii sunt supuse riscului internațional, iar atunci când acestea sunt implicate în procese de achiziții și fuziuni cu alte entități, riscurile financiare au o tendință de agregare, mai ales în prima etapă a proceselor.

Ceea ce determină părțile angrenate în raportul contractual de credit să coopereze pentru realizarea intereselor distincte este sistemul prețului la care se recurge în acest caz, adică nivelul dobânzii, care îndeplinește în principal trei funcții:

a) transmiterea de informații pentru debitor asupra costurilor sale financiare, acesta trebuind să compare creșterea cheltuielilor financiare cu nivelul prețului de realizare a produselor (bunuri sau servicii) pe diferite piețe.

b) impulsionarea debitorului pentru organizarea producției (activității) sale într-un mod cât mai puțin costisitor, prin mobilizarea resurselor disponibile, inclusiv a celor împrumutate pentru produse de cea mai bună calitate.

c) repartizarea venitului (cine și cât ia din produs). Debitorul urmarește în permanență cât din rezultatul muncii sale este distribuit prin dobândă plătită creditorului (băncii finanțatoare) și, desigur, cât îi rămâne lui.

În acest feedback relațional orice perturbare a liberului schimb consimțit (a intereselor economice) duce la distorsionarea imaginii beneficiului și la apariția principiului, raționamentului de a prejudicia cealaltă parte, în interesul propriei entități (plăcinta devine prea apetisantă și nu mai poate fi împărțită) prin trecerea pe prim plan a subiectivismului și abandonarea constientului rațional. Aici acționează rapid reacția de conservare, fundamentală în orice sistem biologic, social, economic.

Factorii perturbatori în concepția debitorului pot fi diverși, de natură internnd să compare creșterea cheltuielilor financiare cu nivelul prețului de realizare a produselor (bunuri sau servicii) pe diferite piețe.

b) impulsionarea debitorului pentru organizarea producției (activității) sale într-un mod cât mai puțin costisitor, prin mobilizarea resurselor disponibile, inclusiv a celor împrumutate pentru produse de cea mai bună calitate.

c) repartizarea venitului (cine și cât ia din produs). Debitorul urmarește în permanență cât din rezultatul muncii sale este distribuit prin dobândă plătită creditorului (băncii finanțatoare) și, desigur, cât îi rămâne lui.

În acest feedback relațional orice perturbare a liberului schimb consimțit (a intereselor economice) duce la distorsionarea imaginii beneficiului și la apariția principiului, raționamentului de a prejudicia cealaltă parte, în interesul propriei entități (plăcinta devine prea apetisantă și nu mai poate fi împărțită) prin trecerea pe prim plan a subiectivismului și abandonarea constientului rațional. Aici acționează rapid reacția de conservare, fundamentală în orice sistem biologic, social, economic.

Factorii perturbatori în concepția debitorului pot fi diverși, de natură internă, aparținând organizării creditorului, cum ar fi: managementul finanțatorului și strategia eronată la nivelul finanțatorului în care pierderile exercițiilor financiare anterioare ale băncii finanțatoare sunt aruncate asupra prețului de vânzare a resurselor financiare plasate în afacerea debitorului nou contractant. Un asemenea procedeu crează de la începutul relației, premisa nerambursării, printr-o vadită neputință a factorilor de decizie managerială de a restructura calitatea portofoliului de credite.

Majoritatea debitorilor sancționează astfel raportul contractual, urmare a reacției de conservare a propriei situații economice, prin neplata dobânzilor și a ratelor de credit, fiind necesar în acest caz restabilirea relatiei de încredere reciprocă, printr-o nouă negociere.

În forma sa extremă, riscul creditului, amplificat în cazul unor credite internaționale provoacă pierderi băncii finanțatoare prin falimentul debitorului, în acest caz pierderile fiind definitive.

1.5 Factorii care influenteaza acordul de credit

Factorii perturbatori externi specifici acordului de credit ce determină nerespectarea promisiunilor liber consimțite rezidă din politica acelei organizații numită Stat, care tinde să se interpună în relația liberă a părților, acționând în sens invers principiului "mâinii invizibile". Un exemplu caracteristic tranziției românești îl întâlnim în cadrul politicii monetare antiinflaționiste adoptate de Banca Centrală, entitate a statului ce stabilește creșterea ratei rezervei minime obligatorii, motivată la nivel global, de necesitatea inhibării creditului, prin blocarea unui necesar de resurse financiare de către societatea bancară în cont la Banca Centrală. În acest fel banca respectivă poate utiliza doar o parte diminuată din totalul resurselor atrase de la deponenți pentru plasamente, ceea ce diminuează numărul și volumul de tranzacții (contracte de credit) încheiate de finanțator, și îl determină să-și orienteze creditele doar pe termen scurt, plătind în același timp o dobândă pasivă calculată la nivelul total al resurselor financiare atrase de la deponenți, care comparată cu dobânda bonificată de banca centrală, la rezerva constituită nu poate decât să ducă la scumpirea creditului și aruncarea costurilor operațiunii anti-inflaționiste a statului asupra debitorului, nu din voința creditorului, ci ca urmare a dorinței statului de a stabiliza inflația pentru realizarea binelui social.

Din acest punct de vedere încrederea este erodată indirect de creditor, la intervenția statului; binele social neavând nimic de a face cu binele individual, răzbunarea debitorului vine în primul rând asupra creditorului prin încetarea plăților și abia în al doilea rând asupra statului, prin neplata impozitelor.

Riscul global de credit dă expresie probabilității de a se deteriora calitatea activelor bancare angajate în cadrul creditelor. Riscul global al insolvabilității este o funcție crescătoare a masei creditelor acordate, a ratei dobanzii și a mediului economic național. Mai mult, o dată cu creșterea volumului creditelor, cazurile de insolvabilitate cresc în proporție accelerată, expresie a faptului că majorarea proporțiilor creditului aduce în rândul debitorilor un număr tot mai mare de persoane, potențial insolvabile. De asemenea, creșterea ratei dobânzii, pe fondul unei supraîncălziri a economiei constituie un alt factor de amplificare a insolvabilității globale.

Riscul de credit. Actualitate și tendințe viitoare

În ultimul deceniu, sub incidența unor fenomene economice, politice, sociale și financiare de mare anvergură, problematica riscului de credit este marcată de noi tendințe. Astfel, globalizarea piețelor și integrarea economică, adâncesc interdependențele dintre economiile țărilor, dar și dintre întreprinderi ceea ce determină expansiunea fără precedent a creditului, relevând, pe de o parte internaționalizarea afacerilor, iar pe de altă parte creșterea deficitului de resurse și a necesităților de creditare pentru marile companii transnaționale.

În al doilea rând, s-a dezvoltat enorm varietatea formelor de intermediere bancară concretizată în varietatea și noutatea produselor și serviciilor bancare oferite clientelei atât celei nebancare dar și celei bancare ceea ce a dus la accentuarea riscului de creditare ce ar putea surprinde economia oricărei țări în ipostaze nemaiîntalnite în istoria sa prin consecințe nefaste și de lungă durată.

În acest context, fuziunea societăților bancare s-a impus ca o metodă modernă de gestionare a riscului global de creditare atât în cadrul fiecărei țări cât și la scara internațională. Noua entitate bancară realizată în urma fuziunii dispune de un capital consolidat, care acoperă mai bine pierderile determinate de producerea riscului de creditare. Procesul de fuziune este o caracteristică generală a economiilor moderne fiind realizate fuziuni în toate ramurile economice, dar mai ales în domeniul financiar.

Economia globală, afirma George Soros "nu este caracterizată doar printr-un comerț liber de bunuri și servicii ci, chiar într-o mai mare măsură, și prin mișcarea liberă a capitalului. Ratele dobânzii, cursurile de schimb și prețurile acțiunilor din diverse țări sunt puternic intercorelate, iar piețele financiare globale exercită o influență covârșitoare asupra condițiilor economice. Dat fiind rolul decisiv pe care capitalul financiar internațional îl joacă în destinul fiecărei țări în parte, nu este deloc impropriu să vorbim despre un sistem capitalist global".

Extinderea activității noilor intrați către piețele financiare poate induce creditorilor o schimbare a modului de stabilire a relațiilor de credit și oferirea unor credite la prețuri scăzute (extracredit), bazate pe existența unor informații mai puțin pertinente. Este ceea ce se cheamă “canibalismul noilor creditori” care tind să acorde credite pe baza unor informații asimetrice în timpul stadiilor inițiale ale creditării, din dorința de a “mânca” cât mai mult din piața respectivă, ceea ce în final determină relaxarea standardelor creditului atât pentru noii intrați cât și pentru ceilalți creditori.

Incertitudinea poate fi crescută de noii intrați. Necesitățile pot fi neîndeajuns înțelese de noii intrați incapabili să sesizeze schimbarea condițiilor externe mediului în care acționează, iar cunoștințele lor privind dinamica piețelor sunt puțin folositoare. Astfel lipsa de experiența a noilor intrați poate crea o incertitudine și mai mare. Necunoașterea dinamicii cererii și ofertei în piață poate favoriza apariția herding-ului sau creditarea aceluiași tip de client, ceea ce duce la nedivizarea riscului de credit.

Competiția poate determina bancile să nu constituie provizioane adecvate pentru riscuri neprevăzute, cum ar fi spre exemplu crizele financiare din motive de ignoranță sau din dorința de a nu pierde avantajele competitive (provizioanele duc la diminuarea profitului acționarilor în momentul constituirii).

Creșterea instabilității financiare în cadrul sistemului capitalist global s-a suprapus și pe fondul unei cumplite nevoi de resurse a marilor economii (U.S.A, Japonia, Uniunea Economică Europeană), realitate care izvorăște din însăși entropia sistemului, care are o vechime de peste 500 de ani și care tinde să transforme “centrul “ într-o imensă gaură neagră gata să înghită “periferia sistemului” în cadrul unor transformări profunde. La aceasta se adaugă migrația fluxurilor de capital internaționale.

Concluzionând putem spune că trăsăturile remarcate de teoriile interne ale instabilității financiare pot fi generalizate la nivel internațional, cu atât mai mult cu cât noile instituții financiare intrate în piața creditului pot să nu-și cunoască suficient de bine clienții, la care se adaugă rolul încrederii, panica bancară și contagiunea la nivel internațional, restricționarea creditului și hazardul moral. Analiza cantitativă a factorilor de influență relevă factori prezenți în declanșarea tuturor crizelor financiare (factori de frecvență mare) și factori care au acționat doar în cazul anumitor crize. Dintre primii menționăm: creșterea datoriilor, schimbarea regimului, concentrarea riscului, declinul solvabilității instituțiilor financiare, intrarea noilor intermediari, acțiunea de reglementare a autorităților, politica monetară și restricționarea creditului/prăbușirea lichidității/panicile bancare iar din a doua categorie: creșterea prețului activelor manifestată atât în timpul Marii Depresiuni cât și în Prăbușirea Pieței FRN, în criza economiilor americane, în prăbușirea pieței acțiunilor în 1987 și în crizele sistemelor bancare australian, norvegian, suedez, finlandez și japonez. Odată cu internaționalizarea fluxurilor de capital au aparut și noi factori cum sunt contagiunea piețelor, importul de crize financiare, impactul macroeconomic, disfuncții ale sistemelor financiare, crize economice.

Evoluția sistemului bancar european evidențiază aportul factorului legislativ la integrarea sistemului bancar. În acest sens acțiunile întreprinse de factorii legislativi ( Comisia Europeană și Consiliul de Miniștri ) se grupează în 5 etape:

de reglementarea piețelor interne între 1957 și 1973;

diversele încercări către armonizarea reglementărilor bancare între 1973 și 1983;

directiva privind o singură autorizare, controlul intern, recunoașterea reciprocă și liberalizarea serviciilor bancare -1992;

crearea unei singure monede în 1999;

planul de Acțiune privind Serviciile Financiare
(2001-2005).

Reducerea dobânzii la credite poate afecta veniturile din dobânzi ale băncilor, dar lărgirea marjelor la depozite, pe de altă parte, adesea compensează acest efect și venitul net din dobândă poate avea o tendință pozitivă, fiind în legătură cu o creștere a volumului creditelor.

Noii intrați în industria bancară au intensificat substanțial competitivitatea mediului într-un număr de țări din Uniunea Europeană. Noii actori pe piața europeană includ entități bancare înființate de bănci străine, companii de asigurări, lanțuri de supermarket, vânzători de automobile, adesea bazându-se pe "tehnologiile livrării la distanță" respectiv "bancă la domiciliu" cu servicii prin telefon sau internet-banking. Ca urmare, au existat jucători care au fost forțați să concureze din greu în termenii prețului și să lupte pe fiecare segment al pieței în vederea păstrării celor mai profitabili clienți.

Noii intrați au stimulat dezvoltarea "băncii de la distanță" (internet-banking). Înființarea băncilor pe internet a fost remarcată în majoritatea țărilor Uniunii Europene, drept una din evoluțiile care au avut cel mai mare impact asupra condițiilor competiției în sectorul bancar privat. Putem exemplifica această cu țările nordice și piețele Marii Britanii și Irlandei.

Băncile prin managementul riscului de credit au avut în vedere observarea modului în care au fost respectate standardele prudențiale și de calitate, într-un mediu în care competiția este în creștere. Sigur au fost identificate cazuri unde prețurile agresive promovate de noii intrați au schimbat prețul în întreaga piață. Creșterea cererii pentru credit și o evoluție favorabilă a prețului activelor (până la mijlocul anului 2000) au influențat de asemenea, creșterea competiției pe piața de capital într-un număr de țări din Uniunea Europeană. Câteodată, nu este foarte clară tendința unei periculoase competiții, de tipul "taie -tot" și este nedeterminat riscul legat de preț.

Stabilirea unei agenții europene de supraveghere a modului în care standardele de credit sunt respectate, este mai mult decat necesară pentru buna funcționare a sistemului bancar european. Câteva îngrijorări s-au exprimat în ceea ce privește împrumuturile de mare valoare, dobânzile preferențiale și reducerea cerințelor privind colateralizarea (garantarea creditelor). În general, supraveghetorii "țin ochii deschiși" asupra practicilor de creditare ale băncilor și se concentrează asupra unei examinări (on-site) a riscurilor bancare, prin stabilirea unor metodologii de preț, management și garanții, mai mult decât pe urmărirea adecvării marjei ratei dobânzii.

Raportat la autoritățile de supraveghere, putem observa că sistemele interne ale băncilor pentru evaluarea riscului de credit au în general o dezvoltare semnificativă, în special în marile instituții. Câteodată, este evident că sistemele de clasificare a clienților sunt adesea semnificativ bazate pe conditiile curente, mai mult decât pe clasificarea prețului creditului, pe baza calității activului de-a lungul ciclului economic. Este posibil ca atunci când condițiile economice, sau prețurile activelor suferă o cădere accentuată, recompensa pentru risc cerută de unele bănci, să fie neadecvată, respectiv acestea să practice prețuri mai mari. Ele pot de asemenea, să solicite acoperire în garanții, în particular, dacă împrumutul este mare, valoarea ratei aplicate și garanțiile solicitate sunt cele determinate de piață. Din acest punct de vedere, rolul supraveghetorilor este de a examina soliditatea și calitatea activelor, politicile de provizioane, sistemele de management a riscului, controlul costurilor și adecvarea capitalului, care sunt condițiile care susțin deteriorarea marjelor creditului bancar.

Globalizarea și internaționalizarea creditului bancar a însemnat îndeosebi pentru piața creditului:

diversificarea produselor "credit" atât pentru clientela corporatistă cât și pentru gospodării și stat;

dezvoltarea tranzacțiilor printr-un suport tehnologic conectat la rețelele informatice și tehnologiile IT;

scăderea prețului creditului (în paralel cu reducerea marjei) proces vizibil în țările membre Uniunii Europene, influențat atât de ritmul economisirii interne, specific pentru fiecare țară, dar și de inflație, fiscalitate și politica monetară a țărilor respective;

dezvoltarea creditului de consum și a creditului ipotecar

creșterea elasticității cererii pentru produse "credit".

Dezvoltarea industriei bancare, internaționalizarea bancară prin procesul fuziunilor și achizițiilor, a condus la internaționalizarea și diversificarea creditului bancar. În domeniul corporatist băncile rezidente în anumite țări acordă credite unor corporații rezidente în alte țări sau prin intermediul acordurilor de cooperare cu alte instituții bancare se dezvoltă parteneriate comune în care sunt promovate servicii de finanțare complexă în cadrul unor linii de finanțare revolving sau prin sindicalizare în cazul marilor credite.

Activitatea bancară din România

Activitatea bancară în Romania nu se situează la exigențele și standardele industriei bancare europene, piața bancară românească înregistrând un număr redus de operatori (39 bănci comerciale la sfârșitul anul 2002). Pentru a analiza concentrarea bancară specifică sistemului bancar românesc trebuie să luăm în considerare structura de proprietate a acestuia. În esență, structura proprietății în cazul sistemului bancar este un indicator de calitate, reflectând gradul de intensitate al reformei și restructurării bancare fiind în directă proporționalitate cu structura proprietății în economie. Revenind la structura proprietății bancare, în cursul ultimului deceniu, putem spune că principalele modificări au fost determinate de lichidarea Bancorex și de începerea procesului de privatizare la care se adaugă falimentul unor bănci private cu o cotă de piață mai mică.

Procesul de privatizare a băncilor cu capital majoritar de stat a cunoscut un moment important în octombrie 2002, când a avut loc definitivarea privatizării Banc Post prin vânzarea pachetului de acțiuni deținut de APAPS (17 la sută din capitalul social) către banca elenă EFG Eurobank Ergasias (care astfel, împreună cu Banco Portugues do Investimento Sa, a dobândit majoritatea). Privatizarea Băncii Comerciale Romane, cea mai mare bancă cu capital de stat din sistem, a eșuat în două rânduri, în principal ca urmare a mediului internațional nefavorabil unor astfel de tranzacții. Ca urmare, strategia de vanzare a BCR a fost regândită, urmând ca într-o primă etapă să se atribuie un pachet de 25 la sută plus un vot instituțiilor internaționale BERD și BIRD, poziția de acționar a acestora fiind temporară – în viitorii trei ani urmează să fie căutat un investitor strategic, o dată cu îmbunătățirea condițiilor de piață. Dacă la sfârșitul anului 1998, cele 7 bănci cu capital integral sau majoritar de stat dețineau mai mult de 71,02% din totalul activelor sectorului bancar la data de 31.12.2002, mai existau doar trei bănci cu capital majoritar de stat ce controlau doar 40,4% din activele sistemului bancar și 29,9% din capitalul social al sistemului bancar românesc.

Referitor la activele deținute de capitalul străin, raportat la activele nete bilanțiere ale întregului sistem, conform datelor furnizate de Raportul BNR anul 2001 observăm că băncile cu capital majoritar străin, inclusiv sucursalele băncilor străine dețin cumulat 56,4% din activul net bilanțier a sistemului bancar, respectiv 264.878,3 miliarde lei. Această pondere a crescut în 2002 față de 2001 cu 1,2%, (mai puțin decât în
2001 față de 2000), iar în valori absolute cu 74.126,8 miliarde lei. Creșterea cotei de piață (exprimată prin creșterea activelor) în cazul băncilor cu capital străin a fost influentață de finalizarea privatizării Băncii Agricole – Raiffeisen la 12 aprilie 2001 prin vânzarea pachetului de acțiuni deținut de stat către
Raiffeisen Zentralbank Osterreich A.G. (93,13%) și Fondul Româno-American de Investiții ( 5,70% ). În ceea ce privește sucursalele băncilor străine, se detașează net ING Bank N.V. cu un activ net bilanțier de 20.948,1 miliarde lei reprezentând 4,5% din activul net bilanțier agregat. Putem spune că începând cu anul 2002, atât cantitativ dar mai ales calitativ, evoluția activelor bancare este determinată de capitalul străin și de B.C.R. O dată cu privatizarea acesteia evoluția sistemului bancar românesc va fi determinată de capitalul străin, de interesele acestuia și de modul în care băncile străine își vor orienta politica de creditare mutând centrul de greutate de la creditarea statului roman (un debitor sigur) către economia reală. Pe viitor, evoluția marjelor bancare în România (în prezent cele mai ridicate – cu excepția Turciei – din SE Europei) va fi determinată pe termen scurt de politica băncilor străine, de nivelul scontat al profitului, de concurența care se va accentua între băncile comerciale cu capital privat majoritar străin, și BCR, iar pe termen mediu și lung de concurența dintre băncile comerciale străine.

Trebuie să remarcăm că, începând cu anul 1999, capitalul privat autohton a început să-și restrângă cota de piață (exprimată ca % în total active nete bilanțiere) de la 5,7% în 1999 la 3% în 2000, procent menținut la nivelul anului 2001, revenind în
2002 la 3.2%.

Deși numărul instituțiilor bancare a crescut de șapte ori din 1991 și până în prezent, sistemul bancar românesc continuă să se caracterizeze printr-un grad relativ ridicat de concentrare. La sfârșitul anului 2002, piața bancară era dominată de trei bănci: Banca Comercială Română, CEC (bănci cu capital de stat) și Banca Română pentru Dezvoltare (privatizată) care împreună dețineau 52,8% din totalul activelor sectorului bancar. Urmare absorbției Bancorex, BCR a devenit principală bancă românească cu cota de piață de 31,5%, urmată de BRD, ce deține 13,66% din totalul activelor sistemului bancar. CEC se situează pe locul al treilea cu o cota de piață de 7,71%. În iunie 2003 conform datelor prezentate în revista Piața Financiară cota de piață a BCR a crescut sensibil datorită în principal creditelor ipotecare, BRD și CEC a cunoscut un trend descendent, în ceea ce privește cota de piață, în timp ce Raiffeisen Bank, Eximbank, Unicredit Romania, Banca Românească, Piraeus Bank și Finansbank Romania au înregistrat creșteri ale cotei de piață. În acest sens putem spune că reducerea concentrării bancare este și un alt efect al internaționalizării capitalului bancar în România.

Băncile rămân, în continuare cei mai importanți intermediari financiari în România. La sfârșitul anului 2002, sistemul bancar românesc deținea mai mult de 89,5% din totalul activelor sistemului financiar autohton și 31,1% din PNB. Dominanța sectorului bancar este demonstrată și de rolul secundar pe care îl joacă piețele de capital românești. La data de 31.12.2002, capitalizarea însumată a celor două burse de valori din România (Bursa de Valori București și Piața Rasdaq) reprezenta doar 11% din PNB la jumătate de media țărilor admise recent în Uniunea Europeană. Piața era concentrată
în sfera de acțiune a 77 de intermediari a căror pondere în totalul activelor sistemului financiar este de 0,1%.

Asigurarea de risc financiar și particularitățile sistemului românesc

Asigurarea riscurilor financiare face parte din sfera asigurărilor bancare, fiind generată de cadrul relațiilor economice și financiare care se derulează între agenții economici, pe plan intern și internațional, și de posibilitatea debitorului (persoană fizică sau juridică) de a face față sau nu obligațiilor sale, la scadența convenită în raporturile cu creditorul.

Asigurarea riscului financiar constă în acoperirea pierderilor financiare pe care Asiguratul le înregistrează ca urmare a nerecuperării totale sau parțiale a creanțelor, ca urmare a incapacității de plată sau falimentul debitorilor.

Asigurarea riscului financiar constă în acoperirea riscului de nerambursare a creditului la termenul contractual.

Pentru limitarea pierderi înregistrate de bancă în cazul apariției incapacității de plată a debitorului banca încheie un contract de asigurare a riscului financiar cu o firmă de asigurare (capabilă să susțină un volum mare de credite și de creanțe).

La începutul anului 2004 Comisia de Supraveghere a Asigurărilor din Romania a emis un ordin pentru punerea în aplicare a Normelor privind limitarea subscrierii riscurilor de credite de consum și ipotecare. Iată care sunt ideile principale.

1. Se pun în aplicare, începând cu data de 30 martie 2004, Normele privind limitarea subscrierii riscurilor de credite de consum și ipotecare.

2. Direcția reglementări pentru asigurări – reasigurări generale, facultative, de viață și intermediari din cadrul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor va asigura aducerea la îndeplinire a prevederilor prezentului ordin.

Asigurările de risc financiar pot fi încheiate cu societăți de asigurare care trebuie sa indeplineasca urmatoarele condiții (Legea nr.32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare):

a) să dispună de un departament specializat de credite și garanții, având personal cu experiență în analiza financiară specifică activității de creditare;

b) reținerea netă pentru creditele de consum nu va depăși 5.000 euro pe debitor, la cursul Băncii Naționale a României valabil la data raportării;

c) reținerea netă pentru creditele ipotecare nu va depăși 50.000 euro pe debitor la cursul Băncii Naționale a României valabil la data raportării, după deducerea a 50% din valoarea garanției constituite;

d) reținerea netă totală a asigurătorului la riscurile prevăzute în contract, să nu depășească de 12 de ori activul net aferent ultimului exercițiu financiar;

e) primele nete subscrise în cursul unui trimestru pentru asigurări de credite de consum și ipotecare nu pot depăși 25% din totalul primelor nete subscrise pentru categoria de asigurări generale.

Evaluarea calitativă a riscului

Etapele în evaluarea calitativă a riscului se referă la obținerea de informații în legătură cu responsabilitatea financiară a clientului, determinarea scopului real pentru care acesta dorește creditul, identificarea riscurilor cu care se confruntă activitatea clientului, ținând cont de tendințele de evoluție a condițiilor economice în viitor și estimarea eforturilor reale pe care clientul le va face în vederea rambursării. Aspectul cantitativ a evaluării riscului constă în analiza istoricului datelor financiare ale clientului, pentru a evalua capacitatea clientului de a rambursa la timp creditul și capacitatea sa reală de a supraviețui în cazul apariției unor fenomene economice adverse.

Analiza financiară a clienților se bazează pe informațiile financiare furnizate de aceștia – bilanț și raport de gestiune, cont de profit și pierderi, balanța de verificare, situația fluxului de fonduri (cashflow). Analiza financiară a clientului este structurată pe mai multe etape: analiza ciclului capitalului circulant; analiza indicatorilor de performanță; analiza structurii capitalului, a gradului de îndatorare; analiza lichidității.

Analiza nefinanciară se derulează într-un cadru mai puțin formal, iar aspectele vizate se referă la: activitatea desfășurată, modul de conducere, segmentul de piață deținut de client, clienții și furnizorii acestuia, investițiile sale financiare, strategia lui etc. Principală metodă de analiză nefinanciară este analiza SWOT (strenghts – weaknesses – opportunities – threats), metodă bazată pe tehnica investigării, respectiv a chestionării, utilizându-se întrebările. În final, toate informațiile obținute despre client, respectiv factorii interni (punctele tari și cele slabe), precum și cei externi (posibilitățile și amenințările) care influențează bunul mers al activității, vor fi grupate pe componentele analizei.

În analiza factorilor care pot conduce la deteriorarea activității și la faliment se pot identifica următoarele tipuri de cauze: financiare (controlul financiar slab, structura riscantă a capitalului, creșterea duratei ciclului capitalului circulant, scăderea profitabilității de la an la an și față de media pe ramură, probleme legate de capitalul propriu și de fondurile proprii); strategice (obiective neclare de activitate, selectarea slabă a pieței produsului, nerespectarea modelului de extindere a activității, răspuns lent la modificări survenite pe piață); organizatorice (cunoștințe de conducere și aplicare neechilibrate, structura organizatorică slabă).

Specialiștii au determinat o serie de metode de identificare a riscului de faliment grupate în: metode contabile și metode bancare de identificare a riscului de faliment.

În procesul de creditare, banca intră într-o relație cu clienții săi pe un traseu mai lung, începând cu cererea de credit, analiza cererii, luarea deciziei privind acordarea creditului, perioada de rambursare etc. Pe acest traseu, activitatea de analiza urmărește: momentul ce precede acordării creditului și care include, în principal, analiza financiară a clientului, respectiv analiza internă la care se aduc în completare și destule aspecte nefinanciare, și etapa acordării și post-acordării creditului, care presupune o atentă supraveghere a evoluției clientului beneficiar de împrumut, a modului în care se rambursează ratele de credit și dobânzile.

Fiecare furnizor este interesat să-și amplifice vânzările și de aceea livrează mărfuri și în condițiile acceptării unui decalaj la plata acestora (plată amânată sau eșalonată), acordând astfel clientului un credit comercial.

Acest fapt afectează însă resursele financiare ale furnizorului care, într-o astfel de situație, poate recurge la credite bancare. Când furnizorul nu acordă credit, din resurse proprii sau prin finanțare bancară, atunci cumpărătorul este cel ce apelează la credit bancar pentru a achita datoria față de furnizor.

În derularea tranzacțiilor comerciale, riscurile sunt inevitabile, ele fiind evident mai mari în tranzacțiile externe decât în cele interne.

În funcție de câmpul de manifestare al tranzacțiilor, în plan intern sau extern, asigurarea de credite poate fi împărtiță în: asigurarea creditelor interne și asigurarea creditelor externe (de export).

În țara noastră asigurarea riscurilor generate de operațiunile de comert exterior se realizează prin Banca de Export Import a României – EXIMBANK.

Garantarea creditelor bancare

Conștientizând faptul că activitatea de creditare este, prin excelență, o activitate de risc, pentru evitarea sau atenuarea acestuia, banca, furnizorul, vânzătorul, locatorul (creditorul în general) sunt îndreptățiți să solicite clientului sau garanții.

Pierderea financiară pe care o poate suferi un creditor, ca urmare a acordării unor împrumuturi, se numește risc de creditare, și constă în riscul de neplată din partea clientului plus riscul de a nu putea obține suma necesară prin valorificarea garanției.

În vederea protejării împotriva unui asemenea risc, creditorii apeleaza la soluții variate:

a) acoperirea creditelor cu garanții;

b) acoperirea riscului de creditare prin încheierea de asigurări de credit, specifice;

a) Garanțiile se structurează în 2 categorii:

garanții personale – constau în angajamentul pe care alte persoane (fizice sau juridice) și-l iau să plătească datoria în caz de neplată a debitorului principal.

Formele folosite sunt: girarea, cauțiunea și fidejusiunea.

garanții reale – constau în afectarea specială a unui bun material (mobil sau imobil) pentru garantarea obligației.

Formele folosite sunt gajul și ipoteca.

Băncile, fiind preocupate de micșorarea sau evitarea riscurilor, cer clienților, în cazul garanțiilor materiale, să asigure bunurile respective pe perioada creditului, cu cesionarea de către societatea de asigurare a dreptului la despăgubire în favoarea sa.

Practica demonstrează că, deși băncile instituie garanții suficiente, materializarea acestora în cazuri limită, face ca valorificarea garanțiilor să nu mai poată acoperi, parțial sau total, sumele împrumutate. De aceea, recurg la asigurări.

b) Acoperirea riscurilor financiare este oferită sub două categorii (produse):

polița de asigurare a creditelor interne (credite bancare și comerciale), prin care se conferă acoperire creditorului – Asigurat – pentru pierderile financiare înregistrate datorită nerecuperării, totale sau parțiale, a creanțelor de la debitori.

polița de asigurare de cauțiune, prin care Asigurătorul se alătură debitorului – Asigurat – pentru a garanta creditorului executarea în tocmai a obligațiilor de plată asumate de clientul său prin contractul încheiat.

Practicarea acestor tipuri de asigurări presupune elaborarea de către Asigurător a unor condiții de asigurare și stabilirea de proceduri care, pe de o parte, trebuie să răspundă cerințelor sistemului de credite practicat în prezent, iar pe de altă parte, să corespundă criteriilor sale de acceptabilitate a riscurilor.

Riscul de credit este, într-o formulare generală, riscul pierderilor determinate de încălcarea obligațiilor debitorilor prevăzute în contractul de credit. Întârzierea plății dobânzilor sau ratelor reprezintă manifestări ale unui asemenea risc, care poate avea motivații și poate fi rezolvat prin înțelegeri (negocieri).

În forma sa extremă sau finală, riscul creditului aduce băncii pierderi prin falimentul debitorului, situație în care pierderile sunt irecuperabile.

Falimentul unui client este, în sine, un rezultat al unei evoluții care s-a degradat în timp și ale cărei etape inițiale sau ulterioare, mai lente sau mai rapide, trebuie să fie percepute și considerate optime de orice creditor normal. Astfel că banca, în mod necesar, pentru prevenirea riscului creditului, trebuie să ia măsuri de prevenire din timp printr-o strictă selecție a debitorilor.

Una dintre măsurile principale de prevenire a riscurilor este sistemul de delegare a deciziilor, de acordare a creditelor funcție de riscuri.

Sistemul permite:

Descentralizarea deciziilor

Angajarea responsabilităților personale în anumite limite, de regulă minore

Angajarea responsabilităților colective prin comisii, comitete și alte grupuri constituite ca atare și abilitate de a decide asupra acordării creditului, potrivit unei scări graduale stabilite.

Stabilirea deciziilor privind creditele acordate întreprinderilor se realizează, de regulă, prin analiza complexă și multilaterală a proiectelor, prin prisma eficienței economice și a posibilității de a asigura prin potențialul lor, rambursarea creditului în condițiile date.

1.11 Cuantificarea riscului financiar

Experiența țărilor dezvoltate subliniază necesitatea dezvoltării portofoliului de informații cu privire la toți clienții băncii și a unei baze de prelucrare a informațiilor de referință, ca o bază principală de consolidare a poziției băncii în raporturile sale cu clienții, independent de talia lor, și ca o armă redutabilă în prevenirea și evitarea riscului creditului.

Având o continuitate deosebită în selectarea clienților, actualizarea permanentă a bazei de date permite urmărirea condițiilor de utilizare a creditului până la rambursare, sesizându-se din timp orice schimbare în patrimoniul și evoluția activității clientului care ar afecta îndeplinirea obligațiilor contractuale ale debitorului. Întrucât riscul de credit este principalul risc ce trebuie combătut, societatea, respectiv statul, prin legi și comunitatea bancară, prin norme precise, crează băncilor un sistem de protecție care trebuie să fie promovat permanent, în primul rând de ele însele.

Creditul este o relație bilaterală la care participă:

Creditorul

Debitorul

Prin definiție debitorul este persoana fizică sau juridică față de care o instituție de credit are o expunere, în baza unui contract de credit. În cazul în care există giranți, aceștia sunt considerați co-debitori.

Raportul de credit implică primordial redistribuirea unor capitaluri aflate în stare de disponibilitate ceea ce presupune preexistența unor procedee de economisire sau acumulări monetare. Promisiunea de rambursare, element esențial al raportului de credit presupune riscuri.

Riscul bancar poate fi definit ca un fenomen care apare pe parcursul derulării operațiunilor bancare și care provoacă efecte negative asupra activităților respective prin deteriorarea calității afacerilor, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi cu afectarea funționalității băncii.

Deși bancherii sunt familiarizați cu asumarea riscurilor în activitatea zilnică de acordare a creditelor, sunt reticienți atunci când se pune problema să-și asume parțial sau total riscuri accidentale, aceasta ca urmare a costurilor ridicate care le incumbă, cunoscut fiind că există două abordări tradiționale în finanțarea riscurilor, prima cea legată de acoperire prin debitarea rezervelor generale sau specifice și a doua prin sistemul de transformare a riscului în cadrul asigurărilor, polița de asigurare fiind considerată ca un mijloc de protectie împotriva riscului.

Asumarea de catre bancă a riscului de credit individual presupune ca banca respectivă să introducă pe costuri, pierderile rezultate la data scadenței din neplata obligațiilor pe care le are debitorul său. La creditarea persoanelor fizice accentul cade pe analiza cererii de creditare, în cadrul căreia se evaluează calitatea debitorului din punctul de vedere al mărimii și stabilității veniturilor și caracterului acestuia. Se utilizează în această analiză metoda credit scoring-ului. Credit scoring-ul este o metodă ce permite evaluarea riscului de nerambursare cu ajutorul unei note și presupune selectarea informațiilor care caracterizează clienții. Fiecărei informații i se atribuie o notă pe o anumită scală, iar totalul comparat cu o notă limită stabilită în prealabil dă posibilitatea băncii de a decide sau nu acordarea creditului.

În prezent, clasificarea clienților se poate face, pe următoarele categorii de performanțe financiare:

standard – categoria A

observație – categoria B

substandard – categoria C

îndoielnic – categoria D

pierdere – categoria E.

Serviciul datoriei, respectiv capacitatea agentului economic de a rambursa creditele la scadență și a plăti dobânzile datorate la termenele stabilite este apreciat ca:

bun, daca ratele și dobânzile erau plătite la o scadență cu o întârziere maximă de 7 zile

slab, daca întârzierea era până la 30 de zile

necorespunzător, dacă ratele și dobânzile erau plătite cu o întârziere de peste 30 de zile.

Riscurile care rezultă în particular din insolvabilitatea debitorului pot fi surmontate prin constituirea de garanții în profitul băncii. Garanțiile pot fi personale, constituite în funcție de persoana debitorului și garanții reale, constituite în funcție de consistența bunurilor (care asigură un drept real asupra patrimoniului debitorului).

În activitatea curentă a băncii, toate produsele și serviciile bancare, deci și creditul, conțin elemente de risc. Banca are în vedere organizarea distinctă a activității de evaluare a riscului de creditare, folosind în acest sens diferite metode de analiză, cu scopul de a lua măsurile care se impun în vederea minimalizării acestui risc. Analiza riscului de creditare implică în principal doua momente:

evaluarea riscului

asumarea riscului

Activitatea de analiză și evaluarea riscului de creditare se efectuează avându-se în vedere în mod obligatoriu următoarele categorii de riscuri: riscul financiar, comercial, de garanție, managerial, de senzitivitate.

Analiza riscului financiar se efectuează cu ajutorul metodei scorurilor (Y) bazată pe modelul J. Conan și M. Holder, care permite evaluarea riscului (financiar) de faliment și are la bază următoarea formulă de calcul:

unde = Excedent brut de exploatare/Datorii totale

= Capital permanent/Datorii totale

= Active circulante/Activ total

= Cheltuieli financiare/Cifra de afaceri

= Cheltuieli de personal/Valoarea adăugată

Dacă Y>0,16 riscul de faliment < 10%

0,10<Y<0,16 riscul de faliment este intre 10% si 30%

0,04<Y<0,10 riscul de faliment este intre 30% si 65%

Y<0,04 riscul de faliment >65%.

Un grad de îndatorare mare riscă să antreneze instabilitate în obținerea profiturilor, chiar dacă rentabilitatea financiară este bună.

CAPITOLUL II

Teoria
care fundamentează
modelul econometric

2.1 Modelul Econometric de tipul 3

Ne propunem să modelăm acest indicator Y cu ajutorul modelului econometric de ordinul 3.

Structura cea mai generală a unui model econometric este:

grupul de ipoteze cu caracter simplificator, teoria economică, fundamentul matematic și baze de date care permit construirea modelului econometric

expresia matematică a modelului care de regulă este o ecuație sau un grup de ecuații ce conțin variabile aleatoare multidimensionale și/sau procese stohastice.

După construirea unui model econometric se trece la evaluarea performanțelor modelului, utilizându-se experiențe aleatoare pe calculator și metodele statisticii matematice.

În funcție de performanțele constatate se elaborează predicții privind evoluția ulterioară a fenomenului sau a procesului economic modelat specificându-se limitele probabilistice de valabilitate a acestor predicții. Prelucrarea și utilizarea bazelor de date pentru construirea unui model econometric se face în cadrul teoriei selecției, capitol al statisticii matematice, pentru datele statistice, iar pentru datele și informațiile apriori utilizarea lor se face în cazul bayesian, construit pe baza teoriei lui Bayes din teoria probabilităților.

Este posibil ca pentru același fenomen sau proces economic să se construiască mai multe modele econometrice distincte, care se justifică numai în măsura în care sporește gradul de adecvare, iar predicțiile construite pe baza acestora devin realitate într-o proporție din ce în ce mai mare.

Deoarece în practica economică o caracteristică a unei populații statistice este influențată simultan de mai mulți factori apare ca necesară generalizarea multidimensională a modelului 2 numită modelul 3.

Acest model are capacitatea de a capta informația conținută în mai multe date statistice referitoare la procesul economic modelat. Exemple de factori sau variabile economice care influențează o caracteristică a unei populații: producția, prețul, consumul, forța de muncă angajată, costul de producție, capitalul.

Se consideră o populație statistică a cărei caracteristică cercetată este o variabilă teoretică X și care este influențată liniar de k-1 factori notați Xj, j=2…..k ( unde k≥2).

Din această populație statistică se extrage la întâmplare o selecție repetată de volum n>k.

2.1.1 Prezentarea ipotezelor modelului econometric

Modelul econometric de tipul 3 este caracterizat de următoarele ipoteze statistice:

Ipoteza 0

Fiecare valoare de selecție Yi este alcătuită dintr-o componentă sistematică care este M(Yi) numită și componentă deterministă sau semnal și o componentă aleatoare inobservabilă εi numită și zgomot.

Yi=M(Yi) + εi (1)

Ipoteza 1

ε1 , ε2 , ……., εn = variabile aleatoare identic repartizate cu dispersia D(εi)=σ2, i=1…n .

Ipoteza 3

Influența liniară a factorilor Xj , j=2…..k , asupra variabilei aleatoare teoretice X se traduce la nivelul valorii de selecție.

M(Yi)=m1+, (2), unde xij sunt componentele lui xj numite variabile de control care sunt cunoscute.

m1,m2, …. ,mk=parametrii locali și sunt necunoscuți.

Ipoteza 3 este o generalizare a ipotezei 2 de la modelul II.

Din relațiile (1) si (2) rezultă Yi= m1++ εi , .

Notații:

Y=(Y1 Y2………Yn)T Rn

X=(X1 X2………Xk) Mn,k(R)

X1=(1 1………..…..1)TRn

X2=(x12 x22……….xn2)TRn

…………………

…………………

…………………

Xk=(x1k x2k……..….xnk)Rn

m=(m1 m2 ………….mk)Rk

=(1 2 …………….n)Rn

(3) Y=Xm+ reprezintă modelul econometric liniar III în care:

Y – vectorul efectelor;

X – matrice cunoscută care conține variabilele de control;

m – vectorul parametrilor locali (necunoscut);

– vectorul erorilor inobservabile, aleator;

Asupra matricei X se face următoarea ipoteză care, de regulă, este îndeplinită:

Ipoteza 4

Matricea XTX este pozitiv definită.

Consecința 1: Rang(XTX)=k

Consecința 2: () (XTX)-1

Observație: Matricea (XTX) este simetrică.

Ipotezele 0 și 1 au următoarele consecințe:

1) M(i)=0 i=1…..n

2) M(i2)=2 i=1…..n

3) cov(i,j)=0 , ij

2.1.2 Observații critice asupra modelului

În ipoteza 1 se presupun erorile 1,2,…….,n independente și deci sunt necorelate. Această ipoteză nu este confirmată întotdeauna de realitatea economică, existând situații în care unele dintre erorile neobservabile sunt corelate.

Ipoteza 3 determină caracterul liniar al modelului econometric liniar III în funcție de parametri locali necunoscuți m1,m2,…….,mk, deși modelul poate fi neliniar în variabilele de control Xij.

Există mai multe situații economice în care nu există o dependență liniară în funcție de parametrii locali, situație în care nu se poate aplica modelul econometric liniar III. Totuși, în cazul unei dependențe neliniare care poate fi convertită într-o dependență liniară logaritmică se poate aplica modelul econometric liniar III.

Ex: Se consideră o situație economică în care influența factorilor asupra variabilei aleatoare teoretice X se traduce la nivelul valorilor de selecție Yi , i=1….n printr-o relație de forma:

Yi=1xi22ei cu 1>0, xi2>0, i=1,n.

În acest caz, pentru ca Yi>0, i=1,n se poate logaritma expresia, obținându-se:

În Yi=ln1+2ln xi2+I i=1,n.

Notații: Y’=(lnY1 lnY2 ……lnYn)Rn

X=(X1 X2)

X1=(1 1 ……1)TRn

X2=(lnx12 lnx22 ……. lnxn2)TRn

m=(ln1 2)R2

=(1 2 ….. n)TRn

Cu aceste notații se obține modelul:

Y’=Xm+ care este un model liniar de tipul III.

În modelul econometric liniar III se acceptă, în mod implicit că matricea X este independentă de selecțiile repetate efectuate, deci nu depinde de valorile vectorului Y.

În realitate acest lucru, în multe situații, nu este valabil.

Matricea X ar putea fi constantă numai dacă s-ar avea un control total asupra variabilelor de control, lucru care ar presupune efectuarea de experiențe în laborator.

Există situații în care valorile variabilelor de control sunt într-o dependență stohastică de alte variabile ceea ce face ca această presupunere că X este o matrice constantă să nu fie adevărată.

În construirea modelului econometric liniar III nu se iau în seamă toți factorii care pot afecta caracteristica cercetată. Acest lucru se întâmplă pe de-o parte pentru a putea fi simplificată realitatea economică în vederea construirii modelului, iar pe de altă parte, pentru că nu se cunosc de regulă toți factorii care influențează caracteristica cercetată.

Aceste observații critice au drept scop conștientizarea faptului că modelul econometric liniar de tipul III ca și orice alt model reprezintă o construcție ideală care prezintă o depărtăre de realitatea economică modelată fapt ce face ca rezultatele obținute pe baza modelului econometric liniar de tipul III să fie analizate statistic pentru a se determina limitele de valabilitate ale acestor rezultate.

2.1.3 Motivația economică

Y= riscul financiar ( pentru o firmă ce dorește să obțină un credit de la bancă )

Y=m1*X1+m2*X2+m3*X3+m4*X4+m5*X5+m6*X6+εi

unde i=1….6,

X1= matrice unitate ( cunoscută )

X2=Excedent brut de exploatare / Datorii totale

X3=Capital permanent / Datorii totale

X4=Active circulante / Activ total

X5=Cheltuieli financiare / Cifra de afaceri

X6=Cheltuieli de personal / Valoarea adăugată

Dacă Y>0,16 riscul de faliment < 10%

0,10<Y<0,16 riscul de faliment este între 10% si 30%

0,04<Y<0,10 riscul de faliment este între 30% si 65%

Y<0,04 riscul de faliment >65%.

Am ales cei cinci indicatori pentru că am considerat că riscul financiar este determinat în cea mai mare măsură de rezultatele financiare ale firmei (debitoare) și de activele și pasivele acesteia.

Evident că riscul financiar mai depinde și de alți factori. Drept urmare, în ecuația:

P=S+T+ , apare pentru ca nu am ținut seama de influența celorlalți factori.

Factori care ar putea influența riscul financiar pot fi următorii: zona în care este plasată firma, cota de piață, domeniul de activitate etc.

2.1.4 Construirea modelului econometric

Se efectuează o selecție repetată de volum n=12 în urma căreia se obține vectorul de selecție Y.

Y=(Y1 Y2 ………. Y12)TR12

Y reprezintă vectorul riscului financiar.

Riscul financiar este influențat liniar de variabilele definite anterior X2…6.

X2=(x12 x22 ……..x12,2)TR12

X3=(x13 x23 ……..x12,3)TR12

X4=(x14 x24 ……..x12,4)TR12

X5=(x15 x25 ……..x12,5)TR12

X6=(x16 x26 ……..x12,6)TR12

variabile și parametri:

Y – vectorul de selecție sau vectorul efectelor, cunoscut;

X=(X1 X2 X3 X4 X5 X6)

X – matricea care conține variabilele de control, cunoscută;

m=(m1 m2 m3 m4 m5 m6)

m – vectorul parametrilor locali, necunoscut;

=(1 2 …….. 12)T

– vectorul erorilor inobservabile, necunoscut;

Y=(0.04 0.16 0.32 0.80 0.25 0.41 0.10 0.19 0.27 0.65 0.11 0.60)TR12;

X1=(1 1 ……….. 1)TR12;

X2=(3 2 5 3 8 6 9 4 7 2 5 7)TR12

X3=(5.5 6.5 4.5 5 6.7 6 4 7.5 8.5 8 7 6.5)TR12

X4=(0.3 0.4 0.41 0.38 0.54 0.59 0.61 0.38 0.7 0.45 0.61 0.67)TR12

X5=(0.43 0.62 0.35 0.41 0.75 0.29 0.37 0.43 0.27 0.57 0.61 0.68)TR12

X6=(15.6 12.7 16.3 7.2 25.7 21.9 28 21 31.5 11.6 21.9 25.6)TR12

Ipotezele modelului:

Ip 0: Fiecare valoare de selectie Yi este alcătuită dintr-o componentă sistematică care este media sa M(Yi) numită și componenta deterministă sau semnal și o componentă aleatoare inobservabilă (i) numită și zgomot i=1,12.

Yi= M(Yi)+ i ()i=1,12 (1)

Ip 1: 1,2,……….12 sunt variabile aleatoare independente identic repartizate cu dispersia D(i)=2 i=1,12.

Ip 3: Influența liniară a factorilor X2 și X3 asupra variabilei aleatoare teoretice se traduce la nivelul valorilor de selecție prin relația următoare:

M(Yi)=m1+xi2m2+xi3m3+xi4m4+xi5m5+xi6m6 i=1,12 (2).

Unde:

xij – componentele lui Xj numite variabile de control care sunt cunoscute;

m1,m2 – parametri locali, necunoscuți.

(1)+(2)Yi=m1+ xi2m2+xi3m3+ xi4m4+xi5m5+xi6m6+I , i=1,12 (3)

Ip 4: Matricea XTX este pozitiv definită.

Ecuația modelului:

Din relația (3) Y=Xm+.

2.1.5. Estimarea parametrilor modelului econometric:

Estimații punctuale

Estimatia lui m

bR6;

b reprezintă estimația în sensul celor mai mici pătrate pentru vectorul parametrilor locali m;

b=(XTX)-1XTY;

Estimatia lui 2:

reprezintă estimația în sensul celor mai mici pătrate pentru dispersia de selecție a vectorului efectelor Y;

==(YTY-bTXTY)/(n-k)

= 0.025971479

Proprietăți statistice ale estimațiilor punctuale:

Proprietăți statistice pentru b:

M(b)=m, adica b este o estimație nedeplasată pentru m;

Pentru o anumită selecție efectuată estimația b poate avea valori diferite de ale lui m atât ca ordin de mărime cât și ca semn.

– b=BY, B=(XTX)-1XT

b este funcție liniară de vectorul Y;

– b=2(XTX)-1;

– b este cea mai bună estimație din familia estimațiilor liniare și nedeplasate;

Proprietăți statistice pentru :

– M()=2, adica este o estimație nedeplasată pentru 2;

– D(2) =24/n-k;

Estimarea cu intervale de încredere în ipoteza de normalitate

Fie modelul econometric liniar III de ecuatie Y=Xm+ε.

Din acest model se obține un caz particular dacă ipoteza 1 se înlocuiește cu următoarea ipoteză:

Ipoteza de normalitate

Vectorul N(012,2I12), adică vectorul are o repartiție normală n-dimensională de parametrii =012 și =2I12.

Dacă în modelul econometric liniar de tipul III ipoteza 1 este înlocuită cu ipoteza de normalitate se obține un model econometric liniar normal.

La modelul econometric liniar normal, estimarea parametrilor se poate face și prin intervale de încredere.

Intervale de încredere pentru m:

=tiS(n-k) ()i=1,k unde aii este al-i-lea element de pe diagonala principală a matricei (XTX)-1.

În acest caz se poate scrie:

P(bi-t< mi< bi+t)=1-

și intervalul de încredere de lungime minimă corespunzător nivelului de semnificatie , pentru mi este:

(bi-t , bi+t) ()i=1,k si =0.05.

Din tabel, t0.05,12=2.042.

Interval de încredere pentru 2:

s= 2(n-k);

Pentru un nivel de semnificație dat se pot determina 2 limite :

21 ,22 ; 21 <22 astfel încât P(21 < s < 22 ) = 1- (1)

21 = 21-/2 (n-k) ; 22 = 2/2 (n-k) care se determină din tabelul de repartiții 2(n-k) .

(1) 21-/2 (n-k) < s < 2/2 (n-k) ) = 1-

2.1.6. Analiza modelului econometric:

Coeficientul de determinare R2

În cazul modelului econometric liniar de tipul III se pune următoarea problemă:

Să se determine măsura în care se reduce dispersia erorilor vectorului Y atunci când se trece de la modelul econometric liniar I la modelul econometric liniar III dacă se ține seama de numărul parametrilor locali.

Astfel, la modelul econometric liniar I se utilizează un singur parametru local în funcție de care se calculează M(Y), în timp ce la modelul econometric liniar III se utilizează k parametri locali, iar matricea X conține k coloane dintre care k-1 conțin valorile variabilelor de control în funcție de care se calculează M(Y).

Trebuie evaluată proporția în care micșorarea dispersiei variației lui Y se datorează utilizării celor k-1 variabile locale în plus la modelul econometric liniar III față de modelul econometric liniar I.

O măsură a variației vectorului Y este dată de suma pătratelor componentelor vectorului Y, adică de produsul scalar YTY.

În urma calculelor reiese:

YTY= + (*)

Variabilitatea lui Y dată de YTY se compune din două părți:

partea explicată de variabilele de control .

partea explicată de erorile inobservabile .

– media de selecție a vectorului Y ;

– media de selecție a componentelor vectorului ;

Proprietate: =.

Dacă în relația (*) se scade în stânga și în dreapta și se fac calculele, se obține:

(**)

Semnificația relației (**):

– YTY-= reprezintă variația totală a lui Y și se notează St.

– -= reprezintă variația explicată datorată regresiei și se notează Sr.

– reprezintă variația neexplicată datorată erorilor inobservabile și se notează Se.

St= Sr+ Se.

O măsură a gradului în care variația lui Y este “explicată” de ipoteza 3 a modelului econometric liniar III este coeficientul de determinare (R2).

Se numește coeficient de determinare și se notează R2 următoarea statistică :

sau:

În cazul studiat de față coeficientul de determinare are valoarea:

R2= 0.77062907

Coeficientul de determinare R2 reprezintă o măsură a corelației dintre vectorul Y și vectorul . Deci, R2 se consideră ca o măsură a gradului de adecvare a modelului econometric liniar de tipul III.

Slăbiciunile modelului econometric liniar III:

Coeficientul de adecvare R2 nu este suficient de sensibil la schimbarea numărului de variabile de control. Deci, atunci când crește numărul de variabile de control este posibil ca R2 să scadă în loc să crească.

Ca urmare a acestei deficiențe, R2 nu poate fi luat drept criteriu pentru a compara două modele econometrice de tipul III cu un număr diferit de variabile de control.

Ecuația de predicție a modelului econometric liniar III:

Considerând modelul econometric liniar III se pune problema construirii de predicții privind efectele viitoare ale procesului modelat.

Pentru aceasta se caută o funcție de predicție care să minimizeze pătratul erorilor de predicție.

Notații:

Y0 – vector ale cărui componente sunt efectele viitoare care se obțin ca o selecție viitoare de volum n0 asupra lui Y;

Y0Rn0;

X0Mn0,k(R) – matricea care conține valorile viitoare ale variabilelor de control;

0 – vectorul erorilor viitoare care are proprietățile:

M(0)=0n0;

0=2In0;

Cu aceste notații putem scrie:

Y0= X0m+0;

Fie b estimația în sensul celor mai mici pătrate pentru vectorul m din modelul econometric III:

b=(XTX)-1XTY;

Se face următoarea ipoteză suplimentară:

Ipoteza 5

Procesul de selectie este același și pentru Y și pentru Y0.

În ipoteza 5 și ținându-se seama de vectorul b se definește funcția de predicție pentru Y0 dată de :

=X0b;

Pentru cazul general are loc relația:

2.1.7 Experiențe pe calculator asupra
modelului econometric

Se generează 300 de selecții aleatoare asupra vectorului Y.

Cazul A: Presupunem că vectorul are o repartiție uniformă cu M()=0n și =2In= 0,025971479In.

Atunci,fie UR12 un vector aleator ale cărui componente au o repartiție uniformă pe (0,1).

Vectorul =-sqrt(3*0.02597147)+2*sqrt(3*0.02597147)*U este un vector ale cărui componente au o repartiție uniformă pe

(-sqrt(3*0.02597147) , 2*sqrt(3*0.02597147)) cu media egală cu 0 și dispersia egală cu 0.02597147.

Se generează pe calculator 300 de selecții asupra lui Y.

Fie YUM12,300(R) matricea care are drept coloane cele 300 de selecții generate asupra vectorului Y, în ipoteza că are o repartiție uniformă.

Pentru fiecare coloană (YUi) a lui YU, deci pentru fiecare selecție se calculează bUi cu i=1,300, estimația în sensul celor mai mici pătrate a lui m.

bUM6,300(R) este matricea care are drept coloane cele 300 de estimații ale vectorului parametrilor locali m, în cazul în care are o repartiție uniformă.

Vectorul bU se calculează după formula:

bU=(XTX)-1XTYU;

R6 reprezintă media de selecție a estimațiilor (bUi) ale lui m în sensul celor mai mici pătrate.

Elementul cu j=1,6 se obține făcând media pe fiecare linie a matricei bU.

– vector care conține estimațiile în sensul celor mai mici pătrate ale lui 2 pentru fiecare din cele 300 de selecții generate asupra lui Y.

reprezintă media de selecție a estimațiilor (2Ui) în sensul celor mai mici pătrate ale lui 2.

Cazul B: Presupunem că are o repartiție normală cu M()=0n și =2In=0.02597147In.

Se generează pe calculator 300 de selecții asupra lui Y.

Fie YNM12,300(R) matricea care are drept coloane cele 300 de selecții generate asupra vectorului Y, în ipoteza că are o repartiție normală.

Pentru fiecare coloană (YNi) a lui YN, deci pentru fiecare selecție se calculează bNi cu i=1,300, estimația în sensul celor mai mici pătrate a lui m.

bNM6,300(R) este matricea care are drept coloane cele 300 de estimații în sensul celor mai mici pătrate ale vectorului parametrilor locali m.

Vectorul bN se calculează după formula:

bN=(XTX)-1XTYN;

R6 reprezintă media de selecție a estimațiilor (bNi) ale lui m în sensul celor mai mici pătrate.

Elementul cu j=1,6 se obține făcând media pe fiecare linie a matricei bN.

– vector care conține estimațiile în sensul celor mai mici pătrate ale lui 2 pentru fiecare din cele 300 de selecții generate asupra lui Y.

reprezintă media de selecție a estimațiilor (2Ni) în sensul celor mai mici pătrate ale lui 2.

2.1.8. Programul utilizat:

Listingul programului sursa:

– procedura pentru inițializarea vectorului Y:

proc proc1y;

load y[12,1]=p1y;

– procedura pentru inițializarea matricei X:

proc proc1x;

load x1[12,1]=proc1x1;

load x2[12,1]=proc1x2;

load x3[12,1]=proc1x3;

load x4[12,1]=proc1x4;

load x5[12,1]=proc1x5;

load x6[12,1]=proc1x6;

x=x1~x2~x3~x4~x5~x6;

– procedura pentru calcularea estimației (b) în sensul celor mai mici pătrate a lui m:

proc best (x,y);

b=inv(x'x)*x'y;

– procedura pentru calculul estimației () în sensul celor mai mici pătrate a lui 2:

proc sigpse;

sigpse=(y'y-b'x'y)/6;

– procedura pentru estimarea prin interval de încredere a elementului mi din vectorul parametrilor locali m (unde i=1…6):

proc incredb;

q=inv(x'x);

lib1=b[1]-2.042*sqrt(sigpse*q[1,1]);

lsb1=b[1]+2.042*sqrt(sigpse*q[1,1]);

intervalb1=lib1|lsb1;

q=inv(x'x);

lib2=b[2]-2.042*sqrt(sigpse*q[2,2]);

lsb2=b[2]+2.042*sqrt(sigpse*q[2,2]);

intervalb2=lib2|lsb2;

q=inv(x'x);

lib3=b[3]-2.042*sqrt(sigpse*q[3,3]);

lsb3=b[3]+2.042*sqrt(sigpse*q[3,3]);

intervalb3=lib3|lsb3;

q=inv(x'x);

lib4=b[4]-2.042*sqrt(sigpse*q[4,4]);

lsb4=b[4]+2.042*sqrt(sigpse*q[4,4]);

intervalb4=lib4|lsb4;

q=inv(x'x);

lib5=b[5]-2.042*sqrt(sigpse*q[5,5]);

lsb5=b[5]+2.042*sqrt(sigpse*q[5,5]);

intervalb5=lib5|lsb5;

q=inv(x'x);

lib6=b[6]-2.042*sqrt(sigpse*q[6,6]);

lsb6=b[6]+2.042*sqrt(sigpse*q[6,6]);

intervalb6=lib6|lsb6;

– procedura pentru estimarea prin interval de incredere a
lui 2:

proc increds;

infsig=6*sigpsed/14.4;

supsig=6*sigpsed/1.24;

intervals=infsig~supsig;

– procedura pentru calculul valorilor de predictie ale lui Y:

proc ypred;

yc=x*b;

– procedura pentru calculul coeficientului de determinare R2 al modelului:

proc rp (x,y);

let ym[12,1]= 0.2725;

rp=((yc-ym)'*(yc-ym))/((y-ym)'*(y-ym));

– procedura pentru generarea a 300 de selecții aleatoare asupra vectorului Y, în ipoteza că are o repartiție uniformă:

proc (1)=selunif(x,y,sigpse,b);

local u,eps,yu,ep,yc;

rndseed 2796203;

u=rndu(rows(x),1);

eps=2*sqrt(3*sigpse)*u-sqrt(3*sigpse);

yu=x*b+eps;

for i (1,299,1);

ep=rndu(rows(x),1);

eps=2*sqrt(3*sigpse)*ep-sqrt(3*sigpse);

yc=x*b+eps;

yu=yu~yc;

endfor;

retp(yu);

endp;

procedura pentru calculul vectorului (bU) estimațiilor în sensul celor mai mici pătrate ale lui m, în ipoteza că are o repartiție uniformă:

proc p1best (x,y);

bu=inv(x'x)*x'*yu;

– procedura pentru calculul mediei de selectie () a estimațiilor (bUi) în sensul celor mai mici pătrate ale vectorului parametrilor locali m:

proc p1mbest;

bum=meanc(bu');

– procedura pentru calculul vectorului () estimațtiilor lui 2, în ipoteza că are o repartiție uniformă:

proc p1msigu;

sigu1=( yu'yu – bu'x'yu )/6;

sigu=diag(sigu);

– procedura pentru calculul mediei de selectie a estimațiilor :

proc p1mmsigu;

mmsigu=meanc(sigu);

– procedura pentru generarea a 300 de selecții aleatoare asupra vectorului Y, în ipoteza că are o repartiție normală:

proc (1)=selno(x,y,b,sigpse);

local eps1,eps,yn,yc;

rndseed 2796203;

eps1=rndn(rows(x),1);

eps=sqrt(sigpse)*eps1;

yn=x*b+eps;

for i (1,299,1);

eps1=rndn(rows(x),1);

eps=sqrt(sigpse)*eps1;

yc=x*b+eps;

yn=yn~yc;

endfor;

retp(yn);

endp;

– procedura pentru calculul vectorului (bN) estimațiilor în sensul celor mai mici pătrate ale lui m, în ipoteza că are o repartiție normală:

proc p1bestno;

bn=inv(x'x)*x'*yn;

– procedura pentru calculul mediei de selecție () a estimațiilor (bNi) în sensul celor mai mici pătrate ale vectorului parametrilor locali m:

proc p1mbestn;

mbn=meanc(bn');

– procedura pentru calculul vectorului () estimațiilor lui 2, în ipoteza că are o repartiție normală:

proc p1sigpno;

sigpno1=(yn'yn-bn'x'yn)/6;

sigpno=diag(sigpno1);

– procedura pentru calculul mediei de selecție a estimațiilor :

proc p1msigpn;

msigpn=meanc(sigpno);

2.1.9. Rezultatele rulării programului

Estimația în sensul celor mai mici pătrate pentru vectorul parametrilor locali m este reprezentată de b.

b=(XTX)-1XTY;

-0.14987532

b= 0.18891611

0.15178269

0.99919116

-0.40266931

-0.087962404

reprezintă estimația în sensul celor mai mici pătrate pentru dispersia de selectie a vectorului efectelor Y;

==(YTY-bTXTY)/(n-k)

= 0.025971479.

Construirea de intervale de incredere pentru fiecare element (bi) al vectorului parametrilor locali m:

bi(bi-t , bi+t) ()i=1,k.

Deci:

b1(-0.79741173,0.49766108);

b2(0.026238205,0.35159402);

b3(0.011105842,0.29245953);

b4(-0.46050417, 2.4588865);

b5(-1.0965281, 0.29118951);

b6(-0.13463448, -0.041290324);

Construirea unui interval de incredere pentru 2:

2( 0,01082145 , 0,12566845 )

Coeficientul de determinare al modelului econometric:

R2=0,77062907.

Vectorul predictiilor:

=Xb.

bUM6,300(R) este matricea care are drept coloane cele 300 de estimatii ale vectorului parametrilor locali m, in cazul in care are o repartitie uniforma.

R6 reprezinta media de selectie a estimatiilor (bUi) in sensul celor mai mici patrate ale lui m;

-0,1439849

0,18954513

= 0,15245652

0,95843296

-0,39982621

-0,087812806

– vector care contine estimatiile in sensul celor mai mici patrate ale lui 2 pentru fiecare din cele 300 de selectii generate asupra lui Y.

reprezinta media de selctie a estimatiilor (2Ui) in sensul celor mai mici patrate ale lui 2.

= 0,026312774.

bNM6,300(R) este matricea care are drept coloane cele 300 de estimatii ale vectorului parametrilor locali m, in cazul in care are o repartitie normala.

R3 reprezinta media de selectie a estimatiilor (bNi) in sensul celor mai mici patrate ale lui m;

-0.14397149

0.18869339

= 0.15184164

0.98952910

-0.41542209

-0.087583447

– vector care contine estimatiile in sensul celor mai mici patrate ale lui 2 pentru fiecare din cele 300 de selectii generate asupra lui Y, in ipoteza ca are o repartitie normala.

reprezinta media de selctie a estimatiilor (2Ni) in sensul celor mai mici patrate ale lui 2.

= 0,027110364.

CAPITOLUL III

CONCLUZII

Concluzii

Am pornit analiza de la datele furnizate de firma Grirom și cu ajutorul modelului econometric de ordinul 3 am încercat să modelez ecuația de cuantificare a riscului financiar (folosită în modelul lui J. Conan și M. Holder).

În analiza efectuată s-au estimat media, dispersia, intervale de încredere pentru acestea. Pentru determinarea gradului de adecvare al modelului econometric am calculat R2 (0,77062907). În urma rezultatelor obținute se poate spune că indicatorul Active circulante/Activ total are o pondere foarte mare în riscul financiar pentru o firmă. Modelul econometric 3 aplicat este, conform lui R2, bun și ar putea fi luat în calcul de bănci pentru analiza riscului financiar al unei firme care solicită un împrumut de la bancă.

Pentru a verifica corectitudinea informațiilor furnizate de firma Grirom am generat 300 de valori pentru repartiția normală și uniformă a lui . Se observă că media și dispersia indicilor ecuației de cuantificare a riscului financiar au valori aproximativ egale.

BIBLIOGRAFIE