Cu titlu de manuscris [622599]

1
UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAȚIONALĂ DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris
C.Z.U.: 347.962 : 340.13 (478)
(043.2)

GHERNAJA GETA -CRISTINA

RESPONSABILITATEA ȘI RĂSPUNDEREA
JUDECĂTOR ILOR ÎN E XERCI TAREA JUSTI ȚIEI

Specialitatea 12.00.01 – TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI;

ISTORIA STATULUI ȘI DREPTULUI; ISTORIA DOCTRINELOR

POLITICE ȘI DE DREPT

Teză de doctor în drept

Conducător științific BALTAG Dumitru, doctor hab. în
drept, profesor universitar

Autor Ghernaja Geta -Cristina

Chișinău, 201 1

2

© GHERNAJA GETA -CRISTINA, 201 1

3
CUPRINS
ADNOTARE …………………………………………………………………………………… ………… ………………… ………4
LISTA ABREVIERILOR ………………………………………………………………. ……………………. ………….. ……7
INTRODUCERE ………………………………………………………………………… ………………………. ………… ……..8
1. FENOMENUL RESPONSABILITĂ ȚII ȘI STATUTUL JURIDIC A L JUDECĂTORI LOR ÎN
CONTEXTUL CERCETĂRILOR ȘTIIN ȚIFICE ……………. …………………………………………… …………. 20
1.1. Studii științifice în materia de reglementare juridică na țională și interna țională în domeniul
responsabilită ții și statutului juridic al judecătorilor ………. …….. ……………… ……………………………….. .20
1.2. C adrul normativ din punct de vedere al reglement ării juridic e în domeniul r esponsabilită ții și al
statutului juridic a l judecătorilor …………… ……………….. ………………… ………………………………………….. 34
1.3.Concluzii la capitolul 1 ……………………………………………………………………………. ……….. …………… 44
2. RESPONSABILIT ATEA JURIDICĂ A JUDECĂTOR ILOR ÎN STATUL DE DREPT …………….. 46
2.1. Autoritatea judecătorească – ramură independentă a puterii de stat…….. ………… ………. …………… 46
2.2. Co raportul dintre responsabilitate și răspunder e în activitatea judecător ilor……………. ………….. ..64
2.3. Geneza instituții lor responsabilită ții și răspunderii juridice a judecător ilor……………… …………… 76
2.4. Concluzii la capitolul 2…………………………………………. …………… ……… ………………….. …………… ..87
3. TEMEIUL, FORMELE ȘI PROCEDURA TRAGERII LA RĂSPUNDERE JURIDICĂ A
JUDECĂTOR ILOR……………………….. ……………………. …………………………. ………………………………… ..89
3.1. Răspunderea juridică – expresie a condamnării de către stat a unei conduite ilicite ……………… ..89
3.2. Răspunderea penală a judecător ilor: temeiul și particularitățile aplicării……….. …………………… ..96
3.3. Răspunderea ci vilă a judecător ilor: temeiul și particularitățile de a plicare………….. ……………… 110
3.4. Răspunderea disciplinară a judecător ilor…………………………………… …………………… ……………… 129
3.4.1. Noțiune și regleme ntare…………………………………………………………. ………………….. …………….. 129
3.4.2. Abaterile disciplinare……………………………………………………………… ………………….. ……………. 132
3.4.3. Sancțiunile disciplinare și procedura de aplicare……………………………. ………………. ……………. 150
3.5. Caracterul specific al răspunderii procedurale a judecător ilor…………… ……………….. ……………. 167
3.6. Asp ecte privind răspunderea judecătorilor de la instanțele internaționale și de la inst anțele
naționale europene………………………………………………………………………………. ……………………………. 175
3.7.Considerații p rivind distincția dintre regulile deontologice și regulile disciplinare aplicabile
judecătorilor………………………………………………………………………… ……………….. …………………………. 179
3.8. Concluzii la cap itolul 3………………………………………………………………… ……………….. ……………. 187
CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI ……………………………….. …………….. ……………. ……..192
ANEXE. ……….. …………………………………………………………………………………………………………….. ……199
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………… …………………. …………….. ..206
DECLARA ȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII ……………………………………. ………….. …….. .227
CV AL AUTORULUI ……………………………………………… …………………….. ………………… …………….. …228

4
ADNOTARE

Ghernaja Geta -Cristina. „Responsabilitatea și răspunderea judecătorilor în exercitarea
justiției”. Teză pentru obținerea gradului științific de doctor în drept. Specialitatea 12.00.01 –
Teoria generală a dreptului; Istoria statului și dreptului; Istoria doctrinelor politice și de
drept. Chișinău, 2011.

Structura tezei. Lucrarea este structurată în introducere, ca inițiere în studiu, urmată de trei
capitole și de sinteza rezultatelor obținute, concluzii și recomandări, 2 anexe, bibliografie din 389
numiri, 19 8 pagini text de bază. Rezultatele obținute sunt publicate în 1 2 lucrări științifice.
Cuvinte cheie: responsabilitate juridică, răspundere juridică, magistrați, judecători,
răspundere penală, răspundere patrimonială, răspundere disciplinară, răspundere procedurală, reguli
deontologice, autoritate judecătorească, justiție.
Domeniul de studiu. . Teza de doctor este dedicată în întregime realizării unui model
teoretico -juridic al răspunderii juridice a judec ătorului, adaptat la practica realizării acestuia în statul
contemporan, atât în România cât și în R. Moldova, studiului responsabilității juridice a judecător ilor
în sistemul răspunderii juridice în general, în raport de particularitățile sale față de alt e categorii
profesionale .
Scopul și obiectivele lucrării. Cercetarea locului și rolului responsabilității și răspunderii
juridice a judecătorilor în exercitarea justiției, în construcția normativă de drept a răspunderii
juridice , studierea răspunderii juri dice a judecătorului din punct de vedere istoric, tehnic, dar și
comparativ cu alte categorii profesionale în R. Moldova și România, precum și în alte sisteme de
drept, cu accent pe poziția și rolul determinant al judecătorului în societate.
Noutatea și or iginalitatea științifică. Caracterul novator al tezei reiese din abordarea diferită
a mai multor aspecte, față de cea tradițională existentă până acum în doctrina juridică, a
responsabilității și răspunderii juridice a judecătorilor în exercitarea justiție i. În acest sens, pentru
prima dată, în literatura de specialitate a R. Moldova și României s -a încercat studierea complexă a
conceptului, esenței și conținutului răspunderii juridice a judecătorilor, clasificării și sistematizării
lor, ce schimbă lumina m etodologică asupra acestei instituții de maximă generalitate, dar cu și
interferențe practice. Tot în domeniul novator, putem circumscrie abordarea răspunderii juridice a
judecătorilor din punct de vedere doctrinar, normativ și practic, ca factor cu impact determinant
asupra exercitării justiției. În afară de aceasta, noutatea lucrării este determinată și de complexul de
probleme practice și aspecte teoretice cercetate în cadrul ei, de tratarea problemelor teoretice în
corelare cu soluțiile din jurisprudenț ă, de trimiterile permanente la dreptul comparat, de observațiile
critice punctuale sau de ansamblu, de conținutul concluziilor și propunerilor de lege ferenda , în
vederea perfecționării legislației în vigoare.
Valoarea aplicativă a lucrării. Valoarea apli cativă a lucrării constă în faptul că principiile și
concluziile formulate și argumentate completează, dezvoltă și concretizează în mare măsură unele
compartimente din teoria generală a dreptului, din dreptul constituțional, dreptul civil, dreptul penal,
dreptul muncii (disciplinar), de procedură penală, de procedură civilă, constituie o bază teoretică
închegată pentru aprofundarea ulterioară a temei de față ori pentru cercetarea răspunderii juridice a
altor persoane ce ocupă funcții publice cu un statut ju ridic aparte.
Implementarea rezultatelor științifice. Noutățile, concluziile cuprinse în lucrare, pot fi
utilizate în procesul perfecționării legislației, la elaborarea și modificarea unor acte normative; la
interpretarea normelor juridice referitoare la responsabilitate și răspundere juridică; în studii
științifice, la cercetarea fenomenelor „răspunderea juridică”, „etică și deontologie profesională”,
„statutul juridic al judecătorului”; în predarea teoriei generale a dreptului, a dreptului constituțional ,
civil, penal, muncii, de procedură penală, de procedură civilă etc.; în elaborarea și predarea unui curs
special „Responsabilitatea juridică a judecătorului”; în exercitarea profesiei de către judecători, dar
prezintă interes practic și pentru alte categ orii de juriști, pentru justițiabili, politicieni, jurnaliști,
studenți.

5
ANN OTATION

Ghernaja Geta -Cristina. “The responsibility of judges in exercise of justice”. Thesis for
obtaining the scientific degree of doctor of law. Specialty 12.00.01 – General theory of law; History of
state and law; History of politics and law doctrines . Chisinau, 201 1.

The structure of the thesis. The paper is structured in introduction, as an initiation into the
study, followed by three chapters and by the synthesis of the obtained results, conclusions and
recommendations, 2 annexes, bibliography of 389 titles, 198 pages of fundamental texts. The
obtained results are published in 1 2 scientific papers.
Key words : juridical responsibility, juridical liability, magistrates, judges, penal liability,
patrimonial liability, disciplinary liability , procedural liability, deontological rules, judicial authority,
justice.
Field of study. Thesis in entirely devoted to achieving a theoretical model of the judge ’s
legal liability, adjusted to achieve it in the contemporary practice, both in Romania and Moldova, the
trial judges’s legal responsibility system in general liability, peculiarities in its report to other
professionals and report the position and role of judges in society.
Goal and objectives of the paper. Establishing and formulating thesis co nceptual approach
and theoretical philosophy and practical legal responsability and liability , change in historical and
legal responsability to identify the place and role of the judge in legal liability system in general,
highlighting the status of judges , demonstrate the importance of legal responsbility to judge the
phenomenon current law in the context of state responsability to the citizens to identify the main
types of legal liability of the judge, the delimitation norms under the jurisdiction of the rules on
ethics and deontology of the judge, the analysis compared liability of judges from other countries,
mainly European , and theoretical conclusions of principles aimed at assessing and completing the
legal responsability to judge the institution .
Scientific novelty and originality. The innovative character of the present thesis consists in
the fact that it approaches an issue which is under the attention of the legislative power, of the civil
society, both of the citizens and organisms of the Europea n Union, and on the other hand, in the fact
that there is no monographic paper dedicated to the research of juridical responsibility of the judges.
The scientific novelty and originality of the paper consists in the arguing of certain conclusions of
theore tical and practical nature and in the forwarding of the proposals of lege ferenda which might
logically result from the investigations carried out within the paper, contributing to the enrichment of
the doctrine in terms of the regarded issues, to the refi nement of the current legislation both in
Romania and Moldova , making it more compatible and logically well -rounded with the national and
international regulations.
The applicative value of the paper. The applicative value of the paper consists in the fac t
that the principles and the conclusions formulated and argued complete, develop and concretize to a
great extent certain areas of the general theory of law, of the constitutional law, civil law, penal law,
labour (disciplinary) law, penal procedure, civi l procedure , is a cohesive theoretical basis for further
deepning of the theme to research or other persons liability public officials with a legal status of
autority .
Implementation of the scientific results. The innovations, the conclusions contained by this
paper may be used in the process of the legislation refinement, for the elaboration and modification
of certain normative acts; for the interpretation of the juridical norms related to the juridical
responsibility and liability; in scientific studies, for the research of the phenomena of “juridical
liability”, of “professional ethics and deontology”, of “the juridical statute of judges”; in teaching the
general theory of law, the constitutional, civil, penal, labour, penal procedure, civil procedure la w,
etc.; in the elaboration and teaching of a special course “The juridical liability of judges”; in
exercising their profession a s judges, but it also carries forth a practical interest for other categories
of jurists, for litigants, politicians, journali sts, students.

6
АННОТАЦИЯ

Гернажа Джета -Кристина. «Ответственность и подотчетность судей при
осуществлении правосудия правосудия». Диссертация на соискание ученой степени
кандидата юридических наук по специальности 12.00.01 – Общая теория права, история
государства и пра ва, история политических и правовых учений, Кишинев, 2011

Структура диссертации. Диссертация состоит из введения, трех глав и обобщения
результатов, выводов и рекомендаций, 2 приложения , библиографии из 389 назначений, 198
страниц основного текста. Резуль таты исследования опубликованы в 1 2 научных работах.
Ключевые слова: юридическая ответственность, судьи, уголовная
ответственность, имущественная ответственность, дисциплинарная ответственность,
процедурная подотчетность, правила поведения, с удебная власть, правосудие.
Область исследования. В работе анализируются основные виды юридической
ответственности и порядок привлечения к конкретной правовой ответственности судей,
проведен сравнительный анализ ответственности судей из других стран , в основном,
европейских.
Цели и задачи. Идентификация места и роли юридической ответственности судей
в правовой системе ответственности в целом, ее особенности по сравнению с другими
профессиональными группами и в отношении места и роли судей в обществе.
Новизна и оригинальность диссертации. Инновация этой работы является то, что
она затрагивает проблему, которая находится во внимании законодательных властей,
гражданского общества, граждан и органов Европейского Союза, с другой стороны, тот
факт, что не с уществует монографических работ, посвященных, исследованиям
юридической ответственности судей в диссертации исследования были направлены на
выявление теоретико -правовой модели юридической ответственности судей.
В диссертации исследования были направлены на выявление теоретико -правовой
модели юридической ответственности судей, адаптированные к ее реализации в
современной государственной практике. Научная новизна и оригинальность работы
состоит в формулировке теоретических и практических выводов, предложений
совершенствованию законодательства.
Теоретическая и практическая значи мость . Прикладное значение диссертации
состоит в том, что принципы и выводы, сформулированные в ней дополняют, развивают и
отражают в значительной степени некоторые части общей теории пр ава, конституционного
права, гражданского права, уголовного права, трудового права (дисциплинарного), Уголовно –
процессуального и Гражданско -процессуального права. Выводы, содержащиеся в работе,
могут быть использованы в совершенствовании законодательства, разработки и изменения
законов, толковании правовых норм, касающихся юридической ответственности; в научных
исследованиях, в исследовании феноменов «юридическая ответственность»,
«профессиональная этика», «правовой статус судей»; в преподавании общей теори и права,
конституционного права, гражданского, уголовного, трудового, уголовно -процессуального,
гражданско -процессуальное и т.д., в разработке и преподавани и специального курса
«Юридическая ответственность судей».

7

LISTA ABREVIERILOR

Alin. – alineat și derivatele lui
Art. – articol și derivatele lui
CC – Codul Civil
CM – Codul muncii
CP – Codul Penal
CCJE – Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni
CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CPC – Codul de procedură civilă
CPP – Codul de procedură penală
CSI – Comunitatea Statelor Independente
CSJ – Curtea Supremă de Justiție
CSM – Consiliul Superior al Magistraturii
DNA – Direcția Națională Anticorupție
Ed. – Editura
ÎCCJ – Înalta Curte de Casație și Justiție
OG – Ordonanța de Guvern
ONU – Organizația Națiunilor Unite
Op. cit. -opera citată
OUG – Ordonanța de Urgență a Guvernului
RM – Republica Moldova
UE – Uniunea Europeană

8
INTRODUCERE

Actualitatea și importanța temei abordate. Actualitatea temei investigate este determinată,
pe de o parte, de faptul că nu există nici o altă categorie profesională ale cărei probleme de
răspundere juridică să fi fost și să fie în atenția societății civile, a cetățenilor , a puterii legislative și a
organismelor Uniunii Europene, iar pe de altă parte, de faptul că nu există o lucrare monografică
consacrată cercetării responsabilită ții și răspunderii juridice a judecător ilor atât în România, cât și în
R. Moldova .
Justiția este piatra de temelie într -o societate democratică, a cărei principală misiune este
de a asigura respectarea legalității. Pentru ca just iția să -și realizeze această misiune este nevoie de
încrederea societății în justiție. Din această perspectivă, cetățenii așteaptă ca judecătorii să -și
desfășoare activitatea de judecată în mod cinstit, corect și imparțial. O societate care are încredere î n
sistemul său judiciar, în eficacitatea normei și în aplicarea principiului conform căruia toți sunt egali
în fața legii, inclusiv când este vorba de răspundere, este o societate puternică și prosperă.
Justiția, a cărei independență este consacrată const ituțional, nu este separată în sens absolut
de celelalte două puteri -legislativă și executivă. Judecătorul este obligat să respecte legea, care
emană de la puterea legislativă. Ea se impune judecătorului chiar dacă prevederile sale nu sunt
suficiente ori c lare. În raporturile cu executivul, judecătorul se bucură de o independență neîngrădită,
în virtutea atribuțiilor sale fiind chemat să exercite, prin contenciosul administrativ, un veritabil
drept de control asupra administrației publice.
Așadar, judecător ul în statul de drept devine o figură centrală, care poate să asigure
echilibrul și domnia legii. El nu stabilește prin voință proprie reguli de conduită, ci aplică legea.
Ordinea stabilită prin hotărârile judecătorești nu este, deci, o ordine independentă de ordinea
normativă, ci una subordonată acesteia. Dar o hotărâre judecătorească greșită poate denatura ordinea
normativă creată de puterea legiuitoare fără, însă, a -i putea lua ori adăuga ceva acesteia.
Judecătorii au rolul de a stabili standarde în so cietate. Ei interpretează și dezvoltă normele
juridice pe baza cărora este structurată societatea și se desfășoară relațiile sociale. Acțiunile și
comportamentul lor, atât în interiorul cât și în afara instanței, trebuie să fie în orice moment mai
presus d e orice suspiciune și trebuie să inspire respectul și încrederea publicului, pentru că
independența justiției se bazează pe încrederea publică. În consecință, cei numiți într -o asemenea
poziție înaltă de considerație și respect trebuie să fie persoane cu c ompetență dovedită, integritate,
probitate și independență și nu ar trebui să existe nici un compromis cu privire la aceste standarde.
Pe parcursul întregii lor cariere judiciare, se așteaptă de la judecători să își mențină standardele înalte
care impun re spect public pentru fiecare dintre ei, în mod individual, și colectiv, pentru întreaga
instituție.

9
Dacă în anii `70 și `80 organizații nonguvernamentale internaționale s -au preocupat de
stabilirea unor standarde pentru judecători, pentru protejarea proprie i lor independențe, ceea ce a dus
la crearea unor documente internaționale deosebit de importante, în anii `90 au început să se
manifeste preocupări față de nevoia unei răspunderi a autorității judecătorești. În unele țări s -a
considerat că judecătorii au abuzat de starea lor de izolare pentru protejarea independenței lor, iar în
alte state a fost semnalată existența unor acte de corupție înăuntrul sistemului judiciar. Prin urmare,
s-a impus adoptarea unor măsuri la nivel normativ pentru oprirea acestor ten dințe, înainte ca publicul
să își piardă încrederea în justiție.
Tocmai pentru că judecătorul este un personaj -cheie al societă ții democratice, democra ția
nu poate tolera prezen ța în interiorul ei a unui personaj iresponsabil, în sensul lipsei de
responsab ilitate. Judecătorul nu poate face excep ție de la principiul fundamental că nimeni nu poate
fi exonerat de răspundere, pentru că nimeni nu este mai presus de lege, dar în acela și timp
răspunderea juridică a judecătorului nu reprezintă regula, ci doar excep ția, ceea ce înseamnă că ea nu
poate fi angajată decât în cazurile în care legea o permite în mod expres. Cu alte cuvinte,
responsabilitatea înso țește permanent activitatea judecător ilor în exercitarea justiției, în timp ce
răspunderea este doar o excep ție.
Această răspundere nu poate fi însă un scop în sine, ci are, în primul rând, rolul de a
impune un anumit model de comportament al judecătorului, apt să -și asume necesara independen ță
și impar țialitate, con știent de riscurile pe care exercitarea puterii s ale le poate antrena pentru
justițiabili [8, p.500] .
Justificarea transformării, în cazul judecătorilor, a regulii sau principiului răspunderii într -o
excep ție, se bazează pe următoarele principii privind justi ția și judecătorii : independen ța și
impar țialitatea judecătorilor, autoritatea lucrului judecat, caracterul impersonal al hotărârilor
judecătore ști [24, p.26 -29].
Scopul responsabilizării judecător ilor este creșterea calității actului de justiție. Pentru o mai
bună calitate a actului de justiție, est e nevoie ca toți judecătorii să se simtă în permanență
răspunzători, să aibă sentimentul responsabilității. Acest lucru este posibil prin formarea unei
identități profesionale. În acest sens, apreciem că demersul individual al însușirii cunoștințelor
teore tice și practice specifice, sprijinită prin politici statale de formare inițială și actualizare
permanentă a pregătirii profesionale a judecătorilor, trebuie să fie dublat de conștientizarea
judecătorului de faptul că în centrul sistemului juridic nu stă e l, judecătorul, ci justițiabilul.
Odată însușită această idee, judecătorul devine responsabil de calitatea actelor îndeplinite
de el în raport cu justițiabilul, iar asumarea răspunderii devine ceva firesc, impus de cerințele
profesiei. Astfel, în momentul în care realizează cât de vitală este corectitudinea cu care el trebuie
să-și îndeplinească atribuțiile, sunt mai ușor evitate erorile și este mai ușor acceptată ideea
răspunderii pentru erorile judiciare și pentru greșelile comise cu rea -credință sau gra vă neglijență.

10
Responsabilitatea lui trebuie să aibă în prim -plan ideea că el nu va fi tras la răspundere atât timp cât
va acționa corect, și nu temerea că este posibil să greșească, și prin urmare nu ar trebui să existe un
sistem de răspundere.
Prin urma re, nu poate fi vorba de nerăspunderea judecătorilor, ci de găsirea acelor forme și
modalită ți de răspundere care să se concilieze cu particularită țile activită ții lor, pentru a nu denatura,
în mod esen țial, pozi ția necesară a judecătorului în societatea d emocratică.
Scopul și obiectivele tezei. Cercetarea locului și rolului responsabilității și răspunderii
juridice a judecătorilor în exercitarea justiției, în construcția normativă de drept a răspunderii
juridice .
În prezenta teză, cercetările au fost cana lizate în direcția studierii răspunderii juridice a
judecător ilor din punct de vedere istoric, tehnic, dar și comparativ cu alte categorii profesionale,
precum și cu alte sisteme de drept, cu accent pe poziția și rolul determinant al judecătorului în
socie tate.
În realizarea scopului propus, au fost dimensionate următoarele obiective:
– stabilirea și formularea tezelor conceptuale în abordarea filozofico -juridică și teoretico –
practică a responsabilită ții și răspunderii juridice;
– delimitarea noțiunii de responsabilitate/ răspundere de unele categorii complementare,
utilizate în domeniul actual al dreptului și examinarea raportului răspundere socială -răspundere
juridică, răspundere -responsabilitate, cu aplicare în teoria dreptului;
– evoluția r ăspunderii juridice a judecător ului și determinarea ponderii acesteia pe parcursul
perioadelor istorice, identificarea locului și rolului răspunderii juridice a judecător ului în sistemul
răspunderii juridice în general;
– trecerea în revistă a retrospectivei evoluției ră spunderii juridice și în special evidențierea
problemelor legate de elementele ce o compun, precum și examinarea particularităților răspunderii
juridice a judecător ilor față de răspunderea juridică a altor categorii profesionale;
– evidențierea statutului judecător ilor în ansamblul său, privit în sine, dar și integrat, cu
caracteristicile sale, sistemelor vieții economice, sociale și culturale și nu în ultimul rând, politice,
din cadrul societății și, într -un cadru mai amplu, europene și, strâns legat de ac easta, evidențierea
poziției, a locului și rolului judecătorului în societatea sec.XXI, cu raportare preponderentă la
necesitatea dialogului, în limitele constituționale, cu celelalte puteri, cu partidele politice, cu presa,
cu societatea civilă;
– abordar ea dintr -o perspectivă modernă, europeană, a răspunderii juridice a judecător ilor în
exercitarea justiției;
– demonstrarea importanței fenomenului r ăspunderii juridice a judecător ilor pentru dreptul
actual în contextul răspunderii statului în fața cetățean ului;
– identificarea principalelor tipuri de răspundere juridică a judecător ilor;

11
– identificarea trăsăturilor specifice ale procedurii de tragere la răspundere a judecător ilor;
– delimitarea normelor ce țin de răspunderea juridică de normele referitoare la etica și
deontologia judecător ilor;
– analiza comparată cu răspunderea juridică a judecător ilor din alte țări, cu preponderență
europene;
– încercarea de a construi modelul teoretico -juridic al r ăspunderii juridice a judecător ilor,
adaptat la practica r ealizării acesteia în statul contemporan;
– formularea principiilor și concluziilor teoretice, orientate spre evaluarea și completarea
instituției r ăspunderii juridice a j udecători lor.
Noutatea științifică a rezultatelor obținute. Caracterul novator al tezei reiese din
abordarea diferită a mai multor aspecte, față de cea tradițională existentă până acum în doctrina
juridică, a responsabilității și răspunderii juridice a judecătorilor în exercitarea justiției. În acest sens,
pentru prima dată, în liter atura de specialitate a R. Moldova și României s -a încercat studierea
complexă a conceptului, esenței și conținutului răspunderii juridice a judecătorilor, clasificării și
sistematizării lor, ce schimbă lumina metodologică asupra acestei instituții de maxi mă generalitate,
dar cu și interferențe practice.
Tot în domeniul novator, putem circumscrie abordarea răspunderii juridice a judecătorilor
din punct de vedere doctrinar, normativ și practic, ca factor cu impact determinant asupra exercitării
justiției.
Teza de față se întemeiază pe o bibliografie constituită din tratate, cursuri, monografii,
studii, articole, acte normative, decizii ale Curții Constituționale, ale instanțelor judecătorești
naționale și ale Curții Europene a Drepturilor Omului, jurispruden ța Consiliului Superior al
Magistraturii, documente internaționale, site -uri web, pe analiza riguroasă și atentă a acesteia,
dublată de o interpretare personală, bazată nu în ultimul rând pe experiența profesională de judecător
pe parcursul a peste 14 ani a doctorand ei.
În afară de aceasta, noutatea lucrării este determinată și de complexul de probleme practice
și aspecte teoretice cercetate în cadrul ei, de tratarea problemelor teoretice în corelare cu soluțiile din
jurisprudență, de trimiterile permanen te la dreptul comparat, de observațiile critice punctuale sau de
ansamblu, de conținutul concluziilor și propunerilor de lege ferenda , în vederea perfecționării
legislației în vigoare.
Astfel, în procesul de cercetare au fost obținute următoarele rezultate :
– s-a evidențiat faptul că răspunderea juridică este elementul necesar al mecanismului
funcționării dreptului, s -a analizat raportul dintre răspunderea socială și răspunderea juridică, ca fiind
un raport dintre gen și specie;
– s-a remarcat că s istemu l justiției în general este ramura independentă, necesară, a puterii
de stat în mecanismul de separare a puterilor, fiind definită sub două aspecte: ca totalitate a

12
organelor de jurisdicție dintr -un stat și ca dreptate, echitate. Pentru asigurarea înfăptui rea unei justiții
mai aproape de ceea ce credem fiecare dintre noi că se cheamă dreptate, una dintre condițiile
esențiale este garantarea independenței serviciului public al justiției și a judecătorului.
– s-a observat faptul că judecătorul, având la îndem ână dreptul și puterea, funcția de
protector al legii, având organizarea structurală necesară, procedura și un statut independent,
servește ca model al statului de drept, al organizării de drept și al funcționării vieții politice.
Judecătorii, prin indepen dența lor și prin faptul că se subordonează numai legii, ocupă un loc special
în mecanismul de stat. În calitate de purtători ai puterii judecătorești, judecătorii au un statut specific,
stabilit printr -o serie de acte normative, fiind categoria profesiona lă cu cele mai multe
incompatibilități și interdicții.
– s-a remarcat că România și R. Moldova recunosc necesitatea răspunderii juridice a
judecător ilor, iar sistemul juridic are nevoie de acest mecanism pentru a stabili regimul de
răspundere juridică în p rocesul de reformare, în scopul asigurării funcționării eficiente a puterii
juridice în stat și a creșterii calității actului de justiție.
– s-a concluzionat că responsabilitatea însoțește permanent activitatea judecător ilor în
exercitarea justiției, în t imp ce răspunderea este doar o excepție. De aceea, locul central în teoria
răspunderii juridice a judecător ilor trebuie să îl ocupe nu răspunderea -sancțiune, care are caracter
accidental, ci răspunderea -acțiune care trebuie să fie permanentă și care înseam nă, pe de o parte,
competență și, pe de altă parte, etică profesională și responsabilitate.
Așadar, noutatea și originalitatea științifică a lucrării constă în formularea unor concluzii de
ordin teoretic și practic, și înaintarea propunerilor de lege fere nda care ar rezulta logic din
investigațiile efectuate în lucrare, contribuind la îmbogățirea doctrinei în problemele vizate, la
perfecționarea legislației în vigoare, făcînd -o mai compatibilă și logic închegată cu reglementările
naționale și cele internaț ionale .
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a tezei constă în aceea că tezele, concluziile
și recomandările privind conceptul, esența, conținutul, formele răspunderii juridice a judecătorilor
completează fundamentele teoretice ale acestei categorii științifice. În plus, în literatura științifică din
R. Moldova și România nu există lucrări monografice care ar avea în vizor exclusiv responsabilitatea
și răspunderea judecătorilor, cu excepția unui număr modest de articole științifice sau teze expuse în
manuale și cursuri universitare. Lucrarea de față suplinește, cel puțin parțial, această lacună.
Principiile și concluziile formulate și argumentate completează, dezvoltă și concretizează în
mare măsură unele compartimente din teoria generală a drept ului și din dreptul constituțional ; în
afară de aceasta, caracterul complex al prezentei teze determină importanța rezultatelor cercetării
pentru istoria dreptului, teoria generală a dreptului, dreptul constituțional, dreptul civil, dreptul
penal, dreptul muncii (disciplinar), de procedură penală, de procedură civilă.

13
Valoarea aplicativă a tezei constă în faptul că principiile și concluziile pe care le cuprinde
pot fi utilizate:
– în procesul perfec ționării legisla ției, la elaborarea și modificarea unor act e normative;
– la interpretarea normelor juridice referitoare la responsabilitate și răspundere juridică ,
deoarece dificultățile ce apar în cadrul soluționării problemelor practice nu pot fi depășite fără o
conceptualizare teoretică ;
– în studii științific e, ca material inițial pentru o abordare ulterioară mai aprofundată a
fenomenelor „răspunderea juridică”, „etică și deontologie profesională”, „statutul juridic al
judecătorului”;
– în procesul didactic universitar, la predarea teoriei generale a dreptului , a dreptului
constituțional, civil, penal, muncii, de procedură penală, de procedură civilă etc.;
– în elaborarea și predarea unui curs special „R esponsabilitatea și r ăspunderea juridică a
judecător ilor”;
– în exercitarea profesiei de către judecători, da r prezintă interes practic și pentru alte
categorii de juriști, pentru justițiabili, politicieni, jurnaliști, studenți.
Aprobarea rezultatelor tezei.
Rezultatele investigației problemei răspunderii juridice a judecătorilor au fost cuprinse în
publicații d iverse din România și R. Moldova, dar mai cu seamă au fost aprobate în diferite forme de
dezbateri la conferințe științifico -practice, cu participare internațională, printre care:
1. Simpozionul internațional: „Instituții juridice contemporane în contextul integrării
României în Uniunea Europeană”, cofinanțare ANCS, ediția a III -a, organizat de Universitatea
Româno -Americană, Facultatea de Drept, București, 2009, volum Editura Pro Universitaria. Titlul
comunicării: „ Răspunderea disciplinară a judecătorilor -studiu de drept comparat ”.
2. Simpozionul internațional: „ Dinamica dreptului românesc după aderarea la Uniunea
Europeană ”, organizat de Academia Română – Institutul de Cercetări Juridice “Acad. Andrei
Rădulescu”, București, 26 aprilie 2010. Titlul comunică rii: “Instituția răspunderii juridice a
judecătorului în contextul integrării României în Uniunea Europeană”.
3. Simpozionul internațional: „Instituții juridice contemporane în contextul integrării
României în Uniunea Europeană”, cofinanțare ANCS, ediția a IV-a, organizat de Universitatea
Româno -Americană, Facultatea de Drept, București, 12-13 noiembrie 2010. Titlul comunicării:
„Răspunderea constitu țională a judecătorilor: subiecte, temei și sanc țiuni”.
4. Simpozionul internațional: „Justiție, Stat de dre pt și cultură juridică ”, organizat de
Academia Română – Institutul de Cercetări Juridice “Acad. Andrei Rădulescu”, București, 13 mai
2011. Titlul comunicării: „O nouă viziune asupra răspunderii juridice a judecătorului. Poate exista
răspundere procedurală ca tip independent de răspundere ?”.

14
Sumarul compartimentelor tezei.
Introducerea reprezintă fundamentarea și justificarea temei alese pentru cercetare. În acest
sens, s -a făcut referire la actualitatea și importanța temei investigate, gradul de cercetare a temei,
scopul și obiectivele propuse spre realizare, noutatea științifică a rezultatelor obținute, importanța
teoretică și valoarea aplicativă a lucrării, baza metodologică, modalitatea de aprobare a rezultatelor
și concluziilor cercetării.
Primul capit ol „Fenomenul responsabilită ții și statutul juridic a l judecătorilor în
contextul cercetărilor științifice” conține două paragrafe și este destinat, a șa cum ind ică ș i titlul,
enumerării și expunerii pe scurt, într -o manieră care nu este exhaustivă, a prin cipalelor preocupări de
cercetare având ca obiect răspunderea juridică în general și răspunderea judecătorilor în special , dar
și a cadrului normativ intern și a instrumentelor juridice interna ționale în materie .
Astfel, în primul paragraf „ Studii științifice în materia de reglementare juridic ă națională și
interna țională în domeniul responsabilită ții și statutului juridic al judecătorilor ” sunt identificate
lucrările consacrate responsabilită ții și răspunderii juridice, ca institu ție deosebit de importantă a
teoriei generale a dreptului, începând cu gînditorii și filozofii antici precum Senecca, Socrate, Platon
și Aristotel . Ulterior, reputa ți filozofi, politicieni, morali ști, teologi și economi ști au fost creatori de
teorii juridice cu privire la răspunder e, pe care le -au inclus în sistemele lor filozofice, politice,
morale, economice, respectiv Toma de Aquino, Thomas Morus, Tomasso Campanella, Hobbes, de
Grotius, Locke, Spinoza, Leibnitz, Montesquieu, Rousseau, Kant, Hegel, Marx. În perioada
contemporană, aceste teorii au fost aprofundate și dezvoltate în lucrările unor profesori, juri ști,
sociologi, dintre care men ționăm pe H.L.A. Hart, Paul Fauconnet, J.P. Sartre, Mircea Djuvara, D.
Gusti, Gh. Florea, M. Costin, M. Florea, D. Baltag, B. Negru, Gh. Avornic etc.
Cercetările efectuate în domeniul responsabilită ții juridice a judecătorilor au eviden țiat
existen ța unui număr destul de mare de lucrări și articole cu privire la definirea no țiunii de judecător
și justi ție, cu privire la faptul că în sarcina judec ătorului sunt instituite numeroase comandamente de
atitudine și comportament, interdic ții, incompatibilită ți, obliga ții profesionale și extraprofesionale.
Interdic țiile impuse judecătorilor restric ționează sau limitează acestora accesul ori exerci țiul unor
funcții și calită ți, prin numărul lor situându -i pe judecători pe primul loc în raport cu toate celelalte
categorii profesionale.
În paragraful al doilea „Cadrul normativ din punct de vedere al reglementării juridice în
domeniul responsabilită ții și al st atutului juridic al judecătorilor” sunt enumerate, împreună cu
comentarii, actele normative ce constituie cadrul legal intern, dar și o serie de instrumente cu
caracter mondial sau regional, obligatorii sau nu, care împreună stabilesc sistemul garan țiilor juridice
pentru buna desfă șurare a activită ții puterii judecătore ști.

15
În al doilea capitol “Responsabilitatea juridică a judecătorilor în statul de drept ” sunt
supuse investigației și analizate opiniile cercetătorilor referitoare la conceptul de răspunder e juridică,
esența și aspectul istoric al r esponsabilită ții judecător ilor, statutul juridic al judecător ilor în societate.
În primul paragraf al capitolului – “Autoritatea judecătorească -ramură independentă a
puterii de stat ”, s-a analizat locul autorități i/puterii judecătorești în mecanismul de separare al
puterilor în stat și definirea justiției ca serviciu public și ca dreptate, echitate. În acest context, s -a
analizat raportul judecător -justiție și s -a încercat a se găsi o definiție a judecătorului. Ast fel, marea
majoritate a autorilor sau a legiuitorilor s -au referit asupra însușirilor judecătorului sau asupra
restricțiilor la care este supus, plasând astfel la loc central atât funcția judecătorului, cât și persoana
acestuia, deoarece sunt de egală impo rtanță pe rcepția judecătorului ca persoană și percepția sa ca
instituție. Analiza documentelor cadru adoptate de Consiliul Europei ori de Organizația Națiunilor
Unite a relevant faptul că nici acestea nu au abordat, explicit sau implicit, natura juridică a profesiei
de judecător, limitându -se la a insista asupra rolului determinant pe care acesta îl îndeplinește în
statul de drept contemporan, precum și asupra garanțiilor instituite în acest scop.
Judecătorii au un statut specific stabilit prin tr-o serie d e acte normative, ce stabilesc în
sarcina lor cele mai numeroase, spre deosebire de alte categorii profesionale, comandamente de
atitudine și comportament, interdicții, incompatibilități, obligații profesionale și extraprofesionale,
cenzurarea anumitor dre pturi prin restrângere sau condiționare, trasarea unor linii de conduită
deontologică profesională și extraprofesională, precum și anumite garanții pentru independența sa.
Statutul deosebit al judecător ilor constituie factorul optimizării nivelului justiți ei și
presupune în același timp răspunderea lor deosebită pentru îndeplinirea atribuțiilor și respectarea
legilor.
Având ca punct de plecare acest statut aparte al judecător ilor, în al doilea paragraf
“Coraportul dintre responsabilitate și răspunder e în activitatea judecător ilor” s-a urmărit a se analiza
opiniile cercetătorilor referitoare la conceptul și esența responsabilită ții și răspunderii juridice,
elementele sale structurale.
Ponind de la definirea raportului dintre răspunderea socială și răsp underea juridică ca fiind
un raport dintre gen și specie, doctrina juridică a evidențiat faptul că răspunderea se deosebește de
responsabilitate prin aceea că ea nu este o dimensiune internă a personei, nu derivă dintr -un raport pe
care persoana îl institu ie între ea și colectivitate în mod voit și interesat, ci este un fenomen complex
ce se manifestă mai ales în exteriorul individului, deci survine ca urmare a unei atitudini inconștiente
a individului față de prescripțiile legale.
Nu există o poziție comun ă a teoreticienilor asupra acestei probleme, deoarece fiecare
teorie utilizează categorii și noțiuni specifice fie asupra esenței răspunderii juridice, fie asupra
procesului de realizare a ei, fie asupra formei de realizare, fie asupra scopului și rezultat ului aplicării
răspunderii juridice. Totuși, se cuvine subliniat că teoria dreptului vizează termenul de

16
responsabilitate mai mult ca pe o premisă psihologică a răspunderii și nu ca pe o atitudine a
subiectului în raport cu sistemul normativ. Responsabilit atea și răspunderea juridică își au rădăcinile
în responsabilitatea și răspunderea socială, astfel teoria răspunderii juridice poate fi explicată numai
sub aspectul responsabilității și răspunderii juridice ca două fenomene distincte.
Răspunderea juridică implică obligația de a suporta o sancțiune juridică, dar nu se confundă
cu aceasta, ci desemnează reacția instituționalizată provocată de o faptă reprobabilă, reacție
organizată prin lege și limitată de lege. Răspunderea juridică nu este legată pur și simp lu de o
sancțiune, ci de sancțiunea aflată în manifestare, în acțiune. Așadar, sancțiunea caracterizează funcția
statică a dreptului, iar răspunderea juridică -dinamica acestuia.
Concluzionăm că diversele dispute și discuții referitoare la răspunderea jur idică ne -au
condus la definirea responsabilității juridice a judecătorului ca fiind o stare de drept, care generează
necesitatea folosirii conștiincioase, cu bună -credință, a drepturilor și îndeplinirii obligațiilor de
înfăptuire a justiției, obligații pe care legea i le pune în sarcină și a răspunderii juridice a
judecătorului ca fiind necesitatea de a suporta rigorile legii în cazul unei erori judiciare sau
profesionale, pe care a comis -o în procesul exercitării justiției.
Paragraful al treilea „Geneza instituții lor responsabilită ții și răspunderii juridice a
judecătorilor” prezintă succint, sub aspect istoric, analiza conceptului de responsabilitate/ răspundere
în viziunea gânditorilor și filozofilor din cele mai vechi timpuri până în prezent, precum și un istoric
al justiției din România, trecând în revistă legile de orgaizare judecătorească edictate de -a lungul
timpului, precum și dispozițiile legale referitoare la răspunderea judecător ilor.
Capitolul al treilea „Temeiul, formele și procedura tragerii l a răspundere juridică a
judecătorilor” debutează cu analiza, în primul paragraf, a problemei „Răspunder ii juridice, ca
expresie a condamnării de către stat a unei conduite ilicite”. Majoritatea opiniilor exprimate în
literatura juridică de specialitate ind ică trăsături individuale, care nu caracterizează răspunderea în
general, cu atât mai mult cu cât principalul constă nu în reflectarea unor trăsături ale ei, ci în
dezvăluirea fenomenului în general. Este însă în afara oricăror polemici faptul că răspunder ea
juridică derivă dintr -un comportament normat, că ea este instituită sau sanc ționată de puterea statală
și, prin urmare, implică la nevoie constrângerea venită din exterior. În sensul cel mai general,
conduita ilicită poate fi definită ca fiind împrejur area ce determină na șterea unui raport juridic de
constrângere. Sub aspect juridic, conduita ilicită este un fapt juridic ilicit, iar despre un fapt se spune
că este ilicit atunci când contravine ordinii de drept. Cu privire la caracterele generale ale con duitei
ilicite, în doctrină s -au exprimat opinii potrivit cărora conduita ilicită prezintă trei caractere generale:
antisocialitatea, antijuridicitatea și imoralitatea.
În aprecierea noastră, prin conduita ilicită nu trebuie să se încalce atât o normă juri dică, cât
și un raport juridic concret, deoarece nu prin toate faptele ilicite se încalcă în mod obligatoriu și

17
unele drepturi subiective ale unor persoane, dar întotdeauna prin conduita ilicită se lezează ordinea
de drept.
Modalitățile conduitei ilicite s unt acțiunea și inacțiunea/omisiunea, iar în func ție de natura
sancțiunilor prevăzute de lege și de gradul de pericol social al faptelor, formele conduitei ilicite și
ale răspunderii juridice sunt următoarele: infrac țiunea – atrage răspunderea penală ( și răspunderea
civilă, dacă ac țiunea civilă este alăturată celei penale); contraven ția – atrage răspunderea
administrativă și contraven țională; delictul – atrage răspunderea civilă și constitu țională; abaterea
disciplinară – atrage răspunderea materială și disciplinară.
Modalitățile și formele conduitei ilicite au fost analizate în continuare în manifestarea lor
concretă în activitatea judecătorilor de exercitare a justiției.
În paragraful al doilea „Răspunderea penal ă a judecătorilor: temeiul și particularităț ile
aplicării” , am afirmat că, f ără îndoială , judecătorul trebuie să răspundă ca orice altă persoană pentru
infracțiunile pe care le -ar săvârși fără a avea legătură cu exercitarea profesiei sale. În ceea ce privește
hotărârile judecătorești, respectiv acte le cu caracter jurisdicțional ale judecătorilor, acestea nu pot fi
considerate elemente constitutive ale unei infracțiuni. O categorie aparte o constituie infracțiunile de
corupție și cele în legătură cu serviciul. Imunitatea judecătorilor împotriva iniție rii procedurilor
penale este una dintre garanțiile independenței lor și, în funcție de tradițiile naționale, această
imunitate poate fi mai extinsă sau mai redusă. De aceea, posibilitatea tragerii la răspundere penală a
judecătorului nu trebuie să se trans forme într -un risc la adresa independenței sale și nici într -o
amenințare la adresa funcționării normale a justiției în statele cu o democrație tânără, astfel că
trebuie să existe o condiție prealabilă cercetării sau trimiterii în judecată a oricărui judec ător.
Analiza în paragraful 3.3. a „Răspunderii civile a judecătorilor: temeiul și particularitățile
de aplicare”, relevă faptul că problema nu este aceea de a se angaja răspunderea judecătorului în
temeiul actului jurisdicțional pe care l -a emis, din c are nu se nasc în nici un caz obligații pentru el, ci
doar pentru părțile din proces, iar pagubele produse prin neexecutarea acestor obligații nu pot fi
imputate decât acestora. Problema răspunderii judecătorului se pune tocmai pentru încălcarea
normelor g enerale care interzic producerea nejustificată de prejudicii pentru alții, este limitată deci la
cazul dolului sau culpei grave, noțiuni nedefinite de lege.
În procedura judiciară penală, prejudiciul adus cetățeanului este reparat de stat indiferent de
vinovăția judecătorului. În sfera procedurii judiciare civile, prejudiciul provocat în timpul realizării
justiției este reparat doar dacă este stabilită vinovăția judecătorului, printr -o sentință definitivă în
materie penală sau disciplinară. În consecință, principiul sau regula răspunderii în materie civilă se
transformă, în cazul judecătorului, într -o excepție.

18
Răspunderea materială a judecătorului nu este directă, ci mediată, acțiunea justițiabilului
fiind subordonată cerinței ca, în prealabil, aces ta să fi epuizat toate căile de atac pe care legea i le
pune la dispoziție.
Paragraful 3.4. „Răspunderea disciplinară a judecătorilor”, evidențiază particularitățile
răspunderii disciplinare din perspectiva existenței un ui raport juridic de muncă atipic, a elementelor
constitutive ale abaterii disciplinare, a enumerării limitative a abaterilor disciplinare și a sancțiunilor
specifice.
Spre deosebire de majoritatea celorlalte categorii profesionale, judecătorii nu încheie un
contract individual de muncă și nici nu sunt angajați de un angajator propriu -zis, obligațiile lor
derivând direct din Constituție, legi sau regulamente. De asemenea, o altă deosebire esențială o
constituie faptul că judecătorii sunt ținuți să respecte disciplina muncii nu numai la locu l de muncă,
în cadrul instanțelor, ci și în afara acestora, pentru fapte care afectează prestigiul justiției, răspunzând
în caz contrar disciplinar.
Legea reglementează în mod expres abaterile și sancțiunile disciplinare, luând în calcul
balanța intereselo r publice, care presupune atât o răspundere strictă și iminentă a judecătorilor în
baza unei serii determinate de temeiuri, cât și asigurarea garanțiilor independenței și inviolabilității.
După analizarea fiecărei categorii de abatere disciplinară și de sa ncțiune disciplinară, cu
referire permanentă la jurisprudența internă și europeană, s -a trecut la analiza procedurii disciplinare,
ceea ce a prilejuit formularea mai multor propuneri de lege ferenda.
În paragraful 3.5. ”Caracterul specific al răspunderii procedurale a judecătorilor” s -a pornit
de la ideea că răspunderea procedurală este o noțiune generalizatoare, care include răspunderea de
procedură penală și cea de procedură civilă . Răspunderea procedurală pozitivă se materializează în
exercitarea onestă a obligațiilor, în obținerea anumitor rezultate în activitate și în aprecierea pozitivă
a acestor rezultate din partea societății și a statului. Comiterea unei ilegalități de procedură generează
răspunderea procedurală negativă (răspunderea propriu -zisă) , iar momentul încetării răspunderii
procedurale îl constituie realizarea ei sub forma anulării/casării sentinței/deciziei nelegale.
Pornind de la cele analizate, s -a definit răspunderea procedurală a judecătorilor ca fiind
necesitate de a acționa în intere sul justiției, utilizând drepturile și îndeplinind obligațiile prevăzute de
lege, precum și ca necesitate de a suporta măsuri de influență juridică în cazul comiterii unei
ilegalități procedurale. Delictul procedural comis de judecător poate fi calificat d rept încălcare a
prevederilor legale, admisă în sfera procedurii judiciare sub forma neexecutării de către judecător a
obligațiilor sale procedurale sau de conduită obiectivă.
Întrucât sistemul judecătoresc este organizat ca un sistem de instanțe ierarhice , în care
instanțele superioare au competența să reformeze ori să anuleze hotărârile instanțelor inferioare și să
le remită cauzele pentru o nouă judecată cu indicații obligatorii, instanța superioară apare în calitate
de instanță care stabilește existența unei erori judiciare și care ia măsuri de înlăturare a acesteia –

19
sancțiuni de repunere în drept. Totodată, anularea unei hotărâri nelegale prejudiciază autoritatea
instanței și a judecătorului care a încălcat legea, generează o apreciere negativă a activ ității sale.
Spre deosebire de sancțiunea de drept civil, sancțiunea procedurală nu este o sancțiune
materială. Conținutul său constă în obligația de înlăturare a consecințelor ilegalității procedurale,
restabilirea mersului normal al procedurii judiciare în cauza respectivă.
Răspunderea procedurală joacă un rol esențial în asigurarea formei procedurale, a ordinii
procedurii judiciare, în organizarea raporturilor sociale în sfera procedurii judiciare în ansamblul ei.
Necesitatea recunoașterii răspunderii p rocedurale ca tip independent al răspunderii juridice este
determinată de nevoile practice de combatere a delictelor procedurale, care au drept consecință
anularea deciziilor judiciare, fapt care generează urmări negative cum ar fi : mărirea duratei
procedu rii judiciare, scăderea importanței preventive a pedepsei penale, extinderea în timp a
nesiguranței raporturilor civile deduse judecății tocmai în vederea clarificării lor, crearea unei
imagini negative asupra justiției privind calitatea deficitară a cerce tării cauzelor judiciare.
Paragraful 3.6. „Aspecte privind răspunderea judecătorilor de la instanțele internaționale și
de la instan țele na ționale europene” cuprinde o analiz ă sintetic ă a statutul ui judecătorilor de la câteva
instanțe internaționale (Cu rtea Europeană de Justiție, Tribunalul de Primă Instanță, Tribunalul
Funcției Publice, Curtea Internațională de Justiție, Tribunalul Internațional pentru Dreptul Mării,
Curtea de Conciliere și Arbitraj a OSCE, Curtea Europeană a Drepturilor Omului), conclu zia care se
desprinde fiind aceea că ei beneficiază de privilegiile și imunitățile diplomatice. În privința acestor
judecători , nu există o răspundere civilă, penală ori disciplinară propriu -zisă, ci doar niște norme de
conduită a căror nerespectare nu est e supusă unei proceduri riguroase, ci este lăsată la latitudinea
instanței internaționale din compunerea căreia face parte judecătorul respectiv. De asemenea, au fost
expuse comparativ aspecte privind răspunderea disciplinară, civilă și penală a judecători lor din
compunerea instan țelor na ționale dintr -o serie de state europene.
„Considera țiile privind distincția dintre regulile deontologice și regulile disciplinare
aplicabile judecătorilor” din paragraful 3.7. argumentează necesitatea de a nu se confunda s au
întrepătrunde codul moral cu îndatoririle profesionale, a căror încălcare atrage sancțiuni punitive
până la cea mai severă, care este îndepărtarea din profesie. Un cod deontologic nu trebuie să conțină
reguli disciplinare, ci trebuie să fie un instrumen t autoreglator, generat de însuși sistemul juridic; atât
timp cât există o suprapunere a principiilor de conduită, ca standarde etice, cu regulile disciplinare,
codul deontologic nu își îndeplinește funcția de ghid al activității magistraților.

20

Capitolul I. FENOMENUL RESPONSABILITĂȚII ȘI STATUTUL JURIDIC A L
JUDECĂTOR ILOR ÎN CONTEXTUL CERCETĂRILOR ȘTIIN ȚIFICE

1.1. Studii științifice în materia de reglementare națională și interna țională în
domeniul r esponsabilită ții și statutului juridic al judecăt orilor
Răspunderea juridică a constituit obiect de studiu și de analiză în contextul existen ței, din
cele mai vechi timpuri, a preocupării de a -l sanc ționa cât mai eficient pe cel care încălca legile, iar în
funcție de evolu ția gândirii și sanc țiunea jur idică a dobândit noi dimensiuni de la o etapă istorică la
alta.
Încă din epoca primitivă a existat răspunderea sub forma răzbunării, în țeleasă ca un drept
natural al omului de a face un rău celui care, la rândul său, i -a provocat un rău. Și în antichitate,
răzbunarea apărea ca o solu ție naturală în fa ța unei agresiuni, concluzie ce rezultă cu claritate din
analiza legisla ției chineză, sanscrită, asiro -babiloniană, inca șă, ateniană, romană. Au apărut noi
forme de răspundere ca urmare a evolu ției politico -etatice, propor ția fizicalistă este înlocuită de
propor ția morală determinată de circumstan țele agravante sau atenuante.
Pornind de la răzbunare ca idee moral -juridică și având în centrul preocupărilor
comportamentul uman, filozofii și gânditorii antici Sene ca, Aristotel și Platon au abordat problema
răspunderii în contextul analizei dreptului, care nu poate fi concepută fără analiza și a consecin țelor
încălcării dreptului. Dintre operele relevante în acest sens, men ționăm ”Despre mânie” a lui Lucius
Annaeus Seneca, ”Statul” și ”Sofistul” , ”Legile” lui Platon.
Filozofia platono -stoică și procesul lui Socrate au avut un rol determinant în apari ția și
dezvoltarea conceptului răspunderii. Platon a determinat sensul răspunderii juridice, men ționând că
nimeni nu t rebuie să rămână nepedepsit pentru nesocotirea legii, indiferent de dauna pe care o
cauzează prin această faptă și a eviden țiat func ția preventivă, reparatorie și educativă a răspunderii
juridice, în timp ce Aristotel a văzut în pedeapsă mai degrabă un fac tor cu impact psihologic asupra
infractorului și asupra societă ții în general.
În etapele istorice următoare, reputa ți filozofi, politicieni, morali ști, teologi și economi ști
au fost creatori de teorii juridice cu privire la răspundere, pe care le -au inclu s în sistemele lor
filozofice, politice, morale, economice, respectiv Toma de Aquino, Thomas Morus, Tomasso
Campanella, Hobbes, de Grotius, Locke, Spinoza, Leibnitz, Montesquieu, Rousseau, Kant, Hegel,
Marx.
Spațiul redus al prezentului studiu nu ne permit e să ne oprim în detaliu asupra lor, dar vom
puncta totu și unele aspecte. Astfel, în lucrările lui Thomas Morus ”Utopia” și Thomasso
Campanella ”Civitas solis” sunt redate sensurile no țiunii de răspundere din acea epocă istorică și

21
sunt surprinse unele ele mente caracteristice, între care în țelegerea sanc țiunii ”ca o reac ție a societă ții
la încălcarea normelor statuate de comunitate” [186, p.307] . Hugo de Grotius în lucrarea ”Despre
dreptul războiului și al păcii” a analizat dreptul societă ții de a -i pedepsi pe cei care nesocotesc
legile, scopul răspunderii juridice și al sanc țiunii, importan ța propor ționalită ții dintre faptă și
pedeapsă [118, p.17] . În ”Despre cetă țean” și ”Leviathan”, Th. Hobbes diferen țiază răspunderea
juridică de alte forme de răspundere socială, eviden țiază ideea neretroactivită ții legii prefigurând
caracterul dintotdeauna actual al răspunderii juridice.
În preajma Revolu ției franceze de la 1789, se dezvoltă o adevărată doctrină privind
răspunderea pentru încălcarea legii. Critica adusă s ocietă ții feudale, dominată de arbitrariul marilor
seniori și de sanc țiuni crude și, adesea, nedrepte, a conturat treptat parametrii răspunderii juridice.
Lucrările cele mai prestigioase în domeniu sunt ”Lettres persanes”(Scrisori persane) și ”Esprit des
lois”(Despre spiritul legilor) ale lui Charles Montesquieu, ”Dei delitti e delle pene”(Despre
infrac țiuni și pedepse) a lui Cesare Beccaria, precum și ”Despre contractul social” a lui J.J.
Rousseau.
Montesquieu face conexiunea dintre forma de guvernământ și caracterul sanc țiunilor
aplicate celor care încalcă legea și pune în lumină importan ța calită ții și corectitudinii legii penale și
a sistemului judiciar. Răspunderea trebuie ”să se bazeze pe lege”, iar în definirea ei ”legiuitorul
trebuie să contrazică m ai pu țin ca oriunde moravurile și manierele” [190, p.379] .
J.J. Rousseau este cel care a admis pedeapsa cu moartea în calitate de sanc țiune pentru
fapte antisociale grave și este cel mai reprezentativ dintre contractuali ști. Fondator al școlii clasice a
drepului penal, el considera că prin aplicarea sanc țiunilor prevăzute de norma juridică penală se
poate cultiva respectul fa ță de litera legii în general, ceea ce conferă un caracter și un rol aparte
răspunderii juridice [6, p.74] .
C. Beccaria îl contrazice pe Rousseau, eviden țiind mai mult caracterul moderat al
sancțiunii juridice și chiar excluderea pedepsei capitale și punând în lumină func ția preventivă a
răspunderii juridice. El a enun țat regula conform căreia ”nu duritatea sanc țiunii, ci inevitabilitat ea ei
va preveni cel mai eficient comiterea de ilegalită ți”, reu șind astfel să realizeze o îmbinare reu șită
între viziunea lui Platon și cea a lui Aristotel cu privire la scopurile aplicării pedepsei. Beccaria vede
fundamentul tragerii la răspundere juridi că în utilitatea socială, scopul răspunderii juridice fiind
acela de a împiedica infractorul să aducă concetă țenilor săi noi prejudicii și de a -i abate pe al ții de la
săvâr șirea unor fapte asemănătoare. În plus, el trasează o analogie importantă între lege a penală și
morală, considerând că infrac țiunea implică imoralitatea [13, p.95] .
În general, sistemele contractualiste afirmă că oamenii, hotărându -se să convie țuiască în
societate, au cedat puterii sociale dreptul de a sanc ționa, de a proteja, de a aplic a legile constituind
pactul social.

22
În lucrarea ” Principii metafizice de drept”, filozoful Immanuel Kant practic se exprimă în
favoarea găsirii unei expresii civilizate a legii talionului, cu păstrarea esen ței acesteia. El formulează
”teoria absolută a ped epsei”, considerând că sanc țiunea penală reprezintă o contrapresta ție echitabilă
din partea statului pentru infrac țiunea comisă. Filozoful sus ține că infractorul nu are nevoie de
protec ție morală și grijă din partea statului, el urmând să poarte răspundere a conform prevederilor
legale [6, p.77] .
Karl Marx în ”Dezbateri asupra legii cu privire la furtul de lemne” este preocupat de
raportul ce trebuie să existe între infrac țiune și pedeapsă, men ționând că ”pedeapsa trebuie să apară
în ochii criminalului ca ef ectul necesar al propriei sale fapte, deci ca propria sa faptă. Limitele
pedepsei sale trebuie să fie, prin urmare, limita faptei sale” [185, p.126] .
Și în perioada contemporană, problema răspunderii juridice ocupă un loc central în teoria
generală a drept ului și în științele juridice de ramură. Prof. H.L.A. Hart în lucrarea ”Ascription of
Responsability and Rights” considera că nu trebuie negată legătura dintre răspunderea juridică și
blamarea morală, dar în acela și timp explica diferen ța dintre cele două forme de răspundere prin
diferen ța de con ținut dintre normele juridice și normele morale. Îndatorirea juridică constă în a nu
dăuna nimănui ( neminem laedere), în timp ce îndatorirea morală constă în a trăi cinstit ( honeste
vivere) [267, p.139] .
Raportul dintre determinism și libertate are implica ții profunde în stabilirea răspunderii
juridice, și aici men ționăm pe autorii Jean Paul Sartre [364, p.553 -556] și Gabriel de Trade [267,
p.139] , care au scos în eviden ță faptul că omul este răspunzător pentru lum e și pentru sine însu și, el
este răspunzător pentru o ac țiune deoarece a înfăptuit -o prin voin ța sa liberă, având libertatea de a
alege.
De asemenea, responsabilitatea juridică a fost definită de autorii Harry Soderman și John J.
O`Connell în „Modern Crimi nal investigation” ca fiind „în țelegerea necesită ții respectării legii”,
adică a „adoptării unui comportament social conform exigen țelor normelor juridice” [365, p.87] .
Paul Fauconnet în lucrarea „ La responsabilite” a legat responsabilitatea de sanc țiune,
având în vedere răspunderea [353, p.118, 120 -121], sus ținând că reprezintă două elemente ale
aceluia și mecanism social, menite să determine orientarea comportamentului individual, dar și
colectiv, în spiritul apărării societă ții.
Raportul dintre determinis m, libertate și răspundere a fost tratat și de Mircea Djuvara [95,
p.146 -147] care considera că, pentru ca o persoană să fie făcută răspunzătoare de o faptă trebuie să fi
făcut -o cu voin ța ca această faptă să reprezinte un act liber, produsul unei voin țe libere, în caz
contrar neputând fi făcut răspunzător.
În doctrina juridică românească, încă din anii `50 -`60 ai sec. al XX -lea a apărut teoria
răspunderii juridice sub aspectul responsabilită ții juridice și sub aspectul răspunderii juridice
propriu -zise.

23
Majoritatea autorilor, între care amintim pe I. Deleanu, I. Mărgineanu [91, p.74] , Gh. Mihai
[187, p.28 -29], leagă no țiunea de responsabilitate de atitudinea con știentă a persoanelor, de sim țul de
răspundere fa ță de obliga țiile sociale. Valoarea constituie reperul responsabilită ții, iar un om care nu –
și asumă valorile juridice, astfel cum sunt ele prinse în reglementările în vigoare, nu are
responsabilitate juridică.
Preocupări pentru explicarea abordării juridice a no țiunii de responsabilitate juridică au
existat și la autorii români Mihai Florea și Nicolae Popa [212, p.75] , iar abordări mai complexe ale
corela ției dintre responsabilitate și răspundere au fost dezvoltate de Dimitrie Gusti . Pornind de la
responsabilitatea socială, responsabilitatea juridică reprezintă o formă a acesteia, cuprinzând
complexul de atitudini ale omului în raport cu sistemul normativ juridic cristalizat în societatea în
care trăie ște, în vederea însu șirii, conservării și promovării acestui sistem și a valorilor pe care le
exprimă, în scopul men ținerii și promovării ordinii juridice și a binelui public.
Astfel, profesorul Mihai Florea considera că ”responsabilitatea juridică trebuie definită ca o
atitudine con știentă și deliberată de asumare a grijii fa ță de modul de realizare a no rmelor de drept,
față de integritatea ordinii juridice, ca și față de ac țiunile pe care le întreprinde individul în vederea
asigurării unui climat de legalitate” [103, p.6] , în timp ce Dimitrie Gusti afirma că responsabilitatea
”este atitudinea sufletească și morală prin care, fiind con știenți de fiecare atitudine și acțiune a
noastră, în țelegem să justificăm în mod demn motivele care ne -au determinat în producerea acestora
și să ne luăm asupra noastră toate consecin țele lor” [120, p.209] .
V. Pătulea a ev idențiat diferen țele cele mai importante dintre responsabilitate și răspundere
[207, p.27] , iar profesorul Lidia Barac a subliniat că legitimitatea unei teorii științifice asupra
răspunderii și responsabilită ții juridice ar putea fi pusă la îndoială, deoar ece din punct de vedere
lingvistic răspunderea și responsabilitatea sunt termeni echivalen ți, ei nedefinindu -se unul prin altul
[9, p.78] .
Supranumit „patriarhul răspunderii juridice”, vestitul savant M. Costin este printre primii
care a instituit în doctr ina română ideea de responsabilitate sau de răspundere în sens pozitiv și
negativ. Func ția reglatoare a normelor sociale este evidentă, iar modul în care se reglează
comportamentul uman prin însu șirea acestora sau nu, poate dobândi sens pozitiv -de conforma re, sau
negativ -de neconformare. Neconformarea dă na ștere unui conflict între individ și societate, iar
răspunderea nu reprezintă altceva decât cadrul de rezolvare a acestui conflict [71, p.16] .
Responsabilitatea și r ăspunderea juridică au fost tratate dif erit și în lucrările profesorilor
Boris Negru, Gh. Avornic, A. Blo șenco, E. Cojocaru, V. Pătulea, S. Șerban, G. Marconescu . Astfel,
B. Negru consideră că responsabilitatea are o sferă mult mai largă decât răspunderea, deoarece prima
se raportează la activi tatea desfă șurată de om din proprie ini țiativă, în baza alegerii libere a
obiectivelor din mai multe variante posibile, în timp ce a doua presupune realizarea unui
comportament definit prin norme sociale [197, p.46] . Dimpotrivă, Gh. Avornic consideră că au torii

24
Dicționarului de drept civil au procedat judicios folosind numai cuvîntul „răspundere” [5, p.488] . A.
Bloșenco sus ține că aspectul pozitiv sau prospectiv, specific răspunderii politice, morale și altor
forme de răspundere socială, nu este acceptabil pentru dezvăluirea esen ței răspunderii juridice
[22, p.17] , iar E. Cojocaru utilizează termenul de „responsabilitate civilă” alături de termenul
„răspundere civilă” ca sinonime [61, p.12, 23] .
Acești autori, ca și alții, printre care amintim pe S. B ăieș, A. Băe șu [11, p.403] ,
V. Gu țuleac , Gh. Bobo ș [25, p.264] , I. Craiovan [75, p.17], consideră că răspunderea juridică este o
sancțiune, o pedeapsă care prevede o măsură de constrângere a delincventului de către stat.
O altă interpretare a esen ței răspunderii juridice a vizat obliga ția de a suporta o sanc țiune
juridică, fie că este vorba de a suporta o priva țiune sau de a suporta o altă pedeapsă. V. Câmpeanu
[41, p.314] și V. Tarhon [251, p.13] , studiind răspunderea materială și patrimoni ală, definesc
răspunderea ca obliga ție a celui care a cauzat din vina sa un prejudiciu, la repararea acestuia .
Relația dintre obligativitatea delincventului de a suporta consecin țele negative pentru
delictul comis și dreptul statului de a pedepsi, au cont ribuit la definirea răspunderii juridice de către
Gh. Avornic ca raport juridic special de constrângere.
M. Costin a demonstrat că răspunderea juridică reprezintă un complex de drepturi și
obliga ții, în timp ce Lidia Barac a considerat că este mai mult de cât atât, respectiv răspunderea
juridică poate fi definită ca fiind institu ția ce cuprinde ansamblul normelor juridice, care vizează
raporturi ce se nasc în sfera activită ții desfă șurate de autorită țile publice.
O altă etapă în teoria generală a răspunde rii juridice, a reprezentat -o interpretarea
răspunderii juridice ca raport juridic complex, fiind format în esen ță din dreptul statului de a pedepsi
și obliga ția persoanelor de a se supune sanc țiunilor legale în vederea restabilirii ordinii de drept în
societate, printre adep ți numărându -se profesorii I. Craiovan și B. Negru.
De asemenea, a fost formulată de către autorii B. Negru, D. Baltag, I. Humă, Gh. Mihai și
alții, ideea că responsabilitatea juridică există alături de răspunderea juridică, bazată pe f aptul că
răspunderea juridică nu reprezintă doar un mecanism de anihilare a încălcărilor normelor juridice,
dar și unul de stimulare a comportamentului pozitiv al subiectului, mecanism de educa ție juridică,
când alături de pedeapsă ca sanc țiune negativă, e xistă și sanc țiunea pozitivă, care formează la o
persoană o atitudine profund responsabilă și con știentă fa ță de propriul comportament.
Aspectele doctrinare, metodologice și practice ale răspunderii juridice sunt supuse unei
analize știin țifice complexe ș i profunde de către profesorul D. Baltag în monografia „ Teoria
răspunderii și responsabilită ții juridice” .
În doctrina rusă, bazele con ținutului subiectiv al răspunderii juridice au fost puse de V. G.
Smirnov și F. N. Fatkulin, însă această abordare a fost criticată în doctrina juridică rusă ca fiind
lipsită de conota ție juridică, comportând doar semne psihologice și de moralitate.

25
Prof. B. T. Bazîlev considera că esen ța responsabilită ții juridice rezidă în obliga ția de a
respecta prescrip țiile normelor jur idice, care trebuie să se realizeze prin transpunerea în
comportamentul real al subiectului. N. Matuzov consideră că responsabilitatea juridică este
răspunderea statutară, întrucât reprezintă răspunderea pentru viitoarea executare a obliga țiilor
rezultate din datoria morală și juridică, pe când răspunderea juridică reprezintă un element al
statutului juridic al persoanei, este răspunderea ce generează responsabilitate fa ță de executarea
corectă a obliga țiilor ce -i sunt imputate persoanei. Această opinie est e îmbră țișată și de prof. A.
Mordove ț, care îi dezvoltă sensul din perspectiva responsabilită ții juridice și a datoriei de drept.
Menționăm că în literatura juridică, acad. V.N. Kudreav țev a fost printre primii savan ți care
au utilizat sintagma de „forme d e realizare a răspunderii”, concep ția referitoare la formele de
realizare a răspunderii juridice fiind dezvoltată ulterior în lucrările autorilor V. V. Pohmelkin, V. A.
Nomokonov, R. P. Haceaturov, R. G. Iagutean, I. E. Zvecearovski, D. A. Lipinski, M. P. Trofimova,
M. B. Mironenko.
Unii autori delimitează no țiunile de „răspundere de drept” și „răspundere juridică”,
insistând asupra faptului că acestea nu numai că nu coincid, dar nici nu există în mod izolat. De
exemplu, N. V. Vitruk [285, p.21] și A. Ia. B ercenko [276, p.75 -82] consideră că răspunderea de
drept stă la baza răspunderii juridice, ea determinând scopurile, func țiile și principiile răspunderii
juridice.
Alți autori ru și înțeleg că răspunderea juridică este aplicarea și realizarea unor sanc țiuni de
drept: O. E. Leist [311, p.47] , I. S. Samo șcenco [327, p.346] , Iu. S. Ji ținskii [295, p.22] , O. F.
Ivanenko [297, p.3 -10], L. A. Sîrovatskaia [333, p.11] , o altă categorie de autori definesc
răspunderea juridică ca o obliga ție a persoanei să materializ eze normele de drept aplicate pentru
fapta infrac țională: Ia. Brainin [281, p.24 -25], A. D. Gorbuza [289, p.58] , dar există și opinia că
răspunderea juridică este o măsură coercitivă, aplicată de stat și bazată pe condamnarea juridică și
morală a comportam entului făptuitorului, răspundere care constă în stabilirea unor consecin țe în
formă de limitare materială sau patrimonială: I. A. Galagan [287, p.39] , V. F. Iakovlev [348, p.17 –
18], S. N. Bratusia [282, p.4, 85, 95, 103] .
Alte nuan țări au privit faptul că obligativitatea și constrângerea nu sunt acela și lucru,
dreptul are caracter obligatoriu, dar nu întotdeauna are caracter constrictiv. Ț.A. Iampolskaia [349,
p.178] remarca faptul că punerea în sarcina făptuitorului a unei obliga ții de a executa ceva fără voia
lui, nu înseamnă neapărat că această sarcină va fi îndeplinită întotdeauna împotriva voin ței
subiectului dat. Obligativitatea executată sub constrângere nu este altceva decît aplicarea sanc țiunii.
Definirea sanc țiunii ca o consecin ță nefavorabilă de drept a nerespectării sau a încălcării
normelor de drept a fost criticată de O. N. Sadikov [325, p.50 -60], pentru că este prea largă și
include consecin țe de drept care nu intră în categoria sanc țiunilor, aducând ca exemplu consecin ța

26
neexaminării unei plâ ngeri depuse peste termenul prevăzut de lege pentru contestarea ei, consecin ță
negativă care nu este o sanc țiune.
Un alt autor , L. A. Sîrovatskaia , a criticat la rândul său această opinie, observând că aici nu
este vorba de încălcarea vreunei norme de drep t, deoarece formularea plângerii este lăsată la
latitudinea persoanei respective, iar acest fapt nu constituie o ne executare a unei obliga ții cu caracter
imperativ.
I. S. Samo șcenko și M. H. Faruk șin [329, p.62 -63] consideră că răspunderea juridică
vizează doar intervalul de timp dintre momentul constatării faptului obiectiv al infrac țiunii până la
momentul aplicării sanc țiunii, însă D. A. Lipinski a subliniat faptul că răspunderea juridică nu se
reduce la pedepsă sau la aplicarea sanc țiunii, a șa cum a considerat O.S. Ioffe [127, p.11] .
Răspunderea poate exista fără aplicarea sanc țiunii sau a pedepsei, iar pedeapsa și aplicarea sanc țiunii
sunt întotdeauna întemeiate pe răspundere și nu pot exista fără ea. A șadar, no țiunea de răspundere
juridică este mai largă decât no țiunile de pedeapsă și de aplicare a sanc țiunii.
Tot Lipinski este cel care a insistat asupra faptului că răspunderea juridică include atât
răspunderea pentru comportamentul ulterior (pozitiv, benevol), cât și răspunderea pentru
comportamentu l trecut ilegal (negativ, răspundere aplicată prin constrângerea de stat), și împreună
cu E. V. Cernâh [342, p.43] , a identificat stadiile de dezvoltare a răspunderii juridice pozitive.
În literatura de specialitate, s -a formulat de către T. N. Radko [323, p.18] și opinia în sens
contrar, de a numi răspunderea pozitivă nu ca o parte sau ca un aspect al no țiunii generale de
răspundere juridică, ci ca un fenomen independent .
Alături de prof. D. Baltag, considerăm că nu este acceptabilă opinia autorilor ca re stabilesc
sensul răspunderii juridice prin unificarea aspectelor „pozitiv” și „negativ”. Răspunderea în sens
pozitiv exclude răspunderea în sens retrospectiv și invers, lipsa de răspundere pozitivă creează temei
pentru răspunderea retrospectivă. Răspund erea pozitivă precedă răspunderii retrospective, la fel cum
raporturile care reglementează dreptul precedă raporturilor de drept, iar răspunderea juridică, sub
toate aspectele ei, înso țește raportul de drept în toate stadiile lui.
Responsabilitatea constit uie, deci, unul dintre principiile fundamentale ale dreptului și are
diverse forme de manifestare: responsabilitate morală, religioasă, politică, culturală , juridică. De și
cercetătorii s -au oprit la diferite defini ții, putem considera că responsabilitatea socială ar putea fi
definită ca fiind institu ția socială ce cuprinde complexul de atitudini ale omului în raport cu sistemul
de valori, instituit de societatea în care trăie ște, în vederea conservării și promovării acestor valori, în
scopul perfec ționării ființei umane și conservării vie ții în comun, pe calea men ținerii și promovării
ordinii sociale și binelui public. Pe de altă parte, răspunderea socială vizează sistemul normativ al
societă ții și ordinea promovată de acest sistem normativ.
Prin urmare, re sponsabilitatea are o sferă mult mai largă decât răspunderea:
responsabilitatea se raportează la activitatea desfă șurată de om din proprie ini țiativă, pe baza alegerii

27
libere a comportamentului din mai multe variante posibile, în timp ce răspunderea presup une
realizarea unui comportament definit prin normele sociale.
Având ca punct de plecare aceste considerente, responsabilitatea juridică poate fi definită
ca fiind autoangajarea benevolă pozitivă a individului în sistemul de drept, ce reprezintă obliga ția
juridică a subiectului de drept de a ac ționa în conformitate cu principiile normei juridice, obliga ție
realizată în conduita licită.
Răspunderea juridică este o formă a răspunderii sociale, al cărei specific constă în aceea că
derivă din încălcarea unei r eguli de drept și este legată în mod organic de activitatea statului și a
organelor sale investite cu atribu ții în acest sens . Răspunderea juridică se define ște ca fiind forma
răspunderii sociale stabilite de stat, ca urmare a încălcării normelor de drept printr -un fapt illicit, care
determină obliga ția de a suporta consecin țele corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin
utilizarea for ței de constrângere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept lezate.
Din analiza cercetărilor efectuate î n domeniu, rezultă că problema răspunderii juridice
ocupă un loc central în teoria generală a dreptului și în științele juridice de ramură.
În raport de tematica de fa ță, vom observa că responsabilitatea juridică a judecătorilor se
raportează la activitate a desfă șurată de ei în înfăptuirea justi ției, pe baza educa ției profesionale și a
propriilor convingerilor morale, iar răspunderea juridică a judecătorilor nu poate fi examinată decât
ca fiind una dintre varietă țile răspunderii sociale și juridice.
Conclu zionăm că diversele dispute și discu ții referitoare la răspunderea juridică ne -au
condus la definirea responsabilității juridice a judecătorului ca fiind o stare de drept, care generează
necesitatea folosirii con știincioase, cu bună -credin ță, a drepturilor și îndeplinirii obliga țiilor de
înfăptuire a justi ției, obliga ții pe care legea i le pune în sarcină și a răspunderii juridice a
judecătorului ca fiind necesitatea de a suporta rigorile legii în cazul unei erori judiciare sau
profesionale, pe care a comis -o în procesul exercitării justiției.
Judecătorul trebuie să fie factorul care să nu permită încălcarea constitu ției și a altor legi nu
numai de către cel care trebuie să le execute, dar și de către cel care trebuie să le elaboreze și să le
aplice . Judec ătorul, având la îndemână dreptul și puterea, func ția de protector al legii, având
organizarea structurală necesară, procedura și un statut independent, servește ca model al statului de
drept, al organizării de drept și al func ționării vie ții politice.
Precizăm că sub aspect istoric, justi ția din România a fost analizată în numeroase cursuri de
istoria statului și dreptului românesc de către autorii D. Arion, E. Cernea, E. Molcu ț, C. Voicu. I. T.
Amuza, B. Stanciu, V. Al. Georgescu, P. Strihan, F. Negoi ță, iar în literatura de specialitate au
existat preocupări pentru definirea no țiunilor de „judecător” sau „magistrat”, no țiuni care nu sunt
identice. Men ționăm în acest sens dicționarul de termeni juridici al lui E. Der șidan [92], teza de
doctorat a lui a lui T. Mandrea [179] , lucr ările lui A. Rădulescu [234] , D. Fruth Opri șan [105] , I.A.
Dunăreanu [99], precum și numeroase articole din revista „Dreptul” sau „Curierul judiciar”, dintre

28
care exemplificăm cu I. Deleanu, M. Enache [87, p.40 -55], M. Voicu [262, p.40-55], M. Kuijer [129,
p.119 -131], N. Cochinescu [49, p.3 -11], P. Ninosu [198, p.28 -33], I. Craiovanu [74, p.16 -20], iar în
literatura rusă articolul lui S. Șeifer [344, p.30 -31] din revista „Vestnik Verhov”.
Deși în majoritatea covâr șitoare a cazurilor (în legisla ție, în doctrină, în practică, în
limbajul uzual), no țiunea de magistrat se suprapune celei de judecător, aceasta are o arie mult mai
vastă, incluzând și alte categorii profesionale. Marea majoritate a autorilor sau legiuitorilor s -au
referit a supra însu șirilor judecătorului sau asupra restric țiilor la care acesta este supus, fără a exista o
defini ție propriu -zisă.
În strânsă legătură cu no țiunea de „judecător”, a fost analizată și noțiunea de „justi ție”,
înțeleasă ca totalitate a organelor de j urisdic ție dintr -un stat și ca dreptate, echitate, în opinia
speciali știlor în drept constitu țional M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E. S. Tănăsescu [64,
p.265] și I. Deleanu [90, p.227] . Func ția de bază a statului este aceea de a fi arbitru social-politic,
adică arbitru al solu ționării litigiilor social -politice care apar în procesul exercitării drepturilor și
obliga țiilor subiec ților de drept, iar organul care exercită această func ție în domeniul dreptului este
instan ța, prin judecători.
De asem enea, autorii men ționați au eviden țiat activită țile de colaborare și control dintre
cele trei puteri ale statului în domeniul justi ției din România, impunându -se definirea no țiunii de
putere judecătorească ca ramură cu adevărat independentă a puterii de st at, necesitatea unei noi
abordări a justi ției, în țelegerea importan ței func țiilor sociale ale puterii judecătore ști în calitate de
garant al legalită ții și ordinii de drept.
În teza de doctorat „Tratat privind profesia de magistrat în România” , judecătoru l I. Popa
examina condi țiile sau principiile impuse la nivel normativ pentru asigurarea înfăptuirii unei justi ții
mai aproape de ceea ce credem fiecare dintre noi că se cheamă dreptate . În acela și timp, el a
subliniat faptul că cele două no țiuni, de justiț ie și de judecător, sunt dependente una de cealaltă în
asemenea măsură, încât inexisten ța uneia o transformă pe cealaltă într -o simplă formulare de
dicționar [215, p.29] .
Deși la nivel normativ se între ține o stare de confuzie asupra celor două sensuri ale noțiunii
de justi ție, ca serviciu public și ca dreptate, trebuie subliniat faptul că justi ția se înfăptuie ște prin
instan țele de judecată, dar de către judecător, nu instan ța judecă, ci judecătorul, pentru că de fapt el
este cel responsabilizat pentru mod ul de solu ționare a cauzei. În acest sens, judecătorul Ana Boar,
analizând corela ția dintre puterile ce -i sunt conferite judecătorului și răspunderea acestuia, a
exprimat ideea că, în cazul judecătorilor, regula sau principiul răspunderii se transformă înt r-o
excep ție.
Și în literatura rusă, a fost definit fenomenul justi ției, ajungându -se la o no țiune
generalizată a justi ției ca tip deosebit de activitate de stat, care constă în faptul că un organ
independent al statului, adică instan ța judecătorească, ex aminează și solu ționează în forma

29
procedurală stabilită de lege, în scopul restabilirii dreptului încălcat, în conformitate cu principiile
legalită ții și dreptă ții, diverse litigii și conflicte care apar în realitatea de stat și în cea publică, luând
în nu mele statului hotărâri a căror executare, după intrarea în vigoare, este asigurată de către stat prin
constrângere: M. S. Strogovici [337, p.14] , I. L. Petruhin, G. P. Baturov, T. G. Моr șceakova [321,
p.17] , Iu. M. Gro șevoi [293, p.15] .
Un alt principiu al statului de drept este și faptul că statul poartă răspundere în fa ța fiecărui
cetățean, iar acesta – în fa ța statului, având garan ția împotriva oricărui abuz comis de putere și de
persoane oficiale. La aplicarea acestui deziderat contribuie justi ția, care funcționează pe principiile
independen ței, contradictorialită ții, egalită ții păr ților și care apără drepturile cetă țenilor, indiferent de
oricine le -ar fi încălcat. Prin urmare, s -a încercat identificarea elementelor care constituie statutul
persoanei ofi ciale, deci și a elementelor care constituie statutul judecătorului, iar în acest sens facem
trimitere la lucrarea monografică a lui I. Popa amintită mai sus , la lucrările/articolele lui I. T.
Ștefănescu [249], Al. Țiclea [256], V. M. Ciobanu [46; 45, p.17 -38], I. Le ș [171; 175, p.112 -121], I.
Deleanu [89], V. Roman [236, p.67 -75], R. Carp [36, p.49 -65], Ș. Beligrădeanu [16, p.29 -42; 17,
p.3-12], V. Pătulea [208, p.10 -14], C. Turianu [255, p.82 -89], M. Bogdan, M. Selegean [27] și alții.
În literatura rusă, facem referire în acest sens la lucrările/articolele lui L. A. Serghienko
[332], A. N. Kostiukov [307, p.20 -25], V. G. Rozenfeld, Iu. N. Starilov [324, p.67 -91], lucrarea
„Sаmostoiatelnosti i nezavisimosti sudebnoi vlasti Rossiiskoi Federa ții” în coordonar ea lui V.V.
Еrșova [326].
Lucrările men ționate, și multe altele, pe care nu le -am men ționat din lipsa spa țiului alocat,
au eviden țiat faptul că în sarcina judecătorului sunt instituite numeroase comandamente de atitudine
și comportament, interdic ții, inco mpatibilită ți, obliga ții profesionale și extraprofesionale. Interdic țiile
impuse judecătorilor restric ționează sau limitează acestora accesul ori exerci țiul unor func ții și
calită ți, prin numărul lor situându -i pe judecători pe primul loc în raport cu toat e celelalte categorii
profesionale.
Un alt subiect ce a generat discu ții în literatura de specialitate este imunitatea judecătorilor,
autorul rus Iu. I. Ste țovski [335, p.112] considerând că limitele imunită ții judecătore ști ar constitui o
încălcare a prin cipiului constitu țional al egalită ții tuturor cetă țenilor în fa ța legii și în fa ța justi ției.
Ne-am expus în teză punctul de vedere, în sensul că imunitatea judecătorească nu este un privilegiu
al persoanei care de ține func ția de judecător, ci o modalitate de protec ție juridică a activită ții sale
profesionale și un element indispensabil al statutului său juridic special.
Statutul deosebit al judecător ilor, care include și imunitatea, mai extinsă sau mai restrânsă,
de la stat la stat, constituie factorul o ptimizării nivelului justi ției și presupune răspunderea deosebită
a judecător ilor pentru îndeplinirea atribu țiilor l or, pentru respectarea legilor și a codului deontologic.
Dacă în anii `70 și `80 organiza ții nonguvernamentale interna ționale s -au preocupa t de
stabilirea unor standarde pentru judecători, pentru protejarea propriei lor independen țe, ceea ce a dus

30
la crearea unor documente interna ționale deosebit de importante, în anii `90 au început să se
manifeste preocupări fa ță de nevoia unei răspunderi a autorită ții judecătorești. În unele țări s -a
considerat că judecătorii au abuzat de starea lor de izolare pentru protejarea independen ței lor, iar în
alte state a fost semnalată existen ța unor acte de corup ție înăuntrul sistemului judiciar. Prin urmare,
s-a impus adoptarea unor măsuri la nivel normativ pentru oprirea acestor tendin țe, înainte ca publicul
să își piardă încrederea în justi ție, iar în literatura juridică au început să apară periodic studii și
puncte de vedere referitoare la această temă.
Toți autorii sunt de acord că judecătorul trebuie să răspundă ca orice altă persoană pentru
infrac țiunile pe care le -ar săvâr și fără a avea legătură cu exercitarea profesiei sale, însă o aten ție
deosebită a suscitat problema infrac țiunilor specifice, de servic iu. Astfel, N.F. Kuzne țova, V.S.
Comissarov, G.I. Galperin, V.P. Bahin, N.I. Melnic, V.S. Ovcinski, N.M. Korkunov , S.V. Maximov
s-au preocupat de definirea fenomenului de corup ție, precum și de infrac țiunile specifice, respectiv
mita, traficul de influen ță etc., ultimii doi autori accentuând asupra faptului că lupta împotriva
corup ției, desfă șurată preponderent prin măsuri cu caracter penal, nu este eficientă și nu solu ționează
nici problema pregătirii profesionale și morale a persoanelor care ocupă func ții de demnitate publică.
Hotărârile judecătore ști, respectiv actele cu caracter jurisdic țional ale judecătorilor, nu pot
fi considerate elemente constitutive ale unei infrac țiuni, idee ce transpare din articolele din revista
„Dreptul” nr.1/1998, respectiv n r.6/2005 , al Anei Boar [24, p.24 -38] și al lui Gh. Dobrican [96,
p.141 -146], precum și din articolele din revista „Pouvoirs” nr.74/1995 ale lui D. Ludet [359, p.124 –
130] și T.S. Renoux [363, p.58] . Dacă s -ar permite ca judecătorii să răspundă penal pentru soluțiile
pronun țate, ar însemna că legiuitorul le întinde o capcană: le este asigurată independen ța și
autonomia la pronun țarea solu țiilor, pentru ca după pronun țare să fie permis celor nemul țumiți să se
plângă penal împotriva lor cu privire la solu ța pro nunțată, afectându -le astfel tocmai independen ța și
autonomia; or, acest lucru este inadmisibil în condi țiile unui stat de drept.
Problema derogărilor de la dreptul comun în procedura cercetării și judecării faptelor
penale săvâr șite de judecători a fost a nalizată și justificată în capitolul destinat răspunderii juridice a
magistra ților din monografia amintită a lui I. Popa -„Tratat privind profesia de magistrat în
România” ori în articolul din revista „Legea și Via ța” nr.11/2009 al autorului teze i de fa ță [113,
p.28-31].
Definirea cât mai exhaustiv ă a noțiunii de răspundere civilă a fost și constituie și astăzi o
preocupare a doctrinei dreptului civil, fiind susceptibilă de mai multe interpretări, la fel și analiza
principiilor răspunderii civile și a condi țiilor necesare pentru angajarea răspunderii juridice civile ,
deoarece legisla ția civilă nu prevede o defini ție concretă a răspunderii civile. Menționăm în acest
sens lucrările lui M. Eliescu [100] , R. Motică, Gh. Mihai [191] , I. Albu, V. Ursă [1], L. Bara c [9], L.
Pop, A. Blo șenco , E. Cojocaru [61], G. Marty, P. Raynand [360], articolele din „Revista na țională de
drept” nr.6/2005 și nr.8/2006 ale lui A. Chiriac, S. Brumă [44, p.24 -30] și S. Brumă [31, p.13 -17],

31
tratatele „Grajdanskoe pravo” apărute în anul 1999 sub coordonarea lui A.P. Sergheeva și Iu.K.
Tolstovo în cea de a patra edi ție, respectiv sub coordonarea lui S.P. Gri șaeva [290; 291].
Distinc ția dintre răspunderea civilă și cea patrimonială sau materială , analizată de către Al.
Țiclea , A. Popescu și M. Țichindelean [258, p.413] , precum și de I. Deleanu [89, p.110] , este
deosebit de importantă pentru tema de fa ță. Judecătorul nu încheie un contract de muncă în vederea
desfă șurării activită ții sale, nu este încadrat de un angajator și, deci, nu are ca litatea de prepus în
raport cu un anumit comitent. Prin urmare, răspunderea judecătorului nu poate fi decât una delictuală
și cu caracter de excep ție.
În condi țiile societă ții democratice de astăzi, a devenit deosebit de actuală problema
determinării limit elor și condi țiilor răspunderii civile a statului și a judecătorilor, sens în care au
existat preocupări l a V. Pătulea [206, p.19 -21] în revista „Dreptul” nr.4/1997, I. Le ș [175, p.112 -121;
174, p.17 -22] în revista „Curierul judiciar” nr.6/2003 și în revis ta „Dreptul” nr.5/1997, G.C. Fren țiu
[104, p.39 -74] în revista „Dreptul” nr.3/2001, G.C. Ghernaja [112, p.143 -146] în revista „Curierul
judiciar” nr.3/2009, V.M. Savi țkii [330, p.3 -15]. Regulile de fond apar țin, în opinia lui P. Perju,
dreptului public, în timp ce Ana Boar consideră că apar țin dreptului civil, ac țiunea celui păgubit
fiind o ac țiune în preten ții, de esen ța dreptului civil, opinie la care subscriem. S-au exprimat opinii în
sensul chemării în garan ție a magistratului alături de stat de către I . Petre în articolul din „Dreptul”
nr.9/2005 [210, p.97 -106], dar și în sens contrar de către I. Le ș [172] . Totodată, I. Le ș a considerat
într-un articol din revista „ Dreptul” nr.5/1997 [174, p.17 -22] că regresul statului împotriva
judecătorului s -ar putea realiza și prin constituirea de parte civilă în procesul penal, dacă reaua –
credin ță sau grava neglijen ță vizate de art.507 CPP reprezintă, totodată, și o faptă penală.
Concluziile care se desprind sunt în sensul că răspunderea statului este obiectivă și se
fundamentează pe principiile răspunderii civile delictuale, pe ideea de garan ție și de risc al activită ții,
iar răspunderea materială a judecătorului este mediată și este supusă unei proceduri expres prevăzute
de lege.
Cunoscutul prof. C. Bârsan, judecă tor din partea României la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, a apreciat însă că în materie de interpretare a legii nu putem vorbi de
răspunderea materială a judecătorului, ci el trebuie să răspundă numai disciplinar pentru solu țiile sale
greșite, merg ându -se până la îndepărtarea din magistratură.
Dincolo de discu țiile existente în teorie asupra unor aspecte, s-a eviden țiat totuși faptul că
normele în această materie sunt concordante cu cele înscrise în documentele europene, de către I.
Ivanovici și C. Dănile ț [128, p.70 -82] într-un articol din revista „Curierul judiciar” nr.1/2006 .
Răspunderea disciplinară este o formă a răspunderii juridice, specifică dreptului muncii,
defini ția acesteia și analiza condi țiilor în care intervine fiind eviden țiate de autorii I. Ștefănescu, S.
Mohanu, I. Ghimpu, Ș. Beligrădeanu, Al. Țiclea, C. Scor țescu în cursuri universitare și tratate de
dreptul muncii.

32
Judecătorul, ca purtător al puterii judiciare, în virtutea pozi ției sale deosebite în societate și
în mecanismul de stat, trebuie nu numai să dispună de independen ță, ci și să poarte răspundere
pentru îndeplinirea inadecvată a obliga țiilor sale. Reglementarea de drept a răspunderii disciplinare a
judecătorilor este menită să ia în calcul balan ța intereselor publice, ca re presupune atât o răspundere
strictă și iminentă a judecătorilor în baza unei serii determinate de temeiuri, cât și asigurarea
garan țiilor independen ței și inviolabilită ții.
Judecătorii răspund disciplinar atât pentru abaterile de la îndatoririle de serv iciu, precum și
pentru fapte care afectează prestigiul justi ției. În acest sens, există o cazuistică bogată, hotărârile
CSM -Secția pentru judecători și deciziile Înaltei Cur ți de Casa ție și Justi ție fiind grupate în culegeri,
dintre care men ționăm „Consili ul Superior al Magistraturii. Răspunderea disciplinară a
judecătorilor și procurorilor” apărută în anul 2005 la Bucure ști, la Editura Brilliance, culegerea
realizată de C. Bogasiu, D. Vartires, A. Segărceanu -„Controlul de legalitate al hotărârilor
Consiliu lui Superior al Magistraturii -Jurispruden ța Înaltei Cur ți de Casa ție și Justi ție” la Editura
Hamangiu, 2007, Bucure ști.
De asemenea, men ționăm și articolele Tamarei Manea -procuror, inspector în cadrul
Inspec ției Judiciare, apărute în revista CSM „Justi ția în actualitate” nr.1/2007 [182, p.67] , nr.4/2008
[181, p.44 -46], nr.1/2009 [180, p.42 -44], cu privire la jurispruden ța în materie a CSM și discu țiile
asupra definirii prin lege a no țiunilor de rea -credin ță și gravă neglijen ță, dar și articolul publicat de
autorul acestei teze în „Revista de drept social și globalizare” editată de Universitatea Română de
Științe și Arte Gheorghe Cristea din Bucure ști, 2009 [111, p.124 -129].
Din literatura juridică franceză, ni s -au părut relevante pentru tema de fa ță artico lul lui Guy
Canivet și Julie Joly -Hurard [352, p.1075 -1093] din „Revue internationale de Droit Compare”
nr.4/2006, lucr area lui G. Kerbaol [357] din 2006, precum și lucrarea „La responsabilite
professionelle des magistrats” apărută în anul 2008 în Colec ția „Cahiers de l`Institut d`etudes sur la
Justice” [358].
Deontologia judiciară și abaterea disciplinară, punctele de interferen ță dintre acestea și
exprimarea unei noi concep ții asupra Codului deontologic al magistra ților au făcut și obiectul
lucrării „Deon tologia profesiei de magistrat. Repere contemporane” apărută în anul 2008 sub
coordonarea Monei Maria Pivniceru și a lui C. Luca. În cadrul acesteia, r ăspunderii disciplinare a
judecătorilor din România, dar și din alte țări, îi este destinat un capitol ap arte. Un cod moral nu
trebuie confundat cu îndatoririle profesionale, a căror încălcare atrage sanc țiuni punitive până la cea
mai severă, care este îndepărtarea din profesie. Obligativitatea separării regulilor deontologice de
cele disciplinare se impune și din perspectiva practicii în materie disciplinară a CSM, care oferă
numeroase exemple în care judecătorii au fost sanc ționați disciplinar pentru încălcarea unor norme
morale ale profesiei.

33
De asemenea, în cadrul tezei au fost valorificate o serie de rap oarte prezentate la seminarii
cu participare interna țională de către judecători, inspectori judiciari, avoca ți.
Necesitatea recunoa șterii unui nou tip de răspundere, respectiv a răspunderii procedurale ca
tip independent al răspunderii juridice, determina tă de nevoile practice de combatere a delictelor
procedurale, care au drept consecință anularea deciziilor judiciare, fapt care generează urmări
negative (ce constau în mărirea duratei procedurii judiciare, scăderea importanței preventive a
pedepsei penale , extinderea în timp a nesiguranței raporturilor civile deduse judecății) a fost afirmată
în literatura juridică, îndeosebi în cea rusă .
S-a eviden țiat în doctrină faptul că divizarea tradi țională a răspunderii juridice în patru
tipuri (penală, civilă, ad ministrativă și disciplinară) ar fi incompletă, deoarece nu ia în calcul
realită țile politico -juridice actuale, legate de sporirea răspunderii statului, a organelor sale și a
funcționarilor săi, pentru asigurarea în societate a ordinii de drept corespunzăt oare. Această idee
transpare din lucrările autorilor D. A. Lipinski [313, p.341; 3 14, p. 37 -43], V. G. Daev [294, p.48 –
49], A. M. Iacovlev [347, p.27 -36], L. S. Iavici [350, p.279] , V. M. Kornukov [305, p.10] , Z. F.
Kovriga [306, p.148 -159; 3 09, p.42 -50], K. A. Panko [308, p.91 -107], G. Z. Ana șkin și I. L. Petruhin
[273, p.59 -67], M. S. Strogovici [336], P. S. Elkind [346].
Judecătorul, indiferent de vinovă ția sa, poartă răspundere procedurală pentru ac țiunile (sau
inacțiunile) nelegale comise de el, atât în sfera procedurii judiciare penale, cât și în cea a procedurii
judiciare civile.
Toți cercetătorii, care au avut în prim -planul preocupărilor lor activitatea judecătorului,
sunt de acord că j udecătorii au rolul de a stabili standarde în societate. Ei in terpretează și dezvoltă
normele juridice pe baza cărora este structurată societatea și se desfășoară rela țiile sociale. Ac țiunile
și comportamentul lor, atât în interiorul cât și în afara instan ței, trebuie să fie în orice moment mai
presus de orice suspic iune și trebuie să inspire respectul și încrederea publicului, pentru că
independen ța justi ției se bazează pe încrederea publică. În consecin ță, cei numi ți într -o asemenea
poziție înaltă de considera ție și respect trebuie să fie persoane cu competen ță dove dită, integritate,
probitate și independen ță și nu ar trebui să existe nici un compromis cu privire la aceste standarde.
Pe parcursul întregii lor cariere judiciare, se așteaptă de la judecători să își men țină standardele înalte
care impun respect public p entru fiecare dintre ei, în mod individual, și colectiv, pentru întreaga
institu ție.
De aceea, problema răspunderii juridice a judecătorilor este atât de actuală și de importantă
atât sub aspect teoretic, cât și practic, iar aceasta determină necesitatea c ercetării ei în cadrul unei
lucrări monografice aparte. Tocmai aceste considerente au determinat alegerea temei de fa ță pentru
teza de doctorat.

34

1.2. Cadrul normativ din punct de vedere al reglement ării juridic e în domeniul
responsabilității și al stat utului juridic al judecătorilor
Deși în în țelesul modern și contemporan al institu ției a fost recunoscut oficial încă din anul
1870 când, pentru prima oară, judecătorul român a fost plătit din bani publici pentru activitatea sa de
împăr țire a dreptă ții, totuși judecătorul și coordonatele activită ții sale nu au constituit în timp obiect
de preocupare în sensul reglementării distincte a statutului său [215, p.11] .
Constitu țional , sunt consacrate principiile privind separarea puterilor în legislativă,
executi vă și judecătorească, privind independen ța, impar țialitatea și inamovibilitatea judecătorilor,
privind stabilirea prin lege organică a organizării instan țelor judecătore ști, a competen ței acestora și
procedurii de judecată. Aceste principii definesc statut ul juridic al judecătorului și consacră justi ția
ca o ramură a puterii de stat independentă și impar țială.
În Constitu ția României [65], Cap.VI este consacrat „Autorită ții judecătore ști”, iar
Secțiunea 1 „Instan țele judecătore ști” se referă la înfăptuirea justiției, statutul judecătorilor,
instan țele judecătore ști, caracterul public al dezbaterilor, folosirea limbii materne și a interpretului în
justiție, folosirea căilor de atac și poli ția instan țelor.
Și în Constitu ția RM [66], Cap.IX este consacrat „Auto rității judecătore ști”, iar Sec țiunea I
„Instan țele judecătore ști” se referă la înfăptuirea justi ției numai de instan țele judecătore ști, la statutul
judecătorilor, la caracterul public al dezbaterilor judiciare, limba de procedură și dreptul la interpret,
folosirea căilor de atac, caracterul obligatoriu al hotărârilor judecătore ști definitive, resursele
financiare ale instan țelor, indemniza ția și alte drepturi ale judecătorilor.
De asemenea, este recunoscută constitu țional existen ța unui organ independent d e guvern și
de administra ție, care de ține în exclusivitate gestionarea carierei magistra ților, respectiv Consiliul
Superior al Magistraturii. În Secțiunea a 3 -a din Cap.VI al Constitu ției României sunt reglementate
rolul, structura și atribu țiile CSM, iar în Sec țiunea a 2 -a din Cap.IX al Constitu ției RM este
reglementată componen ța și atribu țiile CSM.
Organizarea și func ționarea CSM, competen țele, rela țiile cu alte autorită ți, au fost detaliate
prin lege organică, Legea nr.317/2004 [167] și Legea RM nr.947 -XIII/1996 [153] , fiind afirmat în
chiar art.1 în fiecare dintre cele două legi men ționate rolul CSM de garant al independen ței justi ției.
Statutul magistratului român a fost conturat până în anul 2004 numai în subsidiar în
cuprinsul legilor de organizare judecătorească, începând cu prima lege a Cur ții de Casa ție din anul
1861 [130] și prima lege de organizare judecătorească promovată în România la 11 aprilie 1864
[131] și continuând cu Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească [148] . În anul 2004, în
contextul demersurilor României de aderare la struct urile europene, a fost adoptată o lege specială
destinată să reglementeze statutul magistratului și care a fost intitulată chiar în acest fel: legea
privind statutul magistra ților.

35
Legea nr.304/2004 p rivind organizarea judiciară [166] și Legea RM nr.514 -XIII din 6 iulie
1995 privind organizarea judecătorească [152] proclamă ca obiective ale organizării judiciare
asigurarea respectării drepturilor și a libertă ților fundamentale ale persoanei, asigurarea respectării
dreptului la un proces echitabil și judecarea proceselor de către instan țele judecătore ști în mod
impar țial și independent de orice influen țe. Astfel, legile men ționate cuprind reglementări privind
principiile organizării judiciare, dispozi ții generale privind procedura judiciară, accesul la justi ție,
organizarea, competen ța și conducerea instan țelor judecătore ști, paza instan țelor și protec ția
magistra ților, compartimentele auxiliare de specialitate, gestiunea economico -financiară și
administr ativă, bugetul instan țelor.
Judecătorii, prin independen ța lor și prin faptul că se subordonează numai legii, ocupă un
loc special în mecanismul de stat, de aceea și statutul lor este unul specific. Legea nr.303/2004
privind statutul judecătorilor și pro curorilor [165] și Legea RM nr.544 -XIII din 20 iulie 1995 cu
privire la statutul judecătorului [151] cuprind reglementări amănun țite privind cariera judecătorilor
(numirea în func ție, formarea profesională continuă și evaluarea periodică, promovarea, dobân direa
calită ții de judecător, modificarea, suspendarea și încetarea raporturilor de serviciu), drepturile și
îndatoririle generale și specifice, incompatibilită țile și interdic țiile, răspunderea juridică a
judecătorilor (penală, civilă, disciplinară), iar în baza acestor legi au fost adoptate o serie de
regulamente (privind examenul de admitere în magistratură, examenul de capacitate, promovarea în
funcție, desfă șurarea cursurilor de formare profesională continuă, evaluarea activită ții profesionale,
numirea în func ții de conducere, regulamentul de ordine interioară etc.).
În ceea ce prive ște răspunderea judecătorilor sub aspect istoric , referiri exprese în legisla ție
întâlnim doar în materia răspunderii civile și a celei disciplinare . În prezent, răspunderea juridică a
judecătorilor cunoa ște consacrare legală expresă în art. 94 din Legea nr.303/2004 „judecătorii și
procurorii răspund civil, disciplinar și penal, în condi țiile legii” .
Astfel, răspunderea civilă a judecătorilor a fost reglementată pentru prima d ată prin art.305
din C PC intrat în vigoare la 1 decembrie 1865 [52], care stabilea că : „judecătorii se pot urmări în
următoarele cazuri :
– dacă a fost dol sau evic țiune, ce se pretinde că a comis în cursul instruc țiunii sau în timpul
judecă ții;
– dacă u rmărirea este anume pronun țată de lege;
– dacă legea declară pe judecători responsabili sub pedeapsa de daune interese;
– dacă este denegare de dreptate”.
Aceste dispoziții au fost menținute și în CPC adoptat la 14 martie 1900, însă prima
menționare expres ă a răspunderii civile a judecătorilor cuprinsă într -o lege de organizare
judecătorească o întâlnim în art.127 din Legea de organizare judecătorească din anul 1890: „măsurile
disciplinare pronunțate de ministru sau de tribunalul disciplinar nu înlătură cu nimic acțiunea

36
recursorie organizată de art.305 -315 din Codul de procedură civilă” [134] , prevederea fiind reluată și
în art.188 din Legea de organizare judecătorească din anul 1909 [135] .
Legea de organizare judecătorească din anul 1924 a fost prima lege care a reglementat
cazurile de răspundere civilă a judecătorilor în chiar cuprinsul său, prin art.214. Art.217 din această
lege a abrogat dispozițiile art.305 -315 din CPC, precum și „orice alte dispoziții din legile în vigoare
privitoare la procedura acțiu nii recursorii civile” [136] .
Legea de organizare judecătorească din anul 1938 stabilea, prin art.184 -186, dreptul
„prigonitoarelor părți” de a chema în judecată pe toți „membrii corpului judecătoresc” printr -o
acțiune recursorie. Răspunderea magistraților era însă condiționată, în premieră, de existența unei
„decizii disciplinare condamnatorii contra magistratului” [138] . Dispozițiile au fost reluate în
art.221 -223 din Legea de organizare judecătorească nr.726/1943 [139] și în art.145 -146 din Legea de
organizare judecătorească nr.341/1947 [143] .
Actele normative ulterioare, Decretul nr.132/1949 [86], Legea nr.5/1952 [144] , Legea
nr.58/1968 [146] și chiar Legea nr.92/1992 [148] , cu multiplele ei modificări, nu au abordat nici
expres și nici implicit problem a răspunderii civile a judecătorilor.
Constituția României din anul 1991 a prevăzut în art.48 alin.3 că „statul răspunde
patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele
penale”, dispoziția fiind compl etată în forma revizuită a Constituției și republicată, în art.52 alin.3
„statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului
este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu
rea credință sau neglijență gravă”. Această reglementare reprezintă un progres, pe de o parte pentru
că răspunderea statului a fost extinsă pentru toate erorile judiciare, nu numai pentru cele din materie
penală, iar pe de altă p arte pentru că este invocată expres răspunderea magistraților, condiționată de
exercitarea cu rea credință sau gravă neglijență a funcției.
O dispoziție similară se regăsește și în art.53 alin.2 din Constituția RM, respectiv „statul
răspunde patrimonial, p otrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile săvârșite în procesele
penale de către organele de anchetă și instanțele judecătorești”, însă observăm că răspunderea
statului este limitată la erorile judiciare săvârșite doar în materie penală.
Prevederile constituționale au fost dezvoltate, pe fond și procedural, prin legi speciale.
Astfel, prin art.12 din OG nr.94/1999 privind participarea României la procedurile în fața CEDO și a
Comitetului Miniștrilor ale Convenției Europei și exercitarea drept ului de regres al statului în urma
hotărârilor și convențiilor de rezolvare pe cale amiabilă aprobată prin Legea nr.87/2001 [201], s-a
prevăzut că „statul are drept de regres împotriva persoanelor care, prin activitatea lor, cu vinovăție,
au determinat obl igarea sa la plata sumelor stabilite prin hotărâre a Curții sau prin convenție de
rezolvare pe cale amiabilă”, iar „răspunderea civilă a magistraților se stabilește în condițiile care vor
fi reglementate prin Legea de organizare judecătorească”. Prin art.5 04-507 din CPP [56], modificat

37
prin Legea nr.356/2006, au fost stabilite cazurile care dau dreptul la repararea pagubei, termenul
pentru introducerea acțiunii în acest sens, precum și caracterul obligatoriu al acțiunii în regres a
statului. Reglementări de taliate privind răspunderea civilă a judecătorilor se regăsesc în art.96 alin.1 –
8 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, ce vor fi analizate într -o altă
secțiune din prezenta lucrare.
În R. Moldova , în art.1404 -1405 din CC [51] este reglementată în mod expres răspunderea
pentru prejudiciul cauzat de o autoritate publică, de o persoană cu func ție de răspundere, prin erori
judiciare sau de anchetă, iar art.415 din acela și cod prevede că răspunderea materială a judecătorului
pentru ac țiuni ilicite poate surveni doar fa ță de stat și în ordine de regres, în cazul în care vinovă ția
acestuia este stabilită printr -o sentin ță definitivă de condamnare. R ăspunderea patrimonială a
judecătorilor pentru erorile judiciare săvârșite în alte p rocese decât penale a fost reglementată prin
introducerea în anul 2006 a art.211 în Legea RM nr.544 -XIII/1995 cu privire la statutul judecătorilor,
iar în art.524 -525 din CPP RM [57] au fost stabilite cazurile care dau dreptul la repararea pagubei
produse în procesele penale, termenul pentru introducerea acțiunii și instanța competentă. De
menționat că în acest cod nu se face nici un fel de referire la acțiunea în regres.
Dacă potrivit art.96 alin.4 din Legea nr.303/2004, răspunderea statului este însă
condiționată de pronunțarea unei hotărâri definitive prin care s -a stabilit răspunderea penală sau
disciplinară a magistratului pentru fapta săvârșită în cursul judecății procesului, dacă aceasta a fost
de natură să determine eroarea judiciară, art.211 alin.5 din Legea RM nr.544 -XIII/1995 limitează
cazurile de răspundere a statului doar la situația stabilirii răspunderii penale a judecătorului,
eliminând deci cazul stabilirii răspunderii disciplinare, ceea ce ni se pare a fi corect.
Reglementările din art .96 ale Legii nr.303/2004 și art.211 din Legea RM nr.544 -XIII/1995
nu se aplică și în cazul erorilor judiciare săvârșite în cadrul proceselor penale, caz în care
răspunderea statului este angajată în baza dispozițiilor art.504 -507 din CPP și art.524 -525 di n CPP
RM și Legea RM nr.1545 -XIII din 25.02.1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin
acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și instanțelor judecătorești [158] .
Comparativ cu reglementarea în materie din Român ia, concluzionăm că în RM răspunderea
patrimonială efectivă a judecătorilor , sub aspect practic, este oarecum limitată și destul de dificil de
realizat. Aceasta pentru că, pe de o parte, acțiunea recursorie a statului nu este obligatorie (ca în
România) , ci reprezintă o facultate, iar pe de altă parte aceasta poate fi intentată numai cu acordul
CSM conform art.211 alin.6 din Legea nr.544 -XIII/1995, prevedere inexistentă în Legea
nr.303/2004.
În general însă, normele în materie sunt concordante cu cele îns crise în documentele
europene, respectiv în Principiul 5 pct.16 din Principiile de la Milano („Fără a prejudicia vreo
procedură disciplinară sau vreun drept de apel ori compensație din parte statului, în conformitate cu
legislația națională, judecătorii tr ebuie să beneficieze de imunitate în procesele civile pentru daune

38
materiale pentru acțiuni incorecte sau omisiuni în exercitarea atribuțiilor judecătorești” ) [220] și
art.10 din Carta universală a judecătorului („Inițierea unei acțiuni civile, în țările î n care aceasta este
permisă, și a unei acțiuni penale, inclusiv arestarea, împotriva unui judecător trebuie să fie permisă
doar în împrejurări care garantează că independența sa nu poate fi influnțată ”) [39].
În documentele cadru ale Consiliului Europei s e admite angajarea răspunderii magistraților,
dar sub rezerva unei prudențe determinată de necesitatea prezervării independenței și libertății
acestora contra tuturor presiunilor induse, subliniindu -se că „judecătorul nu trebuie să muncească
sub amenințare a unei sancțiuni financiare sau, mai grav, a unei pedepse cu închisoarea, amenințări a
căror existență ar putea, chiar inconștient, să influențeze judecata sa” [204] , precum și faptul că
„judecătorul este servitorul legii și nu răspunde decât în fața legii ” [202] .
În aceleași documente, se acceptă ca premisă a răspunderii magistratului doar „greșeala
voluntară”, deoarece „nu este convenabil ca un judecător să fie expus unei responsabilități personale,
aceasta fiind asumată de stat sub forma unei indemnizați i” [204] .
În acest sens, în Expunerea de motive la Carta europeană a statutului judecătorilor se arată
că „față de victimă, statul este în orice ipoteză, garantul compensării pagubelor. Precizând că această
garanție a statului se aplică pagubelor suportate în mod nejustificat ca urmare a deciziei sau
comportamentului unui judecător sau unei judecătoare, Carta nu se referă în mod necesar la
caracterul eronat al deciziei sau comportamentului unui judecător sau al unei judecătoare, dar insistă
mai degrabă pe p agubele care rezultă și care sunt suportate în mod nejustificat. Acest lucru este
perfect compatibil cu o responsabilitate care nu se bazează pe greșeala judecătorului sau
judecătoarei…” [38].
Conform Opiniei nr.3 a CCJE [204] , în situația în care jude cătorii își îndeplinesc
îndatoririle oficiale care le revin, acționând cu bună credință, aceștia nu pot fi ținuți responsabili
civilmente pentru anumite omisiuni sau fapte referitoare la actele de natură oficială, care au drept
consecință păgubirea unor pă rți. Spre exemplu, în cazul în care întârzierile excesive în desfășurarea
unor activități judiciare pot fi atribuite modului eronat în care un judecător gestionează un anumit
dosar, ceea ce are drept consecință anumite pagube financiare pentru unul dintre justițiabili, atunci
judecătorul nu ar trebui să poată fi ținut responsabil civilmente. În cazul în care există un temei
pentru o astfel de plângere, atunci aceasta trebuie formulată împotriva statului și nu împotriva
judecătorului respectiv, chiar dacă ju decătorul se face vinovat de neglijență flagrantă și
impardonabilă. În conformitate cu Opinia CCJE, judecătorii nu trebuie expuși, în exercitarea
funcțiunilor lor judiciare, nici unei răspunderi personale, chiar și dacă se urmărește recuperarea de
către st at a sumelor achitate în numele judecătorului, cu excepția situațiilor de nerespectare
intenționată a unor prevederi legale.
În ceea ce privește răspunderea disciplinară a judecătorilor , referiri se întâlnesc încă din
sec.XVII, o dată cu apariția primelor documente referitoare la justiție și judecător. Astfel, în art.218

39
și art.18 din Regulamentul Organic al Munteniei (1832 -1865), precum și în Pravilniceasca Condică
din 1780, au fost reglementate abateri privind încălcarea sarcinilor de serviciu în cadrul i nstanței sau
încălcarea normelor privind judecarea cauzelor și asigurarea supremației legii. De asemenea, tot în
Pravilniceasca Condică, dar și în Codul Andronachi Donici -cap.II, pct.1, au fost reglementate fapte
privind imparțialitatea și corupția.
Legea de organizare judecătorească din 11 aprilie 1864 [131] a fost prima lege care a tratat
plenar, procedural și substanțial, răspunderea disciplinară a judecătorilor. Dreptul de control asupra
tribunalelor și curților aparținea Ministerului Justiției, iar ped epsele disciplinare simple erau cenzura,
mustrarea și suspendarea provizorie (art.213). În Legea pentru organizare judecătorească din 9 iulie
1865 [132] , răspunderea disciplinară a judecătorilor era cuprinsă în Titlul X. În esență, se prevedea
că ministrul justiției are drept de „priveghere și disciplină” asupra tuturor tribunalelor și curților,
fiecare tribunal și curte are drept de disciplină asupra membrilor săi, pedepsele disciplinare simple
erau prevenirea, cenzura, mustrarea, suspendarea provizorie și destituțiunea, judecata avea loc în
Camera de consiliu, cu audierea celui vinovat, iar votul era secret. Toate legile de organizare
judecătorească ce au urmat (cu excepția Legii nr.5/1952), au prevăzut „dreptul de disciplină”,
sancțiunile aplicabile și pr ocedura de sancționare, în cazul încălcării normelor legale sau
regulamentare de către judecători.
În reglementarea actuală, sediul materiei răspunderii disciplinare a judecătorilor îl
constituie Legea nr.303/ 2004 privind statutul judecătorilor și procuror ilor- Titlul IV, Capitolul 2,
art.98 -101, ce reglementează abaterile disciplinare și sancțiunile aplicabile, Legea nr.317/2004
privind Consiliul Superior al Magistraturii -Capitolul 5, care prevede procedura constatării, cercetării
și aplicării sancțiunii d isciplinare, precum și Legea nr.161/2003 [162] care stabilește sancțiuni
disciplinare în sarcina judecătorilor pentru încălcarea unor incompatibilități și interdicții.
În R. Moldova, sediul materiei răspunderii disciplinare a judecătorilor îl constituie L egea
nr.544 -XIII/1995 cu privire la statutul judecătorului care prevede abaterile disciplinare, Legea
nr.950 -XIII/1996 [154] cu privire la colegiul disciplinar și la răspunderea disciplinară a judecătorilor
care reglementează sancțiunile disciplinare și pr ocedura angajării răspunderii disciplinare, precum și
Legea nr.947 -XIII din 19.07.1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii care
reglementează procedura de examinare a contestațiilor împotriva hotărârilor emise de colegiul
disciplinar și aplic area sancțiunilor disciplinare în privința judecătorilor.
Răspunderea disciplinară a judecătorilor se regăsește și în documentele cadru adoptate pe
plan internațional. În Principiul 6 pct.1 din Recomandarea R 94 (12) a Comitetului de Miniștri al
statelor membre privind independența, eficiența și rolul judecătorilor se prevede că “dacă judecătorii
nu-și îndeplinesc obligațiile într -o manieră eficace și adecvată sau în caz de abateri disciplinare, ar
trebui să fie luate toate măsurile necesare, sub rezerva de a nu se aduce atingere independenței
justiției”, iar în Principiul 5 pct.5.1. din Carta europeană privind statutul judecătorilor se stabilesc

40
atât răspunderea disciplinară a judecătorului, cât și garanțiile de exercitare a acesteia: “încălcarea de
către un judecător sau o judecătoare a uneia din îndatoririle definite în mod expres de statut nu poate
fi sancționată decât în urma unei decizii, urmare a propunerii, recomandării sau acordului unei
jurisdicții sau instanțe constituite, cel puțin pe jumătate d in judecători aleși, în cadrul unei proceduri
cu caracter contradictoriu în care judecătorul sau judecătoarea, acționați disciplinar, pot beneficia de
asistență în apărare” [235] . În același sens sunt și dispozițiile art.11 din Carta universală a
judecător ului: “acțiunea disciplinară îndreptată împotriva unui judecător nu poate fi întreprinsă decât
dacă este prevăzută de legislația pre -existentă și în conformitate cu regulile de procedură
prestabilite”.
Promovând prin conduita lor justi ția, cu toate atribu tele ei – prestigiu, independen ță,
impar țialitate -, judecător ii nu-și transformă profesia într -o valoare pentru sine, ci pentru societate.
De aceea, a fost necesară elaborarea unor principii și reguli care să guverneze conduita profesională
a acestora, da r cu anumite interferen țe și în via ța privată, toate acestea fiind grupate în Codul
deontologic al profesiei.
Un cod moral nu trebuie confundat însă cu îndatoririle profesionale a căror încălcare atrage
sancțiuni punitive, până la cea mai severă, care este îndepărtarea din profesie. Acestea din urmă este
necesar să fie detaliate și specificate, în timp ce Codul ar trebui să se limiteze la principii de bază.
Sub acest aspect, s -a făcut chiar referire la Codul deontologic al jurnalistului, care conține un num ăr
de 8 reguli generale, unanim acceptate și ușor de aplicat [70, p.138] .
Actualul Cod deontologic al judecătorilor și procurorilor , se referă în cele 23 de articole, în
mod neunitar, la încălcări ale unor norme morale și la abateri disciplinare. La rându l ei, practica în
materie disciplinară a CSM oferă numeroase exemple în care magistrații au fost sancționați
disciplinar pentru încălcarea unor norme morale ale profesiei. Mai mult decât atât, art.15 din Codul
de etică al judecătorului din RM [60], prevede în mod expres că „pentru încălcarea prevederilor
prezentului Cod, judecătorul poartă răspundere disciplinară în conformitate cu legisla ția în vigoare”,
dispozi ție care ni se pare că este în total dezacord cu ceea ce înseamnă un cod moral.
Încrederea și r espectul publicului în magistrat reprezintă esența democrației contemporane
în statul de drept, aspecte surprinse în preambulul Principiilor de la Bangalore cu privire la conduita
judiciară [219], iar pe de altă parte, încrederea publicului în justiție est e etalonul de măsură al
încălcărilor deontologice privitoare la justiție, adevăr, libertate [361, p.489] .
Obligativitatea separării regulilor deontologice de cele disciplinare se desprinde și din
concluziile Avizului nr.3 al CCJE, care prevăd că judecători i trebuie să fie ghidați în activitatea lor
de anumite principii care să le ofere răspunsurile necesare pentru a rezolva în mod corect situațiile
care pot să apară în ceea ce privește independența și imparțialitatea lor; aceste principii ar trebui
impuse d e judecători înșiși și ar trebui să fie complet distincte de sistemul răspunderii disciplinare.

41
Mai mult, CCJE subliniază că este incorect să se facă legătura între standardele de
comportament profesional și comportamentul necorespunzător care poate da naș tere la sancțiuni
disciplinare. Standardele profesionale reprezintă cea mai bună practică pe care toți judecătorii ar
trebui să încerce să o dezvolte și spre care să aspire. Ar fi o descurajare a dezvoltării viitoare a
acestor standarde și ar fi o înțelege re greșită a scopului lor, identificarea acestora cu comportamentul
necorespunzător care justifică sancțiuni disciplinare. Pentru a justifica procedurile disciplinare,
comportamentul necorespunzător trebuie să fie grav și flagrant, într -un mod care nu poat e fi
interpretat doar ca o nerespectare a standardelor profesionale prezentate în ghiduri de comportament.
De asemenea, Principiul VI pct.3 din Recomandarea R (94) 12 a Comitetului Miniștrilor
către statele membre privind independența, eficiența și rolul j udecătorilor (1994) recomandă
existența „unui organ competent special, însărcinat cu aplicarea sancțiunilor și însărcinat să aplice
orice sancțiune și măsură disciplinară, atât timp cât ele nu sunt examinate de o instanță
judecătorească, ale cărui decizii să fie controlate de un organ judiciar superior sau să fie el însuși un
organ judiciar superior. Legea trebuie să prevadă procedurile adecvate pentru ca judecătorul în cauză
să beneficieze cel puțin de toate garanțiile unei proceduri echitabile prevăzute d e Convenție, cum ar
fi de exemplu posibilitatea de a -și prezenta argumentele într -un termen rezonabil și dreptul de a
răspunde la toate acuzațiile aduse contra sa”.
Totodată, CCJE a apreciat că ar fi preferabil să existe un organism sau persoane
specializa te care să ofere consultanță judecătorilor confruntați cu o problemă de etică sau de
incompatibilitate apărută în raport cu statutul lor datorită unei activități extraprofesionale și impune
obligația ca organismul care aplică sancțiuni disciplinare să fie diferit de cel care se ocupă de
problemele legate de etica profesională a judecătorilor.
În acest sens, s -a vorbit de instituirea unui Consiliu de Onoare sau de Etică Profesională la
nivelul fiecărei instan țe, care să elaboreze recomandări și opinii, să ai bă rol consultativ și de
consiliere comportamentală sub semnul confidențialității a magistraților aflați în situații atitudinale
limită [70, p.122 -123, 144 -145].
Suntem de acord cu alți autori care au considerat că prin Hotărârea nr.564 din 19 iunie
2008 CSM și -a extins competența legală precis determinată prin dispozițiile Legii nr.317/2004 și
asupra unor atribuții noi, neconferite de lege, stabilind procedura de soluționare a sesizării privitoare
la încălcarea normelor de conduită reglementate de Codul d eontologic al judecătorilor și
procurorilor. S -a considerat că numai printr -o regretabilă eroare de interpretare a dispozițiilor
Avizului 3 al CCJE -pct.29 , organismul colectiv de consiliere și consultanță sugerat a fi înființat în
sistemele juridice ale st atelor membre ale Consiliului Europei a fost identificat cu CSM, consecință a
identificării nepermise a abaterii disciplinare cu încălcarea deontologică. Astfel, dacă prin lege CSM
are competențe exclusive în materia răspunderii disciplinare, nu înseamnă c ă își poate aroga și alte
atribuții în afara legii, deoarece nu există identitate de concept și consecințe între deontologie și

42
abaterea disciplinară, fiecare dintre ele supunându -se unor regimuri diferite. Inserând prin art.361 și
362 procedura de constat are și sancționare a nerespectării normelor deontologice în aria de
competență a CSM, se ajunge ca deontologicul să se transforme în disciplinar, iar pe de altă parte se
diminuează însăși valoarea principiilor deontologice, deoarece dată fiind substanța lo r exclusiv etică,
singura evaluare competentă și utilă este cea făcută de societate în general, la acest moment
Consiliul neavând monopolul valorilor etice ale profesiei de magistrat și nici rolul de instanță morală
[70, p.132] .
Este evident că un cod deo ntologic nu trebuie să conțină reguli disciplinare, ci trebuie să fie
un instrument autoreglator, generat de însuși sistemul juridic, ori atât timp cât există o suprapunere a
principiilor de conduită a magistraților, ca standarde etice, cu regulile discipl inare aplicabile
acestora, Codul deontologic nu -și îndeplinește funcția de ghid al activității magistraților.
Remarcăm totodată faptul că există numeroase țări în care nu există un cod dentologic al
profesiei de judecător: Finlanda, Ungaria, Belgia, Fran ț, Irlanda, Cipru, Danemarca, Spania,
Portugalia, Suedia, Norvegia, Olanda, Elve ța, însă prevederi de conduită în acest sens sunt cuprinse
în alte legi ori în ghiduri neoficiale.
În ceea ce prive ște răspunderea penală a judecătorilor, Codurile penale atât al României
cât și al Republicii Moldova, reglementează în mod expres infrac țiunile săvâr șite de judecător i în
exercitarea func ției: neglijen ța în serviciu, arestarea ilegală cu bună -știință, pronun țarea cu bună –
știință a unei hotărâri contrare legii, încă lcarea regulilor privind declararea veniturilor și a
proprietă ții, abuzul de putere sau abuzul de serviciu, infrac țiunile de corup ție (luarea de
mită/coruperea pasivă, traficul de influen ță) și altele. În acela și registru, al încălcării inten ționate a
legii penale, se înscrie și prevederea din art.19 alin.3 din Legea RM nr.544 -XIII/1995 cu privire la
statutul judecătorului, potrivit căreia „judecătorul nu poate fi tras la răspundere pentru opinia sa
exprimată în înfăptuirea justi ției și pentru hotărârea pro nunțată, dacă nu va fi stabilită, prin sentin ță
definitivă, vinovă ția lui de abuz criminal”.
Legea prevede însă și garan ții împotriva ini țierii procedurilor penale împotriva
judecătorilor, pentru asigurarea independen ței lor. Astfel, potrivit art.95 din Legea nr.303/2004,
judecătorii, procurorii și magistrații asistenți pot fi percheziționați, reținuți sau arestați preventiv
numai cu încuviințarea Secțiilor CSM, cu excepția situației de infracțiune flagrantă, când CSM este
doar informat de îndată de orga nul care a dispus reținerea sau percheziția. De asemenea, este
reglementată posibilitatea punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva judecătorului, fapt ce
conduce la suspendarea sa din funcție în condițiile art.62 alin.1 lit.a din aceeași lege.
În R. Moldova, un dosar penal, chiar pentru fapte care nu au legătură cu exercitarea
responsabilităților oficiale ale judecătorului, poate fi intentat numai de către Procurorul General cu
acordul CSM și al Președintelui RM, sau al Parlamentului, după caz (în de pendență de faptul dacă
Președintele sau Parlamentul l -a numit pe judecător), potrivit art.19 alin.4 și alin.5 din Legea RM

43
nr.544 -XIII din 20.07.1995 cu privire la statutul judecătorului. Modul de asigurare a inviolabilității
judecătorului este reglementa t de art.23 din Legea RM nr.947 -XIII din 19 iulie 1996 cu privire la
Consiliul Superior al Magistraturii. Astfel, „în cazul examinării propunerii Procurorului General de a
se intenta dosar penal împotriva judecătorului, de a fi tras la răspundere penală, d e a fi reținut, arestat
și adus forțat, CSM va adopta, în temeiul principiului inviolabilității judecătorului, o hotărâre prin
care va da acordul sau va refuza acceptul. La examinarea problemelor indicate la alin.1 Procurorul
general nu poate participa la deliberare”.
De altfel, garan ții similare există și pentru parlamentari în art.72 alin.2 din Constituția
României revizuită, dispoziție preluată și în art.23 alin.1 din Legea nr.96/2006 privind statutul
deputaților și senatorilor [170] .
Și în documentele europene sunt evidențiate aceste aspecte. Astfel, se afirmă că judecătorii
nu trebuie să fie anchetați decât cu autorizarea unei autorități judiciare competente [221] . Dacă
practica curentă nu exclude complet răspunderea penală a judecătorilor pentru erori neintenționate în
exercitarea îndatoririlor lor, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni nu privește introducerea
acestei răspunderi nici ca general acceptabilă și nici ca fiind de încurajat. Judecătorul nu trebuie să
lucreze sub amenințarea unei pedepse pecuniare, cu atât mai puțin a uneia cu închisoarea, a cărei
prezență poate, chiar subconștient, să îi afecteze judecata. CCJE consideră că în țările unde se poate
demara o investigație sau o acțiune penală la solicitarea unei persoane particulare, ar trebui să existe
un mecanism care să prevină sau să oprească astfel de investigații sau acțiuni împotriva judecătorilor
privind îndeplinirea îndatoririlor lor, dacă nu există fapte care să sugereze că judecătorul trebuie tras
la răspundere penală [204] .
Concluziile CCJE în ceea ce privește răspunderea penală, sunt că:
-judecătorii trebuie să fie răspunzători penal în fața legii ordinare pentru infracțiuni comise în afara
funcției lor juridice;
-răspunderea penală nu trebuie să se aplice judecătorilor p entru greșeli neintenționate în exercițiul
funcțiunii.
În privin ța judecătorilor de la instan țele interna ționale , eviden țiem faptul că răspunderea
acestora pentru activitatea propriu -zisă de înfăptuire a justi ției nu este consacrată legal, ei ben eficiin d
de imunitate de jurisdic ție. Există numai norme de conduită, a căror nerespectare nu este supusă unei
proceduri riguroase, fiind lăsată la latitudinea instan ței interna ționale din compunerea căreia face
parte judecătorul respectiv , astfel cum rezultă din Statutul Cur ții Europene de Justi ție, Codul de
conduită al judecătorilor Cur ții de Justi ție a Comunită ților Europene, ai Tribunalului de Primă
Instan ță și ai Tribunalului Func ției Publice, Statutul Cur ții Interna ționale de Justi ție, Statutul
judecătorilor Tribunalului Interna țional pentru Dreptul Mării, Conven ția pentru apărarea drepturilor
și libertă ților fundamentale [4, p.88 -97].

44
Schimbarea structurilor economico -politice din România și R. Moldova și amplificarea
firească a circuitului civil general , a făcut necesară restruct urarea sistemului judecătoresc și
abordarea unei noi viziuni asupra organizării judiciare, viziune ce nu poate face abstrac ție de
oamenii care concură la înfăptuirea justi ției – judecătorii.
Actele normative la care am făcut referir e constituie cadrul legal intern care stabile ște
sistemul garan țiilor juridice pentru buna desfă șurare a activită ții puterii judecătore ști. În materia
rolului judecătorilor și independen ța justi ției există deja și o paletă largă de instrumente
interna ționale, adoptate la nivel mondial sau regional, care apar țin fie institu țiilor oficiale, fie
asocia țiilor de magistra ți sau unor organiza ții neguvernamentale. Aceste instrumente jur idice,
obligatorii sau nu, creează o bază documentar ă elaborat ă, fundamentează un set de standarde juridice
interna ționale, inclusiv cu privire la responsabilitate și răspundere, ce contribuie la consolidarea
poziției puterii judecătore ști și, implicit , la cre șterea prestigiului profesiei de judecător.

1.3.Concluzii la capitolul 1
Caracterul novator al tezei reiese din abordarea diferită a mai multor aspecte, față de cea
tradițională existentă până acum în doctrina juridică, a responsabilității și răspunderii juridice a
judecătorilor în exercitarea justiț iei. În acest sens, pentru prima dată, în literatura de specialitate a R.
Moldova și României s -a încercat studierea complexă a conceptului, esenței și conținutului
răspunderii juridice a judecătorilor, clasificării și sistematizării lor, ce schimbă lumina metodologică
asupra acestei instituții de maximă generalitate, dar cu și interferențe practice.
Tot în domeniul novator, putem circumscrie abordarea răspunderii juridice a judecătorilor
din punct de vedere doctrinar, normativ și practic, ca factor cu impa ct determinant asupra exercitării
justiției.
Desigur că teoreticienii sau practicienii care au analizat în lucrări sau articole problema
responsabilită ții și a răspunderii juridice în general și anumite aspecte ale r esponsabilită ții juridice a
judecătoril or sunt mai mul ți decât am men ționat noi, iar spa țiul redus al prezentului capitol nu ne
permit să ne oprim în detaliu asupra acestora. Remarcăm totuși faptul că tema responsabilității
juridice a judecătorului este o temă puțin cercetată în literatura juri dică și de o însemnătate deosebită,
fiind evidențiate mai mult aspecte care țin de statutul său deosebit și mai puțin de răspunderea
propriu -zisă.
Așadar, noutatea lucrării de față este determinată și de complexul de probleme practice și
aspecte teoretice cercetate în cadrul ei, de tratarea problemelor teoretice în corelare cu soluțiile din
jurisprudență, de trimiterile permanente la dreptul comparat, de observațiile critice punctuale sau de
ansamblu, de conținutul concluziilor și propunerilor de lege feren da, în vederea perfecționării
legislației în vigoare.

45
Teza de fa ță își propune să realizeze analiza tuturor formelor de răspundere juridică a
judecătorilor într -un singur studiu, venind să completeze lacunele din legisla ție ori din studiul
teoretic al aces tei probleme.
În prezenta teză, cercetările au fost canalizate în direc ția studierii responsabilită ții juridice a
judecătorului din punct de vedere istoric, tehnic, dar și comparativ cu alte categorii profesionale,
precum și cu alte sisteme de drept, cu ac cent pe pozi ția și rolul determinant al judecătorului în
societate.
În realizarea scopului propus, au fost dimensionate următoarele obiective:
– stabilirea și formularea tezelor conceptuale în abordarea filozofico -juridică și teoretico -practică a
responsab ilității și răspunderii juridice , delimitarea noțiunii de responsabilitate/răspundere de unele
categorii complementare, utilizate în domeniul actual al dreptului ;
– evoluția r ăspunderii juridice a judecătorului și determinarea ponderii acesteia pe parcurs ul
perioadelor istorice, identificarea locului și rolului r ăspunderii juridice a judecător ilor în sistemul
răspunderii juridice în general;
– trecerea în revistă a retrospectivei evoluției răspunderii juridice și în special evidențierea
problemelor legate de elementele ce o compun, precum și examinarea particularităților răspunderii
juridice a judecător ilor față de răspunderea juridică a altor categorii profesionale;
– evidențierea statutului judecător ilor în ansamblul său, privit în sine, dar și integrat, cu
caracteristicile sale, sistemelor vieții economice, sociale și culturale și nu în ultimul rând, politice,
din cadrul societății și, într -un cadru mai amplu, europene și, strâns legat de aceasta, evidențierea
poziției, a locului și rolului judecător ilor în societatea sec.XXI, cu raportare preponderentă la
necesitatea dialogului, în limitele constituționale, cu celelalte puteri, cu partidele politice, cu presa,
cu societatea civilă;
– abordarea dintr -o perspectivă modernă, europeană, a r ăspunderii juridice a judecător ilor în
exercitarea justiției;
– demonstrarea importanței fenomenului r ăspunder ii juridice a judecător ilor pentru dreptul actual în
contextul răspunderii statului în fața cetățeanului;
– identificarea principalelor tipuri de răspundere juridică a judecător ilor;
– identificarea trăsăturilor specifice ale procedurii de tragere la răspundere a judecător ilor;
– delimitarea normelor ce țin de răspunderea juridică de normele referitoare la etica și deontologia
judecător ilor;
– analiza comparată cu răs punderea juridică a judecător ilor din alte țări, cu preponderență europene;
– încercarea de a construi modelul teoretico -juridic al r ăspunderii juridice a judecător ilor, adaptat la
practica realizării acesteia în statul contemporan;
– formularea princ ipiilor și concluziilor teoretice, orientate spre evaluarea și completarea instituției
răspunderii juridice a judecător ilor.

46
Capitolul II. RESPONSABILITATEA JURIDICĂ A JUDECĂ TORILOR ÎN
STATUL DE DREPT

2.1.Autoritatea judecător ească – ramură independentă a puterii de stat
Interesul oricărei societă ți, de la organizarea primitivă până în zilele noastre, a fost de a -și
asigura existen ța și func ționarea prin impunerea anumit or reguli. Nerespectarea acestor reguli trebuia
sancționată. Pentru asigurarea armoniei sociale sanc țiunile trebuiau să primească girul unei aplicări
juste din partea unor institu ții sau persoane acceptate, la rândul lor, ca impar țiale, de către membrii
societă ții. Acest rol a fost destinat organelor de justi ție, având în prim -plan judecătorul.
În înțelesul uzual al termenului, judecătorul este acel func ționar de stat, numit sau ales, care
soluționează pe calea justi ției procesele prin pronun țarea unei hotă râri sau acel magistrat care,
potrivit legii, are atribu ții de a solu ționa cauze penale, civile și administrative în cadrul unei instan țe
judecătorești [94, p.481] . Deși în majoritatea covârșitoare a cazurilor (în legisla ție, în doctrină, în
practică, în l imbajul uzual) no țiunea de magistrat se suprapune celei de judecător, aceasta are o arie
mult mai vastă [171, p.161] , incluzând și alte categorii profesionale (procurorii, magistra ții asisten ți
ai Cur ții Supreme). Distinc ția s-a conturat și în jurispruden ța CEDO, în Hotărârea Schisser contra
Elveției din 7.12.1997 [19, p.97 -99].
În literatura juridică mai pu țin recentă, s -a considerat că “într -un sens larg, prin judecător se
înțelege oricine hotărăște în cauza altora…; într -un sens mai restrâns, prin judec ător se în țelege
funcționarul public investit cu func țiunea jurisdic țională…; în sensul cel mai restrâns posibil, prin
judecător se în țelege numai acea persoană care în baza dispozi țiunilor procedurii civile este chemată
a da dreptate…” [179, p.113] , ori că slujba de judecător poate fi închipuită ca o meserie, ca o voca ție
[234, p.122] . Mai recent, s -a apreciat că judecătorul este “personajul cheie al statului de drept” [87,
p.40-55], că “judecătorul în statul de drept devine o figură centrală care poate să asigure domnia și
echilibrul legii” [262, p.5-13], după cum s -a remarcat și faptul că nu persoana judecătorului trebuie
plasată central, ci func ția acestuia [129, p.125] .
Marea majoritate a autorilor sau a legiuitorilor s -au referit asupra însușirilor jud ecătorului
sau asupra restric țiilor la care este supus. Astfel, judecătorii trebuie să fie “oameni cu o solidă
educa ție generală și profesională, cu spirit creator și deschis dezbaterilor, cu un sim ț acut a ceea ce
este drept și cu puterea de a se men ține mereu impar țiali…” [105, p.2; 99; 60; 49, p.10; 198, p.33;
74, p.16 -20].
Conform normelor legale, judecătorul trebuie să aibă o bună reputa ție (art.12 din Legea
nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art.6 alin.1 lit.d din Legea RM nr.544 –
XIII/1995 cu privire la statutul judecătorului) și să fie apt din punct de vedere medical și psihologic
(art.14 alin.2 lit.e, respectiv art.6 alin.1 lit.f din aceleași acte normative). Atât legile speciale, cât și
regulamentele de organizare și func ționare a instan țelor au instituit în sarcina judecătorului

47
numeroase comandamente de atitudine și comportament, interdic ții, incompatibilită ți, obliga ții
profesionale și extraprofesionale, au cenzurat exercitarea anumitor drepturi de către acesta prin
restrângere sau condi ționare, au trasat linii de conduită deontologică profesională și
extraprofesională [215, p.23] .
Suprema ția dreptului în via ța politică și în cea socială constituie unul dintre semnele
principale ale statului de drept, a cărui forma re este legată, mai întâi de toate, de suprema ția legii și
de regimul legalită ții, de prezen ța constitu ției care func ționează în mod practic și de o legisla ție
ramurală dezvoltată. Suprema ția dreptului presupune că, în litigiile în care a fost încălcat dre ptul,
arbitru este legea și numai legea. Judecătorul trebuie să fie factorul care să nu permită încălcarea
constitu ției și a altor legi nu numai de către cel care trebuie să le execute, dar și de către cel care
trebuie să le elaboreze. Judecătorul, având l a îndemână dreptul și puterea, func ția de protector al
legii, având organizarea structurală necesară, procedura și un statut independent, servește ca model
al statului de drept, al organizării de drept și al func ționării vie ții politice.
Sistemul justi ției în general este ramura independentă, necesară, a puterii de stat în
mecanismul de separare a puterilor. Justi ția nu trebuie să înlocuiască puterea legislativă sau
executivă, dar poate să schimbe activitatea acestora. La rândul lor, nici legislativul, nic i executivul
nu trebuie să -și ia asupra lor func țiile puterii judecătorești, motiv pentru care este foarte importantă
asigurarea independen ței justi ției fa ță de diverse organe și persoane, care ar putea să -și impună
voința.
Un alt principiu al statului de drept este și faptul că statul poartă răspundere în fa ța fiecărui
cetățean, iar acesta – în fa ța statului, având garan ția împotriva oricărui abuz comis de putere și de
persoane oficiale. La aplicarea acestui deziderat contribuie justi ția, care func ționeaz ă pe principiile
independen ței, contradictorialită ții, egalită ții păr ților și care apără drepturile cetă țenilor, indiferent de
oricine le -ar fi încălcat. Pentru apărarea și restabilirea dreptului încălcat cetă țeanul este în drept să se
adreseze justi ției.
Statul de drept are un sistem de organe speciale care asigură respectarea legii. Un loc aparte
în acest sistem îl ocupă justi ția, ale cărei independen ță și subordonare sunt determinate numai de
lege la nivel constitu țional. Într -un stat de drept justi ția este înfăptuită numai de instan țele de
judecată. Nici un alt organ din stat nu are dreptul să realizeze justi ția, adică să declare o persoană
vinovată de săvârșirea unei infrac țiuni și să -i stabilească o pedeapsă penală ori să ia decizii în litigii
civile. Atingerea propriu -zisă a scopului statului de drept – protec ția reală a drepturilor și a
intereselor legitime ale cetă țenilor – depinde în fond de însăși atitudinea justi ției, pentru că o
protec ție adevărată poate avea loc numai printr -o instan ță independ entă. În această ordine de idei, a
fost remarcat pe bună dreptate faptul că „munca unui avocat independent, care func ționează într -o
instan ță dependentă, nu are nici un sens, pentru că transformă apărarea într -o fic țiune, iar justi ția –
într-o farsă” [278, p.17] .

48
Sintetic, în domeniul justi ției din România activită țile de colaborare și control dintre cele
trei puteri ale statului sunt următoarele:
– Parlamentul numește membrii CSM (validarea magistra ților, alegerea reprezentan ților
societă ții civile), în fa ța sa se prezintă raportul CSM privind starea justi ției. Subliniem însă că
Parlamentul nu poate adopta legi interpretative pentru a furniza solu ția unui proces în curs.
– Președintele țării numește judecătorii și procurorii, participă la ședin țele CSM pe c are le
prezidează; Guvernul este obligat să ceară avizul CSM când promovează proiecte de legi în
domeniul justi ției; ministrul justi ției este membru de drept în CSM, asigură finan țarea sistemului de
instan țe, prezintă raportul cu privire la activitatea pro curorilor. Este de remarcat faptul că executivul
nu poate solu ționa vreun proces, nu poate împiedica cursul judecă ții și nu se poate opune executării
hotărârilor.
– Judecătorii conduc activită țile electorale, justi ția cenzurează actele celorlalte puteri pe
calea contenciosului constitu țional și administrativ. La rândul lor, judecătorii nu pot crea drept,
acesta fiind atributul legislativului, ci doar valorifică norme juridice (art.3 din C С român interzice
instan țelor să se pronun țe pe cale de dispozi ții gen erale).
Formarea puterii judecătorești ca ramură cu adevărat independentă a puterii de stat
constituie piatra de temelie a reformei judiciare. În contextul ideii privind separa ția puterilor în stat
devine tot mai actuală și definirea no țiunii de putere j udecătorească . Până nu demult, puterea
judecătorească nu numai că nu ocupa locul ei cuvenit, dar nici însăși no țiunea de „putere
judecătorească”, în sens politic și juridic, practic nu exista. În perioada de până la revolu ție, în știin ța
procedurală exista u mai multe interpretări ale acestei no țiuni. Potrivit uneia dintre ele, puterea
judecătorească servește legii și protejează interesele legitime ale puterii guvernamentale, iar instan ța
este organul represiv al acestei puteri. Potrivit altei concep ții, jud ecătorul este purtătorul unei func ții
mai largi, general -utile, func ția de a solu ționa litigii de drept pentru a îndeplini sarcinile unei lumi
drepte și a asigura de ținerea liberă a drepturilor [344, p.30] .
Perfec ționarea structurilor statale, ținându -se cont de ideea separa ției puterilor, reclamă
necesitatea unei abordări noi a justi ției. La ora actuală a fost în țeleasă importan ța func țiilor sociale
ale puterii judecătorești în calitate de garant al legalită ții și ordinii de drept, al protec ției juridice a
fiecărui cetă țean și a societă ții în general. În condi țiile în care prestigiul legii scade și este înlocuit de
un nihilism juridic, puterea judecătorească cu structurile sale rigide, cu hotărârile sale obligatorii și
cu sistemul său coercitiv de executare , bine pus la punct, este capabilă să exercite o influen ță
benefică asupra raporturilor juridice din cadrul societă ții. Numai protec ția juridică a dreptului poate
asigura eficien ța reală a legii.
Func ția de bază a statului este aceea de a fi arbitru social -politic, adică arbitru al
soluționării litigiilor social -politice care apar în procesul exercitării drepturilor și obliga țiilor
subiec ților de drept. Organul care exercită această func ție în domeniul dreptului este instan ța.

49
Principala menire a puterii ju decătorești este de a asigura executarea justi ției în conformitate cu
principiile legalită ții și echită ții, stabilite și recunoscute în societatea și în statul respectiv. Justi ția
este necesară atunci când se cere interven ția statului în rela țiile care au un caracter conflictual și
atunci când apare necesitatea aplicării unor măsuri de constrângere de către stat fa ță de persoanele
care au încălcat dreptul.
Puterea judecătorească solu ționează, de asemenea, litigiile dintre puterea legislativă și cea
executiv ă, dintre organele puterii executive și cetă țeni, asocia ții obștești și alte organe și organiza ții.
Analizarea raportului judecător -justiție este condi ționată de definirea și circumscrierea în
cadrul legal, dar și în afara acestuia, a celor două institu ții. Într -o caracterizare generală, justi ția este
definită sub două aspecte: ca totalitate a organelor de jurisdic ție dintr -un stat și ca dreptate, echitate
[64, p.265; 90, p.227] .
Mulți specialiști în materie de drept au încercat să definească fenomenul jus tiției,
ajungându -se astfel la o no țiune generalizată a justi ției ca tip deosebit de activitate de stat, care
constă în faptul că un organ independent al statului, adică instan ța judecătorească, examinează și
soluționează în forma procedurală stabilită de lege, în scopul restabilirii dreptului încălcat, în
conformitate cu principiile legalită ții și dreptă ții, diverse litigii și conflicte care apar în realitatea de
stat și în cea publică, luând în numele statului hotărâri (sentin țe, încheieri, decizii) a căr or executare,
după intrarea în vigoare, este asigurată de către stat prin constrângere [337, p.14; 3 21, p. 17; 2 79,
p.37; 293, p.15; 3 26, p.37] .
Justiția, în țeleasă ca „dreptate”, diferă nu doar de la o persoană la alta, ci și de la stat la stat,
în func ție de etapa de evolu ție istorică, de forma de guvernare, de valorile promovate sau impuse, de
tradiții, interese de grup sau personale, astfel că niciodată această formă de justi ție nu a fost și nu va
fi unanim acceptată. De aceea, în toate statele civilizat e, justi ția ca serviciu public are un procent
redus de credibilitate și este impusă manu militari . Cum nu există o re țetă universală a dreptă ții, prin
impunerea unor condi ții obiective sau principii s -a urmărit, la nivel normativ, să se asigure
înfăptuirea unei justi ții mai aproape de ceea ce credem fiecare dintre noi că se cheamă dreptate,
aceste condi ții [215, p.31 -40] constând în:
-impunerea legii drept unic izvor al „dreptă ții”,
-impunerea egalită ții de tratament, fără privilegii ori discriminări în fața legii a tuturor cetă țenilor,
-consacrarea principiului separa ției puterilor în stat,
-consacrarea principiului unicită ții sistemului de justi ție,
-legalizarea și garantarea independen ței serviciului public al justi ției și al judecătorului.
Așa cum s-a arătat în literatura juridică, cele două no țiuni de justi ție și judecător sunt
dependente una fa ță de cealaltă în asemenea măsură, încât inexisten ța uneia o transformă pe cealaltă
într-o simplă formulare de dic ționar [215, p.29] . La nivel normativ se î ntreține însă o stare de
confuzie asupra celor două sensuri ale no țiunii de justi ție, ca serviciu public și ca dreptate, cu

50
consecin țe directe asupra percep ției rolului judecătorului în procesul de înfăptuire a justi ției, în
sensul de dreptate. Astfel, jus tiția se înfăptuiește prin instan țele de judecată, dar de către judecător,
pentru că de fapt el este cel responsabilizat pentru modul de solu ționare a cauzei, la fel cum
judecătorul este cel care judecă, și nu instan ța.
Legea nr.303/2004 privind statutul j udecătorilor și procurorilor reprezintă, din punct de
vedere conceptual, o evolu ție, tranșând expres chiar în art.1 că ”justi ția se înfăptuiește de judecători,
în numele legii…”. Legea moldovenească nr.544 -XIII/1995 este deosebit de concisă sub acest asp ect,
stabilind în art.1 alin.1 că „puterea judecătorească se exercită numai prin instan ța judecătorească în
persoana judecătorului, unicul purtător al acestei puteri”.
O condi ție indispensabilă a func ționării puterii judecătorești este prezen ța unui sistem de
garan ții procedurale ale justi ției. Independen ța puterii judecătorești este posibilă numai atunci când
ea este asigurată prin garan țiile necesare, inclusiv prin garan ții procedurale. În art.2 alin.3 din Legea
nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor se arată că „ judecătorii sunt independen ți,
se supun numai legii și trebuie să fie impar țiali”, iar la alin.4 se prevede că „orice persoană,
organiza ție, autoritate sau institu ție este datoare să respecte independen ța judecătorilor”, dispo ziții în
acest sens existând și în art.1 alin.3 și 4 din Legea RM nr.544 -XIII/1995. Așadar, întregul mod
procedural de executare a justi ției este perceput de către legiuitor ca una dintre garan țiile principale
ale independen ței judecătorilor.
Potrivit art. 124 alin.3 din Constitu ția României, respectiv art.114 și art.116 alin.1 din
Constitu ția RM, judecătorii sunt independen ți și se supun numai legii. Dacă pe parcursul examinării
unei cauze, judecata a constatat că o ac țiune a statului sau a altui organ nu corespunde legii, ea va
adopta o hotărâre în conformitate cu legea.
Independen ța justi ției comportă două valen țe:
1. Sub aspectul constitu țional al organizării puterilor în stat, justi ția apare ca o construc ție
politică, scopul fiind împiedicarea abuzuril or din partea celorlalte puteri. Aici este vizibilă legătura și
dependen ța mare a justi ției de Parlament (care emite legile de organizare judiciară) și de executiv
(care plătește salariile judecătorilor și asigură finan țarea cur ților). În acest context, de relație cu
legislativul și executivul, justi ția este analizată ca putere.
2. Sub aspectul dreptului fundamental al cetă țenilor care sunt păr ți la proceduri, justi ția este
un serviciu public. Garan țiile acordate judecătorilor prin statutul acestora devin a stfel garan ții ale
cetățenilor la o justi ție competentă.
Supunerea fa ță de lege înseamnă: respectarea necondi ționată a ei (existen ța legii),
acceptarea și executarea hotărârilor judecătorești „în numele legii” (aplicarea legii), respectarea
judecătorilor ș i a actului de justi ție (interpretarea legii).
Când vorbim de supunerea fa ță de lege a judecătorului, având în vedere că el e cel care o
aplică, distingem: 1. legea în în țeles de norme legale (acestea sunt interpretate de judecător potrivit

51
scopului lor și conștiin ței sale, singurul lor mod de control este prin căile de atac; așa se naște de fapt
jurispruden ța, care este un ghid de interpretare a legii) și 2. legea în în țeles de standarde profesionale
(adică obliga ții statutare a căror încălcare atrage sanc ționarea disciplinară – este folosită pentru a
forța un anumit comportament, ceea ce poate atinge independen ța) și de conduită (coduri interne);
acestea presupun reguli formale și informale pentru asigurarea condi țiilor unui proces echitabil și pot
viza st rict profesia sau pot fi extra -profesionale [76].
În baza celor afirmate mai sus, puterea judecătorească poate fi definită ca o împuternicire
excep țională a instan ței de a solu ționa litigiile prin utilizarea procedurii procesuale, în condi țiile
funcționării unui sistem de garan ții procedurale și cu aplicarea unor măsuri coercitive de stat fa ță de
subiec ții care au încălcat dreptul.
Orientarea statului spre limitarea și descurajarea ac țiunilor samavolnice ale func ționarilor
săi este în concordan ță practi că și teoretică cu stabilirea dreptului în calitate de măsură mai generală,
dar formulată în termeni exac ți, a libertă ții, egalită ții și dreptă ții în solu ționarea conflictelor și altor
relații dintre persoane și institu ții, care se sprijină pe norma de dre pt și pe cutumă. Încă din perioada
Romei antice, apărând îngrijorarea fa ță de nenumăratele abuzuri de putere comise de func ționarii
republicii, au fost formulate o serie de principii care au devenit elemente ale statului de drept:
„suprema ția legii, nu a o amenilor” și „nu există infrac țiune dacă despre ea nu se pomenește în lege”
[334, p.237] . Aceste principii de drept și -au păstrat actualitatea până în ziua de azi.
Punctele de vedere expuse în literatura de specialitate asupra elementelor care constituie
statutul persoanei oficiale sunt diverse. Unii autori consideră că acestea ar fi drepturile, obliga țiile și
răspunderea angajatului, determinate de func ția ocupată de acesta [332, p.42] . Alții includ în
categoria acestor elemente: calitatea de subiect, sarc inile determinate de func ție, func țiile de bază,
drepturile și obliga țiile, garan țiile, formele juridice de activitate, ierarhia raporturilor determinate de
funcție, răspunderea [307, p.21] . Din punctul nostru de vedere, suntem de acord cu autorii care
definesc mai exact statutul juridic al persoanei oficiale din organele puterii de stat (legislativă,
executivă, judecătorească), care con ține următoarele elemente: principiile serviciului în organele de
stat; denumirea persoanei oficiale, locul ei în sistemul ierarhic al serviciului; drepturile și obliga țiile
de func ție care stabilesc limitele posibile sau obligatorii de comportament al persoanei oficiale;
funcțiile și atribu țiile, formele și metodele de exercitare a lor; garan țiile exercitării împuternicirilo r;
răspunderea; facilită țile, garan țiile și compensa țiile [324, p.84 -86].
Judecătorii, prin independen ța lor și prin faptul că se subordonează numai legii, ocupă un
loc special în mecanismul de stat. În calitate de purtători ai puterii judecătorești, jude cătorii au un
statut specific, stabilit printr -o serie de acte normative: Constitu ția României [65], Legea
nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor [165] , Legea nr.304/2004 privind
organizarea judiciară [166] , Legea nr.317/2004 privind Co nsiliul Superior al Magistraturii [167] ,
Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietă ții și justi ției, precum și unele norme

52
adiacente [168] , Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor [60]. În baza acestor legi, au fost
adoptate următo arele regulamente: Regulamentul privind condi țiile de admitere și examenul de
absolvire al Institutului Na țional al Magistraturii, Regulamentul Institutului Na țional al
Magistraturii, Regulamentul privind examenul de capacitate al judecătorilor și procuror ilor stagiari,
Regulamentul privind organizarea și desfășurarea examenului de admitere în magistratură,
Regulamentul privind modul de desfășurare a cursurilor de formare profesională continuă a
judecătorilor și procurorilor și atestarea rezultatelor oficia le, Regulamentul privind concursul de
promovare a judecătorilor și procurorilor, Regulamentul pentru numirea în func ții de conducere a
judecătorilor și procurorilor, Regulamentul pentru evaluarea activită ții profesionale a judecătorilor și
procurorilor, Re gulamentul privind concediile judecătorilor și procurorilor, Regulamentul pentru
organizarea și desfășurarea concursului pentru ocuparea posturilor vacante de magistrat -asistent la
Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, Regulamentul privind transferul și det așarea judecătorilor și
procurorilor, delegarea judecătorilor, precum și numirea judecătorilor în func ția de procuror și a
procurorilor în func ția de judecător, Regulamentul privind promovarea în func ția de prim -magistrat
asistent și de magistrat asistent șef la Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, Regulamentul de ordine
interioară al instan țelor judecătorești, Regulamentul de organizare și func ționare a Consiliului
Superior al Magistraturii, Regulamentul privind procedura alegerii membrilor Consiliului Sup erior al
Magistraturii, Regulamentul privind organizarea și func ționarea administrativă a Înaltei Cur ți de
Casa ție și Justi ție.
Reglementări similare există și în Republica Moldova, dintre care men ționăm selectiv:
Constitu ția R. Moldova [66], Legea nr.514 -XIII din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească
[152] , Legea nr.544 -XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului [151] , Legea nr.947 –
XIII din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii [153] , Legea nr.950 -XIII din
19 iulie 1996 cu privire la Colegiul disciplinar și la răspunderea disciplinară a judecătorilor [154] ,
Codul de etică al judecătorului [60].
Menționăm că prima lege română care a consfin țit în mod expres posibilitatea că femeile
pot deveni judecător a fost Legea nr.34/1945 privitoare la unele dispozi țiuni speciale de organizare
judecătorească, iar primele femei judecător din România au depus jurământul pe data de 18.02.1945
[215, p.128] , în timp ce în Fran ța, spre exemplu, femeile magistrat au apărut du pă adoptarea Legii
din 11.04.1946, când au ob ținut dreptul la vot. În prezent, conform statisticilor, numărul
judecătorilor femei îl depășește consistent pe cel al judecătorilor bărba ți.
Unii autori, abordând statutul judecătorului ca o totalitate de drepturi și obliga ții ale
persoanei aflate în func ția de judecător, eviden țiază două componente ale acestui statut :
1) drepturile și obliga țiile judecătorului în calitate de persoană care de ține o func ție de stat,
stabilite prin procedură legislativă;

53
2) drepturile și obliga țiile judecătorului, care stabilesc statutul lui deosebit, de cetă țean, în
societate. Tocmai acest statut deosebit constituie o garan ție a asigurării acelor drepturi și obliga ții pe
care le exercită judecătorul atunci când înfăptuie ște justi ția [326].
În justi ția constitu țională, penală, civilă, administrativă, personalitatea judecătorului este
una centrală, iar nivelul profesionalismului și răspunderii acestuia și gradul lui de independen ță
determină calitatea hotărârilor judecător ești luate.
Specificul nașterii, derulării și stingerii raportului juridic de muncă al judecătorului
(imposibilitatea negocierii statutului său, a drepturilor și îndatoririlor, prevăzute imperativ în
Constitu ție, legi și regulamente, supunerea sa numai le gii, nu și altor autorită ți, inamovibilitatea,
interdic ția de a fi membru de sindicat, de partid sau de a declanșa grevă, responsabilită țile specifice
etc.) ne îndreptă țesc să afirmăm că judecătorii constituie o categorie profesională unică, al căror
rapor t de muncă se încheie între aceștia și stat, reprezentat de Președintele României și constă în
distribuirea dreptă ții în numele legii, dar pentru men ținerea ordinii de stat, presta ție în schimbul
căreia primesc un salariu. Pe cale de consecin ță, raporturil e juridice de muncă ale judecătorilor nu
pot constitui obiect de reglementare și analiză în cadrul unor raporturi de drept public, inclusiv de
drept administrativ, ci doar în cadrul raporturilor de dreptul muncii sau, mai recent, al dreptului
profesional [249, p.52 -55]; potrivit acestui autor, dreptul profesional ar constitui un drept al muncii
exhaustiv, incluzând atât raporturile de muncă ale funcției publice, ale membrilor cooperatori, ale
personalului clerical, ale profesiilor liberale, cât și cele deri vate din încheierea contractului
individual de muncă.
Din analiza documentelor cadru adoptate de Consiliul Europei, ca și cele adoptate de ONU,
se observă că nici acestea nu au abordat, explicit sau implicit, natura juridică a profesiei de
judecător, limi tându -se la a insista asupra rolului determinant pe care acesta îl îndeplinește în statul
de drept contemporan, precum și asupra garan țiilor instituite în acest scop.
Potrivit art.12 din Legea nr.303/2004 și art.9 din Legea RM nr.544 -XIII/1995, admiterea în
magistratură se face prin concurs, pe baza competen ței profesionale, a aptitudinilor și a bunei
reputa ții. To ți judecătorii au un statut juridic unic și se deosebesc între ei numai prin competen țe și
împuterniciri.
Dobândirea calită ții de judecător se f ace prin trei modalită ți:
1.-prin concurs, la Institutul Na țional al Magistraturii; persoana care promovează concursul
dobândește ini țial calitatea de auditor de justi ție, apoi pe cea de judecător stagiar și numai după
parcurgerea acestor etape este numită în func ție de către președintele României, la propunerea CSM;
2.-prin concurs, cu posibilitatea numirii directe în func ție la judecătorii, sub condi ția
îndeplinirii anterior a unor func ții de specialitate juridică;
3.-fără concurs, pe cale de excep ție, su b condi ția îndeplinirii anterior a unor func ții de
specialitate juridică o perioadă de timp de cel pu țin 10 ani.

54
În situa ția dobândirii calită ții de judecător prin ultimele două modalită ți enun țate,
persoanele respective sunt obligate să urmeze un curs de formare profesională, cu o durată de 6 luni,
la Institutul Na țional al Magistraturii.
În mod similar, în R. Moldova se pot înscrie la concursul pentru func ția de judecător
absolven ții Institutului Na țional al Justi ției ori persoanele care au vechimea nece sară în specialitate
juridică. Eviden țiem însă și anumite particularită ți: există o condi ționare de vechime în specialitate
juridică de cel pu țin 5 ani, o restric ție de vârstă -30 de ani și sus ținerea cu succes a examenului de
capacitate (art.6 alin.2 din L egea RM nr.544 -XIII/1995). Numirea judecătorului în func ție se face tot
de către președintele țării, la propunerea CSM, situa ția fiind diferită doar în cazul judecătorilor CSJ,
care sunt numi ți de către parlament, dar tot la propunerea CSM (art.11 din Lege a nr.544 -XIII/1995).
Candida ții care au sus ținut examenul de capacitate, precum și cei care anterior au activat în func ția
de judecător mai pu țin de 5 ani, dacă întrunesc și celelalte condi ții cerute de lege, se numesc în
funcția de judecător mai întâi pe un termen de 5 ani, apoi sunt numi ți în func ție până la atingerea
plafonului de vârstă de 65 de ani. Această măsură este inspirată din legisla ția Federa ției Ruse (unde
primul termen de numire este de 3 ani) și poate fi interpretată sub dublu aspect: poziti v- permite ca
judecătorii să fie selecta ți, eliminându -se acei judecători a căror calificare sau calită ți personale nu
corespund exigen țelor permanent crescânde, negativ – perspectiva de a fi numit doar pentru 5 ani,
cumulată cu condi ția vârstei de 30 de an i (în condi țiile în care studen ții de la drept își iau licen ța
între 23 și 25 de ani) nu contribuie la convingerea poten țialilor candida ți de a dori să devină
judecători, fiind posibil ca până la atingerea condi ției de vârstă ei să găsească un serviciu mai
atractiv.
Stabilirea drepturilor judecătorilor se face, potrivit art.73 din Legea nr.303/2004, ținându -se
seama de locul și rolul justi ției în statul de drept, de răspunderea și complexitatea func ției de
judecător, de interdic țiile și incompatibilită țile prevăzute de lege și urmărește garantarea
independen ței și impar țialită ții judecătorilor, iar în formularea art.14 alin.1 din Legea RM nr.544 –
XIII/1995 pentru înfăptuirea justi ției judecătorii au împuterniciri plenipoten țiare, stabilite de
legisla ție. În a cord cu opiniile exprimate în literatura juridică [260, p.423; 2 47, p.81; 250, p.29] și cu
jurispruden ța Cur ții Constitu ționale [81], considerăm că judecătorii, mai ales, nu pot renun ța la
drepturile ce le -au fost recunoscute prin lege, în cazul lor neexis tând drepturi negociate. Aceste
drepturi au fost stabilite ca natură juridică, număr, diversitate, tocmai pentru a le asigura, pe de o
parte, independen ța necesară protejării de imixtiuni în activitatea lor, iar pe de altă parte,
plenitudinea capacită ții fizice și psihice de exercitare a func ției.
Percep ția judecătorului ca persoană și percep ția sa ca institu ție sunt de egală importan ță. O
exagerare a drepturilor „personale” ar conduce la un dezinteres al judecătorului ca institu ție, de a se
implica în acti vități publice la care are dreptul (cadru didactic, comisii, asocia ții profesionale,
publica ții), iar o accentuare a drepturilor sale ca institu ție ar conduce în timp la o incapacitate a

55
judecătorului (persoană) de a reac ționa (un salariu necorespunzător, timp liber insuficient, o pensie
previzibil nesatisfăcătoare etc.) și, în final, de a abandona profesia în favoarea unei alte func ții ce i -ar
putea oferi satisfac țiile așteptate. Așadar, drepturile acordate judecătorului nu reprezintă un act
generos pe car e statul îl adoptă din considerente ideatice fa ță de categoria profesională a
judecătorilor, ci din nevoia asigurării unei ordini firești, de func ționare a întregii societă ți, printre
altele și cu ajutorul sistemului judiciar și, inevitabil, al judecătorul ui [215, p.180] .
Menționăm în categoria drepturilor specifice: independen ța judecătorilor – funcțională și
personală [46, p.20, 26; 45, p.33; 175, p.101 -118; 105, p.189; 99, p.193; 98, p.230 -240],
inamovibilitatea lor [172, p.39, 41; 64, p.267; 18, p.17; 89 , p.96 -98; 2 36, p.67 -75; 36, p.49 -65; 45,
p.33; 46, p.22; 105, p.175; 171, p.39, 181; 2 62, p.40 -55] și dreptul la apărarea reputa ției, iar în
categoria drepturilor generale: drepturile bănești – dreptul la salariu, dreptul la premii, dreptul la
călătorii g ratuite, prima de instalare, dreptul la locuin ță de serviciu [16, p.32; 17, p.3 -13; 46, p.24 -25;
47, p.32] , drepturi privind asigurarea capacită ții de muncă – dreptul la concediu, dreptul la asisten ță
medicală, dreptul la folosin ța caselor de odihnă, drept uri profesionale – dreptul de a ocupa func ții
didactice în învă țământul superior, dreptul de asociere, dreptul de a participa la alte activită ți, dreptul
de a primi distinc ții [129, p.129] , drepturi privind siguran ța judecătorilor – dreptul la protec ția
persoanei, dreptul de asigurare pentru risc profesional, drepturi de pensionare (dreptul la
indemniza ții compensatorii, dreptul la pensie de serviciu [259, p.93; 83] .
În reglementarea actuală, independen ța sistemului judiciar este prevăzută prin chiar textul
constitu țional, indirect, prin instituirea principiului separa ției puterilor în stat și care consacră
independen ța puterii judecătorești fa ță de cea executivă și de cea legislativă. Astfel, în Capitolul VI,
art.124 -134 din Constitu ția României și Capitolu l IX, art.114 -125 din Constitu ția RM este
reglementată Autoritatea judecătorească , fiind incluse prevederi privind organizarea instan țelor
judecătorești, a Ministerului Public, dar și cu privire la organizarea și func ționarea CSM, ca institu ție
independent ă care de ține în prezent exclusivitatea gestionării carierei magistra ților (formarea
corpului de judecători, avansarea în func ție, răspunderea și protec ția independen ței judecătorilor). De
altfel, CSM are, potrivit art.1 din Legea nr.317/2004 și art.1 din Legea RM nr.947 -XIII/1996, și rolul
de garant al independen ței justi ției. Existen ța unui asemenea organ independent de guvern și de
administra ție este recunoscută în calitate de condi ție indispensabilă a func ționării normale a puterii
judecătorești și este recomandată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, fiind întânit în
toate țările civilizate.
Îndatoririle judecătorilor privesc atât activitatea profesională și comportamentul în rela țiile
de serviciu, cât și presta ția și atitudinea în societate și familie, astfel că putem afirma că judecătorii
reprezintă categoria profesională aflată în fruntea unui clasament al obliga țiilor întocmit pe categorii
profesionale. Prin prisma obliga țiilor ce -i revin, specificul func ției de judecător constă în aceea că o
serie de obliga ții, dacă pentru alte categorii profesionale constituie doar obliga ții morale, pentru

56
judecător reprezintă obliga ții profesionale, de a căror respectare depinde chiar men ținerea în func ție,
obliga țiile specifice men ținându -se și după pr onun țarea hotărârii. Enumerăm în cadrul îndatoririlor
specifice: îndatorirea judecătorilor de a fi impar țiali în activitatea lor [173, p.95; 277, p.173 -188],
îndatorirea de a asigura suprema ția legii [208, p.10 -14], îndatorirea de a avea o bună reputa ție,
îndatorirea de a participa la ședin țele de judecată [214, p.110; 211, p.9] , îndatorirea de a păstra
secretul deliberării, îndatorirea de a păstra secretul profesional, îndatorirea de a rezolva și solu ționa
într-un termen rezonabil lucrările încredin țate [255, p.82 -89; 27, p.148; 19, p.243, 289, 367, 293,
279, 302] – menționăm în acest sens din jurisprudența CEDO Hotărârea Santili c. Italia din
19.02.1991, Hotărârea Pierazzini c. Italia din 27.02.1992, Hotărârea Stran și Stratis Andreadis c.
Grecia din 9.12. 1994, Hotărârea Botazzi c. Italia din 28.07.1999, Hotărârea Kudla c. Polonia din
26.10.2000, Hotărârea Comingersoll SA c. Portugalia din 6.04.2000, Hotărârea Konig c. Germania
din 28.06.1978, Hotărârea Eckle c. Germania din 15.07.1982 , îndatorirea de a asi gura securitatea
documentelor studiate, îndatorirea de a informa asupra ingerin țelor în actul de justi ție [271],
îndatorirea de a îndeplini alte atribu ții decât cele privind activitatea de judecată, îndatorirea de a
respecta normele Codului deontologic [49, p.3 -11; 286] , iar în cadrul îndatoririlor generale:
îndatorirea de a fi ap ți din punct de vedere medical pentru exercitarea func ției, îndatorirea de a
depune jurământ, îndatorirea de a se perfec ționa profesional [45, p.32; 288], îndatorirea de a
manifest a un comportament decent, îndatorirea de a respecta programul de lucru [237, p.99 -105],
îndatorirea de a completa declara ția de interese și declara ția de avere [178, p.8 -18].
Una dintre garan țiile principale ale independen ței judecătorilor este interdic ția, sub
amenin țarea legii, a imixtiunii oricui în activitatea de înfăptuire a justi ției. Capitolul II din CP român
[54] prevede răspunderea penală pentru infrac țiuni care împiedică înfăptuirea justi ției, acestea fiind
enumerate în art.259 -2721 (încercarea d e a determina mărturia mincinoasă, împiedicarea participării
în proces, omisiunea sesizării organelor judiciare, nerespectarea hotărârilor judecătorești, sfidarea
organelor judiciare și altele). În mod similar, Capitolul XIV din CP RM [55] prevede răspund erea
penală pentru infrac țiuni contra justi ției în art.303 -323 (amestecul în înfăptuirea justi ției și în
urmărirea penală, tragerea cu bună știin ță la răspundere penală a unei persoane nevinovate,
pronun țarea unei sentin țe, decizii, încheieri sau hotărâri contrare legii, re ținerea sau arestarea ilegală,
divulgarea datelor urmăririi penale, neexecutarea inten ționată a hotărârii instan ței de judecată și
altele).
Perfec ționarea justi ției presupune asigurarea transparen ței sistemului judecătoresc pentru a
conso lida procedura care împiedică influen țarea ori exercitarea de presiuni asupra judecătorului, în
legătură cu dosarul pe care îl examinează. Adoptarea unui asemenea mod la nivel legislativ ar trebui
să asigure independen ța și obiectivitatea hotărârilor luate de către judecător, precum și să contribuie
la prevenirea manifestărilor de corup ție în rândurile corpului de judecători.

57
În scopul asigurării transparen ței sistemului judecătoresc, eliminării interesului personal al
judecătorului, există reglementate leg al o serie de incompatibilită ți și interdic ții, prin norme
imperative. Referitor la scopul instituirii incompatibilită ților pentru magistra ți, în literatura juridică
s-a arătat că acestea nu reprezintă „îngrădiri ale judecătorului în exerci țiul func ției lu i, ci garan ții
pentru exercitarea func ției sale în condi ții adecvate” [89, p.98 -99; 47, p.37; 2 52, p.148] , fiind
reglementate în două direc ții: prima, pentru evitarea unor activită ți care ar atrage neglijarea
obliga țiilor sale profesionale ori afectarea in dependen ței, integrită ții sau chiar a demnită ții
judecătorului, iar cea de a doua -pentru punerea judecătorului la adăpost fa ță de orice suspiciune de
parțialitate.
Astfel, func ția de magistrat este incompatibilă cu orice alte func ții publice sau private. De
asemenea, există o serie de incompatibilită ți procedurale, căile specifice de îndepărtare a
judecătorului de la rezolvarea unei pricini determinate fiind reglementate de CPC [52] și CPP [56] și
constând în ab ținere, recuzare și strămutare. Cazurile de a bținere și cele de recuzare sunt identice, au
fost enumerate limitativ în textele legale pentru a nu favoriza manevrele dilatorii, vexatorii, inten țiile
de tergiversare a procesului [193, p.293; 194, p.138; 195, p.15, 18; 47, p.39 -40; 268, p.154 -158; 2 53,
p.80-82; 73, p.69 -70] și se referă la starea de rudenie, afinitate sau vrăjmășie a judecătorului cu
vreuna dintre păr ți, la antepronun țare și la calitatea de reprezentant a acestuia. Ra țiunea de existen ță
și de aplicare a institu ției strămutării [175, p.11 2; 89, p.100; 2 53, p.93; 193, p.311] vizează tot
necesitatea asigurării credibilită ții judecătorilor în activitatea de judecată și garantarea impar țialită ții
acestora, specificul fiind dat de faptul că de această dată, suspiciunea vizează întreaga instan ță și nu
unul sau mai mul ți judecători care alcătuiesc completul de judecată.
Susținem faptul că impar țialitatea judecătorilor, atunci când este contestată în modalită țile
de mai sus (recuzare, strămutare), se prezumă, ca și buna -credin ță, până la proba cont rarie, în acest
sens fiind și jurispruden ța CEDO – Hotărârea Pierssack c. Belgiei și Hotărârea De Cubler c. Belgiei
[106, p.142 -151].
Interdic țiile impuse judecătorilor restric ționează sau limitează acestora accesul ori
exerci țiul unor func ții și calită ți, prin numărul lor situându -i, din nou, pe judecători, pe primul loc în
raport cu toate celelalte categorii profesionale. Interdic țiile sunt prevăzute în numeroase acte
normative interne și interna ționale și vizează activită ți diverse, precum: interdic ția de a desfăsura
activită ți comerciale, direct sau prin intermediul altor persoane, interdic ția privind exprimarea
opiniei profesionale, interdic ția dobândirii unor calită ți sau func ții (la societă ți civile, societă ți
comerciale, inclusiv bănci sau alte insti tuții de credit, societă ți de asigurare ori financiare, companii
naționale, societă ți naionale sau regii autonome, grupuri de interes economic), interdic ția
apartenen ței politice și a exprimării convingerilor politice [89, p.99; 129, p.119 -131], interdic ția de a
declara grevă, interdic ția de a constitui organiza ții sindicale. Cu privire la ultima interdic ție,
menționăm că în legisla ția moldovenească aceasta nu există, dimpotrivă art.14 alin.3 din Legea RM

58
nr.544/XIII din 1995 stipulează în mod expres că „ju decătorii au dreptul de a întemeia și de a se
afilia la sindicate sau la alte organiza ții pentru reprezentarea intereselor lor, perfec ționare
profesională și apărarea statutului lor”, dispozi ție progresistă, în aprecierea noastră, fa ță de legisla ția
române ască.
În afară de aceasta, CP român prevede în art.176 alin.1 lit.f că este deosebit de grav omorul
săvârșit asupra unui magistrat, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau
publice ale acestuia, fiind pedepsită și tentativa. De asemenea, art.239 și art.2391 din același cod
prevăd că în cazul amenin țării, lovirii sau oricăror acte de violen ță, vătămării corporale sau vătămării
corporale grave a unui judecător, a so țului acestuia sau a unei rude apropiate, în scop de intimidare
sau de răzbunare în legătură cu exercitarea de către judecător a atribu țiilor de serviciu, limitele
pedepsei se majorează cu jumătate. Dispozi ții similare cu privire la amenin țarea sau violen ța
săvârșită asupra unei persoane cu func ție de răspundere sunt conținute și de art.349 din CP RM.
De asemenea, CP RM reglementează în art.316 ca fiind infrac țiune fapta de divulgare a
datelor privind măsurile de securitate aplicate fa ță de judecător și participan ții la procesul penal .
Încă nu și -a pierdut actualitatea problema răspunderii reale pentru lipsa de respect fa ță de
instan ță, inclusiv pentru nerespectarea hotărârilor acesteia. Cerin țele și dispozi țiile judecătorilor, pe
parcursul îndeplinirii de către aceștia a împuternicirilor lor, sunt obligatorii, fără ex cepții, pentru
toate organele de stat, pentru asocia țiile de orice fel, pentru persoanele publice, pentru alte persoane
juridice și fizice. Împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătorești, prin amenin țare ori acte de
violen ță față de organul de exec utare atrage după sine răspunderea penală a persoanei vinovate în
conformitate cu art.271 din CP român. De asemenea, potrivit art.2721 din același cod constituie
infrac țiunea de sfidare a organelor judiciare întrebuin țarea de cuvinte insultătoare ori gestu ri obscene
sau amenin țătoare la adresa integrită ții fizice a unui judecător. În mod similar, CP RM prevede în
art.320 că este infrac țiune neexecutarea inten ționată, precum și eschivarea de la îndeplinire, a
hotărârii instan ței de judecată. În afară de acea sta, judecătorul poate lua măsuri coercitive pentru
încălcarea ordinii și solemnită ții în ședin ța de judecată, cum ar fi îndepărtarea din sală a persoanei
respective sau aplicarea unei sanc țiuni bănești, potrivit art.298 din CPP român, art.334 din CPP RM
[57] și, respectiv, art.122 și art.1082 alin.1 din CPC român și art.196 din CPC RM [53].
Raportându -ne la specificul activită ții judecătorilor, vom observa că dispozi ția de
suspendare de drept din func ție când a fost pusă în mișcare ac țiunea penală împotriv a sa prin
ordonan ță sau rechizitoriu este mult mai drastică în compara ție cu alte categorii profesionale. Spre
exemplu, în Legea nr.360/2002 privind statutul poli țistului [161] și în Legea nr.293/2004 privind
statutul func ționarilor publici din Administra ția Na țională a Penitenciarelor din România [164] se
prevede că cel vinovat, chiar trimis în judecată, nu este suspendat din func ție, ci pus la dispozi ție,
perioadă în care beneficiază de un venit lunar la nivel minim. Judecătorul suspendat din func ție nu

59
primește salariu, fiindu -i plătite doar drepturile de asigurări sociale de sănătate, perioada suspendării
nu constituie vechime în magistratură.
Din punct de vedere terminologic, încetarea raporturilor de serviciu ale judecătorilor a fost
reglementată sub d enumirea de eliberare din func ția de ținută, care se face prin decret al Președintelui
României sau prin hotărâre a CSM pentru judecătorii stagiari, iar în cazul judecătorilor moldoveni de
către organul care a dispus numirea (Președintele Moldovei sau Parla mentul). Printre cazurile
specifice, amintim eliberarea din func ție în situa ția în care se descoperă că judecătorul a fost lucrător
sau colaborator al serviciilor de informa ții, situa ția pierderii cetă țeniei române, respectiv
moldovenești, a domiciliului î n România și a capacită ții depline de exerci țiu.
În Principiile de la Milano -pct.18 , adoptate de ONU în anul 1985 s -a prevăzut că „un
judecător nu poate fi … destituit din func ție decât dacă este inapt pentru continuarea exercitării
funcției, pentru inc apacitate sau conduită necorespunzătoare” [220] , iar în Principiul VI pct.3 din
Recomandarea R 94 (12) a Consiliului Europei s -a men ționat că „judecătorii numi ți cu titlu
permanent nu pot fi revoca ți fără o motivare justă sau dacă au atins vârsta de pensio nare obligatorie”
[235] . De asemenea, în Carta Europeană a Statutului Judecătorilor [38] s-a arătat că „este important
de determinat într -o manieră limitativă cauzele eliberării din func ție. Acestea sunt: demisia,
incapacitatea psihică constatată pe baza u nei expertize medicale, limita de vârstă, expirarea
mandatului și, în sfârșit, revocarea pronun țată în cadrul răspunderii disciplinare … Condi țiile de
eliberare din func ție trebuie verificate de instan ța prevăzută la pct.1.3 (instan ța independentă -n.n.).
Condi ția este îndeplinită dacă eliberarea din func ție este decisă de această instan ță, sau la
propunerea, sau recomandarea sa, sau cu acordul său” (Principiul 7, pct.7.1 și 7.2).
În sfârșit, trebuie să men ționăm că un alt subiect ce a generat discu ții în literatura de
specialitate este imunitatea judecătorilor. De exemplu, I. I. Ste țovski consideră că limitele imunită ții
judecătorești constituie o încălcare a principiului constitu țional al egalită ții tuturor cetă țenilor în fa ța
legii și în fa ța justi ției [335, p.112] . Din punctul nostru de vedere, afirma ția de mai sus este prea
categorică. Firește, imunitatea judecătorului constituie o anumită abatere de la principiul
constitu țional al egalită ții tuturor în fa ța legii. Însă această realitate este determin ată de faptul că
societatea și statul, având exigen țe deosebite fa ță de purtătorii puterii judecătorești și fa ță de
activitatea profesională a acestora, sunt obliga ți să asigure judecătorilor mijloace suplimentare de
protec ție juridică pentru exercitarea e ficientă de către aceștia a func ției de realizare a justi ției.
Așadar, subliniem odată în plus că imunitatea judecătorească nu este un privilegiu al persoanei care
deține func ția de judecător, ci o modalitate de protec ție juridică a activită ții sale profes ionale și un
element indispensabil al statutului său juridic special. În calitate de cetă țean, judecătorul nu poate să
se afle în afara câmpului juridic, însă temeiurile, modul de răspundere și caracterul măsurii aplicate
trebuie să se coreleze cu statutul său juridic.

60
Astfel, acordul CSM și al Președintelui R. Moldova, ori după caz, al Parlamentului, este
cerut pentru judecătorii moldoveni în situa ția începerii urmăririi penale, re ținerii, aducerii silite,
arestării, perchezi ționării, tragerii la răspunder e penală, supunerii la sanc țiuni administrative, în timp
ce pentru judecătorii români este necesar doar acordul CSM în ipoteza perchezi ționării, re ținerii sau
arestării preventive, cu excep ția situa ției de infrac țiune flagrantă, când CSM este doar informat de
îndată de organul care a dispus re ținerea sau perchezi ția. De asemenea, potrivit art.19 din Legea RM
nr.544 -XIII/1995 „personalitatea judecătorului este inviolabilă”, el poate fi supus sanc țiunilor
administrative numai de către instan ța de judecată, cu acordul CSM, iar dosar penal poate fi intentat
doar de Procurorul General, cu acordul CSM și al Președintelui RM sau, după caz, al Parlamentului,
asemenea măsuri de imunitate nefiind legiferate în favoarea judecătorului din România [113, p.28 –
31]. În acee ași ordine de idei, art.17 din aceeași lege prevede că independen ța judecătorului este
asigurată, între altele, prin declararea inviolabilită ții lui și prin stabilirea răspunderii pentru lipsa de
stimă fa ță de judecată, judecători și pentru imixtiune în ju decarea cauzei.
Astfel de garan ții pentru independen ța judecătorilor sunt necunoscute tradi ției occidentale
europene, judecătorii fiind responsabili de ac țiunile lor privind principiile dreptului penal și ale
dreptului civil exact ca oricare alt cetă țean. Spre exemplu, în state precum Fran ța, Spania sau
Germania, judecătorii sunt trași la răspundere penală, ancheta ți și urmări ți penal exact ca oricare alt
cetățean, fără interven ția altor organe, însă apreciem că în societă țile în care respectul pentru
judecători și independen ța lor nu sunt atât de adânc înrădăcinate, judecătorii ar putea fi proteja ți și
prin aceste mijloace. Inviolabilitatea judecătorilor este o trăsătură ce se regăsește în aproape toate
statele est -europene, de la Rusia la Ucraina și Armen ia, și astfel de garan ții caracterizează
democra țiile tinere, în care principiul independen ței judiciare nu este, deocamdată, bine stabilit.
În baza celor afirmate mai sus, imunitatea judecătorească poate fi definită ca o institu ție de
drept constând din tr-o totalitate de norme care îl eliberează pe judecător de îndeplinirea unor
obliga ții și prevăd o procedură juridică aparte, deosebită de cea obișnuită, de tragere a lor la
răspunderea prevăzută de lege, în scopul asigurării statutului constitu țional al judecătorilor și al
executării corespunzătoare de către ei a datoriei profesionale.
Trebuie să re ținem că activitatea judecătorului de înfăptuire a justi ției are nu numai un
conținut de drept, dar și unul de morală. Exigen țele morale, etice fa ță de judec ător trebuie să se
armonizeze cu obliga țiile sale juridice și procedurale. Justi ția realizată neprofesional este amorală.
De aceea, cercetarea exigen țelor morale, înaintate fa ță de personalitatea judecătorului, are o
importan ță deosebită pentru eficientiz area activită ții de procedură penală sau civilă, contribuind la
formarea unor calită ți morale, necesare acestei profesiuni, a unui sistem de motiva ții pentru
îndeplinirea corespunzătoare a profesiei de judecător. Datoria profesională a judecătorului este
determinată de scopurile și sarcinile justi ției, de idealul calită ții de judecător. Conștientizarea de
către judecător a datoriei sale profesionale presupune o grijă fa ță de onoarea profesională. După cum

61
a fost remarcat pe bună dreptate, „onoarea ține de c ategoria acelor cuvinte care au servit ca temei
pentru ra țiuni strălucitoare și îndelungate, dar care nu au exprimat o no țiune exactă și consolidată
despre acest obiect” [275, p.33] .
Codul deontologic al profesiei de judecător stabilește anumite rigori de comportament care
trebuie respectate în activitatea profesională, precum și în afara acesteia. Potrivit acestor rigori,
judecătorul, pe parcursul activită ții sale profesionale, și în afara serviciului, trebuie să respecte
Constitu ția, să se conducă după Le gea cu privire la statutul judecătorilor și după alte acte normative,
să contribuie la afirmarea în societate a încrederii în dreptate, în impar țialitatea și independen ța
justiției. Îndeplinindu -și atribu țiile de realizare a justi ției, judecătorul trebuie să pornească de la
principiul că apărarea drepturilor și libertă ților omului și ale cetă țeanului determină sensul și
conținutul activită ții organelor puterii judiciare.
Independen ța procedurală a judecătorului este imposibilă fără o independen ță economică
care presupune asigurarea judecătorului, din contul statului, din punct de vedere material și social,
ceea ce ar corespunde statutului său înalt. Potrivit art.131 din Legea nr.304/2004 privind organizarea
judiciară, activitatea instan țelor este finan țată d e la bugetul de stat, bugetul fiind gestionat de
Ministerul Justi ției. Pentru o mai bună gestionare, s -a prevăzut în art.136 din aceeași lege că
începând cu 1 ianuarie 2008 acest buget să fie preluat de ÎCCJ, însă nici până în prezent această
prevedere nu a fost respectată. Norme metodologice de aplicare nu au fost emise, neexistând voin ță
politică în acest sens, deoarece pe de o parte ar ieși de sub controlul Ministerului Justi ției o
importantă sursă de venituri la bugetul de stat, iar pe de altă parte ar fi limitată dependen ța financiară
a autorită ții judecătorești fa ță de puterea politică, ceea ce, evident, nu convine puterii politice din
acest moment.
După părerea noastră, chiar în Constitu ția României ar fi trebuit să se prevadă că finan țarea
instan țelor se face din bugetul de stat, așa cum prevede art.121 alin.1 din Constitu ția RM, prin
distribuirea unor sume speciale, stabilindu -se astfel în mod expres răspunderea statului pentru starea
financiară și pentru asigurarea tehnico -materială atât a puterii judecătorești în ansamblu, cât și a
fiecărei instan țe în parte.
Potrivit art.77 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art.27
din Legea RM nr.544 -XIII/1995 cu privire la statutul judecătorului, judecătorii în func ție sau
pensionari au dreptul de a li se asigura măsuri speciale de protec ție împotriva amenin țărilor,
violen țelor sau a oricăror fapte care îi pun în pericol pe ei, familiile sau bunurile lor, legea română
stabilind în concret și procedura de realizare a acestora, respectiv prin hotărâre a Guvernului, la
propunerea Ministerului Justi ției și a Ministerului Administra ției și Internelor.
O altă măsură specifică de protec ție a judecătorului se referă la asigurarea de risc
profesional, pentru via ță, sănătate și bunuri, conform art.78 din Legea nr.303/2004 și art.33 din
Legea RM nr.544 -XIII/1995. Men ționăm însă că, în ceea ce îl privește pe judecătorul român,

62
reglementarea legală a unei astfel de asigurări nu a produs nici un efect, deoarece după mai bine de 6
ani de la l egiferare ea nu a fost pusă în practică. Nu putem decât să tragem concluzia că, din nou, nu
există voin ță politică în acest sens, din moment ce nu a fost emisă hotărârea de Guvern, cu avizul
CSM, care să stabilească condi țiile concrete, așa cum dispune art .78 alin.3 din Legea nr.303/2004.
„Strategia de dezvoltare a justi ției ca serviciu public” elaborată în România pentru perioada
2010 -2014 [244] își propune ca scopuri formarea unei puteri judecătorești independente ca una
dintre ramurile puterii de stat , eficientizarea și optimizarea justi ției, dezvoltarea bazelor
organizatorice ale sistemului judecătoresc, perfec ționarea personalului acestuia, asigurarea
transparen ței și a garan ției independen ței instan țelor și a judecătorilor în calitate de condi ție a
asigurării func ționării statului de drept, aducerea legisla ției în concordan ță cu normele dreptului
interna țional și cu standardele din domeniul drepturilor omului. Întrucât încrederea publicului în
justiție a ajuns la cote îngrijorător de scăzute în anii anteriori, deși, conform unui recent sondaj de
opinie pe această temă situa ția pare să se amelioreze ușor [101] , Strategia își propune ca o biectiv
general dezvoltarea și îmbunătă țirea politicilor de comunicare publică și transparen ță ale sistemului
judici ar. Informarea cetă țenilor asupra stării justi ției române, progreselor și eșecurilor acesteia
reprezintă o condi ție a creșterii încrederii societă ții în justi ție. Caren țele de comunicare în sistem și
lipsa de transparen ță în legătură cu activitatea magistr aților și organiza țiilor judiciare se manifestă în
atitudinea cetă țenilor fa ță de actul de justi ție, fa ță de magistra ți, cu efecte asupra imaginii întregului
sistem judiciar.
Concluziile unei recente cercetări sociologice, finalizate în primul trimestru a l anului 2010,
"Percep ția popula ției și a magistra ților privind calitatea serviciilor publice furnizate de către sistemul
judiciar românesc" – studiu realizat de Totem Communication la solicitarea Agen ției pentru Strategii
Guvernamentale, arată faptul că pe rcepția publică privind calitatea actului de justi ție este puternic
influen țată de suspiciunea existen ței corup ției în sistem. Pe parcursul anului 2009, Ministerele
Justiției din sud – estul Europei au cooperat în cadrul Ini țiativei Regionale Anticorup ție la realizarea
unui studiu independent realizat de Transparency International România privind Integritatea și
rezisten ța la corup ție a agen țiilor de aplicare a legii din țările membre . Metodologia utilizată a
inclus chestionare de autoevaluare a riscurilor de corup ție și percep ției procurorilor, judecătorilor și
polițiștilor, precum și focus grup -uri. Rezultatele acestui studiu sunt compatibile cu cele ale
sondajelor de opinie , dar și cu cele ale altor rapoarte similare disponibile public, fapt ce confirmă
necesitatea unei interven ții ferme în sistem care să producă, în termen scurt și mediu, o schimbare de
substan ță cu privire la calitatea actului de justi ție dar și a percep ției publice cu privire la
problematica integrită ții în sistem (Albania, Bosnia Herțe govina, Bulgaria, Croația, Fosta Republică
Iugoslavă a Macedoniei, Republica Moldova, Muntenegru, România și Serbia – raportul final a fost
dezbătut și aprobat în cadrul Conferinței Regionale Anticorupție organizate la București în data de
20 – 21 mai 2010 ).

63
De aceea, Strategia amintită își propune modificarea legilor justi ției pentru a se acoperi
unele lacune sau pentru a se corecta anumite imperfec țiuni, între altele urmărindu -se clarificarea
statutului magistra ților și carierei acestora, prin măsuri ca: reducerea sferei incompatibilită ților și
interdic țiilor, revizuirea răspunderii materiale și disciplinare, reevaluarea și eventual revizuirea
procedurii de declanșare a ac țiunii disciplinare prin creșterea rolului ministrului justi ției în această
procedură , instituirea atribu țiilor președin ților cur ților de apel de a aplica direct unele sanc țiuni
disciplinare minore judecătorilor (mustrarea sau avertismentul), completarea prevederilor privind
răspunderea materială a judecătorilor prin reglementarea condi țiilor de exercitare a ac țiunii în regres
a statului împotriva acestora, cu respectarea garan țiilor de independen ță, instituirea unui mecanism
de asigurare de răspundere civilă pentru erori judiciare săvârșite din gravă neglijen ță și
obligativitatea încheieri i acesteia [244].
Ca stat membru al UE, România, prin intermediul Ministerul Justi ției, și -a asumat o serie
de obiective de agendă europeană , constând în sprijinirea eforturilor UE de consolidare a spa țiului
de libertate, securitate și justi ție și asig urarea unui nivel înalt de protec ție și promovare a drepturilor
cetățenilor. În vederea sus ținerii priorită ților sale europene, România participă activ la Consiliile de
Justiție și Afaceri Interne și elaborarea de instrumente de drept al UE. Sub aspectul i mplementării
agendei europene au fost ob ținute de către instan țe și parchete – în cooperare cu Ministerul Justi ției,
progrese notabile, cum ar fi rapoartele de evaluare meritorii în materii, precum mandatul european
de arestare și combaterea criminalită ții financiare și investiga țiile financiare. Totodată, co -inițierea,
alături de alte state membre, a unor instrumente ale UE (spre exemplu: rezoluția privind formarea
profesională a magistraților, rezoluția privind cooperarea între ministerele de justiție din statele
membre UE, propunerea de Decizie -cadru privind transferul de proceduri în materie penală ),
confirmă faptul că România, prin Ministerul Justi ției, a în țeles să se implice, în mod real și efectiv,
în procesul european de luare a deciziilor, sublinii nd prin ac țiunile sale angajamentul de a contribui
la construirea spa țiului de justi ție, libertate și securitate de pe pozi ții de egalitate deplină cu celelalte
state membre. De asemenea, Ministerul Justi ției, în consultare cu reprezentan ții sistemului jud iciar, a
contribuit activ la elaborarea și finalizarea agendei europene în domeniul justi ției și afacerilor
interne, pentru perioada 2010 -2014 – Programul Stockholm. Prin acest Program, România s -a
angajat să sprijine politicile publice concentrate pe crea rea unui cadru legislativ care să garanteze
respectarea intereselor și drepturilor cetă țeanului în raport cu sistemul judiciar .
În concluzie, subliniem că statutul deosebit al judecătorului, cu care el este împuternicit de
Constitu ție și de alte legi, con stituie factorul optimizării nivelului justi ției și presupune răspunderea
deosebită a judecătorului pentru îndeplinirea atribu țiilor sale, pentru respectarea legilor și a Codului
deontologic. În acest caz, trebuie să re ținem că imunitatea judecătorilor nu este absolută și de aceea
nu trebuie să înlocuim principiul „judecătorii sunt independen ți și se subordonează numai legii” cu
principiul „independen ței justi ției fa ță de lege”.

64
2.2. Co raportul dintre responsabilitate și răspunder e în activitatea judecător ilor
În orice sistem de drept, răspunderea juridică este o institu ție foarte importantă, este un
indiciu esen țial al dreptului, este elementul necesar al mecanismului func ționării dreptului. În
virtutea acestui adevăr, problema răspunderii juridice ocupă un loc central în teoria generală a
dreptului și în știin țele juridice de ramură.
În mod tradi țional, răspunderea juridică a fost cercetată în știin ță doar sub aspectul
răspunderii persoa nei în fa ța statului. Între altele, problema răspunderii statului și a func ționarilor
acestuia, care au comis greșeli grave, încălcări ale legii, care au ignorat drepturile și interesele legale
ale persoanelor într -un domeniu sau altul al realizării dreptului, este actuală atât din punct de vedere
juridic, cât și din punct de vedere moral. Garantarea constitu țională a drepturilor și libertă ților, dacă
nu ar fi asigurată în mod eficient printr -un mecanism de protec ție a acestor drepturi, cum este și
răspunderea judecătorului pentru rezultatele activită ții sale de exercitare a justi ției, ar deveni nimic
mai mult decât o fic țiune juridică. În fiecare caz când judecătorul comite o încălcare procedurală sau
o greșeală și pronun ță o sentin ță eronată, el încalcă obliga ția constitu țională de a respecta drepturile
persoanei și de a l e proteja. În legătură cu acest fapt, apare întrebarea dacă statul recunoaște
necesitatea răspunderii morale și juridice a judecătorului și, în caz afirmativ, dacă de acest mecanism
are nevoie sistemul juridic în procesul de reformare pentru a stabili regi mul de răspundere juridică în
scopul asigurării func ționării eficiente a puterii juridice în stat.
Este ra țional ca analiza acestor probleme, în raport de tematica abordată în lucrarea de fa ță,
să fie începută prin examinarea răspunderii judecătorești ca una dintre varietă țile răspunderii sociale
și juridice, pentru că ea se manifestă în anumite domenii specifice ale vie ții sociale și este legată de
activitatea profesională a unor subiec ți speciali – judecătorii.
Raportul dintre răspunderea socială și cea juridică este un raport dintre gen și specie.
După cum s -a observat pe bună dreptate, răspunderea socială constituie o rela ție dialectică între
individ și societate, rela ție care se caracterizează prin drepturi și obliga ții reciproce de a respecta
prevede rile unor norme sociale, prin îndeplinirea acestora, ceea ce ar însemna aprobare, sus ținere, iar
în cazul unui comportament iresponsabil, necorespunzător prevederilor acestor norme – prin
obliga ția de a suporta consecin țele corespunzătoare [313, p.8] . În a ceastă interpretare, răspunderea se
manifestă la nivelul sentimentului (sentimentul de răspundere), al conștiin ței (conștiin ța răspunderii),
al raportului social (raportul de răspundere socială). Acest raport există între subiectul răspunderii
(cine răspun de) și organul sau instan ța în fa ța căreia cineva răspunde și con ține, de asemenea, un
obiect al răspunderii – „pentru ce răspunde”.
Din punct de vedere al structurii, răspunderea se formează din câteva elemente
componente: libertatea voin ței, conștiin ța datoriei, a măsurilor sociale de influen țare asupra
individului, ca răspuns la faptele lui cu valoare socială. Momentul ini țial al răspunderii sociale
constituie interac țiunea dintre faptă și rezonan ța socială a acesteia. Această interac țiune devine un

65
element al conștiin ței subiectului și asigură în țelegerea faptelor săvârșite de el, precum și
consecin țele acestora ca o necesitate socială pentru societate și pentru individ. Ea exercită func ția de
element de orientare în comportamentul ulterior, desfășurat prin eforturi volitive.
Așadar, în referire la răspunderea socială știin ța filozofiei distinge două aspecte: 1) aspectul
obiectiv (exterior), care se manifestă ca o concordan ță între activitatea subiectivă a individului și
cerin țele subiective ale situa ției; 2) aspectul subiectiv (interior), care se manifestă în calitate de
sentiment al răspunderii și de conștientizare a acestui sentiment.
Una și aceeași persoană poate suporta consecin țele răspunderii politice, ca de exemplu
reacția negativă a corpului elec toral și, în același timp, consecin țele răspunderii juridice, penale sau
civile. Cel mai adesea însă, răspunderea juridică este raportată la răspunderea morală cu care este
comparată, faptele ilicite care reprezintă temeiul răspunderii juridice fiind consi derate a fi, în
majoritatea cazurilor, și imorale [212, p.75] .
Profesorii Mihail Eliescu [100, p.6,8] și H. L. A. Hart [267, p.139] au eviden țiat deosebirile
dintre răspunderea morală și răspunderea juridică prin diferen ța de con ținut, dar și faptul că ac easta
din urmă nu poate fi despăr țită total de influen ța răspunderii morale, deoarece se întemeiază pe
noțiunea morală de greșeală. Îndatorirea juridică constă în a nu dăuna nimănui ( neminem laedere ), în
timp ce îndatorirea morală constă în a trăi cinstit (honeste vivere ).
Răspunderea morală are o sferă mai largă decât cea juridică, individul fiind obligat să
răspundă din punct de vedere moral dincolo de sfera răspunderii juridice. Scopul răspunderii morale
nu este acela de a descuraja dorin ța de a face rău , ci mai ales de a stimula dorin ța de a face bine.
Raportul dintre determinism și libertate are implica ții profunde în stabilirea răspunderii
juridice. Jean Paul Sartre [364, p.553 -556] a considerat că nu există nimic accidental în via ță, însă
individul ar e drept de op țiune, iar sociologul Gabriel de Trade [267, p.140] arăta că la baza
răspunderii unui om pentru o ac țiune stă ideea că a înfăptuit -o prin voin ța sa liberă, având libertatea
de a alege.
Raportul dintre determinism, libertate și răspundere a fos t tratat în mod foarte plastic de
profesorul Mircea Djuvara [95, p.146 -147, 148 -150, 154, 157] , care considera că fenomenul juridic
începe acolo unde for țele care ac ționează nu mai sunt mecanice, acolo unde începe libertatea.
Dreptul presupune libertate. V oința dacă nu este liberă, nu poate naște probleme de drept, de
responsabilitate.
Pentru a se sublinia varietatea formelor de răspundere în societate a fost propus și un alt
termen, diferit de răspundere și anume responsabilitate, vizând rezultatele ac țiunii sociale în general
și incluzând în sfera sa responsabilitatea morală, juridică, politică, toate aflate în corela ție [95,
p.173] .
Raportul dintre responsabilitate și răspundere în general [109, p.19 -21 ; 110] este unul
similar cu manifestarea aceluiași f enomen, în primul rând, raportat la lumea interioară a individului

66
(responsabilitate) și, în al doilea rând, raportat la factorii externi și la perceperea ac țiunilor
individului de către lumea exterioară (societate și regulile ei). Deci atunci când ne refe rim la
conștientizarea riscurilor pe care și le asumă persoana în fa ța societă ții, la conștientizarea
consecin țelor pe care le va provoca un act al său și de impactul general (pozitiv sau negativ) cauzat
de acest act, necondi ționat ne referim la responsabi litatea individului. Răspunderea socială nu este
altceva decât o continuare sau un rezultat al unei atitudini iresponsabile a individului, altfel spus ar fi
un efect al lipsei de responsabilitate socială a individului [6, p.78] .
La nivel de evolu ție atât i storică cât și individuală, răspunderea se conturează, ca realitate
obiectivă, înaintea responsabilită ții. Deși responsabilitatea socială este tratată mai ales în doctrina
sociologică, iar răspunderea juridică constituie obiect de studiu pentru doctrina ju ridică, este de
netăgăduit raportul responsabilitate socială – responsabilitate juridică – răspundere juridică.
Responsabilitatea socială naște responsabilitate juridică, iar responsabilitatea juridică presupune
responsabilitate socială din partea subiectu lui.
Preocupări pentru explicarea abordării juridice a no țiunii de responsabilitate juridică au
existat la autorii români Mihai Florea [103, p.6] , Nicolae Popa [213, p.209] , iar abordări mai
complexe ale corela ției dintre responsabilitate și răspundere au fost dezvoltate de Dimitrie Gusti
[120, p.209] și Paul Fauconnet [353, p.118, 120 -121].
Pornind de la responsabilitatea socială, responsabilitatea juridică reprezintă o formă a
acesteia, cuprinzând complexul de atitudini ale omului în raport cu sistemul no rmativ juridic
cristalizat în societatea în care trăiește, în vederea însușirii, conservării și promovării acestui sistem
și a valorilor pe care le exprimă, în scopul men ținerii și promovării ordinii juridice și binelui public.
Responsabilitatea juridică a fost definită de autorii Harry Soderman și John J. O’Connell ca
fiind „în țelegerea necesită ții respectării legii” [365], adică a „adoptării unui comportament social
conform exigen țelor normelor juridice”, datorat în argumentarea Anitei Naschitz conștiin ței juridice
a membrilor colectivită ții [192] .
Suntem de acord că responsabilitatea juridică se manifestă prin aceea că personalitatea
umană exemplară își asumă calitatea și valoarea propriilor ac țiuni și a celor din jur, însă acest lucru
se întâmplă numai u neori, cu condi ția să le perceapă a fi dorite de comunitate și benefice pentru ea și
pe care să le raporteze în mod obligatoriu la con ținutul normelor juridice, ajungând la o corelare a
comportamentului său cu con ținutul acestora.
Și alți autori, cum ar fi Mihai Florea [103, p.56] , Nicolae Popa [212, p.115] și Vasile
Pătulea [207, p.27] au eviden țiat diferen țele cele mai importante dintre responsabilitate și
răspundere, iar concluzia care se desprinde este aceea că responsabilitatea juridică a individului
constă în atitudinea conștientă a individului fa ță de normele de drept, atitudine ce se materializează
în dorin ța acestuia de a trăi în legalitate, dorin ța acestuia de a respecta el însuși aceste norme și

67
propagarea eventuală a aceleiași atitudini la semeni i săi. Această din urmă parte nu este obligatorie,
responsabilitatea juridică a individului ținând de persoana acestuia și de convingerile sale personale.
În ceea ce privește răspunderea juridică, aceasta este un fenomen complex ce se manifestă
mai ales în exteriorul individului, iar aplicarea sanc țiunii juridice apare ca fiind inerentă în cazul în
care survine răspunderea juridică. Deci, continuitatea fenomenelor respective ar putea arăta în felul
următor: iresponsabilitate juridică – nesocotirea legii (în călcarea acesteia) – răspundere juridică –
aplicarea sanc țiunii juridice. În celălalt caz, adică în prezen ța unei atitudini responsabile fa ță de
norma juridică, de regulă, nu se poate vorbi de nesocotirea legii și de survenirea răspunderii juridice.
În ex primarea curentă se folosesc alternativ atât termenul de responsabilitate, cât și cel de
răspundere, de multe ori ei fiind confunda ți.
Prof. univ. Lidia Barac sublinia că legitimitatea unei teorii știin țifice asupra răspunderii și
responsabilită ții juridic e ar putea fi pusă la îndoială, căci din punct de vedere lingvistic răspunderea
și responsabilitatea sunt termeni echivalen ți, ei nedefinindu -se unul prin altul, or, o teorie știin țifică
asupra oricărei realită ți ce ar putea fi conceptualizată implică folo sirea unor termeni proprii, cu
semnifica ții precise și reguli de utilizare a lor [9, p.14] .
În doctrina juridică română, încă din anii 50 -60 ai sec. al XX -lea a apărut teoria răspunderii
juridice sub aspectul responsabilită ții juridice și sub aspectul răsp underii juridice propriu -zise.
Printre primii, ideea de responsabilitate sau de răspundere în sens pozitiv (conformare) și
negativ (neconformare) în doctrina română a instituit -o vestitul savant M. Costin [71, p.16] ,
supranumit și „patriarhul răspunderii j uridice”.
În doctrina rusă, pionieratul în acest sens îi revine criminalistului V.G. Smirnov, ideea fiind
susținută și de F.N. Fatkulin, ce au pus bazele con ținutului subiectiv al răspunderii juridice. Astfel,
responsabilitatea juridică a persoanei constă dintr -o unitate de semne subiective și obiective, cele
subiective cuprinzând: conștientizarea normelor juridice, a obliga țiilor, adoptarea unei atitudini
psihice fa ță de primele, strădania de a ac ționa într -o manieră determinată, de a atinge anumite emo ții,
scopuri, motive. Această abordare a responsabilită ții juridice a fost criticată în doctrina juridică rusă
ca fiind lipsită de conota ție juridică, ba dimpotrivă, comportând doar semne psihologice și de
moralitate [6, p.87] . Profesorii B.T. Bazîlev, N. Ma tuzov și A. Mordove ț consideră că
responsabilitatea juridică este răspunderea statutară, întrucât reprezintă răspunderea pentru viitoarea
executare a obliga țiilor rezultate din datoria morală și juridică, pe când răspunderea juridică
reprezintă un element al statutului juridic al persoanei, este răspunderea ce generează
responsabilitate fa ță de executarea corectă a obliga țiilor ce -i sunt imputate persoanei [6, p.91 -92].
În tratările teoreticienilor din Republica Moldova, precum și ale celor din alte țări, n u
găsim o pozi ție comună asupra acestei probleme. Prof. Boris Negru consideră că responsabilitatea
are o sferă mult mai largă decât răspunderea [197, p.46] , iar prof. Gheorghe Avornic, dimpotrivă,
consideră că autorii Dicționarului de drept civil au proced at judicios folosind numai cuvântul

68
răspundere [5, p.488] . A. Bloșenco sus ține că aspectul pozitiv sau prospectiv, specific răspunderii
politice, morale și altor forme de răspundere socială, nu este acceptabil pentru dezvăluirea esen ței
răspunderii juridic e [22, p.17] , în timp ce prof. E. Cojocaru utilizează termenul de „responsabilitate
civilă” alături de termenul „răspundere civilă” ca sinonime [61, p.12,23] . În opinia prof. D. Baltag,
responsabilitatea juridică nu se identifică exclusiv cu o unică obliga ție de a avea un comportament
conform legii. Deseori, responsabilitatea este abordată astfel în virtutea laconismului pe care îl
prezintă formularea: responsabilitate juridică -obliga ție. În realitate însă, fenomenul este mult mai
complicat ; obliga ția și r esponsabilitatea sunt două fenomene ce se intersectează, dar care nu se
confundă, cea cu un sens mai extins fiind responsabilitatea [6, p.91 -92].
Majoritatea autorilor leagă no țiunea de responsabilitate de atitudinea conștientă a
persoanelor, de sim țul de răspundere fa ță de obliga țiile sociale, îndeplinirea conștiincioasă a
îndatoririlor ce revin persoanei sau colectivului [91, p.74 ; 187, p.28] . În acest sens, prof. D. Baltag
define ște responsabilitatea juridică drept autoangajarea benevolă pozitivă a ind ividului în sistemul de
drept, ce reprezintă obliga ția juridică a subiectului de drept de a ac ționa în conformitate cu
principiile normei juridice, obliga ție realizată în conduita licită [8, p.426] .
Prof. Gh. Mihai leagă no țiunea de responsabilitate cu no țiunea de personalitate și valoare,
un om care nu -și asumă valorile juridice a șa cum sunt ele prinse în reglementările în vigoare nu are
responsabilitate juridică [187, p.28 -29].
Finalită țile dreptului, ale regulii de drept, au o rezonan ță deosebită în si stemul social
global, nu întâmplător vorbindu -se în drept despre o trilogie a valorilor, concretizată în ceea ce
numim : justi ție, siguran ță juridică și progres social. Putem afirma că, dacă func ția răspunderii
acționează în special în sensul men ținerii și promovării siguran ței, stabilită ții juridice, func ția
responsabilită ții acționează într -un sens mai global, ea promovând deopotrivă siguran ța, justi ția și
progresul social, ca valori aprofundate și promovate de drept. Așadar, no țiunea de valoare ocupă un
loc central în drept, pentru că dreptul este o știin ță normativă.
Din punct de vedere terminologic, termenul răspundere este folosit ca o categorie generală
doar în limbile de origine latină, din latinescul rispondere . În limba română existen ța celor două
noțiuni de răspundere și responsabilitate se explică prin etimologia latină și franceză, termenii a
răspunde și a fi responsabil fiind sinonimi. Termenul responsabilitate, existent în limba franceză,
este mai recent și derivă din cuvântul responsabilites (răspunzător), care el însuși rezultă din
responsus , participiul trecut al cuvântului latin respondere în sensul de a fi garant [351, p.550] .
În limba engleză, termenul responsability se folosește pentru răspundere în general, iar
termenul liability sau law of torts pentru responsabilitatea civilă. În limba italiană, se folosește
termenul responsabilite în toate sensurile, dar imputabilite în dreptul penal [266, p.274] . În limba
germană, termenul Verantworlichkeit aparține limbajului moralei, limbajului juri dic fiindu -i

69
specifică no țiunea, mult mai restrânsă, de Haftung , iar în limba rusă termenul de răspundere nu are
sinonime și este utilizat cu în țelesuri diferite .
Răspunderea juridică implică ideea de vinovă ție (inten ție sau culpă în diferitele lor forme)
și de comportament contrar dreptului, în schimb responsabilitatea politică nu este neapărat angajată
datorită unor încălcări ale dreptului. Astfel, guvernul poate fi responsabil politic pe calea unei
moțiuni de cenzură fără ca el să fi încălcat vreo regulă de drept, de exemplu în cazul în care
majoritatea parlamentară care îl sprijină se destramă lăsând locul unei alte coali ții majoritare. Sau
angajarea răspunderii guvernului asupra unui proiect de lege poate atrage demiterea acestuia
indiferent dacă legea este constitu țională sau nu, pe simple considerente de oportunitate, uneori chiar
în lipsa acestora.
În schimb, alte forme de răspundere, cum ar fi răspunderea statelor în dreptul interna țional
public, răspundere preponderent politică, nu atrage consecin țe juridice precise, tangibile.
Cunoscutul teoretician și filozof Ioan Humă face distinc ție între subiectivitatea ra țională și
cea emo țională, sus ținând că nu se poate examina problematica răspunderii numai în articula țiile ei
tehnico -procedurale [126, p.25] .
Dacă doctrina franceză nu distinge între responsabilitate, răspundere și tragere la
răspundere, în doctrina românească răspunderea apare sub aspectul responsabilită ții și al răspunderii
juridice, iar în doctrina rusă ea apare și sub aspectul răspunderii pozitive (prospective) și răspunderii
retrospective.
Este de men ționat că în literatura juridică, acad. V.N. Kudreav țev a fost printre primii
savan ți care au făcut uz de sintagma „forme de realizare a răspunderii”. Ulterior, concep ția
referitoare la formel e de realizare a răspunderii juridice a fost dezvoltată în lucrările autorilor V.V.
Pohmelkin, V.A. Nomokonov, R.P. Haceaturov, R.G. Iagutean, I.E. Zvecearovski, D.A. Lipinski, M.
P. Trofimova, M. B. Mironenko [6, p.100] .
Unii autori, printre care N.V. Vit ruk, delimitează no țiunile de răspundere de drept și
răspundere juridică , insistând asupra faptului că acestea nu numai că nu coincid, dar nici nu există în
mod izolat [285, p.21; 2 76, p.75 -82], iar al ți autori, cu care suntem de acord, sus țin opinia potri vit
căreia categoriei de „răspundere juridică” nu îi corespunde o institu ție juridică, așa cum categoriei
„răspundere civilă” îi corespunde institu ția răspunderii civile, fiindcă răspunderea juridică este o
categorie a „fundamentelor dreptului”, este o met a-categorie în raport cu doctrinele de ramură, este o
răspundere de drept [187, p.78] . Însă, în această ordine de idei, mai rămâne nesolu ționată o
problemă: în ce formă a fost exprimată răspunderea juridică dacă ea nu a fost reflectată în legisla ție
și nu este consemnată în norme. Adep ții concep ției la care ne -am referit mai sus fac o substituire de
noțiuni și, în acest fel, se produce o identificare a răspunderii de drept cu categoriile ideologie de
drept și conștiin ță de drept . Firește, răspunderea juridi că mai întâi este modelată în conștiin ța
socială, ea sintetizând valorile sociale și cele de drept care determină scopurile, func țiile și

70
principiile ei. Și totuși, atât sub aspect practic, cât și teoretic, nu ar fi destul de întemeiat să tragem
concluzia că există răspundere de drept și, totodată, răspundere juridică. După părerea noastră, aceste
noțiuni sunt identice.
În încercarea de a defini răspunderea juridică , unii autori în țeleg că aceasta constă în
aplicarea și realizarea unor sanc țiuni de drept [311, p.47; 3 27, p.346; 2 95, p.22; 297, p.6; 3 33, p.11] ,
alții definesc răspunderea juridică ca o obliga ție a persoanei să materializeze normele de drept
aplicate pentru fapta infrac țională [41, p.314; 2 51, p.13; 281 , p.24 -25; 289, p.58] , iar a treia categor ie
de autori consideră că răspunderea juridică este o măsură coercitivă, aplicată de stat și bazată pe
condamnarea juridică și morală a comportamentului făptuitorului, răspundere care constă în
stabilirea unor consecin țe în formă de limitare materială sau patrimonială [32, p.308; 5, p.488; 25,
p.264; 287, p.39; 348, p.17 -18; 282, p.4, 85, 95, 103] ; din această ultimă categorie s -au desprins și
nuan țări în sensul că răspunderea juridică ar reprezenta un complex de drepturi și obliga ții corelative
[117, p.98; 71, p.27 -33; 3 55, p.274] .
Criticând teoriile care asociau răspunderea juridică cu obliga ția, cu raportul juridic de
constrângere sau cu un complex de drepturi și obliga ții conexe, prof. L. Barac consideră că
răspunderea juridică ar putea fi definită ca fi ind institu ția ce cuprinde ansamblul normelor juridice,
care vizează raporturi ce se nasc în sfera activită ții desfășurate de autorită țile publice, în temeiul
legii, împotriva tuturor acelora care încalcă sau ignoră ordinea de drept, în scopul respectării și
promovării ordinii de drept și binelui public [10, p.24 -30].
Constatând pe bună dreptate existen ța unei anumite asemănări între no țiunile „răspundere
juridică” și „exercitarea sanc țiunii”, savan ții și-au concentrat aten ția, mai întâi de toate, asupra
următoarelor probleme: oare toate sanc țiunile con țin în esen ța lor o răspundere juridică?; care
consecin țe ale încălcării normei de drept trebuie considerate nefavorabile?; trebuie oare considerată
răspundere constrângerea pentru a îndeplini obliga țiile dej a existente? Însă neajunsul acestei
concep ții constă în lipsa unei delimitări clare a acestor două no țiuni independente și în substituirea
problemei privind esen ța normei de drept, stabilită de legiuitor. Pentru a clarifica esen ța răspunderii
juridice, tre buie mai întâi clarificată defini ția sanc țiunii normei de drept.
O serie de autori în țeleg sanc țiunea ca o măsură coercitivă care trebuie aplicată de către
instan ță sau de către alt organ fa ță de o persoană care a încălcat actul normativ , iar în opinia alt ora,
sancțiunea nu este altceva decât consecin ța negativă a nerespectării, a încălcării normei de drept
[312, p.10 -11, 29] . După părerea lui O.E. Leist, se numesc sanc țiuni și acele consecin țe de drept care
sunt prevăzute de legiuitor pentru infrac țiuni, d ar care nu sunt măsuri de constrângere de către sta t,
respectiv așa numitele sanc țiuni reparatorii, pentru că au menirea de a repara prejudiciul cauzat [312,
p.29] . Însă punerea în sarcina făptuitorului a unei obliga ții de a executa ceva fără voia lui nu
înseamnă neapărat că această sarcină va fi îndeplinită întotdeauna împotriva voin ței subiectului dat.
În această ordine de idei, în literatura de specialitate a fost remarcat, pe bună dreptate, că

71
obligativitatea și constrângerea nu sunt același lucru. Drep tul are caracter obligatoriu, dar nu
întotdeauna are caracter constrictiv [349, p.178] . Obligativitatea executată sub constrângere nu este
altceva decât aplicarea sanc țiunii.
Definirea sanc țiunii ca o consecin ță nefavorabilă de drept a nerespectării sau a încălcării
normelor de drept , de asemenea a fost supusă criticii, pentru că este prea largă și include consecin țe
de drept care nu intră în categoria sanc țiunilor. În opinia adversarilor acestei defini ții, dacă un
cetățean depune o reclama ție și, fără a av ea motive întemeiate, depășește termenul stabilit de lege
pentru contestarea ei, el poate suporta anumite consecin țe negative – plângerea va rămâne
neexaminată. Însă această consecin ță nu este o sanc țiune [325, p.51] .
Într-adevăr, o asemenea consecin ță nu este o sanc țiune, însă aici nu există nici încălcarea
normei de drept, adică nu avem de a face cu neexecutarea unei obliga ții cu caracter imperativ. După
cum a fost arătat pe bună dreptate, dacă îndeplinirea unei ac țiuni este lăsată la latitudinea
cetățeanului și acest fapt nu constituie o abatere de la varianta normală de comportament, stabilită de
stat în calitate de unica variantă posibilă, atunci urmările indezirabile nu constituie sanc țiuni [333,
p.10] .
Putem trage concluzia că răspunderea juridică im plică obliga ția de a suporta o sanc țiune
juridică, dar nu se confundă cu aceasta [177, p.19; 125, p.159] , ci desemnează reac ția
institu ționalizată provocată de o faptă reprobabilă, reac ție organizată prin lege și limitată de lege
[218, p.303] .
Pornind de la cele expuse mai sus, în opinia noastră, sanc țiunea este o măsură stabilită de
legiuitor prin care se exercită o influen ță asupra unei persoane , în legătură cu săvârșirea de către
aceasta a unei fapte de încălcare a normelor legale. Indiferent de locul î n care se află sanc țiunea
(într-o normă de drept încălcată sau în altă normă, care uneori se poate referi la un alt domeniu al
dreptului), ea îndeplinește func ția de protec ție a regulilor de comportament consfin țite în norma de
drept.
Răspunderea juridică nu este legată, pur și simplu, de o sanc țiune, ci de sanc țiunea aflată în
manifestare, în ac țiune. Așadar, sanc țiunea caracterizează func ția statică a dreptului, iar răspunderea
juridică – dinamica acestuia. Dacă nu luăm în calcul această împrejurare, no țiunile de sanc țiune și
cea de răspundere ar trebui interpretate ca fiind identice.
I. M. Brainin definea răspunderea juridică ca obliga ție întemeiată pe drept a persoanei
juridice sau fizice de a se supune normelor de drept corespunzătoare pentru fapta ileg ală [281, p.24;
283, p.227 -228]. În opinia adversarilor concep ției „răspundere – obligativitate”, neajunsul acesteia
constă în faptul că făptuitorul este considerat purtător de răspundere, chiar dacă împotriva lui nu au
fost aplicate sanc țiuni. Pornindu -se de la această convingere, răspunderea a fost tratată ca
obligativitate a persoanei de a suporta anumite restric ții, iar momentul apari ției ei a început să fie
legat de momentul aplicării sanc țiunilor [329, p.62 -63].

72
Nu putem accepta aceste puncte de vede re din următoarele motive. Din momentul săvârșirii
infrac țiunii, între subiect și stat, mai exact, între subiect și un anumit organ al statului, apare un
anumit raport de drept. Tocmai din acest moment apare obliga ția persoanei de a răspunde pentru
fapta c omisă și de a suporta toate consecin țele indicate în sanc țiune. Însă faptul că între momentul
săvârșirii faptei și momentul tragerii la răspundere a făptuitorului există aproape întotdeauna un
interval de timp este o altă chestiune. Aceasta se explică prin faptul că răspunderea – aplicarea
sancțiunii – nu poate anticipa săvârșirea faptei sau infrac țiunea. Chiar dacă subiectul nu este totuși
tras la răspundere, obligativitatea există, dar este într -o stare nerealizată.
Aplicarea sanc țiunii constituie una di ntre stadiile realizării răspunderii, care nu este
adecvată întregii no țiuni de răspundere juridică. I.S. Samoșcenko și M.H. Farukșin justifică prezen ța
a două stadii în dezvoltarea acestui raport de drept (primul stadiu – de la actul obiectiv al infrac țiunii
până la constatarea acestuia de către organele competente sau până la momentul în care el a fost
recunoscut de către păr ți; cel de al doilea stadiu – de la momentul constatării faptului obiectiv al
infrac țiunii până la momentul aplicării sanc țiunii) și consideră că numai stadiul al doilea constituie
răspunderea juridică, iar temeiul acesteia este infrac țiunea [329, p.67] .
În opinia noastră, ambele stadii intră în răspunderea juridică, dar aceasta nu epuizează
conținutul ei. Din momentul săvârșirii inf racțiunii apare obliga ția de a răspunde, adică de a suporta
consecin țele nefavorabile arătate în sanc țiuni. Din momentul aplicării sanc țiunii începe următorul
stadiu – realizarea răspunderii.
D.A. Lipinski subliniază că răspunderea juridică nu se reduce l a pedeapsă sau la aplicarea
sancțiunii, așa cum au considerat O.S. Ioffe [127, p.11] și P. Cosmovici [68, p.9] spre exemplu,
pentru că ea poate exista fără aplicarea sanc țiunii sau a pedepsei, în timp ce pedeapsa și aplicarea
sancțiunii sunt întotdeauna în temeiate pe răspundere și nu pot exista fără ea [313, p.8] .
Rezumând cele spuse mai sus, putem trage concluzia că amenin țarea cu constrângerea, în
cazul încălcării obliga ției prevăzute în norma de drept, se realizează prin răspundere. Aceasta este
specific tuturor tipurilor de răspundere ca o categorie a teoriei generale a dreptului.
O altă categorie, comună pentru toate tipurile de răspundere, este condamnarea de către stat
a persoanei care a încălcat norma de drept. În acest caz, trebuie să fim de acord că constrângerea
poate fi nu numai reală, adică aplicată în mod nemijlocit, dar și virtuală, adică rămânând ca o
posibilitate [316, p.272] . Așadar, răspunderea juridică în general poate fi definită ca obliga ție a
infractorului de a răspunde în fa ța societă ții și a statului pentru infrac țiunea săvârșită de el și de a
suporta sanc țiunile.
Noțiunea juridică de răspundere nu poate fi separată de no țiunea de răspundere socială și
trebuie interpretată ca o aplicare a acestei no țiuni generale în condi ții specifice ale dreptului. Și
întrucât noi înregistrăm aspectul retrospectiv și cel pr ospectiv al răspunderii într -o noțiune general –
sociologică, atunci aceste aspecte, potrivit normelor logicii formale, sunt comune și pentru no țiunile

73
de același gen, adică pentru cele care țin de răspunderea juridică, unde acestea au o determinare
calitativă.
Ca reac ție la ideea existen ței răspunderii pozitive ca fenomen independent [323, p.18] ,
adversarii răspunderii pozitive arată că răspunderea este pivotul legii și, dacă ea es te înlocuită cu
principiul executării benevole, atunci dreptul își pierde tot caracterul său specific. Răspunderea
juridică este constrângerea de către stat pentru a se executa cerin țele dreptului. În acest caz, fa ță de
infractor sunt aplicate sanc țiuni ju ridice. Răspunderea juridică se manifestă ca o constrângere de stat
și prin forma reac ției negative a societă ții față de fapta ilegală. Din acest punct de vedere, teoria
răspunderii pozitive nu are con ținut de drept [301, p.30 -31].
Fără a împărtăși opinia expusă mai sus, vom sublinia că răspunderea constituie un raport
social al cărui prim aspect (pozitiv sau de perspectivă) este legat nemijlocit de cel de al doilea
(negativ sau de retrospectivă). Reducerea no țiunii de răspundere la unul dintre aceste aspe cte
înseamnă restrângerea con ținutului ei și conduce neapărat la erori. Răspunderea în țeleasă exclusiv ca
sistem de măsuri coercitive ale statului nu ne permite să conștientizăm necesitatea obiectivă care stă
la baza răspunderii juridice și a dreptului în general. În afară de aceasta, recunoașterea doar a
aspectului negativ al răspunderii juridice limitează componen ța subiec ților ei doar la infractori,
excluzând din sfera de ac țiune persoanele care nu au încălcat prevederile legale. D.A. Lipinski arată
că prin abordarea răspunderii juridice numai de pe pozi țiile reac ției negative a statului, precum și de
pe pozi ția infractorului care suportă limitările în drepturi, vom reduce răspunderea doar la pedeapsa
pentru infrac țiune și o vom exclude din mecanismul reg lementării de drept și formării unui
comportament legal [315, p.33] .
Abordarea biaspectuală a răspunderii juridice, prin includerea în componen ța răspunderii
juridice atât a aspectului pozitiv, cât și a celui negativ, ne permite să o cercetăm în contextul social
general și să o abordăm ca pe o stare specifică a individului care se caracterizează, pe de o parte, prin
conștientizarea de către subiect a rolului său în raporturile de drept și, pe de altă parte, prin
posibilitatea influen ței sociale asupra indiv idului, prin intermediul dreptului, pentru a apăra
interesele sociale fundamentale [343, p.24] . În același timp, trebuie să subliniem că esen ța
răspunderii juridice (din punct de vedere al interpretării extensive a acesteia) constă în activitatea
independe ntă, cu spirit de ini țiativă, în cadrul normelor de drept. Subiectul de drept simte
răspunderea deja din momentul în care începe să ac ționeze, să -și exercite atribu țiile sale și nu numai
atunci când el nu și le îndeplinește sau ac ționează în dezacord cu el e, manifestând lipsă de
răspundere.
E.V. Cernâh și D.A. Lipinski delimitează următoarele stadii de dezvoltare a răspunderii
juridice pozitive: acceptarea obliga ției de a săvârși fapte pozitive (starea statică a răspunderii);
comportamentul în cadrul legii, rezultatul acestuia, acceptarea, aplicarea măsurilor de încurajare
(dinamica răspunderii) [342, p.43] . Așadar, răspunderea juridică, ca orice alt tip de răspundere

74
socială, este unică și include atât răspunderea pentru comportamentul ulterior (pozitiv, be nevol), cât
și răspunderea pentru comportamentul trecut ilegal (negativ, răspundere aplicată prin constrângerea
de stat).
Credem că înlocuirea termenului răspundere prin termenul obliga ție de drept provine de la
încercarea de a -l interpreta pornind de la sensul general, potrivit căruia răspunderea este în țeleasă ca
o conștientizare de către individ a obliga ției personale în fa ța societă ții, a unui colectiv aparte, ca o
înțelegere a sensului și importan ței faptelor sale. Însă în materie de drept termenul răspundere a
căpătat un con ținut suficient de clar, care se deosebește de cel curent.
Lipsa de răspundere poate fi definită ca necorespundere dintre conștiin ța și comportamentul
subiec ților, pe de o parte, și normele de etică, de morală și de drept, pe de al tă parte. O trăsătură
caracteristică a lipsei de răspundere este pericolul social al acesteia, care se exprimă în cauzarea de
prejudicii materiale și morale societă ții. În calitate de cauze obiective ale comportamentului lipsit de
răspundere al subiectului sunt considerate caren țele în măsurile de organizare, ineficien ța mijloacelor
de control și a altor mijloace, atmosfera generală de toleran ță față de lipsa de răspundere
(protec ționismul, corup ția, răspunderea solidară), iar dintre cauzele subiective men ționăm ignorarea
sau necunoașterea legilor, incompeten ța și neprofesionalismul, lenea în gândire etc.
Așadar, există trei categorii de drept: răspunderea, lipsa de răspundere și obliga ția de drept,
toate denumind în esen ță același fenomen de drept. Cea mai constructivă și mai îndreptă țită din
punct de vedere al unită ții de interese dintre teorie și practică pare a fi no țiunea juridică de
răspundere, pentru că ea denumește una dintre institu țiile cele mai importante ale dreptului.
Înlocuirea acestui termen po ate însemna pierderea caracterului specific juridic al modului în care
este în țeleasă răspunderea.
În afară de aceasta, no țiunile pe care le discutăm aici au obiecte diferite de reflectare. De
exemplu, obiectul de reflectare al lipsei de răspundere și al obliga ției de drept este comportamentul
subiectului, iar obiectul de reflectare al răspunderii este activitatea subiectului. Cunoașterea
insuficientă a obliga țiilor procedurale, a mijloacelor prin care trebuie îndeplinite sarcinile justi ției, a
scopurilor activită ții procedurale sau încercarea conștientă de a torpila îndeplinirea sarcinilor justi ției
– toate acestea împiedică îndeplinirea adecvată a sarcinilor justi ției în condi ții concrete, dând naștere
unui fenomen care, în limbajul uzual, se numește lips ă de răspundere. Prezen ța acestui caracter
inadecvat, precum și consecin țele negative ale activită ții subiectului constituie con ținutul răspunderii
negative. Cu cât este mai mare decalajul dintre exigen țele obiective fa ță de activitatea procedurală și
activitatea ca atare, cu atât mai grave vor fi consecin țele negative ale comportamentului incompetent
sau ilegal al participantului la actul de justi ție, cu atât mai mare va fi și răspunderea negativă a
acestuia.
Așadar, nu putem accepta opinia autorilor care stabilesc sensul răspunderii juridice prin
unificarea aspectelor „pozitiv” și „negativ”. Răspunderea în sens pozitiv exclude răspunderea în sens

75
retrospectiv și invers – lipsa de răspundere pozitivă creează temei pentru răspunderea retrospectivă.
Răspunder ea pozitivă precedă răspunderii retrospective la fel cum raporturile care reglementează
dreptul precedă raporturilor de drept, iar răspunderea juridică, sub toate aspectele ei, înso țește
raportul de drept în toate stadiile lui [7, p.28 -29; 3 06, p.156] .
„Să ne gândim la răspunderea magistra ților – sugerau autorii Gheorghe C. Mihai și Radu I.
Motica [188, p.121] – dacă luăm termenul de politic în sensul binelui public (toate ac țiunile care
privesc realizarea binelui public formează lumea politicului; dreptul participă la împlinirea acestui
bine public, dar indirect, prin obiectivul său constant – justiția; justi ția contribuie la binele public,
fără să fie el însuși), magistra ții au datoria să respecte normele politice, normele morale, normele
juridice, adică l e revin toate cele trei forme de răspundere; un magistrat imoral ruinează justi ția, ca și
un magistrat lipsit de profesionalism, la fel ca un magistrat nepăsător de binele public”. În această
ordine de idei, ni se pare adevărată afirma ția lui L.D. Kokorev potrivit căreia printre cele mai
frecvente erori judiciare predomină acelea care demonstrează anumite lacune tocmai în conștiin ța
morală [299, p.11 -12].
Răspunderea juridică are un con ținut politico -juridic și nu unul cu relevan ță strict juridică.
Admi țând că func ția ei constă în a asigura conservarea, ameliorarea, func ționalitatea normelor
juridice în vigoare, în scopul men ținerii, promovării ordinii de drept concrete și „binelui public”,
implicit rezultă că fiecărui sistem de drept îi corespunde un model de răspundere juridică pe care,
nerespectându -l, individul este tras la răspundere, însă nu neapărat în numele valorilor sociale așa
cum sunt ele, ci cum le -a prins legiuitorul, ale cărui ra țiuni politico -juridice sus țin normele sale.
Concluzionăm că dive rsele dispute și discu ții referitoare la răspunderea juridică nu au
stabilit nici până în prezent o defini ție unitară a acesteia, fiecare teorie utilizând categorii și no țiuni
specifice, accentuându -se aten ția fie asupra esenței răspunderii juridice (supun erea fa ță de măsurile
cu caracter de constrângere și autoritare din partea statului pentru comiterea unei ilegalită ți), fie
asupra procesului de realizare a ei (reac ția statului, calificarea negativă din partea statului, aplicarea
sancțiunilor), fie asupra formei de realizare (raportul juridic de răspundere), fie asupra scopului și
rezultatului aplicării răspunderii juridice (obținerea unui comportament licit, responsabil fa ță de
sine și obliga țiile subiectului etc).
Rezumând cele spuse mai sus, definim responsabilitatea juridică a judecătorului ca fiind
o stare de drept, care generează necesitatea folosirii conștiincioase , cu bună -credin ță, a drepturilor și
îndeplinirii obliga țiilor de înfăptuire a justi ției, obliga ții pe care legea i le pune în sarcină , iar
răspunderea juridică a judecătorului ca fiind necesitatea suportării unei poveri suplimentare în cazul
unei erori judiciare sau profesionale, pe care a comis -o în procesul realizării justi ției.

76
2.3. Geneza institu țiilor responsabilită ții și răspunde rii juridice a judecătorilor
De-a lungul timpului, reputa ți filozofi, politicieni, moraliști, teologi și chiar economiști, au
fost creatori de teorii juridice cu privire la răspundere, pe care le -au inclus în sistemele lor filozofice,
politice, morale, eco nomice. Platon, Aristotel, Toma de Aqiuno, Hobbes, Locke, Spinoza, Leibnitz,
Rousseau, Kant, Hegel, Marx, constituie exemple concludente în acest sens [367].
Răspunderea juridică a constituit obiect de studiu și de analiză în contextul existen ței, din
cele mai vechi timpuri, a unor preocupări serioase în încercarea de a -l sanc ționa cât mai eficient pe
cel care încălca legile, conform principiilor și condi țiilor ce trebuiau respectate pentru a aplica legea
și a surveni răspunderea juridică. Sanc țiunea juridi că a dobândit noi dimensiuni de la o etapă istorică
la alta, fapt ce atestă o evolu ție a gândirii în acest sens. Pe de altă parte, se cuvine observat că
evolu ția sanc țiunii juridice nu se putea produce decât în contextul evolu ției institu ției răspunderii
juridice în general, evolu ție atât teoretică, cât și practică.
În doctrină, s -a considerat că răspunderea a existat încă din epoca primitivă, unde individul
lezat reac ționa în mod instinctiv printr -o conduită imediată, cât mai puternică, violen ței
răspunzân du-i-se fără propor ționalitate tot cu violen ță. Ideea de răzbunare, care rafinează violen ța,
amânând -o un timp, este considerată ca fiind un stadiu evoluat fa ță de violen ța instinctuală și ca fiind
premisa apari ției ideii de justi ție [43, p.106 -107; 184, p .262-263].
Așadar, pentru omul primitiv răzbunarea constituia un drept natural, el în țelegând că îi este
permis să facă un rău celui care, la rândul său, i -a făcut un rău, ceea ce sugerează că răzbunarea este
o idee moral -juridică.
Societatea politico -etatică a instituit noi forme de răspundere ; individualizându -se
pedeapsa, propor ția morală determinată de circumstan țele agravante sau atenuante a înlocuit
propor ția fizicalistă cuprinsă în legea talionului – ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. A prins cont ur
tot mai clar ideea că acela care și -a încălcat obliga țiile elementare poate, în anumite condi ții, să
suporte o sanc țiune care să -i permită propria lui decădere morală și să -i dea prilejul să -și corecteze
conduita, ispășindu -și vinovă ția prin executarea unei pedepse care să evite umilirea, violen ța fizică
[188, p.122] .
Așadar, în istorie, răspunderea a trecut prin patru etape: răzbunarea privată, compozi ția
voluntară, compozi ția legală și represiunea organizată de stat. Aceste patru etape pot fi observate cu
claritate în legisla țiile chineză, sanscrită, asiro -babiloniană, incașă, ateniană, romană.
În antichitate, răzbunarea apărea ca o solu ție naturală în fa ța unei agresiuni. Lucius
Annaeus Seneca în lucrarea sa Despre mânie (De ira ) socotea firesc a ctul d e răzbunare pentru
vătămarea produsă de către cel vinovat, în timp ce filozoful grec Socrate atr ăgea atenția asupra
pericolelor din rela țiile sociale [2, p.65] .
Filozofii și gânditorii din toate timpurile au manifestat un interes deosebit pentru drept, iar
analiza dreptului nu este concepută fără a face referire și la eventualele consecin țe ale încălcării

77
prescrip țiilor lui. Dintre operele relevante în acest sens men ționăm Legile lui Platon, Despre dreptul
războiului și al păcii de H. Grotius, Despre cetă țean și Leviathan de T. Hobbes, Despre spiritul
legilor de Ch. L. de Montesquieu, Despre infrac țiuni și pedepse a lui Cesare Beccaria etc. Problema
criteriilor juridico -morale sau a catalogării comportamentului uman de ține un loc important în
învățăturile gr ecilor antici despre răspundere și îl men ționăm aici pe Aristotel. Formula
„comportamentul uman –cel rău mai cu seamă – trebuie judecat” a servit drept leit -motiv al filozofiei
platono -stoice. Filozofia platono -stoică și procesul lui Socrate au avut un rol determinant în apari ția
și dezvoltarea conceptului răspunderii. Procesul lui Socrate a impresionat lumea gânditorilor antici,
prin eviden ța cu care judecata ateniană l -a condamnat la moarte mai mult pentru faptul că pe durata
procesului acesta a încercat s ă explice comportamentul său și să dovedească netemeinicia învinuirii
ce i se aducea, decât pentru comiterea „infrac țiunilor” propriu -zise.
Dintre operele reprezentative ale lui Platon, desprinse de influen ța lui Socrate, amintim
Statul și Sofistul , însă u ltima lucrare a sa Legile este deosebit de relevantă cu privire la evolu ția
gândirii juridice. Corectitudinea legii, după Platon, justifică pe deplin obligativitatea de a urma
întocmai comportamentul prescris de lege, iar cel ce nu va fi capabil să se opun ă tenta țiilor lumești și
să respecte litera legii, va fi obligat să suporte pedeapsa corectă pe care o prevede legea. Platon a
determinat sensul răspunderii juridice, men ționând că nimeni nu trebuie să rămână nepedepsit pentru
nesocotirea legii, indiferent de dauna pe care o cauzează prin această faptă și a eviden țiat func ția
preventivă, reparatorie și educativă a răspunderii juridice. În paza legii se află și justi ția, deoarece
acesteia din urmă îi revine sarcina de a face dreptate și de a judeca pe cei ne drepți și, în consecin ță,
de a aplica sanc țiunea prevăzută de răspunderea de care e pasibilă persoana celor nedrep ți. De
asemenea, Platon a fost primul care a formulat teoria preven ției generale și particulare în cel mai
limpede mod, făcând diferen ță între infractorul incorigibil și delincventul recuperabil, care trebuie și
poate fi reeducat prin sanc țiune juridică [102, p.158] .
Aristotel tratează răspunderea juridică în mod diferit de Platon, văzând în pedeapsă mai
degrabă un factor cu impact psihologic as upra infractorului în special și asupra societă ții în general.
Prin aplicarea sanc țiunii juridice de către judecător, cel ce apelează la judecător urmărește
restabilirea echită ții, minimalizând avantajele ob ținute de răufăcător prin fapta sa condamnabilă: „A
merge la instan ța de judecată înseamnă a apela la corectitudine, echitate, întrucât judecătorul este
întruchiparea justului”.
Prin urmare, există multe interferen țe între esen ța abordării răspunderii juridice la Platon și
Aristotel. Esen ța abordărilor l or este practic aceeași, diferă doar circumstan țele în care se ob ține
același efect: Platon vede rolul preventiv în însăși institu ția răspunderii și aplicarea sanc țiunii, în
timp ce Aristotel vede esen ța lor în importan ța impactului psihologic produs de ac estea [6, p.70] .
Mergând pe firul cronologic al evolu ției răspunderii juridice, nu putem să nu amintim un
tip deosebit de răspundere sau chiar autorăspundere. La Roma, „cel ce acuza pe nedrept era acoperit

78
de rușine: i se imprima pe frunte litera K”. Ace sta era efectul aplicării Legii remnia , iar litera K era
inițiala arhaică a cuvântului calumnia , însemnând învinuire nedreaptă. Pe lângă acuzator „se puneau
oameni de pază, pentru ca el să nu poată corupe pe judecători și pe martori”. Iar legile romane, și
chiar mai înainte legile ateniene, îngăduiau „învinuitului să se exileze înainte de a se da hotărârea”
[190, p.252].
Mai târziu, în dreptul roman a apărut ac țiunea quae rem persequitur , aducând cu sine un
început de demarcare între răspunderea civilă și cea penală. Ac țiunea penală, quae poenam
persequitur , a făcut loc ac țiunii al cărei scop era acela de a indemniza pe victimă pentru dauna
suferită, ceea ce a dus în sec.XIII la distinc ția dintre represiune și indemnizare [40, p.79] . Se mai
cuvine observat că încă în vechiul drept roman exista principiul răspunderii numai pentru fapte
materiale, astfel că răspunderea juridică nu privea ideile oamenilor, nematerializate în acte de
conduită.Acest principiu este concretizat în binecunoscutul adagiu latin de int ernis non judicat
praetor .
În ceea ce privește raportul dintre răspundere și culpă, în vechiul drept roman răspunderea
era obiectivă, adică independentă de orice idee de culpă; spre sfârșitul republicii, sub influen ța
dreptului atenian, a apărut ideea culp ei aquiliene – impunitus est qui sine culpaet dolo malo casu
quodam damnum comittit – dezvoltată în dreptul francez medieval, consacrată de Codul lui Napoleon
și apoi în toate codurile moderne [188, p.123] .
În evul mediu, sanc țiunile erau deosebit de severe, caracterizate prin cruzime, pentru a
intimida și descuraja comiterea unor încălcări ale normelor existente. Biserica catolica a instituit
instan țe speciale de judecată ( inchizitia ), în vederea pedepsirii celor ce încălcau normele canonice și,
în special, a celor declara ți eretici. Biserica avea competen ță judiciară în pricinile referitoare la
familie, iar ca urmare a dobândirii unor bunuri considerabile, și -a instituit jurisdic ția pe domeniile
proprii. Dreptul pe care îl aveau clericii de a administra just iția pe teritoriul lor a fost denumit
imunitate . În această perioadă, sub influen ța covârșitoare a dreptului canonic, sanc țiunea era aplicată
pentru săvârșirea faptei – punitur quia peccatum est -, treptat fiind considerată un mijloc de îndreptare
a vinovat ului- punitur ne peccetur . Cei vinova ți de săvârșirea unor fapte reprobabile trebuiau să dea
socoteală în fa ța marilor seniori feudali care, adesea, aplicau arbitrar sanc țiunile în cazurile pe care le
judecau.
În lucrările lui Thomas Morus Utopia și Tomass o Campanella Civitas solis sunt redate
sensurile no țiunii de răspundere din acea epocă istorică și sunt surprinse unele elemente
caracteristice, între care în țelegerea sanc țiunii ca „o reac ție a societă ții la încălcarea normelor
statuate de comunitate” [186, p.307] .
Hugo de Grotius în lucrarea Despre dreptul războiului și al păcii își concentrează aten ția
pe problema corectitudinii răspunderii juridice, punând totodată problema esen ței răspunderii
juridice și a scopurilor acesteia, accentuând importan ța pro porționalită ții dintre faptă și pedeapsă. În

79
concep ția sa, scopul pe care îl urmărește sanc țiunea este întreit: îndreptarea vinovatului, satisfacerea
victimei și apărarea societă ții, iar dreptul de a pedepsi prin aplicarea sanc țiunii este un drept natural.
Grotius pune și problema întinderii reac ției societă ții, a dreptului societă ții de a -i pedepsi pe cei care
neglijează regulile de conduită, iar aceste limite includ și dreptul societă ții de a suprima via ța celui
care a încălcat legea [118, p.17] .
Thomas H obbes în lucrările sale Despre cetă țean și Leviathan încearcă să pună în lumină
mai cu seamă temeiul tragerii unei persoane la răspundere juridică, făcând diferen ța dintre
răspunderea juridică și alte forme de răspundere socială. Răspunderea va fi de natur ă juridică
exclusiv în condi țiile în care actele îndreptate asupra persoanei nelegiuitului vor avea drept autor
puterea de stat, la care se adaugă și condi ția ca acestea să fie autorizate sau stabilite prin voin ța
instan ței judecătorești. Caracterul progr esist al gândirii lui Hobbes rezultă și din ideea sa despre
neretroactivitatea legii ce sanc ționează o faptă sau o categorie de fapte pentru cel care a comis -o
anterior apari ției acesteia. Se prefigurează astfel caracterul dintotdeauna actual al răspunderi i
juridice.
În preajma Revolu ției franceze de la 1789, se dezvoltă o adevărată doctrină privind
răspunderea pentru încălcarea legii. Critica adusă societă ții feudale, dominată de arbitrariul marilor
seniori și de sanc țiuni crude și, adesea, nedrepte, a co nturat treptat parametrii răspunderii juridice, la
baza căreia este situată vinovă ția stipulată într -o normă juridică. Lucrările cele mai prestigioase în
acest domeniu sunt Lettres persanes (Scrisori persane ) și Esprit des lois (Despre spiritul legilor ) ale
lui Charles Montesquieu, precum și Dei delitti e delle pene (Despre infrac țiuni și pedepse ) a lui
Cesare Beccaria.
În Despre spiritul legilor , Montesquieu face conexiunea dintre forma de guvernământ și
caracterul sanc țiunilor aplicate celor ce încalcă le gea. Astfel, statelor despotice le este specifică
duritatea sau asprimea sanc țiunii, pe când formelor precum monarhia și republica le este mai
apropiat umanismul sanc țiunii juridice. Sesizând impactul formei de guvernământ asupra nivelului
criminalită ții și deci asupra frecven ței cu care se aplică răspunderea juridică, autorul men ționează că
în statul democratic predomină sentimentul responsabilită ții, ceea ce ar duce inevitabil la diminuarea
numărului de infrac țiuni și altor nelegiuiri. Dând expresie unor exigen țe ce ar trebui să guverneze
răspunderea juridică, Montesquieu observa necesitatea ca ea “să se bazeze pe lege”, iar în definirea
ei “legiuitorul trebuie să contrazică mai pu țin ca oriunde moravurile și manierele” [190, p.379] .
Jean-Jacques Rousseau este cel care a admis pedeapsa cu moartea în calitate de sanc țiune
pentru fapte antisociale grave și este cel mai reprezentativ dintre contractualiști. Importan ța pe care
el o acordă acestui contract social se datorează scopului acestuia – asigurarea prote cției păr ților
contractante, în numele căruia este justificat orice mijloc de pedeapsă la care poate recurge partea
contractantă, inclusiv pedeapsa cu moartea, pentru apărarea intereselor sale. Rousseau divizează
legile în câteva categorii, însă în concep ția sa prin aplicarea sanc țiunilor prevăzute de norma juridică

80
penală se poate cultiva respectul fa ță de litera legii în general, ceea ce conferă un caracter și un rol
aparte răspunderii juridice [6, p.74] .
Cesare Beccaria, întemeietorul doctrinei clasice a dreptului penal, îl contrazice pe Jean –
Jacques Rousseau în opera sa Despre infrac țiuni și pedepse, eviden țiind mai mult caracterul moderat
al sanc țiunii juridice și chiar excluderea pedepsei capitale, punând în lumină func ția preventivă a
răspunderii jur idice. Principalul obiectiv al aplicării sanc țiunii și, deci, al operării răspunderii
juridice, este împiedicarea subiectului de a -și repeta comportamentul ilicit, precum și împiedicarea
celorlal ți membri ai societă ții de a comite acele fapte. Prin urmare, Beccaria a enun țat o regulă ce
ține de răspunderea juridică: „Nu duritatea sanc țiunii, ci inevitabilitatea ei va preveni cel mai eficient
comiterea de ilegalită ți” [13, p.95] , dar cel mai important este faptul că a formulat principiile ce
trebuie respecta te de stat la aplicarea răspunderii juridice, pe care le regăsim în dreptul penal
modern.
În general, sistemele contractualiste afirmă că oamenii, hotărându -se să convie țuiască în
societate, au cedat puterii sociale dreptul de a sanc ționa, de a -l proteja (Hobbes și Grotius), dreptul
de a aplica legile constituind pactul social (Fichte). La fel și Beccaria vede originea răspunderii
juridice și a dreptului de a o aplica în contractul social. Numai în temeiul acestuia din urmă se poate
vorbi despre dreptul st atului de a apela la mijloace speciale pentru pedepsirea celor vinova ți.
În anii care au urmat, s -au definit coordonatele răspunderii juridice și s -au elaborat
principiile aplicării ei în diferitele cazuri de încălcare a dreptului.
În lucrarea Principii me tafizice de drept, filozoful Immanuel Kant considera că
legitimitatea pedepsei își are sorgintea în dreptatea ei, în legea morală a ispășirii, pentru ca binele să
fie răsplătit cu bine, iar răul cu rău [254, p.35] . El insistă asupra respectării principiulu i
propor ționalită ții dintre infrac țiune și pedeapsă, însă practic Kant se exprimă în favoarea găsirii unei
expresii civilizate a legii talionului, cu păstrarea esen ței acesteia. Filozoful dezvoltă și așa –
numita „teorie absolută a pedepsei ”, considerând c ă sanc țiunea penală reprezintă o contrapresta ție
echitabilă din partea statului către făptuitor pentru infrac țiunea comisă.
Și Karl Marx în Dezbateri asupra legii cu privire la furtul de lemne este preocupat de
raportul ce trebuie să existe între infrac țiune și pedeapsă. Abordând limitele răspunderii penale, el
susține că „pedeapsa trebuie să apară în ochii criminalului ca efectul necesar al propriei sale fapte,
deci ca propria sa faptă” [185, p.126] .
Așadar, conceptul de răspundere a constituit obiect de preocupare pentru gânditori și
filozofi din cele mai vechi timpuri, inclusiv în raport cu morala și religia, fiind însă identifica ți și
factorii care le delimitează. Situa ția individului, regulile încălcate, determină și formele de
răspundere aplicabile, f iind o urmare a faptelor sale. Alături de sistemul normativ juridic, și alte
sisteme normative existente în societate constituie criterii de evaluare a conduitei umane. Natura
normei sociale încălcate, deci căreia o anumită conduită îi contravine, determin ă natura răspunderii

81
sociale pe care o atrage această încălcare, iar răspunderea juridică intervine în cazul încălcării
normelor juridice.
Istoria justi ției românești are rădăcini adânci în trecutul îndepărtat. Mijloacele de rezolvare
a conflictelor au alt ernat: prin folosirea for ței brute în familie, prin judecata șefului de clan, trib ori
mare preot; în perioada ce a urmat cuceririi Daciei de către romani, prin persoane desemnate –
magistra ți judiciari, magistra ți municipali ( viris jure dicundo ), praefect us pro imperatore , praefectus
jure dicundo , duum viri jure dicundo , quattuor viri , guvernator [3, p.84 -85, 238, 243; 42, p.39] ;
căpitani, comi ți, jupani, juzi, cnezi [3, p.91] , judeci, jude ț [265, p.66 -67, 114] ; prin organe colective
– sfat orășenesc, bise ricesc [265, p.133] , „oameni buni și bătrâni” [42, p.137] , „tribunalul sătesc”
compus din preot și trei țărani; prin conducătorul forma țiunii statale (rege, voievod, principe, domn)
[265, p.88] . Ierarhii bisericii aveau calitatea de judecător pe care o exe rcitau în două modalită ți: ca
judecători civili, alături de al ți dregători, în divanul domnesc sau prin delegare dată de domn [107,
p.27] și ca judecători în cadrul procedurilor specifice dreptului canonic. Deși nu se bucurau de
imunitate ecleziastică ( privilegium fori ), pravilele țării interziceau clericilor să meargă „la jude ț
mirenesc” și -i obligau să meargă să -i judece „vlădicul lor” [3, p.290] .
Într-o enumerare care nu este exhaustivă, men ționăm că au primit sau și -au arogat calitatea
de judecător, de -a lungul timpului, divanul domnesc [240, p.121] , adunarea stărilor [107, p.69] ,
locotenen ța domnească, marele vornic, marele logofăt, marele spătar, hatmanul, marele postelnic,
marele armaș, pârcălabii, marii vătafi [107, p.123] .
Prima men ționare expresă a principiului separării puterilor în teritoriile românești, ce este
indispensabil pentru conturarea ideii de justi ție, principiu sugerat de Aristotel, sus ținut de John
Locke și expus în mod strălucit de Montesquieu [196, p.142] , o întâlnim în Regulamentele Organice,
fiind preluată ulterior în Conven ția de Pace de la Paris 7/19 august 1858, în Proiectul de Constitu ție
al Principatelor Unite votat de Comisiunea Centrală de la Focșani la 9/21 octombrie 1859 și
Constitu țiile din 1866 și 1938.
Derivând din princ ipiul egalită ții în fa ța legii, principiul unicită ții sistemului judiciar s -a
impus începând cu Constitu ția din 1866, în art.104 („nici o jurisdicțiune nu se poate înființa decât
numai în puterea unei anumite legi. Comisii și tribunale extraordinare nu se pot crea în nici un fel de
numire și sub nici un cuvânt. Pentru întregul Stat Român există o singură Curte de Casație” ).
Aceleași dispozi ții se regăsesc în art.101 -102 din Constitu ția din anul 1923, art.73 -74 din Constitu ția
din anul 1938, art.86 din Const ituția din anul 1948, art.64 din Constitu ția din anul 1952 și art. 101
din Constitu ția din anul 1965. În etapa istorică de după anul 1989, Constitu ția din anul 1991 a
prevăzut în art.125 că „justi ția se realizează prin Curtea Supremă de Justi ție și prin ce lelalte instan țe
judecătorești stabilite de lege. Este interzisă înfiin țarea de instan țe extraordinare”.
În prezent, Constitu ția revizuită în anul 2003 stabilește în art.124 alin.2 că „justi ția este
unică…”, iar în art.126 alin.1 și alin.5 că „justi ția se realizează prin Înalta Curte de Casa ție și Justi ție

82
și prin celelalte instan țe stabilite de lege”, fiind interzisă înfiin țarea de instan țe extraordinare, cu
mențiunea că „prin lege organică pot fi înfiin țate instan țe specializate în anumite materii, cu
posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii”. De asemenea, art.115
din Constitu ția RM stabilește că justi ția se înfăptuiește prin Curtea Supremă de Justi ție, prin cur țile
de apel și prin judecătorii, fiind interzisă înfiin țarea de instan țe extraordinare, dar pentru anumite
categorii de cauze putând func ționa, potrivit legii, judecătorii specializate.
La nivel normativ, unicitatea justi ției este asigurată și prin art.1 alin.1 și art.2 alin.1 -2 din
Legea de organizare judicia ră nr.303/2004, respectiv „puterea judecătorească se exercită de Înalta
Curte de Casa ție și Justi ție și de celelalte instan țe judecătorești stabilite de lege. Justi ția este
unică…”. De asemenea, art.15 alin.1 din Legea RM nr.514 -XIII din 6.07.1995 privin d organizarea
judecătorească prevede că „justi ția se înfăptuiește prin intermediul următoarelor instan țe
judecătorești: Curtea Supremă de Justi ție, cur țile de apel, judecătorii”.
Prin urmare, nu există o justi ție alternativă sau paralelă, în sensul de jus tiție asigurată ca
serviciu public de către stat, prin institu țiile sale. Însă membrii societă ții, în diferite situa ții
conflictuale, de regulă cele de familie, pot apela și la alte „instan țe ad-hoc”, care sunt însă lipsite de
forța coercitivă a statului. Spre exemplu, în cadrul Bisericii Otodoxe Române func ționează instan țe
judiciare pentru clerici la trei nivele, numite consistorii: consistoriul protopopesc, consistoriul
eparhial și consistoriul central bisericesc [215, p.39] .
În CPC român, Cartea IV -Desp re arbitraj , este prevăzută procedura judecă ții arbitrale,
modalitate aceptată de păr țile aflate în litigiu. Conform art.340 C.pr.civ., „persoanele care au
capacitatea deplină de exerci țiu al drepturilor pot conveni să solu ționeze pe calea arbitrajului lit igiile
patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se
face tranzac ție”, în baza art.344 „poate fi arbitru orice persoană fizică, de cetă țenie română, care are
capacitatea deplină de exerci țiu al dreptu rilor”, iar potrivit art.347 alin.1 arbitrii sunt numi ți, revoca ți
sau înlocui ți conform conven ției arbitrale.
O formă specifică de judecată o constituie judecata țigănească (staborul țigănesc). Aceasta
este o activitate complexă ce implică, pe de o parte, o serie de momente pregătitoare și, pe de altă
parte, două momente finale, unul privind judecata în fapt și altul judecata în dreptul cutumiar
țigănesc. Instan ța de judecată este formată dintr -un judecător, ales din rândul țiganilor, reputat pentru
înțelepciunea și cunoștin țele sale în domeniul obiceiurilor etniei, de regulă fiind bulibașa grupării
respective; acesta își alege asesori și judecă în public [215, p.39] .
Revenind la organizarea judecătorească, prima lege cu acest caracter din istoria Rom âniei
este cea din 11 aprilie 1864 [131] , structurată în 17 capitole și 250 articole, care cuprindea dispozi ții
despre ierarhia instan țelor, accederea în func ția de judecător, inamovibilitate, recuzare,
incompatibilitate, precum și o anexă cu salariile mag istraților și ale personalului auxiliar. Practic,
această lege a marcat organizarea deosebită a acestei profesiuni ca o pătură de func ționari aparte,

83
care se numește într -un limbaj oficial magistratură, presupunând o stare socială independentă,
definită cl ar, cu garan ția inviolabilită ții, cu un statut deosebit al personalului și cu o claritate a
conștiin ței unei recunoașteri sociale. Men ționăm că anterior, la 12.01.1861 fusese promulgată de
către domnitorul Alexandru Ioan Cuza Legea pentru înfiin țarea Cur ții de Casa țiune și Justi ție- 4
titluri și 91 articole [130] , modificată prin Legea din 1912 promulgată de regele Carol I prin Decretul
nr.825/1912, iar la data de 6 decembrie 1864 a fost promovat Decretul cu privire la „admisibilitatea
și înaintarea în func țiunile judecătoresci” care reglementa condi țiile numirii și promovării
magistra ților în func ție.
Următoarea lege de organizare judecătorească a fost cea din martie 1865 [132] , apoi cea
din iulie 1865, Legea despre admisibilitatea și înaintarea în func țiuni judecătorești, Legea pentru
judecătoriile comunale și de ocoale decretată la 6.03.1879, Legea asupra organizării judecătorești în
Dobrogea din 30.03.1886, Legea de organizare judecătorească din septembrie 1888 [133] , Legea de
organizare judecătorească din 1.09.1890 [134] – modificată succesiv în anii 1891, 1892, 1896, 1900,
1901, 1902, 1903, 1905 și 1906, Legea pentru judecătoriile de ocoale din 30.12.1907 – a introdus
noțiunea de magistrat stagiar, Legea pentru modificarea unor dispozi țiuni din legile relative la
organizarea judecătorească din anul 1909 [135] – a înfiin țat ca institu ție Consiliul Superior al
Magistraturii, Legea pentru unificarea dispozi țiunilor din legea de organizare judecătorească
privitoare la Ministerul public, la numiri, înaintări și disciplină din anul 1924 [136] – cunoscută și
sub denumirea de „Legea Mârzescu”, a unificat dispozi țiile de organizare judecătorească după
Marea Unire din 1 decembrie 1918, modificată succesiv în anii 1925, 1926, 1928, 1929, 1930, 1931,
1932, 1933, 193 4, 1935, 1936, republicată în anul 1937 și modificată în anul 1938 de nouă ori,
Legea pentru Curtea de Casa țiune și Justi ție promulgată de regele Ferdinand prin Decretul
nr.3750/1925 [137] , Legea de organizare judecătorească nr.2958 din august 1938 [138] , modificată
prin Legea nr.508/1942, Legea de organizare judecătorească nr.726/1943 [139] – o lege completă și
riguroasă, cu excep ția dispozi țiilor referitoare la discriminarea pe criterii etnice.
Perioada de instalare la putere a regimului comunist a fost m arcată de noi legi în domeniul
justiției, ce a fost restructurată în așa fel încât să corespundă noilor condi ții politice: Legea
nr.640/1944 pentru instituirea unui regim tranzitoriu de organizare judecătorească [140] modificată
prin Legea nr.34/1945 și Le gea nr.398/1945 privind modificarea unor dispozi țiuni din legea de
organizare judecătorească [141] , Legea pentru Înalta Curte de Casa ție și Justi ție promulgată de
regele Carol al II -lea prin Decretul nr.2795/1939 [142] modificată prin Legea nr.63/1945, Leg ea de
organizare judecătorească nr.341/1947 [143] – a reglementat amplu institu ția asesorului popular și a
înlocuit inamovibilitatea judecătorului cu stabilitatea, Decretul nr.132/1949 pentru organizarea
judecătorească [86] – a eliminat institu ția CSM, reg lementa practic doar sanc țiunile disciplinare
făcând trimitere la dispozi țiile generale din Codul muncii, Legea asigurărilor sociale și ale
contractelor colective, Legea pentru organizarea judecătorească nr.5/1952 [144] , Legea pentru

84
organizarea judecătore ască nr.58/1968 [146] , modificată succesiv în anii 1973, 1974, 1985, 1991,
1992 și 1993 .
În noile condi ții democratice de după 1990, în calitate de scopuri principale ale reformei
judecătorești au fost proclamate: formarea unui sistem judiciar independent, perfec ționarea
sistemului judiciar, afirmarea independen ței reale a judecătorilor, diversificarea posibilită ților de
protec ție judiciară a drepturilor și libertă ților cetă țenilor, aducerea legisla ției în concordan ță cu
principiile și normele general -accep tate ale dreptului interna țional și cu conven țiile interna ționale la
care România este parte. Au fost trasate obiectivele dezvoltării bazelor organiza ționale ale sistemului
judiciar, ale asigurării lui cu cadre și finan țe. Au fost readuse în actualitate in stituțiile abolite în
perioada 1949 -1992, cele mai importante fiind inamovibilitatea judecătorilor și Consiliul Superior al
Magistraturii, astfel că și -au găsit din nou consacrare legală în Legea de organizare judecătorească
nr.92/1992 – 10 titluri și 131 a rticole [148] , modificată succesiv și republicată în anul 1997. Din
punctul de vedere al temei de fa ță, men ționăm că legea a fost modificată semnificativ prin Legea
nr.142/1997, marcând o involu ție accentuată a statutului magistra ților, din moment ce deciz iile
CSM -ului referitoare la cariera magistra ților erau condi ționate de recomandările sau propunerile
ministrului justi ției, persoană numită politic și făcând parte din puterea executivă. De asemenea, a
fost adoptată Legea Cur ții Supreme de Justi ție nr.56/ 1993 – 8 titluri și 69 articole [149] .
Ulterior, au fost adoptate acte normative distincte privind organizarea judiciară, statutul
magistra ților și CSM: Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară [165] , Legea nr.317/2004
privind Consiliul Superior al M agistraturii [167] – este primul act normativ care are ca obiect de
reglementare exclusivă institu ția CSM și Legea nr.303/2004 privind statutul magistra ților [166] , care
reglementează și statutul magistra ților Înaltei Cur ți de Casa ție și Justi ție. Prin ace asta din urmă,
legiuitorul a urmărit consolidarea statutului magistra ților și crearea unui corp de magistra ți de
carieră, consolidarea rolului CSM în cariera magistra ților, eliminarea atribu țiilor ministrului justi ției
în numirea și promovarea magistra ților și trecerea acestor atribu ții în competen ța CSM, creșterea
rolului deontologiei profesionale a magistra ților. Aceste trei legi au fost modificate prin Legea
nr.247/2005 [168] .
Cu privire strictă la răspunderea judecătorilor, menționăm că în România anil or 1952 -1989
a existat răspunderea politică a judecătorilor, în fa ța autorită ților politice, prin desemnarea și
revocarea judecătorilor Tribunalului Suprem de către Marea Adunare Na țională sau dependen ța
celorlal ți judecători fa ță de Consiliile Populare.
În ceea ce privește răspunderea civilă a judecătorilor , aceasta a fost reglementată pentru
prima dată prin art.305 din CPC din 1865, a ceste dispozi ții au fost men ținute și în CPC din 1900,
însă prima men ționare expresă a răspunderii civile a judecătorilor cuprinsă într -o lege de organizare
judecătorească o întâlnim în art.127 din Legea de organizare judecătorească din 1890: „măsurile
disciplinare pronun țate de ministru sau de tribunalul disciplinar nu înlătură cu nimic ac țiunea

85
recursorie organizată de art. 305-315 din Codul de procedură civilă”, prevederea fiind reluată și în
art.188 din Legea de organizare judecătorească din anul 1909.
Legea de organizare judecătorească din anul 1924 a fost prima lege care a reglementat
cazurile de răspundere civilă a judec ătorilor în chiar cuprinsul său, prin art.214. Art.217 din această
lege a abrogat dispozi țiile art.305 -315 din CPC, precum și „orice alte dispozi ții din legile în vigoare
privitoare la procedura ac țiunii recursorii civile”.
Legea de organizare judecătoreas că din anul 1938 stabilea, prin art.184 -186, dreptul
„prigonitoarelor păr ți” de a chema în judecată pe to ți „membrii corpului judecătoresc” printr -o
acțiune recursorie. Răspunderea magistra ților era însă condi ționată, în premieră, de existen ța unei
„decizi i disciplinare condamnatorii contra magistratului”. Dispozi țiile au fost reluate în art.221 -223
din Legea de organizare judecătorească nr.726/1943 și în art.145 -146 din Legea de organizare
judecătorească nr.341/1947.
Actele normative ulterioare, Decretul n r.132/1949, Legea nr.5/1952, Legea nr.6/1952,
Legea nr.58/1968, Legea nr.60/1968 și chiar Legea nr.92/1992, cu multiplele ei modificări, nu au
abordat nici expres și nici implicit problema răspunderii civile a judecătorilor. Constitu ția României
din anul 1 991 a prevăzut în art.48 alin.3 că „statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru
prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale”, dispozi ția fiind completată
în forma revizuită a Constitu ției și republicată, în art.52 alin .3 „statul răspunde patrimonial pentru
prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condi țiile legii și nu
înlătură răspunderea magistra ților care și -au exercitat func ția cu rea credin ță sau neglijen ță gravă”.
Această reglementare reprezintă un progres, pe de o parte pentru că răspunderea statului a fost
extinsă pentru toate erorile judiciare, nu numai pentru cele din materie penală, iar pe de altă parte
pentru că este invocată expres răspunderea magistra ților, condi ționată de exercitarea cu rea credin ță
sau gravă neglijen ță a func ției.
O dispozi ție similară se regăsește și în art.53 alin.2 din Constitu ția RM, respectiv „statul
răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile săvârșite în p rocesele
penale de către organele de anchetă și instan țele judecătorești”, însă observăm că răspunderea
statului este limitată la erorile judiciare săvârșite doar în materie penală.
Prevederile constitu ționale au fost dezvoltate, pe fond și procedural, pr in legi speciale.
Astfel, prin art.12 din OG nr.94/1999 privind participarea României la procedurile în fa ța CEDO și a
Comitetului Miniștrilor ale Conven ției Europei și exercitarea dreptului de regres al statului în urma
hotărârilor și conven țiilor de rezo lvare pe cale amiabilă , aprobată prin Legea nr.87/2001 [201] s-a
prevăzut că „statul are drept de regres împotriva persoanelor care, prin activitatea lor, cu vinovă ție,
au determinat obligarea sa la plata sumelor stabilite prin hotărâre a Cur ții sau prin c onven ție de
rezolvare pe cale amiabilă”, iar „răspunderea civilă a magistra ților se stabilește în condi țiile care vor
fi reglementate prin Legea de organizare judecătorească”. Prin art.504 -507 din CPP român,

86
modificat prin Legea nr.356/2006, au fost stabil ite cazurile care dau dreptul la repararea pagubei,
termenul pentru introducerea ac țiunii în acest sens, precum și caracterul obligatoriu al ac țiunii în
regres a statului. Reglementări detaliate privind răspunderea civilă a judecătorilor se regăsesc în
art.96 alin.1 -8 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, ce vor fi analizate
într-o altă sec țiune din prezenta lucrare.
Și în RM, răspunderea patrimonială a judecătorilor pentru erorile judiciare săvârșite în alte
procese decât p enale a fost reglementată prin introducerea în anul 2006 a art.211 în Legea RM
nr.544 -XIII/1995 cu privire la statutul judecătorilor, iar în art.524 -525 din CPP RM au fost stabilite
cazurile care dau dreptul la repararea pagubei produse în procesele penale , termenul pentru
introducerea ac țiunii și instan ța competentă. De men ționat că în acest cod nu se face nici un fel de
referire la ac țiunea în regres.
În ceea ce privește răspunderea disciplinară a judecătorilor , referiri la aceasta se întâlnesc
încă din sec.XVII, o dată cu apari ția primelor documente referitoare la justi ție și judecător. Astfel, în
art.218 și art.18 din Regulamentul Organic al Munteniei (1832 -1865), precum și în Pravilniceasca
Condică din 1780, au fost reglementate abateri privind încălcarea sarcinilor de serviciu în cadrul
instan ței sau încălcarea normelor privind judecarea cauzelor și asigurarea suprema ției legii. De
asemenea, tot în Pravilniceasca Condică, dar și în Codul Andronachi Donici -cap.II, pct.1, au fost
reglementate fapt e privind impar țialitatea și corup ția.
Legea de organizare judecătorească din 11 aprilie 1864 a fost prima lege care a tratat
plenar, procedural și substan țial, răspunderea disciplinară a judecătorilor. Dreptul de control asupra
tribunalelor și cur ților ap arținea Ministerului Justi ției, iar pedepsele disciplinare simple erau cenzura,
mustrarea și suspendarea provizorie (art.213). În Legea pentru organizare judecătorească din 9 iulie
1865, răspunderea disciplinară a judecătorilor era cuprinsă în Titlul X. În esență, se prevedea că
ministrul justi ției are drept de „priveghere și disciplină” asupra tuturor tribunalelor și cur ților, fiecare
tribunal și curte are drept de disciplină asupra membrilor săi, pedepsele disciplinare simple erau
prevenirea, cenzura, mus trarea, suspendarea provizorie și destitu țiunea, judecata avea loc în Camera
de consiliu, cu audierea celui vinovat, iar votul era secret. Toate legile de organizare judecătorească
ce au urmat (cu excep ția Legii nr.5/1952), au prevăzut „dreptul de discipli nă”, sanc țiunile aplicabile
și procedura de sanc ționare, în cazul încălcării normelor legale sau regulamentare de către
judecători.
În reglementarea actuală, sediul materiei răspunderii disciplinare a judecătorilor îl
constituie Legea nr.303/ 2004 privind s tatutul judecătorilor și procurorilor – Titlul IV, Capitolul 2,
art.98 -101, ce reglementează abaterile disciplinare și sanc țiunile aplicabile, Legea nr.317/2004
privind Consiliul Superior al Magistraturii -Capitolul 5, care prevede procedura constatării, cer cetării
și aplicării sanc țiunii disciplinare, precum și Legea nr.161/2003 care stabilește sanc țiuni disciplinare
în sarcina judecătorilor pentru încălcarea unor incompatibilită ți și interdic ții. În R. Moldova, sediul

87
materiei răspunderii disciplinare a jud ecătorilor îl constituie Legea nr.544 -XIII/1995 cu privire la
statutul judecătorului care prevede abaterile disciplinare, Legea nr.950 -XIII/1996 cu privire la
colegiul disciplinar și la răspunderea disciplinară a judecătorilor care reglementează sanc țiunile
disciplinare și procedura angajării răspunderii disciplinare, precum și Legea nr.947 -XIII din
19.07.1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii care reglementează procedura de
examinare a contesta țiilor împotriva hotărârilor emise de colegiul disciplinar și aplicarea sanc țiunilor
disciplinare în privin ța judecătorilor.
Prin urmare, putem trage concluzia că, în momentul de fa ță, statutul judecător ilor este
protejat printr -o serie de garan ții juridice, materiale și sociale (prin garantarea independen ței,
inamovibilită ții judecătorului, prin modul deosebit de tragere a lui la răspundere), desigur rămânând
în discu ție o serie de alte chestiuni, cum ar fi asigurarea de risc profesional care, deși a fost
legiferată, în realitate nu s -au adoptat normele pentru punerea sa în practică.
Practica judiciară arată că problema creării institu țiilor de protec ție a drepturilor persoanei
în justi ție este una prioritară. Iar în acest context este prioritară răspunderea judecător ilor pentru
calitatea activit ății de realizare a justi ției în cauzele penale și în cele civile. Menirea socială a
răspunderii judecătorești constă, mai întâi de toate, în asigurarea unei înalte organizări a justi ției, în
executarea ei în conformitate cu principiile legalită ții, care e xclude greșelile judiciare și alte încălcări
de procedură. Tocmai de aceea, răspunderea juridică a judecătorilor trebuie abordată nu numai ca o
necesitate în reglementarea raporturilor sociale, dar și ca un bun social, capabil, în virtutea calită ților
sale, să favorizeze substan țial diversificarea și consolidarea garan țiilor juridice ale legalită ții, precum
și drepturile și libertă țile persoanei.

2.4. Concluzii la capitolul I I
De-a lungul timpului, reputa ți filozofi, politicieni, moraliști, teologi și ch iar economiști, au
fost creatori de teorii juridice cu privire la răspundere, pe care le -au inclus în sistemele lor filozofice,
politice, morale, economice.
Raportul dintre răspunderea socială și răspunderea juridică, dintre responsabilitate și
răspundere , dintre răspunderea de drept și răspunderea juridică, a constituit obiect de studiu și de
analiză în contextul existen ței, din cele mai vechi timpuri, a unor preocupări serioase în încercarea
de a-l sanc ționa cât mai eficient pe cel care încălca legile, c onform principiilor și condi țiilor ce
trebuiau respectate pentru a aplica legea și a surveni răspunderea juridică.
Percep ția judecătorului ca persoană și percep ția sa ca institu ție sunt de egală importan ță.
Judecătorul ocupă un loc central în statul de dre pt, de aceea el trebuie să asigure echilibrul și domnia
legii și să stabilească standarde înalte în societate. Cele două no țiuni de justi ție și judecător sunt
dependente una fa ță de cealaltă, deoarece justi ția se înfăptuiește prin instan țele de judecată, d ar de

88
către judecător, pentru că de fapt el este cel responsabilizat pentru modul de solu ționare a cauzei, la
fel cum judecătorul este cel care judecă, și nu instan ța.
O condi ție indispensabilă a func ționării puterii judecătorești este prezen ța unui sistem de
garan ții procedurale ale justi ției. Judecătorii, prin independen ța lor și prin faptul că se subordonează
numai legii, ocupă un loc special în mecanismul de stat, de aceea este firesc ca, în calitate de
purtători ai puterii judecătorești, să aibă un sta tut specific. În justi ția constitu țională, penală, civilă,
administrativă, personalitatea judecătorului este una centrală, iar nivelul profesionalismului și
răspunderii acestuia și gradul lui de independen ță determină calitatea hotărârilor judecătorești lu ate.
Statul, având exigen țe deosebite fa ță de purtătorii puterii judecătorești și fa ță de activitatea
profesională a acestora, este obligat să asigure judecătorilor mijloace suplimentare de protec ție
juridică pentru exercitarea eficientă de către aceștia a func ției de realizare a justi ției. Așadar,
subliniem odată în plus că imunitatea judecătorească nu este un privilegiu al persoanei care de ține
funcția de judecător, ci o modalitate de protec ție juridică a activită ții sale profesionale și un element
indis pensabil al statutului său juridic special. În calitate de cetă țean, judecătorul nu poate să se afle în
afara câmpului juridic, însă temeiurile, modul de răspundere și caracterul măsurii aplicate trebuie să
se coreleze cu statutul său juridic.
După cunoști nța noastră, nici în România și nici în R. Moldova nu există o monografie
consacrată răspunderii judecător ilor. Tocmai de aceea, teza de fa ță este actuală, fiind consacrată
problemelor teoretice și practice pe care le presupune angajarea răspunderii judecă torilor și
încercând să realizeze o analiză comparativă a acesteia în România, R. Moldova și în alte state, în
special din Europa.

89
Capitolul III. TEMEIUL, FORMELE ȘI PROCEDURA TRAGERII LA
RĂSPUNDERE JURIDICĂ A JUDECĂTORILOR

3.1. Răspunderea juridică – expresie a condamnării de către stat a unei conduite
ilicite
Răspunderea juridică – instituție prezentă în toate ramurile dreptului – constituie o temă ce
interesează toate științele juridice, având o importan ță practică deosebită, deoarece ea asigură
eficiența normei de drept, stimulează atitudinea de respectare a legii, stabilirea și menținerea ordinii
sociale. Sfera no țiunii de răspundere este foa rte largă, toate ac țunile umane fiind susceptibile să
genereze o formă sau alta de răspundere, deoarece toate normele de conduită con țin prescrip ții cu
caracter reglator, prin care societatea î și apără interesul său general [71, p.15] .
Dacă problema respo nsabilității juridice în literatura de specialitate este discutabilă, to ți
cercetătorii recunosc necesitatea răspunderii juridice pentru fapta ilicită. În urma cercetărilor
științifice, în doctrina juridică s -au format câteva concep ții despre răspunderea j uridică pentru fapta
ilicită, unele dintre ele completându -se și dezvoltându -se reciproc, îmbogă țind teoria răspunderii
juridice cu noi cuno ștințe.
Examinarea răspunderii juridice prin prisma teoriei generale a dreptului, a filozofiei
dreptului și a sociol ogiei juridice, cu depă șirea grani țelor abordării în cadrul disciplinelor juridice de
ramură, favorizează aprofundarea cercetării [218] . Observăm aici faptul că legisla ția și jurispruden ța
nu definesc no țiunea de răspundere, acestea limitându -se doar la of erirea unor forme de răspundere,
care abordează mai ales redarea condi țiilor ce antrenează anumite răspunderi, natura sanc țiunilor
prevăzute și întinderea acestora, principiile răspunderii, fără a viza aspectele generale legate de
instituția răspunderii ju ridice, de natura acesteia, pentru a contura o teorie a răspunderii juridice.
Răspunderea juridică este o sinteză conceptuală realizată de filozofia dreptului și
considerată, începând cu sec. al XIX -lea, o categorie proprie dreptului, pe când institu ția de
răspundere juridică are vechimea dreptului pozitiv în multitudinea lui [187, p.73] . Susținem această
opinie, ajungând la concluzia că sarcina creării unei astfel de teorii revine teoriei generale a
dreptului, care are sarcina de a furniza o terminologie u nitară în problema răspunderii și a delimita
următoarele no țiuni : 1). răspunderea ce se bazează pe con ținutul încălcării legii, ca unic temei al
acesteia; 2). răspunderea ce rezultă din prevederile exprese ale legii; 3). răspunderea ce rezultă din
contrac te sau acte normative; 4). răspunderea ministerelor și a altor organe fa ță de agen ții
subordona ți [9, p.37] .
Fără a relua toate discu țiile referitoare la definirea răspunderii juridice, problemă tratată în
capitolul anterior, vom remarca faptul că în liter atura juridică românească. I. Oancea, relativ la

90
răspunderea penală, atribuie răspunderii un sens mai restrâns – acela de obliga ție a celui ce a
săvârșit o faptă ilicită de a suporta sanc țiunea juridică și un sens mai larg – acela de raport juridic,
fără a opera o distinc ție între elementele de con ținut ale raportului juridic și norma juridică însă și [6,
p.128] .
V. I. Câmpeanu și V. G. Tarhon, ocupându -se de răspunderea materială și patrimonială,
definesc răspunderea ca o obligare a acelui ce a cauzat din vina sa un prejudiciu, la repararea
acestuia [41, p.314; 2 51, p.13] .
I. Iovănaș în țelege răspunderea juridică ca pe o expresie a condamnării de către stat a unei
conduite ilicite, care constă într -o obligație de a suporta o priva țiune [6, p.129] .
Remarcă m faptul că aceste defini ții vizează răspunderea ca pe obliga ția de a suporta o
sancțiune juridică, fie că este vorba de a suporta o priva țiune sau de a suporta o pedeapsă. În acest
fel, răspunderea juridică se confundă cu însă și sancțiunea juridică propri u-zisă, ignorându -se faptul
că sancțiunea nu reprezintă decât instrumentul de realizare a răspunderii juridice.
În cercetările științifice, este răspândită și definirea răspunderii juridice ca raport juridic ce
apare între infractor și stat (organele compe tente). Această concep ție a răspunderii reiese din
obligațiile ce incumbă infractorului și din obliga țiile statului (organului competent) de a trage
subiectul la răspundere juridică. Suntem de acord cu I. N. Seneakin, A. I. Popova și I. A. Galaghin,
care c onsideră că răspunderea juridică reprezintă raportul juridic apărut din fapta ilicită, între stat
prin organele speciale și infractor, căruia i se impune obliga ția de a suporta priva țiunile respective și
consecințele nefavorabile pentru săvâr șirea faptei i licite, pentru încălcarea exigen țelor conținute în
normele dreptului [6, p.129]. În mod similar, prof. Gh. Avornic men ționa că răspunderea juridică
este un raport juridic special, care constă în obliga ția de a suporta sanc țiunea prevăzută de lege ca
urmare a unui fapt juridic imputabil [6, p.130].
Depășind sfera defini țiilor care limitează răspunderea la un raport și la o simplă obliga ție
de a suporta o sanc țiune juridică, prof. Mircea N. Costin arăta că „răspunderea juridică este
complexul de drepturi și obligații conexe care, potrivit legii, se nasc ca urmare a săvâr șirii unei fapte
ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sanc țiunii juridice,
în scopul asigurării stabilită ții raporturilor sociale și a îndrumăr ii membrilor societă ții în spiritul
respectării ordinii de drept” [71, p.27 -33]. Pornind de la această defini ție, prof. Gh. Mihai consideră
că răspunderea juridică este efectul legal al unei cauze juridice (săvâr șirea unei fapte ilicite),
expresia „cadrul de realizare” indicând distinc ția dintre răspunderea juridică și sancțiune [187, p.77] .
Aplicarea sanc țiunilor realizează constrângerea etatică într -un cadru care, cel mult, poate fi o
condiție, dar niciodată cauză, iar scopul nu e afirmarea ordinii juridi ce, componentă a ordinii
normative din societate, ci a ordinii de drept, adică a celei impuse de dreptul unui anumit stat.

91
Autorii R. Motică și Gh. Mihai precizează că, în cazul în care autorul unui delict civil î și
îndeplinește în mod voluntar obliga țiile de reparare a prejudiciului fa ță de victimă, evitând astfel
sancționarea sa, el nu face altceva decât să evite exercitarea constrângerii juridice statale, în situa ția
contrară intervenită la ini țiativa prejudiciatului, autorul faptei ilicite nu -și îndepli nește doar obliga ția
de reparare fa ță de cel pe care l -a prejudiciat, ci, indirect, î și îndepline ște și obligațiile față de
societatea organizată de stat care ocrote ște ordinea de drept și veghează la restabilirea ei, în cazul
încălcării [188, p.78] .
Prof. L. Barac constată că con ținutul răspunderii juridice nu este suficient definit nici prin
reducerea la o simplă „obliga ție”, și nici prin asocierea sa la no țiunea de „raport juridic de
constrângere”. Analizând diferitele forme ale răspunderii juridice în d iferitele domenii ale dreptului,
se ajunge la concluzia că răspunderea juridică reprezintă mai mult decât un complex de drepturi și
obligații corelative, iar raportul juridic de constrângere este de natură mai degrabă să înlesnească
înțelegerea con ținutulu i instituției, decât să -i definească esen ța. Ea considera că trebuie eviden țiat
elementul organic și temporar al institu ției răspunderii juridice, întrucât, pe de o parte, răspunderea
există și dincolo de încălcarea unor norme juridice, iar pe de altă part e este vizat și unul „construit”,
adică cadrul frunizat de drept pentru dezvoltarea ei [9, p.41] . Bineînțeles că răspunderea nu va fi
instituție dacă nu va fi confirmată de dreptul obiectiv, responsabilitatea pură neexistând ca institu ție.
Prin urmare, aut oarea considera că răspunderea juridică ar putea fi definită ca fiind institu ția ce
cuprinde ansamblul normelor juridice, care vizează raporturi ce se nasc în sfera activită ții
desfășurate de autorită țile publice, în temeiul legii, împotriva tuturor acelor a care încalcă sau ignoră
ordinea de drept, în scopul asigurării respectării și promovării ordinii juridice și binelui public [10,
p.39] .
Majoritatea opiniilor prezentate indică trăsături individuale, care nu caracterizează
răspunderea în general, cu atât mai mult cu cât principalul constă nu în reflectarea unor trăsături ale
ei, ci în dezvăluirea fenomenului în general. Studiind concep țiile fundamentale ale răspunderii, R. L.
Haceaturov și R. G. Iagutean au remarcat faptul că „de și savanții reflectă just u nele aspecte ale
răspunderii, cu toate acestea din punctul de vedere al pozi țiilor general -teoretice ei nu abordează
toate trăsăturile răspunderii juridice”. În această ordine de idei, ei arată că sintagma de răspundere
juridică pentru faptă ilicită trebui e să cuprindă următoarele trăsături : obliga ția juridică (ce constă în
obligația de a suporta măsurile constrângerii de stat); răspunderea juridică se interferează cu
condamnarea de către stat a infractorului; răspunderea juridică are drept consecin ță nefa vorabilă
restricții ale drepturilor materiale, juridice sau de ordin personal [6, p.132 -133].
Așadar, putem considera că răspunderea juridică implică obliga ția de a suporta o sanc țiune
juridică, fără a se confunda însă cu această obliga ție. Potrivit prof . I. Humă, ea ar consta din

92
„complexul drepturilor și obligațiilor conexe care se na ște ca urmare a producerii unor fapte ilicite și
care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sanc țiunilor juridice menite
să asigure restabil irea ordinii de drept” [125, p.150] .
O ipoteză interesantă avansează prof. I. Craiovan, conform căreia răspunderea juridică
poate fi definită ca un raport statornicit de lege, de norma juridică, între autorul încălcării normelor
juridice și stat, reprezent at prin agen ții autorită ții, care pot să fie instan țele de judecată, func ționarii
de stat sau al ți agenți ai puterii publice. Con ținutul acestui raport este complex, fiind format în
esență din dreptul statului ca reprezentant al societă ții de a aplica sanc țiunile prevăzute de normele
juridice persoanelor care încalcă prevederile legale și obligația acestor persoane de a se supune
sancțiunilor legale în vederea restabilirii ordinii de drept [75, p.283] .
Generalizând și în același timp sintetizând toate acest e opinii, prof. D. Baltag consideră că
putem desprinde o primă notă definitivă a răspunderii juridice, și anume: faptul că ea derivă dintr -un
comportament normat, că ea este instituită sau sanc ționată de puterea statală și, prin urmare, implică
la nevoie c onstrângerea venită din exterior. Dacă facem abstrac ție de diversele ei forme, răspunderea
juridică ar fi „suspendarea de către persoana care a săvâr șit fapta ilicită a unor urmări neconvenabile
pentru ea …”, „o priva țiune aplicată acestei persoane …”, „o măsură de constrângere la respectarea
normelor de drept aplicată de organele statului împotriva celor ce săvâr șesc fapte ilicite …”, „o
expresie a condamnării de către stat a unei conduite ilicite, care constă într -o obligație de a suporta o
privațiune …” și „o constrângere de stat prin care cel în cauză este obligat să execute exigen țele
dreptului …” [6, p.135] .
În sensul cel mai general, conduita ilicită poate fi definită ca fiind împrejurarea ce
determină na șterea unui raport juridic de constrâ ngere. Sub aspect juridic, conduita ilicită este un
fapt juridic ilicit, iar despre un fapt se spune că este ilicit atunci când contravine ordinii de drept.
M. Costin arată că no țiunea de no țiunea de fapt ilicit se poate explica numai prin referire la
doi factori, și anume: conduita desfă șurată de un subiect de drept în planul rela țiilor sociale și
ordinea juridică lezată prin această conduită [71, p.183] .
Astfel, s -a pus problema obiectului ilicitului juridic în raport cu care se stabile ște ilicitatea
unui fapt uman. În acest sens, s -au conturat patru teze:
– ilicitatea este asociată vinovă ției, alteori prejudiciului;
– caracterul ilicit se apreciază în raport cu dreptul subiectiv încălcat;
– caracterul ilicit se apreciază în raport cu raportul juridic con cret;
– caracterul ilicit se apreciază în raport cu ordinea de drept.
Unii autori sus țin că simplul fapt al producerii pagubei ar fi ilicit, iar al ții că ilicitul ar fi un
simplu element al gre șelii, absorbit în vinovă ție. În ceea ce ne prive ște, achiesăm la opinia prof.

93
M. N. Costin potrivit căreia obiectul ilicitului juridic îl constituie însă și ordinea juridică. Caracterul
ilicit al condi ției umane trebuie să se stabilească, în exclusivitate, în raport cu normele de drept.
Esența respectării ordinii de drept constă tocmai în respectarea normelor de drept, iar esen ța
încălcării ordinii de drept constă în încălcarea normelor de drept.
Cu privire la caracterele generale ale conduitei ilicite, în doctrină s -au exprimat opinii
potrivit cărora conduita ilic ită prezintă trei caractere generale: antisocialitatea, antijuridicitatea și
imoralitatea.
1). antisocialitatea este o caracteristică generală a tuturor categoriilor de fapte ilicite,
deoarece orice ac țiune ilicită prejudiciază o anumită rela ție socială, i ar relațiile sociale juridic
protejate sunt expuse ac țiunii nocive a diferitelor categorii de fapte ilicite;
2). a ntijuridicitatea este expresia contradic ției dintre conduita individului și o normă de
drept, prin care se interzic sau se impun anumite compo rtamente. Această no țiune poate fi apreciată
numai prin raportare la ordinea de drept în ansamblu, și nu prin raportare la una sau alta dintre
normele de drept care se includ în această ordine. Considerăm că această trăsătură caracterizează cel
mai bine co nduita ilicită;
3). imoralitatea , deoarece toate faptele ilicite reprezintă atât încălcări ale ordinii de drept,
cât și ale moralei, normele juridice exprimând, de regulă, norme morale.
În literatura juridică s -a pus problema obiectului ilicitului juridic în raport cu care se
stabilește ilicitatea unui fapt uman. Prin urmare, a apărut întrebarea: caracterul ilicit se apreciază în
raport cu ordinea de drept în ansamblu, în raport cu dreptul subiectiv încălcat sau fa ță de raportul
juridic concret? A fost avan sată și ipoteza că este ilicită conduita care a încălcat atât dreptul obiectiv,
cât și dreptul subiectiv al unei persoane, apreciindu -se că dreptul subiectiv este condi ționat de
existența unei norme juridice care apar ține dreptului obiectiv, pe care îl reg lementează și îl
garantează, în această concep ție ajungându -se la suprapunerea conceptului de drept subiectiv și a
celui de drept obiectiv. Într -o altă ipoteză, interdependen ța dintre norma juridică și raportul juridic
concret presupune sine qua non că nor ma juridică nu poate fi încălcată fără să se încalce și raportul
juridic. Prin urmare, în cazul unor fapte ilicite cu caracter civil, atât norma de drept, cât și raporturile
juridice concrete, constituie obiectul unic al încălcării. Unilateralitatea aceste i ipoteze constă în
aceea că ea nu face nici o referire la dreptul subiectiv încălcat și consfințit prin normele juridice.
În aprecierea noastră, prin conduita ilicită nu trebuie să se încalce atât o normă juridică, cât
și un raport juridic concret, deoare ce nu prin toate faptele ilicite se încalcă în mod obligatoriu și
unele drepturi subiective ale unor persoane, dar întotdeauna prin conduita ilicită se lezează ordinea
de drept.
Modalitățile conduitei ilicite sunt ac țiunea și inacțiunea/omisiunea.

94
Acțiunea este cea mai frecventă modalitate de realizare a conduitei ilicite, ea constituie o
manifestare efectivă și presupune acte materiale contrare normelor juridice. Ac țiunea este ilicită
numai atunci când a fost încălcată o normă juridică cu caracter prohibit iv. Este imposibil din punct
de vedere teoretic și practic ca normele juridice să enumere exhaustiv sau limitativ toate ac țiunile
permise, prin normele prohibitive stabilindu -se ceea ce este interzis, iar prin normele dispozitive se
arată conduita legală, lăsând să se în țeleagă că orice altă conduită contrară încalcă prevederile legii.
Subliniem aici că răspunderea este strâns legată de libertatea de ac țiune, aceasta constituind o temă
de discuție atât pentru filozofie în general, cât și pentru filozofia și teoria dreptului în particular.
Dacă acțiunea este umană, ea reprezintă un act con știent. Omul poate săvâr și și acte
inconștiente, acestea considerându -se inconștiente doar în raport cu con știentul; fiin țele nonumane
nu săvârșesc acte, deoarece ele nu au rațiune. Însă nu toate ac țiunile con știente au caracter ilicit, ci
numai acelea care contravin dispozi țiilor legale.
Inacțiunea/omisiunea constă în ab ținerea de la o ac țiune pe care persoana în cauză este
obligată prin lege să o săvâr șească, atitudine de p asivitate ce este tratată ca încălcare a normelor
juridice. Omisiunea are caracter con știent și voluntar, fiind o conduită dirijată spre atingerea unui
scop propus; ea nu este o simplă nonac țiune, ci o ac țiune prin omisiune, adică o conduită a persoanei
care ignoră norma onerativă (de exemplu, neexecutarea obliga ției de între ținere, neachitarea datoriei
la termenul scadent etc).
Conduita ilicită îmbracă diferite forme, în func ție de gradul prejudiciabil pe care îl prezintă,
în mod corespunzător cu aceste fo rme stabilindu -se și aplicându -se normele ce reglementează
răspunderea juridică. Aprecierea valorii unui interes social și stabilirea locului său în ordinea
valorică sub aspect juridic este de competen ța legiuitorului, judecătorului sau organului de aplica re a
dreptului îi revine competen ța de apreciere a gradului de pericol concret pe care îl prezintă fapta
ilicită, urmând ca în func ție de acest criteriu să individualizeze sanc țiunea.
În funcție de natura sanc țiunilor prevăzute de lege și de gradul de peri col social al faptelor,
formele conduitei ilicite și ale răspunderii juridice sunt următoarele: infrac țiunea – atrage
răspunderea penală ( și răspunderea civilă, dacă ac țiunea civilă este alăturată celei penale);
contraven ția – atrage răspunderea administra tivă și contraven țională; delictul – atrage răspunderea
civilă și constituțională; abaterea disciplinară – atrage răspunderea materială și disciplinară.
1). Infracțiunea reprezintă o conduită tipică, prevăzută de lege, care produce consecin țe
negative, al căror con ținut este, de asemenea, prevăzut și dimensionat de lege. Nu există infrac țiuni
în afara temeiului legal, conform adagiului latin nullum crimen sine lege . Subiecte ale infrac țiunii
pot fi atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice, iar din punct de vedere al regimului

95
sancționator, infrac țiunii îi este proprie pedeapsa penală, ca fiind cea mai gravă dintre sanc țiunile
juridice, iar stabilirea și aplicarea ei circumscriu cadrul răspunderii penale.
2). Contraven ția este o abatere de la normel e de drept administrativ, iar în raport cu
infracțiunea aceasta are un grad de pericol social mai redus. De obicei, contraven țiile sunt descrise
fiecare în parte, în toate elementele lor, de normele juridice care le sanc ționează, iar subiectele
acestora po t fi atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice. Sanc țiunile aplicabile în materie
contraven țională sunt avertismentul, amenda, ori alte sanc țiuni complementare, cum ar fi confiscarea
obiectului care a constituit instrumentul comiterii contraven ției sau închiderea activită ții societății
comerciale până la remedierea situa ției și intrarea în legalitate. Ilicitul contraven țional poate consta
dintr -o acțiune, inac țiune sau din fapte comisiv -omisive, legate indisolubil de o anumită atitudine
psihică a a utorului acestor fapte fa ță de consecin țele lor negative. În ceea ce prive ște atitudinea
psihică și vinovăția, dreptul comun îl reprezintă dreptul penal, însă procedura de contestare și
judecată apar ține dreptului procesual civil.
3). Ilicitul civil nu est e definit de lege și, mai mult decât atât, normele care reglementează
instituția răspunderii civile delictuale nici nu impun condi ția ilicită ții faptei păgubitoare,
nepretinzând ca fapta să fie contrară legii. Cu toate acestea, este unanim admis că fapta i licită
constituie condi ția fundamentală, temeiul răspunderii civile. În lipsa unei defini ții legale, în acord cu
doctrina juridică, considerăm faptul ilicit civil ca fiind un act al omului care cauzează altuia un
prejudiciu. Faptul ilicit civil este o viol are a unui drept subiectiv al unei persoane, recunoscut și
garantat prin lege (situa ție care antrenează răspunderea civilă delictuală) sau nesocote ște o obliga ție
legală asumată printr -o convenție de către un subiect de drept (situa ție care antrenează răsp underea
civilă contractuală). Faptul ilicit este întotdeauna un fapt păgubitor, al cărui rezultat se nume ște
prejudiciu, faptul ilicit poate fi comis atât de persoane fizice, cât și de persoane juridice, iar
sancțiunea aplicabilă constă în obliga ția de dez dăunare, adică de reparare a prejudiciului cauzat.
4). Abaterea disciplinară este acea formă a conduitei ilicite care se manifestă prin
încălcarea de către angaja ți a obliga țiilor ce decurg din raportul juridic de muncă, obliga ții ce țin de
disciplina munc ii. Așadar, abaterea disciplinară presupune două condi ții: calitatea de angajat și
încălcarea unor îndatoriri de serviciu, deci subiect al răspunderii disciplinare poate fi numai un
angajat, persoană fizică. Răspunderea din dreptul muncii intervine atât pe ntru încălcarea regulilor de
disciplină, când are loc o tulburare a bunului mers al unită ții, cât și pentru pagube cauzate de
angajații unității, din vina și în legătură cu munca lor. În primul caz, intervine răspunderea
disciplinară propriu -zisă și se san cționează cu sanc țiuni precum avertismentul, mustrarea,
concedierea, reducerea indemniza ției, iar în cel de al doilea caz intervine răspunderea materială,
constând în obliga ția de reparare a prejudiciului cauzat.

96
Având ca punct de plecare aceste conside rații teoretice, vor fi identificate și analizate în
cele ce urmează modalitățile și formele conduitei ilicite a judecătorilor, de natură să atragă
răspunderea juridică a acestora .

3.2. Răspunderea penală a judecătorilor: temeiul și particular itățile aplicării
Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice care survine în urma încălcării
normelor de drept penal, este institu ția fundamentală a dreptului penal care, alături de institu ția
infrac țiunii și institu ția sanc țiunii, formează pil onul oricărui sistem de drept penal [34, p.180; 20,
p.74-75].
În doctrina penală rusă, un timp îndelungat s -a considerat că termenul “răspundere penală”
este identic cu no țiunea de pedeapsă penală [298, p.314] , ulterior, în literatura juridică de speciali tate
apărând un alt curent, conform căruia răspunderea penală și pedeapsa penală reprezintă no țiuni de
sine stătătoare, ele nu sunt identice și nu se înglobează reciproc [30, p.14 -18].
Alături de multiplele preocupări de a defini răspunderea penală, defini ția dată de doctrina
penală este în sensul că răspunderea penală este un raport juridic de constrângere născut ca urmare a
săvârșirii infrac țiunii, între stat pe de o parte, și infractor pe de altă parte, raport complex al cărui
conținut îl formează dreptu l statului, ca reprezentant al societă ții, de a -l trage la răspundere pe
infractor, de a -i aplica sanc țiunea prevăzută pentru infrac țiunea săvârșită de el și de a -l constrânge să
o execute, precum și obliga ția infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sanc țiunii
aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept și restaurării autorită ții legii [33, p.34; 189, p.281;
119, p.34 -39; 183, p.13 -19].
Răspunderea penală, ca institu ție juridică complexă, este guvernată de un șir de principii
(principiul legalită ții, principiul personalită ții, principiul unicită ții, principiul individualizării
răspunderii și pedepsei penale, principiul egalită ții, principiul umanismului legii penale) [35, p.56] și
îndeplinește, alături de celelalte forme de răspun dere, func țiile de reglementare, preventivă, de
reprimare, reparatorie și educativă.
CP RM din 2002 [55] a definit în art.50 răspunderea penală ca fiind condamnarea publică,
în numele legii, a faptelor infrac ționale și a persoanelor care le -au săvârșit, c ondamnare ce poate fi
precedată de măsurile de constrângere prevăzute de lege, în timp ce CP al României [54] nu con ține
o astfel de defini ție.
Func țiile statului de tragere la răspundere penală a persoanei care a săvârșit infrac țiunea le
exercită organele de urmărire penală, parchetele și instan țele judecătorești. Problema fundamentării
juridice a răspunderii penale, adică a temeiului răspunderii penale, constituie un interes deosebit atât
teoretic, cât și practic. Răspunderea penală e posibilă numai dacă există libertatea persoanei de a -și
alege conduita proprie, adică făptuitorul avea posibilitatea de a ac ționa în conformitate cu cerin țele
legii însă, ignorând aceste cerin țe, a încălcat interdic țiile sau prescrip țiile legii. Lipsa libertă ții

97
persoanei de a-și alege conduita exclude răspunderea penală, incriminarea obiectivă fiind exclusă de
legea noastră penală.
În doctrina penală rusă au fost propuse mai multe condi ții în calitate de temei al răspunderii
penale: vina și vinovă ția [339, p.50] , comiterea in fracțiunii [281, p.78] , raportul cauzal și vinovă ția
[341, p.219] , vârsta, responsabilitatea, inten ția și impruden ța, cea mai răspândită dintre acestea fiind
componen ța de infrac țiune [322, p.106] , con ținută în fapta comisă, care a și fost preluată în art. 8 din
Codul penal al Federa ției Ruse din 1996 [6, p.328] .
Chestiunea cu privire la vinovă ție ca temei al răspunderii penale este una centrală în știin ța
dreptului penal. Chiar o privire sumară asupra istoriei dezvoltării institu ției vinovă ției demonstreaz ă
calea complicată și contradictorie a devenirii ei, în func ție de epocă, altfel spus, de orânduirea socio –
economică. Astfel, în secolul al XVIII -lea, domina teoria religioasă a no țiunii teologice de vinovă ție
„ca păcat” (criminalistul german Pufendorf), d ar această teorie individualiza răspunderea,
contrapunând -o stării de incriminare obiectivă și de responsabilitate colectivă. Pentru prima dată în
secolul al XVIII -lea, C. Beccaria a încercat să argumenteze vinovă ția, demonstrând că „unicul și
adevăratul c riteriu de evaluare a vinovă ției îl constituie prejudiciul…” [275, p.31] . Ulterior, I. Kant și
G. Hegel au abordat vinovă ția din perspectiva metafizică a „libertă ții voin ței” [350, p.161 -167].
Reprezentarea vinovă ției ca expresie a bazei psihice a person alității și ca faptă care nu corespunde
legilor a dominat un timp îndelungat în știin ța cu privire la dreptul penal. Mai târziu, în secolul al
XVIII -lea, no țiunea de „vinovă ție” în istoria universală a dreptului penal a parcurs o cale complexă:
de la respo nsabilitatea antropologică subiectivă (Lombroso) până la „rădăcinile” social -deterministe
ale vinovă ției. O astfel de abordare a problemei vinovă ției punea la îndoială posibilitatea influen ței
răspunderii penale asupra comportamentului. În același timp, ră spunderea penală și pedeapsa apar ca
răzbunare, de altfel, o răzbunare lipsită de orice legitimitate.
În abordarea psihologică a vinovă ției, vom re ține vinovă ția ca formă de inten ție
(premeditare) sau de culpă (greșeală, impruden ță). Vinovă ția reprezintă a titudinea psihologică a
persoanei, sub formă de inten ție sau de culpă, fa ță de fapta socialmente periculoasă pe care a
săvârșit -o. Vinovă ția apare în două planuri. Primul – ca indiciu indispensabil al con ținutului
infrac țiunii și, în această calitate, stă la baza răspunderii penale. Cel de -al doilea plan – ca principiu
al răspunderii penale. Asemănarea principală dintre vinovă ția cu inten ție și cea din culpă rezidă în
faptul că ambele reprezintă forme ale atitudinii psihice a celui vinovat fa ță de fapta c omisă și fa ță de
consecin țele acesteia. Deosebirile dintre vinovă ția cu inten ție și cea din culpă constau în con ținutul
atât intelectual, cât și cel volitiv, care formează vinovă ția cu inten ție și cea din culpă.
Se știe că doctrina de drept penal din Român ia și Republica Moldova se bazează pe
principiul răspunderii subiective; răspunderea obiectivă, adică răspunderea penală pentru dauna
cauzată fără vinovă ție nu este admisă. Aceasta înseamnă că, în toate cazurile, vinovă ția reprezintă
premisa subiectivă in dispensabilă pentru răspunderea penală și pentru pedeapsă.

98
Vinovă ția este o categorie psihologică, ale cărei elemente constitutive sunt conștiin ța și
voința. Schimbările în corela ția (raportul) dintre conștiin ță și voin ță determină forma de vinovă ție.
Conținutul vinovă ției este determinat de cumulul dintre conștiin ță și voin ță, precum și de corela ția
dintre acestea.
Conținutul volitiv al vinovă ției este definit de legiuitor în norma de drept penal. Obiectul
atitudinii volitive a subiectului îl constituie a celeași circumstan țe care formează obiectul atitudinii
intelectuale și care caracterizează fapta ca anumit tip de infrac țiune. Acest lucru se face în baza
evaluării probelor stabilite în dosar. Iată de ce legea leagă răspunderea penală nu de oricare atitud ine
psihică a persoanei fa ță de fapta pe care a săvârșit -o și fa ță de consecin țele acesteia, ci doar de unele
anume: cea cu inten ție și cea din culpă.
Totuși, numai prezen ța vinovă ției subiectului faptei nu oferă răspuns la întrebările: pentru
ce, cu ce sc op și de ce subiectul a săvârșit infrac țiunea? Răspunsurile pot decurge din con ținutul
motivului și din cel al scopului infrac țiunii. Motivele reprezintă impulsuri interioare ale subiectului,
determinate de necesită țile și de interesele lui, care îi trezes c hotărârea de a comite infrac țiunea.
Scopul infrac țiunii îl constituie rezultatul viitor spre care tinde subiectul în momentul comiterii
infrac țiunii. Motivele și scopul infrac țiunii sunt legate doar de vinovă ția cu inten ție și nu se referă la
infrac țiunile săvârșite din culpă. De aceea, vinovă ția, motivul și scopul, luate împreună, formează
conținutul psihologic al oricărei infrac țiuni comise cu inten ție.
Conform art.17 alin.2 d in CP român, unicul temei al răspunderii penale este infrac țiunea,
această poz iție reflectând opinia unanim acceptată de doctrina penală românească [32, p.312] .
În doctrina din R. Moldova a fost îmbră țișată opinia potrivit căreia unicul temei real (de
facto) al răspunderii penale îl constituie infrac țiunea concretă săvârșită, în ti mp ce componen ța
infrac țiunii descrisă de legea penală reprezintă unicul temei juridic (de jure) al răspunderii penale
[28, p.29] . Această pozi ție a fost preluată de CP RM din anul 2002 care, în art.51 alin.1, prevede că
temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvârșită, iar componen ța
infrac țiunii, stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale [29, p.344] . La
alin.2 al aceluiași articol se precizează că „se consideră componen ță a infrac țiunii tota litatea
semnelor obiective și subiective, stabilite de legea penală, ce califică o faptă prejudiciabilă drept
infrac țiune concretă”.
Sintetizând, vom men ționa că:
– temeiul răspunderii penale îl constituie infrac țiunea;
– acțiunea penală se promovează din oficiu, întrucât în reprimarea infrac țiunii este prezumată a fi
interesată întreaga societate, iar răspunderea penală nu poate fi eludată, de regulă, prin conven ția
părților;
– obiectivul fundamental al sanc țiunii penale este preven ția generală și specială ;

99
– pentru declanșarea răspunderii penale este suficientă încălcarea normelor dreptului obiectiv, în
condi țiile în care legea stabilește consecin țele penale pentru asemenea încălcări, fără a fi necesar ca
prin fapta infrac țională să se violeze, concomitent , și un drept subiectiv;
– răspunderea penală se bazează pe culpa autorului faptei ilicite, adică este subiectivă, ceea ce
presupune nu numai consumarea obiectivă a infrac țiunii, ci și săvârșirea cu vinovă ție a faptei ilicite;
– în ceea ce privește dovada culpabilită ții, în domeniul răspunderii penale operează prezum ția
relativă a vinovă ției, prezum ție legală care nu poate fi răsturnată decât pe baza probelor contrare ce
cad în sarcina acuzării [187, p.121 -124].
În teoria dreptului, problema infrac țiunilor este considerată, de obicei, o problemă a
dreptului material. În literatura referitoare la procedura penală, infrac țiunea este definită ca eroare de
anchetare și judiciară sau ca încălcare a legalită ții [336, p.194] .
Fără îndoială că judecătorul trebuie s ă răspundă ca orice altă persoană pentru infrac țiunile
pe care le -ar săvârși fără a avea legătură cu exercitarea profesiei sale. Calitatea de judecător nu -l
poate absolvi de răspundere și nu constituie nici circumstan ță atenuantă, considerăm chiar că
dimpo trivă.
Esen ța erorii judiciare constă în faptul că ea, fiind o astfel de încălcare a legii care conduce
la ilegalitate, la lipsa de temei, la nedreptate și, drept urmare, la emiterea unei sentin țe (sau a unei
hotărâri) nedrepte, generează anumite consecin țe negative. Cele mai grave dintre încălcările
menționate sunt abuzurile în serviciu și infrac țiunile care împiedică înfăptuirea justi ției– infrac țiuni
care comportă un caracter exclusiv inten ționat. Astfel, art.268 din CP al României (represiunea
nedreapt ă) prevede răspunderea penală pentru fapta de a pune în mișcare ac țiunea penală, de a
dispune arestarea, de a trimite în judecată sau de a condamna o persoană, știind că este nevinovată.
Astfel de infrac țiuni subminează semnificativ autoritatea puterii jud ecătorești în stat, încalcă
drepturile și interesele legale ale acuza ților sau ale altor participan ți la procesul penal, de exemplu,
ale victimelor, dar și ale cetă țenilor care sunt păr ți într -o cauză civilă. Răspunderea penală este
aplicabilă și pentru fa ptele infrac ționale, comise de către un judecător din culpă (art.249 Cod penal –
neglijen ța în serviciu), și anume: neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unei îndatoriri de
serviciu, dacă aceasta a condus la o tulburare însemnată a bunului mers al un ui organ sau al unei
institu ții de stat, a produs o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor
legale ale unei persoane.
În CP RM, art.308 reglementează infrac țiunea de arestare ilegală cu bună -știință de către
judecător, iar art. 307 prevede angajarea răspunderii penale pentru pronun țarea cu bună -știință de
către judecător a unei hotărâri, sentin țe, decizii sau încheieri contrare legii. De asemenea, există un
capitol aparte -Cap. XV destinat „infrac țiunilor săvârșite de persoane cu funcție de răspundere”
(art.324 -art.332), între care enumerăm: coruperea pasivă, coruperea activă, traficul de influen ță,
abuzul de putere sau abuzul de serviciu, excesul de putere sau depășirea atribu țiilor de serviciu,

100
neglijen ța în serviciu, primirea de către un func ționar a recompensei ilicite, încălcarea regulilor
privind declararea veniturilor și a proprietă ții de către demnitarii de stat, judecători, procurori,
funcționari publici și unele persoane cu func ție de conducere, falsul în acte publice. Ni se pare totuși
excesivă încadrarea ca infrac țiune a faptei privind încălcarea regulilor privind declararea veniturilor
și a proprietă ții.
Legisla ția în vigoare a creat anumite condi ții pentru creșterea semnificativă a statutului
puterii judecătorești și a judecătorilor ca reprezentan ți ai acesteia. Judecătorii pot lua decizii legate
de efectul direct al Constitu ției, ei sunt în drept să dezavueze acte și ac țiuni care nu corespund legii,
sunt total independen ți față de acuzare (legea nu prevede ca procuroru l să supravegheze activitatea
judecătorească).
Judecătorul este învestit cu o putere enormă, fapt care înseamnă și o deosebită răspundere.
În acest sens, în sfera judiciară, merită o deosebită aten ție problema infrac țiunilor de serviciu, care
vizează ob ținerea unui profit. Până nu de mult, corup ția era abordată într -o formă simplă. Astfel,
noțiunea de mită cuprindea practic întregul complex de infrac țiuni de serviciu săvârșite în scopul
obținerii unui profit. În noile condi ții ale realită ții din lume, con ținutul no țiunii de mită a devenit
vădit mai complicat, fapt care a generat o serie de discu ții juridice cu privire la acest termen.
Corup ția reprezintă un fenomen modificat sub aspect calitativ în ceea ce privește cele mai
simple forme de infrac țiuni de ser viciu și, în particular, elementara luare de mită. Etimologic
vorbind, termenul „corup ție”, de origine latină, este polisemantic, fapt care a determinat apari ția
diverselor criterii în definirea lui. Astfel, corup ția a fost definită ca fenomen social negat iv, exprimat
prin „cumpărarea” (mituirea) unor persoane de către alte persoane [310, p.22] ; ca degradare
(corupere) a aparatului de conducere, bazată pe folosirea de către func ționarii de stat a func ției lor în
scopul ob ținerii de profit [304, p.30] ; ca de gradare (corupere) a puterii, folosind posibilită țile oferite
de aceasta în scopul îmbogă țirii personale [288, p.34] ; ca abuz admis de puterea de stat pentru a
obține profit în scopuri personale (aplicat pe larg de lumea interlopă în lupta împotriva puteri i de
stat) [274, p.19] ; ca încălcare a normelor etice de către func ționarii de stat [319, p.202] ; ca mituire a
persoanelor aflate în func ții de stat sau publice și primirea de către acestea a unor venituri, beneficii
sau privilegii suplimentare pentru ac țiuni sau inac țiuni inten ționate (inclusiv în interesul unor ter ți)
în detrimentul intereselor statului și ale societă ții [320, p.9] .
Unii specialiști în drept consideră că în dreptul roman termenul „corup ție” a apărut prin
combinarea cuvintelor latinești correi (câțiva participan ți într -un raport de obliga ție cu privire la un
obiect) și termenul rumpere (a rupe, a strica, a distruge) [302, p.97] . Din acești doi termeni a apărut
termenul corrumpere , care înseamnă participarea într -o acțiune a câtorva (cel pu țin două) persoane,
al căror scop este „distrugerea”, „devierea” desfășurării normale a unui proces judiciar sau a unui
proces de conducere a societă ții.

101
În literatura rusă se face chiar distinc ție între „mita -cumpărare” și „mita -mulțumire”.
Firește, între primul și cel de -al doilea tip de „cadou” există o deosebire esen țială, însă acest lucru
trebuie să fie examinat în legătură cu mărimea mitei și cu motivul miturii. Unii autori afirmă, făcând
referire la art.575 din Codul civil al Federa ției Ruse, că valo area a cinci salarii minime constituie
limita care deosebește cadoul de mită [303, p.701] . Este însă greu să fii de acord cu această opinie,
cu atât mai mult cu cât în articolul indicat nu sunt stabilite alte condi ții de legitimitate a unor atare
acțiuni ( în afară de costul cadoului). În ceea ce privește motivul mituirii, un alt autor aten ționa
asupra faptului că mita care are caracter de „cumpărare”, de regulă, este mai periculoasă decât mita –
mulțumire. La rezolvarea chestiunii cu privire la răspunderea fu ncționarilor pentru luare de mită
după o ac țiune întreprinsă, fără o condi ționare prealabilă, trebuie să se acorde aten ție la motivele de
care a fost ghidată persoana care a dat mita și la obiectul mitei propriu -zise. În acest sens, dacă
valoarea materială a fost primită în semn de mul țumire, trebuie să vorbim doar despre o abatere
(contraven ție) de serviciu, care nu atinge gradul unui pericol social, cum se întâmplă în cazul unei
infrac țiuni [286, p.51] .
Judecătorul care a primit, de exemplu , bani sau alt e foloase pentru a pronun ța o anumită
soluție, răspunde pentru infrac țiunea de luare de mită (art.254 din CP român) – Anexa 1 sau corupere
pasivă (art.324 din CP RM), ori acela care a intervenit pe lângă un alt judecător, folosindu -se de
relațiile dintre e i pentru a -l determina să se pronun țe într -un anumit fel, răspunde penal pentru
infrac țiunea de trafic de influen ță (art.257 din CP român și art.326 din CP RM). Ambele coduri
penale, al României și al R. Moldova, cuprind chiar incriminări speciale ale unor asemenea fapte
care ar putea fi săvârșite de judecători în legătură cu activitatea lor, cum este aceea definită de
art.266 alin.2, constând în întrebuin țarea de promisiuni, amenin țări sau violen țe împotriva unei
persoane aflate în curs de cercetare, anche tă penală sau de judecată, în vederea ob ținerii de declara ții
ori de art.314 constând în constrângerea martorului, a păr ții vătămate de a face declara ții mincinoase,
a expertului de a face concluzii sau declara ții false, a interpretului sau a traducătorulu i de a face
interpretări ori de a face traduceri incorecte, precum și de a se eschiva de la aceste obliga ții.
În același timp, trebuie să atragem aten ția asupra faptului că inevitabilitatea răspunderii
pentru încălcarea legii constituie o condi ție necesară a eficien ței acesteia. Totodată, considerăm că
una dintre componentele combaterii corup ției este existen ța unei baze legislative, adecvate gradului
de periculozitate a corup ției și capabile să reac ționeze la toate tipurile de infrac țiuni de corup ție.
Coru pția este un fenomen social, ale cărui rădăcini pornesc din imperfec țiunea organizării aparatului
de stat și cea a sistemului serviciului de stat în general, fapt care impune necesitatea adoptării unui
larg spectru de mijloace cu caracter administrativ și organizatoric, deoarece lupta împotriva corup ției
cu ajutorul exclusiv al mijloacelor de drept penal este în prezent pu țin eficientă.
Lupta împotriva corup ției, desfășurată preponderent prin măsuri cu caracter penal, nu este
eficientă, ci dimpotrivă, ea s porește tenta ția pentru ac țiuni de corup ție din partea demnitarilor. Lupta

102
împotriva corup ției nu solu ționează nici problema pregătirii profesionale și morale a demnitarilor (în
particular, a judecătorilor), nici cea a comportamentului lor corup țional. Un cunoscut specialist în
teoria statului , N. M. Korkunov, vorbea la începutul secolului al XX -lea despre ineficien ța
răspunderii penale a demnitarilor, men ționând că „reprimarea penală se dovedește a fi prea scumpă
pentru societate și din punct de vedere mat erial, și moral, dar cu toate acestea, pedeapsa penală nu
lichidează infrac țiunea comisă, nu restabilește prin ea înseși dreptul încălcat, nu repară prejudiciul
produs de către infractor. Se apelează la măsuri punitive când nu există alte metode de contrap unere
infrac țiunii sau aceste metode se dovedesc a fi insuficiente, nu corespund gravită ții faptei ilegale”. În
acord cu o altă opinie, sus ținem și noi că legea penală trebuie interpretată ca una dintre numeroasele
mijloace de luptă împotriva corup ției – nici cea mai eficientă și nici cea mai ieftină, care creează nu
numai un efect imediat de frânare, dar și îndeplinește func ția suplimentară de interdic ție morală
suplimentară [317, p.15 -16].
O altă problemă de interes este aceea de a se răspunde la întreb area dacă ar putea fi
considerat infrac țiune și dacă ar putea justifica răspunderea penală a judecătorului, actul îndeplinit în
exercitarea propriu -zisă a func ției, hotărârea – în sens larg – pronun țată de acesta? Poate fi sanc ționat
penal, spre exemplu, jud ecătorul care a admis greșit o ac țiune civilă sau care a condamnat greșit la
închisoare un inculpat pentru care era suficientă pedeapsa amenzii ori a dispus în mod neîntemeiat
judecarea în stare de arest preventiv?
Răspunzând unei asemenea probleme, Curt ea de Casa ție din Fran ța a considerat în mod
întemeiat că hotărârile judecătorești, atât în privin ța dispozitivului, cât și a considerentelor, nu pot fi
criticate decât prin intermediul căilor legale de atac, astfel încât o hotărâre judecătorească nu poate fi
considerată prin ea însăși o infrac țiune [24, p.30] . Așa cum s -a arătat de către un practician al
dreptului, judecător, într -un studiu, în caz contrar, predispozi ția justi țiabililor, îndeosebi a celor care
dispun și de anumite mijloace financiare sau d e influen ță politică, de a formula plângeri penale
împotriva judecătorilor, pentru a „demonstra” opiniei publice, prin intermediul mass -mediei, că sunt
victime, nu vinova ți, ar risca să intimideze și să deturneze de la sensurile sale activitatea justi ției
[24,31] ; spre exemplu, într -o emisiune de televiziune, un magistrat aflat într -o astfel de situație a fost
pus în situația de a se disculpa, el însuși, pentru măsurile pe care le -a luat în exercitarea atribuțiilor
sale, în loc să se discute despre faptele și vinovăția celui pe care îl cerceta.
De asemenea, s -a exprimat și opinia că, dacă s -ar permite ca judecătorii să răspundă penal
pentru solu țiile pronun țate, aceasta ar însemna că legiuitorul le întinde o capcană, prin asigurarea
independen ței și autonom iei în pronun țarea solu țiilor, pentru ca, după pronun țarea acestora, să dea
posibilitatea celor nemul țumiți să se plângă penal împotriva lor cu privire la solu ția pronun țată,
afectându -le astfel tocmai independen ța și autonomia, ceea ce este inadmisibil în condi țiile unui stat
de drept [96, p.144 -145].

103
Subliniem faptul că judecătorii au de rezolvat o multitudine de probleme teoretice și
practice, determinate de dinamica schimbărilor ce au loc în rela țiile economice și sociale. În toate
sistemele de drept mo dern, jurispruden ța a avut și are un rol creator în interpretarea și aplicarea legii,
iar practica neunitară este determinată de probleme de drept controversate, apărute ca urmare a
deselor și incoerentelor modificări legislative.
Așadar, hotărârile judec ătorești, respectiv actele cu caracter jurisdic țional ale judecătorilor,
nu pot fi considerate elemente constitutive ale unei infrac țiuni, pentru a atrage răspunderea penală a
autorului sau autorilor lor. Când însă un asemenea act nu ar reprezenta decât oc azia sau acoperirea
pentru un comportament manifest infrac țional, ca de exemplu instigarea la ură sau violen ță,
răspunderea penală nu poate fi exclusă [359, p.124] .
Art.19 alin.3 din Legea RM nr.544 -XIII/1995 cu privire la statutul judecătorului prevede î n
mod expres că „judecătorul nu poate fi tras la răspundere pentru opinia sa exprimată în înfăptuirea
justiției și pentru hotărârea pronun țată dacă nu va fi stabilită, prin sentin ță definitivă, vinovă ția lui de
abuz criminal”. Legea nu definește no țiunea d e „abuz criminal”, însă putem considera că se referă la
încălcarea inten ționată a legii penale. În acest sens trebuie în țeleasă și incriminarea prin art.268 din
CP român și art.307 -308 din CP RM a faptei de a dispune arestarea sau de a condamna o persoană
știind că este nevinovată. Răspunderea penală este justificată în acest caz de deturnarea puterii cu
care este investit judecătorul, de a stabili, exclusiv pe baza probelor administrate, existen ța sau nu a
temeiurilor pentru condamnarea unei persoane.
Dacă un act îndeplinit de judecător în exercitarea competen țelor sale specifice nu poate
constitui temei al răspunderii sale penale, la fel stau lucrurile și în cazul omisiunii de a îndeplini un
astfel de act, al refuzului de a -și îndeplini aceste atribu ții? D ispozi țiile legale care atribuie
judecătorului competen ța de a judeca instituie în același timp în sarcina lui o obliga ție cu același
conținut [23, p.129] , astfel încât problema se pune de a găsi între ele echilibrul necesar [363, p.58] .
Este destul de gre u de imaginat ca neîndeplinirea obliga ției de a judeca să ia forma refuzului de a lua
în examinare o cauză la termenul de judecată care i -a fost stabilit, dar există totuși situa ții care ar
putea fi calificate în acest sens: refuzul de a fixa termenul de j udecată, amânarea fără nici o
justificare sau cu o justificare neîntemeiată a pronun țării hotărârii sau pronun țarea hotărârii fără ca
prin aceasta să se tranșeze litigiul dedus judecă ții, fie pentru că nu se poate stabili cine are dreptate,
fie invocându -se absen ța unor dispozi ții legale care să -i fie aplicabile. O astfel de amânare sine die a
pronun țării asupra existen ței sau inexisten ței drepturilor pretinse nu este numai contrară liberului
acces la justi ție [263, p.10] și principiului egalită ții în drept ul de a fi „justi țiabil” [363, p.58] , dar
contrazice și postulatul de ra ționalitate a sistemului juridic, coeren ța și caracterul său complet, fără
de care dreptul nu poate func ționa, iar justi ția este paralizată, pentru că nu există un mijloc de a
constrân ge organul legislativ să adopte o anumită lege [24, p.31] .

104
Această ultimă ipoteză de dezechilibru între dreptul și obliga ția de a judeca este vizată de
art.3 din CC, care permite urmărirea judecătorului ce ar refuza să judece, sub pretext că „legea nu
prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare” pentru denegare de dreptate. De asemenea, art.4
alin.2 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor prevede că „judecătorii nu
pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”. Trimiterea nu -și
mai găsește însă corespondent în Codul penal român în vigoare, spre deosebire de exemplu, de
Codul penal francez care incriminează denegarea de dreptate în art.434.7.1, dând astfel efect textului
corespunzător din Codul civil francez.
Prin urmare, propunem de lege ferenda ca reglementarea din CC român să fie sanc ționată
prin includerea în CP, ca infrac țiune, a denegării de dreptate.
Trebuie men ționat însă că fapta func ționarului care, în exerci țiul atribu țiilor sale de
serviciu, cu știin ță, nu îndeplinește un act și cauzează prin aceasta o vătămare a intereselor legale ale
unei persoane este pedepsită de art.246 din CP ca infrac țiune de abuz în serviciu contra intereselor
persoanelor. Când pretinsul refuz îmbracă for ma unor acte îndeplinite de judecător în exercitarea
atribu țiilor sale jurisdic ționale, respectiv a unor hotărâri judecătorești, cenzurarea lui nu poate fi
realizată altfel decât prin exercitarea căilor legale de atac împotriva acestora, iar nu prin repune rea
lor în discu ție în cadrul unui proces intentat judecătorului care le -a pronun țat. Dacă însă un asemenea
refuz este doar ocazia sau mijlocul pentru un comportament manifest contrar legii, el trebuie să fie
sancționat, inclusiv pe cale penală, dacă sunt îndeplinite elementele constitutive ale unei infrac țiuni.
În reglementarea actuală, răspunderea penală a judecătorilor este prevăzută direct sau
indirect, în principal prin Legea nr.303/2004 în art.94, dar și prin alte acte normative. Potrivit art.95,
judecătorii, procurorii și magistra ții asisten ți pot fi perchezi ționați, reținuți sau aresta ți preventiv
numai cu încuviin țarea Sec țiilor CSM, cu excep ția situa ției de infrac țiune flagrantă, când CSM este
doar informat de îndată de organul care a dispus re ținerea sau perchezi ția. De asemenea, este
reglementată posibilitatea punerii în mișcare a ac țiunii penale împotriva judecătorului, fapt ce
conduce la suspendarea sa din func ție în condi țiile art.62 alin.1 lit.a din aceeași lege, iar printre
cazurile de elib erare din func ție se regăsește și cel referitor la condamnarea definitivă a judecătorului
pentru săvârșirea unei infrac țiuni (art.65 alin.1 lit.f din Legea nr.303/2004).
La răspunderea penală a judecătorului se face referire și în art.322 pct.4 din CPC rom ân,
privind condamnarea definitivă a acestuia pentru săvârșirea unei infrac țiuni referitoare la pricina pe
care a judecat -o, în literatura juridică exprimându -se opinia că poate fi vorba de infrac țiuni care
lezează înfăptuirea justi ției sau infrac țiuni de aplica ție generală [89, p.110] .
Dispozi ții similare privind răspunderea penală a judecătorului sunt prevăzute și de art.394
lit.d din CPP, privind revizuirea unei cauze determinat de săvârșirea unei infrac țiuni de către
judecător.

105
În Republica Moldova, pot rivit art.307 din CP, un judecător poate fi pedepsit numai pentru
adoptarea cu bună -știință a unei hotărâri, sentin țe, decizii sau încheieri contrare legii – Anexa 1 ,
pentru arestarea ilegală comisă cu bună -știință potrivit art.308 alin.2. De asemenea, exis tă garan ții
procedurale împotriva urmăririlor penale abuzive. Un dosar penal, chiar pentru fapte care nu au
legătură cu exercitarea responsabilită ților oficiale ale judecătorului, poate fi intentat numai de către
Procurorul General cu acordul CSM și al Pre ședintelui RM, sau al Parlamentului, după caz (în
dependen ță de faptul dacă Președintele sau Parlamentul l -a numit pe judecător), potrivit art.19 alin.4
și alin.5 din Legea RM nr.544 -XIII din 20.07.1995 cu privire la statutul judecătorului.
Așa cum remarc am într -un studiu [113, p.28 -31], legisla ția moldovenească le conferă
judecătorilor imunitate extinsă, atât în ceea ce privește răspunderea penală și administrativă, precum
și în caz de arest sau urmărire penală.
În redactarea ini țială a art.19 din Legea R M nr.544 -XIII din 20.07.1995, era prevăzut un
spectru larg de garan ții ale inviolabilită ții judecătorilor, respectiv:
– obligativitatea acordului CSM și al Președintelui RM sau, după caz, al Parlamentului, pentru
intentarea dosarului penal;
– judecătorul n u putea fi re ținut, supus aducerii silite, arestat sau tras la răspundere penală fără
acordul CSM și al Președintelui RM sau, după caz, al Parlamentului;
– judecătorul re ținut în cazul în care era bănuit că a săvârșit o infrac țiune urma să fie eliberat ime diat
după identificare;
– pătrunderea în locuin ța sau în localul de serviciu al judecătorului, în vehiculul lui personal sau cel
folosit de el, efectuarea la fa ța locului a controlului, perchezi ției sau ridicării, ascultarea
convorbirilor telefonice, perch eziția lui corporală, precum și controlarea și ridicarea coresponden ței,
a bunurilor și a documentelor ce -i apar țin, erau permise doar prin sanc țiunea Procurorului General,
în cazul intentării unui dosar penal, sau prin hotărâre a instan ței de judecată ;
– judecătorul nu putea fi tras la răspundere administrativă, cercetat, re ținut sau arestat pentru
săvârșirea de contraven ție administrativă, iar judecătorul re ținut urma să fie eliberat imediat după
identificarea sa (adăugăm aici că imunitatea privea chiar și contraven țiile administrative care nu
aveau legătură cu executarea func țiilor oficiale de judecător, cum ar fi depășirea vitezei sau alte
încălcări rutiere).
Art.19 a fost modificat de mai multe ori (prin Legea nr.1027/1996 publicată în Monitorul
Ofici al al RM nr.1 -2 din 2.01.1997, prin Legea nr.373/2001 publicată în Monitorul Oficial nr.129
din 23.10.2001, Legea nr.191/2003 publicată în Monitorul Oficial nr.97 -98 din 31.05.2003, Legea
nr.247/2006 publicată în Monitorul Oficial nr.174 -177 din 10.11.2006 ), alineatele 4), 5), 6), 7) și 8)
fiind supuse interven țiilor legislative frecvente. Astfel, au fost excluse pătrunderea în locuin ța sau
localul de serviciu al judecătorului, în vehiculul lui personal sau în cel folosit de el; efectuarea la fa ța
locului a controlului, ridicării; ascultarea convorbirilor telefonice; controlarea și ridicarea

106
coresponden ței, a bunurilor și a documentelor ce -i apar țin, toate aceste opera țiuni fiind supuse
procedurii penale generale în conformitate cu prevederile CPP.
În preze nt, art.19 prevede că:
– urmărirea penală împotriva judecătorului poate fi pornită doar de Procurorul General, cu acordul
CSM și al Președintelui RM sau, după caz, al Parlamentului, în condi țiile CPP;
– judecătorul nu poate fi re ținut, supus aducerii silit e, arestat, perchezi ționat, cu excep ția cazurilor de
infrac țiune flagrantă, sau tras la răspundere penală fără acordul CsM și al Președintelui RM sau,
după caz, al Parlamentului;
– judecătorul poate fi sanc ționat administrativ de către o instan ță de judeca tă, dar numai cu acordul
CSM, iar dacă judecătorul a fost re ținut în cazul în care este bănuit că a săvârșit o contraven ție
administrativă urmează a fi eliberat imediat după identificare.
Prin urmare, sub aspect evolutiv se constată o restrângere a inviol abilită ții judecătorului,
din procedura specială fiind excluse: pătrunderea în locuin ță sau în localul de serviciu al
judecătorului, în vehiculul lui personal sau în cel folosit de el; efectuarea la fa ța locului a controlului;
ascultarea convorbirilor tele fonice; controlarea și ridicarea coresponden ței, a bunurilor și
documentelor ce -i apar țin. Toate aceste ac țiuni sunt supuse procedurii penale generale în
conformitate cu prevederile CPP [124]. Curtea Constituțională din R. Moldova și -a expus anterior
opini a asupra statutului și independenței judecătorilor, cea mai relevantă în domeniu fiind Hotărârea
nr.19 din 29.04.1999 privind controlul constituționalității prevederilor art.2 alin.2 și art.52 din Legea
bugetului pe anul 1999. În partea constatatoare a ace stei hotărâri, Curtea a considerat că „este
absolut inadmisibil de a diminua protecția juridică a statutului judecătorului, consfințit în Legea cu
privire la statutul judecătorului, în procesul adoptării unor legi noi și altor acte juridice normative”.
Modul de asigurare a inviolabilită ții judecător ilor este reglementat de art.23 din Legea RM
nr.947 -XIII din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii. Astfel, „în cazul
examinării propunerii Procurorului General de a se intenta dosar p enal împotriva judecătorului, de a
fi tras la răspundere penală, de a fi re ținut, arestat și adus for țat, CSM va adopta, în temeiul
principiului inviolabilită ții judecătorului, o hotărâre prin care va da acordul sau va refuza acceptul.
La examinarea proble melor indicate la alin.1 Procurorul general nu poate participa la deliberare”.
Expertul Giacomo Omberto (judecător la Curtea din Torino, Italia, secretar -general adjunct
al Asocia ției Interna ționale a Judecătorilor) a precizat că o astfel de garan ție pent ru independen ța
judecătorilor este necunoscută tradi ției occidentale europene, judecătorii fiind responsabili de
acțiunile lor privind principiile dreptului penal și ale dreptului civil exact ca oricare alt cetă țean.
Dând exemple în acest sens state precum Franța, Spania sau Germania, țări în care judecătorii sunt
trași la răspundere penală, ancheta ți și urmări ți penal exact ca oricare alt cetă țean, fără interven ția
altor organe, expertul a remarcat că în societă țile în care respectul pentru judecători și i ndependen ța
lor nu sunt atât de adânc înrădăcinate, judecătorii ar putea fi proteja ți și prin aceste mijloace.

107
Inviolabilitatea judecătorilor, astfel cum este reglementată de art.19 din Legea cu privire la statutul
judecătorilor este o trăsătură ce se regă sește în aproape toate statele est -europene, de la Rusia la
Ucraina și Armenia, și astfel de garan ții caracterizează democra țiile tinere, în care principiul
independen ței judiciare nu este, deocamdată, bine stabilit.
Apreciem că imunitatea judecătorilor împotriva ini țierii procedurilor penale este una dintre
garan țiile independen ței lor și că, în func ție de tradi țiile na ționale, această imunitate poate fi mai
extinsă sau mai redusă. Este adevărat că în unele state astfel de prevederi lipsesc și judecători i nu
dispun de nici o garan ție specială în acest sens, însă acestea sunt statele relativ mari ale Europei, cu
tradiții democratice îndelungate și stabile. În ceea ce privește majoritatea statelor aflate în tranzi ție,
astfel de prevederi există și ele sunt necesare pentru a asigura procesul democratic de separare a
puterilor și pentru consolidarea unui sistem judecătoresc independent.
Necesitatea ajustării legisla ției interne la standardele europene nu se poate face abrupt, fără
a se ține cont că nu toate st atele au atins deocamdată standardele statelor mari amintite mai sus, în
ceea ce privește asigurarea independen ței judecătorilor.
Considerăm că nici justificarea privind necesitatea luptei cu corup ția din sistemul
judecătoresc nu poate fi primită, deoarece nimic nu poate împiedica organele competente să
efectueze procedurile prevăzute de lege în cazul săvârșirii infrac țiunilor de corup ție de către
judecători, cu respectarea procedurii de ob ținere a acordului CSM. Așa cum arătam mai sus,
posibilitatea trager ii la răspundere penală a judecătorului nu trebuie să se transforme într -un risc la
adresa independen ței sale și nici într -o amenin țare la adresa func ționării normale a justi ției, de aceea
trebuie să existe o condi ție prealabilă cercetării sau trimiterii î n judecată a oricărui magistrat.
Deși legisla ția românească folosește termenul de „încuviin țare” – sub aspect istoric,
menționăm că Legea nr.726/1943 (art.228) folosea termenul de „autorizare prealabilă”, Legea
nr.5/1952 (art.18) noțiunea de „aprobare”, ia r Legea nr.92/1992 (art.75 alin.2) pe cea de „aviz” -,
legisla ția moldovenească folosește termenul de „acord” ; în realitate este vorba de același lucru,
respectiv de avizul obligatoriu al CSM, în această privin ță neexistând nici o deosebire.
În practica Cu rții Constitu ționale a României (Deciziile nr.53/2000, nr.275/2000,
nr.4/2000) , s-a considerat că avizul are natura juridică a unui act -condi ție pentru punerea în mișcare
a ac țiunii penale, reprezintă o garan ție legală a consolidării principiului constitu țional al
impar țialită ții magistra ților, un mijloc de apărare a prestigiului magistraturii împotriva unor ac țiuni
nejustificate sau abuzive ale organelor de urmărire penală [78; 79; 80] .
În doctrină, avizul a fost caracterizat ca „autorizare” [193, p.176] , „act procedural penal”
[93, p.145] , în timp ce în practica judiciară s -a apreciat că avizul de cercetare nu este un act
administrativ, controlul asupra sa fiind exercitat de instan ța penală investită cu solu ționarea cauzei
[215, p.349] .

108
Observăm că sub aspectul ipotezelor pentru care este necesară solicitarea avizului, în
legisla ția românească numărul acestora este redus, comparativ cu legisla ția moldovenească. Astfel,
acordul CSM este cerut pentru judecătorii moldoveni în situa ția începerii urmăririi pe nale, re ținerii,
aducerii silite, arestării, perchezi ționării, tragerii la răspundere penală, supunerii la sanc țiuni
administrative, în timp ce pentru judecătorii români este necesar doar în ipoteza perchezi ționării,
reținerii sau arestării preventive.
De asemenea, sub aspect institu țional, remarcăm implicarea unui număr mai mare de
institu ții în Republica Moldova, comparativ cu România, în procedura privind răspunderea penală a
judecătorilor, respectiv : Procurorul General, CSM, Președintele RM, Parlamentu l RM (doar în cazul
solicitării pornirii urmăririi penale împotriva judecătorilor CSJ), fără să fie detaliată în mod clar
procedura ce trebuie urmată [245].
Tendin țele actuale din Republica Moldova, în sensul înlocuirii acordului obligatoriu al
CSM cu simp la informare a acestuia, au provocat ample polemici atât în mass -media, cât și în
cercurile politice. În Nota informativă la proiectul de Lege pentru modificarea și completarea unor
acte legislative [379], se arăta că proiectul a fost elaborat în vederea e xecutării pct.26 al Programului
de Ac țiuni privind implementarea planului preliminar de țară al Republicii Moldova în cadrului
programului SUA „Provocările Mileniului” aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.32 din 11 ianuarie
2007. Acesta privește ajustarea legisla ției na ționale la standardele europene în domeniul organizării
și func ționării sistemului judecătoresc, în special în ce privește tragerea la răspundere penală a
judecătorilor, precum și ajustarea legisla ției na ționale la Recomandările exper ților Co nsiliului
Europei din 2 martie 2006.
Proiectul de Lege privește în mod special modificarea și completarea Legii cu privire la
statutul judecătorului, Legii cu privire la Curtea Constitu țională, Legii cu privire la Consiliul
Superior al Magistraturii și Cod ului de procedură penală al Republicii Moldova. Concret, judecătorii
ar putea fi trași la răspundere penală sau administrativă în conformitate cu prevederile legisla ției în
vigoare, fără a mai fi necesar acordul obligatoriu, ci doar cu informarea CSM, a Pr eședintelui RM,
Parlamentului și, respectiv, a Cur ții Constitu ționale cu privire la ac țiunile întreprinse împotriva
judecătorilor [374]. De asemenea, avându -se în vedere că CSM nu este un organ jurisdic țional, el nu
poate adopta decizii ce se referă la răs punderea penală a judecătorului, ci, în cazul în care este
intentată o ac țiune penală, CSM trebuie să decidă doar asupra chestiunii de suspendare a
judecătorului.
Consider că se pierde din vedere faptul că judecătorul este expus fa ță de mass -media, poate
fi suspendat din func ție, îi pot fi interceptate convorbirile telefonice etc., fapt ce poate prejudicia și
discredita în mod serios atât judecătorul, dar și întregul sistem judecătoresc, dacă învinuirea nu se va
confirma. Nu în ultimul rând, CSM ar fi lipsi t parțial de dreptul său de a fi garant al independen ței
puterii judecătorești.

109
Alte reguli speciale de competen ță sunt instituite și pentru a evita judecarea unor astfel de
procese chiar în fa ța instan ței la care a func ționat judecătorul în cauză. Astfel, art.281 pct.1 lit.b și
art.29 lit.c și f din CPP român instituie competen ța în favoarea unor instan țe judecătorești de grad
superior, dar care sunt instan țe de drept comun, neavând caracterul unei jurisdic ții extraordinare.
În legisla ția moldovenească nu există o prevedere cu privire la competen ța instan țelor de
soluționare a infrac țiunilor săvârșite de judecători, de aceea, prin proiectul amintit mai sus, s -a
propus și completarea art.38 din CPP pct.11, cu o astfel de competen ță în favoarea cur ților de ap el,
indiferent de nivelul instan ței de judecată căreia îi apar ține judecătorul inculpat.
Independen ța justi ției nu este un privilegiu al judecătorilor, ci un beneficiu al cetă țenilor,
iar înfăptuirea justi ției sub teama permanentă de întocmire a dosarelor penale nu poate fi nici pe
departe impar țială și independentă.
Art.11 al Conven ției ONU cu privire la lupta împotriva corup ției stipulează că, ținând
seama de independen ța magistra ților și de rolul lor fundamental în lupta împotriva corup ției, fiecare
stat-parte ia, conform principiilor fundamentale ale sistemului său juridic, măsuri pentru a consolida
integritatea magistra ților și pentru a preveni posibilitatea de a -i corupe, fără a le prejudicia
independen ța.
Și în documentele europene sunt eviden țiate a ceste aspecte. Astfel, se afirmă că judecătorii
nu trebuie să fie ancheta ți decât cu autorizarea unei autorită ți judiciare competente [221]. Dacă
practica curentă nu exclude complet răspunderea penală a judecătorilor pentru erori neinten ționate în
exercita rea îndatoririlor lor, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni nu privește introducerea
acestei răspunderi nici ca general acceptabilă și nici ca fiind de încurajat. Judecătorul nu trebuie să
lucreze sub amenin țarea unei pedepse pecuniare, cu atât mai pu țin a uneia cu închisoarea, a cărei
prezen ță poate, chiar subconștient, să îi afecteze judecata [204] .
În unele state europene a devenit comun obiceiul vexant al începerii unei ac țiuni penale de
către un litigant împotriva unui judecător pe care ace sta îl displace. CCJE consideră că în țările unde
se poate demara o investiga ție sau o ac țiune penală la solicitarea unei persoane particulare, ar trebui
să existe un mecanism care să prevină sau să oprească astfel de investiga ții sau ac țiuni împotriva
judecătorilor privind îndeplinirea îndatoririlor lor, dacă nu există fapte care să sugereze că
judecătorul trebuie tras la răspundere penală [204] .
Concluziile CCJE în ceea ce privește răspunderea penală, sunt că:
-judecătorii trebuie să fie răspunzători pen al în fa ța legii ordinare pentru infrac țiuni comise în afara
funcției lor juridice;
-răspunderea penală nu trebuie să se aplice judecătorilor pentru greșeli neinten ționate în exerci țiul
funcțiunii.

110
De altfel, reglementări similare există și pentru parla mentari (art.72 alin.2 din Constitu ția
României revizuită, dispozi ție preluată și în art.23 alin.1 din Legea nr.96/2006 privind statutul
deputa ților și senatorilor).
Așadar, fa ță de locul și rolul judecătorului în societate, dar și fa ță de gravitatea
conse cințelor pe care le poate genera o acuza ție penală la adresa sa, observăm că legiuitorul a
instituit anumite derogări de la dreptul comun în procedura cercetării și judecării faptelor penale
săvârșite de judecători, derogări pe care le apreciem ca fiind ut ile și necesare.
Considerăm că instituirea unei proceduri speciale pentru angajarea răspunderii penale a
judecătorilor constituie o garan ție pentru asigurarea independen ței judecătorești și este larg acceptată
ideea potrivit căreia această procedură trebui e supusă unor formalită ți sporite. Însă aceste formalită ți
nu trebuie să reprezinte obstacole sau modalită ți de obstruc ționare, scopul avizului prealabil fiind
acela de a exclude orice risc de hăr țuire a judecătorului.

3.3. Răspunderea civilă a judecător ilor: temeiul și particularită țile de aplicare
Răspunderea civilă a fost considerată o sanc țiune specifică dreptului civil, aplicată pentru
săvârșirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, având o func ție educativ preventivă prin influen ța pe
care o exe rcită asupra conștiin ței oamenilor și o func ție reparatorie concretizată într -o obliga ție de
dezdăunare [241, p.119] .
Atunci când o persoană este victimă a unui prejudiciu prin care se aduce atingere
integrită ții sale fizice, sentimentelor ori bunurilor sa le, se pune problema dacă ea va trebui să se
resemneze, suportând acest prejudiciu sau dacă va putea să ob țină repararea acestuia de la o altă
persoană. Teoria răspunderii civile urmărește să răspundă la această întrebare și să stabilească în ce
condi ții o persoană poate fi considerată responsabilă de prejudiciul suportat de altul și ținută să -i
repare acest prejudiciu [360, p.323] .
De la originile dreptului civil și până în prezent, criteriul conform căruia cel ce aduce
prejudicii trebuie să răspundă pent ru ac țiunile sale și să suporte consecin țe pentru încălcarea
normelor dreptului civil a fost principiul fundamental al răspunderii juridice civile [44, p.27] .
Remarcăm faptul că răspunderea civilă are un caracter de drept comun în raport cu răspunderea ce se
antrenează după normele apar ținând aproape tuturor celorlalte ramuri ale sistemului de drept.
Răspunderea civilă, fiind elaborată ca o institu ție de aplicare generală, s -a detașat de alte forme de
răspundere [108, p.35 -37], îndeosebi de răspunderea pena lă, fără însă a -și fi pierdut aptitudinea de a
fi utilizată ca o regulă în materie. De altfel, teoria răspunderii în general a fost elaborată,
fundamentată și explicată pornindu -se de la răspunderea civilă.
În această ordine de idei, men ționăm faptul că pr oblema formulării unei defini ții cât mai
exhaustive a no țiunii de răspundere civilă a fost și constituie încă o preocupare a doctrinei dreptului

111
civil, fiind susceptibilă de mai multe interpretări [31, p.13 -17; 191, p.105; 1, p.23; 2 64, p.34 -35; 9,
p.180; 290, p.536; 291, p.179; 11, p.403; 22, p.22; 12, p.187; 61, p.25; 71, p.19] .
Legisla ția civilă a României și a R. Moldova nu prevede o defini ție concretă a răspunderii
civile.
Astfel, potrivit art.998 din CC “orice faptă a omului care cauzează altuia preju diciu, obligă
pe acela din a cărui greșeală s -a ocazionat, a -l repara”, iar conform art.999 din același cod “omul este
responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin
neglijen ța sau prin impruden ța sa”.
În ar t.1398 din CC RM s -a prevăzut că “cel care ac ționează fa ță de altul în mod illicit, cu
vinovă ție, este obligat să repare prejudiciul patrimonial”.
Astfel, se observă că în con ținutul răspunderii civile se găsește no țiunea de obliga ție sau
obliga ții. Etimol ogic, termenul de obliga ție provine din cuvântul obligatio , care însemna în latina
veche a lega pe cineva din pricina neexecutării presta ției pe care o datora altuia [123, p.345] . Ca
urmare a dezvoltării societă ții romane, no țiunea de obliga ție încetează s ă mai fie în țeleasă doar ca o
simplă legătură materială, devenind o legătură pur juridică, în virtutea căreia creditorul îi putea cere
debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva, iar la nevoie, să recurgă la constrângere pentru
asigurarea presta ției respective [122, p.40] .
Considerăm că răspunderea civilă are următoarele trăsături specifice:
– răspunderea civilă este patrimonială, deoarece urmărește repararea prejudiciului, recuperarea
daunelor, plata clauzei penale;
– răspunderea civilă intervine doar în cazurile în care cel vătămat își manifestă interesul, apelând la
forța de constrângere a statului;
– sancțiunea civilă aplicabilă autorului faptei ilicite constă nemijlocit în obliga ția de a repara integral
prejudiciul cauzat, în scopul satisfacerii in tereselor personale ale celui prejudiciat;
– sancțiunea civilă are o dublă semnifica ție: una de preven ție, alta de repara țiune;
– conținutul răspunderii juridice îl constituie răspunderea autorului faptei ilicite în fa ța celui vătămat,
cu care se află pe p oziție de egalitate juridică;
– aplicarea unui volum egal de măsuri ale răspunderii civile fa ță de diferi ții participan ți la circuitul
civil pentru încălcări de același fel.
Aprecierea gradului de culpabilitate a autorului faptei ilicite nu are loc în func ție de
însușirile personale ale lui și nici în func ție de un etalon general de diligen ță aplicabil tuturor, ci
întotdeauna folosindu -se de un etalon abstract, care s -ar fi aflat în situa ția autorului, etalon ce indică
conduita ideală în situa ția respectivă [69, p.5] . Gradul de vinovă ție a făptuitorului nu are, în
principiu, nici un rol în stabilirea răspunderii civile, deoarece măsura acesteia este dată de prejudiciul
suferit de păgubit, nu de condi țiile de personalitate ale autorului faptei.

112
Subiecte ale răspunderii civile pot fi atât persoane fizice, cât și entită ți sociale cărora li s -a
recunoscut prin lege calitatea de persoană juridică, astfel încât sanc țiunile civile, fiind reparatorii, pot
fi aplicate ambelor categorii.
La baza răspunderii civile st au anumite principii: principiul reparării integrale a
prejudiciului, principiul reparării în natură a prejudiciului, principiul reparării prompte a
prejudiciului [264, p.36 -37; 1, p.38; 216, p.38 -46].
Angajarea răspunderii civile presupune întrunirea cum ulativă a celor patru condi ții ale
răspunderii juridice [241, p.140; 2 80; 338, p.21 -36; 292, p.439; 3 18, p.9] : fapta ilicită, prejudiciul,
raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, vina autorului faptei ilicite, aceasta din urmă
condi ționată de existen ța capacită ții delictuale a celui ce a săvârșit fapta ilicită.
Suntem de acord că institu ția răspunderii civile determină în mod clar reperele valorice de
orientare ale statului, nivelul de civiliza ție și cultură a societă ții. După sarcinile și obiectivele pe care
statul le înaintează institu ției răspunderii juridice civile și după procedeele juridice speciale ce
asigură echitatea și umanismul ultimei, se poate judeca despre gradul de respect al personalită ții,
despre drepturile și libertă țile ei în societate [6, p.306] .
Neîndeplinirea de către stat a obliga țiilor fa ță de cetă țean determină o criză de încredere
față de putere și stimulează atitudinea cetă țeanului de a -și satisface interesele personale pe căi
ilegale. Atitudinea nihilistă fa ță de drepturile subiective din perioada comunistă a condus la ideea că
stabilirea regulii cu privire la răspunderea statului este periculoasă, deoarece ar determina știrbirea
autorită ții puterii de stat și ar majora semnificativ cheltuielile materiale. Deoar ece principiul
separa ției puterilor era negat și organele de stat erau privite ca elemente ale aparatului unitar de stat,
ele erau considerate răspunzătoare pentru prejudiciul adus în sfera publică doar în cazurile strict
determinate de lege. În afară de a ceasta, se considera că statul ca atare rareori intră în raporturi
nemijlocite cu cetă țenii. Totodată, se presupunea că orânduirea socialistă exclude încălcarea
drepturilor cetă țenilor de către puterea poporului, de aceea chiar discu țiile despre extinderea
răspunderii acesteia erau considerate inadecvate. Astfel, era exclusă răspunderea pentru ac țiunile
supreme ale statului: elaborarea legilor, realizarea justi ției, conducerea, ac țiunile din perioada
crizelor (epidemia, mobilizarea, războiul).
De aceea, în condi țiile societă ții democratice de astăzi a devenit deosebit de actuală
problema determinării limitelor și condi țiilor răspunderii civile a statului și a judecătorilor.
Dintre formele răspunderii civile (delictuală și contractuală), ceea ce interesea ză tema de
față este răspunderea civilă delictuală. Aceasta a fost definită ca fiind obliga ția celui care a cauzat
altuia un prejudiciu printr -o faptă ilicită extracontractuală care îi este imputabilă, de a repara paguba
astfel pricinuită [100, p.6 -7; 217, p.26] .

113
În CC RM se regăsește în mod expres răspunderea pentru prejudiciul cauzat de o autoritate
publică, de o persoană cu func ție de răspundere, prin erori judiciare sau de anchetă (art.1404,
art.1405).
Subliniem faptul că în literatura de specialitate [258, p.413] s-a remarcat distinc ția dintre
răspunderea civilă și cea patrimonială sau materială, ultima fiind condi ționată de existen ța unui
contract de muncă și crearea unui prejudiciu angajatorului, pentru care vinovatul răspunde cu
propriul său patrimo niu.
Distinc ția este pertinentă cu privire la tema de fa ță, deoarece judecătorul nu încheie un
contract de muncă în vederea desfășurării activită ții, nu este încadrat de un angajator și, deci, nu are
calitatea de prepus în raport cu un anumit comitent.
Vom detalia mai jos de ce considerăm, alături de al ți autori [89, p.110] , că răspunderea
judecătorului nu poate fi decât una delictuală și cu caracter excep țional.
Având ca punct de plecare disp. art.48 alin.3 din Constitu ția României din anul 1991, o
bună p erioadă de timp s -a considerat că statul răspunde patrimonial doar pentru prejudiciile cauzate
prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, acestea fiind singurele prejudicii ce ar putea
rezulta din acte ale autorită ții judecătorești pentru care s -ar putea pretinde repara ții statului, în
condi țiile speciale reglementate de Codul de procedură penală [206, p.21] . O asemenea interpretare
restrictivă nu avea însă în vedere prevederile Conven ției Europene a Drepturilor Omului, “adevărată
Constitu ție a E uropei democratice” [243, p.20] , aplicabilă direct în dreptul intern după ratificare și
având prioritate în situa ție de conflict cu normele interne, potrivit art.20 din Constitu ția României.
Pornind de la dispozi țiile constitu ționale, prin art.12 din O.G. nr.94/1999 privind
participarea României la procedurile în fa ța CEDO și a Comitetului Miniștrilor al Consiliului
Europei și exercitarea dreptului de regres al statului în urma hotărârilor și conven țiilor de rezolvare
pe cale amiabilă, aprobată cu modificări prin Legea nr.87/2001, s -a prevăzut dreptul de regres al
statului împotriva persoanelor care, cu vinovă ție, prin activitatea lor, au determinat obligarea sa la
plata unor sume de bani stabilite pr in hotărârile Cur ții sau prin conven ție de rezolvare pe cale
amiabilă. Prin același articol s -a stabilit că „răspunderea civilă a magistra ților se stabilește în
condi țiile care vor fi reglementate prin Legea de organizare judecătorească”.
Buna administrare a justi ției nu mai este în prezent doar un atribut suveran al statului, ci un
drept fundamental al cetă țenilor, a cărui realizare reprezintă unul dintre parametrii de evaluare a
caracterului democratic al societă ții, acesta fiind sensul degajat de CEDO în jurispruden ța sa
referitoare la interpretarea art.6 din Conven ție-dreptul la un proces echitabil [362, p.18] . Deficien țele
în organizarea și func ționarea justi ției reprezintă încălcări ale acestui drept fundamental, pentru care
statul își poate vedea anga jată răspunderea, prin hotărârea Cur ții de la Strasbourg, sub forma
condamnării sale și obligării la plata de despăgubiri în favoarea persoanei prejudiciate, dacă
repararea nu s -a putut realiza prin mijloace ale dreptului intern. Pentru evitarea unor astfe l de

114
condamnări, care sunt de natură să pună statul într -o lumină defavorabilă, ar fi de dorit ca
răspunderea pentru pagubele pricinuite particularilor prin deficien țele din organizarea activită ții
justiției să fie reglementată special prin lege, pentru ca persoanele prejudiciate să aibă posibilitatea
de a ac ționa în fa ța instan țelor na ționale și să ob țină satisfac ție la acest nivel. Spre exemplu, în alte
Constitu ții s-au folosit formulări mai generale, menite să acopere o sferă mai largă de cazuri în care
poate fi angajată răspunderea statului: constitu ția spaniolă prevede în art.121 că sunt supuse
indemnizării de către stat pagubele care ar rezulta din func ționarea anormală a administrării justi ției
sau cele cauzate prin eroare judiciară, fără a limita con ținutul acestei erori [24, p.24 -38].
O ipoteză distinctă de func ționare necorespunzătoare a serviciului public al justi ției este
aceea a producerii unui prejudiciu, consecin ță directă a unei culpe imputabile judecătorului.
Atunci când paguba a rezultat din arestarea sau condamnarea pe nedrept a unei persoane,
aceasta se poate îndrepta pentru repararea ei numai împotriva statului, în temeiul art.504 din CPP
român și art.525 alin.2 din CPP RM. Regulile de fond nu apar țin însă dreptului public [24, p.34] , așa
cum s -a sus ținut într -o opinie [209, p.82] , ci dreptului civil, ac țiunea celui păgubit fiind astfel o
acțiune în preten ții, de esen ța dreptului civil. Statul are ac țiune în regres împotriva celui care a
provocat “cu rea -credin ță sau din gravă neglijen ță” situația generatoare de daune (art.507 CPP),
situa ție în care se poate afla și judecătorul care a pronun țat hotărârea de condamnare sau a dispus
arestarea. Deși există hotărâri de condamnare a statului, practica judiciară în materia ac țiunii
recursorii a st atului este cvasiinexistentă.
În literatura juridică mai veche, s -a apreciat că, în afara erorilor judiciare care vizează
arestarea sau condamnarea pe nedrept a unei persoane, regula generală potrivit căreia oricine
cauzează altuia un prejudiciu este ținut să-l repare (art.998 -999 CC) nu cunoaște nici o altă excep ție
legală pentru cazul în care faptul generator de prejudiciu ar fi săvârșit de judecător, în exercitarea
atribu țiilor sale specifice. Victimei unui asemenea fapt nu i se va putea refuza accesul d irect la
justiție pentru repararea prejudiciului încercat, iar îndatorirea de a repara un prejudiciu “înseamnă, în
sens juridic, a răspunde din punct de vedere civil” [1, p.24 -25]. Fără o dispozi ție expresă, care să -i
excepteze de la aplicarea regulilor ge nerale ale răspunderii civile, oricât de justificată ar fi din punct
de vedere teoretic, excluderea judecătorilor de la inciden ța lor ar fi lipsită de temei legal. Chiar dacă
prejudiciul apare în legătură cu actul jurisdic țional emis de judecător în exerci tarea atribu țiilor cu
care a fost investit, angajarea răspunderii delictuale nu ar putea fi înlăturată pentru motivul că acesta
nu este un fapt ilicit delictual [206, p.21] . Normele răspunderii civile delictuale, sanc ționând
nerespectarea unor reguli gener ale, sunt aplicabile întotdeauna când există un prejudiciu de reparat și
nu sunt prevăzute dispozi ții speciale pentru repararea lui [100, p.61] .
Este știut că până la Ordonan ța dată de Francisc I în 1540, vechile cutume franceze nu
distingeau calea de atac împotriva hotărârii, de ac țiunea pentru angajarea răspunderii judecătorului,
astfel încât judecătorul era pus în situa ția de a -și apăra hotărârea atacată [354, p.233] . Însă, a -i

115
permite păr ții nemul țumite să ac ționeze în afara acestor căi de atac, direct împotriva judecătorului, ar
însemna să -l transforme pe acesta în justi țiabil, ar șterge orice distan ță dintre ei și ar deschide
posibilitatea unei noi aprecieri asupra corectitudinii deciziei sale, practic de a repune în discu ție o
hotărâre judecătorească, ceea ce riscă să declanșeze procese în lan ț, paralizând func ționarea normală
a justi ției și împiedicând realizarea ordinii sociale.
Problema nu este aceea de a se angaja răspunderea judecătorului în temeiul actului
jurisdic țional pe care l -a emis, din car e nu se nasc în nici un caz obliga ții pentru el, ci doar pentru
părțile din proces, iar pagubele produse prin neexecutarea acestor obliga ții nu pot fi imputate decât
acestora.
Problema răspunderii judecătorului se pune tocmai pentru încălcarea normelor gen erale
care interzic provocarea nejustificată de prejudicii pentru al ții, astfel încât aceleași considerente care
justifică circumscrierea răspunderii patrimoniale pentru paguba cauzată printr -un act administrativ
nelegal sau pentru refuzul de a emite un as emenea act, la răspunderea civilă delictuală, trebuie să
conducă și la concluzia că repararea pagubei produsă printr -un act jurisdic țional nelegal nu poate fi
realizată, în lipsa unor dispozi ții speciale derogatorii, decât în condi țiile generale care rezul tă din
art.998 CC [24, p.35] .
S-a considerat [24, p.36; 88, p.95 -96], în lipsa unei dispozi ții legale exprese la un moment
dat (este vorba de perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr.303/2004) , că judecătorul ar putea
fi acționat direct de justi țiabilul care se consideră prejudiciat de hotărârea pronun țată, în condi țiile
dreptului comun al răspunderii civile delictuale, pentru că dispozi țiile art.1000 alin.3 din CC român
nu-și găsesc aplicarea, deoarece nu există un organ sau institu ție cu care s ă se afle în raport de
subordonare. Dacă un asemenea punct de vedere nu ar fi acceptat, singurul cadru în care s -ar putea
pune problema răspunderii statului pentru pagubele cauzate justi țiabililor din culpa judecătorilor era
dat de Conven ția europeană a dr epturilor omului, atunci când “eroarea judiciară” a avut ca rezultat
vătămarea vreunuia dintre drepturile pe care aceasta le recunoaște și le garantează. Același autor
eviden ția însă că aplicarea regulilor generale ale răspunderii civile delictuale, respec tiv posibilitatea
unei ac țiuni directe a justi țiabilului împoriva judecătorului, reprezintă o amenin țare la adresa
statutului și pozi ției acestuia. Principiul independen ței ar putea fi pus în pericol din altă direc ție, care
vizează chiar ra țiunea sa, respe ctiv pericolul unei prea mari “independen țe”, scăpate de sub orice
control al celor în favoarea cărora aceasta trebuie să existe [24, p.36] .
Pe drept cuvânt s -a considerat că, dacă “interesul public cere ca magistra ții să răspundă în
anumite cazuri”, el im pune în egală măsură ca aceștia să nu fie “lipsi ți de orice demnitate, cum s -ar
întâmpla în cazul în care păr țile, după resentimentele și diversele lor pasiuni ar avea dreptul să -i
oblige să coboare în pretoriu pentru a -și justifica conduita” [354, p.234] .
De altfel, recunoscând caracterul inadecvat al acestor reglementări generale, nici
justițiabilii nu au recurs la ele, în practică fiind extrem de rare astfel de cazuri.

116
Așadar, nu este vorba de o răspundere civilă propriu -zisă, ci de o răspundere materia lă care,
însă, la rândul ei, nu poate fi asimilată cu răspunderea materială contractuală din dreptul muncii.
Trecând în vedere particularită țile răspunderii materiale, vom re ține următoarele:
-are o natură juridică mixtă, normele ce o reglementează apar țin unele -dreptului muncii, altele –
dreptului civil; prin intermediul ei se asigură recuperarea pagubelor suferite de angajator din vina
angaja ților săi, cu prilejul executării contractului individual de muncă;
-răspunderea materială trebuie să fie integrală, însă există controverse dacă aceasta trebuie să aibă în
vedere numai paguba efectiv suferită de angajator ( damnum emergens ), sau și foloasele nerealizate
(lucrum cesans ), așa cum prevede legisla ția civilă [205, p.65] ;
-în materie de proba țiune, asistăm la o răsturnare a sarcinii probei, răspunderea materială nu
comportă o prezum ție de vinovă ție în sarcina angajatului, dovada vinovă ției revenind angajatorului;
-cauzele exoneratoare de răspundere în materia dreptului muncii sunt, pe lângă cazul fortuit și for ța
majoră, riscul normal al serviciului, pierderile inerente din procesul de produc ție;
-răspunderea materială a angaja ților are caracter personal, este o răspundere individual ă, răspunderea
solidară putând interveni doar prin excep ție;
-răspunderea m aterială este reglementată prin norme imperative, modificarea ei prin voin ța păr ților
este inadmisibilă și impune o procedură specifică de recuperare a prejudiciului [121, p.84] .
Dispozi ția din art.48 alin.3 din Constitu ția din 1991 a fost completată, în forma revizuită a
Constitu ției și republicată, în art.52 alin.3: “Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate
prin erori judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condi țiile legii și nu înlătură răspunderea
magistra ților care și -au exe rcitat func ția cu rea credin ță sau neglijen ță gravă”.
Menționăm că în proiectul actual de revizuire a Constituției, susținut de Președintele
României, cu motivația creșterii responsabilizării magistraților, s-a propus înlăturarea condiționării
răspunderii magistraților de stabilirea exercitării funcției cu rea credință sau gravă neglijență, astfel ca
partea finală a alin.3 să aibă formularea „r ăspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu
înlătură răspunderea magistraților pentru erorile judiciare săvârșite ”, urmând ca printr -o lege separată să
fie stabilite condițiile concrete de angajare a răspunderii patrimoniale .
În Constitu ția RM, art.53 alin.2 prevede răspunderea patrimonială a statului pentru
prejudiciile cauzate prin erorile săvârșite doar în procesele penale de către organele de anchetă și
instan țele judecătorești, iar pentru celelalte procese răspunderea patrimonială a statului este angajată
în temeiul art.211 din Legea RM nr.544 -XIII/1995 privind statutul judecătorului.
Potrivit disp ozițiilor legale în vigoare, prin art.96 din Legea nr.303/2004 privind statutul
judecătorilor și procurorilor a fost reglementată cu caracter general răspunderea patrimonială a
statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, fără a fi înlăturată răspunderea judecătorilor
și procurorilor care și -au exercitat func ția cu rea credin ță sau neglijen ță gravă. Procedura
reglementată de aceste dispozi ții prevede posibilitatea persoanei vătămate de a se îndrepta numai

117
împotriva statului, reprezentat prin M inisterul Finan țelor Publice care, la rândul lui, se poate
îndrepta cu o ac țiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea credin ță
sau gravă neglijen ță, a săvârșit eroarea judiciară.
Așadar, a fost consacrată răspunderea statul ui ca fiind în principiu generală și integrală, în
lipsa oricărei referiri de text la cauzele care au condus la producerea erorilor judiciare, precum și
caracterul mediat al răspunderii magistratului în sensul că persoana vătămată nu se poate adresa cu
acțiune directă împotriva acestuia. Art.96 a fost atacat pentru neconstitu ționalitate pe motiv că ar
împiedica liberul acces la justi ție, excep ția fiind respinsă de Curtea Constitu țională a României prin
decizia nr.633/2005 [82], reținându -se în esență că reglementarea oferă posibilități mai largi în
valorificarea unui eventual drept la despăgubire și că „rațiunea unei astfel de reglementări constă în
asigurarea protecției magistratului, de a i se asigura măsuri speciale de protecție împotriva
amenințărilor, violențelor sau a oricăror fapte care l -ar pune în pericol”.
Și art.1415 din CC al RM prevede că răspunderea materială a judecătorului pentru ac țiuni
ilicite poate surveni doar fa ță de stat și în ordine de regres, în cazul în care vinovă ția acestuia este
stabilită într -o sentin ță definitivă de condamnare.
De altfel, este absurd a se admite contrariul, respectiv chemarea în judecată în calitate de
pârât a judecătorului de către cel ce se consideră vătămat, în condi țiile în care în materie civilă cel
puțin ju mătate dintre justi țiabili cad în preten ții (pentru simplul motiv că în procesul civil care
presupune cel pu țin două păr ți, reclamantul și pârâtul, unul câștigă iar celălalt pierde), iar în
contextul lipsei de cultură juridică a societă ții românești în gen eral și a campaniei de discreditare a
justiției sus ținută de factorii politici și de mass -media, cel mai la îndemână vinovat pentru acest fapt
este judecătorul [112, p.144] . Doctrina a apreciat solu ția adoptată de legiuitor ca fiind „o solu ție
firească ce este destinată să -l protejeze pe judecător împotriva eventualelor ac țiuni șicanatorii și
abuzive” [175, p.114] , precum și să -l protejeze de acei „justi țiabili nesăbui ți sau ranchiunoși” [88,
p.111] .
Reglementarea similară din art. 211 din Legea RM nr.544 -XIII/1995 privind statutul
judecătorului este mai laborioasă, instituind răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile
cauzate prin erori judiciare „drepturilor și libertă ților fundamentale ale omului, garantate de
Constitu ție și de tratatele inter naționale la care Republica Moldova este parte”.
Comparativ cu reglementarea în materie din România, con siderăm că în RM răspunderea
patrimonială efectivă, sub aspect practic, a judecătorilor este destul de dificil de realizat în condițiile
în care acțiun ea recursorie este condiționată de acordul CSM conform art.211 alin.6 din Legea
nr.544 -XIII/1995, prevedere inexistentă în Legea nr.303/2004 și este limitată doar la situația
stabilirii răspunderii penale a judecătorului .

118
S-a exprimat și opinia de modifi care a art.96 alin.7 din Legea nr.303/2004 în sensul
chemării în garanție a magistratului alături de stat [210, p.97 -106], total nerealistă apreciem noi,
motiv pentru care nu au întârziat nici criticile la adresa unei astfel de idei [171, p.210].
Dacă pot rivit art.96 alin.4 din Legea nr.303/2 004, răspunderea statului este condi ționată de
pronun țarea unei hotărâri definitive prin care s -a stabilit răspunderea penală sau disciplinară a
magistratului pentru fapta săvârșită în cursul judecă ții procesului, dacă aceasta a fost de natură să
determine eroarea judiciară, art.211 alin.5 din Legea RM nr.544 -XIII/1995 limitează cazurile de
răspundere a statului doar la situa ția stabilirii răspunderii penale a judecătorului, eliminând deci
cazul stabilirii răspunderii d isciplinare, ceea ce ni se pare a fi corect.
Apreciem că „reaua -credință” (intenția) și „grava neglijență” (culpa) constituie forme ale
vinovăției specifice dreptului penal, ce se impun a fi stabilite doar prin antrenarea răspunderii penale
a judecătorului . Un argument în acest sens este faptul că exercitarea funcției cu rea -credință sau
gravă neglijență de către magistrați a fost introdusă în Constituția României ca fiind o cauză care
antrenează, sau mai exact determină, răspunderea patrimonială a acestora și nu răspunderea
disciplinară.
Sub un alt aspect, este discutabilă calificarea săvârșirii unei erori judiciare ca posibilă
abatere disciplinară, forma de vinovăție cu care se săvârșește fiind reaua -credință sau grava
neglijență . În aceste situații, nu s -ar putea susține că fapta nu ar prezenta gradul de pericol social al
infracțiunii față de urmarea produsă. Or, există o contradicție logică între aprecierea faptei ca
suficient de lipsită de gravitate pentru a constitui infracțiune și exercitarea acțiunii în regres, care
presupune existența relei -credințe sau gravei neglijențe. Altfel spus, deși fapta este minoră din punct
de vedere al răspunderii penale, este gravă din punct de vedere al răspunderii civile.
În literatura juridică s -a exprimat și opinia că eroarea judiciară se referă la greșita judecare
și solu ționare a cauzei pe fond, care poate rezulta inclusiv din săvârșirea unei fapte penale de către
judecător, dar nu se limitează la aceasta. În consecin ță, a condi ționa dreptul persoanei la repararea
prejudiciului de existen ța unei fapte penale comise de judecător în timpul judecării procesului,
înseamnă a restrânge nepermis de mult acest drept și a lăsa posibilitatea ca multe erori judiciare,
neimputabile victimei, să fie suportate chiar de aceasta. Î n plus, sub aspect subiectiv, legea
condi ționează răspunderea statului de vinovă ția judecătorului, ceea ce contravine însuși scopului
pentru care a fost reglementată această institu ție, fundamentată pe ideea de garan ție a statului și pe
cea de risc a activ ității, independent de dovada unei vinovă ții [210, p.101 -102].
De aceea, apreciem că statul trebuie să fie responsabil și pentru prejudiciile suferite de o
persoană prin comiterea unei erori judiciare care nu este rezultatul exercitării necorespunzătoare a
atribuțiilor de serviciu de către un judecător, prejudicii aduse justițiabililor prin funcționarea
defectuoasă a sistemului judiciar. Cu privire la acest aspect, arătăm că rolul statului de garant al
reparării prejudiciilor cauzate prin funcționarea defe ctuoasă a sistemului juidiciar este consacrat și în

119
legislația în materie a statelor membre ale Uniunii Europene: în Franța -statul răspunde pentru orice
deficiență a sistemului judiciar caracterizată printr -un fapt sau o serie de fapte care arată
incapacit atea sistemului public al justiției să îndeplinească misiunea cu care a fost investit, precum și
pentru întârzierile excesive ale procedurilor judiciare, în Spania -statul este direct responsabil pentru
funcționarea anormală a sistemului judiciar, inclusiv prin prelungirea excesivă a duratei
procedurilor; în Polonia -răspunderea pentru funcționarea defectuoasă a justiției revine statului; în
Finlanda -statul este răspunzător pentru orice prejudiciu cauzat prin exercitarea necorespunzătoare a
autorității statal e.
Acțiunea în regres a statului este reglementată și în legisla țiile altor țări europene: în Fran ța,
art.11 din Ordonan ța 58-1270/1958 republicată în anul 2003 privind statutul magistra ților francezi
[199] arată că răspunderea acestora nu poate fi anga jată decât printr -o acțiune recursorie a statului
pentru greșeli personale; în Italia, art.28 din Constitu ția italiană angajează răspunderea civilă a
magistra ților numai pentru dol, greșeală gravă sau denegare de dreptate, iar art.2,3 și 7 din Legea
nr.117 /1988 prevăd răspunderea magistra ților și ac țiunea în regres a statului [215, p.355] .
Reglementările din art.96 ale Legii nr.303/2004 și art.211 din Legea RM nr.544 -XIII/1995
nu se aplică și în cazul erorilor judiciare săvârșite în cadrul proceselor pen ale, caz în care
răspunderea statului este angajată în baza dispozi țiilor art.504 -507 din CPP și art.524 -525 din CPP
RM și Legea RM nr.1545 -XIII din 25.02.1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin
acțiunile ilicite ale organelor de urmărir e penală, ale procuraturii și instan țelor judecătorești.
Prin acestea, sunt reglementate cazurile în care persoana vătămată printr -o eroare judiciară
săvârșită în procesele penale poate exercita ac țiunea pentru repararea pagubei împotriva statului
român [98, p.230 -240; 210, p.97 -106], precum și obliga ția statului de a formula ac țiune în regres
împotriva aceluia care, cu rea credin ță sau gravă neglijen ță, a provocat situa ția generatoare de daune
[206, p.21] . Menționăm totuși că recent, în cadrul obiectivului asumat de Ministerul Justiției în
contextul Strategiei de dezvoltare a justiției ca serviciu public 2010 -2014, de revizuire a cadrului
legislativ actual în materia angajării răspunderii materiale a judecătorilor și procurorilor, s -a propus
abrogarea art.5 07 CPP care prevede obligația statului de a exercita acțiunea în regres în cazul
pagubelor acoperite ca urmare a erorilor judiciare săvârșite în procesele penale.
Cu privire la reglementarea în art.504 din CPP a cazurilor care dau dreptul la repararea
pagubei, în literatura juridică [98, p.230 -240; 210, p.97 -106] s-a sus ținut opinia că textul ar trebui să
prevadă cazurile în care statul nu răspunde pentru prejudiciile cauzate și nu cazurile în care
răspunde, reglementare care ar fi în concordan ță cu cea pr evăzută de art.3 din Protocolul nr.7 la
Conven ția Europeană a Drepturilor Omului, conform căreia „persoana este despăgubită, cu excep ția
cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în
tot sau în part e” [222] .

120
În R. Moldova, Legea nr.1545 -XIII/1998 stabilește în art.3 alin.1 situa țiile în care există
acțiuni ilicite, respectiv ca urmare a:
a) reținerii ilegale, aplicării ilegale a măsurilor preventive sub formă de arest, de declara ție de a nu
părăsi lo calitatea sau țara, tragerii ilegale la răspundere penală;
b) condamnării ilegale, confiscării ilegale a averii, supunerii ilegale la muncă neremunerată în
folosul comunită ții;
c) efectuării ilegale, în cazul urmăririi penale ori judecării cauzei penale, a perchezi ției, ridicării,
punerii ilegale sub sechestru a averii, eliberării sau suspendării ilegale din func ție, precum și ca
urmare a altor ac țiuni de procedură care limitează drepturile persoanelor fizice sau juridice;
d) supunerii ilegale la arest admi nistrativ, re ținerii administrative ilegale sau aplicării ilegale a
amenzii administrative de către instan ța de judecată;
e) efectuării măsurilor operative de investiga ții cu încălcarea prevederilor legisla ției;
f) ridicării ilegale a documentelor contabil e, a altor documente, a banilor, a ștampilelor, precum și ca
urmare a blocării conturilor bancare [97, p.699 -700].
Prejudiciul cauzat prin asemenea ac țiuni nu se repară de stat în cazul împăcării bănuitului,
învinuitului, inculpatului cu partea vătămată, p recum și în cazul în care persoana, în procesul
urmăririi penale sau cercetării judecătorești, împiedică prin autodenun ț stabilirea adevărului.
De asemenea, în RM răspunderea statului intervine pentru prejudiciul cauzat prin erori
judiciare comise în cursu l procesului penal și în situa ția în care există un act de reabilitare sau un act
prin care s -a constatat ilegalitatea ac țiunilor organelor judiciare, expres indicate în art.6 din legea
menționată mai sus. Un asemenea act există în cazul: rămânerii definit ive și irevocabile a sentin ței
de achitare, scoaterii persoanei de sub urmărire penală sau încetării urmăririi penale pe temeiuri de
reabilitare, adoptării de către instan ța judecătorească a hotărârii cu privire la anularea arestului
administrativ în legăt ură cu reabilitarea persoanei fizice, adoptării de către judecătorul de instruc ție
în condi țiile art.313 alin.5 din CPP RM în privin ța persoanei achitate sau scoase de sub urmărire
penală, a încheierii privind înfăptuirea, în timpul procesului penal, a măs urilor operative de
investiga ții cu încălcarea prevederilor legisla ției.
Așadar, în procedura judiciară penală, prejudiciul adus cetă țeanului este reparat de stat
independent de vinovă ția magistratului. În sfera procedurii judiciare civile, prejudiciul a dus în timpul
realizării justi ției este reparat doar atunci când este stabilită vinovă ția judecătorului, printr -o sentin ță
definitivă în materie penală sau disciplinară, cu alte cuvinte răspunderea civilă a statului este
condi ționată de stabilirea prealabi lă a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului.
În consecin ță, principiul sau regula răspunderii se transformă, în cazul judecătorului, într -o
excep ție. Deși pozi ția eminentă a judecătorului a fost considerată de la început una dintre trăsăturil e
definitorii ale societă ții moderne, perioada actuală este considerată, chiar în democra țiile occidentale,
ca una de accentuare a acesteia, de revalorizare a judecătorului, privit ca apărător al valorilor de

121
libertate și egalitate împotriva imixtiunilor p uterii, justi ția punându -și amprenta în mod accentuat
asupra vie ții colective.
În ceea ce privește condamnările României la CEDO, trebuie avut în vedere și faptul,
subliniat de emeritul prof. Bîrsan C., judecător la CEDO, într-un articol din 17 martie 2009 , că
România nu a pregătit practic cu nimic „aderarea” la sistemul de valori european, drepturile și
libertă țile fundamentale pe care Conven ția le protejează. La momentul respectiv, aderarea României
a fost privită mai degrabă ca o problemă de prestigiu po litic, fără să se pună accent pe aspectul
legislativ și pe cel al aplicării dispozi țiilor Conven ției de către actorii actului de justi ție, adică de
judecători. Astfel, existau necorelări evidente între dispozi țiile cuprinse în acte normative și cele ale
Conven ției, unele dintre acestea necesitând interven ția rapidă a legiuitorului, interven ție care,
adeseori, s-a lăsat îndelung așteptată. Cele mai multe condamnări la CEDO nu presupun o eroare
judiciară, ci se datorează legisla ției lipsite de coeren ță și nee xecutării hotărârilor judecătorești de
către organele administrative. În opinia judecătorului CEDO, „în materie de interpretare a legii nu
putem vorbi de răspunderea materială a judecătorului; el nu poate judeca având această sabie a lui
Damocles deasupra capului. Eu cred că are a răspunde numai disciplinar pentru solu țiile sale greșite,
mergându -se până la îndepărtarea din magistratură. Dar, pentru aceasta, revin la măsura … esen ței
lucrurilor în înfăptuirea actului de justi ție: sistem coerent, control j udiciar și eviden țierea practicii de
casare” [381].
În R. Moldova, dispozi țiile privind răspunderea patrimonială a judecătorilor potrivit art.221
au fost introduse abia în anul 2006, prin Legea nr.247 -XVI din 21.07.2006. S -a prevăzut în mod
expres că pent ru repararea prejudiciului, persoana are dreptul să înainteze ac țiune numai împotriva
statului, reprezentat de Ministerul Finan țelor, iar statul poate intenta acțiunea în regres numai cu
acordul CSM. Dreptul persoanei la repararea prejudiciilor materiale c auzate prin erori judiciare
săvârșite în alte procese decât cele penale poate fi exercitat numai în cazul în care se stabilește, în
prealabil, printr -o hotărâre judecătorească definitivă, răspunderea penală a judecătorului pentru o
faptă săvârșită în cursu l judecării pricinii și dacă această faptă este de natură să determine o eroare
judiciară. Se observă că legea nu con ține nici o precizare privind termenul de introducere a unei
astfel de ac țiuni de către persoana îndreptă țită și nici pentru exercitarea ac țiunii de regres.
În Italia, no țiunile de „dol” și „culpă gravă” sunt definite de lege pentru antrenarea
răspunderii civile a magistratului. Ca urmare a reformei din anul 2006 și a trecerii de la sistemul
clauzelor generale la cel al abaterilor tipizate, n u există o no țiune generală de dol sau de culpă gravă
în exerci țiul func țiunii.
Așadar, legea italiană privind statutul magistra ților nu men ționează reaua -credin ță, ci
numai dolul. Reaua -credin ță presupune, pe lângă inten ția de a manipula legea în mod conș tient, ca
această manipulare să aibă drept consecin ță un prejudiciu.

122
În Germania, nu are relevan ță aspectul infrac țional; nu se face o astfel de delimitare,
sancțiunea disciplinară putând fi aplicată pe lângă pedeapsa dispusă în urma unui proces, fără a se
considera că judecătorul este sanc ționat de două ori pentru aceeași faptă, deoarece sanc țiunea
disciplinară se referă la obliga țiile de serviciu ale celui cercetat [224] .
La încadrarea faptelor penale și a abaterilor disciplinare, dar și în domeniul răspu nderii
civile, no țiunile aplicabile în Germania [225] sunt cea de „vorsatz” (în engleză: inten ție), fără a
necesita invocarea unui anume motiv și cea de „neglijen ță” (în engleză: negligence). „Gross
negligence” înseamnă „gravă neglijen ță”, no țiune care cor espunde în dreptul civil și administrativ
german cu „grobe Fahrlassigkeit”. Fără a exista o definire legală a acestei no țiuni, grava neglijen ță
este considerată aplicabilă atunci când diligen ța necesară în desfășurarea unor proceduri este grav
încălcată, a tunci când nu sunt aplicate chiar și cele mai simple și evidente ra ționamente și atunci
când nu s -a luat în considerare ceea ce ar fi fost evident pentru oricine. Pentru a realiza delimitarea
față de abateri de o gravitate nesanc ționabilă (nefiind încadrab ile ca abateri disciplinare), în dreptul
disciplinar se acceptă un grad mai pronun țat al neglijen ței, fără o circumstan țializare legală precisă.
În Germania există o no țiune similară relei -credin țe, „distorsiunea legii”, în situa ția în care,
în mod voit și conștient, se manipulează legea. Legea este încălcată printr -o hotărâre obiectiv
eronată, iar această hotărâre eronată este luată în deplină cunoștin ță de cauză, judecătorul fiind
conștient că ac ționează împotriva propriei sale convingeri și că manipuleaz ă legea.
Așa cum remarcam într -un alt studi u [114, p.122 -131], dacă la nivel normativ s -a reușit o
compatibilizare a răspunderii judecătorului cu normele europene, rămân în discu ție aspectul presiunii
publice (în special mediatică și politică), al condi țiilor materiale și financiare în care magistratul
înfăptuiește actul de justi ție.
Institu ția răspunderii magistra ților reprezintă una dintre multiplele modalită ți prin care
poate fi afectată independen ța acestora, așadar problema răspunderii trebuie analiz ată prin prisma
rolului pe care îl are justi ția în ansamblul ei, deopotrivă cu rolul individual al judecătorului într -o
societate democratică. Astfel, s -a arătat [176] cu temei că statul trebuie să răspundă nu numai pentru
prejudiciile ce se nasc în patrim oniul unei persoane, fie că sunt imputabile magistratului, fie altor
persoane ce concură la săvârșirea unor erori judiciare, dar și pentru prejudiciile produse de o
organizare defectuoasă a justi ției, după cum ar trebui să existe și o răspundere civilă atâ t a
parlamentarilor, cât și a miniștrilor, ale căror decizii influen țează via ța și starea materială a
oamenilor.
Normele legale la care s -a făcut referire mai sus, atât în legislația României cât și în cea a
Republicii Moldova, sunt concordante cu cele din legislația altor țări europene, dar și cu cele înscrise
în documentele europene [128, p.70 -82], respectiv în Principiul 5 pct.16 din Principiile de la Milano
[220] și art.10 din Carta universală a judecătorului [39].

123
În documentele cadru ale Consiliului Europei se admite angajarea răspunderii magistra ților,
dar sub rezerva unei pruden țe determinată de necesitatea prezervării independen ței și libertă ții
acestora contra tuturor presiunilor induse, subliniindu -se că „judecătorul nu trebuie să muncească
sub a menin țarea unei sanc țiuni financiare sau, mai grav, a unei pedepse cu închisoarea, amenin țări a
căror existen ță ar putea, chiar inconștient, să influen țeze judecata sa” [204] , precum și faptul că
„judecătorul este servitorul legii și nu răspunde decât în f ața legii” [202] .
În aceleași documente, se acceptă ca premisă a răspunderii magistratului doar „greșeala
voluntară”, deoarece „nu este convenabil ca un judecător să fie expus unei responsabilită ți personale,
aceasta fiind asumată de stat sub forma unei in demniza ții” [204] .
În acest sens, în Expunerea de motive la Carta europeană a statutului judecătorilor se arată
că „fa ță de victimă, statul este în orice ipoteză, garantul compensării pagubelor. Precizând că această
garan ție a statului se aplică pagubelor suportate în mod nejustificat ca urmare a deciziei sau
comportamentului unui judecător sau unei judecătoare, Carta nu se referă în mod necesar la
caracterul eronat al deciziei sau comportamentului unui judecător sau unei judecătoare, dar insistă
mai degrab ă pe pagubele care rezultă și care sunt suportate în mod nejustificat. Acest lucru este
perfect compatibil cu o responsabilitate care nu se bazează pe greșeala judecătorului sau
judecătoarei…” [38].
Conform Opiniei nr.3 a CCJE, în situa ția în care jude cătorii își îndeplinesc îndatoririle
oficiale care le revin, ac ționând cu bună credin ță, aceștia nu pot fi ținuți responsabili civilmente
pentru anumite omisiuni sau fapte referitoare la actele de natură oficială, care au drept consecin ță
păgubirea unor pă rți. Spre exemplu, în cazul în care întârzierile excesive în desfășurarea unor
activită ți judiciare pot fi atribuite modului eronat în care un judecător gestionează un anumit dosar,
ceea ce are drept consecin ță anumite pagube financiare pentru unul dintre justițiabili, atunci
judecătorul nu ar trebui să poată fi ținut responsabil civilmente. În cazul în care există un temei
pentru o astfel de plângere, atunci aceasta trebuie formulată împotriva statului și nu împotriva
judecătorului respectiv, chiar dacă ju decătorul se face vinovat de neglijen ță flagrantă și
impardonabilă. În conformitate cu Opinia CCJE, judecătorii nu trebuie expuși, în exercitarea
funcțiunilor lor judiciare, nici unei răspunderi personale, chiar și dacă se urmărește recuperarea de
către st at a sumelor achitate în numele judecătorului, cu excep ția situa țiilor de nerespectare
inten ționată a unor prevederi legale.
Până în prezent, deși România și Republica Moldova au fost condamnate în mod frecvent
de către CEDO, nu a fost angajată răspunderea nici unui magistrat judecător sau procuror în sensul
delictului civil, în urma unei ac țiuni în regres a statului. Statul nu a introdus nici o ac țiune în regres,
însă trebuie remarcat faptul că nici nu există dispozi ții legale propriu -zise privind o atare procedură.
Sub aspectul procedurii în materie, observăm că prin Legea nr.356/2006 a fost modificat
art.507 din CPP privind ac țiunea în regres, transformându -se în obliga ție dreptul statului de a se

124
îndrepta împotriva aceluia care, cu rea -credin ță sau gravă neglijen ță a provocat situa ția generatoare
de daune, cu trimitere la repara ții acordate potrivit art.506 din același cod, cât și la situa ția în care
statul român a fost condamnat de o instan ță interna țională.
Referitor la condamnarea statului român de căt re o instanță internațională, subliniem faptul
că nu intră în atribuțiile CEDO stabilirea exercitării funcției de către judecător cu rea -credință sau
gravă neglijență ori constatarea săvârșirii unei erori judiciare în cadrul procedurilor judiciare interne,
aceste aspecte făcând obiectul procedurilor interne. Prin urmare, și în cazul în care statul român a
fost condamnat de către o instanță internațională, pentru exercitarea acțiunii în regres este necesară
stabilirea existenței relei -credințe sau a gravei n eglijențe a judecătorului în exercitarea funcției.
Pentru ac țiunea recursorie a statului, legea nu mai stabilește o competen ță specială, astfel
încât, potrivit regulilor generale în materie de competen ță, judecarea ei ar reveni instan ței de la
domiciliul j udecătorului pârât, judecătorie sau tribunal, în func ție de cuantumul despăgubirilor. Cum
această instan ță este, de regulă, aceea unde și func ționează judecătorul respectiv, situa ția în care ar fi
pus acesta fa ță de colegii care -l judecă și fa ță de justi țiabili ar putea deveni destul de jenantă,
dăunătoare prestigiului său. De altfel, în materie penală există norme de competen ță derogatorii de la
dreptul comun, în privin ța judecării infrac țiunilor săvârșite de judecători.
De aceea, apreciem că se impune de lege ferenda interven ția legiuitorului pentru atribuirea
unei competen țe speciale, respectiv ac țiunea să fie judecată de o instan ță superioară cu cel pu țin un
grad celei la care func ționează judecătorul respectiv.
De asemenea, s -a exprimat și opinia că reg resul în discu ție poate avea loc și prin
constituirea de parte civilă în procesul penal, dacă reaua -credin ță sau grava neglijen ță vizate de
art.507 CPP reprezintă, totodată, și o faptă penală [174, p.19] .
În sfârșit, mai trebuie precizat că actele normativ e men ționate reglementează o serie de
termene în care poate fi valorificat dreptul la ac țiune pentru repararea pagubei, respectiv 1 an potrivit
art.96 alin.8 din Legea nr.303/2004 pentru repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile
judiciare săvâ rșite în alte procese decât cele penale, Legea RM nr.544 -XIII/1995 păstrând tăcerea în
acest sens, respectiv 18 luni potrivit art.506 alin.2 din CPP și 1 an potrivit art.525 alin.2 din CPP RM
pentru repararea pagubei produse în cauzele penale. Dacă momentu l din care începe să curgă
termenul de prescrip ție prevăzut de art.506 alin.2 din CPP și art.525 alin.1 din CPP RM este stabilit
ca fiind momentul rămânerii definitive a hotărârii instan ței sau, după caz, a ordonan ței procurorului,
o dispozi ție similară nu există în ceea ce privește termenul prevăzut de art.96 alin.8 din Legea
nr.303/2004. În lipsa unei dispozi ții legale în acest sens, apreciem că termenul de prescrip ție începe
să curgă de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii de condamnar e sau de sanc ționare
disciplinară a magistratului pentru săvârșirea unei fapte în condi țiile art.96 alin.4 din Legea
nr.303/2004.

125
Considerăm că termenul de prescrip ție de un an este suficient pentru promovarea ac țiunii în
regres. Termenul de prescrip ție ar trebui să curgă de la data finalizării procesului, în concret de la
data epuizării tuturor căilor procedurale prevăzute de lege pentru reformarea hotărârii pronun țate.
Prin comunicate de presă, Uniunea Na țională a Judecătorilor din România a solicita t
guvernului în repetate rânduri ca, înainte de modificarea cadrului procedural privind răspunderea
materială a magistra ților, să -și îndeplinească integral și cu bună credin ță obliga țiile pe care le are
potrivit legilor votate de Parlamentul României. Astfel, potrivit art.78 alin.1 din Legea nr.303/2004
privind statutul judecătorilor și procurorilor, judecătorii și procurorii beneficiază de asigurare pentru
risc profesional, realizată din fondurile bugetare ale ÎCCJ, ale Ministerului Justi ției, Ministerului
Public sau, în cazul judecătorilor și procurorilor militari, din fondurile Ministerului Apărării; potrivit
alin.3, asigurarea se realizează în condi țiile stabilite prin hotărâre a guvernului, cu avizul CSM. Deși
au trecut 7 ani de la intrarea în vigoare a Le gii privind organizarea judiciară nr.303/2004, guvernul
nu a adoptat încă hotărârea care să reglementeze condi țiile în care magistra ții beneficiază de
asigurare.
În lipsa unei asigurări obligatorii de mal praxis, având în vedere că cele trei puteri –
legis lativă, executivă și judecătorească – sunt egale într -un stat de drept european și pentru o corectă
poziționare în raport de cauzele principale care au făcut ca România să piardă majoritatea proceselor
în fa ța CEDO, Uniunea Na țională a Judecătorilor din Ro mânia considera că ar fi necesar să se
prevadă „un mecanism asemănător pentru atragerea răspunderii parlamentarilor și membrilor
executivului” care au votat și semnat „legisla ția incoerentă și defectuoasă … ce a dus la constatarea
de către Curtea Europea nă a Drepturilor Omului a încălcării drepturilor și libertă ților prevăzute de
aceeași Conven ție”.
În actualul proiect de act normativ privind stabilirea procedurii de angajare a răspunderii
materiale a judecătorilor , se prevede că “există rea -credință a tunci când judecătorul sau procurorul
încalcă, cu știință, normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând prejudiciarea
unei personae” și “există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din
culpă, în mod grav și nescuzabil, normele de drept material sau procesual”. Asociațiile profesionale
al magistraților au formulat o serie de observații și propuneri, în sensul ca reua -credință să fie
definită ca fiind “manipularea intenționată a normei legale și a principiilor generale”, “intenția
frauduloasă în aplicarea legii”, “manipularea intenționată a instrumentelor juridice de drept material
și procesual”, dacă prin aceasta s -a produs un prejudiciu persoanei vătămate . În ceea ce privește
“grava neglijență”, s -a propus să fie definită ca fiind “încălcarea grosolană și nescuzabilă a
raționamentului judiciar și a normelor legale, dincolo de o diligență obiectivă, dacă prin aceasta s -a
produs un prejudiciu persoanei vătămate” ori “necunoașterea grosolană și nescuzabilă de căt re
judecător a regulilor în cadrul cărora se desfășoară activitatea acestuia, de natură a prejudicia
persoana vătămată”.

126
De asemenea, asociațiile profesionale ale magistraților au propus definiții legale și pentru
eroarea judiciară. Astfel, într -o primă de finiție constituie eroare judiciară, dacă sunt întrunite și
celelalte condiții prevăzute de lege, pronunțarea unei hotărâri cu încălcarea normelor de drept
material sau procesual, care sunt suficient de accesibile, precise și previzibile. Într -o altă propu nere,
constituie eroare judiciară care dă dreptul la despăgubiri numai acea eroare constatată: printr -o
hotărâre irevocabilă, pronunțată în urma rejudecării cauzei ca urmare a exercitării unei căi
extraordinare de atac; printr -o hotărâre definitivă de cond amnare a statului roman, pronunțată de o
instanță internațională; stabilită fără echivoc în cazurile și condițiile prevăzute de art.504 alin.3 CPP
și care a fost de natură să cauzeze un prejudiciu unei părți, prin lezarea drepturilor și/sau libertăților
fundamentale. De asemenea, s -a considerat că este necesară exonerarea de răspundere a
judecătorului în cazul neexercitării căilor ordinare de atac de către partea care a invocat eroarea
judiciară.
Alte propuneri au vizat plafonarea limitei în care un magistr at poate fi obligat la
despăgubiri, indiferent de forma de vinovăție (de exemplu, 3 -5-10 remunerații), obligația statului de
a chema în judecată asiguratorul , precum și introducerea unei reglementări care să statueze că, în
cazul suspendării din funcție ca urmare a declanșării unei procedure judiciare, magistratul să
beneficieze, până la pronunțarea unei hotărâri definitive, de o indemnizație minimală, din
considerente legate de respectarea prezumției de nevinovăție, interdicțiile impuse magistratului și di n
considerente de echitate, comparativ cu alte profesii.
O altă problemă care s -a pus î n literatura de specialitate, dar și în practica judiciară, o
constituie aceea a calificării juridice a răspunderii statului pentru erorile judiciare.
În cadrul aceste i probleme, apreciem că este important de stabilit dacă instan ța sau
parchetul unde func ționează magistratul poate răspunde din punct de vedere civil pentru fapta
acestuia, apreciată drept nelegală. Pornind de la ideea că raportul de muncă al magistratului este unul
atipic, respectiv el nu încheie un contract de muncă cu un angajator ci este numit în func ție de
Președintele României, este independent și inamovibil, are drepturi și obliga ții derivând din lege sau
regulament și nu dintr -un contract de muncă, este sanc ționat disciplinar de CSM și eliberat din
funcție prin decret al Președintelui României, este evident că instan ța sau parchetul reprezintă doar
cadrul organizatoric, stabilit prin lege, în care magistratul își îndeplinește activitatea.
Au fost sus ținute însă și alte opinii. Pornind de la statutul de persoană juridică a
tribunalului, în în țelesul Decretului nr.31/1954, s -a considerat că judecătorul nici nu are nevoie de un
contract de muncă decât ad probationem și nu ad validitatem, concluzionându -se că „încadrarea în
muncă generează subordonare, iar subordonarea naște prepușenie” [104, p.39 -74].
Instan țele de judecată (Sentința civilă nr.1051/2003 a Tribunalului București, Secția a IV -a
civilă), s-au pronun țat în sens contrar [215, p.356] . Această s oluție jurispruden țială a fost
argumentată în literatura juridică și prin aceea că „magistra ții nu încheie un contract individual de

127
muncă în sensul de instrumentum probationis cu acea instan ță care are personalitate juridică și în
raza căreia își desfășoa ră activitatea sau cu o altă autoritate, raportul de muncă al judecătorului fiind
unul atipic” [237, p.104] .
În acord cu această interpretare, considerăm că nici judecătorul și nici instan ța în care își
desfășoară activitatea nu pot fi chema ți în judecată în calitate de prepuși sau, respectiv, de comiten ți.
Potrivit statutului lor, judecătorul nu încheie la numirea sa în func ție un contract de muncă cu un
angajator, ci este numit în func ție de Președintele României la o anumită instan ță, este independent
și inamovibil (sau stabil), are drepturi și obliga ții ce derivă din lege sau regulament și nu dintr -un
contract de muncă și este sanc ționat disciplinar de CSM, nu de instan ța la care a fost numit și
eliberat din func ție prin decret al Președintelui României .
Așa cum a re ținut și ÎCCJ prin decizi a nr.9 din 4 iunie 2007 pronun țată în materie
disciplinară, „raporturile de muncă ale magistra ților nu pot fi asimilate cu raporturile celorlalte
categorii profesionale, motivat de specificul muncii, condi țiile de num ire a magistra ților, lipsa de
contract individual de muncă și venitul acestora, constând într -o indemniza ție lunară brută, astfel
cum este definit de legea specială. Mai mult, însăși condi țiile răspunderii disciplinare și sanc țiunile
aplicate magistra ților diferă în raport cu celelalte categorii profesionale, o dovadă în plus fiind
reglementarea prin legi speciale a condi țiilor și formelor de răspundere”.
Așa cum s -a arătat în literatura de specialitate, numai printr -o interpretare for țată și cu
caracter mai mult teoretic [215, p.357] , magistratul ar putea fi considerat un prepus al statului,
pornind de la dreptul acestuia din urmă de a se regresa pentru daunele produse în condi țiile art.96 din
Legea nr.303/2004, însă nici între stat și magistrat nu există o rela ție contractuală de prepușenie, iar
magistratul se supune în activitatea sa nu statului, ci legii. Din acest punct de vedere, s -a sus ținut în
mod figurativ că judecătorul este „prepusul legii” [215, p.358] .
Justiția este un serviciu public pe care statul este obligat să îl asigure cetă țenilor săi, astfel
că este firesc ca statul să garanteze buna func ționare a acestuia și să -și asume costul erorilor
săvârșite, prin urmare răspunderea statului apare ca o formă de garan ție a bunei func ționări a
servi ciilor publice. Această sus ținere se bazează pe următoarele dispozi ții din Constitu ția României:
– cetățenii beneficiază de drepturile și libertă țile consacrate prin Constitu ția României și prin alte legi
speciale și cu obliga țiile prevăzute de acestea (ar t.15);
– orice persoană se poate adresa justi ției pentru apărarea drepturilor, libertă ților și intereselor sale
legitime (art.21 alin.1);
– părțile (cetă țenii) au dreptul la un proces echitabil (art.21 alin.3);
– cetățenii au obliga ția să contribuie prin i mpozite și taxe la cheltuielile publice (art.56 alin.1).
În practică, în activitatea serviciilor asigurate de stat au apărut și vor apare erori. Pentru că
serviciile publice sunt servicii pe care statul este dator să le pună la dispozi ția cetă țeanului
contribuabil, și pe care tot statul, constitu țional și legal, le reglementează ca organizare și

128
funcționare, este firesc ca statul să garanteze și buna func ționare a acestora și să suporte costul
„erorilor” săvârșite.
Am argumentat astfel de ce statul nu est e comitent care să răspundă pentru fapta
prepusului, în în țelesul art.1000 alin.3 din CC român, ci el răspunde pentru propria sa faptă, de bună
organizare sau nu, a serviciilor publice.
În același sens, s -a considerat că „răspunderea statului este o răspun dere obiectivă și se
fundamentează pe principiile răspunderii civile delictuale…pe ideea de garan ție și de risc al
activită ții” [210, p.97 -106] ori că răspunderea statului pentru prejudiciu are rol de garan ție materială
și juridică [330, p.10] .
Sintetizâ nd, vom spune că răspunderea materială a judecătorului nu este directă, ci este
mediată și nu poate avea decât caracter excep țional . Riscurile de perturbare a justi ției nu pot fi decât
reduse dacă se evită ac țiunea directă a justi țiabilului împotriva jude cătorului, reglementându -se
expres dreptul acestuia de a se îndrepta numai împotriva statului. Ac țiunea trebuie subordonată
cerin ței ca, în prealabil, justi țiabilul care se consideră prejudiciat prin hotărârea pronun țată să fi
epuizat toate căile de atac p e care legea i le pune la dispozi ție. Dacă statul trebuie să răspundă fa ță de
particulari pentru orice pagubă ce ar fi rezultat din erori judiciare, oricare ar fi fost pozi ția subiectivă
a judecătorului, răspunderea acestuia din urmă, în cadrul ac țiunii în regres a statului, trebuie limitată
la cazul dolului sau culpei grave, pentru ca amenin țarea ei să nu reprezinte o constrângere
insuportabilă pentru judecător.
Activitatea judecătorului este în mod esen țial una de interpretare, a probelor, a faptelor care
rezultă din acestea, a dispozi țiilor legale aplicabile, de aceea ra ționamentul său implică un
angajament personal în favoarea unuia sau altuia dintre mai multe sensuri posibile. Angajarea
răspunderii sale civile pentru orice culpă în alegerea acestor sens uri ar determina re țineri excesive și
ar face activitatea judiciară imposibilă. Judecătorul apare în calitate de purtător al dreptului public,
menit să garanteze realizarea liberă a justi ției, fără a lua în calcul opinia păr ților nemul țumite.
Desigur că im unitatea nu este un drept particular dăruit judecătorului, ci este justificată prin
necesitatea terminării unor proceduri judiciare care, în caz contrar, ar dura la infinit.
De lege ferenda , considerăm că este necesară interven ția legislativă pentru următo arele
aspecte:
– definirea no țiunilor de “rea -credin ță” și “gravă neglijen ță”;
– stabilirea termenului de exercitare a ac țiunii în regres;
– stabilirea competen ței materiale, a procedurii judiciare și a faptului că exercitarea unei astfel de
acțiuni este scutită de plata taxei judiciare de timbru;
– precizarea expresă a faptului că ac țiunea în regres se exercită, în alte procese decât penale, ulterior
stabilirii prin hotărâre judecătorească irevocabilă a erorii judiciare;
– stabilirea termenului de promova re a unei astfel de ac țiuni;

129
– instituirea de obliga ții ale statului privind asigurarea de răspundere civilă a judecătorilor.
În concluzie, apreciem că intervenția legislativă cu privire la răspunderea materială a
judecătorilor va conduce la îmbunătățirea percepției asupra sistemului judiciar, prin creșterea
încrederii în activitatea de realizare a actului de justiție și, în același timp, va spori responsabilitatea
judecătorilor în exercitarea funcției acestora.

3.4. Răspunderea discipli nară a judecătorilor
3.4.1.Noțiune și reglementare .
Răspunderea disciplinară este o formă a răspunderii juridice, specifică dreptului muncii. Ea
intervine atunci când un salariat săvârșește, cu vinovă ție, o abatere de la obliga țiile de servic iu,
inclusiv de la normele de comportare asumate prin contractual individual de muncă, abatere prin
care se încalcă disciplina muncii [249, p.60; 115, p.30; 116, p.262; 238, p.124] .
Fără a cuprinde o defini ție a răspunderii disciplinare, art.263 alin.1 din CM al României
[58] stabilește că “angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit
legii, sanc țiuni disciplinare salaria ților săi ori de câte ori constată că aceștia au săvârșit o abatere
disciplinară”, iar art.9 alin. 2 lit.d din CM RM [59] că “salariatul este obligat să respecte disciplina
muncii”.
Așadar, pentru ini țierea răspunderii disciplinare nu este nevoie să se producă un prejudiciu
material, ci este suficient să se producă abaterea [242, p.54] , fapta prin care s-a încălcat cu vinovă ție
obliga țiile de muncă sau normele de comportare în legătură cu munca. Răspunderea disciplinară se
aplică numai pentru fapte care au fost comise pe durata ac țiunii contractului de muncă.
Spre deosebire de legisla ția penală sau de c ea contraven țională, de regulă, legisla ția muncii
nu enumeră expres abaterile disciplinare, solu ție care, așa cum s -a opinat de al ți autori [6, p.377] , cu
care suntem de acord, corespunde specificului răspunderii disciplinare a salaria ților, în schimb
legislația muncii enumeră imperativ și limitativ sanc țiunile disciplinare; se aplică în acest caz regula
din dreptul penal nulla poena sine lege.
Pentru a se angaja răspunderea disciplinară în materia dreptului muncii, trebuie să fie
întrunite în mod cumulativ următoarele condi ții:
-obiectul (specific), adică rela țiile sociale de muncă, ordinea și disciplina la locul de muncă;
-subiectul, întotdeauna o persoană fizică în calitate de subiect calificat, respectiv de salariat;
-latura subiectivă, în sens de vi novă ție – ca inten ție directă sau indirectă, ori culpă din ușurin ță sau
nesocotin ță – și care se apreciază concret, în func ție de pregătirea profesională, capacitatea,
aptitudinile și experien ța salariatului în cauză;
-raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită a salariatului și rezultatul nociv produs asupra stării
disciplinare din unitate.

130
Absen ța oricăruia dintre elementele constitutive ale abaterii disciplinare exclude
răspunderea disciplinară. De aceea, în literatura juridică s -a arătat că este pref erabil să se utilizeze
termenul de “cauze de neresponsabilitate” sau ”cauze care apără de răspundere”, și nu cel de “cauze
exoneratoare de răspundere”. Ultima sintagmă poate crea impresia că sunt întrunite toate condi țiile
răspunderii juridice, dar datorit ă unei situa ții/împrejurări stabilite de lege făptuitorul nu este totuși
sancționat [248, p.79 -83].
Pentru răspunderea disciplinară sunt instituite sanc țiuni specifice, tipice (art.264 din CM –
avertismentul scris, suspendarea contractului individual de munc ă pentru o perioadă de până la 10
zile lucrătoare, retrogradarea temporară din func ție, reducerea salariului de bază pe o anumită
perioadă de timp, desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă; art.206 din CM RM –
avertismentul, mustrarea, must rarea aspră, concedierea). Pentru unele categorii de salaria ți, legisla ția
în vigoare poate prevedea și alte tipuri de sanc țiuni, însă este interzis a se aplica amenda sau alte
sancțiuni pecuniare pentru încălcarea disciplinei muncii.
Nu putem fi de acord decât în parte cu opinia exprimată în literatura de specialitate [256,
p.635] , în sensul că răspunderea disciplinară nu poate interveni “decât în cazurile în care un salariat
săvârșește cu vinovă ție o abatere disciplinară” cu condi ția ca acea persoană “să se afle în raporturi de
muncă cu un angajator pe baza unui contract de muncă”. Răspunderea disciplinară intervine nu doar
în cazurile în care există un angajator și un contract de muncă, ci și în alte situa ții, existând categorii
profesionale care, deși nu îndeplinesc cele două condi ții, răspund totuși disciplinar.
De exemplu, în Legea nr.96/2006 privind statutul deputa ților și senatorilor, în Cap.11,
art.52 -55, este reglementat “regimul disciplinei parlamentare”, fiind prevăzute atât faptele ce
constituie abateri disciplinare cât și sanc țiunile aplicabile, deși nici senatorii și nici deputa ții nu pot fi
califica ți drept “angaja ți” de un “angajator” și nu își desfășoară activitatea pe baza unui contract de
muncă.
Un alt exemplu îl constituie categori a profesională a judecătorilor. Nici aceștia nu sunt
angaja ți de un angajator și nici nu încheie un contract de muncă. Cu toate acestea, judecătorii
răspund disciplinar în baza Legii nr.303/2004, a Legii nr.317/2004 și a Legii nr.161/2003.
Spre deosebire d e majoritatea celorlalte categorii profesionale, judecătorii nu încheie un
contract individual de muncă, obliga țiile lor derivând direct din Constitu ție, legi sau regulamentele
emise în baza acesteia. De aceea, nici disciplina muncii nu poate fi asimilată, în privin ța lor, celei din
dreptul comun, definită ca fiind acea “ordine în cadrul unui colectiv de salaria ți”. Raportat la
specificul activită ții judecătorilor, disciplina muncii a fost definită ca fiind acea ordine necesară
impusă prin legi și regulamen te, pe care judecătorii sunt datori să o respecte, ca o garan ție a
înfăptuirii în condi ții de eficien ță și impar țialitate a actului de justi ție, iar răspunderea disciplinară ca
fiind forma specific de răspundere pentru săvârșirea cu vinovă ție a unor fapte de încălcare a

131
normelor constitu ționale, legale și regulamentare, prevăzute de lege ca abateri disciplinare
[215, p.362] .
O altă deosebire esen țială a con ținutului disciplinei muncii judecătorilor, fa ță de alte
categorii profesionale, o constituie și faptul că aceștia sunt ținuți să respecte disciplina muncii nu
numai în “unitate”, adică în cadrul instan țelor, ci și în afara acestora, răspunzând pentru aceasta
disciplinar.
Disciplina judiciară este unul dintre tipurile de disciplină specială (statu tară), deoarece este
legată de activitatea profesională a purtătorilor puterii judecătorești. Disciplina judiciară, în sens
îngust, reprezintă regulile sociale de conduită a judecătorilor, cerin țele fa ță de aceștia și realizarea de
facto a lor. În sens lar g, no țiunea de „disciplină judiciară” include următoarele elemente: stabilirea și
consolidarea regulilor sociale de conduită a judecătorilor; realizarea de către judecători a
standardelor existente de conduită; mijloacele de asigurare a respectării regulil or de conduită a
judecătorilor (stimulente, restric ții și răspundere).
În literatura de specialitate se întâlnește afirma ția că răspunderea disciplinară este o
reminiscen ță a perioadei totalitare în dezvoltarea sistemului judiciar [300, p.86 -95]. Unii auto ri
menționează că problema introducerii răspunderii disciplinare ține nemijlocit de pozi ția duală a
judecătorului ca persoană cu func ție de stat. Pe de o parte, judecătorul îndeplinește atribu țiile puterii
sprijinindu -se în activitatea sa pe principii cons tituționale, iar pe de altă parte, intră în structura
organiza țională a unei instan țe concrete, adică se află în sfera de ac țiune a unei anumite subordonări
de serviciu. În același timp, institu ția răspunderii disciplinare se bazează pe o oarecare subordon are
pe verticală, prin urmare, presupune prezen ța unei mecanism de presiune a conducătorului instan ței
asupra celorlal ți judecători din instan ța respectivă [326, p.458 -459].
Totuși, judecătorul, ca purtător al puterii judiciare, în virtutea specificită ții poziției sale în
societate și în mecanismul de stat, trebuie nu numai să dispună de independen ță, ci și să poarte
răspundere pentru îndeplinirea inadecvată a obliga țiilor sale. În afară de aceasta, institu ția
răspunderii disciplinare este cunoscută practic tuturor sistemelor na ționale de drept, inclusiv celei
din țara noastră.
Sub aspect istoric, menționăm că faptele ce constituie și astăzi abateri disciplinare au fost
reglementate de Regulamentul Organic al Munteniei, de Pravilniceasca Condică, Codul Andro nachi
Donici, Legea de organizare judecătorească din 11 aprilie 1864, Legea de organizare judecătorească
din 9 iulie 1865.
În reglementarea actuală, sediul materiei răspunderii disciplinare a judecătorilor îl
constituie Legea nr.303/2004 privind statutul j udecătorilor și procurorilor -Titlul IV, Capitolul 2,
art.98 -101, normele ce stabilesc faptele care constituie abateri disciplinare și sanc țiunile aplicabile și
Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii -Capitolul 5, art.51 -7, în care est e
stabilită procedura constatării, cercetării și aplicării sanc țiunilor disciplinare. În același timp, art.108

132
din Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparen ței în exercitarea
demnită ților stabilește sanc țiuni disciplinare în sarci na magistra ților pentru încălcarea
incompatibilită ților și interdic țiilor stabilite de art.101 -105 și art.107 din lege.
În R. Moldova, răspunderea disciplinară a judecătorilor, abaterile și sanc țiunile specifice
sunt reglementate de art.21 -23 din Legea nr. 544-XIII/1995 cu privire la statutul judecătorului,
republicată. De asemenea, procedura constatării, cercetării și aplicării sanc țiunilor disciplinare este
prevăzută de Legea nr.950 -XIII/1996 cu privire la colegiul disciplinar și la răspunderea disciplinar ă
a judecătorilor și Legea nr.947 -XIII/1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii.
Răspunderea disciplinară a judecătorilor se regăsește și în documentele cadru adoptate pe
plan interna țional. În Principiul 6 pct.1 din Recomandarea R 94 (12) a Comitetului de Miniștri al
statelor membre privind independen ța, eficien ța și rolul judecătorilor se prevede că “dacă judecătorii
nu-și îndeplinesc obliga țiile într -o manieră eficace și adecvată sau în caz de abateri disciplinare, ar
trebui să fie luate toate măsurile necesare, sub rezerva de a nu se aduce atingere independen ței
justiției”, iar în Principiul 5 pct.5.1. din Carta europeană privind statutul judecătorilor se stabilesc
atât răspunderea disciplinară a judecătorului, cât și garan țiile de exerc itare a acesteia: “încălcarea de
către un judecător sau o judecătoare a uneia din îndatoririle definite în mod expres de statut nu poate
fi sanc ționată decât în urma unei decizii, urmare a propunerii, recomandării sau acordului unei
jurisdic ții sau instan țe constituite, cel pu țin pe jumătate din judecători aleși, în cadrul unei proceduri
cu caracter contradictoriu în care judecătorul sau judecătoarea, ac ționați disciplinar, pot beneficia de
asisten ță în apărare”. În același sens sunt și dispozi țiile art.11 din Carta universală a judecătorului:
“acțiunea disciplinară îndreptată împotriva unui judecător nu poate fi întreprinsă decât dacă este
prevăzută de legisla ția pre -existentă și în conformitate cu regulile de procedură prestabilite”.
Reglementarea de drep t a răspunderii disciplinare a judecătorilor este menită să ia în calcul
balan ța intereselor publice, care presupune atât o răspundere strictă și iminentă a judecătorilor în
baza unei serii determinate de temeiuri, cât și asigurarea garan țiilor independen ței și inviolabilită ții.
Oferindu -i unei persoane anumite drepturi și protejându -i-le, statul și societatea presupun prezen ța la
ea a anumitor calită ți morale, necesare pentru func ția dată, iar în cazul unei încălcări, statul și
societatea au destule temei uri să lipsească această persoană de acele drepturi, deoarece subiectul își
pierde încrederea din partea lor. Responsabilitatea judecătorilor trebuie să îndeplinească func țiile de
prevenire a abaterilor și de îndepărtare a persoanelor nedemne, asigurând as tfel dreptul moral al
judecătorului de a realiza actul justi ției.

3.4.2.Abaterile disciplinare .
Elementul de bază, condi ția necesară și suficientă a declanșării răspunderii disciplinare, îl
constituie săvârșirea unei abateri disciplinare, teză exprim ată atât în art.263 alin.1 din CM, cât și în
literatura juridică [260, p.637] .

133
Abaterea disciplinară a fost definită în art.263 alin.2 din CM ca fiind “fapta în legătură cu
munca și care constă într -o acțiune sau inac țiune săvârșită cu vinovă ție de către s alariat, prin care
acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul
colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozi țiile legale ale conducătorilor ierarhici”, iar în
literatura nejuridică drept “încălcar ea unei dispozi ții cu caracter administrativ sau disciplinar” [94,
p.1]. În literatura juridică a fost definită ca fiind “încălcarea cu vină de către o persoană făcând parte
dintr -un colectiv, a regulilor de disciplină stabilită” [92] ori “încălcarea cu vi novă ție de către salariat,
indiferent de func ția sau postul pe care îl ocupă, a obliga țiilor sale, inclusiv a normelor de
comportare”, prin norme de comportare în țelegându -se “cele din cadrul unită ții respective, cu
excep ția unor categorii de personal care , în plus, trebuie să se bucure, potrivit legii, de o reputa ție
neștirbită”, fiind invocată ca exemplu și categoria profesională a magistra ților [15, p.7] .
Raportat la categoria profesională a judecătorilor, aceștia răspund disciplinar “pentru
abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru fapte care afectează prestigiul justi ției”-
art.98 din Legea nr.303/2004. O reglementare similară este con ținută și de Legea RM nr.544 –
XIII/1995, care în art.21 alin.1 vorbește de “abaterile de la îndatoriri le de serviciu, precum și
comportările care dăunează interesului serviciului și prestigiului justi ției”.
Elementele constitutive ale abaterii disciplinare sunt obiectul (rela țiile de muncă), latura
obiectivă (fapta), subiectul (salariatul) și latura subiec tivă (vinovă ția sau culpa) [260, p.637; 2 57,
p.259] . În același sens s -a pronun țat și CSM prin Hotărârea nr.11/2002, ca instan ță disciplinară,
arătând că “pentru a se re ține în sarcina unui magistrat săvârșirea unei abateri disciplinare, este
necesar să se stabilească dacă sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia, respectiv latura
obiectivă și subiectivă. În lipsa unuia dintre aceste elemente constitutive, abaterea disciplinară nu
subzistă și deci nu poate fi angajată răspunderea disciplinară a m agistratului” [63, p.59] .
În CM, abaterile nu au fost enumerate, faptele săvârșite urmând a fi calificate în acest fel în
funcție de condi țiile concrete în care s -au produs, de valorile atinse și prejudiciate etc. Alte acte
normative, legi speciale – art.35 din Legea nr.80/1995 privind statutul cadrelor militare [150] ,
art.115 din Legea nr.128/1997 privind statutul cadrelor didactice [156] , art.48 din Legea nr.427/2001
privind statutul personalului silvic [160] , art.58 din Legea nr.269/2003 privind stat utul membrilor
Corpului diplomatic și consular al României [163] -, fie au adoptat modalitatea generică a CM, fie au
enumerat limitativ faptele care constituie abateri disciplinare – art.65 alin.2 din Legea nr.188/1999
privind statutul funcționarilor publi ci [159] , art.57 alin.1 lit.a -j din Legea nr.360/2002 privind
statutul polițistului [161] , art.61 lit.a -o din Legea nr.293/2004 privind statutul funcționarilor publici
din Administrația Națională a Penitenciarelor [164] , art.79 alin.2 din Legea nr.7/2006 p rivind
statutul funcționarului public parlamentar [169] , art.52 din Legea nr.96/2006 privind statutul
deputaților și senatorilor [170] .

134
Desigur că s -ar putea considera că o enumerare limitativă ar reduce sau ar împiedica
subiectivismul în calificarea c a abateri disciplinare a faptelor săvârșite.
Considerăm însă că enumerarea limitativă a abaterilor disciplinare prezintă două
dezavantaje: în primul rând, pot apare situa ții de săvârșire a unor fapte care, deși aduc atingere unor
valori, să nu fie prevă zute ca abateri disciplinare, nefiind astfel sanc ționabile; în al doilea rând, pot
apare situa ții în care anumite fapte care au adus o atingere nesemnificativă a rela țiilor de muncă, fără
relevan ță în plan juridic sau material, să fie sanc ționabile numai p entru că sunt prevăzute în
enumerarea limitativă a textului de lege.
Din păcate, și Legea nr.303/2004, dar și Legea RM nr.544 -XIII/1995, au adoptat acest
ultim mod de reglementare, enumerând în art.99, respectiv art.22, faptele ce constituie abateri
disci plinare.
De lege ferenda , sub aspectul celor expuse mai sus, considerăm că se impune modificarea
legii în sensul unei formulări generice. Remarcăm faptul că , la nivel european, că există sisteme în
care au fost prevăzute doar generic faptele de încălcare a îndatoririlor, onoarei, decenței sau
demnității, fără o enumerare a acestora, respectiv Legea federală din 8.09.1961 completată cu Legea
federală asupra disciplinei din 9.07.2001 în Germania, Ordonanța 58 -1270/1958 (republicată în
2003) privind organizare a judiciară în Franța, art.155 din Legea pentru organizarea judiciară din
Luxemburg.
Vom analiza în continuare faptele ce constituie abateri disciplinare de lege lata și vom
exemplifica cu spe țe, pentru o mai bună în țelegere a specificului acestora în priv ința judecătorilor.
1. Încălcarea prevederilor legale referitoare la declara țiile de avere, declara țiile de
interese, incompatibilită ți și interdic ții- art.99 lit.a din Legea nr.303/2004, art.22 alin.1 lit.g și lit.p
din Legea RM nr.544 -XIII/1995.
Obliga ția magistratului de a depune declara ția de avere și declara ția de interese este
prevăzută de art.93 din Legea nr.303/2004, iar condi țiile și procedura sunt reglementate de Legea
nr.115/1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistra ților, a unor persoane cu
funcții de conducere și de control și a func ționarilor publici [155] și de Legea nr.161/2003 [162] .
De asemenea, incompatibilită țile și interdic țiile, numeroase, sunt prevăzute de art.125
alin.3 din Constitu ția României, dispozi țiile Leg ii nr.161/2003, ale Legii nr.317/2004, ale Legii
nr.303/2004, ale Legii sindicatelor nr.54/2004, ale Legii nr.168/1999 privind solu ționarea
conflictelor de muncă, ale Codului de procedură civilă, ale Codului de procedură penală.
Și Legea RM nr.544 -XIII/199 5 cu privire la statutul judecătorului, prevede în art.15 alin.5
că “judecătorul va depune, în condi țiile legii, declara ție cu privire la venituri și proprietate”.
Recomandarea R (94) 12 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei către statele
membr e cu privire la independen ța, eficien ța și rolul judecătorilor, în cadrul Principiului V intitulat
“Responsabilită ți judiciare”, la pct.3 prevede că: “În mod special, judecătorii trebuie să -și asume

135
următoarele responsabilită ți: a. Să ac ționeze în toate ca uzele în deplină independen ță și proteja ți de
orice influen țe din afară; b. Să se pronun țe în mod impar țial, în conformitate cu propria lor evaluare
asupra faptelor și interpretarea legii, să se asigure că toate păr țile sunt audiate în mod echitabil și că
drepturile procedurale ale păr ților sunt respectate în conformitate cu dispozi țiile Conven ției; c. Să se
abțină de la judecarea cauzelor sau să renun țe să ac ționeze atunci când există motive justificate și,
exclusiv, în această situa ție. Asemenea motive ar trebui să fie definite prin lege și se pot referi, de
pildă, la grave probleme de sănătate, existen ța unui interes personal asupra subiectului sau interesul
justiției”.
În Capitolul 4, la pct.4.3 din Carta europeană privind statutul judecătorilor, se prev ede că
“judecătorul trebuie să se ab țină de la orice comportament, de la orice act sau manifestare de natură
să altereze efectiv încrederea în impar țialitatea și independen ța lor”.
Potrivit art.5 din Carta universală a judecătorului, “în îndeplinirea atrib uțiilor sale
profesionale, judecătorul trebuie să fie impar țial și trebuie să fie perceput ca atare”.
În același sens, Principiile fundamentale privind independen ța judecătorilor prevăd la pct.2
că “corpul judecătoresc va decide impar țial în cauzele care î i sunt prezentate spre rezolvare, în baza
faptelor și conform legii, fără restric ții, influen țe nedorite, persuasiune, presiuni, amenin țări sau
ingerin țe, directe sau indirecte, din partea oricui sau pentru orice motiv”.
Acest principiu este transpus și în art.124 alin.2 din Constitu ția României, “justi ția este
unică, impar țială și egală pentru to ți” și art.116 alin.1 din Constitu ția RM.
În practica Cur ții Europene, în Cauza Schmidt împotriva Austriei s-a apreciat că “este
posibil ca un judecător să solu ționeze mai multe cauze având același acuzat sau mai multe cauze cu
acuza ți diferi ți, dar care au origine în fapte comune”. În Cauzele Oberschlick împotriva Austriei și
De Haan împotriva Olandei , s-a apreciat că “un judecător nu poate să solu ționeze aceeași c auză de
două ori în căile de atac și nici să participe la judecarea cauzei la instan ța de fond, cât și la instan ța
de recurs”.
În Cauzele Hauschild împotriva Danemarcei și Belleos împotriva Elve ției [19, p.181, 207 –
208], s-a reținut că “existen ța impar țialită ții, în sensul conferit de art.6 paragraful 1 din Conven ție, se
determină de Curte prin aplicarea unui test subiectiv, constând în examinarea convingerilor
personale ale unui judecător anume într -o cauză dată și, în același timp, pe baza unui test ob iectiv, al
cărui scop este de a stabili dacă judecătorul a oferit garan ții suficiente pentru a elimina orice dubiu
legitim în cauza respectivă”.
Prin numeroase hotărâri, CSM a re ținut că reprezintă abateri disciplinare refuzul
judecătorului de a completa declara ția de avere motivând că nu are această obliga ție-Hotărârea
nr.9J/200 5 [63, p.180 -184], „atitudinea judecătorului de a nu se ab ține de la judecata unei cauze, deși
anterior solu ționase o cauză între aceleași păr ți”, fapt ce a creat suspiciunea că j udecata nu a fost
obiectivă -Hotărârea nr.2/2003 [63, p.103 -105], sau că “deși socrii judecătorului nu au avut calitate

136
de păr ți în dosarul solu ționat de judecător, solu ția era de natură a le profita, iar aceștia au purtat
anterior mai multe procese cu part ea pârâtă, judecătorul având posibilitatea să cunoască nemijlocit
implicarea socrilor săi în litigiul pe care l -a solu ționat” -Hotărârea nr.5/2001, definitivă prin Decizia
CSJ nr.4/2002 [63, p.110] , faptul că, “întrucât so ția judecătorului era șef al servic iului de personal la
firma debitoare, pentru a nu da naștere nici unei suspiciuni, judecătorul avea posibilitatea ori chiar
obliga ția de se ab ține de la judecarea cauzei, dând astfel dovadă de probitate profesională” -Hotărârea
nr.9/1999, definitivă prin De cizia CSJ nr.8/2001 [63, p.116] , precum și împrejurarea că “deși
anterior înregistrării dosarului pe rolul tribunalului, cât și pe prcursul judecării acestuia, judecătorul a
purtat mai multe convorbiri telefonice cu inculpata, acesta nu s -a abținut de la j udecarea cauzei
respective, creând păr ții vătămate suspiciunea lipsei de obiectivitate în solu ționarea cauzei” –
Hotărârea nr.3/2003, definiti vă prin Decizia ÎCCJ nr.10/2005 [63, p.112 -115].
S-a considerat că fapta judecătorului de a acorda consulta ții juri dice unor persoane
implicate într -un litigiu și de a le înso ți la alte organe competente în rezolvarea unor probleme în
legătură cu cauza în care au calitatea de păr ți, deși nu reprezintă o interven ție în afara cadrului legal,
în solu ționarea cauzei, const ituie abatere disciplinară deoarece judecătorii nu pot acorda consulta ții
juridice decât în cazurile expres prevăzute de lege -Hotărârea nr.2/1995, definitivă prin Decizia CSJ
nr.4/1995 [63, p.138 -140].
De asemenea, s -a reținut că “fapta judecătorului care, cu inten ție directă, în repetate
rânduri, a expediat pe adresa unui alt judecător scrisori de amenin țare, precum și mesaje de
amenin țare, telefonic sau prin SMS, producându -i acestuia o stare de teamă, dar și convingerea că
ele vizau activitatea sa profes ională, întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare
prevăzute de dispozi țiile art.99 lit.a din Legea nr.303/2004, raportat la art.104 din Legea
nr.161/2003” -Hotărârea nr.10/2006, irevocabilă prin decizia ÎCCJ nr.9/2007 ; faptele comise de
judecător afectează grav demnitatea și prestigiul func ției de magistrat, prin aceea că erodează
încrederea opiniei publice în impar țialitatea și moralitatea corpului de magistra ți. Sub aspectul
încadrării juridice, s -a reținut că prin art.99 lit.a din Legea nr.303/2004 se sanc ționează încălcarea
prevederilor legale privind interdic țiile, or art.104 din Legea nr.161/2003 reglementează tocmai una
dintre interdic țiile la care face referire art.99 lit.a, respectiv aceea potrivit căreia magistra ților le este
interzisă orice manifestare contrară demnită ții pe care o ocupă ori de natură să afecteze
impar țialitatea sau prestigiul acesteia.
2. Interven țiile pentru solu ționarea unor cereri, pretinderea sau acceptarea rezolvării
intereselor personale sau ale membrilor f amiliei ori ale altor persoane, altfel decât în limita
cadrului legal reglementat pentru to ți cetă țenii, precum și imixtiunea în activitatea altui judecător –
art.99 lit.b din Legea nr.303/2004 și art.22 alin.1 lit.c din Legea RM nr.544 -XIII/1995. Ca abater e
disciplinară distinctă, art.22 alin.1 lit.o din Legea RM nr.544 -XIII/1995 reglementează expunerea în

137
public a acordului sau dezacordului cu hotărârea colegilor, în scopul imixtiunii în activitatea
acestora.
În această formă, textul este identic cu art.11 alin.3 din Codul deontologic.
S-a apreciat că intră în con ținutul unei astfel de abateri fapta judecătorului de a cere unui
coleg să pronun țe o solu ție într -o cauză -Hotărârea nr.10/1999, definitivă prin Decizia CSJ nr.6/2001
[63, p.94 -97], interven ția un ui președinte de tribunal în activitatea de lichidare judiciară a
judecătorului sindic -Hotărârea nr.8/1999, definitivă prin Decizia CSJ nr.7/2001 [63, p.131 -135],
precum și “discu țiile purtate de vicepreședintele tribunalului, separat, înainte de termen, c u
judecătorii investi ți cu solu ționarea unei cauze” – Hotărârea nr.1/1999, definitivă prin Decizia CSJ
nr.10/1999 [63, p.91 -93], fapte ce au avut drept consecin ță încălcarea principiilor independen ței și
impar țialită ții magistra ților.
În legătură cu această abatere disciplinară, s -a exprimat opinia că nu ar trebui avute în
vedere nivele gradate de sanc țiuni, ci doar eliberarea din func ție. S-a motivat prin aceea că “astfel de
tipuri de abateri sunt suficient de grave pentru a servi drept dovadă comunită ții magistra ților că cel
care a săvârșit abaterea s -a compromis pe sine și a demonstrat lipsă de discernământ suficient de
semnificativă pentru a i se mai putea încredin ța autoritatea de a realiza înfăptuirea actului de justi ție”
[269].
Deși suntem de acord în ceea ce privește gravitatea acestei abateri, nu putem subscrie în
totalitate acestei recomandări, din moment ce legea nu face o astfel de distinc ție.
3. Desfășurarea de activită ți publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor
politice în ex ercitarea atribu țiilor de serviciu – art.99 lit.c din Legea nr.303/2004 și art.108 alin.1 din
Legea nr.161/2003. Reglementarea este similară cu cea con ținută la art.22 alin.1 lit.e din Legea RM
nr.544 -XIII/1995, respectiv activită țile publice cu caracter po litic.
Trebuie să eviden țiem aici faptul că judecătorului nu i se interzice opinia politică, ci
manifestarea ori demonstrarea ei publică. O astfel de interdicție a fost stabilită și pentru alte categorii
profesionale: funcționari publici (art.43 alin.1 din Legea nr.188/1999 privind statutul funcționarului
public), cadre militare (art.28 lit.a din Legea nr.80/1995 privind statutul cadrelor militare), polițiști
(art.45 alin.1 lit.a -b din Legea nr.360/2002 privind statutul polițistului), membrii corpului diplo matic
și consular (art.50 alin.1 lit.a din Legea nr.269/2003 privind statutul membrilor Corpului diplomatic
și consular al României, cadrele din Serviciul Român de Informații (art.36 din Legea nr.14/1992
privind organizarea și funcționarea Serviciului Româ n de Informații) și din Serviciul de Informații
Externe (art.15 din Legea nr.1/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Informații
Externe).
În condi țiile în care nu este prevăzută ca abatere disciplinară fapta judecătorului de a face
parte dintr -un partid politic, deși art.9 alin.1 din Legea nr.303/2004 și art.8 alin.1 lit.c din Legea RM
nr.544 -XIII/1995 reglementează interdic ția ca judecătorul să facă parte din partide sau forma țiuni

138
politice, ar fi de discutat aici situa ția în care totuși judecătorul face parte dintr -un partid politic, dar
nu desfășoară activită ți publice cu caracter politic și nici nu își manifestă convingerile politice în
exercitarea atribu țiilor de serviciu.
Dispozi ția con ținută de art.99 lit.c din Legea nr.303/2004 nu s e coroborează așadar cu cea
conținută de art.9 alin.1 din aceeași lege, astfel că ne întrebăm ce sens are prevederea prin lege a
unei interdic ții, dacă încălcarea ei nu este sanc ționată.
La nivel european, în literatura de specialitate [129, p.119 -131] au fost identificate trei
curente principale privind apartenen ța judecătorului la partide politice: primul, de neimplicare sub
nici o formă în activitatea politică; al doilea, posibilitatea de a fi membru al unui partid, dar fără o
activitate publică; al trei lea, implicarea totală și activă a judecătorului în via ța politică. În același
sens sunt și recomandările din Opinia nr.3/2002 a CCJE.
În ceea ce privește această abatere disciplinară de lege lata , până în prezent nu au existat
situa ții în practică privind sancționarea judecătorilor pentru activită ți politice, indiferent că au avut
caracter public sau nu.
4. Nerespectarea secretului deliberării sau a confiden țialită ții lucrărilor care au acest
caracter – art.99 lit.d din Legea nr.303/2004. Reglementarea est e identică cu cea con ținută la art.22
alin.1 lit.d din Legea RM nr.544 -XIII/1995, respectiv nerespectarea secretului deliberării sau a
confiden țialită ții lucrărilor cu caracter secret.
Printre principiile consacrate de Principiile Fundamentale ale Na țiunilor Unite pentru
Independen ța Judecătorilor se regăsește și cel al confiden țialită ții profesionale. Astfel, la pct.15 se
arată că “judecătorii au obliga ția de a păstra secretul profesional în ceea ce privește deliberările și
informa țiile confiden țiale dobân dite în timpul exercitării altor atribu ții profesionale decât ședin țele
de judecată publice și nu vor fi obliga ți să depună mărturie în astfel de cauze”.
Respectarea secretului profesional și păstrarea secretului deliberării sunt reglementate ca
îndatorir i distincte ale magistra ților de art.91 alin.1 teza a II -a din Legea nr.303/2004 și art.15 alin.1
din Codul deontologic, respectiv de art.91 alin.2 din Legea nr.303/2004 și art.38 alin.1 teza a II -a din
Regulamentul de organizare și func ționare a instan ței supreme, precum și art.15 alin.3 din Legea RM
nr.544 -XIII/1995. Obliga ția de a păstra secretul deliberărilor persistă și după încetarea func ției, așa
cum se arată în art.91 alin.2 din Legea nr.303/2004.
Astfel, s -a reținut într -o spe ță că “întocmirea minu tei de către judecătorul cauzei împreună
cu un alt judecător care nu a participat la dezbateri, încalcă principiul secretului deliberării” –
Hotărârea nr.10/1999, definitivă prin Decizia CSJ nr.6/2001 [63, p.94 -97], precum și că “înscrierea
minutei în dosar de către avocat face dovada că deliberarea în cauză nu s-a făcut conform
dispozi țiilor legale” -Hotărârea nr.1/1998 [63, p.260] .
5. Nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozi țiilor legale privitoare la
soluționarea cu celeritate a cauze lor-art.99 lit.e din Legea nr.303/2004.

139
Art.21 alin.3 din Constitu ția României prevede că “păr țile au dreptul la un proces echitabil
și la solu ționarea cauzelor într -un termen rezonabil”, iar acestui drept al păr ților i se circumscrie
obliga ția judecătoru lui referitoare la termenul rezonabil de solu ționare a cererilor. Astfel, conform
art.91 alin.1 teza I din Legea nr.303/2004 “judecătorii și procurorii sunt obliga ți să rezolve lucrările
în termenele stabilite și să solu ționeze cauzele în termen rezonabil, în func ție de complexitatea
acestora”, iar norma legală a fost reluată și în art.5 alin.2 lit.g din Regulamentul de ordine interioară
a instan țelor judecătorești și în art.38 alin.1 teza I din Regulamentul de organizare și func ționare
administrativă a ins tanței supreme.
În același sens, art.6 din Statutul Universal al Judecătorilor prevede că “judecătorul trebuie
să-și îndeplinească atribu țiile cu diligen ță și eficacitate, fără întârzieri nejustificate”.
Chestiunea pe care pu ține persoane din afara sist emului judiciar o cunosc, este aceea că
tergiversarea solu ționării cauzelor este determinată, în marea majoritate a situa țiilor, nu de judecător,
ci de cauze independente de el, cum ar fi: modificări foarte dese ale legisla ției, mai ales de
procedură, volu mul foarte mare al cauzelor fa ță de personalul corpului de judecători, insuficien ța
spațiilor destinate activită ții de judecată, insuficien ța cabinetelor de documentare, inexisten ța unor
proceduri prealabile ori alternative judecării cauzei de către judecă tor.
Tocmai de aceea, reglementările men ționate mai sus vorbesc de “nerespectare în mod
repetat”, “încălcare gravă”, “motive imputabile”, “vina judecătorului”, legiuitorul urmărind să
sancționeze doar dezinteresul judecătorului în solu ționarea cauzelor în tr-un termen rezonabil. S -a
propus chiar să se aibă în vedere o serie de factori relevan ți pentru acest tip de abatere, cum ar fi
durata sau perioada în care s -a continuat nesolu ționarea cauzelor în timpul prevăzut, tipurile de
cauze care sunt solu ționate la timp și dacă inten ția vădită a jucat vreun rol [269].
Considerăm că textele legale men ționate trebuie nuan țate sau completate, în sensul
decelării obliga țiilor judecătorului de cele ce revin statului în respectarea art.6 din Conven ția
Europeană a Drep turilor Omului, potrivit căruia “orice persoană are dreptul la judecarea … într -un
termen rezonabil a cauzei sale”.
Astfel, în Regula nr.5 din Regulile pentru aplicarea concretă a Principiilor de la Milano,
adoptate de Consiliul Economic și Social al ONU p rin Rezolu ția nr.1909/60 și aprobate de Adunarea
Generală a ONU prin Rezolu ția nr.44/162 din 15.12.1989 [255, p.82 -89], s-a eviden țiat obliga ția
statelor de a acorda “o aten ție specială necesită ții de a afecta resurse suficiente pentru func ționarea
sistemu lui judiciar, cu deosebire numind un număr suficient de magistra ți în raport cu numărul de
cauze puse pe rol”. În același sens, la pct.26 din Opinia nr.3/2002 a CCJE s -a prevăzut că
“judecătorii trebuie să exercite atribu țiile cu diligen ță și rapiditate re zonabile. Pentru asta, bineîn țeles
că trebuie să dispună de toate mijloacele necesare, echipament și asisten ță”.
La nivelul Consiliului Europei s -a procedat chiar la înfiin țarea unei comisii – Comisia
Europeană pentru Eficientizarea Justi ției, înfiin țată în luna februarie 2003 – care, în documentul său

140
programatic a dezvoltat institu ția termenului rezonabil (termen optim și previzibil). Comisia a
adoptat la data de 11.06.2004 Programul cadru privind soluționarea fiecărui proces într -un termen
optim și previ zibil, cuprinzând 12 linii de acțiune -CEPEJ (2004) 19 REV.1.
În jurispruden ța Cur ții Europene – Cauzele Buchholz împotriva Germaniei, Zimmerman și
Steiner împotriva Elve ției, Guincho împotriva Portugaliei , Milasi împotriva Italiei – se re ține că
“art.6 pa ragraful 1 obligă statele contractante să -și organizeze propriul sistem judiciar în așa fel încât
acesta să răspundă tuturor exigen țelor textului, inclusiv aceleia de a solu ționa orice litigiu într -un
termen rezonabil” [21, p. 534]. În Cauza Kudla contra Po loniei se arată că statele semnatare ale
Conven ției trebuie să pună la dispozi ția păr ților o cale de recurs pentru valorificarea plângerilor
privitoare la depășirea duratei rezonabile a procedurilor, iar în Cauza Uniunea Alimentară Sanders
SA împotriva Spa niei Curtea a considerat că “dacă mijloacele folosite se dovedesc insuficiente, statul
în cauză este obligat să adopte altele mai eficiente, pentru a se conforma exigen țelor art.6 paragraful
1. Faptul că situa țiile de aglomerare a rolului instan țelor de ju decată au devenit curente nu mai poate
justifica durata excesivă a procedurilor judiciare” [21, p.534] .
În sfârșit, trebuie să men ționăm că în jurispruden ța CEDO – Cauza Eckle contra
Germaniei , Cauza Koning contra Germaniei , Cauza Risgeisen contra Austri ei- au fost identificate și
criteriile ce determină caracterul rezonabil: complexitatea cauzei, comportamentul păr ților,
comportamentul autorită ților, importan ța pentru păr ți a obiectului procedurii [27, p.148] .
Referitor la durata procedurilor, în Cauzel e Katte Klitsche de la Grange împotriva Italiei ,
Poiss împotriva Austriei , Koning împotriva Germaniei , Guillemin împotriva Fran ței, Pinto de
Oliveira împotriva Portugaliei , s-a stabilit că “în materie civilă termenul începe să curgă de la data
sesizării in stanței, respectiv data declanșării procedurilor prealabile sesizării instan ței, și se întinde
până la pronun țarea unei decizii definitive în cauză” [21, p.535 -536]. Punerea în executare a
hotărârilor judecătorești este inclusă în câmpul de aplicare al ace stei no țiuni. În Cauza Ruianu
împotriva României și Cauza C.C.M.C. împotriva României s-a statuat că statele contractante au
obliga ția de a -și organiza propriul sistem judiciar, astfel încât instan țele interne să poată garanta
fiecărei personae dreptul de a obține într -un termen rezonabil o hotărâre definitivă asupra încălcării
drepturilor și obliga țiilor sale cu caracter civil.
Cât privește durata procedurilor în materie penală, în Cauza Neumeister împotriva Austriei
s-a apreciat că termenul începe să cur gă imediat ce o persoană este acuzată de săvârșirea infrac țiunii,
în sensul art.6 paragraful 1 din Conven ție, și se întinde până la rămânerea definitivă a hotărârii prin
care se stabilește pedeapsa aplicată – Cauza Eckle împotriva RFG , în care se face trimi tere la
hotărârea pronun țată în Cauza Wenhoff împotriva RFG [19, p.301 -304].
În practica disciplinară s -a considerat astfel că “nesocotirea dispozi țiilor procedurale
privitoare la administrarea probelor, acordarea a numeroase termene fără a se dispune vr eo măsură
procesuală, amânarea repetată a pronun țării hotărârii, cât și redactarea cu întârziere a hotărârii

141
judecătorești, au drept consecin ță prelungirea nejustificată a judecării cauzei” -Hotărârea nr.7/2000
[63, p.158 -160].
6. Refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse
de păr țile din proces -art.99 lit.f din Legea nr.303/2004 .
Cu privire la această abatere, s -a exprimat un punct de vedere în sensul că legiuitorul a voit
să sanc ționeze prin incriminarea fapt ei, comportamentul necorespunzător al judecătorului fa ță de
părți și nicidecum încălcarea unor dispozi ții legale în solu ționarea unei cauze, aspect care poate fi
cenzurabil doar de către instan țele de control judiciar, în căile de atac exercitate de păr ți [63, p.282] .
S-a exprimat însă și opinia, cu care suntem de acord, că o astfel de reglementare este inutilă
[215, p.372] . Exercitarea func ției de către judecător presupune, în principal, activitatea profesională
specifică, respectiv activitatea de judecată în cadrul instan ței. În aceste condi ții, exercitarea func ției
cu rea -credin ță sau gravă neglijen ță, abatere reglementată la lit.h a art.99 din Legea nr.303/2004,
presupune inclusiv încălcarea normelor de procedură, între care se situează și primirea la do sar a
cererilor, concluziilor, memoriilor sau actelor depuse de păr țile din proces.
7. Refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu -art.99 lit.g din Legea
nr.303/2004 și art.22 alin.1 lit.h din Legea RM nr.544 -XIII/1995.
Îndatoririle s pecifice activită ții de judecată, prevăzute de lege , au fost detaliate prin
Regulamentul de ordine interioară al instan țelor judecătorești, adoptat prin Hotărârea CSM
nr.387/2005.
Desigur că este discutabil aici dacă îndeplinirea altor atribu ții decât cele privind activitatea
de judecată, reprezintă îndatorire de serviciu. Art.5 alin.2 lit.j din Regulamentul de ordine interioară
prevede că judecătorul este obligat să îndeplinească „în limitele func ției, alte atribu ții decât cele
privind activitatea de judec ată, stabilite în conformitate cu legea, de conducerea instan ței”.
Considerăm că este eronată pozi ționarea acestei dispozi ții în text, ca și obliga ție a
judecătorului, deoarece judecătorul nu poate fi obligat să îndeplinească alte atribu ții decât cele lega te
direct sau indirect de activitatea de judecată și de solu ționare a cauzelor. Celelalte sarcini
administrative pot fi îndeplinite și de alte categorii profesionale (grefieri, consilieri juridici,
funcționari publici). Judecătorul poate îndeplini astfel d e sarcini, dar nu ca o obliga ție de serviciu, ci
doar ca un drept, pe care acesta poate sau nu să -l accepte sau să -l revendice, o astfel de abordare
fiind întâlnită în legisla ția germană [215, p.294] .
Spre exemplu, în vederea promovării unui eventual recu rs în interesul legii, Ministerul
Public solicită instan țelor să îi comunice care este practica într -o anume materie, împreună cu
hotărâri judecătorești. Primind o astfel de adresă, președintele instan ței o direc ționează la
președintele de sec ție care, la rândul său, numește un judecător care să se ocupe de sarcina
respectivă, fixându -i chiar și un termen în acest sens.

142
O astfel de practică întâlnită în cadrul instan ței în care func ționez este abuzivă și arbitrară.
În primul rând, este o sarcină administrat ivă ce este de competen ța judecătorului cu func ție de
conducere – în spe ță, președintele de sec ție -, iar în vederea îndeplinirii ei poate fi delegat un grefier.
În această categorie a sarcinilor administrative includem, exemplificativ: analiza practicii
de casare, compartimentul de executări civile, de executări penale, judecătorul de serviciu.
Degrevarea judecătorului de sarcini nonjurisdic ționale este prevăzută în documente cadru
adoptate de Consiliul Europei. Astfel, în Recomandarea (94) 12 a Consiliulu i Europei, Principiul III
lit.e, s -a recomandat statelor europene adoptarea de măsuri pentru „încredin țarea sarcinilor
nonjurisdic ționale altor persoane”. Recomandarea a fost preluată și asumată de Guvernul României
care, prin Hotărârea nr.232/2005 privind strategia de reformă, pct.4 I 3.1, a prevăzut ca sarcină
„transferul unor atribu țiuni administrative (nejudiciare) de la magistra ți la personalul auxiliar”.
În practica disciplinară, s -a considerat că întrunește elementele constitutive ale acestei
abateri fapta judecătorului de a nu participa la solu ționarea unei cauze, fără a formula cerere de
abținere în acest sens -Hotărârea nr.10/1999, definitivă prin Decizia CSJ nr.6/2001 [63, p.94 -97],
omisiunea judecătorului de a verifica întocmirea de către grefier a încheierii de amânare a
pronun țării-Hotărârea nr.5/2002, definitivă prin Decizia ÎCCJ nr.6/2005 [63, p.164 -167], refuzul
judecătorului de a participa la deliberări după terminarea ședin ței, făcând astfel imposibilă
pronun țarea hotărârilor în cauzele re ținute spre solu ționare, refuzul de a semna încheierile întocmite
în dosarele din ședin ța de judecată, trăgând linie în dreptul locului pentru semnătură, precum și
refuzul de a judeca un dosar repartizat în sistem aleatoriu completului pe care îl prezida -Hotărârea
nr.10/2001, definitivă prin Decizia CSJ nr.9/2002 [26, p.143 -145], refuzul de a solu ționa o cauză în
care se formulase propunere de arestare preventivă, judecătorul fiind desemnat de permanen ță-
Hotărârea nr.4J/2008, irevocabilă prin Decizia ÎCCJ nr .1/2009 , formularea repetată a unor cereri de
abținere cu consecin ța întreruperii judecă ții pe o durată apreciabilă de timp – Hotărârea nr.5J/2007,
irevocabilă prin Decizia ÎCCJ nr.11/2007 [70, p.193 -195].
8. Exercitarea func ției, inclusiv nerespectarea nor melor de procedură, cu rea -credin ță sau
din gravă neglijen ță, dacă fapta nu constituie infrac țiune- art.99 lit.h din Legea nr.303/2004.
Reglementarea este oarecum similară cu cea con ținută la art.22 alin.2 din Legea RM nr.544 –
XIII/1995, respectiv anularea sau modificarea hotărârii judiciare nu atrage răspundere, dacă
judecătorul care a pronun țat-o nu a încălcat inten ționat legea. Excep ție fac cazurile în care legea a
fost încălcată cu neglijen ță, cauzând persoanelor prejudicii materiale sau morale esen țiale, precum
și cu cea con ținută de art.22 alin.1 lit.b din aceeași lege interpretarea sau aplicarea neuniformă a
legisla ției, inten ționat sau din neglijen ță gravă, dacă acest lucru nu este justificat de schimbarea
practicii judiciare.
Remarcăm în primul rând că sintagma “inclusiv nerespectarea normelor de procedură”,
introdusă prin Legea nr.356/2006 privind modificarea Codului de procedură penală și a altor legi,

143
este nejustificată și inutilă, din aceleași considerente arătate cu privire la abaterea disciplin ară
reglementată la art.99 lit.f din Legea nr.303/2004.
Se permite astfel, ca hotărârile judecătorești să fie supuse unui alt tip de control de
legalitate decât cel statuat de dispozi țiile art.129 din Constitu ția României și contravine principiului
indepe nden ței judecătorilor, potrivit căruia deciziile judecătorilor nu pot fi reformate decât prin căile
de atac prevăzute de lege.
Asocia ția Magistra ților din România a adresat CCJE o scrisoare deschisă, având ca obiect
modificările aduse prin Legea nr.356/200 6 în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor și
procurorilor, precum și opiniile judecătorilor din cadrul Cur ții de apel Cluj și Tribunalului
Constan ța, referitoare la aceste modificări.
Asocia ția Europeană a Judecătorilor, având statut de observa tor în cadrul CCJE, a adoptat,
cu ocazia reuniunii de la Siofok, din perioada 27 septembrie -2 octombrie 2006, o rezolu ție prin care
își exprima “adânca îngrijorare privind schimbările legislative recente din România”. Declara ția este
în sensul că, în conco rdanță cu standardele europene privind independen ța judiciară (a se vedea spre
exemplu Recomandarea (1994) 12 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei și Opinia nr.1 a
CCJE), procedurile disciplinare, precum și ac țiunile în civil și penal privind j udecătorii trebuie să
conțină garan ții că protejează pe deplin independen ța acestora, prin excluderea oricăror forme de
control administrativ a hotărârilor [62].
Întrucât completarea legii în sensul arătat a determinat ample proteste din partea Asocia ției
Magistra ților din România, CCJE a adoptat la data de 10 noiembrie 2006, la cea de a 7 -a Reuniune a
Consiliului de la Strasbourg, documentul CCJE (2006)19 în care s -a arătat că legisla ția statelor în
materia răspunderii judecătorilor trebuie promovată de a semenea manieră încât să nu afecteze
independen ța acestora, în concordan ță cu documentele cadru europene, asigurându -se o imunitate
totală judecătorilor fa ță de plângerile directe îndreptate împotriva lor. Documentul nu reprezintă o
luare de pozi ție fermă și nu aduce nimic nou, deoarece aspectele la care face referire au fost deja
reglementate în legisla ția românească.
Modificarea art.99 lit.h din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor
prin Legea nr.356/2006 a suscitat multe discu ții și ele sunt departe de a fi fost epuizate [111, p.124 –
129]. Dimpotrivă, și în prezent la nivelul corpului magistra ților se caută mijloace și se întreprind
demersuri fie pentru suprimarea acestei dispozi ții, fie pentru stabilirea unor defini ții clare în privin ța
conceptelor folosite.
Art.99 lit.h a suscitat atât de multe dispute, deoarece în legisla ția românească nu există o
defini ție foarte clară a „relei -credin țe” și a „gravei neglijen țe” în materie disciplinară, după cum nu
există nici o delimitare foa rte precisă între răspunderea disciplinară și cea penală.
Astfel, în dreptul civil reaua credin ță este apreciată prin raportare la buna credin ță și la
elementele care sunt avute în vedere la aprecierea în raporturile civile a bunei credin țe. Reaua

144
credin ță nu se presupune, ci trebuie dovedită prin orice mijloc de probă, iar în raporturile de natură
penală reaua credin ță ar putea fi asemănată inten ției directe.
În sfera răspunderii disciplinare a magistra ților, reaua -credin ță presupune atât inten ția de a
manipula legea în mod conștient, cât și voin ța de a cauza o vătămare a intereselor uneia din păr țile
implicate în process [182, p.67] .
În ceea ce privește cea de a doua formă de vinovă ție, prin folosirea sintagmei “gravă
neglijen ță”, legiuitorul a stabilit g radul culpei ca fiind cel al culpei lata . S-a considerat că pentru
aprecierea acestei forme de vinovă ție, trebuie luat drept model criteriul adoptat în dreptul civil, care
este unul obiectiv, completat și cu elemente de ordin subieciv ce țin de circumstan țele concrete care
decurg din locul, timpul, împrejurările în care a fost comisă fapta, calită țile și pregătirea autorului.
Sub aspectul naturii greșelilor ce ar putea atrage răspunderea disciplinară, s -a apreciat că în sfera
noțiunii de culpa lata , nu pot fi incluse decât acelea care au un caracter evident, neîndoielnic și
cărora le lipsește orice justificare, fiind în vădită contradic ție cu dispozi țiile legale [182, p.67] .
În practica lor, Comisiile de disciplină și Sec țiile CSM au încercat să clarifice ac este
probleme. S -a încercat să se definească reaua credin ță ca o distorsionare conștientă a dreptului
printr -o aplicare greșită a legii, în mod voit, în scopul de a vătăma interesele uneia dintre păr țile
implicate în proces. În definirea gravei neglijen țe, s-a apreciat că, prin folosirea acestei sintagme,
legiuitorul a vrut să facă trimitere la culpa lata , considerând că numai o astfel de culpă poate atrage
răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor. Au fost căutate criterii pentru a aprecia c ând
o persoană se face vinovată de culpa lata, iar din asimilarea criteriului identificat în domeniul
răspunderii civile delictuale, s -a ajuns la etalonul persoanei diligente, care trebuie să ac ționeze în așa
fel încât să aibă grijă de interesele celorlal ți. Transpunând acest criteriu la nivelul răspunderii
disciplinare, s -a considerat că, pentru a aprecia gradul de vinovă ție, se poate lua ca etalon judecătorul
sau procurorul diligent, care ac ționează cu grijă fa ță de interesul public de înfăptuire a justi ției și a
intereselor generale ale societă ții, subordonându -și comportarea tuturor exigen țelor care decurg din
îndatoririle profesionale și normele deontologice.
Așadar, tot ce poate fi explicat și se poate re ține ca acceptabil, nu constituie un caz de rea
credin ță sau neglijen ță gravă.
Sesizată cu excep ția de neconstitu ționalitate a art.II alin.3 din Legea nr.356/2006, care a
modificat art.99 lit.h din Legea nr.303/2004, Curtea Constitu țională a respins excep ția prin decizia
nr.588 din 19 iunie 2007, consid erând că dispozi țiile legale respective nu instituie o nouă cale de
atac.
Exprimându -și punctul de vedere cu privire la chestiunea ce face obiectul prezentului
studiu, un expert german a considerat că „aspectul problematic în privin ța art.99 lit.h din Lege a
nr.303/2004 este că nici măcar nu lasă a în țelege că independen ța judecătorească limitează puterea

145
disciplinară, chiar și în cazul gravei neglijen țe și – cu excep ția situa ției de distorsionare a legii – și în
cel al ac țiunii cu premeditare” [182, p.67] , opinie cu care suntem pe deplin de acord.
În aceeași ordine de idei, având în vedere dispozi țiile disciplinare ale art.99 lit.h, s -a ridicat,
în cadrul unui alt seminar cu participarea unor exper ți din state membre ale UE, și problema
constitu ționalită ții, în sensul incompatibilită ții cu principiul independen ței judecătorilor și
procurorilor. În Fran ța a existat un proiect de lege care prevedea o nouă abatere disciplinară –
„încălcarea deliberată a principiilor directoare ale procedurii civile sau penale”. Consiliul de Stat din
Franța a estimat că această dispozi ție introduce un risc de neconstitu ționalitate, deoarece era
susceptibil a aduce atingere independen ței magistra ților în activitatea lor jurisdic țională, astfel că
textul respectiv din proiectul de a ct normativ a fost retras [223] .
Întrucât această abatere disciplinară nu a fost reglementată în legile anterioare, apreciem că
legiuitorul trebuia să expliciteze sau să exemplifice situa ții concrete în care judecătorul își exercită
funcția cu rea -credin ță sau gravă neglijen ță. Cum nu a fost făcut acest lucru, în prezent este la
latitudinea persoanei care efectuează verificările să determine sfera de aplicare a celor două concepte
și dată fiind influen ța factorului subiectiv, există riscul unor aprecieri di ferite pentru cazuri similare,
cu consecin ța creării unor situa ții inechitabile. Este adevărat că legiuitorul nu ar putea realiza o
enumerare exhaustivă a situa țiilor în care judecătorul și -ar putea exercita func ția cu rea -credin ță sau
gravă neglijen ță, da r prezentarea cu titlu exemplificativ și orientativ a unor astfel de situa ții ori
stabilirea unor criterii sau condi ții ar fi fost de natură să clarifice textul și să înlăture situa țiile
inechitabile care ar putea crea în rândul judecătorilor derută și neî ncredere în autoritatea organului
care dispune verificările. În condi țiile date, apreciem că numai jurispruden ța CSM și a ÎCCJ poate
acoperi lipsurile legii, prin determinarea câmpului de aplicare a conceptelor de rea -credin ță și gravă
neglijen ță.
S-a considerat că fapta judecătorului de a nu înscrie minutele în dosarele rămase în
pronun țare constituie abaterea disciplinară de exercitare a func ției cu rea -credin ță sau gravă
neglijen ță-Hotărârea nr.7/2003, definitivă prin Decizia ÎCCJ nr.4/2005 [63, p.19 9], fapta
judecătorului de a modifica minuta hotărârii pronun țate, după înscrierea ei în condica de ședin ță și în
eviden țele electronice ale instan ței (exercitarea func ției cu rea -credin ță)-Hotărârea nr.9 J/2008,
irevocabilă prin nerecurare , fapta judecăto rului de a rupe fila dosarului pe care era consemnată
minuta pentru a introduce o altă filă cu minuta modificată, înso țită de cererea adresată grefierului de
a rupe fila din condica de ședin ță pentru a putea consemna solu ția modificată -Hotărârea nr.7 J/200 5,
irevocabilă prin Decizia ÎCCJ nr.10/2006 [70, p.199 -200], încălcarea unor norme elementare de
procedură civilă și principii de bază ale procesului civil (exercitarea func ției cu gravă neglijen ță)-
Hotărârea nr.11 J/2008, irevocabilă prin nerecurare , prec um și fapta judecătorului care, în inten ția de
a îndrepta o eroare materială strecurată în minuta unei hotărâri, a modificat cuantumul amenzii
aplicate unui inculpat, precum și pe cel al despăgubirilor ci vile, prin adăugarea cifrei “0” -Hotărârea

146
nr.8/2006, irevocabilă prin Decizia ÎCCJ nr.1/2007 (exercitarea func ției cu gravă neglijen ță) [70,
p.196 -197]. În același sens, a fost considerată și omisiunea judecătorului de a verifica, înainte de
expirarea termenului de 60 de zile prevăzut de art.23 din Constitu ția României și art.160b alin.1 din
CPP, legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive luate fa ță de inculpa ți, care a avut drept
consecin ță încetarea de drept a acesteia -Hotărârea nr.9/2007 [70, p.197 -198], fapta judecătorului de a
nu întocmi de îndată minutele în cauzele rămase în pronun țare, consemnând numai pe coperta
dosarelor literele “A” pentru solu țiile de admitere și “R” pentru solu țiile de respingere, iar în condica
de ședin ță trecând doar men țiunea “HOT” fără datele esen țiale din minută, fapta de a scădea
hotărârile din Registrul de eviden ță a hotărârilor ca fiind redactate în concept, fără ca acest lucru să
corespundă realită ții-Hotărârea nr.11 J/2005 [70, p.198 -199], fapta judecătorului care, după ce a
pierdut înscrisurile depuse de păr ți la ultimul termen de judecată, respectiv tranzac ția încheiată într -o
cauză civilă și procura de reprezentare, a procedat la stingerea litigiului pe cale amiabilă fără a
verifica prezen ța păr ților și a limitelor mandatului de reprezentare -Hotărârea nr.4J /2009, irevocabilă
prin Decizia ÎCCJ nr.1/2010 , precum și fapta judecătorului sindic de a înainta cur ții de apel, după 5
luni de la primire, cererea de recurs formulată într -un dosar comercial -Hotărârea nr.8J/2008,
irevocabilă prin Decizia ÎCCJ nr.7/2009 .
S-a apreciat însă că aplicarea și interpretarea normelor de procedură de către judecători fac
parte din activitatea de judecată, care nu poate fi cenzurată decât prin căile de atac. Este inadmisibil
ca în cadrul răspunderii disciplinare să fie analizat ra ționamentul logico -juridic care a stat la baza
soluționării cauzei de către judecători, respectiv neaplicarea unei decizii date în interesul legii,
obligatorie potrivit art.329 alin.3 din CPC ori încălcarea normelor de procedură instituite de art.403
din Co dul român de procedură penală, referitoare la admiterea în principiu a cererii de revizuire –
Rezoluția nr.74/CDJ/2008 a Comisiei de disciplină pentru judecători [70, p.203] .
În mod surprinzător, în urma tuturor discuțiilor purtate, în sensul eliminării sint agmei
„inclusiv nerespectarea normelor de procedură”, ultima modificare legislativă – OUG
nr.59/27.05.2009 pentru modificarea Legii nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor
și pentru modificarea și completarea Legii nr.317/2004 privind Co nsiliul Superior al Magistraturii,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.439 din 26.06.2009, nu conține dispoziții de
modificare a textului art.99 lit.h din Legea nr.303/2004 în sensul arătat.
Mai mult decât atât, noul proiect de lege p entru modificarea și completarea Legii
nr.303/2004 prevede incriminarea ca abatere disciplinară, alături de nerespectarea normelor de drept
procesual, a nerespectării normelor de drept material cu rea -credință sau gravă neglijență. O astfel de
reglementare care își propune, potrivit expunerii de motive, să asigure creșterea încrederii în justiție,
aduce atingere valorii pe care își propune să o apere, respectiv aduce atingere independenței
profesionale a judecătorului, precum și celei a sistemului judiciar. Cercetarea unei astfel de abateri
presupune efectuarea unei analize pe fond a soluției stabilite printr -o hotărâre judecătorească, în

147
afara căilor de atac prevăzute de lege. În plus, aceasta ar urma să fie făcută într -o procedură
administrativă și de cătr e un organ administrative -CSM prin Inspecția Judiciară, ajungându -se, pe
cale indirectă, la instituirea unei instanțe extraordinare care ar înfăptui justiția în afara sistemului
instanțelor judecătorești.
Este inacceptabil să se stabilească existența unei erori judiciare numai pentru că există o
altă opinie asupra modalității de interpretare a unei norme de drept material sau procesual, aspect
care rezultă și din jurisprudența CEDO, potrivit căreia “doar erorile de fapt ce nu au devenit vizibile
decât la fi nalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității juridice, pe
motiv că ele nu au putut fi îndreptate prin exercitarea căilor ordinare de atac”, deci nu și erorile de
drept.
O astfel de reglementare afectează grav indepe ndența judecătorilor în ceea ce privește
interpretarea legii, prin crearea unei temeri de a pronunța soluțiile, în condițiile în care legislația
conține contradicții, neclarități, necorelări care nu le sunt imputabile.
9. Efectuarea cu întârziere a lucră rilor, din motive imputabile -art.99 lit.i din Legea
nr.303/2004.
În practica CSM ca instan ță disciplinară, au fost re ținute ca astfel de fapte redactarea cu
întârziere a hotărârilor -Hotărârea nr.5/2002, definitivă prin Decizia ÎCCJ nr.6/2005 [63, p.164 -167],
Hotărârea nr.4/2003 [63, p.202 -203], tergiversarea nejustificată a solu ționării dosarelor -Hotărârea
nr.3D/2005 [63, p.174] .
10. Absen țele nemotivate de la serviciu, în mod repetat -art.99 lit.j din Legea nr.303/2004.
În legisla ția R. Moldova, art.22 ali n.1 lit.i din Legea nr.544 -XIII/1995 este mai drastic, incluzând în
conținutul acestei abateri disciplinare și întârzierea ori plecarea de la program.
Au fost re ținute ca abateri disciplinare lipsa de la birou a judecătorului în condi țiile
invocării unui acord tacit al conducerii instan ței în acest sens sau în condi țiile existen ței unui refuz al
conducerii de a admite cererea de concediu fără plată -Hotărârea nr.1/1994 [63, p.63] , prezentarea la
serviciu cu întârziere de până la 4 -6 ore pe zi, în mod repeta t și fără o determinare obiectivă –
Hotărârea nr.3/1998, definitivă prin Decizia CSJ nr.3/1999 [63, p. 264-265], prezentarea la instan ță a
judecătorului la o lună de la data expirării concediului fără plată -Hotărârea nr.8/2001, definitivă prin
Decizia CSJ nr. 8/2002 [63, p.65] , fără a i se acorda concediu retroactiv.
11. Atitudinea nedemnă în timpul exercitării atribu țiilor de serviciu fa ță de colegi, avoca ți,
exper ți, martori sau justi țiabili -art.99 lit.k din Legea nr.303/2004 și art.22 alin.1 lit.j din Legea RM
nr.544 -XIII/1995.
Carta europeană privind statutul judecătorilor reglementează ca principiu general
îndatorirea judecătorilor să dovedească “în exercitarea func ției, disponibilitate și respect fa ță de
cetațeni”, iar Carta universală a judecătorului pre vede la art.5 paragraful 2 că “judecătorul trebuie să –

148
și îndeplinească îndatoririle cu pruden ță și grijă fa ță de demnitatea instan ței și a tuturor persoanelor
implicate”.
Atitudinea demnă în profesie a fost reglementată ca îndatorire generală a magistratul ui în
art.90 alin.2 din Legea nr.303/2004 și art.15 din Legea RM nr.544 -XIII/1995, art.5 alin.2 lit.d și e
din Regulamentul de ordine interioară a instan țelor judecătorești, precum și în art.14 din Codul
deontologic.
S-a considerat că întrunește elementele constitutive ale acestei abateri disciplinare modul
inadecvat în care judecătorul conduce ședin ța de judecată, prin angajarea unor discu ții contradictorii
cu avoca ții și prin amenzile judiciare aplicate acestora, fapt ce a creat, în timpul dezbaterilor, s ituații
umilitoare pentru unii avoca ți ce aveau calitate de apărători angaja ți în cauzele deduse judecă ții-
Hotărârea nr.11/2002, definitivă prin Decizia CSJ nr.5/2003 [63, p.81] , Hotărârea nr.6/2001,
definitivă prin Decizia CSJ nr.2/2003 [26, p.146 -150], Hotărârea nr.4J/2007 [70, p.212 -213], fapta
judecătorului care, în timpul programului de lucru și -a insultat doi colegi și l -a lovit pe medicul
instan ței-Hotărârea nr.7J/2008, irevocabilă prin Decizia ÎCCJ nr.7/2008 , precum și fapta
judecătorului care manif estă atitudini nedemne fa ță de colegii de serviciu, concretizate în adresarea
de injurii -Hotărârea nr.4J/2008, irevocabilă prin Decizia ÎCCJ nr.1/2009 , provocarea și între ținerea
unor stări conflictuale atât cu judecătorii instan ței, cât și cu personalul a uxiliar, precum și practicarea
în incinta institu ției a unor ritualuri oculte (s-a reținut că judecătorul obișnuia să stropească culoarele
instanței cu aghiazmă și să presare pe birouri pământ, sare și piper) – Hotărârea nr.5 J/2006 [70,
p.213] .
De asemen ea, s-a reținut în același sens și atitudinea judecătorului, membru al unui complet
investit cu solu ționarea cauzelor în recurs care, pe parcursul ședin țelor de judecată, a comentat cu
voce tare măsurile dispuse de președintele de complet, a intrat în dial og direct, fără încuviin țarea
președintelui, cu păr țile din proces, grefierul de ședin ță și avoca ții, făcând reproșuri și observa ții
nejustificate, a făcut aprecieri în legătură cu pregătirea profesională a președintelui de complet, a
părăsit nejustificat sala în timpul desfășurării ședin ței de judecată -Hotărârea nr.5J/2008, irevocabilă
prin Decizia ÎCCJ nr.8/2008 .
Considerăm, de lege ferenda , că se impune extinderea sferei faptelor care constituie abateri
disciplinare, prin introducerea ca abatere discipl inară a atitudinii nedemne care afectează prestigiul
profesiei de magistrat și care, în prezent, se analizează numai din perspectiva încălcării prevederilor
Codului deontologic, neputându -se aplica, deci, o sanc țiune disciplinară.
12. Neîndeplinirea oblig ației privind transferarea normei de bază la instan ța la care
funcționează -art.99 lit.l din Legea nr.303/2004.
În legisla ția actuală, incompatibilitatea func ției de magistrat cu alte func ții publice sau
private, cu excep ția func țiilor didactice din învă țământul superior, este reglementată atât la nivel

149
constitu țional, cât și legal și deontologic. În consecin ță, nu poate fi vorba decât de norma de ținută la
o institu ție de învă țământ superior.
Potrivit art.103 din Legea nr.303/2004, judecătorii și procurorii care au, la data intrării în
vigoare a legii, norma de bază la institu ții de învă țământ superior juridic au obliga ția ca, începând cu
anul universitar următor, să -și transfere norma de bază la instan ța sau parchetul la care func ționează
ori să renun țe la c alitatea de judecător sau procur or.
Această abatere disciplinară a fost introdusă prin Legea nr.247/2005 și nu cunoaștem ca
până în prezent să existe situa ții de săvârșire, respectiv de sanc ționare, a unei astfel de fapte.
13. Nerespectarea dispozi țiilor p rivind distribuirea aleatorie a cauzelor – art.99 lit.m din
Legea nr.303/2004 și art.22 alin.1 lit.f din Legea RM nr.544 -XIII/1995.
Această reglementare este menită să înlăture suspiciunile privind repartizarea preferen țială
a dosarelor și să contribuie la o mai accentuată responsabilizare a judecătorului. Din câte cunoaștem,
nu a fost solu ționată decât o singură cauză pentru nerespectarea acestei dispozi ții de către judecători –
Hotărârea nr.31/2006 a Secției pentru Judecători a CSM, ca instanță disciplinară , finalizată cu
excluderea judecătorului din magistratură.
Deși în vechea reglementare, respectiv în Legea nr.92/1992 nu exista o astfel de abatere
disciplinară, considerăm că la art.99 lit.m din Legea nr.303/2004 ar putea fi încadrată fapta
judecătorului de a solu ționa dosarele repartizate altui complet, la alt termen de judecată, încadrată în
practica disciplinară a CSM la art.122 lit.i din Legea de organizare judecătorească nr.92/1992
(neglijen ță repetată în rezolvarea lucrărilor) -Hotărârea nr.10/2000, d efinitivă prin Decizia CSJ
nr.12/2001 [63, p.272 -275].
14. Participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de
noroc sau sisteme de investi ții pentru care nu este asigurată transparen ța fondurilor în condi țiile
legii-art.99 lit.n din Legea nr.303/2004.
Obliga ția de a nu participa la astfel de jocuri nu este înscrisă decât în Codul deontologic,
ale cărui norme, fiind liber consim țite, nu pot fi impuse sub sanc țiune disciplinară. Așadar, apreciem
că constituie o eroare î nscriere a acesteia printre faptele ce constituie abateri disciplinare, nefiind
prevăzută ca îndatorire nici în lege și nici în regulament.
Considerăm de lege ferenda, că se impune instituirea acesteia ca interdic ție în Legea
nr.303/2004, pentru a justific a abaterea disciplinară prevăzută de art.99 lit.n, având în vedere și
împrejurarea că o astfel de faptă este de natură să afecteze demnitatea func ției.
Factorii relevan ți pentru acest tip de abatere pot fi: durata sau perioada activită ții interzise,
frecve nța participării la o astfel de activitate, cantitatea sa de implicare, cuprinzând atât investi ția, cât
și profitul, unde este cazul [269].
Totuși, au fost sanc ționate disciplinar astfel de fapte ale judecătorilor care, “prin activită țile
desfășurate, voit e, au în țeles să ob țină pe căi și prin mijloace nepermise, venituri pentru ei sau alte

150
persoane”, de natură să aducă atingere onoarei și probită ții func ției de magistrat -Hotărârea nr.3/1995
a CSM, definitivă prin Decizia CSJ nr.2/1996 [63, p. 225-228].
Menționăm că recent s -a propus completarea listei abaterilor disciplinare din Legea RM
nr.544 -XIII/1995 cu noi abateri disciplinare, cum ar fi “nepublicarea hotărârii judecătorești pe
pagina web a instan ței prin intermediul Programului Computerizat de Gestion are a Dosarelor”,
“nerespectarea din motive neîntemeiate a orarului ședin țelor de judecată”, “încălcarea normelor
imperative ale legisla ției procesuale” ori “emiterea unei hotărâri prin care au fost încălcate drepturile
și libertă țile fundamentale ale omul ui”.
Suntem de acord că este necesar a se asigura transparen ța actului de justi ție și principiul
publicită ții hotărârilor instan țelor judecătorești, însă apreciem că este excesiv să se pună în sarcina
judecătorului o atribu ție administrativă, non -jurisdic țională, de publicare a hotărârii judecătorești pe
pagina web a instan ței, care să fie și sanc ționată disciplinar în caz de neexecutare. O astfel de
atribu ție ar trebui să fie pusă în sarcina grefierului sau a specialiștilor IT ai instan ței. De asemenea,
chiar dacă există sintagma “din motive neîntemeiate”, aceasta nu este de natură să înlăture
dificultă țile ivite în situa ția cercetării abaterii privind nerespectarea orarului ședin țelor de judecată,
în condi țiile în care volumul de activitate este impresion ant, nu există săli de judecată suficiente, se
judecă în mai mul ți timpi etc. În ceea ce privește fapta de “încălcare a normelor imperative ale
legisla ției procesuale”, considerăm că aceasta este similară abaterii disciplinare de “nerespectare a
normelor d e procedură” con ținută de art.99 lit.h din Legea nr.303/2004, în legătură cu care ne -am
expus mai sus observa țiile critice. În ceea ce privește abaterea privind “emiterea unei hotărâri prin
care au fost încălcate drepturile și libertă țile fundamentale ale omului”, credem că aceasta are
legătură cu creșterea numărului de hotărâri CEDO adoptate împotriva hotărârilor emise de instan țele
judecătorești din R. Moldova, însă apreciem că formularea este destul de vagă și nu ia în calcul o
serie de al ți factori, cum ar fi: pronun țarea hotărârii de către judecătorul na țional în conformitate cu o
legisla ție defectuoasă ori pe baza unor probe alterate (mărturia unui martor mincinos, o expertiză
deficitară etc.).
În România, s -a propus recent modificarea prevederilor di n Legea nr.303/2004 după
modelul spaniol, respectiv gruparea abaterilor disciplinare și a sancțiunilor disciplinare în trei
categorii: foarte grave (spre exemplu, abaterile tratate mai sus la pct.1, 2 3), grave (abaterile de la
pct.4, 5, 7, 10, 11, 13) și ușoare (abaterile de la pct.6, 9, 10 și 14).

3.4.3.Sanc țiunile disciplinare și procedura de aplicare
În înțelesul general al no țiunii, sanc țiunea constituie „pedeapsa prevăzută de lege pentru cei
care încalcă dispozi țiile ei” [94, p.825] .
În literatura juridică, sanc țiunea disciplinară a fost definită ca fiind „măsura de
constrângere juridică prevăzută expres în legisla ția muncii, având caracter precumpănitor moral sau

151
precumpănitor patrimonial, care poate fi aplicată de angajator salariatului ca urmare a săvârșirii de
către acesta a unei abateri disciplinare” [15, p.157] , „măsură de constrângere aplicată drept urmare a
neexecutării unei obliga ții” [123, 166] , ori „mijloc de constrângere prevăzut de lege, având ca scop
apărarea ordinii disciplinare, dezv oltarea spiritului de răspundere pentru îndeplinirea conștiincioasă a
îndatoririlor de serviciu și respectarea normelor de comportare, precum și prevenirea producerii unor
acte de indisciplină” [256, p.646] .
În opinia noastră, defini țiile ar trebui nuan țate deoarece sanc țiunea disciplinară fiind
aplicabilă și categoriei profesionale a magistra ților, ea este incidentă și în afara executării unui
contract individual de muncă.
Sanc țiunile disciplinare sunt prevăzute în mod expres și enumerate limitativ, fie pr in
dispozi țiile cadru ale CM, fie prin acte normative specifice diferitelor categorii profesionale.
Sanc țiunile disciplinare au fost clasificate în literatura de specialitate [256, p.646] în func ție
de două criterii: în func ție de categoria de personal căr ora li se aplică – sancțiuni generale și sanc țiuni
speciale și în func ție de efectele produse – sancțiuni cu caracter precumpănitor moral și sanc țiuni cu
caracter precumpănitor patrimonial, distinc ții ce își găsesc aplicabilitatea și în privin ța sanc ționării
judecătorilor.
La nivel european, reglementarea sanc țiunilor disciplinare scoate la iveală mari diferen țe,
fără îndoială reflectând diferitele sisteme și exigen țe legale. În sistemele bazate pe dreptul cutumiar,
cu corpuri judiciare mici și omogene, compu se din practicieni în vârstă și experimenta ți, singura
sancțiune formală considerată în mod evident necesară (și atunci doar ca o posibilitate îndepărtată de
siguran ță) este măsura extremă a demiterii, dar avertismentele și contactele informale se pot dove di
foarte eficiente. În alte țări, cu sisteme juridice mai mari, mult mai disparate și în unele cazuri mai
puțin experimentate, se consideră potrivită o gradare a sanc țiunilor exprimate formal, uneori
incluzând chiar sanc țiuni pecuniare [204] .
Carta europe ană a statutului judecătorilor stipulează în art.5.1 că „scara sanc țiunilor care
pot fi impuse este prevăzută în statut și trebuie să se supună principiului propor ționalită ții”. Unele
exemple de sanc țiuni posibile apar în Recomandarea nr.R (94) 12 (Princip iul VI.1).
CCJE a sus ținut necesitatea ca fiecare jurisdic ție să identifice sanc țiunile permisibile în
propriul sistem disciplinar și ca asemenea sanc țiuni să fie, atât în principiu, cât și în fapt,
propor ționale, fără a considera însă că la nivel european ar trebui să se încerce stabilirea unei liste
finale [204] .
Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor nu definește sanc țiunea
disciplinară și nici nu enumeră criteriile în baza cărora sanc țiunea disciplinară să poată fi
individual izată, art.100 stabilind doar că sanc țiunea se va aplica propor țional cu gravitatea faptei
săvârșite. Criteriile sunt prevăzute însă de Legea Consiliului Superior al Magistraturii nr.317/2004
care, în art.47 alin.3, prevede că sanc țiunile disciplinare se v or aplica în raport cu gravitatea abaterii

152
disciplinare și cu circumstan țele personale ale judecătorului. Legea RM nr.950 -XIII/1996 cu privire
la colegiul disciplinar și răspunderea disciplinară a judecătorilor prevede în art.19 alin.3 criterii
suplimentar e cum ar fi: caracterul abaterilor disciplinare, urmările lor, gradul de vinovă ție și „alte
circumstan țe care necesită aten ție”.
Considerăm că acestea pot fi completate cu criteriile generale prevăzute de art.266 din CM,
respectiv: împrejurările în care fa pta a fost săvârșită, gradul de vinovă ție, consecin țele abaterii
disciplinare, comportarea generală în serviciu, eventualele sanc țiuni disciplinare aplicate anterior
aceleiași persoane.
Și art.11 din Statutul Universal al Judecătorilor prevede instituirea unor „criterii obiective
și adaptate”, „principiul propor ționalită ții” este men ționat în Principiul 5 pct.5.1. din Carta
Europeană a Statutului Judecătorilor, iar Principiul 6 pct.1 din Recomandarea R 94 (12) a Consiliului
Europei precizează că sanc țiunile disciplinare vor fi aplicate „sub rezerva de a nu aduce atingere
independen ței justi ției”.
De asemenea, sanc țiunile disciplinare trebuie aplicate gradual, de la cele mai ușoare (de
exemplu, avertismentul) la cele mai grave (îndepărtarea din magistratură). Sub aspect comparativ,
menționăm că în sistemul de common law unica sanc țiune disciplinară aplicabilă judecătorilor este
destituirea din func ție [215, p.375] .
Astfel, în practica disciplinară a Sec ției pentru judecători a CSM au fost avute în vedere
următ oarele criterii:
-existen ța/inexisten ța unor sanc țiuni disciplinare anterioare;
-împrejurările în care au fost săvârșite faptele și consecin țele produse;
-buna pregătire profesională a judecătorului ori deficien țele grave în activitatea acestuia;
-volumul mare de lucrări căruia a trebuit să -i facă fa ță în perioada în care a săvârșit abaterea;
-vechimea în magistratură;
-atitudinea sinceră/nesinceră pe parcursul derulării procedurii de cercetare prealabilă și a ac țiunii
disciplinare;
-circumstan țe personale: conduita judecătorului, vârsta, starea de sănătate;
-caracterul repetat al faptelor [223] .
Acelea și criterii rezultă și din jurispruden ța ÎCCJ – Decizia nr.1/2001 , Decizia nr. 2/2001 ,
Decizia nr. 5/2001 , Decizia nr. 6/2001 , Decizia nr .12/2001 și Decizia nr.12/2002 [26, p. 214-245].
Propunem de lege ferenda detalierea criteriilor de individualizare a sanc țiunilor
disciplinare, astfel încât judecătorul cercetat ar putea să își pregătească mai bine apărarea, dar ar fi
utile și pentru verificarea sanc țiunii în căi le de atac.
Mai trebuie men ționat că textul art.264 alin.2 din CM restric ționează adoptarea unui regim
sancționator diferit de cel general, cu excep ția legilor speciale ce reglementează statutele diverselor
categorii profesionale.

153
În cazul judecătorilor din România, această dispozi ție nu a fost respectată, deoarece
regimul sanc ționator specific a fost reglementat nu numai prin Legea nr.303/2004 privind statutul
judecătorilor și procurorilor, ci și printr -un alt act normativ, diferit de cel al statutului m agistra ților,
respectiv Legea nr.161/2003.
Astfel, sanc țiunile aplicabile magistra ților sunt prevăzute de art.100 din Legea nr.303/2004:
avertismentul, diminuarea indemniza ției de încadrare lunare brute cu până la 15% pe o perioadă de
la o lună la 3 luni, mutarea disciplinară pentru o perioadă de la o lună la 3 luni la o instan ță situată în
circumscrip ția aceleiași cur ți de apel și excluderea din magistratură, precum și de art.108 din Legea
nr.161/2003, care prevede o sanc țiune suplimentară -suspendarea din funcție pentru maximum 6 luni
și cea a îndepărtării din magistratură. Men ționăm că a rămas până în prezent la nivel de propunere
inten ția de lărgire a listei de sanc țiuni disciplinare cu aceea de retrogradare din func ție pentru o
perioadă cuprinsă între o lună și 6 luni, la o instan ță ierarhic inferioară, cu diminuarea
corespunzătoare a indemniza ției.
În general, aceleași forme de sanc ționare au fost prevăzute și în legisla ția statelor europene:
art.45 din Ordonan ța 58-1270/1958 republicată în 2003, în Fr anța; Legea nr.6/1985 asupra puterii
judiciare în Spania; art.642 din Legea federală din 8 septembrie 1961 în Germania; art.156 pct.1 -6
din Legea organizării judiciare din Luxemburg, aspecte pe care le vom detalia în capitolul următor.
Vom mai adăuga aici doar că, la fel ca și în legisla ția românească, sanc țiunile au fost reglementate
gradual, pentru a permite o individualizare fa ță de fapta săvârșită și persoana magistratului, vizând
aspecte de natură morală, financiară și profesională.
Remarcăm în legisla ția Republicii Moldova un aspect pozitiv, din punctul nostru de vedere,
respectiv absen ța oricărei sanc țiuni pecuniare cu titlu de sanc țiune disciplinară aplicabilă
judecătorului, deși recent s -a propus o modificare legislativă în sensul completării listei sancțiunilor
disciplinare cu sanc țiunea de reducere a salariului lunar cu 25% pentru o perioadă de la o lună la 6
luni. Astfel, art.23 alin.1 din Legea nr.544 -XIII/1995 prevede că, în raport cu gravitatea abaterilor,
sancțiunile disciplinare sunt: avertis mentul, mustrarea, mustrarea aspră, retrogradarea, eliberarea din
funcție. Considerăm că nu este compatibil cu statutul judecătorului aplicarea unei sanc țiuni
pecuniare de genul reducerii indemniza ției bănești cuvenite, sanc țiune caracteristică mai degrabă
unui salariat obișnuit.
În același timp, constatăm în legisla ția moldovenească existen ța unui regim sanc ționator
deosebit de blând. Avertismentul și mustrarea par a fi mai degrabă sanc țiuni aplicabile elevilor de
școală, în timp ce abia mustrarea aspră ni se pare că ar fi echivalentul sanc țiunii avertismentului din
legisla ția românească. În legisla ția românească au existat aceste sanc țiuni disciplinare în vechea
reglementare – art.123 lit.a -b din Legea nr.92/1992 republicată.
Așadar, în baza argumentelo r și sus ținerilor de mai sus, în cazul judecătorilor, sanc țiunea
disciplinară poate fi definită ca fiind acea măsură coercitivă dispusă de o instan ță independentă, pe

154
baza principiilor legalită ții și propor ționalită ții, conform unei proceduri prestabilite, împotriva
judecătorului care a încălcat cu vinovă ție normele legale sau regulamentare referitoare la statutul
și/sau activitatea sa profesională [215, p.376] .
Avertismentul – art.100 alin.1 lit.a din Legea nr.303/2004.
Ca defini ție generală, avertismentul reprezintă „sanc țiunea administativă aplicată unui
angajat pentru o abatere disciplinară și prin care se atrage aten ția acestuia că va fi sanc ționat mai
aspru la o nouă abatere” [94, p.66] .
În literatura juridică [256, p.647] , s-a apreciat că avertismentul „constă într -o comunicare
scrisă prin care salariatul este încunoștiin țat că a săvârșit o abatere disciplinară, i se atrage aten ția
asupra faptei săvârșite și este avertizat că dacă nu se va îndrepta și va săvârși noi abateri i se vor
aplica sanc țiuni mai grave”. Același autor a criticat folosirea termenului de „avertisment”, sus ținând
adoptarea în textul legii a termenului de „avertisment scris”.
Observa ția este corectă, mai ales din punctul de vedere al procedurii aplicării sanc țiunii
disciplinare judec ătorului, deoarece materializându -se într -o hotărâre a Sec ției pentru Judecători a
CSM, care se comunică „de îndată, în scris” celui sanc ționat (art.48 -49 din Legea nr.317/2004),
avertismentul nu poate fi decât în formă scrisă [215, p.377] . În legisla țiile altor state, avertismentul
poate fi și oral, spre exemplu în cazul Italiei (art.19 din Decretul nr.12/1941).
Pe o scară a severită ții, avertismentul se află pe treapta cea mai de jos și se dispune pentru
încălcări mai pu țin grave ale normelor legale sau r egulamentare, având un caracter precumpănitor
moral. O sanc țiune similară este reglementată și în legisla ția altor state: art.45 pct.1 din Ordonan ța
franceză nr.58 -1270/1958 republicată în 2003, art.19 -21 din Decretul italian nr.12/1941, art.642 din
Legea federală germană din anul 1961, art.156 pct.1 din Legea organizării judiciare din Luxemburg.
În practica disciplinară a CSM, judecătorii au fost sanc ționați cu avertisment pentru fapte
dintre cele mai diverse, respectiv atitudini ireveren țioase în timpul e xercitării atribu țiilor de serviciu
prin manifestarea unei atitudini „despotice, lipsită de calm, răbdare și polite țe”-Hotărârea nr.11/2002
[63, p.81] , încălcarea dispozi țiilor privind incompatibilitatea -Hotărârea nr.2/2003 [63, p.103] ,
neredactarea în ter men a hotărârilor judecătorești -Hotărârea nr.1/2003 [63, p.153] .
Diminuarea indemniza ției de încadrare lunare brute cu până la 15% pe o perioadă de la o
lună la 3 luni – art.100 alin.1 lit.b din Legea nr.303/2004.
Sanc țiunea are corespondent în dreptul comu n, art.264 alin.1 lit.d din CM, care prevede o
perioadă identică, dar un cuantum mai redus al sanc țiunii (10%) și permite o individualizare a
acesteia, în cuantum și perioadă, propor țional cu gravitatea faptei săvârșite.
Așa cum am arătat mai sus, consider ăm de lege ferenda că dispozi ția ar trebui abrogată,
nefiind compatibilă cu statutul judecătorului. Adăugăm că și din punct de vedere al situa ției sale
materiale, se creează o situa ție mai defavorabilă judecătorului în raport cu alte categorii profesionale ,
deoarece judecătorului îi este interzis să desfășoare alte activită ți publice sau private, din

155
remunerarea cărora ar fi putut acoperi lipsa unei păr ți din venit ca urmare a aplicării sanc țiunii
disciplinare pecuniare.
În practica disciplinară, sanc țiunea reducerii indemniza ției a fost aplicată pentru încălcarea
dispozi țiilor legale privind incompatibilită țile-Hotărârea nr.5/2001 [63, p.110] , întârziere sistematică
în efectuarea lucrărilor -Hotărârea nr.7/2000 [63, p.158] , participarea la jocuri de tip pir amidal –
Hotărârea nr.3/1995 [63, p.225] .
Mutarea disciplinară pentru o perioadă de la o lună la 3 luni la o instan ță situată în
circumscrip ția aceleiași cur ți de apel – art.100 alin.1 lit.c din Legea nr.303/2004.
În opinia noastră, alături de al ți autori [215, p.379] , considerăm că sanc țiunea mutării
disciplinare nu poate fi pusă în practică, deoarece judecătorul este inamovibil, iar „mutarea” sa se
poate realiza în condi țiile art.2 alin.2 și art.3 alin.2 din Legea nr.303/2004 doar prin transfer,
delegare, d etașare sau promovare, în toate situa țiile numai cu acordul său. Cu atât mai mult nu ar
putea fi acceptată introducerea unei noi sanc țiuni disciplinare privind mutarea disciplinară pe o
perioadă de 1 -6 luni la o instan ță inferioară și diminuarea corespunză toare a indemniza ției de
încadrare.
Contradic ția poate fi înlăturată fie prin completarea art.2 alin.2 și art.3 alin.2 din lege cu o
nouă dispozi ție care să permită mutarea judecătorului ca sanc țiune disciplinară, fie prin abrogarea
din cuprinsul legii a s ancțiunii prevăzută la art.100 lit.c.
Deosebit de acest aspect, remarcăm faptul că această sanc țiune are o sferă de aplicabilitate
mai redusă decât a celorlalte sanc țiuni, deoarece nu poate fi aplicată judecătorilor de la nivelul
curților de apel și de la ÎCCJ. Așadar, este de natură să creeze inechită ți în cadrul aceleiași categorii
profesionale.
În practică, mutarea disciplinară a fost dispusă pentru atitudini ireveren țioase, lipsite de
decen ță față de grefier -Hotărârea nr.7/2002 [63, p.68] , imixtiune în activitatea altui magistrat –
Hotărârea nr.1/1999 [63, p.91] , interesul în solu ționarea unei cauze – Hotărârea nr.3/2003 [63, p.112] ,
întârziere si stematică în efectuarea lucrărilor -Hotărârea nr.3D/2005 [63, p.174] , nerespectarea
dispozi țiilor legale referit oare la motivarea hotărârii judecătorești -Hotărârea nr.9/2001 [63, p.251] .
Suspendarea din func ție pentru maximum 6 luni – art.108 alin.1 lit.a din Legea nr.161/2003.
Specificul acestei sanc țiuni constă în faptul că nu poate fi aplicată decât pentru săvâr șirea
acelor fapte care încalcă dispozi țiile art.101 -105 și art.107 din Legea nr.161/2003, și nu și pentru
celelalte fapte prevăzute de Legea nr.303/2004.
Considerăm, alături de un alt autor [215, p.380] , că includerea acestei sanc țiuni în cadrul
acelora aplicabile judecătorului este oportună, asigurând acel principiu al propor ționalită ții sanc țiunii
în raport cu fapta săvârșită, motiv pentru care propunem de lege ferenda includerea acesteia în textul
Legii nr.303/2004.

156
În literatura juridică [175, p.112] , s-a remarcat faptul că formularea mult prea generală a
art.104 din Legea nr.161/2003 conform căreia „magistra ților le este interzisă orice manifestare
contrară demnită ții func ției pe care o ocupă ori de natură să afecteze impar țialitatea sau prestigiul
acesteia”, ar putea acoperi, cel pu țin la nivel teoretic, și faptele prevăzute de Legea nr.303/2004 ca
abateri disciplinare.
Însă, întrucât pentru faptele prevăzute de Legea nr.161/2003 nu se pot aplica alte sanc țiuni
decât cele prevăzute de art.108 din ace eași lege, nu și sanc țiunile prevăzute de Legea nr.303/2004,
adică avertismentul, reducerea indemniza ției și mutarea discipinară, se ajunge și în această situa ție la
încălcarea principiului propor ționalită ții sanc țiunii. Este posibil ca forme mai pu țin gra ve ale faptelor
de încălcare a dispozi țiilor Legii nr.161/2003 să nu poată fi sanc ționate decât foarte sever, prin
suspendarea din func ție sau îndepărtarea din magistratură.
Revenim aici, așa cum am arătat și mai sus, asupra respectării dispozi țiilor art.2 64 alin.2
din CM, cu privire la stabilirea unor sanc țiuni specifice doar în legile speciale ce reglementează
statutul unor profesii.
Propunem, de lege ferenda, abrogarea din con ținutul Legii nr.161/2003 a abaterilor și
sancțiunilor disciplinare aplicabile magistra ților și includerea acestora numai în legea cadru a
statutului acestora, respectiv Legea nr.303/2004.
În practica disciplinară, sanc țiunea suspendării din func ție a fost dispusă pentru fapta
judecătorului de a -și repartiza spre solu ționare un do sar-Hotărârea nr.9/2002 [63, p.84] ,
comportament necorespunzător al magistratului -Hotărârea nr.7/2003 [63, p.196] , interesul
judecătorului în solu ționarea unei cauze la o altă instan ță-Hotărârea nr.2/1999 [63, p.214] , rela ții de
prietenie între judecător ș i lichidatorul judiciar desemnat în mai multe dosare -Hotărârea nr.6/2003
[63, p.237] .
Excluderea din magistratură – art.100 alin.1 lit.d din Legea nr.303/2004, art.108 alin.1 lit.b
din Legea nr.161/2003, art.23 alin.1 lit.e din Legea RM nr.544 -XIII/1995.
Excluderea sau îndepărtarea din magistratură este cea mai severă sanc țiune disciplinară
aplicabilă judecătorilor și se dispune în cazul săvârșirii unor abateri foarte grave în timpul sau în
legătură cu exercitarea func ției ori în afara acesteia.
Trebuie însă observat că această sanc țiune se aplică în baza Legii nr.161/2003 pentru
încălcarea dispozi țiilor art.101 -105 și art.107 din această lege, iar în baza Legii nr.303/2004 se aplică
pentru abaterile disciplinare reglementate în art.99.
Aplicarea acestei sanc țiuni are consecin țe nu numai asupra pozi ției judecătorului, care își
pierde func ția, ci și asupra viitorului său profesional și material.
Art.108 alin.3 din Legea nr.161/2003 prevede că judecătorul sanc ționat cu „îndepărtarea
din magistratură nu poate ocu pa nici o func ție de specialitate juridică timp de 3 ani”, iar art.33 alin.1
teza finală din Legea nr.303/2004 prevede că nu mai poate participa la un eventual concurs pentru

157
reîncadrarea în func ție și nu poate beneficia nici de dispozi țiile art.33 alin.5 și alin.7 din aceeași lege
referitoare la încadrarea în func ție fără concurs.
O altă consecin ță a aplicării acestei sanc țiuni este prevăzută de art.82 alin.6 din Legea
nr.303/2004, respectiv judecătorul sanc ționat care, la data pensionării ocupa o altă fun cție, nu poate
beneficia de pensia de serviciu în condi țiile art.82 alin.5, chiar dacă îndeplinește condi țiile de
vechime în magistratură prevăzute de art.82 alin.1 și alin.3 din aceeași lege.
În practica disciplinară, îndepărtarea din magistratură s -a dispus pentru: absen țe nemotivate
la serviciu (peste 30 de zile) -Hotărârea nr.8/2001 [63, p.65] , interesul judecătorului în solu ționare
unei cauze, precum și imixtiunea în activitatea altui magistrat – Hotărârea nr.9/1999 și nr.8/2001 [63,
p.116, 131] , refuzul judecătorului de a completa declara ția de avere -Hotărârea nr. 9J/2005 [63,
p.180] , comportament necorespunzător datorat consumului de băuturi alcoolice -Hotărârea nr. 4/2004
[63, p.189] , nerespectarea dispozi țiilor privind repartizarea aleatorie a dosarelor – Hotărârea
nr.3J/2006 a Secției de Judecători a CSM ca instanță disciplinară .
Considerăm că nu ar fi lipsit de utilitate ca legiuitorul să aibă în vedere în viitor
reglementarea unor sanc țiuni complementare cu func ții de reabilitare. Cele mai eficiente si steme de
resurse umane includ în această materie nu numai sanc țiunile disciplinare, ci și măsuri de remediere
și conciliere în sens pozitiv (consiliere psihologică sau programe de recuperare) , care să îi ajute pe
cei care doresc să î și îmbunătă țească calit atea muncii, să -și sporească abilită țile și să-și modifice
sistemul de gândire, comportamentul și obiceiurile disctructive sau autodistructive [269].
În ceea ce privește executarea sanc țiunilor disciplinare, constatăm că legea nu face referire
decât la pu nerea în executare a sanc țiunii prevăzute de art.100 lit.d din Legea nr.303/2004. Astfel,
potrivit art.50 din Legea nr.317/2004, în cazul în care s -a dispus excluderea din magistratură a unui
judecător, hotărârea irevocabilă se transmite Președintelui Româ niei, în vederea emiterii decretului
de eliberare din func ție.
Considerăm de lege ferenda că se impune a se reglementa legislativ și procedura punerii în
executare a sanc țiunilor disciplinare aplicate judecătorilor. Astfel, apreciem că în cazul aplicării
sancțiunii avertismentului, judecătorul ar trebui să fie citat în fa ța Sec ției pentru judecători a CSM
pentru aducerea la îndeplinire a măsurii, iar în cazul sanc țiunii de reducere a indemniza ției, de
mutare disciplinară ori de suspendare din func ție, hot ărârea irevocabilă prin care s -a stabilit
sancțiunea să fie comunicată președintelui cur ții de apel la care func ționează judecătorul, în vederea
executării acesteia.
De asemenea, constatăm inexisten ța unui text de lege care să reglementeze procedura
reabi litării în cazul sanc țiunilor disciplinare aplicate judecătorilor, fapt ce este de natură a le crea
acestora o situa ție mai grea decât celorlalte categorii socio -profesionale (Legea nr.188/1999 privind
statutul funcționarilor publici și Legea nr.293/2004 p rivind statutul funcționarilor publici din
Administrația Națională a Penitenciarelor conțin dispoziții exprese privind radierea sancțiunilor

158
disciplinare ). Astfel, promovarea în func ție de execu ție ori în func ții de conducere este condi ționată
de absen ța unei sanc țiuni disciplinare [215, p.392] , motiv pentru care considerăm că de lege ferenda
se impune reglementarea în mod expres a institu ției radierii sanc țiunilor disciplinare aplicate
judecătorilor.
Sub acest aspect, eviden țiem pozitiv legisla ția din R. Moldova care, în art.24 din Legea cu
privire la colegiul disciplinar și la răspunderea disciplinară a judecătorilor nr.950 -XIII/1996, prevede
că dacă timp de un an de la data aplicării sanc țiunii disciplinare judecătorului nu i se va aplica o
nouă sanc țiune disciplinară, se consideră că el nu a fost supus sanc țiunii disciplinare. Anularea
sancțiunii disciplinare se poate produce și mai devreme însă, la expirarea a cel pu țin 6 luni de la data
aplicării acesteia, la propunerea persoanei care a intentat proced ura disciplinară ori din ini țiativa
colegiului disciplinar, dacă judecătorul sanc ționat nu a comis o nouă abatere disciplinară, a dat
dovadă de o conduită ireproșabilă și de atitudine conștiincioasă fa ță de îndeplinirea obliga țiilor sale.
În literatura de specialitate s -a sus ținut că procedura aplicării sanc țiunii disciplinare este un
ansamblu de reguli procedurale, „care au ca scop de a asigura, pe de o parte, eficien ța combaterii
unor acte și comportări dăunătoare procesului muncii, iar pe de altă part e, de a garanta stabilirea
exactă a faptelor și de a asigura dreptul la apărare al salaria ților în cauză, evitându -se astfel sanc țiuni
nejuste” [256, p.653] , precum și faptul că ac țiunea disciplinară este „o prerogativă a angajatorului,
avându -și temeiul î n contractul individual de muncă” [249, p.651] .
Suntem de acord cu aceste defini ții, dar nuan țăm cu privire la categoria profesională a
judecătorilor faptul că sanc țiunea disciplinară nu este aplicată de „angajator”, ci de o instan ță
independentă -CSM, prec um și faptul că temeiul aplicării sanc țiunii disciplinare nu îl constituie
contractul de muncă, ci dispozi țiile legale și regulamentare ce guvernează statutul și activitatea
magistra ților. De asemenea, calitatea de judecător trebuie să existe pe tot parcur sul ac țiunii
disciplinare, în caz contrar neputând fi angajată răspunderea disciplinară – Deciziile nr .26/2005 și
nr.10/2005 ale ÎCCJ [26, p.203 -206], Hotărârea nr.2 J/2005 [63, p.49 -51].
O importan ță deosebită prezintă răspunsul la întrebarea de cine și cu m trebuie ini țiate
procedurile disciplinare împotriva judecătorilor. În unele state sunt ini țiate de Ministerul Justi ției, în
altele sunt demarate de anumi ți judecători (cum ar fi Primul Președinte al Cur ții de Apel în Fran ța,
lordul -cancelar în Anglia) sa u consilii ale judecătorilor (comitetul disciplinar -Estonia, Slovenia,
Ucraina, Slovacia, Lituania). În unele țări, hotărârea este dată de un Consiliu juridic, ac ționând ca
tribunal disciplinar (Moldova, Fran ța, Portugalia).
O întreagă sec țiune a Principi ilor fundamentale ale Na țiunilor Unite este dedicată măsurilor
disciplinare, suspendării și demiterii judecătorilor. Art.17 recunoaște „dreptul la o audiere corectă”,
în art.19 se prevede că „toate procedurile disciplinare vor fi decise în conformitate cu standardele
stabilite de comportament juridic”, iar art.20 prevede principiul conform căruia „deciziile în
proceduri disciplinare, de suspendare sau demitere trebuie să fie subiectul unei analize

159
independente”. În Principiul VI al Recomandării nr.94 (12) s e recomandă ca măsurile disciplinare să
fie aplicate de „un organism competent special, care are ca sarcină să aplice orice sanc țiuni și măsuri
disciplinare, când nu sunt aplicate de un tribunal și ale cărui decizii vor fi controlate de un organ
juridic su perior”, din acest punct de vedere judecătorii trebuind să beneficieze cel pu țin de măsuri de
protec ție echivalente celor oferite de art.6.1 al Conven ției pentru drepturile omului.
CCJE a manifestat preocupare în acest sens și a considerat, sub un prim asp ect, că
procedurile care conduc la ini țierea ac țiunilor disciplinare necesită un grad mai mare de formalizare
și a sugerat ca țările să ia în considerare introducerea unui organism sau a unei persoane responsabilă
cu primirea plângerilor, cu ob ținerea repr ezentării judecătorului implicat în fa ța lor și cu hotărârea în
funcție de dovezi, dacă există sau nu un caz împotriva judecătorului, care să necesite ini țierea
acțiunii disciplinare, situa ție în care ar trece cazul autorită ții disciplinare [204] . Procedur ile
disciplinare trebuie decise doar de o autoritate independentă (sau „tribunal”), care are proceduri
garantând drepturile complete la apărare. Organismul responsabil de numirea unui asemenea tribunal
poate și trebuie să fie independent, cu reprezentare j uridică relevantă, ales democratic de al ți
judecători. Aceasta nu exclude în nici un fel includerea între membrii unui tribunal disciplinar a altor
persoane decât judecători, evitând astfel riscul corporatismului, întotdeauna cu condi ția ca aceste
persoane să nu fie membri ai legislativului, guvernului sau administra ției [204] . De asemenea,
aranjamentele privind procedurile disciplinare în fiecare țară trebuie să fie astfel încât să permită un
apel la decizia organismului disciplinar ini țial (fie că este o autoritate, un tribunal sau o curte) în fa ța
unei cur ți [204] .
Apreciem că legisla ția românească se armonizează în această privin ță cu principiile și
recomandările la care am făcut referire.
Art.134 alin.2 din Constitu ția României și art.44 alin.1 din Lege a nr.317/2004 prevăd că, în
domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, CSM îndeplinește, prin sec țiile sale,
rolul de instan ță de judecată. În același sens, art.101 din Legea nr.303/2004 dispune că „sanc țiunile
disciplinare prevăzut e de art.100 se aplică de Sec țiile Consiliului Superior al Magistraturii, în
condi țiile legii sale organice”. Hotărârile pot fi atacate cu recurs la Completul de 9 judecători al
ÎCCJ.
Procedura în această materie este stabilită de legea organică, respecti v art.44 -50 din Legea
nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii și Regulamentul de organizare și func ționare
a Consiliului Superior al Magistraturii aprobat prin Hotărârea nr.326 din 24 august 2005 a Plenului
CSM.
În ceea ce privește R. Mold ova, responsabil de examinarea cazurilor de răspundere
disciplinară a judecătorilor este Colegiul disciplinar de pe lângă CSM, conform Legii cu privire la
colegiul disciplinar și la răspunderea disciplinară a judecătorilor nr.950 -XIII din 19.07.1996, astfe l
cum a fost modificată prin Legea nr.1099 -XV din 6.06.2002. Din compunerea acestui colegiu

160
disciplinar nu pot face parte membrii CSM, însă colegiul prezintă dare de seamă semestrială și
anuală în fa ța CSM, iar împuternicirile se exercită pe baze obștești, cu men ținerea salariului la locul
de muncă. Procedura este diferită de cea din România, astfel cel pu țin trei membri ai CSM pot
intenta ac țiune disciplinară împotriva membrilor CSM și membrilor colegiului disciplinar, iar în
toate celelalte cazuri dreptul de a intenta procedură disciplinară are orice membru al CSM (art.10).
Înainte de intentarea ac țiunii disciplinare, se realizează o investiga ție pentru a se verifica
dacă există temeiuri pentru tragere la răspundere disciplinară, iar judecătorului i se of eră posibilitatea
de a da o explica ție în scris (art.12 alin.1). De asemenea, judecătorul are posibilitatea să ia cunoștin ță
de materialele pe care se va baza procedura disciplinară, să ofere explica ții, să prezinte probe și să
solicite o verificare suplim entară (art.12 alin.2). La examinarea cazului disciplinar, care trebuie să fie
examinat în termen de o lună de la momentul remiterii lui, judecătorul are dreptul la participare
deplină (art.16, art.17 alin.1, art.18 alin.3).
Hotărârea colegiului disciplin ar poate fi atacată de judecătorul vizat sau de persoana care a
intentat procedura disciplinară, la CSM în termen de 10 zile de la data adoptării (art.23). Apreciem
că lipsirea de posibilitatea de a ataca hotărârea colegiului la o instan ță judecătorească, respectiv la
Curtea Supremă de Justi ție, reprezintă o lacună a legisla ției moldovenești.Sanc țiunile disciplinare
sunt aplicate de Colegiul disciplinar al CSM, cu excep ția sanc țiunii de eliberare din func ție.
Propunerea de eliberare din func ție a judecătoru lui este prezentată CSM pentru examinare și în cazul
acceptării acesteia, CSM face propunerile respective pentru Președintele RM sau, după caz, pentru
Parlamentul RM.
Procedura disciplinară desfășurată în fa ța comisiei de disciplină [181, p.44 -46].
Potrivi t art.45 ind.1 din Legea nr.317/2004 modificată prin OUG nr.59/2009, orice
persoană interesată, inclusiv conducătorii instan țelor, poate semnala Inspec ției judiciare aspecte în
legătură cu activitatea ori conduita necorespunzătoare a judecătorilor, cu încă lcarea obliga țiilor
profesionale în raporturile cu justi țiabilii ori cu săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare,
o prevedere similară existând și la art.97 din Legea nr.303/2004. Orice semnalare privind activitatea
necorespunzătoare a judec ătorilor, greșit îndreptată la instan țe, va fi înaintată Inspec ției judiciare în
termen de 5 zile de la înregistrare. Aspectele semnalate sunt supuse unor verificări prealabile
efectuate de inspectorii din cadrul Serviciului de inspec ție judiciară pentru j udecători, în cadrul
cărora se stabilește dacă există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare. Dacă în urma verificărilor
prealabile se constată că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, rezultatul se comunică
direct persoanei car e a formulat sesizarea și persoanei vizate de sesizare. Dacă se constată că există
astfel de indicii, Serviciul de inspec ție judiciară sesizează comisia de disciplină.
Art.45 alin.1 și alin.3 din Legea nr.317/2004 prevedea că ac țiunea disciplinară se exer cită
de comisiile de disciplină ale CSM, formate din un membru al Sec ției pentru judecători și 2
inspectori ai Serviciului de inspec ție judiciară pentru judecători și, respectiv, un membru al Sec ției

161
pentru procurori și 2 inspectori ai Serviciului de inspe cție judiciară pentru procurori. Regulamentul
de organizare și func ționare a Consiliului prevede în art.29 alin.2 că Sec țiile Consiliului numesc în
fiecare an membrii și membrii suplean ți ai comisiilor de disciplină.
Așa cum s -a arătat în literatura de spe cialitate [70, p.175] , Regulamentul adăuga la lege
prin dispozi ția referitoare la institu ția membrilor suplean ți, încălcându -se astfel principiul ierarhiei
actelor normative, întrucât regulamentul emis în baza unei legi organice nu poate cuprinde decât
dispoziții de aplicare a acesteia.
Prin OUG nr.59/2009, art.45 al Legii nr.317/2004 a fost modificat, atât în privin ța
componen ței comisiilor de disciplină [70, p.175 -176], cât și în ceea ce privește reglementarea
institu ției membrilor suplean ți ai acestor co misii. Astfel, potrivit alin.3 comisiile de disciplină sunt
formate din 3 inspectori ai Serviciului de inspec ție judiciară pentru judecători și, respectiv, 3
inspectori ai Serviciului de inspec ție judiciară pentru procurori, iar la alin.5 s -a prevăzut că m embrii
comisiilor de disciplină și membrii suplean ți sunt numi ți de Plenul CSM, pentru un mandat de un an,
cu posibilitatea reinvestirii o singură dată.
În literatura de specialitate, s -a remarcat faptul că dispozi țiile Legii nr.317/2004 reprezintă
o invol uție sub acest aspect fa ță de dispozi țiile Legii nr.92/1992 [215, p.386; 45, p.27] . Acțiunii
disciplinare i s -a acordat o aten ție deosebită și în reglementările anterioare, fiind unul din elementele
ce poate afecta decisiv cariera profesională a judecătoru lui. În sistemul Legii nr.92/1992, singurul
titular al ac țiunii disciplinare era ministrul justi ției (și nu directorul Inspec ției generale sau
inspectori, care nu aveau competen ța decât de a propune măsuri), iar în forma ini țială a Legii
nr.317/2004 titula r al ac țiunii disciplinare era doar colegiul de conducere al instan ței în cadrul căreia
își desfășura activitatea judecătorul cercetat.
Sub aspect teoretic suntem de acord cu aspectele semnalate în doctrină, însă trebuie
observat că inspectorii din cadrul Comisiei de disciplină pentru judecători sunt tot persoane
provenite din judecători și nu cunoaștem să existe inspectori judiciari proveni ți din afara categoriei
profesionale a magistra ților, astfel că, la nivel pur teoretic, nu ar exista riscul de influe nțare din
partea executivului.
Comisia de disciplină poate fi sesizată de Inspec ția judiciară sau se poate sesiza din oficiu
în legătură cu abaterile disciplinare ale judecătorilor.
Art.46 din Legea nr.317/2004 modificată prin OUG nr.59/2009 prevede că, î n vederea
exercitării ac țiunii disciplinare, este obligatorie efectuarea cercetării disciplinare care se dispune în
maximum 10 zile de la data sesizării, cercetare ce se efectuează de inspectorii din cadrul Serviciului
de inspec ție judiciară pentru judecăt ori. Legea prevede în mod expres care sunt limitele verificărilor,
respectiv în cadrul cercetării disciplinare se stabilesc faptele și urmările acestora, împrejurările în
care au fost săvârșite, precum și orice alte date concludente din care să se poată ap recia asupra
existen ței sau inexisten ței vinovă ției. Sunt obligatorii ascultarea celui în cauză și verificarea

162
apărărilor judecătorului cercetat, acesta având dreptul să cunoască toate actele cercetării și să solicite
probe în apărare. Refuzul judecătorulu i cercetat de a face declara ții sau de a se prezenta la cercetări
se constată prin proces -verbal și nu împiedică încheierea cercetării. Cercetarea disciplinară se
desfășoară cu respectarea dispozi țiilor legale referitoare la informa țiile clasificate și la protec ția
datelor cu caracter personal.
Din interpretarea textului de lege, rezultă că în faza cercetării prealabile dreptul la apărare
al judecătorului cercetat este asigurat pe următoarele căi: pe de o parte, legea îi conferă dreptul de a
fi ascultat și de a cunoaște toate actele cercetării, ceea ce presupune din partea inspectorului judiciar,
în mod corelativ, obliga ția de a -l asculta și de a -i face cunoscute judecătorului actele cercetării; pe de
altă parte, judecătorul poate solicita administrarea ori cărei probe pe care o consideră relevantă
cauzei.
Legea nu stabilește modalitatea concretă în care inspectorul poate ob ține datele specifice,
inspectorul fiind cel care își stabilește strategia de efectuare a cercetării prealabile. De regulă,
cercetarea pr ealabilă presupune deplasarea acestuia la instan ța la care judecătorul cercetat
funcționează. În func ție de aspectele sesizate, inspectorul verifică registrele instan ței, dosarele la
care se face referire, ia declara ții personalului instan ței și altor pers oane care au legătură cu fapta
săvârșită de judecător (avoca ți, exper ți, justi țiabili etc.), când apreciază că se impune. De asemenea,
legea nu limitează posibilitatea ascultării judecătorului în mai multe rânduri dacă este nevoie.
Trebuie observat că, dac ă anumite acte din faza cercetării prealabile pot fi completate în
faza solu ționării ac țiunii disciplinare, de exemplu completarea probatoriului prin administrarea unor
probe ce nu au fost administrate în faza cercetării prealabile, omisiunea audierii jude cătorului în
această fază nu poate fi acoperită prin audierea acestuia în fa ța Sec ției Consiliului.
Legea prevede că refuzul judecătorului de a da declara ții sau de a se prezenta la cercetări
nu împiedică încheierea cercetării, procesul -verbal încheiat cu această ocazie reprezentând pentru
Secția Consiliului dovada că au fost respectate dispozi țiile legale referitoare la procedura cercetării
prealabile, însă nu prevede ce se întâmplă în situa ția în care judecătorul este plecat din țară. De lege
ferenda , apreciem că ar trebui să se prevadă că în acest caz judecătorul trebuie înștiin țat și trebuie
stabilită modalitatea concretă de îndeplinire a dispozi țiilor legale, încheindu -se proces verbal,
deoarece procedura prevăzută de lege pentru această etapă este obli gatorie. De asemenea, tot într -un
proces vebal trebuie men ționat și faptul că s -au efectuat demersurile necesare și nu s -a putut lua
legătura cu judecătorul cercetat prealabil.
Nerespectarea dispozi țiilor legale referitoare la titularul ac țiunii disciplina re și la procedura
cercetării prealabile -Hotărârea nr.3/1997 [63, p.31 -34], care sunt norme imperative, atrage nulitatea
sesizării Sec ției CSM.
Ca urmare a modificărilor operate prin OUG nr.59/2009, s -au prevăzut în mod expres
situa țiile în care poate in terveni suspendarea procedurii disciplinare desfășurate în cadrul comisiei de

163
disciplină, respectiv dacă împotriva judecătorului cercetat s -a dispus punerea în mișcare a ac țiunii
penale pentru aceeași faptă [70, p.181] . Organul de urmărire penală este obli gat să comunice CSM
într-un termen rezonabil actul prin care s -a dispus punerea în mișcare a ac țiunii penale pentru aceeași
faptă, suspendarea urmând a fi dispusă de comisia de disciplină prin rezolu ție și urmând a opera
până când solu ția pronun țată în cau za care a motivat suspendarea a devenit definitivă.
Considerăm însă că, de lege ferenda , ar trebui să fie prevăzute drept cauze de suspendare a
procedurii disciplinare și situa ția în care, fa ță de judecător, a început urmărirea penală pentru o faptă
care are legătură cu abaterea disciplinară sau în cazul în care dezlegarea pricinii disciplinare atârnă,
în tot sau în parte, de existen ța sau neexisten ța unui drept care face obiectul unei alte judecă ți.
Cercetarea prealabilă se efectuează în termen de 30 de zile de la data dispunerii acesteia, cu
excep ția situa ției în care intervine suspendarea, acest termen putând fi prelungit cu cel mult 30 de
zile, dacă există motive întemeiate. Dacă înainte de sesizarea Sec ției, Comisia de disciplină constată
că sunt nec esare verificări suplimentare, solicită completarea cercetării disciplinare, rezultatul
acestora urmând a fi înaintat comisiei în cel mult 30 de zile de la data la care s -a dispus completarea
verificărilor. În termen de 20 de zile de la primirea rezultatul ui cercetării sau, după caz, a rezultatului
verificărilor suplimentare, comisia de disciplină, în cazul în care consideră că se justifică, sesizează
Secția pentru judecători a Consiliului în vederea solu ționării ac țiunii disciplinare. Dacă exercitarea
acțiunii disciplinare nu se justifică, comisia dispune clasarea, solu ția fiind comunicată persoanei care
a formulat sesizarea, persoanei vizate de sesizare și inspectorului judiciar care a efectuat cercetarea.
Împotriva solu ției de clasare poate fi formulată c ontesta ție de oricare dintre cele trei persoane
menționate, la Sec ția pentru judecători a Consiliului, în termen de 30 de zile de la comunicarea
rezolu ției.
Deși nu s -a prevăzut în mod expres, rezultatul cercetării prealabile se cuprinde într -un
raport ce trebuie să con țină stabilirea faptelor și urmărilor acestora, data și împrejurările în care au
fost săvârșite, orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existen ței sau
inexisten ței vinovă ției judecătorului cercetat prealabil, pozi ția acestuia din urmă, argumentele
inspectorului bazate pe aprecierea probelor administrate și care să justifice adoptarea de către
comisia de disciplină a uneia dintre solu țiile prevăzute de lege.
În literatura juridică [215, p.388] s-a criticat competen ța Comisiei de a dispune clasarea, ce
reprezintă tot o decizie, aceasta putând doar să propună fie clasarea, fie sesizarea și sus ținerea
acțiunii disciplinare în fa ța Sec ției, singura competentă să adopte o hotărâre în acest sens fiind Sec ția
Consiliului.
Cons iderăm că reglementarea unei căi de atac împotriva solu țiilor de clasare, prevedere
inexistentă înainte de modificarea Legii nr.317/2004, este în acord cu jurispruden ța CEDO, care a
admis că unele „imperative de flexibilitate și eficacitate” pot justifica interven ția unor organe
nonjurisdic ționale, care nu prezintă garan țiile prevăzute de art.6 din Conven ția Europeană a

164
Drepturilor Omului [246, p.264] – Hotărârea din 23 iunie 1981 dată în Cauza Le Compte, Van
Leuven și De Meyere , însă a considerat că în ace st caz justi țiabilul trebuie să dispună de un drept de
recurs în fa ța unui organ judecătoresc independent, care oferă garan țiile prevăzute de art.6 [246,
p.264 -265] – Hotărârea din 10 februarie 1983 dată în Cauza Albert și Le Compte împotriva Belgiei .
În ceea ce privește mărimea termenelor, s -a avut în vedere ca verificările să fie efectuate
cât mai aproape de data săvârșirii faptei, astfel încât într -un termen limită să se clarifice situa ția
judecătorului cercetat, având în vedere că prin verificările ef ectuate se aduce atingere reputa ției
profesionale a celui în cauză. Or, în cazul judecătorilor, reputa ția profesională neștirbită este de
esența profesiei.
Discu ții a suscitat și natura juridică a termenelor de 30 și 20 de zile, stabilite de art.46
alin.9-11 din Legea nr.303/2004, modificată prin OUG nr.59/2009. În lipsa unor prevederi exprese în
legea organică, referitoare la sanc țiunea aplicabilă în cazul nerespectării acestor termene, în
jurispruden ța comisiilor de disciplină s -a conturat opinia potriv it căreia acestea sunt termene
peremptorii, a căror încălcare are drept consecin ță decăderea din exerci țiul dreptului [246, p.178] .
Suntem de acord cu această calificare și considerăm că s -ar impune de lege ferenda
interven ția legiuitorului care să regleme nteze în mod expres institu ția repunerii în termen.
Prin urmare, nerespectarea termenului prevăzut de lege în vederea efectuării cercetării
prealabile afectează și valabilitatea actului de sesizare a Sec ției Consiliului. Astfel, deși se va
constata că ses izarea Sec ției a fost făcută cu respectarea termenului prevăzut de lege, nerespectarea
termenului de efectuare a cercetării prealabile va constitui pentru Sec ție, care îndeplinește rolul de
instan ță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare, un impe diment în calea aplicării unei
sancțiuni disciplinare judecătorului cercetat.
O altă problemă ce a suscitat controverse a fost aceea a naturii juridice a termenului de 1 an
prevăzut de dispozi țiile art.46 alin.8 din Legea nr.317/2004, care dispuneau că „ acțiunea disciplinară
poate fi exercitată în termen de cel mult un an de la data săvârșirii abaterii”. Problema a prezentat
interes în principal în cauzele care au avut ca obiect comiterea abaterii disciplinare prevăzute de
art.99 lit.h din Legea nr.303/20 04 (exercitarea func ției, inclusiv nerespectarea normelor procedurale,
cu rea -credin ță sau gravă neglijen ță, dacă fapta nu constituie infrac țiune), în situa ția în care organele
de urmărire penală au fost sesizate mai întâi sau concomitent. Dacă în materia răspunderii materiale
a judecătorilor legiuitorul a calificat în mod expres termenul în care se poate exercita dreptul la
acțiune ca fiind un termen de prescrip ție (art.96 alin.8 din Legea nr.303/2004), în materia răspunderii
disciplinare nu s -a făcut acea stă precizare, motiv pentru care la nivelul Inspec ției judiciare din cadrul
CSM s -au conturat două opinii [70, p.177 -178] :
-într-o primă opinie s -a apreciat că termenul poate fi calificat ca fiind un termen de decădere, care se
caracterizează prin aceea că nu este susceptibil de întrerupere, suspendare și repunere în termen;

165
-cea de a doua opinie a fost în sensul că acest termen se apropie mai mult de natura termenelor de
prescrip ție a răspunderii penale, întrucât curge de la data comiterii abaterii disc iplinare, sanc ționează
pasivitatea titularului ac țiunii disciplinare și, în fine, expirarea lui aduce atingere dreptului la ac țiune
sui generis , care se exercită într -o formă specifică raportului de muncă. Admi țând această calificare
a termenului de 1 an, se poate lua în discu ție întreruperea și suspendarea lui.
Chestiunea a fost clarificată prin modificarea adusă Legii nr.317/2004 de OUG nr.59/2009,
la art.46 alin.14 prevăzându -se în mod expres că „ac țiunea disciplinară poate fi exercitată în
termenul de prescrip ție de cel mult un an de la data la care fapta a fost cunoscută”.
Menționăm, comparativ, că termenul în care judecătorul poate fi tras la răspundere
disciplinară în R. Moldova este mai scurt, de 6 luni de la data constatării abaterii, fără a se lua în
calcul timpul în care judecătorul a fost bolnav sau s -a aflat în concediu, dar nu mai târziu de 1 an de
la data comiterii ei (art.11 din Legea nr.950 -XIII/1996), ceea ce înseamnă că prescrip ția răspunderii
poate interveni mult mai repede fa ță de legisl ația în materie din România.
Procedura disciplinară desfășurată în fa ța sec ției.
În literatura juridică [215, p.384] s-a exprimat opinia că no țiunea de Consiliu al
Magistraturii trebuie să semnifice Plenul Consiliului și nu Sec țiile acestuia, iar compe tența legală în
materie disciplinară să apar țină Plenului. Acest fapt ar asigura participarea la dezbateri, în materie
disciplinară, și a reprezentan ților societă ții civile ce fac parte din Consiliu, dând con ținut prezen ței
lor în cadrul acestui organism, ar asigura o unitate a practicii disciplinare atât în privin ța
judecătorilor, cât și a procurorilor și ar face posibilă o evaluare de ansamblu a stării disciplinare a
întregului sistem judiciar -instan țe și parchete.
În acest sens, există prevederi și în do cumentele europene. Astfel, în pct.73 din Opinia
nr.3/2002 a CCJE există recomandarea „pentru evitarea riscului corporatismului” de a se include în
instan țele de disciplină și „personalită ți din afara sistemului de justi ție”.
Dispozi ții progresiste în aces t sens con ține Legea RM nr.950 -XIII/1996, care prevede în
art.2 că din componen ța colegiului disciplinar fac parte și cinci profesori titulari, dintre aceștia fiind
ales și președintele colegiului.
Potrivit art.47 alin.4 din Legea nr.317/2004, modificată p rin OUG nr.59/2009, dispozi țiile
ce reglementează procedura de solu ționare a ac țiunii disciplinare se completează cu dispozi țiile
CPC.
Se prevede la art.47 alin.1 -2 că citarea judecătorului este obligatorie, acesta poate fi
reprezentat de un alt judecător ori poate fi asistat sau reprezentat de un avocat, oricare dintre aceștia
având dreptul să ia cunoștin ță de toate actele dosarului și să solicite administrarea de probe în
apărare.
Secția pentru judecători a CSM, în cazul în care constată că sesizarea est e întemeiată,
aplică una din sanc țiunile disciplinare prevăzute de lege, în raport cu gravitatea abaterii disciplinare

166
săvârșite de judecător și cu circumstan țele personale ale acestuia. Ac țiunea disciplinară este
soluționată printr -o hotărâre, care cuprin de în principal, potrivit art.48 din lege, descrierea faptei și
încadrarea juridică a acesteia, temeiul de drept al aplicării sanc țiunii, motivele pentru care au fost
înlăturate apărările formulate de judecător, sanc țiunea aplicată și motivele care au stat la baza
aplicării acesteia, calea de atac și termenul în care hotărârea poate fi atacată, instan ța competentă să
judece calea de atac.
Conform art.49 din lege, hotărârea Sec ției prin care s -a solu ționat ac țiunea disciplinară se
motivează și se redactează în termen de cel mult 20 de zile de la pronun țare și se comunică de îndată,
în scris, judecătorului, prin intermediul grefei Sec ției. Împotriva acesteia se poate exercita recurs în
termen de 15 zile de la comunicare, iar competen ța solu ționării recursului aparține Completului de 9
judecători al ÎCCJ. Recursul suspendă executarea hotărârii Sec ției Consiliului prin care s -a aplicat
sancțiunea disciplinară, iar hotărârea prin care se solu ționează recursul este irevocabilă.
Art.49 cuprinde însă la alin.2 teza f inală o dispozi ție criticabilă și suntem de acord cu
opinia exprimată în literatura juridică [215, p.390] în sensul abrogării sale. Astfel, se instituie
interdic ția de a face parte din completul de 9 judecători în ceea ce privește membrii cu drept de vot
din CSM și judecătorul sanc ționat. Conform normelor de procedură ce reglementează situa ția
incompatibilită ților în materie civilă (art.24 din CPC), judecătorul -membru în Consiliu oricum nu
poate lua parte la solu ționarea recursului la nivelul Înaltei Cur ți, deoarece s -a pronun țat în fond în
cadrul Sec ției pentru judecători a Consiliului, astfel că interdic ția instituită de lege este formală. În
ceea ce privește însă pe judecătorul sanc ționat, prevederea este absurdă datorită faptului că cei care
au elaborat -o au putut să -și imagineze că judecătorul sanc ționat ar putea să -și judece propriul recurs,
contrar principiului nemo iudex in re sua.
Chiar dacă s -ar considera că este mai bine ca legea să prevadă expres pentru a nu da loc la
interpretări, dispozi ția crit icată oricum lasă loc de interpretare din moment ce interdic ția de a face
parte din Completul de 9 judecători se adresează doar judecătorului sanc ționat, fără a face nici un fel
de referire la procurorul sanc ționat care, între timp, a dobândit calitatea de judecător.
Ceea ce trebuie subliniat însă, este faptul că în cadrul cercetării disciplinare, art.97 alin.2
din Legea nr.303/2004 prevede în mod expres că nu pot fi puse în discu ție solu țiile pronun țate prin
hotărâri judecătorești, care sunt supuse căi lor legale de atac. Prin urmare, verificările trebuie să se
limiteze doar la domeniul exterior înfăptuirii actului de justi ție, respectiv desfășurarea regulamentară
a activită ții judecătorilor, forma exterioară de îndeplinire a sarcinilor de serviciu și al te chestiuni,
care sunt îndepărtate de esen ța activită ții jurisdic ționale propriu -zise-Hotărârea nr.201/9.03.2006 a
Plenului CSM . În caz contrar, s -ar aduce atingere principiilor independen ței judecătorilor, supunerii
lor numai legii și autorită ții de lucr u judecat. Avizul nr.1/2001 al CCJE, la pct.69 recomandă statelor
care au sisteme de inspec ție judiciară să limiteze competen ța acestora, astfel încât verificările să nu
vizeze obiectul sau corectitudinea hotărârilor. În jurispruden ța CEDO, în Cauza Hirsc hhorn

167
împotriva României [180, p.43] , s-a constatat că a existat o încălcare a art.6 din Conven ție, din
punctul de vedere al nerespectării dreptului la o instan ță independentă și impar țială datorită, printre
altele, și a imixtiunii judecătorilor inspectori în procedura judiciară.

3.5. Caracterul specific al răspunderii procedurale a judecătorilor
Răspunderea procedurală este o no țiune generalizatoare, care include răspunderea de
procedură penală și cea de procedură civilă. După cum s -a menționat, pe bună d reptate, în prezent se
poate confirma începutul creării instituției de răspundere procedurală [3 13, p.341].
Unii cercetători au clasificat răspunderea procedurală în următoarele tipuri: de procedură
constitu țională, de procedură civilă, de procedură penal ă, de procedură administrativă și de
procedură de arbitraj [277, p.155] .
Acceptând o astfel de clasificare, subliniem că răspunderea de procedură constitu țională se
află în stadiu de formare, deoarece lipsesc normele cu privire la răspunderea pentru încălc area ori
neexecutarea deciziilor Cur ții Constitu ționale. În acest caz, este vorba doar de răspunderea pozitivă,
care fără cea retrospectivă (negativă) nu poate fi asigurată. Astfel, delimitarea răspunderii de
procedură constitu țională și cea de procedură a dministrativă ca tipuri independente de răspundere
juridică pare a fi prematură. Într -adevăr, nu sunt formate domeniile de drept respective, lipsește o
defini ție formală clară a delictelor de procedură constitu țională și a celor de procedură
administrativă , iar pu ținele norme care prevăd o astfel de răspundere au caracter declarativ și nu
dispun de mecanisme reale de realizare.
În sfera procedurii judiciare penale și în cea a procedurii civile ac ționează diverse tipuri de
răspundere juridică: penală, civilă , administrativă. Însă aceasta nu înseamnă că în domeniile
respective ale dreptului nu există răspundere. Cu toată relativa independen ță a răspunderii
procedurale, trebuie să men ționăm că ea este subordonată, este menită să asigure dezvoltarea corectă
a raporturilor de drept penal și a celor de drept civil, iar atingerea obiectivelor răspunderii
procedurale contribuie la realizarea func țiilor de răspundere penală și civilă.
Rolul specific pe care îl joacă obliga țiile procedurale civile într -un proces civil nu poate fi
imaginat corect fără în țelegerea clară a naturii procedurii judiciare ca sistem de reglare a raporturilor
de putere. Fiecare participant la proces are obliga ții și drepturi în raport cu judecata, iar persoana
care realizează judecata are dreptu ri și poartă răspundere în raport cu fiecare participant la proces.
Drepturile și obliga țiile judecătorului și cele ale persoanelor implicate în cauza respectivă poartă un
caracter bilateral de reprezentare și obligativitate. Drepturile subiective, după re gula generală,
constau în exprimarea unilaterală a voin ței, fapt care determină reglementarea dinamicii procesului
civil. Drepturile și obliga țiile serviciului public al justi ției în procesul civil țin de stat, al cărui organ
este ea. Iar drepturile și obl igațiile celorlal ți participan ți la proces sunt legate de stat doar prin

168
intermediul justi ției. Firește, ac țiunile judecătorului sunt reglementate de normele dreptului de
procedură civilă și el are obliga ția de a nu produce prejudiciu în timpul realizării actului de justi ție.
Totuși, care sunt temeiurile teoretice pentru introducerea în procedura judiciară (și în
special în cea penală) a no țiunii de răspundere procedurală? Aceste temeiuri se întrevăd în
următoarele idei:
1. Reglementarea normativă cor espunzătoare nu numai că creează un regim procedural
optim de activitate a participan ților la proces, dar este și o garan ție a respectării legalită ții în
procedură, deoarece participan ții la proces își permit să se abată de la prevederile legii, admi țând
ilegalită ți procedurale chiar și în acele cazuri când ac țiunile lor sunt reglementate suficient în
normele dreptului procedural.
2. Existen ța răspunderii procedurale decurge din prevederea, care este o axiomă în logica
tradițională, conform căreia indiciile atestate la o anumită clasă de fenomene în no țiunea generală,
neapărat se regăsesc și la fenomenele specifice, care fac parte din aceeași clasă. Astfel, dacă fixăm
răspunderea în justi ție, atunci, conform regulilor logicii, ea este proprie și pentru compo nentele ei
tipologice, adică diverselor domenii ale dreptului, inclusiv dreptului de procedură penală.
3. Răspunderea procedurală ca tip independent de răspundere juridică are o bază obiectivă,
legată organic de problema reglementării juridice. Unul dintre elementele mecanismului de
reglementare juridică este metoda de asigurare a drepturilor subiective și a obliga țiilor juridice ale
participan ților la raporturile sociale. Printre diferitele metode de asigurare juridică un loc important îl
ocupă răspunderea juridică. Prin urmare, definirea specificului unei metode de reglementare socială
în mare parte depinde de con ținutul tipului de răspundere juridică. Con ținutul răspunderii reprezintă
un complex de cerin țe impuse de realitatea obiectivă fa ță de activitate a subiectului și fa ță de
orientarea activismului său. Tipul concret de răspundere juridică, intrând în calitate de componentă
indispensabilă în metoda de reglementare, exprimă specificul său și, împreună cu alte componente,
constituie indiciul domeniului d e drept respectiv. Negarea răspunderii procedurale ca tip independent
de răspundere juridică duce, în mod logic, la negarea specificului metodei de reglementare
procedurală.
4. Realizarea procedurii judiciare presupune existen ța participan ților ei – subiec ți care
instrumentează cauza dată și subiec ți ale căror ac țiuni constituie obiectul procedurii judiciare. To ți
participan ții la procedura judiciară nimeresc în sfera de ac țiune a normelor dreptului de procedură,
care constituie un domeniu independent al dr eptului și care se caracterizează nu numai prin
specificul obiectului și metodei, ci și prin regimul de reglementare juridică. Regimul de procedură
stabilește și garantează pentru fiecare participant la proces drepturi generale și individuale, obliga ții
generale și individuale. Îndeplinirea acestor obliga ții trebuie să fie asigurată și, de regulă, este
asigurată nu prin aplicarea regimului juridic al altor domenii ale dreptului, ci prin mijloace și metode
proprii, care au un specific al lor, care corespunde specificului obiectului și metodei de reglementare

169
procesuală -penală/procesuală -civilă, și care formează împreună cu ele domenii independente ale
dreptului de procedură penală și ale dreptului de procedură civilă.
5. Reglementarea conduitei participan ților la procedura judiciară în sfera vie ții sociale,
subordonată normelor dreptului de procedură, formează baza obiectivă care determină ac țiunea
corespunzătoare a participantului la proces, răspunderea pentru rezultatele acestei ac țiuni sau
inacțiuni și răsp underea în cazul contradic ției dintre modul de ac ționare a lui și normele de
procedură prevăzute. Specificul celor din urmă constă în faptul că ele con țin principiul volitiv de
stat, stabilind anumite dispozi ții și interdic ții.
Prin urmare, reglementând c onduita participan ților la procedura judiciară, normele de
procedură exercită trei roluri sociale: în primul rând , cel de control, care este un criteriu de apreciere
a anumitor tipuri de conduită a participan ților la procedura judiciară; în al doilea rând , cel de mijloc
de orientare pentru ei la alegerea unui anumit tip de conduită; în al treilea rând , cel de instrument
statal -organizatoric de prevenire și de eliminare a fenomenelor care prejudiciază interesele justi ției.
Astfel, normele procedurale care st abilesc cerin țele obiective fa ță de activitatea fiecărui participant
la procedura judiciară sunt o premisă obiectivă generală a răspunderii procedurale. Această
particularitate se manifestă întâi de toate în ac țiuni recunoscute ca fiind socialmente utile
(răspundere pozitivă), precum și în ac țiuni din sfera procedurii judiciare care îi aduc prejudiciu și
sunt recunoscute ca fiind socialmente periculoase (răspundere negativă). Cu alte cuvinte, această
particularitate se manifestă în concretizarea răspunderii pentru anumite ac țiuni prevăzute de legea de
procedură penală și de legea de procedură civilă, în răspunderea „pentru ceva”, în răspunderea „în
fața cuiva”. Ea arată în ce mod se aplică răspunderea procedurală, în ce constă ea, ce frustrări sunt
legate de aspectul ei negativ și ce consecin țe ale aplicării ei sunt determinate de normele dreptului
procedural.
Pentru definirea corectă a con ținutului răspunderii procedurale este important să știm care
sunt limitele ei. Întrucât răspunderea procedurală este abo rdată de noi sub două aspecte: pozitivă și
negativă (retrospectivă), – momentul survenirii fiecăreia dintre ele nu coincide. În ceea ce privește
momentul ini țial al răspunderii de procedură pozitivă (pr ospectivă), acesta este momentul în care
persoana devi ne purtătoare a drepturilor și obliga țiilor procedurale. Prin urmare, judecătorul devine
purtător al drepturilor și obliga țiilor din momentul numirii sale în func ție. Răspunderea procedurală
pozitivă se materializează în exercitarea onestă a obliga țiilor, în ob ținerea anumitor rezultate în
activitate și în aprecierea pozitivă a acestor rezultate din partea societă ții și a statului. Cu alte
cuvinte, este vorba de o astfel de legătură juridică, ce constă în dreptul statului de a cere de la
participan ții la pr ocedura judiciară îndeplinirea prescrip țiilor procedurale, utilizarea onestă a
drepturilor și îndeplinirea obliga țiilor concrete. Comiterea unei ilegalită ți de procedură generează
răspunderea procedurală sub aspect retrospectiv (negativ). Momentul încetări i răspunderii

170
procedurale negative îl constituie realizarea ei sub forma anulării hotărârii nelegale, aplicării
măsurilor în ceea ce privește hotărârea desființată .
Pornind de la cele expuse mai sus, definim răspunderea procedurală a judecătorilor ca
necesitate de a ac ționa în interesul justi ției, utilizând drepturile și îndeplinind obliga țiile prevăzute de
lege, precum și ca necesitate de a răspunde în cazul comiterii unei ilegalită ți procedurale.
Ignorarea principiilor expuse mai sus duc la contes tarea răspunderii procedurale nu numai
de către teoreticienii în drept, dar și de către unii proceduriști. Astfel, în opinia lui V. G. Daev,
răspunderea apare ca instrument al domeniilor materiale ale dreptului, iar răspundere procedurală nu
există. În cal itate de temei al răspunderii întotdeauna apare o ilegalitate materială, chiar dacă această
ilegalitate a fost comisă pe parcursul activită ții procedurale. Stabilirea și realizarea răspunderii
întotdeauna necesită efectuarea activită ții procedurale. Însă, răspunderea apare în calitate de obiect al
activită ții procedurale, dar nu de formă a acesteia [294, p.48 -49]. Astfel, acest autor aduce două
argumente privind lipsa răspunderii procedurale: con ținutul material al ilegalită ții indiferent de sfera
reglement ării juridice în care a fost ea admisă și proprietatea răspunderii de a fi obiect al activită ții
procedurale.
Însă, aceleași argumente pot fi aduse și în favoarea răspunderii procedurale, întrucât
anumite norme ale dreptului de procedură au con ținut materi al, spre exemplu acelea dintre ele care
enumeră încălcările procedurale. După cum s -a men ționat pe bună dreptate, norma juridică este
menită să reglementeze conduita deviantă, să influen țeze asupra anomaliilor, asupra devierilor
negative de la tipurile de conduită, prevăzute în norma socială respectivă [347, p.31] . Acest principiu
se poate extinde nu numai asupra domeniilor materiale ale dreptului care prevăd un anumit caracter
al conduitei deviante, dar și asupra întregului sistem de reglementare juridică, inclusiv asupra
domeniului de procedură penală și a celui de procedură civilă, în care anumite norme de asemenea
reglementează conduita participan ților la proces. Aceste norme se deosebesc de cerin țele legisla ției
procedurale, ac ționează asupra anomaliilo r și devierilor negative sub forma ilegalită ților procedurale,
sub forma erorilor de urmărire penală. După cum sublinia L. S. Iavici, dacă ordinea de drept nu ar
putea fi restabilită, iar raporturile de drept nu s -ar mai reproduce, dreptul și -ar pierde spe cificul său.
Forma juridică, legea și justi ția se afirmă prin restabilirea raporturilor sociale corespunzătoare
dreptului, prin men ținerea ordinii de drept prevăzute [350, p.279] .
Activitatea procedurală asigură stabilirea și realizarea răspunderii în dome niile materiale
ale dreptului, precum și stabilirea și realizarea con ținutului material al răspunderii personale, care
apare în calitate de obiect al activită ții procedurale a anumitor demnitari (inclusiv a judecătorilor).
Legisla ția procedurală a rezolvat această problemă prin stabilirea căilor de atac, de recurs, de apel,
de reformare ori anulare a hotărârilor judecătorești nelegale sau netemeinice.
Însă, în opinia lui D. A. Lipinski, obliga țiile procedurale sunt incluse în sistemul general de
obliga ții, care se referă la subiec ții care realizează justi ția, iar forma obligatorie de realizare a

171
răspunderii pentru încălcarea normelor legisla ției de procedură va fi penală, civilă sau disciplinară.
Anularea hotărârii nelegale a unei instan țe de către o instan ță ierarhic superioară acesteia, prin ea
însăși nu produce consecin țe nefavorabile, dar poate să fie interpretată ca o condi ție (fapt juridic)
pentru realizarea func ției penale de pedeapsă sau a celei reparatorii, ca o răspundere de drept penal și
de drept civil [314, p.39] .
Fără a împărtăși acest punct de vedere, vom aminti că răspunderea procedural -penală
reprezintă un tip al răspunderii juridice, care este prevăzută de normele dreptului de procedură
penală pentru conduita ilegală și, în particular, pent ru neîndeplinirea obliga țiilor în sfera procedurii
judiciare penale [305, p.10; 299, p.3 -9; 306, p.157] . În literatura referitoare la procedura penală,
încălcarea dreptului (ilegalitatea) este definită ca eroare de anchetă penală sau ca eroare judiciară
[273, p.59] sau ca încălcare a legalită ții [336, p.194] . Totuși, trebuie să men ționăm că ilegalitatea
„absoarbe” con ținutul erorii judiciare, dar nu se limitează la aceasta. O ilegalitate este orice încălcare
a legii, încălcare ce a influen țat sau a putut in fluen ța asupra pronun țării unei hotărâri legale,
întemeiate și juste (o încălcare substan țială a legii de procedură penală), precum și încălcările
prescrip țiilor legii referitoare la ordinea de realizare a actelor procedurale etc., care au dus la astfel
de consecin țe cum ar fi reformarea sau anularea hotărârii, la care instan ța judiciară superioară poate
face referire într -o decizie definitivă.
De men ționat că erorile judiciare pot ține de încălcarea prevederilor dreptului material și
(sau) a celui de proce dură, admise în sfera procedurii judiciare și care au determinat anularea
hotărârii nelegale, adică răspunderea procedurală retrospectivă (negativă), care se realizează prin
sancțiuni reparatorii și punitive (de pedeapsă). Respectarea strictă a normelor le gii de procedură este
cea mai importantă condi ție pentru găsirea adevărului în cauza penală respectivă și pentru emiterea
unei hotărâri legale și temeinice în cauza civilă. Iar devierea de la prevederile legii determină apari ția
unor temeiuri de reformare sau de anulare a hotărârii judecătorești.
Întrucât sistemul judecătoresc este edificat ca un sistem de instan țe ierarhice, în care
instan țele superioare au dreptul să reformeze ori să anuleze hotărârile instanț elor inferioare și să le
remită cauzele pentr u o nouă judecată cu indica ții obligatorii, instan ța superioară apare în calitate de
instan ță care stabilește existen ța unei erori judiciare și care ia măsuri de înlăturare a acesteia –
sancțiuni de repunere în drept. Anularea unei hotărâri nelegale prejud iciază autoritatea instan ței,
concret a judecătorului care a încălcat legea, deoarece generează o apreciere negativă a activită ții lui.
Un anumit specific comportă și con ținutul sanc țiunii procedurale reparatorii. Spre
deosebire de sanc țiunea de drept civ il, aceasta nu este o sanc țiune materială, al cărei con ținut îl
constituie repararea prejudiciului material. Con ținutul ei constă în obliga ția suplimentară specială de
înlăturare a consecin țelor ilegalită ții procedurale, restabilirea mersului normal al pro cedurii judiciare
în cauza respectivă. Astfel, de exemplu, sanc țiunea de procedură penală reparatorie este orientată
spre restabilirea normei (normelor) legii, încălcată de judecător în sfera procedurii judiciare penale și

172
înlăturarea prejudiciului adus pr in această încălcare procedurii judiciare. Sanc țiunea procedurală –
penală reparatorie impune obliga ția de înlăturare a erorilor asupra judecă ții care a emis o sanc țiune
ce a fost ulterior anulată, însă judecata (completul) trebuie să aibă o altă componen ță. Aici începe să
acționeze sanc țiunea de pedeapsă procedurală, prin care judecata, în componen ța ei ini țială, este
recuzată de la examinarea repetată a cauzei penale, dând astfel o notă socialmente negativă
judecătorului care a comis eroarea și punând la în doială obiectivitatea și impar țialitatea lui pe viitor
într-un nou proces judiciar. Con ținutul unei astfel de sanc țiuni constă concret în lipsirea unui
judecător de posibilitatea examinării din nou a cauzei în care el a comis încălcări ale legii.
Spre deo sebire de pedeapsa penală, sanc țiunea procedurală punitivă, la prima vedere, nu
presupune nici anumite sarcini sau limitări ale drepturilor, nici obliga ții suplimentare. Însă nu trebuie
pierdut din vedere faptul că în hotărârea definitivă referitoare la în călcarea procedurală efectuată de
către un judecător în înfăptuirea justi ției se constată faptul încălcării procedurale și, în numele
statului, exprimă totuși o „mustrare” la adresa sa.
Mustrarea este o no țiune de evaluare, în care este reflectată oficial caracteristica
socialmente negativă a unei atitudini și a persoanei care a comis -o, dată de un subiect evaluator.
Forma juridică de exprimare a unei astfel de evaluări este hotărârea instanței superioare în care se
constată încălcarea procedurală. În afar ă de aceasta, o atare hotărâre nu numai că fixează aten ția
asupra nelegalită ții comise și presupune existen ța oprobriului public pentru aceasta, dar con ține și
avertismentul de neadmitere în viitor a vreunei încălcări. Cu alte cuvinte, prevede obliga ția
suplimentară a judecătorului care a dat hotărârea nelegală , de a fi atent în aplicarea justi ției și de a nu
admite încălcări ale legii în procesul de înfăptuire a justi ției.
Revenind la analiza erorilor judiciare, reiterăm ideea că esen ța unei erori judiciar e constă în
faptul că ea, fiind o încălcare a legii care duce la ilegalitate, la lipsa de temei, la injusti ție
(nedreptate) și, drept consecin ță a acestora, la o hotărâre nelegală, atrage după sine anumite urmări
negative. Cele mai grave dintre aceste fapt e sunt infrac țiunile, adică încălcările cu vinovă ție (cu
inten ție sau din culpă) comise de către judecători în sfera procedurii judiciare, răspunderea pentru
acestea fiind prevăzută în normele Codului Penal. Acestea presupun, în afară de răspunderea penală ,
răspundere procedurală.
Totuși, trebuie să se ia în calcul faptul că, în majoritatea cazurilor, erorile judiciare se comit
fără inten ție, ca urmare a greșelii judecătorului, determinată de insuficien ța pregătirii profesionale,
de volumul de activitate și insuficien ța pesonalului, de nivelul spiritului de echitate și de al ți factori
similari. După cum se știe, în astfel de cazuri judecătorul nu poartă răspundere penală, deoarece
lipsește vinovă ția lui în încălcarea admisă (sau vina nu este stabilită cu cer titudine). Cu toate acestea,
încălcarea comsiă , eroarea judiciară, rămâne eroare și, la fel ca orice este contrar legii, necesită
anulare pe calea aplicării unei sanc țiuni reparatorii, care comportă și acuzarea la adresa persoanei
care a comis -o.

173
În litera tura de specialitate s -a exprimat opinia că este imposibilă începerea răspunderii
procedurale pentru acte ilegale obiective [346, p.98] . Apreciem că a ceastă viziune este greșită,
deoarece în general nu este compatibilă cu func ția protectoare a dreptului de procedură. Dacă am
admite că acest punct de vedere este adevărat, atunci sanc țiunea reparatorie (anularea unei hotărâri
nelegale) ar putea fi aplicată doar cu condi ția stabilirii adevăratei vinovă ții a judecătorului în
comiterea încălcării. În caz contrar , ar trebui lăsată hotărârea nelegală fără nici o schimbare.
Răspunderea obiectivă (fără vinovă ție) este tratată de către mai mul ți juriști ca fiind egală cu
principiul vinovă ției ca temei al răspunderii. Astfel, este explicată prezen ța principiului nevino văției
prin faptul că „în anumite cazuri, sarcina de restabilire a raporturilor sociale încălcate necesită ca
obliga ția unei astfel de restabiliri să fie pusă în seama celui care a admis încălcarea independent de
vina sa” [340, p.36] . Astfel, dacă prin ac țiunile func ționarului (în particular, a judecătorului) a fost
încălcată legea, – aceasta este o încălcare a legalită ții, o încălcare a dreptului, adică este o
infrac țiune, care trebuie să fie înlăturată indiferent de vinovă ția subiectului. Emiterea, cu bun ă
știință, a un ui act judiciar nelegal reprezintă nu numai o încălcare de procedură, dar și o infrac țiune –
un act care se urmărește penal.
În acest sens, suntem de acord cu opinia autorilor care recunosc drept temei al răspunderii
procedurale, pe lângă vi novă ția subiectului, ac țiunile ilegale obiective [308, p.99] . Trebuie să
recunoaștem că principiul subiectiv al încălcării procedurale nu întotdeauna reprezintă o vinovă ție.
Atitudinea psihică a făptuitorului fa ță de decizia luată și fa ță de rezultatele ei poate fi cuprinsă în
noțiunea de greșeală (rătăcire onestă) a judecătorului. Însă în literatura de specialitate, în acest
context apare, pe bună dreptate, întrebarea: este oare posibilă o astfel de situa ție ideală, în care
judecătorul aduce prejudiciu sta tului, societă ții, justi ției, absolut fără nici o vină, dacă în acest caz se
ia în considera ție faptul că lacunele intelectuale, ca indiciu al incapacită ții profesionale a
judecătorului în condi țiile accesului liber la cunoștin țe profesionale și la perfec ționarea sa, la fel pot
fi invocate ca vinovă ție? Se admite că este imoral să se aducă un prejudiciu unei persoane sau
statului din cauza limitării profesionale, a golurilor din cunoștin țe, de care un judecător responsabil
este obligat să scape [309, p.48] .
Rezumând cele spuse mai sus, subliniem că drept temei al răspunderii procedurale negative
apare activitatea contrară legii a subiectului, activitate care se manifestă prin încălcare procedurală,
prin neexecutarea sau executarea inadecvată a cerin țelor stipulate de normele de procedură.
Judecătorul, indiferent de vinovă ția sa, poartă răspundere procedurală pentru ac țiunile (sau
inacțiunile) nelegale comise de el atât în sfera procedurii judiciare penale, cât și în cea a procedurii
judiciare civile. În acest sens, delictul procedural comis de către judecător poate fi calificat drept
încălcare a prevederilor legale, admisă în sfera procedurii judiciare sub forma neexecutării de către
judecător a obliga țiilor sale procedurale sau de conduită obiectivă ( fără vinovă ție). Totodată,
principalele cauze ale acestor delicte pot fi divizate în două grupe de bază: la prima vom atribui o

174
anumită imperfec țiune a legii, la a doua – atitudinea iresponsabilă a judecătorului fa ță de obliga țiile
sale de serviciu. Se par e că în aceste direc ții, de elaborare a legii și de aplicare a legii, trebuie să
căutăm căile de eliminare a erorilor judiciare și a infrac țiunilor procedurale.
În teoria dreptului este unanim recunoscut principiul conform căruia responsabilitatea
juridică nu există fără indicarea corespunzătoare în lege. Acest principiu general se extinde și asupra
răspunderii procedurale, al căr ei temei de aplicare juridică îl constituie normele dreptului de
procedură penală și ale celui de procedură civilă, care prevăd o obliga ție (în dispozi ție), a cărei
încălcare constituie infrac țiune, precum și măsura de responsabilitate (în sanc țiune) pentru încălcarea
obliga ției juridice. Răspunderea procedurală începe în cadrul raporturilor procedurale și se realizează
în același c adru. Prevederea generală în baza căreia aplicarea normelor juridice fa ță de fapte și
acțiuni concrete se produce în formă de raporturi de drept, prin raporturi de drept, se referă în
totalitate și la răspunderea procedurală. Apari ția acesteia, aplicarea e i în forma și în ordinea stabilită
de normele de procedură întotdeauna se produce prin mijlocirea raportului procedural respectiv, cu
care răspunderea procedurală formează un întreg unitar și indisolubil. Ordinea de procedură în
cauzele penale și în cele c ivile, forma procedurală a ac țiunilor judiciare stabilită de lege asigură
funcționarea normală a procedurii judiciare și garantează subiec ților săi realizarea drepturilor
procedurale care le apar țin. Con ținutul formei procedurale îl constituie activitatea procedurală.
Ordinii de procedură judiciară, formei de procedură i se opune activitatea nelegală a subiectului
procedurii judiciare, care a încălcat prevederile legii cu privire la procedură. Această situa ție de
conflict are drept consecin ță apari ția rapor turilor de răspundere procedurală între subiec ții procedurii
judiciare. De aceea, răspunderea procedurală joacă un rol esen țial în asigurarea formei procedurale, a
ordinii procedurii judiciare, în organizarea raporturilor sociale în sfera procedurii judici are în
ansamblul ei.
Necesitatea recunoașterii răspunderii procedurale ca tip independent al răspunderii juridice
este determinată de nevoile practice de combatere a delictelor procedurale, care au drept consecin ță
anularea deciziilor judiciare, fapt care generează urmări negative. Însă organizarea eliminării
delictelor procedurale nu este deloc facilă. Demonstrând o calitate deficitară a cercetării cauzei
judiciare, delictele procedurale ar necesita probabil, pentru eliminarea lor, mărirea de două ori a
duratei procedurii judiciare, fapt care se reflectă asupra eficien ței ei, deoarece scade importan ța
preventivă a pedepsei penale și actualitatea ei în fiecare caz concret și extinde în timp nesiguran ța
raporturilor civile deduse judecă ții tocmai în vederea c larificării lor. Sub un alt aspect , delictele
procedurale subminează prestigiul organelor de justi ție, creând impresia de existen ță a unui conflict
juridic formal între instan ța inferioară și cea superioară. Conducând spre anularea deciziilor
judiciare, de lictele procedurale determină cheltuirea suplimentară a unor mijloace tehnico -materiale
și a unor eforturi psihice și fizice din partea tuturor participan ților la procedura judiciară. Și, în
sfârșit, în unele situa ții, conduc la pierderea posibilită ții de a ob ține probe noi și de a verifica

175
autenticitatea celor avute deja, adică influen țează negativ asupra procesului de stabilire a adevărului
în cauza examinată.
Prin urmare, organizarea eliminării delictelor procedurale, constituită în procedura
judiciară, în calitate de complex unitar de măsuri interdependente de ac țiune – reparatorii,
compensatorii și punitive, – aplicate fa ță de subiec ții care au comis încălcarea normelor procedurale,
apare ca o forma țiune relativ stabilă cu o structură internă complicată . Sub aspectul analizei
sistemice, răspunderea procedurală trebuie privită ca unul dintre sistemele ordinii sociale, a cărui
funcționare este determinată de necesitatea influen ței conștiente și planificate asupra participan ților
la procedura judiciară în v ederea atingerii anumitor scopuri de importan ță socială: consolidarea
legalită ții, protec ția drepturilor persoanei, eliminarea oricăror delicte sau infrac țiuni în sfera
procedurii judiciare și lichidarea consecin țelor acestora.

3.6. Aspecte privind răsp underea judecătorilor de la instan țele interna ționale și de la
instan țele na ționale europene
Nu am identificat reglementarea unei răspunderi juridice civile, penale ori disciplinare
propriu -zise în situa ția judecătorilor care fac parte din compunerea insta nțelor interna ționale, ci doar
existen ța unor norme de conduită, a căror nerespectare nu este supusă unei proceduri riguroase, ci
este lăsată la latitudinea instan ței interna ționale din compunerea căreia face parte judecătorul
respectiv.
Astfel, art.3 din Statutul Curții Europene de Justi ție dispune că judecătorii beneficiază de
imunitate de jurisdic ție. În ceea ce privește actele îndeplinite de aceștia, inclusiv cuvintele rostite și
scrise în calitatea lor oficială, judecătorii continuă să beneficieze de i munitate după încetarea func ției
lor. Curtea, întrunită în ședin ță plenară, poate ridica imunitatea. În cazul în care, după ridicarea
imunită ții, se declanșează o ac țiune penală împotriva unui judecător, acesta poate fi judecat în orice
stat membru numai d e instan ța care are competen ța de a judeca magistra ții celei mai înalte autorită ți
judiciare na ționale [376].
Judecătorii Cur ții de Justi ție a Comunită ților Europene cu sediul la Luxemburg, ai
Tribunalului de Primă Instan ță și ai Tribunalului Func ției Publ ice trebuie să respecte un cod de
conduită intrat în vigoare la 1 octombrie 2007, ce se aplică atât membrilor în func ție, cât și foștilor
membri. Judecătorii trebuie să se ab țină, în afara Cur ții, de la orice comentariu care ar putea dăuna
reputa ției Cur ții sau care ar putea fi interpretate drept o luare de pozi ție a Cur ții în dezbateri care
depășesc rolul său institu țional, nu acceptă cadouri, de orice natură ar fi, care ar putea pune sub
semnul întrebării independen ța lor, trebuie să evite orice situa ție de natură să determine un conflict
de interese, iar atunci când doresc să participe la o activitate externă (activită ți cu caracter știin țific,
funcții onorifice neremunerate) trebuie să solicite autorizarea prealabilă a instan ței de care apar țin.
La intra rea în func ție, ei transmit președintelui cur ții o declara ție cu următorul cuprins: „Declar că

176
starea patrimoniului meu nu indică nici un interes financiar de natură să aducă atingere impar țialită ții
și independen ței mele în exercitarea func țiilor”. După î ncetarea func ției, judecătorii sunt în
continuare obliga ți să respecte îndatorirea de discre ție și se angajează să nu participe la cauze în curs
de judecată la momentul încetării func ției, la cauze în legătură cu alte cauze pe care le -au judecat, ori
ca re prezentan ți ai păr ților în cauze care sunt pledate la instan țele comunitare.
Art.7 („aplicarea codului”) prevede că președintele Cur ții de Justi ție, asistat de un comitet
consultativ compus din cei trei membri ai Cur ții cu vechimea cea mai mare în func ție, veghează la
buna aplicare a codului de conduită. Curtea de Justi ție asigură respectarea codului și hotărăște în caz
de îndoială, după consultarea Tribunalului de Primă Instan ță sau, după caz, a Tribunalului Func ției
Publice.
Curtea Interna țională de Just iție este principalul organ judiciar al Na țiunilor Unite și are
sediul la Haga. Potrivit art.19 din Statutul acestei Cur ți, membrii ei se bucură în exerci țiul func ției de
privilegiile și imunită țile diplomatice. Art.16 -17 din Statut reglementează incompati bilită țile și
interdic țiile: nici un membru al Cur ții nu poate exercita vreo func ție politică sau administrativă și nu
se poate dedica vreunei alte ocupa ții cu caracter profesional, nu poate exercita în nici o cauză func ția
de reprezentant, consilier sau a vocat și nu poate participa la solu ționarea vreunei cauze la care a luat
parte anterior în orice calitate. Se prevede că în caz de dubiu în această privin ță, Curtea va decide
[377].
Privilegiile și imunită țile diplomatice sunt recunoscute în mod expres și în favoarea
membrilor Tribunalului Interna țional pentru Dreptul Mării , prin art.10 din Statutul acestui tribunal
(Anexa VI la Conven ția ONU privind dreptul mării, de la Montego Bay, 1982) [4, p.88 -97]. În caz
de îndoială asupra faptului dacă un judecător p oate să ia parte la rezolvarea unei anumite cauze,
tribunalul decide cu majoritatea celorlal ți membri prezen ți.
În mod similar, personalul Curții de Conciliere și Arbitraj a OSCE (CCAOSCE)
beneficiază de privilegiile și imunită țile acordate persoanelor ca re îndeplinesc func ții similare în
cadrul Cur ții Interna ționale de Justi ție, potrivit art.6 din Conven ția privind concilierea și arbitrajul în
cadrul CSCE/OSCE, adoptată la Stockholm la 15 decembrie 1992 [4, p.108 -121].
Curtea Europeană a Drepturilor Omulu i cu sediul la Strasbourg a fost înfiin țată prin
Conven ția pentru apărarea drepturilor și libertă ților fundamentale, deschisă spre semnare la Roma la
4 noiembrie 1950 și care a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. Potrivit art.21 din Conven ție,
judecăto rii Cur ții trebuie să se bucure de cea mai înaltă reputa ție morală și să întrunească condi țiile
cerute pentru exercitarea unor înalte func țiuni judiciare, exercitându -și mandatul cu titlu individual.
Ei nu pot exercita nici o activitate incompatibilă cu ce rințele de independen ță, de impar țialitate sau
de disponibilitate impuse de o activitate cu caracter permanent, iar orice problemă ridicată în
aplicarea acestor condi ții este rezolvată de către Curte.

177
În ceea ce îi prive ște pe judecătorii din compunerea in stanțelor na ționale europene,
remarcăm că în ciuda faptului că sunt independen ți în exercitarea func țiilor, judecătorii au o serie de
responsabilită ți care pot duce la proceduri disciplinare în cazul în care nu sunt îndeplinite. Principiul
impune că ac țiunile disciplinare pot fi impuse asupra judecătorilor în cazurile expres determinate de
statutul judecătorilor, statut care stabilește, de asemenea, și sanc țiunile.
În majoritatea statelor membre ale UE, regulile etice care privesc abaterile disciplinare nu
sunt stabilite expres și doar în Spania există un catalog al abaterilor și sanc țiunilor pentru judecători
[388, 389]. În celelalte țări, responsabilită țile judecătorilor nu sunt detaliate și sunt, în majoritatea
cazurilor, stabilite prin jurispruden ța aut orităților care se ocupă de procedurile disciplinare.
Eviden țiem similaritatea cu Fran ța în privin ța competen ței CSM în materie disciplinară
[352, p.1075 -1093; 3 56; 384; 357], precum și desfășurarea procedurii cu respectarea principiilor
contradictorialită ții și publicită ții. De asemenea, legisla ția din România, ca și cea din Spania,
reglementează în mod expres și limitativ faptele ce constituie abateri disciplinare, spre deosebire de
alte state unde faptele ce constituie abateri disciplinare interferează s au chiar se confundă cu aspecte
ce țin de deontologia profesională.
Deosebiri esen țiale există însă în raport de Germania [385, 389], unde nu există o
reglementare specială a răspunderii magistratului, care răspunde ca orice func ționar public, este
angaja tă răspunderea disciplinară chiar și a magistratului pensionat, dar incapacitatea profesională
ori o evaluare negativă nu conduc, spre deosebire de reglementarea din România, la excluderea din
magistratură.
Așadar, nu există o listă specială a abaterilor disciplinare în Finlanda, Ungaria, Belgia,
Franța, Irlanda, Cipru, Germania, Danemarca, Suedia, Polonia, Anglia/ Țara Galilor, Italia, la polul
opus situându -se România, Spania, R. Moldova, Letonia.
Titularul ac țiunii disciplinare este președintele instan ței în țări precum Germania, Suedia,
Olanda, Ungaria, Belgia, Fran ța, Letonia, dar și ministrul justi ției în Suedia și Italia, în timp ce în
România și Spania titularul ac țiunii disciplinare este un consiliu judiciar ce func ționează la nivelul
CSM. Rolul de instan ță disciplinară apar ține CSM în România, Italia, Fran ța ori unor instan țe
disciplinare propriu -zise în Ungaria, Belgia, Finlanda, Danemarca, Germania, Letonia, Polonia.
În marea majoritate a țărilor, condamnarea disciplinară are efecte asupra carie rei
judecătorului, dar există și țări unde nu se produce nici un efect -Cipru și Suedia. Din punct de vedere
al caracterului procedurii disciplinare, aceasta este judiciară în România, Belgia, Fran ța, Danemarca,
Polonia, Italia, administrativă în Olanda, Ci pru, Letonia, Suedia, mixtă în Spania și Germania, ori se
desfășoară de către Parlament cum este cazul în Irlanda.
Un exemplu aparte îl constituie Finlanda, unde nu există o răspundere disciplinară pentru
judecători, răspunderea penală îndeplinind în part e obiectivele pe care alte țări se străduiesc să le
atingă prin sanc țiunile disciplinare.

178
Există state în care standardele profesionale sunt descrise ca având o anumită autoritate în
procedurile disciplinare (Lituania, Republica Moldova). Însă, în opini a CCJE este necesar ca fiecare
stat să specifice prin lege ce comportament poate duce la ac țiuni disciplinare. În anumite țări s-au
făcut încercări de a specifica în detaliu toate actele care pot motiva proceduri disciplinare, care să
conducă la anum ite fo rme de sanc țiuni (Turcia, Slovenia), însă în ultimă instan ță toate aceste
încercări apelează la formulări generale „cuprinzătoare”, care ridică probeleme de judecată și
gradare a faptelor și sanc țiunilor. Prin urmare, CCJE a considerat că nu este necesar ș i nici posibil la
nivel european să se încerce a se defini toate motivele poten țiale în al ți termeni decât formularea
generală adoptată în acest moment în majoritatea țărilor europene.
Limita măsurilor disciplinare este acolo unde pot apărea ingerin țe sau atingeri ale
independen ței activită ții judecătorești. Reglementările privind procedurile disciplinare în fiecare țară
trebuie să fie astfel încât să permită un apel la decizia organismului disciplinar ini țial în fa ța unei
curți, respectiv contestarea acest ei decizii în fa ța unei instan țe de judecată propriu -zise.
În ceea ce privește sanc țiunile, în sistemele bazate pe dreptul cutumiar, cu corpuri judiciare
mici și omogene, compuse din practicieni în vârstă și experimenta ți, singura sanc țiune formală
conside rată în mod evident necesară este măsura extremă a demiterii, dar avertismentele și
contactele informale se pot dovedi foarte eficiente. În alte țări, cu sisteme juridice mai mari, mult
mai disparate și în unele cazuri mai pu țin experimentate, se consideră potrivită o gradare a
sancțiunilor, uneori incluzând chiar sanc țiuni pecuniare.
Sub aspectul răspunderii civile , și în dreptul comparat simpla revocare sau anulare a
hotărârilor judecătorești nu presupun, în sine, nici un drept la despăgubire.
În majorit atea țărilor, este consacrată legislativ răspunderea statului pentru erori judiciare și
acțiunea în regres împotriva judecătorului, dar ca o posibilitate, ca o facultate, și nu în mod
obligatoriu, cum este reglementat în România. Prejudiciul trebuie să fie efectiv, evaluabil din punct
de vedere economic și individualizat cu privire la persoana respectivă. De asemenea, este exclusă
răspunderea statului în acele cazuri în care eroarea judiciară sau func ționarea necorespunzătoare a
sistemului judiciar este cau zată de comportamentul fraudulos sau de neglijen ța persoanei însăși.
Solicitantul trebuie să fi epuizat căile de atac stabilite împotriva hotărârii judecătorești în care se
presupune că s -a produs eroarea judiciară.
Legiuitorul german și jurispruden ța germ ană manifestă o oarecare rezervă în a trage la
răspundere judecătorii pentru încălcări ale atribu țiilor sau îndatoririlor de serviciu [389] și credem că
motivul principal îl constituie protec ția independen ței judecătorești, dar și men ținerea siguran ței
juridice a unei hotărâri judecătorești .
Totuși, există și țări în care este recunoscută imunitatea completă a func ției juridice, cum
sunt Irlanda, Japonia, Cipru, Elve ția, Estonia, Luxemburg, Olanda și Ucraina, unde nu există nici o
răspundere civilă personal ă din partea judecătorului, ci doar răspunderea statului.

179
În majoritatea țărilor europene, judecătorul răspunde penal ca orice cetă țean ori ca orice
funcționar public. Printre infrac țiunile specifice, se situează abuzul de func ție, corup ția, luarea sau
darea de mită, încălcarea secretului profesional.
La polul opus se află Irlanda și Anglia, unde jurispruden ța recunoaște imunitatea completă
a func ției juridice, însă există și situa ții în care imunitatea este recunoscută numai dacă judecătorul a
acționat cu bună credin ță [383]. O astfel de situa ție este și în Cipru, unde constitu ția garantează
imunitatea pentru judecătorii Cur ții Constitu ționale și ai Cur ții Supreme, iar dreptul cutumiar și
echitatea asigură faptul că și judecătorii de la instan țele inferioar e se bucură de imunitate.
Specific Finlandei este faptul că răspunderea penală include domenii pe care alte țări le
includ în categoria “sanc țiuni disciplinare” [368].
Legisla ția statelor din spa țiul CSI (Georgia, Belarus, Ucraina, Federa ția Rusă), este
orientată spre asigurarea unei protec ții sporite a inviolabilită ții judecătorilor, instituind în acest sens
o serie de mecanisme și proceduri intermediare aplicabile judecătorilor la pornirea urmăririi penale
și tragerea acestora la răspundere penală și con traven țională [369; 370; 371; 372; 373; 245]. De
asemenea, în cadrul statelor tinere membre ale UE (România, Bulgaria, Lituania, Estonia) se
păstrează tendin ța de a oferi garan ții sporite judecătorilor pentru protejarea inviolabilită ții lor în
cazul solici tărilor de pornire a urmării penale, cu men țiunea că în Lituania și Estonia nu există
institu ții analogice CSM. Spre deosebire de aceste state, în țările “vechii democra ții” nu există o
procedură distinctă de pornire a urmăririi penale fa ță de judecători, aceștia fiind trași la răspundere
penală conform procedurii generale.
O institu ție aparte fa ță de legisla țiile altor țări, o întâlnim în dreptul german, respectiv
institu ția imputării anticonstitu ționalită ții (Richteranklage) judecătorilor germani [373]. Ea este
aplicabilă tuturor judecătorilor federali, par țial însă (în func ție de dreptul Landurilor) și judecătorilor
aflați în serviciul Landurilor. Anticonstitu ționalitatea poate fi invocată împotriva unui judecător care,
în exerci țiul func țiunii sau în a fara acestuia, a încălcat principiile Constitu ției sau ordinea
constitu țională a unui Land, fiind necesară o încăl care extrem de gravă, la nivel de principiu a
Constitu ției, o încălcare sus ținută chiar de o atitudine combatantă. Este reglementată o procedu ră
specială, iar sanc țiunea constă în transferul judecătorului într -o altă func ție sau pensionarea sa, iar în
cazul unei ac țiuni premeditate se poate dispune chiar destituirea. Până în prezent însă, nici un
judecător nu a fost acuzat de anticonstitu ționali tate în Germania.

3.7. Considera ții privind distinc ția dintre regulile deontologice și regulile disciplinare
aplicabile judecătorilor
Asistăm la o interna ționalizare și transna ționalizare a principiilor privitoare la prezervarea
puterii judecătorești în s tructura elementelor sale intrinseci, reguli care stabilesc atât obliga ții ale

180
statelor în materie, cât și norme de natură a facilita autoreglarea deontologică și disciplinară a
corpului de magistra ți.
Statutul social și moral al magistratului implică și p resupune un mare număr de restric ții,
limitări, constrângeri și riscuri asumate, o conduită generală constantă la standarde etice și
profesionale de cea mai înaltă valoare, cu aplicabilitate permanentă, atât în exercitarea propriu -zisă a
funcțiilor, cât și în comportamentul rela țional, social -privat. Asemenea particularită ți sunt unice în
orice societate și fac ca înăuntrul acestei colectivită ți profesionale, restrânse numeric și elitiste în cel
mai valoros sens al no țiunii, să se simtă nevoia elaborării un or precepte morale comune, acceptate
benevol, a căror respectare să se impună fără constrângeri normativ -juridice [70, p.135] .
Desigur că se impune mai înainte să facem distinc ția cuvenită între „etică” și „deontologie
profesională”. Etica reprezintă comp onenta morală în cultura și civiliza ția unei colectivită ți, iar în
teoria etică modernă se face distinc ția între substratul folozofic și cel moral al comportamentului
uman și se eviden țiază că această componentă etică are o pondere maximă în profesiile car e
presupun o implicare socială mai pronun țată și o responsabilitate aparte – medici, juriști, cadre
didactice [72, p.2] . Deontologia profesională este o componentă a eticii, care se distinge prin
normele morale aplicabile la nivelul unei profesii și pentru toate circumstan țele în care ea se exercită
pe plan public și privat [239, p.241] .
În doctrină s -a subliniat că este necesară distinc ția între normele deontologiei profesionale
care își găsesc sorgintea în morala socială (răspunderea morală) și normele c are reglementează
răspunderea disciplinară a magistra ților, de natură statală, menite să sanc ționeze abaterile
disciplinare ale acestora (răspunderea juridică) [72, p.3] .
Deontologia se interferează cu dreptul prin regulile de conduită profesională sanc ționate
juridic și cu morala prin regulile circumscrise în perimetrul normelor de convie țuire socială instituite
și impuse de opinia publică sau de conștiin ța morală de sine a grupului care exercită profesia
respectivă. Regulile deontologice sunt cu atât ma i numeroase și mai severe, cu cât activitatea
desfășurată de un individ poate fi izvor de suferin ță, de pagubă, de știrbire a libertă ții pentru ceilal ți
[49, p.3] . Promovând prin conduita lor justi ția cu toate atributele ei (prestigiu, independen ță,
impar țialitate), magistra ții nu-și transformă profesia într -o valoare pentru sine, ci pentru societate.
Pentru atingerea scopului înfăptuirii justi ției, având în vedere că magistra ții sunt
„însărcina ți să decidă în mod definitiv asupra vie ții, libertă ții, drept urilor, îndatoririlor și proprietă ții
cetățenilor” [220] , este necesară elaborarea principiilor și regulilor care să guverneze conduita
profesională a acestora, „bazate pe stabilirea principiilor etice, care trebuie să respecte standarde
foarte înalte” [204].
Caracteristic pentru deontologia judiciară este frecventa interferen ță a domeniului juridic
cu cel etic, prin consacrarea legislativă a unor reguli de conduită care, raportate la alte profesii, au o

181
semnifica ție în exclusivitate morală, și prin stabili rea de sanc țiuni juridice pentru încălcarea acestor
reguli [49, p.6] .
Întrebarea care se pune este aceea de a ști dacă a încălca un principiu deontologic
antrenează răspunderea disciplinară sau determină doar o calificare specială, comportamentală.
În Rom ânia, încălcarea normelor Codului deontologic (Codul deontologic al judecătorilor
și procurorilor, aprobat prin Hotărârea CSM nr.38/2005 [60], ce constituie o reiterare ad litteram a
dispozi țiilor generale și a abaterilor disciplinare din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor
și procurorilor, constituie un criteriu pentru evaluarea eficien ței, calită ții activită ții și integrită ții
judecătorilor și procurorilor, ceea ce înseamnă, paradoxal, că se trag consecin țe deontologice din
sancțiuni discipli nare.
Mai mult decât atât, art.15 din Codul de etică al judecătorului din RM, aprobat prin
Hotărârea CSM nr.366/15 din 29 noiembrie 2007, prevede în mod expres că „pentru încălcarea
prevederilor prezentului Cod, judecătorul poartă răspundere disciplinară î n conformitate cu legisla ția
în vigoare”, dispozi ție care ni se pare că este în total dezacord cu ceea ce înseamnă un cod moral.
Încrederea și respectul publicului în magistrat reprezintă esen ța democra ției contemporane
în statul de drept, aspecte surprin se și în preambulul Principiilor de la Bangalore cu privire la
conduita judiciară [219] , iar pe de altă parte, încrederea publicului în justi ție este etalonul de măsură
al încălcărilor deontologice privitoare la justi ție, adevăr, libertate [361, p.489] .
Normele deontologice se deosebesc de cele procedurale, după natura lor, modul de
formare, obiectul și con ținutul lor, după răspunderea pe care o atrage încălcarea lor [49, p.6] :
-normele procedurale sunt norme juridice, iar cele deontologice sunt reguli mo rale;
-spre deosebire de normele procedurale, care sunt instituite prin lege, normele deontologice se
formează, de regulă, pe căi extrajudiciare;
-obiectul normelor procedurale îl constituie rela țiile dintre partcipan ții la proce sul judiciar
(magistra ți, părți, avoca ți etc), în timp ce obiectul normelor deontologice judiciare îl constituie
relațiile dintre magistra ți, rela țiile dintre magistra ți și justi țiabili, rela țiile dintre magistra ți și ceilal ți
cetățeni;
-normele procedurale reglementează drepturile și obliga țiile paticipan ților la proces, inclusiv ale
magistra ților, în timp ce normele deontologiei judiciare reglementează comportamentul magistra ților
în procesul judiciar și în afara cadrului procesual;
-încălcarea de către magistra ți a normelor de pro cedură cu rea -credin ță sau din gravă neglijen ță poate
atrage răspunderea disciplinară sau penală a acestora. Nerespectarea normelor deontologice nu poate
să atragă, în principiu, decât sanc țiuni morale (oprobiul corpului de magistra ți, dezaprobarea de cătr e
opinia publică, slăbirea încrederii în sistem).
Un cod moral nu trebuie confundat cu îndatoririle profesionale a căror încălcare atrage
sancțiuni punitive, până la cea mai severă, care este îndepărtarea din profesie. Acestea din urmă este

182
necesar să fie detaliate și specificate, în timp ce Codul ar trebui să se limiteze la principii de bază.
Sub acest aspect, s -a făcut chiar referire la Codul deontologic al jurnalistului, care con ține un număr
de 8 reguli generale, unanim acceptate și ușor de aplicat [70, p.138] .
Actualul Cod deontologic al judecătorilor și procurorilor, elaborat sub egida CSM, se referă
în cele 23 de articole, în mod neunitar, la încălcări ale unor norme morale și la abateri disciplinare.
La rândul ei, practica în materie disciplinară a CSM oferă numeroase exemple în care magistra ții au
fost sanc ționați disciplinar pentru încălcarea unor norme morale ale profesiei.
Obligativitatea separării regulilor deontologice de cele disciplinare se desprinde și din
concluziile Avizului nr.3 al CCJE, care prevăd că judecătorii trebuie să fie ghida ți în activitatea lor
de anumite principii care să le ofere răspunsurile necesare pentru a rezolva în mod corect situa țiile
care pot să apară în ceea ce privește independen ța și impar țialitatea lor; aceste pr incipii ar trebui
impuse de judecătorii înșiși și ar trebui să fie complet distincte de sistemul răspunderii disciplinare.
Mai mult, CCJE subliniază că este incorect să se facă legătura între standardele de
comportament profesional și comportamentul necore spunzător care poate da naștere la sanc țiuni
disciplinare. Standardele profesionale reprezintă cea mai bună practică pe care to ți judecătorii ar
trebui să încerce să o dezvolte și spre care să aspire. Ar fi o descurajare a dezvoltării viitoare a
acestor st andarde și ar fi o în țelegere greșită a scopului lor, identificarea acestora cu comportamentul
necorespunzător care justifică sanc țiuni disciplinare. Pentru a justifica procedurile disciplinare,
comportamentul necorespunzător trebuie să fie grav și flagran t, într -un mod care nu poate fi
interpretat doar ca o nerespectare a standardelor profesionale prezentate în ghiduri de comportament.
De asemenea, Principiul VI pct.3 din Recomandarea R (94) 12 a Comitetului Miniștrilor
către statele membre privind indepen dența, eficien ța și rolul judecătorilor (1994) prevede „un organ
competent special, însărcinat cu aplicarea sanc țiunilor și însărcinat să aplice orice sanc țiune și
măsură disciplinară, atât timp cât ele nu sunt examinate de o instan ță judecătorească, ale c ărui decizii
să fie controlate de un organ judiciar superior sau să fie el însuși un organ judiciar superior. Legea
trebuie să prevadă procedurile adecvate pentru ca judecătorul în cauză să beneficieze cel pu țin de
toate garan țiile unei proceduri echitabil e prevăzute de Conven ție, cum ar fi de exemplu posibilitatea
de a-și prezenta argumentele într -un termen rezonabil și dreptul de a răspunde la toate acuza țiile
aduse contra sa”.
Totodată, CCJE a apreciat că ar fi preferabil să existe un organism sau persoa ne
specializate care să ofere consultan ță judecătorilor confrunta ți cu o problemă de etică sau de
incompatibilitate apărută în raport cu statutul lor datorită unei activită ți extraprofesionale și impune
obliga ția ca organismul care aplică sanc țiuni discipl inare să fie diferit de cel care se ocupă de
problemele legate de etica profesională a judecătorilor.
În acest sens, s -a vorbit de instituirea unui Consiliu de Onoare sau de Etică Profesională la
nivelul ÎCCJ și al Parchetului de pe lângă aceasta, pentru j udecătorii și procurorii lor, și la fiecare

183
curte de apel și parchetul respectiv pentru magistra ții din acea rază teritorială, care să elaboreze
recomandări și opinii, să aibă rol consultativ și de consiliere comportamentală sub semnul
confiden țialită ții a magistra ților afla ți în situa ții atitudinale limită [70, p.122 -123, 144 -145].
Suntem de acord cu al ți autori care au considerat că prin Hotărârea nr.564 din 19 iunie
2008 CSM și -a extins competen ța legală precis determinată prin dispozi țiile Legii nr.317 /2004 și
asupra unor atribu ții noi, neconferite de lege, stabilind procedura de solu ționare a sesizării privitoare
la încălcarea normelor de conduită reglementate de Codul deontologic al judecătorilor și
procurorilor. S -a considerat [70, p.132] că numai pr intr-o regretabilă eroare de interpretare a
dispozi țiilor Avizului 3 al CCJE -pct.29 organismul colectiv de consiliere și consultan ță sugerat a fi
înfiin țat în sistemele juridice ale statelor membre ale Consiliului Europei a fost identificat cu CSM,
conseci nță a identificării nepermise a abaterii disciplinare cu încălcarea deontologică. Astfel, dacă
prin lege CSM are competen țe exclusive în materia răspunderii disciplinare, nu înseamnă că își poate
aroga și alte atribu ții în afara legii, deoarece nu există i dentitate de concept și consecin țe între
deontologie și abaterea disciplinară, fiecare dintre ele supunându -se unor regimuri diferite.
Inserând prin art.361 și 362 procedura de constatare și sanc ționare a nerespectării normelor
deontologice în aria de com peten ță a CSM, se ajunge ca deontologicul să se transforme în
disciplinar, iar pe de altă parte se diminuează însăși valoarea principiilor deontologice, deoarece dată
fiind substan ța lor exclusiv etică, singura evaluare competentă și utilă este cea făcută de societate în
general, la acest moment Consiliul neavând monopolul valorilor etice ale profesiei de magistrat și
nici rolul de instan ță morală [70, p.132] .
Deși prin art.I din Titlul XVII din Legea nr.247/2005 a fost abrogată lit.b a art.97 (actualul
art.99) care prevedea „nerespectarea prevederilor cuprinse în Codul deontologic al magistra ților” ca
fiind abatere disciplinară, în continuare mare parte dintre normele Codului deontologic se regăsesc în
conținutul abaterilor disciplinare prevăzute în art.99 din Legea nr.303/2004, a căror încălcare atrage
sancțiuni disciplinare.
Este evident că un cod deontologic nu trebuie să con țină reguli disciplinare, ci trebuie să fie
un instrument autoreglator, generat de însuși sistemul juridic, ori atât timp cât exist ă o suprapunere a
principiilor de conduită a magistra ților, ca standarde etice, cu regulile disciplinare aplicabile
acestora, Codul deontologic nu -și îndeplinește func ția de ghid al activită ții magistra ților.
Regulile deontologice se structurează din inte riorul corpului de magistra ți, fundamentând o
cultură de sensibilitate și inteligen ță față de exerci țiul func țiunilor judiciare, de natură a preveni
conduite contrarii regulilor deontologice și a împiedica transformarea lor în atitudini sanc ționabile,
asigurând și în această manieră independen ța magistratului.
În majoritatea statelor, obliga țiile deontologice ale judecătorului nu se cantonează exclusiv
pe câmpul activită ții sale profesionale. Ele împietează asupra vie ții sale private atunci când prin

184
compor tamentul său, fie și privat, judecătorul compromite sau aduce atingere imaginii sau reputa ției
institu ției judiciare.
Astfel, în Ungaria , atunci când prin rela țiile sale, prin stilul său de via ță sau prin
comportamentul său privat, judecătorul compromite r eputa ția organului judiciar, acesta comite o
abatere disciplinară. În Norvegia , orice comportament al judecătorului, profesional sau privat, care
nu corespunde celui care se așteaptă în mod normal din partea unui magistrat constituie o încălcare a
obliga țiilor deontologice. Constitu ția din Spania enumeră o serie de interdic ții și de
incompatibilită ți, mai ales interdic ția de a fi afiliat unui partid politic sau unui sindicat, aspect care
ține de via ța privată a magistra ților. În Polonia , încălcările de cond uită, de ordine privată, ale unui
judecător, comise chiar înainte ca acesta să intre în profesie, pot constitui abatere disciplinară dacă îl
fac pe judecător nedemn de a -și exercita func ția.
În Italia , există abatere disciplinară ori de câte ori judecător ul compromite prestigiul
justiției, ori de câte ori nu își îndeplinește obliga țiile sau adoptă o conduită care îl face nedemn de
încrederea sau considera ția de care trebuie să se bucure. În special, o atare conduită ar putea viza
utilizarea calită ții de ma gistrat în scopul de a ob ține un avantaj pentru sine sau pentru altul,
frecventarea privată a unor persoane care au fost condamnate pentru infrac țiuni comise cu inten ție
sau care fac obiectul anchetei penale în curs de desfășurare, participarea la asocia ții secrete sau la
orice alte asocieri ale căror obliga ții sunt incompatibile cu exerci țiul func țiilor judiciare,
manifestarea publică a aprobării sau dezaprobării care poate afecta libertatea de decizie într -o cauză
aflată în curs de solu ționare etc. Până î n anul 2006 exista o singură prevedere generală care preciza
că magistratul care nu își îndeplinește îndatoririle atât în activitatea profesională cât și în via ța
privată va răspunde disciplinar. În prezent, nu există o deosebire clară între etică și deont ologie, însă
treptat unele reguli etice au devenit criterii de referin ță pentru elaborarea jurispruden ței disciplinare.
De principiu, încălcarea normelor etice nu afectează direct răspunderea disciplinară, civilă sau
penală. Cu toate acestea, încălcarea co dului eticii poate duce la o indicare sau confirmare a încălcării
unei dispozi ții disciplinare, civile sau penale cu con ținut corespunzător, cu alte cuvinte judecătorul
disciplinar poate deduce din existen ța unei dispozi ții din codul etic că există un con ținut specific de
obliga ții disciplinare relevante.
În Anglia și în Țara Galilor , Judicial Discipline Regulations 2006 intrate în vigoare în
aprilie 2006, trasează coordonatele abaterii disciplinare. În principiu, abaterile disciplinare care țin
de via ța privată a magistra ților sunt excluse ac țiunii disciplinare [172] .
În Fran ța, CSM a apreciat dintotdeauna că „manifestările din via ța privată a unui judecător
nu vizează, prin ele însele, ac țiunea disciplinară”. Dacă dimpotrivă, prin comportamentul său privat ,
judecătorul aduce atingere încrederii justi țiabililor, colegilor, func ționarilor grefei sau auxiliarilor
justiției, el nu mai este protejat de această imunitate de principiu, ci el poate fi sanc ționat disciplinar
întrucât sunt în cauză imaginea institu ției din care face parte și integritatea profesiei [382]. În

185
literatura juridică, s -a exprimat opinia că deontologia nu se poate limita la formularea unor norme
disciplinare negative, ci ea trebuie să fie cea care să ordoneze structura mentală a judecătorulu i.
Această necesitate este cu atât mai actuală cu cât judecătorul este, de departe astăzi, o mașină a
silogismelor. El judecă, el stabilește echilibrul și propor țiile, dar nu pentru că ar fi acaparat o putere
neobișnuită, ci pentru că el este chemat să ocu pe spa țiul normativ neacoperit de legi prin deciziile
sale și pentru că normele superioare, devenite instrumente cotidiene ale muncii sale, îi stimulează
imagina ția prin incertitudinea co ținutului lor [358].
Este totuși destul de greu de explicat justi țiabililor că un principiu considerat destul de
important pentru a fi recunoscut drept deontologic ar putea fi necunoscut de un magistrat, fără ca
vreo sanc țiune disciplinară să fie aplicată. Pe de altă parte însă, jurispruden ța din Fran ța confirmă
faptul c ă acest caracter succint și formularea adesea foarte generală a textelor care definesc
deontologia magistra ților nu au împiedicat deloc instan țele disciplinare să se pronun țe asupra unor
situa ții extrem de variate și să procedeze la calificări disciplinare, legând comportamentele luate în
discu ție de principiile enun țate în texte. Deciziile și avizele acestor instan țe con țin astfel veritabile
puncte de principiu, ce stabilesc principii directoare și reguli cu caracter deontologic, interesându -se
să plaseze co mportamentele greșite ale magistra ților în perspectiva mai generală a locului institu ției
judiciare în societate, a credibilită ții și autorită ții sale. Orice greșeală disciplinară este neapărat o
încălcare a normei deontologice, dar orice încălcare a norme i deontologice nu conduce obligatoriu la
urmărirea disciplinară.
În Olanda [389], s-a considerat că avantajele codurilor de etică rezidă în faptul că ajută
magistratul să cunoască modalită țile de rezolvare a unor probleme etice, informează popula ția cu
privire la standardele de conduită și conferă siguran ță publicului cu privire la impar țialitatea justi ției,
în timp ce dezavantajele ar fi acelea că s -ar crea impresia unei interpretări în sensul că ceea ce nu
este oprit este permis, s -ar crea o simplificar e excesivă a situa țiilor și s -ar da impresia că standardele
de conduită ar fi fixe o anumită perioadă de timp, fapt ce este contrazis de evolu ția continuă a
acestora. Î n această țară, încrederea publică este foarte importantă, întrucât conduce la eficien ța
magistratului în activitatea profesională. De aceea, există prevederi care presupun eliminarea din
activitate a magistratului a cărui integritate a fost știrbită. De exemplu, se apreciază că magistratului
aflat în stare de faliment, în imposibilitate de a -și mai satisface datoriile financiare, îi este știrbită
integritatea, este considerat coruptibil și trebuie să își dea demisia.
În Germania [389], există din anul 1961 o lege care reglementează statutul judecătorilor
[145] , anterior existând norme în lege a func ționarilor care erau valabile pentru judecători și care, la
acest moment, se aplică doar procurorilor. Din punct de vedere istoric, problema eticii a cunoscut
două momente: cel din perioada regimului totalitar și cel de după 1989, după unificare. Cu privire la
interdic ția de a desfășura anumite activită ți, situa ția din Germania este diferită. Magistra ții pot face
parte din partide politice sau din sindicate, pot desfășura activită ți de arbitraj în limita unei cauze pe

186
an, există situa ții în care magis trații fac parte din cadrul organismelor de conducere locală (consiliul
local), dar nu pot folosi calitatea de magistrat pentru a -și argumenta discursul politic și nu pot
participa la greve.
În timp ce în România, Belgia, Letonia, Olanda și Fran ța, încălc area regulilor deontologice
produce consecin țe la evaluarea profesională, în Germania această evaluare este limitată din motive
de ordine constitu țională. Independen ța justi ției este garantată de Constitu ție, care interzice orice fel
de evaluare care afect ează și cântărește corectitudinea și calitatea deciziilor luate de către un
judecător. Sec țiunea 26 din Legea Justi ției din Germania prevede că „judecătorii se supun
inspec țiilor numai în cazul în care acestea nu le afectează independen ța”. Așadar, aceste evaluări
trebuie să se limiteze la observa ții de natură generală (cum ar fi gradul de cunoaștere a legii, timpul
necesar pentru adoptarea unei sentin țe etc.).
În Statele Unite ale Americii [284, p.51] , Codul de conduită al judecătorilor a fost aprobat
în 1973, iar în 1992 a fost redactat în formula în care ac ționează și în prezent. Codul este un act
corporativ, adoptat la nivel de Asocia ție a Judecătorilor Federali, fiecare stat subiect de federa ție
putând să aprobe de sine stătător reguli de conduită. Re prezentările americane despre statul de drept,
drepturi și libertă ți, putere judiciară independentă, cu siguran ță interac ționează cu ideea de disciplină
strict reglementată a judecătorilor și controlul reciproc asupra conduitelor altor participan ți la proc es.
Un document distinct îl reprezintă cele 10 porunci pentru judecătorii începători americani:
1.Fiți binevoitori ; 2.Fiți răbdători ; 3.Fiți destoinici ; 4.Nu vă considera ți excesiv de serioși ; 5.Un
judecător leneș este un rău judecător ; 6.Nu vă fie teamă d e anularea hotărârii de către instan țele
superioare; 7.Nu există cauze lipsite de importan ță; 8.Fiți mai operativi ; 9.Folosi ți bunul sim ț;
10.Ruga ți-vă la Dumnezeu pentru ajutor și îndrumare [296, p.173]
Prin urmare, etica judecătorului american se bazează pe alte principii decât cele aplicate în
deontologia negativă prezentă în etica judiciară a unor state ca Rusia, Ucraina, Republica Moldova,
România, unde abundă formulările de genul „judecătorul trebuie să evite…”, „judecătorul nu este în
drept să….” , „judecătorul trebuie să se ab țină …”, ca să nu mai vorbim de formulările generale de
tipul „orice fel de ac țiune”, „orice tip de conduită” etc.
Remarcăm însă că există și țări în care nu există un cod deontologic: Finlanda, Ungaria,
Belgia, Fran ța, Irl anda, Cipru, Danemarca, Spania, Portugalia, Suedia, Norvegia, Olanda, Elve ția.
Practic, în Elveția nu există reguli scrise la nivel na țional sau la scară largă la nivel local. În Suedia
nu există nici un cod specific, dar există un model istoric, care este folosit pentru a inspira conduita
judecătorilor, anume Codul general de lege din 1734, care include un cod vechi, nefiind obligatoriu
pentru judecători. Nici în Anglia nu există un cod deontologic, ci niște ghiduri neoficiale pe care
Consiliul de studii j uridice, ministrul sco țian al justi ției și o fac țiune din Irlanda de Nord ar dori să le
oficializeze, fără a constitui îndatoriri statutare. În Ucraina există un astfel de cod, redactat de un

187
Congres al judecătorilor în 1999, pe baza experien țelor din Cana da, America și Rusia, în particular și
cu amendamente și propuneri ale judecătorilor ucraineni.
Dacă în aproape toate țările, judecătorul nu poate de ține nici o altă func ție publică sau
privată, în unele cu excep ția activită ților știin țifice, educative ori din învă țământ, în Norvegia
judecătorii pot fi avoca ți pledan ți, mediatori sau jura ți fără a trebui să -și dea demisia, cu excep ția
judecătorilor Cur ții Supreme care sunt supuși unor prevederi specifice.
Am realizat această privire comparativă pentru a s ublinia necesitatea delimitării între etica
profesională și abordarea ei din perspectivă strict disciplinară. În țelegerea rolului puterii
judecătorești, în special conștientizarea că responsabilitatea magistratului este de a aplica legea
într-un mod cor ect și impar țial, fără a ține cont de posibile presiuni sociale sau politice, va contribui,
și ca urmare a adoptării unui nou cod deontologic, la creșterea importan ței și prestigiului justi ției.
Și revenind la încrederea publicului în justi ție, ni se pa re excelentă fundamentarea
necesită ții existen ței unor standarde de conduită a judecătorilor în următoarele cuvinte : „Formăm un
grup aparte în comunitate. Cuprindem o parte aleasă a unei profesii onorabile. Ne este încredin țată,
zi după zi, exercitarea un ei puteri considerabile. Exercitarea acesteia are un efect dramatic asupra
vieților și averilor celor care vin în fa ța noastră. Cetă țenii nu pot fi siguri că vie țile și averile lor nu
vor depinde într -o zi de judecata noastră. Aceștia nu vor dori ca o asem enea putere să fie încredin țată
unei persoane a cărei onestitate, abilitate și standarde personale sunt discutabile. Pentru continuitatea
sistemului legii, așa cum este în prezent, este necesară existen ța unor standarde de conduită, atât în
cadrul cât și î n afara cur ții, proiectate să men țină încrederea în acele așteptări” [366, p.7] .

Concluzii la capitolul 3
Răspunderea juridică, ca unul dintre mijloacele principale de îndeplinire a prevederilor
actelor juridice, de reprimare și prevenire a comportament ului indezirabil din punctul de vedere al
legii, comportament al unor subiecți ai raporturilor sociale, este o categorie proprie tuturor
domeniilor dreptului. Divizarea tradi țională a răspunderii juridice în patru tipuri (penală, civilă,
administrativă și disciplinară) este incompletă, deoarece nu ia în calcul realită țile politico -juridice
actuale, legate de sporirea răspunderii statului, a organelor sale și a func ționarilor săi, pentru
asigurarea în societate a ordinii de drept corespunzătoare și pentru ex ercitarea altor atribu ții.
Sub aspectul răspunderii penale , este f ără îndoială că judecător ii trebuie să răspundă ca
orice altă persoană pentru infrac țiunile pe care le -ar săvârși fără a avea legătură cu exercitarea
profesiei sale. Calitatea de judecător n u-l poate absolvi de răspundere și nu constituie nici
circumstan ță atenuantă, considerăm chiar că dimpotrivă. În ceea ce privește exercitarea profesiei,
judecător ii răspund pentru o serie de infrac țiuni specifice, cum ar fi abuzul de func ție, neglijen ța în
serviciu, luarea de mită, traficul de influen ță, condamnarea unei persoane știind că este nevinovată și
altele. Este fără îndoială însă că h otărârile judecătorești, respectiv actele cu caracter jurisdic țional ale

188
judecătorilor, nu pot fi considerate eleme nte constitutive ale unei infrac țiuni, pentru a atrage
răspunderea penală a autorului sau autorilor lor.
Chiar dacă în anumite state occidentale, judecătorii sunt responsabili de ac țiunile lor
privind principiile dreptului penal și ale dreptului civil exa ct ca oricare alt cetă țean, în România și R.
Moldova există condi ția prealabilă a avizului/acordului CSM pentru cercetarea sau trimiterea în
judecată a judecătorului. Această garan ție este o trăsătură care se regăsește în aproape toate statele
est-europene , de la Rusia la Ucraina și Armenia, și astfel de garan ții caracterizează democra țiile
tinere, în care principiul independen ței judiciare nu este, deocamdată, bine stabilit. De asemenea,
există și reguli speciale de competen ță, instituite și pentru a evit a judecarea unor astfel de procese
chiar în fa ța instan ței la care a func ționat judecătorul în cauză, fără a fi însă vorba de o jurisdic ție
extraordinară.
În ceea ce privește institu ția răspunderii civile , suntem de acord că aceasta determină în
mod clar reperele valorice de orientare ale statului, nivelul de civiliza ție și cultură a societă ții. După
sarcinile și obiectivele pe care statul le înaintează institu ției răspunderii juridice civile și după
procedeele juridice speciale ce asigură echitatea și uma nismul ultimei, se poate judeca despre gradul
de respect al personalită ții, despre drepturile și libertă țile ei în societate. De aceea, în condi țiile
societă ții democratice de astăzi a devenit deosebit de actuală problema determinării limitelor și
condi țiilor răspunderii civile a statului și a judecătorului.
Statul trebuie să răspundă nu numai pentru prejudiciile ce se nasc în patrimoniul unei
persoane, fie că sunt imputabile magistratului, fie altor persoane ce concură la săvârșirea unor erori
judiciar e, dar și pentru prejudiciile produse de o organizare defectuoasă a justi ției. Pentru erorile
judiciare din procesele penale ori în situa ția în care statul român a fost condamnat de o instan ță
interna țională, statul este obligat să se îndrepte împotriva ac eluia care, cu rea -credin ță sau gravă
neglijen ță a provocat situa ția generatoare de daune, fără ca legea să con țină defini ții ale conceptelor
de „rea -credin ță” sau „gravă neglijen ță”. Pentru erorile judiciare săvârșite în altfel de cauze decât
cele penale, răspunderea statului este însă condi ționată de pronun țarea unei hotărâri definitive prin
care s -a stabilit răspunderea penală sau disciplinară a magistratului pentru fapta săvârșită în cursul
judecă ții procesului, dacă aceasta a fost de natură să determin e eroarea judiciară. Răspunderea
statului este o răspundere obiectivă și se fundamentează pe principiile răspunderii civile delictuale,
pe ideea de garan ție și de risc al activită ții. Astfel, statul nu răspunde în calitate de comitent pentru
fapta prepusul ui, ci el răspunde pentru propria sa faptă, de bună organizare sau nu, a serviciilor
publice.
Așadar, răspunderea materială a judecătorului are caracter de excep ție, și nu de regulă și nu
este o răspundere directă, ci este mediată. Riscurile de perturbare a justi ției nu pot fi decât reduse
dacă se evită ac țiunea directă a justi țiabilului împotriva judecătorului, reglementându -se expres
dreptul acestuia de a se îndrepta numai împotriva statului. Ac țiunea trebuie subordonată cerin ței ca,

189
în prealabil, justi țiabilul care se consideră prejudiciat prin hotărârea pronun țată să fi epuizat toate
căile de atac pe care legea i le pune la dispozi ție. Dacă statul trebuie să răspundă fa ță de particulari
pentru orice pagubă ce ar fi rezultat din erori judiciare, oricare a r fi fost pozi ția subiectivă a
judecătorului, răspunderea acestuia din urmă, în cadrul ac țiunii în regres a statului, trebuie limitată la
cazul dolului sau culpei grave, pentru ca amenin țarea ei să nu reprezinte o constrângere insuportabilă
pentru judecăto r.
De asemenea, deși este reglementată de câ țiva ani sub aspect scriptic asigurarea de risc
profesional a judecătorului, în realitate aceasta nu există, reglementarea nefiind transpusă în practică.
Pe planul răspunder ii persoanelor cu un statut juridic s pecial , ar trebui să existe și o
răspundere civilă atât a parlamentarilor, cât și a miniștrilor, ale căror decizii influen țează via ța și
starea materială a oamenilor.
Sub aspectul răspunderii disciplinare a judecător ilor, trebuie observat că, deosebir e de
majoritatea celorlalte categorii profesionale, judecătorii nu încheie un contract individual de muncă,
obliga țiile lor derivând direct din Constitu ție, legi sau regulamentele emise în baza acesteia. De
aceea, nici disciplina muncii nu poate fi asimila tă, în privin ța lor, celei din dreptul comun. Există o
listă expres prevăzută a abaterilor disciplinare, care include atât fapte săvârșite în perioada
serviciului, cât și în afara acestuia, după cum sunt reglementate expres sanc țiunile specifice și
procedu ra de aplicare a acestora. Reglementarea de drept a răspunderii disciplinare a judecătorilor
este menită să ia în calcul balan ța intereselor publice, care presupune atât o răspundere strictă și
iminentă a judecătorilor în baza unei serii determinate de tem eiuri, cât și asigurarea garan țiilor
independen ței și inviolabilită ții.
Răspunderea procedurală , cu toată relativa ei independen ță, este subordonată, este menită
să asigure dezvoltarea corectă a raporturilor de drept penal și a celor de drept civil, iar at ingerea
obiectivelor răspunderii procedurale contribuie la realizarea func țiilor de răspundere penală și civilă.
Prin urmare, reglementând conduita participan ților la procedura judiciară, normele de procedură
exercită trei roluri sociale: în primul rând , cel de control, care este un criteriu de apreciere a anumitor
tipuri de conduită a participan ților la procedura judiciară; în al doilea rând , cel de mijloc de orientare
pentru ei la alegerea unui anumit tip de conduită; în al treilea rând , cel de instrument statal –
organizatoric de prevenire și de eliminare a fenomenelor care prejudiciază interesele justi ției. Astfel,
normele procedurale care stabilesc cerin țele obiective fa ță de activitatea fiecărui participant la
procedura judiciară sunt o premisă obiectivă generală a răspunderii procedurale
Pornind de la cele expuse mai sus, răspunderea procedurală a judecătorilor poate fi definită
ca necesitate de a ac ționa în interesul justi ției, utilizând drepturile și îndeplinind obliga țiile prevăzute
de lege, precum și ca necesitate de a suporta măsuri de influen ță juridică în cazul comiterii unei
ilegalită ți procedurale.

190
Necesitatea recunoașterii răspunderii procedurale ca tip independent al răspunderii juridice
este determinată de nevoile practic e de combatere a d elictelor procedurale, care au drept consecin ță
anularea deciziilor judiciare, fapt care generează urmări negative. Demonstrând o calitate deficitară a
cercetării cauzei judiciare, delictele procedurale ar necesita probabil, pentru eliminarea lor, mărirea
de două ori a duratei procedurii judiciare, fapt care se reflectă asupra eficien ței ei, deoarece scade
importan ța preventivă a pedepsei penale și actualitatea ei în fiecare caz concret și extinde în timp
nesiguran ța raporturilor civile deduse judecă ții toc mai în vederea clarificării lor. Trebuie luat în
seamă apoi faptul că d elictele procedurale subminează prestigiul organelor de justi ție, creând
impresia de existen ță a unui conflict juridic formal între instan ța inferioară și cea superioară. În al
treilea rând, conducând spre anularea deciziilor judiciare, delictele procedurale determină cheltuirea
suplimentară a unor mijloace tehnico -materiale și a unor eforturi psihice și fizice din partea tuturor
participan ților la procedura judiciară. Și, în sfârșit, în unele situa ții, conduc la pierderea posibilită ții
de a ob ține probe noi și de a verifica autenticitatea celor avute deja, adică influen țează negativ
asupra procesului de stabilire a adevărului în cauza examinată.
Judecătorul, indiferent de vinovă ția sa, p oartă răspundere procedurală pentru ac țiunile (sau
inacțiunile) nelegale comise de el atât în sfera procedurii judiciare penale, cât și în cea a procedurii
judiciare civile. În acest sens, delictul procedural comis de către judecător poate fi calificat dre pt
încălcare a prevederilor legale, admisă în sfera procedurii judiciare sub forma neexecutării de către
judecător a obliga țiilor sale procedurale sau de conduită obiectivă (fără vinovă ție).
În majoritatea statelor membre ale UE, regulile etice care prives c abaterile disciplinare nu
sunt stabilite expres și doar în Spania există un catalog al abaterilor și sanc țiunilor pentru judecători.
În celelalte țări, responsabilită țile judecătorilor nu sunt detaliate și sunt, în majoritatea cazurilor,
stabilite prin j urispruden ța autorită ților care se ocupă de procedurile disciplinare. Un exemplu aparte
îl constituie Finlanda, unde nu există o răspundere disciplinară pentru judecători, răspunderea penală
îndeplinind în parte obiectivele pe care alte țări se străduiesc să le atingă prin sanc țiunile
disciplinare.
Sub aspectul răspunderii civile, și în dreptul altor state simpla revocare sau anulare a
hotărârilor judecătorești nu presupun, în sine, nici un drept la despăgubire. În majoritatea țărilor, este
consacrată le gislativ răspunderea statului pentru erori judiciare și ac țiunea în regres împotriva
judecătorului, dar ca o posibilitate, ca o facultate, și nu în mod obligatoriu, cum este reglementat în
România. Totuși, există și țări în care este recunoscută imunitatea completă a func ției juridice, cum
sunt Irlanda, Cipru, Elve ția, Estonia, Luxemburg, Olanda și Ucraina, unde nu există nici o
răspundere civilă personală din partea judecătorului, ci doar răspunderea statului.
De asemenea, în majoritatea țărilor europene, judecătorul răspunde penal ca orice cetă țean
ori ca orice func ționar public, iar la polul opus se află Irlanda, Anglia și Cipru, unde jurispruden ța

191
recunoaște în general imunitatea completă a func ției juridice, însă există și situa ții în care imunitatea
este recunoscută numai dacă judecătorul a ac ționat cu bună credin ță.
Legisla ția statelor din spa țiul CSI (Georgia, Belarus, Ucraina, Federa ția Rusă), este
orientată spre asigurarea unei protec ții sporite a inviolabilită ții judecătorilor, situa ție întâlnită și în
cadrul statelor tinere membre ale UE (România, Bulgaria, Lituania, Estonia). Spre deosebire de
aceste state, în țările “vechii democra ții” nu există o procedură distinctă de pornire a urmăririi penale
față de judecători, aceștia fiind trași la răspun dere penală conform procedurii generale.
În ceea ce privește situa ția judecătorilor care fac parte din compunerea instan țelor
interna ționale, aceștia se bucură de imunitate completă. Există doar norme de conduită, a căror
nerespectare nu este supusă unei proceduri riguroase, ci este lăsată la latitudinea instan ței
interna ționale din care face parte judecătorul respectiv.
În doctrină s -a subliniat că este necesar a se face distinc ție între normele deontologiei
profesionale care își găsesc sorgintea în mora la socială (răspunderea morală) și normele care
reglementează răspunderea disciplinară a magistra ților, de natură statală, menite să sanc ționeze
abaterile disciplinare ale acestora (răspunderea juridică). În majoritatea statelor, obliga țiile
deontologice a le judecătorului nu se cantonează exclusiv pe câmpul activită ții sale profesionale, ci
ele împietează asupra vie ții sale private atunci când prin comportamentul său, fie și privat,
judecătorul compromite sau aduce atingere imaginii sau reputa ției institu ției judiciare. În aces sens,
CJCE a subliniat că este incorect să se facă legătura între standardele de comportament profesional și
comportamentul necorespunzător care poate da naștere la sanc țiuni disciplinare.

192
CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI

Așa cum am stabilit, sarcina principală a cercetării este analizarea locului și rolului
responsabilității și răspunderii juridice a judecătorilor în exercitarea justiției, în con strucția
normativă de drept a răspunderii juridice , studierea răspunderii juridice a judecătorilor din punct de
vedere istoric, tehnic, dar și comparativ cu alte categorii profesionale, precum și cu alte sisteme de
drept, cu accent pe poziția și rolul dete rminant al judecătorului în societate, justificarea caracterului
necesar al acesteia, precum și impactul ei asupra relațiilor legate de consolidarea ordinii de drept în
societate.
În urma analizei și sintezei materiei expuse în teză, formulăm următoarele c oncluzii:
1. Problema responsabilității și răspunderii juridice a judecătorilor a fost insuficient
analizată sub toate formele sale, mai ales în ceea ce privește răspunderea patrimonială, a cărei
reglementare riguroasă la nivel normativ este considerată d e puterea politică din acest moment ca
fiind de extremă actualitate.
2. Statutul deosebit al judecător ilor constituie factorul optimizării nivelului justiției și
presupune în același timp răspunderea lor deosebită pentru îndeplinirea atribuțiilor și resp ectarea
legilor. Nivelul profesionalismului și răspunderii judecător ilor, precum și gradul l or de independență,
determină calitatea hotărârilor judecătorești luate.
3. Doctrina juridică a evidențiat faptul că, deși în exprimarea curentă se folosesc alte rnativ
atât termenul de responsabilitate, cât și cel de răspundere, de multe ori ei fiind confundați,
răspunderea se deosebește de responsabilitate prin aceea că ea nu este o dimensiune internă a
persoanei, nu derivă dintr -un raport pe care persoana îl ins tituie între ea și colectivitate în mod voit și
interesat, ci este un fenomen complex ce se manifestă mai ales în exteriorul individului, deci survine
ca urmare a unei atitudini inconștiente a individului față de prescripțiile legale. Responsabilitatea
exclude răspunderea și, invers, lipsa de responsabilitate creează temei pentru răspundere.
4. Diversele dispute și discuții referitoare la răspunderea juridică nu au stabilit nici până în
prezent o definiție unitară a acesteia, fiecare teorie utilizând categ orii și noțiuni specifice,
accentuându -se atenția fie asupra esenței răspunderii juridice (supunerea față de măsurile cu caracter
de constrângere și autoritate din partea statului pentru comiterea unei nelegalități), fie asupra
procesului de realizare a ei (reacția statului, calificarea negativă din partea statului, aplicarea
sancțiunilor), fie asupra formei de realizare (raportul juridic de răspundere), fie asupra scopului și
rezultatului aplicării răspunderii juridice (obținerea unui comportament licit, r esponsabil față de sine
și obligațiile subiectului).
Rezumând cele spuse mai sus, am defini t responsabili tatea juridic ă a judecătorului ca fiind
o stare de drept, care generează necesitatea folosirii conștiincioase, cu bună -credință, a drepturilor și
îndeplinirii obligațiilor de înfăptuire a justiției, obligații pe care legea i le pune în sarcină , în timp ce

193
răspunder ea juridic ă a judecătorului reprezintă necesitatea de a suporta rigorile legii în cazul unei
erori judiciare sau profesionale, pe care a comi s-o în procesul exercitării justiției.
5. Imunitatea judecătorilor împotriva inițierii procedurilor penale este una dintre garanțiile
independenței lor și, în funcție de tradițiile naționale, această imunitate poate fi mai extinsă sau mai
redusă. Însă, p osibilitatea tragerii la răspundere penală a judecătorului nu trebuie să se transforme
într-un risc la adresa independenței sale și nici într -o amenințare la adresa funcționării normale a
justiției în statele cu o democrație tânără, de aceea trebuie să exi ste o condiție prealabilă cercetării
sau trimiterii în judecată a oricărui judecător, respectiv avizul prealabil al CSM, atât în România cât
și în R. Moldova.
6. Suntem de acord că instituția răspunderii civile determină în mod clar reperele de
orientare a le statului, nivelul de civilizație și cultură a societății. De aceea, în condițiile societății
democratice de astăzi a devenit deosebit de actuală problema determinării limitelor și condițiilor
răspunderii civile patrimoniale a statului și a judecătorilor .
7. Considerăm că enumerarea limitativă a abaterilor disciplinare prezintă două dezavantaje:
în primul rând, pot apare situații de săvârșire a unor fapte care, deși aduc atingere unor valori, să nu
fie prevăzute ca abateri disciplinare, nefiind astfel san cționabile; în al doilea rând, pot apare situații
în care anumite fapte care au adus o atingere nesemnificativă a relațiilor de muncă, fără relevanță în
plan juridic sau material, să fie sancționabile numai pentru că sunt prevăzute în enumerarea
limitativă a textului de lege. Prin urmare, considerăm că se impune modificarea legii în sensul unei
formulări generice.
8. Răspunderea procedurală joacă un rol esențial în asigurarea formei procedurale, a ordinii
procedurii judiciare, în organizarea raporturilor s ociale în sfera procedurii judiciare în ansamblul ei.
Necesitatea recunoașterii răspunderii procedurale ca tip independent al răspunderii juridice este
determinată de nevoile practice de combatere a delictelor procedurale, care au drept consecință
anularea deciziilor judiciare, fapt care generează urmări negative. Printre aceste urmări negative se
numără: mărirea duratei procedurii judiciare, scăderea importanței preventive a pedepsei penale,
extinderea în timp a nesiguranței raporturilor civile deduse jude cății tocmai în vederea clarificării
lor, crearea unei imagini negative asupra justiției privind calitatea deficitară a cercetării cauzelor
judiciare.
9. Considerăm că este necesar a nu se confunda sau întrepătrunde codul moral cu
îndatoririle profesion ale ale judecătorilor, a căror încălcare atrage sancțiuni punitive până la cea mai
severă, care este îndepărtarea din profesie. Un cod deontologic nu trebuie să conțină reguli
disciplinare, ci trebuie să fie un instrument autoreglator, generat de însuși si stemul juridic; atât timp
cât există o suprapunere a principiilor de conduită, ca standarde etice, cu regulile disciplinare, codul
deontologic nu își îndeplinește funcția de ghid al activității judecătorilor. Pentru a justifica
procedurile disciplinare, co mportamentul necorespunzător trebuie să fie grav și flagrant, într -un mod

194
care nu poate fi interpretat doar ca o nerespectare a standardelor profesionale prezentate în ghiduri
de comportament.
10. Legislația românească în materia răspunderii juridice a jud ecătorilor este compatibilă în
ansamblu cu legislația europeană, însă nu putem să nu remarcăm coexistența anumitor garanții –
cum este necesitatea avizului CSM pentru percheziționarea, reținerea sau arestarea preventivă a unui
judecător – cu măsuri foarte severe – cum este obligativitatea acțiunii în regres a statului împotriva
judecătorului vinovat de producerea unui prejudiciu ca urmare a unei erori judiciare.
Avantajele elaborărilor propuse rezultă din importan ța teoretică, dar mai ales practică, a
probl emelor ce vizează natura socială și juridică a r ăspunderii juridice a judecători lor, de
modalită țile de abordare a acesteia în func ție de tradi țiile dar și de necesită țile existente la un
moment dat într -o anumită societate, precum și rolul său în sistemul răspunderii juridice în general .
Concep ția răspunderii juridice a judecător ilor nu a avut o cale evolutivă îndelungată,
punându -se cu acuitate mai ales în perioada zilelor noastre, iar abordarea problematicii la nivel
normativ este deosebit de complexă și delicată, deoarece nu este vorba numai de raportul judecător –
justițiabil, ci și de raportul dintre puterea judecătorească și celelalte puteri ale statului.
În lucrare sunt cercetate temeiurile de drept și de fapt care stau la baza răspunderii juridice
a judecător ilor și forma de realizare a acesteia în diverse domenii ale dreptului.
În România și R. Moldova există poate o autosuficien ță a sistemului, un corp judiciar
închis, care solicită respectul tuturor celorlal ți, cu un grad deosebit de autoconservare . Observând
însă că în centrul sistemului juridic stă justi țiabilul, și nu judecătorul, func ția de judecător este
exercitată cu grijă pentru a evita abuzurile și greșelile, judecătorul devine responsabil de calitatea
actelor îndeplinite de el în raport cu justițiabilul, iar asumarea răspunderii devine ceva firesc, impus
de cerin țele profesiei. Astfel, mergând mai departe pe acest ra ționament, judecătorul va preîntâmpina
erorile și va accepta că trebuie să răspundă pentru erorile judiciare și pentru greșelil e comise cu rea –
credin ță sau gravă neglijen ță, în momentul în care realizează cât de vitală este corectitudinea cu care
el trebuie să -și îndeplinească atribu țiile.
În același timp însă, nu trebuie pierdută din vedere neglijarea condamnabilă de către
facto rii de decizie, a judecătorului perceput ca fiin ță umană, cu limite fizice și psihice, cetă țean și
membru al societă ții la rândul său, și accentuarea percep ției judecătorului ca institu ție, eventual
robotică și independentă in abstracto.
Deși autorul teze i este judecător de profesie și ar putea fi acuzat de un oarecare
subiectivism, nu putem să nu ne gândim că într -o societate perfectă justi ția nu ar fi necesară. Și
atunci cum să găsim o justi ție perfectă și judecători perfec ți, dacă însăși justi ția reprez intă un efect al
imperfec țiunii societă ții ? Desigur că lucrarea de fa ță sus ține necesitatea reglementării la nivel
normativ a răspunderii juridice a judecătorului, dar în același timp îndeamnă la reflec ții cu privire la
responsabilitatea personală a fiecă rui individ .

195
În sfârșit, avantajele elaborării propuse rezultă și din lipsa în literatura de specialitate a unui
studiu complex, de ansamblu, teoretico -juridic, asupra răspunderii juridice a judecător ilor.
Cercetarea efectuată a permis să fie formulate și să fie fundamentate o serie de dispozi ții teoretice și
recomandări practice privind problemele de solu ționarea cărora depinde nemijlocit sporirea calită ții
actului de justi ție, întărirea responsabilită ții judecător ilor în exercitarea justiției.
Recoman dări.
În dezvoltarea și îmbogă țirea teoriei generale a răspunderii juridice, formulăm următoarele
idei și propuneri de lege ferenda :
1.- necesitatea existen ței răspunderii procedurale a judecătorilor, ca tip aparte de
răspundere a lor, răspunderea procedur ală fiind definită ca necesitate de a ac ționa în interesul
justiției, folosind drepturile și îndeplinind obliga țiile prevăzute de lege, precum și necesitatea de a
răspunde în cazul comiterii unui delict procedural. Astfel, prezintă importanță deosebită act ivitatea
nelegală care se manifestă prin încălcare procedurală, prin neîndeplinirea sau îndeplinirea inadecvată
a cerin țelor prevăzute de legea procedurală. No țiunea de „încălcare procedurală” nu trebuie
identificată cu cea de „eroare judiciară”, deoarece delictul absoarbe con ținutul erorii judiciare, dar nu
se limitează la aceasta.
– includerea în Codul penal a infrac țiunii de denegare de dreptate, pentru a se da astfel
eficien ță textului din art.3 din Codul civil și art.4 alin.2 din Legea nr.303/2004 priv ind statutul
judecătorilor și procurorilor , așa cum există și în Codul penal francez. Aceasta, deoarece există o
ipoteză de dezechilibru între dreptul și obliga ția de a judeca, ceea ce permite urmărirea judecătorului
care ar refuza să judece sub pretextul că „legea nu prevede sau este întunecată ori neîndestulătoare”.
– definirea clară și expresă a conceptelor de rea -credin ță și gravă -neglijen ță în angajarea
răspunderii patrimoniale a judecătorilor.
– stabilirea termenului de exercitare a ac țiunii în regre s și reglementarea unei competen țe
speciale în cadrul ac țiunii recursorii a statului împotriva judecătorului, astfel încât ac țiunea să fie
judecată de o instan ță superioară cel pu țin cu un grad celei la care func ționează judecătorul respectiv.
Propunerea s e justifică prin aceea că, nefiind stabilită o competen ță specială în cazul unei ac țiuni
recursorii a statului, jucecarea ei ar reveni, potrivit regulilor generale în materie de competen ță,
instan ței de la domiciliul judecătorului pârât ; cum această instan ță este, de regulă, aceea unde î și
desfăc șoară activitatea judecătorul respectiv, situa ția în care acesta ar fi pus fa ță de colegii săi și față
de justi țiabili poate fi destul de jenantă și dăunătoare prestigiului său.
-stabilirea unor reguli de procedură clare în cazul ac țiunii recursorii a statului, precum și a
faptului că exercitarea unei astfel de ac țiuni este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
-precizarea expresă a faptului că ac țiunea în regres se exercită, în alte procese decât penale,
numa i ulterior stabilirii prin hotărâre judecătorească irevocabilă a erorii judiciare și stabilirea

196
termenului de promovare a unei astfel de ac țiuni, inclusiv a momentului de la care începe curgerea
termenului.
– condi ționarea exercitării ac țiunii recursorii a statului de existen ța efectivă a asigurării
obligatorii de mal praxis a judecătorilor.
– formularea generică și nu limitativă a abaterilor disciplinare, după modelul marii
majorită ți a statelor europene. Enumerarea limitativă a abaterilor disciplinare pre zintă două
dezavantaje: în primul rând, pot apare situa ții de săvârșire a unor fapte care, deși aduc atingere unor
valori, să nu fie prevăzute ca abateri disciplinare, nefiind astfel sanc ționabile; în al doilea rând, pot
apare situa ții în care anumite fapt e care au adus o atingere nesemnificativă a rela țiilor de muncă, fără
relevan ță în plan juridic sau material, să fie sanc ționabile numai pentru că sunt prevăzute în
enumerarea limitativă a textului de lege.
– înlăturarea din lista abaterilor disciplinare a faptei judecătorului de nerespectare a
normelor de procedură, deoarece instituie un control administrativ asupra hotărârii judecătorești, în
afara cadrului legal al căilor de atac și contravine principiului independen ței judecătorilor.
– extinderea sfer ei faptelor care constituie abateri disciplinare prin introducerea ca abatere
disciplinară a atitudinii nedemne care afectează prestigiul profesiei de magistrat și care, în prezent,
se analizează numai din perspectiva încălcării prevederilor Codului deonto logic, neputându -se
aplica, deci, o sanc țiune disciplinară.
– pentru a justifica reglementarea ca abatere disciplinară a faptei de participare directă sau
prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investi ții pentr u
care nu este asigurată transparen ța fondurilor în condi țiile legii, se impune instituirea acesteia ca
interdic ție în legea cu privire la statutul judecătorului, având în vedere și împrejurarea că o astfel de
faptă este de natură să afecteze demnitatea fu ncției.
– detalierea criteriilor de individualizare a sanc țiunilor disciplinare, pentru pregătirea
eficientă a apărării de către judecătorul cercetat, dar măsura se justifică și din perspectiva v erific ării
mai facil e a sanc țiunii în căile de atac.
– reglem entarea abaterilor disciplinare și a sanc țiunilor aferente în mod unitar și nu prin mai
multe legi, așa cum se întâmplă în prezent. Regimul sanc ționator în materie este reglementat în
România nu numai prin Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, ci și printr –
un alt act normativ, diferit de cel al statutului magistra ților, Legea nr.161/2003. Prin urmare, se
impune abrogarea din con ținutul Legii nr.161/2003 a abaterilor și sanc țiunilor disciplinare aplicabile
magistra ților și includ erea acestora numai în legea cadru a statutului acestora, respectiv Legea
nr.303/2004.
-abrogarea dispozi ției de reducere a indemniza ției de încadrare lunare brute, ca sanc țiune
disciplinară, aceasta nefiind compatibilă cu statutul judecătorului. Pe de alt ă parte, de lege lata se
creează o situa ție mai defavorabilă judecătorului în raport cu alte categorii profesionale, deoarece

197
judecătorului îi este interzis să desfășoare alte activită ți publice sau private, din remunerarea cărora
ar fi putut acoperi lips a unei păr ți din venit ca urmare a aplicării sanc țiunii disciplinare pecuniare.
– reglementarea legislativă a punerii în executare a sanc țiunilor disciplinare aplicate
judecătorilor. Apreciem că în cazul aplicării sanc țiunii avertismentului, judecătorul ar trebui să fie
citat în fa ța Sec ției pentru judecători a CSM pentru aducerea la îndeplinire a măsurii, iar în cazul
sancțiunii de reducere a indemniza ției, de mutare disciplinară ori de suspendare din func ție,
hotărârea irevocabilă prin care s -a stabilit sancțiunea să fie comunicată președintelui cur ții de apel la
care func ționează judecătorul, în vederea executării acesteia.
-reglementarea de către legiuitor a unor sanc țiuni complementare cu func ții de reabilitare.
Cele mai eficiente sisteme de resurse umane includ în această materie nu numai sanc țiunile
disciplinare, ci și măsuri de remediere și conciliere în sens pozitiv, care să îi ajute pe cei care doresc
să își îmbunătă țească calitatea muncii, să -și sporească abilită țile și să-și modifice sistemul d e
gândire, comportamentul și obiceiurile disctructive sau autodistructive
– reglementarea în mod expres a institu ției radierii sanc țiunilor disciplinare aplicate
judecătorilor și a procedurii reabilitării , deoarece promovarea în func ție de execu ție ori în funcții de
conducere este condi ționată de absen ța unei sanc țiuni disciplinare .
– stabilirea procedurii concrete ce trebuie urmată în situa ția în care judecătorul este citat în
fața Comisiei de disciplină a CSM, în vederea audierii în faza de cercetare pre alabilă, dar acesta este
plecat din țară. Apreciem că ar trebui să se prevadă că în acest caz judecătorul trebuie înștiin țat și
trebuie stabilită modalitatea concretă de îndeplinire a dispozi țiilor legale, încheindu -se proces verbal,
deoarece procedura pre văzută de lege pentru această etapă este obligatorie. De asemenea, tot într -un
proces vebal trebuie men ționate și faptul că s -au efectuat demersurile necesare și nu s -a putut lua
legătura cu judecătorul cercetat prealabil.
– extinderea cazurilor de suspend are a procedurii disciplinare și cu situa ția în care fa ță de
judecător a început urmărirea penală pentru o faptă care are legătură cu abaterea disciplinară, precum
și cu cazul în care dezlegarea pricinii disciplinare atârnă, în tot sau în parte, de existen ța sau
neexisten ța unui drept care face obiectul unei alte judecă ți.
-cu privire la termenul de 30 de zile în care trebuie să se efectueze cercetarea prealabilă și a
termenului de 20 de zile pentru exercitarea ac țiunii disciplinare de către Comisia de disc iplină la
Secția pentru judecători a CSM din România , considerăm că legiuitorul ar trebui să prevadă în mod
expres că acestea sunt termene de decădere , cu consecin ța reglementării în mod expres și a institu ției
repunerii în termen.
2. – introducerea în p rogramele de studii ale institu țiilor de învă țământ superior de profil
juridic a cursului „R esponsabilitatea și r ăspunderea juridică a judecător ilor”.

198
Planul de cercetări în perspectivă.
După părerea noastră, este necesar ca în cadrul problematicii răs punderii juridice să fie
discutat și cercetat modelul de comportament și de răspundere juridică al unor persoane ce ocupă
înalte func ții publice, printre care și judecătorii.
Pentru justi țiabilul care apelează la o institu ție a statului de drept și nu la o persoană
oarecare, dar mai ales pentru justi țiabilul care pierde în proces, explica țiile sunt tranșante și vizează
întodeauna inten ția judecătorului și niciodată greșeala. Refuzul justi țiabilului de a accepta greșeala
judecătorului este în general explica bil, deoarece greșeala unui judecător afectează în mod direct
averea, libertatea, familia, raporturile de muncă, în general drepturile universal recunoscute ale
omului. Nu i se poate explica justi țiabilului că a fost lipsit de libertate din greșeală, că și -a pierdut
munca de o via ță din greșeală. De aceea, judecătorului ca institu ție nu -i este permis să greșească.
Pornind de la ideea că în centrul sistemului juridic stă justi țiabilul, judecătorul devine
responsabil de calitatea actelor îndeplinite de el în raport cu justi țiabilul, iar asumarea răspunderii
devine ceva firesc, impus de cerin țele profesiei. Astfel, în momentul în care realizează cât de vitală
este corectitudinea cu care el trebuie să -și îndeplinească atribu țiile, sunt mai ușor evitate erorile și
este mai ușor acceptată ideea răspunderii pentru erorile judiciare și pentru greșelile comise cu rea –
credin ță sau gravă neglijen ță. Responsabilitatea lui trebuie să aibă în prim -plan ideea că el nu va fi
tras la răspundere atât timp cât va ac ționa corec t, și nu temerea că este posibil să greșească, și prin
urmare nu ar trebui să existe un sistem de răspundere.
Statutul social și moral al magistratului implică și presupune un mare număr de restric ții,
limitări, constrângeri și riscuri asumate, o conduită generală constantă la standarde etice și
profesionale de cea mai înaltă valoare, cu aplicabilitate permanentă, atât în exercitarea propriu -zisă a
funcțiilor, cât și în comportamentul rela țional, social -privat, dar presupune și existen ța unor reguli
care s tabilesc atât obliga ții ale statelor în materie, cât și norme de natură a facilita autoreglarea
deontologică și disciplinară a corpului de magistra ți.
Considerentele expuse, abordarea problematicii răspunderii juridice a judecător ilor din
perspectiva arăta tă mai sus și nu ca scop în sine, sunt deosebit de actuale și determină necesitatea
cercetării lor în cadrul unor lucrări viitoare, în contextul dinamicii dreptului în general, dar și al
interna ționalizării și transna ționalizării principiilor privitoare la prezervarea puterii judecătorești în
structura elementelor sale intrinseci, în special.

199

Anexa 1

* Prin senti nța penală nr.60/19.12.2006 Curtea de apel Brașov a dispus achitarea inculpatului
M.V., pentru infracțiunea de luare de mită prevăzută de art.254 alin.1 cu aplicarea art.13 din Codul
penal.
În fapt, inculpatul M.V. în calitate de judecător (șef al secției penale a Tribunalului Bihor),
în scopul de a pronunța o soluție favorabilă în cauza privind pe P.V. (cercetat în stare de arest
preventiv pentru săvârșirea infracțiunilor de șantaj și de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni),
a pre tins și a primit, de la soția acestuia, în trei tranșe, suma totală de 150.000 DM, prin intermediul
numitului M.C., pentru a dispune punerea în libertate a lui P.V. și, ulterior, în apelul acestuia, pentru
a-i suspenda executarea pedepsei. M.V. a demisiona t din magistratură în anul 2002.
Prin decizia penală nr.5134/31.10.2007 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul
declarat de Direcția Națională Anticorupție și a dispus condamnarea inculpatului la 4 ani închisoare.
În decizie s -a reținut că ”soluția de achitare a inculpatului M.V. pentru săvârșirea
infracțiunii de luare de mită întrucât fapta nu a fost săvârșită de acesta este rezultatul unei grave erori
de fapt, determinate de greșita apreciere a probelor, prin denaturarea lor. Instanța de fond, după o
expunere nesistematizată și o analiză greoaie a mijloacelor de probă, se axează pe sublinierea unor
inadvertențe între declarațiile martorilor audiați în cauză în faza de urmărire penală și, respectiv, de
judecată, apreciind ca esențiale unele contradicții privind inițiativa demersurilor făcute de martorul
denunțător”.
Instanța Supremă a constatat că s -a dat o importanță nejustificată unor împrejurări
circumstanțiale, care nu erau esențiale pentru stabilirea situației de fapt, respectivele contradicții
dintre declarațiile martorilor fiind justificate de durata mare de timp scursă între momentul comiterii
faptei și datele la care s -a efectuat urmărirea penală (circa 5 ani) și, respectiv, cercetarea
judecătorească (circa 8 ani), precum și de perceperea diferită a acestor împrejurări de către martori.
În legătură cu depozițiile unui martor, înlăturate de instanța de fond deoarece ar fi fost obținute ilegal
de anchetatorii anticorupție, s -a considerat că acestea nu au fost analizate prin prisma mecanismelor
psihologiei judiciare, ocazie cu care s -ar fi constatat că eventualele inadvertențe în sensul relatării
ulterioare, în mod detaliat a faptelor, sunt rezultatul firesc al fenomenului de reactivare a mem oriei.
* Prin sentința penală nr.88/4.12.2006 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești inculpatul
C.C.C. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare, cu suspendarea condiționată a executării
pedepsei, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art.254 alin.1 Cod penal
raportat la art.7 alin.1 din Legea nr.78/2000.
S-a reținut că inculpatul C.C.C., judecător la Judecătoria Piatra Neamț, în ziua de 15
octombrie 2004 a pretins suma de 700 euro de la denunțăto rul B.C.V. pentru a pronunța o soluție

200
favorabilă în cauza penală pe care o judeca, primind de la acesta pe data de 18 decembrie 2004 suma
de 500 euro, când a fost surprins în flagrant. Sentința a rămas definitivă prin decizia penală
nr.3487/27.06.2007 a Î naltei Curți de Casație și Justiție.
* Secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție a DNA, prin
rechizitoriul nr.231/P/2006 din 1.11.2007 a dispus trimiterea în judecată a inculpatei M.E.I.,
judecător la Tribunalul Gorj, pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații, prevăzută de art.17
lit.c din Legea nr.78/2000 combinat cu art.292 Cod penal și art.36 din Legea nr.115/1996.
În fapt, inculpata M.E.I. a dat o declarație de avere incompletă la dat a de 4 mai 2005,
care a fost depusă la Consiliul Superior al Magistraturii, în care nu au fost trecute imobilele
achiziționate printr -un contract autentic de vânzare -cumpărare, precum și întreaga suprafață a
imobilului construit. Cauza a fost trimisă Curți i de Apel Craiova pentru judecare.
* Prin hotărârea nr.299/14/2 septembrie 2008, Consiliul Superior al Magistraturii din
Republica Moldova a dat acordul pentru pornirea urmăririi penale și tragerea la răspundere penală a
judecătorului V.T. de la Judecătoria Bălți, pentru art.307 alin.2 lit.c din Codul penal (pronunțarea
unei hotărâri contrare legii). S -a reținut că în cadrul unui control efectuat de către Procuratura
Generală privind traficul de ființe umane, s -a constatat că la data de 7.04.20 08 Procuratura
municipiului Bălți a pornit urmărirea penală pe faptul recrutării minorei T.G.(A.) la practicarea
prostituției. S -a stabilit că soții I., în perioada martie -decembrie 2003, au făcut cunoștință cu minora
T.A. și, aflând că aceasta a rămas fă ră părinți, i -au propus să plece în Emiratele Arabe -Dubai pentru
a oferi servicii sexuale contra plată. Pe parcurs, soții I. i -au perfectat minorei actele necesare și în
decembrie 2003 au organizat deplasarea ei în orașul Dubai, unde T.A. a practicat prost ituția timp de
10 luni. La perfectarea actelor pentru plecarea peste hotare a minorei a fost prezentată hotărârea
Judecătoriei Bălți nr.2 -1819/2003 din 17 aprilie 2003 (judecător V.T.), prin care V.A. înscris în
certificatul de naștere al minorei T.A. ca f iind tatăl acesteia, a fost declarat absent fără veste. În urma
controlului adoptării hotărârii respective, s -a constatat că aceasta a fost emisă la cererea numitei
N.R., măușa minorei T.A., care fiind audiată în cadrul urmăririi penale a declarat că nu a depus
asemenea cerere și semnătura nu -i aparține. Mai mult decât atât, din chitanța de plată a taxei de stat,
rezultă că aceasta a fost achitată de A.I., învinuită în recrutarea minorei la practicarea prostituției.
Totodată, conform scrisorii nr.04/1 -02-2159 din 22.05.2008 de la Secția informații și adrese a
Ministerului Dezvoltării Informaționale, nu există date despre înregistrarea pe teritoriul Republicii
Moldova a cetățenilor N.A. și S.R., care au fost audiați ca martori în dosarul civil nr.2 -1819/2003 din
17 aprilie 2003. La 8.07.2008 Judecătoria Bălți (judecător V.T.) a examinat cererea de revizuire
depusă de Procuratura municipiului Bălți și a anulat hotărârea nr.2 -1819/2003 din 17 aprilie 2003
privind declararea ca dispărut fără urmă a lui V.A. S -a apreciat că materialele dosarului civil nr.2 –
1819/2003, explicațiile judecătorului V.T., confirmă existența suficientelor temeiuri privind

201
admiterea sesizării Procurorului General și darea acordului pentru pornirea urmăririi penale și
tragerea la răspundere penală a judecătorului V.T. pe art.307 alin.2 lit.c Cod penal.

# Statistic, î n România, în dosarele soluționate definitiv în ultimii ani, amintesc selectiv doar
condamnarea pentru fapte de corupție, în anul 2007, a trei judecători; în anul 2008, a unui judecător.
Cu excepția CSM care a furnizat aceste date numai pentru ultimii trei ani, nici Ministerul Justiției,
nici Ministerul Public nu dețin statistici cu privire la categoriile de persoane din sistemul juridic
condamnate pentru corupție, fiind evident ca nu au avut vreo intenție de preocupare pentru o
strategie anticorupție în acest sistem. În perioada 1 sept. 2006 -1 martie 2007, s -au pronunțat
condamnări nedefinitive în cazul a 4 judecători (3 ani închisoare cu suspendarea executării, 3 a ni
închisoare cu suspendarea executării, 1 an și 10 luni închisoare cu suspendarea executării, 6 luni
închisoare cu suspendarea executării). Dintre aceștia, în perioada menționată a fost condamnat
definitiv un judecător, la 2 ani închisoare cu executare . (Raport privind progresele înregistrate în
îndeplinirea condiționalităților stabilite în domeniul reformei sistemului judiciar și luptei împotriva
corupției 1 sept.2006 -31 mart.2007, raport centralizat pentru toate instituțiile, aflat la Secretariatul
Gener al al Guvernului )
# În perioada 01.01.2006 -25.06.2009, CSM din România a încuviințat arestarea preventivă
pentru un judecător, iar ca urmare a punerii în mișcare a acțiunii penale, până în prezent au fost
suspendați din funcție 9 judecători ( 2005 – un judecător, 2006 – cinci judecători, 2007 – un
judecător, 2008 – doi judecători). În ceea ce privește Republica Moldova, datele statistice
demonstrează că, pe parcursul anilor 2002 -2007, Procurorul General s -a adresat Consiliului Superior
al Magis traturii cu 18 sesizări pentru a obține acordul de începere a urmării penale a judecătorilor,
dintre care, în 13 cazuri s -a emis acordul respectiv, iar în 2 cazuri au fost inițiate proceduri
disciplinare. Din 13 cauze intentate, 5 cauze au fost clasate de către Procurorul General în faza
urmăririi penale pe motiv de reabilitare, în alte 5 cazuri au fost pronunțate sentințe de condamnare, 2
cauze sunt în curs de examinare în instanțe, iar o cauză a fost clasată în procesul judecării ei. În nici
o cauză din cele enunțate nu au fost descoperite fapte penale de corupție: 4 judecători au fost
condamnați pentru neglijență, iar unul pentru maltratarea soției.
# În perioada 2002 -2007 Procurorul general a depus la CSM din R. Moldova 18 sesizări
privind obținerea acordului de pornire a urmăririi penale împotriva judecătorilor, din care CSM și -a
dat acordul în 13 cazuri, în 3 cazuri s -a respins sesizarea deoarece s -a recurs la procedura
disciplinară, iar într -un caz Procurorul general a renunțat la sesizar e.

202
Anexa 2

* Prin Hotărârea nr.2/2003 , CSM a reținut că judecătorul X a soluționat dosarul nr.169/1998
prin sentința civilă nr.885/1999, prin care s -a admis acțiunea formulată de rec lamantul B.G. și s -a
constatat că reclamanții au dobândit pe calea prescripției achizitive dreptul de proprietate asupra mai
multor terenuri, printre care și cel situat în localitatea M.
Sentința a fost modificată de instanța de apel, în sensul respingerii acțiunii introduse de
B.G.
În dosarul nr.1050/1999, prin sentința civilă nr.180/2000 s -a admis acțiunea
reclamantului B.G., s -a dispus anularea fișei de punere în posesie eliberată de Comisia locală T. și a u
fost obligate comisiile locală și județeană pentru aplicarea Legii fondului funciar nr.18/1991 să pună
în posesie reclamantul asupra mai multor terenuri, printre care și cel situat în localitatea M. Această
soluție a fost menținută de instanțele de apel și recurs.
La aproape 7 luni de când dreptul de proprietate al numitului B.G. asupra terenului din
localitatea M. fusese stabilit prin hotărâre definitivă și irevocabilă, între acesta și soțul judecătorului
X a intervenit un înscris de numit „convenție de arendare”, în baza căruia soțul judecătorului X a arat
și însămânțat cu cartofi suprafața convenită și a primit în schimb de la B.G. un procent de 30% din
recolta rezultată.
În ședința din 21.05.2002, judecătorul X a judecat și dosarul nr.826/2002, ce avea ca
obiect acțiunea reclamantului B.G. pentru punerea în posesie asupra suprafeței de teren de 4.413 mp,
situată în localitatea M. Așa cum rezultă din considerentele sentinței civile nr.653/2002, înainte de
rezolva rea fondului cauzei, judecătorul a examinat din oficiu chestiunea prealabilă referitoare la o
eventuală stare de incompatibilitate, determinată de împrejurarea că aceeași instanță, în aceeași
compunere, a soluționat și dosarul nr.169/1998. Judecătorul X nu s-a abținut de la soluționarea
cauzei.
S-a reținut astfel că prin neabținerea judecătorului X de la soluționarea cauzei, a creat
numitului N.T.C. suspiciunea că judecata nu a fost obiectivă , fapta constituind abaterea disciplinară
prevăzută de art.99 lit.a din Legea nr.303/2004 (încălcarea prevederilor legale referitoare la
declarațiile de avere, declarațiile de interese, incompatibilități și interdicții ).

* Prin Hotărârea nr.10/1999 a CSM, definitivă prin decizia CS J nr.6/2001, s-a reținut că
la data de 25.11.1999, înainte de intrarea în ședință, judecătorul X de la Tribunalul Z i -a cerut
colegei Y de la Judecătoria Z să pronunțe o soluție de admitere, asigurând -o că ceea ce îi solicită este
legal și oferindu -se să -i acorde sprijin în întocmirea minutei , fiind îndeplinite astfel condițiile
abaterii disciplinare reglementate de art.99 lit.b din Legea nr.303/2004 (intervențiile pentru

203
soluționarea unor cereri, pretinderea sau acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale
membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toți
cetățenii, precum și imixtiunea în activitatea altui judecător ).

* Prin Hotărârea nr.8/1999 a CSM, definitivă prin decizia CSJ nr .7/2001 , s-a reținut
implicarea directă a judecătorului în negocierea și încheierea unui contract între două societăți
comerciale, intervenția sa în activitatea de lichidare judiciară a uneia dintre aceste societăți
comerciale prin depășirea atribuțiilor s ale de control judiciar ce -i reveneau în calitate de președinte
de tribunal, substituirea sa în atribuțiile judecătorului sindic cu consecința favorizării unei anumite
firme, precum și fapta de a pretinde judecătorului desemnat în acest sens, în prezența p ărții
interesate, să soluționeze în aceeași zi o cerere de ordonanță președințială. Astfel de fapte întrunesc
condițiile abaterii disciplinare prevăzute de art.99 lit.b din Legea nr.303/2004 (intervențiile pentru
soluționarea unor cereri, pretinderea sau a cceptarea rezolvării intereselor personale sau ale
membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toți
cetățenii, precum și imixtiunea în activitatea altui judecător ).

* Prin Hotărârea n r.7/2000, CSM a constatat că î ntr-un număr de 33 de cauze civile,
încălcând dispozițiile art.261 alin.3 și art.264 din Codul de procedură civilă, judecătorul X a întocmit
cu întârziere dispozitivele sentințelor pentru a fi comunicate părților, iar motivare a acestora a făcut -o
după câteva luni de la momentul când părțile exercitaseră calea de atac a apelului, ceea ce a dus la
prelungirea nejustificată a judecății.
De asemenea, contrar prevederilor art.138, art.170, art.201 și următoarele din Codul
de proced ură civilă, în mai multe cauze civile având ca obiect partaje de bunuri sau ieșiri din
indiviziune, judecătorul X a acordat numeroase termene în vederea achitării onorariului de expert și
depunerii raportului de expertiză, deși era în drept să decadă parte a din administrarea probei admise
ori să ia măsuri contra expertului, ceea ce a dus la soluționarea cauzelor după 1 an sau 2 de la
pronunțarea încheierii de admitere în principiu, prin care se dispusese și efectuarea expertizelor
respective.
Tot la fel, într-un număr de 7 cauze civile, după ce a dispus amânarea pronunțării, a
repus cauzele pe rol, dar nu pentru că erau necesare noi lămuriri, așa cum prevede art.151 din același
cod, ci din motive ce au evidențiat nestudierea dosarelor, respectiv pentru lip sa de apărare a părților,
pentru a se observa raportul de expertiză, pentru lipsa de procedură, pentru efectuarea anchetei
sociale. Astfel, au fost constatate ca fiind întrunite condițiile existenței abaterii disciplinare
reglementate de art.99 lit.e din L egea nr.303/2004 (nerespectarea în mod repetat și din motive
imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ).

204

* Prin Hotărârea CSM nr.9J/2008, irevocabilă prin nerecurare, s-a reținut că instanța a
reținut cauza în pronunțare pe excepția lipsei calității de reprezentant a apărătorului reclamanților,
hotărârea dată în acest sens fiind trecută în condica de ședințe. Ulterior, judecătorul a modificat în
totalitate mențiunile din condică, respingând excepția lipsei calității de reprezentant și admițând pe
fond acțiunea formulată de reclamanți. Noua minută întocmită în aceeași cauză prezenta modificări,
prin adăugarea unor paragrafe consemnate cu altă pastă, modificările nefiind semnate de judecător.
Astfel, s -a constatat că fapta întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de
art.99 lit.h din Legea nr.303/2004, respectiv exercitarea funcției cu rea -credință.

* Prin Hotărârea CSM nr.11J/2008, irevocabilă prin nerecurar e, s-a reținut că judecătorul
nu a respectat procedura specială reglementată de art.581 din Codul de procedură civilă privind
ordonanța președințială, text pe care s -a întemeiat cererea de chemare în judecată, nu a pus în
discuție schimbarea temeiului juri dic al cererii și a soluționat cererea pe alte dispoziții legale, lipsuri
și neregularități ale încheierii de dezbateri. Astfel, s -a constatat că fapta întrunește elementele
constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art.99 lit.h din Legea nr.303/ 2004, respectiv
exercitarea funcției cu gravă neglijență.

* Prin Hotărârea CSM nr. 8/2006, irevocabilă prin decizia ÎCCJ nr.1/2007, s -a reținut că,
observând cu ocazia redactării hotărârii că s -a strecurat o eroare, judecătorul a modificat minutele,
modificând cuantumul amenzii penale de la 100 lei la 1000 lei, precum și cuantumul despăgubirilor
civile de la 150 lei la 1500 lei. S -a apreciat că fapta a produs consecințe juridice, în sensul că prin
adăugarea cifrei 0 s -a mărit cuantumul pede pselor aplicate și despăgubirilor stabilite, aspect care,
dacă ar fi fost cunoscut înăuntrul termenului de exercitare a căii de atac, ar fi putut determina părțile
implicate în proces să declare recurs. Prin urmare, s-a constatat că fapta întrunește elemen tele
constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art.99 lit.h din Legea nr.303/2004, respectiv
exercitarea funcției cu gravă neglijență.

* Prin Hotărârea CSM nr.4/2003, s -a reținut că apărările judecătorului, constând în
invocarea unor relații tensionate în familie, care l -au determinat să consume băuturi alcoolice, fapt
petrecut și la sediul instanței, nu sunt de natură să justifice efectuarea cu întârziere a lucrărilor .
Latura obiectivă a abaterii disciplinare a fost examinată în rapo rt de volumul de activitate al instanței
și al fiecărui judecător în parte. În acest context, s -a constatat că judecătorul nu a avut, în perioada
supusă verificării, o încărcătură mai mare decât ceilalți colegi și nici nu a îndeplinit atribuții sau
activit ăți suplimentare care să justifice întârzierea înregistrată în efectuarea lucrărilor. Astfel, s -a

205
constatat existența abaterii disciplinare prevăzute de art.99 lit.i din Legea nr.303/2004 (efectuarea cu
întârziere a lucrărilor, din motive imputabile ).

* Prin Hotărârea C SM nr.11/2002, definitivă prin decizia CSJ nr.5/2003, s -a reținut că
în ședințele de judecată din 10 și 15 august 2001, judecătorul X a dispus în mod abuziv aplicarea
unor amenzi avocaților B.M. și C.H., în pofida faptului că ambii depuseseră, prin judecătorul de
serviciu, cereri de amânare a judecării cauzelor, întrucât se aflau în efectuarea concediului legal de
odihnă. De asemenea, în ședința publică din 15 august 2001, în mod abuziv i -a aplicat avocatului
S.G. amendă ju diciară pentru tuburarea ordinii și solemnității ședinței, iar în ședința din 25 august
judecătorul X a insistat ca partea pe care o asistă avocatul G.N. să renunțe la serviciile acestuia,
aplicându -i totodată și amendă judiciară pentru că a dorit să discu te cu clienta în timpul dezbaterilor.
Faptele se circumscriu abaterii disciplinare prevăzute de art.99 lit. k din Legea nr.303/2004
(atitudinea nedemnă în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu) .

* CSM a reținut prin Hotărârea nr.10/ 2000, definitivă prin Decizia CSJ nr.12/2001 că,
deși dosarul nr.5199/1999 având ca obiect acțiune de divorț, avea termen la data de 3.11.1999, a fost
judecat în ședința din 8.10.1999, în condițiile în care, în lipsa părților la acel prim termen, dacă
judecătorul își îndeplinea obligația de a verifica dovada îndeplinirii procedurii de citare, ar fi
constatat lipsa de procedură atât cu reclamanta, cât și cu pârâtul, citați pentru termenul din
8.11.1999. În mod similar a procedat judecătorul și în dosarul nr. 7267/1999 când, la termenul din
17.12.1999, în loc de termenul din 7.01.2000 ce îi fusese dat în cunoștință contestatorului și pentru
când fusese citată intimata, a soluționat contestația formulată de un cetățean italian împotriva
procesului -verbal de cont ravenție încheiat de organul de poliție. Faptele se circumscriu abaterii
disciplinare prevăzute de art.99 lit.m din Legea nr.303/2004 (nerespectarea dispozițiilor legale
privind repartizarea aleatorie a cauzelor).

# Statistic, în anul 2005 în România au fost exercitate 8 acțiuni disciplinare, în anul
2006 au fost exercitate 7 acțiuni disciplinare, în anul 2007 au fost exercitate 14 acțiuni disciplinare,
iar în anul 2008 au fost exercitate 12 acțiuni disciplinare. Cele mai multe au vi zat abaterile
disciplinare reglementate de art.99 lit.g, lit.h, lit.i, lit.k din Legea nr.303/2004.

206

BIBLIOGRAFIE

1. Albu I., Ursă V. Răspunderea civilă pentru daunele morale . Cluj-Napoca: Dacia, 1979 . 265 p.
2. Antologie filozofică. Folozofia antică, vol. I. Bucure ști: Minerva, 1975 . 186 p.
3. Arion D. Curs de istoria dreptului românesc . Bucure ști: editor Al. Luisescu, 1935 -1936.756 p.
4. Aurescu B. Sistemul jurisdic țiilor interna ționale . Bucure ști: All Beck, 2005 .377 p.
5. Avornic Gh., Aramă E., Negru B. Teoria generală a dreptului, Chișinău: Cartier Juridic,
2004 . 653 p.
6. Baltag D. Teoria răspunderii și responsabilită ții juridice , Chișinău 2007 . 440 p.
7. Baltag D. Teoria răspunderii juridice : aspecte doctrinare, metodologice și practice, Teză de
doctor habilitat în drept -cu titlu de manuscris, Chișinău 2008 . 292 p.
8. Baltag D. Teoria generală a dreptului. Curs universitar – ediție revăzută și actualizată,
Chișinău, 2010 . 536 p.
9. Barac L. Răspunderea și sancțiunea juridică, Bucure ști: Lumina Lex, 1997 . 376 p.
10. Barac L. Câteva considerații cu privire la definirea răspunderii juridice . În: Dreptul
nr.4/1994, p.24 -30.
11. Băieș S., Băeșu A. Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obliga țiilor, vol.II .
Chișinău: Cartier juridic, 2005 . 528 p.
12. Băieș S., Roșca N. Drept civil.Partea generală.Drepturi Reale.Scheme, Chișinău, 2001 .448 p.
13. Beccaria Cesare . Despre infrac țiuni și pedepse. Trad usă de A. Poșu, Bucure ști: Științifică,
1965 . 159 p.
14. Bejinaru -Mihoc C. Studii privind jurispruden ța CEDO . Bucure ști: Ed. Institutului Na țional al
Magistraturii, 2003 . 407 p.
15. Beligrădeanu Ș., Ștefănescu I. T. Dicționar de drept al muncii . Bucure ști : Lumin a Lex, 1997 .
224 p.
16. Beligrădeanu Ș. Natura raportului juridic al magistraților . În Dreptul nr.7/2003, p.29 -42.
17. Beligrădeanu Ș. Reflecții în legătură cu unele dispoziții privind salarizarea magistraților . În
Dreptul nr.8/1996, p.3 -12.
18. Beligrădeanu Ș. Exame n de ansamblu asupra Legii nr.186/1999 privind soluționarea
conflictelor de muncă . În Dreptul nr.1/2000, p.3 -24.
19. Berger Vincent . Jurispruden ța Cur ții Europene a Drepturilor Omului, edi ția a 5 -a. Bucure ști:
Institutul Român pentru Drepturile Omului, 1998 . 856 p.
20. Bîrliganu C. Răspunderea juridică . Bucure ști: Tipografia Tribuna economică, 1999 . 244 p.
21. Bîrsan C. Conven ția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole . Bucure ști: All
Beck, 2005, 672 p.

207
22. Bloșenco A. Răspunderea juridică delictuală . Chișinău: Arc, 2002 . 307 p.
23. Boar A. Elemente de teoria dreptului . Arad: ServoSar, 1996 . 273 p.
24. Boar A. Judecătorul -putere și răspundere . În Dreptul nr.1/1998, p.24 -38.
25. Boboș Gh. Teoria generală a statului și dreptului . Bucure ști : Didactică și pedagogică, 1983 .
279 p.
26. Bogasiu C, Vartires D., Segărceanu A. Controlul de legalitate al hotărârilor Consiliului
Superior al Magistraturii -Jurispruden ța Înaltei Cur ți de Casa ție și Justi ție. Bucure ști:
Hamangiu, 2007 . 298 p.
27. Bogdan D., Selegean M. Jurispruden ța Cur ții Europene a Drepturilor Omului. Studii și
comentarii . Bucure ști: All Beck, 2005, 672 p.
28. Borodac A. Drept penal. Calificarea infrac țiunilor . Chi șinău: Știin ța, 1996. 184 p.
29. Borodac A., Gherman M. Drept penal. Partea generală . Chișinău, 2005 . 380 р.
30. Borod ac A., Gherman M. Răspunderea penală . În Legea și Viața nr.11/2005, p.14 -18.
31. Brumă S.,Caracteristica generală a temeiurilor răspunderii juridice civile . În Revista
națională de drept nr.6/2005, p.13 -17.
32. Bulai C. Drept penal . Tipografia Universită ții din B ucurești, 1987 . 510 p.
33. Bulai C. Drept penal , vol.I. Bucure ști: Casa de editură și presă Șansa SRL, 1992 . 287p.
34. Bulai C. Drept penal, vol.II . Bucure ști: Casa de editură și presă Șansa SRL, 1992 . 282p.
35. Bulai C. Manual de drept penal. Partea generală . Bucure ști: All Beck, 1997 . 231 p.
36. Carp R. Un principiu constituțional în dezbatere: inamovibilitatea judecătorilor în dreptul
românesc și comparat . În Revista de drept public nr.3/2005, p.49 -65.
37. Carta Uniunii Europene privind Drepturile Fundamentale, proclamată de Comisia Europeană,
Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene la Nisa, 7 decembrie 2000, publicată în
Jurnalul Oficial C 303 din 14.12.2007, p.0001 -0016.
38. Carta Europeană a Statutului Judecătorilor, adoptată de Consiliul Europei la Strasbourg, 8 -10
iulie 1998 . http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/ 14_09_2005_53_ro.doc.
39. Carta Universală a Judecătorului, adoptată de Uniunea Interna țională a Magistra ților și
aprobată la Reuniunea Consiliului Central al Asociației Internaționale a Judecătorilor,
Taiwan, 17 noiembrie 1999 . http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/ 14_10_2005_1339_ro.doc.
40. Cătuneanu I. Curs elementar de drept roman .Cluj : Cartea Românească,1927 . 689 p.
41. Câmpeanu V.I. Dreptul muncii . Bucure ști: Didactică și pedagogică, 1967 . 280 p.
42. Cernea E., Molcu ț E. Istoria statului și dreptului românesc . Bucure ști: Casa de Editură și
Presă Șansa SRL, 1996 . 278 p.
43. Ceterchi I., Craiovan I. Introducere în Teoria Generală a Dreptului . București, 1993 . 128 p.
44. Chiriac A., Brumă S. Evoluția istorică a răspunderii sub sidiare în legislația europeană . În
Revista națională de drept nr.8/2006, p.24 -30.

208
45. Ciobanu V. M. Câteva reflecții cu privire la reforma justiției civile în România . În Dreptul
nr.2/2006, p.17 -38.
46. Ciobanu V. M. Tratat teoretic și practic de procedură civilă , vol.I -Teoria generală . Bucure ști:
Național, 1996 . 510 p.
47. Ciobanu V. M., Boroi G. Dreptul procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, edi ția a III -a.
Bucure ști: All Beck, 2005, 354 p.
48. Ciuncan V. M. Drept roman . Iași, 1996 . Lecțiile IX -X.
49. Cochinescu N. In troducere în deontologia judiciară . În Dreptul nr.4/1995, p. 3 -11.
50. Codul civil – Decretul Lege nr.1655 din 4.12.1864 . În Monitorul Oficial nr.271 din 4.12.1864 .
51. Codul civil al R. Moldova . Legea nr.726 -XII din 4.06.2002 . În Monitorul Oficial al RM
nr.82 -86 (967-971) din 22.06.2002 .
52. Codul de procedură civilă . Decretul din 11.09.1865, republicat în Monitorul Oficial al
României nr.45/24.02.1948 .
53. Codul de procedură civilă al R. Moldova . Legea nr.225 din 30.05.2003 . În Monitorul Oficial
al RM nr.111 -115 din 12.06 .2003 .
54. Codul penal . În Monitorul Oficial al României, Partea I, din 29 iunie 2004 .
55. Codul penal al R. Moldova . Legea nr.985 -XV din 18.04.2002 . În Monitorul Oficial al RM
nr.128 -129/1012/2002 , republicată î n Monitorul Oficial al RM nr.72 -74 din 14.04.2009 .
56. Codul de procedură penală . În Monitorul Oficial al României nr.104 -110 din 7.06.2003 .
57. Codul de procedură penală al R. Moldova . Legea nr.122 -XV din 14.03.2003 . În Monitorul
Oficial al RM nr.104 -110/447 din 7.06.2003 .
58. Codul muncii . Legea nr.53/2003 . În Mon itorul Oficial al României, Partea I, nr.72/5.02.2003 .
59. Codul muncii din R. Moldova . În Monitorul Oficial al RM, nr.159 -162 din 29.07.2003 .
60. Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, adoptat prin Hotărârea CSM nr.328/2005 .
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.815 din 8.09.2005 ; Codul de etică al
judecătorului din RM, aprobat prin Hotărârea CSM nr.366/15 din 29 noiembrie 2007 .
61. Cojocaru E. Drept civil. Răspundere juridică civilă (studiu teoretic legislativ și comparativ de
drept) . Chișinău: Business Elita, 2002, 260 p.
62. Comunicat. Opinia CSM referitoare la situația recentelor modificări legislative privind
statutul magistraților din România – 12 octombrie 2007 . www.csm1909.ro.
63. Consiliul Superior al Magistraturii. Răspunderea disciplina ră a judecătorilor și procurorilor,
Colecția Lex Expert , Piatra Neam ț: Brilliance, 2005 . 391 p.
64. Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I., Tănăsescu E. S. Constituția României revizuită,
comentarii și explicații, Bucure ști: All Beck, 2004 . 363 p.
65. Constituț ia României revizuită prin Legea nr.429/2003 . În Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.758 din 2003 .

209
66. Constituția R. Moldova . În Monitorul Oficial al RM nr.1 din 18.08.1994 .
67. Convenția Europeană a Drepturilor Omului, semnată de statele membre ale Cons iliului
Europei la 4 noiembrie 1950 și intrată în vigoare la data de 3 septembrie 1953, ratificată de
România prin Legea nr.30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României
nr.135 din 31 mai 1994 . http://www.echr.coe. int/NR/rdonlyres/E712692 9-2E4A -43FB –
91A3 -B2B4F4D66BEC /0/Romanian Roumain.pdf.
68. Cosmovici P. Contribu ții la studiul culpei civile cu specială privire asupra culpei în
contractele economice, Bucure ști: Științifică, 1960 . 211 p.
69. Cosmovici P. Introducere în dreptul civil, București, 1993 . 340 p.
70. Coordonatori M.M. Pivniceru, C. Luca . Deontologia profesiei de magistrat. Repere
contemporane . Bucure ști: Hamangiu, 2008 . 222 p.
71. Costin M. Răspunderea juridică în dreptul Republicii Socialiste România . Cluj: Dacia, 1974 .
220 p.
72. Costiniu F. Co dul deontologic al magistra ților. Ghid de aplicare, Asocia ția Magistra ților din
România, Bucure ști: Hamangiu, 2007. 106 p.
73. Covaliuc V. Considerații în legătură cu abținerea și recuzarea . În Dreptul nr.3/1998, p. 69 -71.
74. Craiovan I. De la filozofia drep tului la condiția practică a juristului . În Dreptul nr.7/1995,
p.16-20.
75. Craiovan I. Introducere în filosofia dreptului . București : All Beck, 1998 . 371 p.
76. Dănileț C. Justiția ca putere publică . În Revista de note și studii juridice -revistă on -line,
31.12.2 009.
77. Decizia nr.45/1998 . În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.182 din 18.05.1998.
78. Decizia nr.53/2000 . În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.366 din 7.08.2000.
79. Decizia nr.275/2002 . În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.135 din 3. 03.2003.
80. Decizia nr.4/2004 . În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.107 din 4.02.2004.
81. Decizia nr.44/2004 . În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.59 din 18.01.2005.
82. Decizia nr.633/2005 . În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1138 din 15.12.2005.
83. Decizia nr.684/2005 . În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.177 din 23.02.2006.
84. Decizia nr.588/2007 . În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.581 din 23.08.2007.
85. Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată și proclamat ă de Adunarea Generală a
ONUla New York la 10 decembrie 1948, prin Rezolu ția 217 A/III . http://www.ouninfo.ro/
documente_fundamentale/ .
86. Decretul nr.132/1949 pentru organizarea judecătorească . În Monitorul Oficial al României
nr.15 din 2.04.1949.
87. Deleanu I., Enache M. Statul polițienesc, statul legal, statul constituțional . În Dreptul
nr.7/1993, p.40 -55.

210
88. Deleanu I. Tratat de procedură civilă , vol.I. Bucure ști: Europa Nova, 1995 . 541 p.
89. Deleanu I. Tratat de procedură civilă, vol.I . Bucure ști: All Beck, 2005 . 691 p.
90. Deleanu I. Drept constitu țional și institu ții politice . Iași: Funda ția „Chemarea”, 1993 . 252 p.
91. Deleanu I., Mărgineanu I. Prezum țiile în drept . Cluj, 1981 . 236 p.
92. Derșidan E. Dic ționar de termeni juridici, edi ția revizuită și adăugită, Bucure ști: Proteus,
2005 . 456 p.
93. Diaconescu H. Cu privire la natura juridică a avizului ministrului justiției pentru cercetarea,
percheziționarea, reținerea, arestarea preventivă și trimiterea în judecată a notarilor publici .
În Dreptul nr.2/2002, p.145 -152.
94. Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Institutul de Lingvistică din București . Ed.
Academiei Republicii Socialiste România, 1975 . 1049 p.
95. Djuvara M. Teoria generală a dreptului (Enciclopedie juridică), vol.II . București : Socec,
1930 . 278 p.
96. Dobrican Gh. Răspund penal judecătorii, procurorii, notarii publici, executorii judecătorești
și alte persoane care desfășoară activitate de jurisdicție pentru soluțiile pronunțate în cadrul
acestei activități? . În Dreptul nr.6/2005, p.141 -146.
97. Dolea I., Roman D., Vîz doagă T. și al ții. Codul de procedură penală. Comentariu . Chișinău:
Cartier juridic, 2005, 1032 p.
98. Drăguț E. Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept
sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal . În Dreptul nr.4/2005, p.230 -240.
99. Dunăreanu I. A. Justiție, judecător, management . Bucure ști: All Beck, 2005 . 334p.
100. Eliescu M. Răspunderea civilă delictuală . Bucure ști: Ed. Academiei Române, 1972 . 250 p.
101. Eurobarometrul Comisiei Europene realizat în toamna anulu i 2009 .
http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb72/eb72ro.ro.nat.pdf.
102. Filozofia socială a vechilor greci . București : Univers, 1979 . 288 p.
103. Florea M. Responsabilitatea ac țiunii sociale, Bucure ști : Știin țifică și Enciclopedică, 1976 .
296 p.
104. Frențiu G.C. Răspunderea civilă delictuală în calitate de comitent a tribunalului, respectiv a
parchetului de pe lângă tribunal pentru actele de procedură întocmite de magistrat sau de
personalul auxiliar de specialitate, sub semnătura magistratului .În Dreptul nr.3/2001,p.39 -74.
105. Fruth Oprișan D. Puterea judecătorească și independen ța judecătorului . Colecția Juridică .
Bucure ști: Scripta, 2003 . 213 p.
106. Gentimir A. Imparțialitatea instanțelor judecătorești în lumina Convenției Europene a
Drepturilor Omului și a li bertăților fundamentale . În Dreptul nr.11/2004, p.142 -151.
107. Georgescu V. Al., Strihan P. Judecata domnească în Țara Românească și Moldova (1611 –
1831) . București , 1981, vol.I -Organizarea judecătorească (1611 -1740).

211
108. Ghernaja G. C. Considera ții privind asem ănările și deosebirile dintre diferite forme de
răspundere juridică . În Legea și Via ța nr.8/2007, p.35 -37.
109. Ghernaja G. C. Abordarea științifică a conceptului răspunderii juridice în știința teoretico –
juridică contemporană. Influen ța realită ților economice și social -politice asupra institu ției
răspunderii juridice . În Legea și Via ța nr.3/2008, p.19 -21.
110. Ghernaja G. C. Abordarea juridică a no țiunii de responsabilitate. Raportul răspundere –
responsabilitate, în vol./CD „Cercetarea academică la început de secol XXI” -Universitatea
„Spiru Haret”, Constan ța: Europolis, 2008.
111. Ghernaja G. C. Considerații privind unele modificări legislative din sfera răspunderii
disciplinare, prin prisma fenomenului de globalizare a procesului de reglementare unitară a
unui statu t al magistraților . În Revista de drept social și globalizare -Universitatea Română de
Științe și Arte Gheorghe Cristea, București, 2009, p.124 -129.
112. Ghernaja G. C. Răspunderea civilă a magistraților .În Curierul judiciar nr.3/2009,p.143 -146.
113. Ghernaja G. C. Privire comparativă asupra răspunderii penale a judecătorului, reflectată în
legislația României și Republicii Moldova . În Legea și Viața nr.11/2009, p.28 -31.
114. Ghernaja G. C. Răspunderea disciplinară a judecătorilor -studiu de drept comparat, în vol.
„Insti tuții juridice contemporane în contextul integrării României în Uniunea Europeană” –
Universitatea Româno -Americană București . Bucure ști: Pro Universitaria, 2010, p.122 -131.
115. Ghimpu S., Ștefănescu I., Beligrădeanu T., Mohanu Gh. Dreptul muncii. Tratat, vol. I I.
Bucure ști: Știin țifică și Enciclopedică, 1979 . 280 p.
116. Ghimpu S., Țiclea A. Dreptul muncii, edi ția a II -a revăzută și adăugită . București : All
Beck, 2001 . 610 p.
117. Gliga I. Considerații privind definiția răspunderii juridice . În Studia Universitatis Babe ș-
Bolyai. Series jurisprudentia, Cluj, 1970 . p.97-114.
118. Grotius H. Despre dreptul războiului și al păcii. Tradusă de G. Dumitriu . Bucure ști :
Știin țifică, 1968 . 1092 p.
119. Guiu M. Noțiunea și temeiul răspunderii penale . În Dreptul nr.10 -11/1994, p.34 -39.
120. Gust i Dumitru . Etica, în « Opere ». București, 1969 . 484 p.
121. Guțu A. Formele răspunderii juridice . În Revista națională de drept nr.4/2006, p.79 -86.
122. Hantea D. Cu privire la conținutul noțiunii de obligație civilă .În Dreptul nr.5/1998,p.40 -43.
123. Hanga V. Drept pr ivat roman . Bucure ști: Didactică și Pedagogică, 1977 . 363 p.
124. Hotărârea nr.19 din 29.04.1999 a Curții Constituționale din R. Moldova . În Monitorul
Oficial al RM nr.48 -49/28 din 13.05.1999.
125. Humă I. Teoria generală a dreptului . Focșani: Neuron, 1995 . 169 p.
126. Humă I. Cunoașterea și interpretarea în drept -Accente axiologice . București : Ed.
Academiei Române, 2005 . 327 p.

212
127. Ioffe O. S. Răspunderea în dreptul civil sovietic, Bucure ști: Științifică,1965 . 365 p.
128. Ivanovici I., Dănileț C. Răspunderea judecătorilor și pr ocurorilor . În Curierul judiciar
nr.1/2006, p.70 -82.
129. Kuijer M. Justiția, doamna legată la ochi – convingerile politice și sociale ale judecătorului
și limitele libertăților sale fundamentale pe durata exercitării funcției, din perspectiva cerinței
imparția lității . În Curierul judiciar nr.11/2005, p.119 -131.
130. Legea pentru înființarea Curții de Casațiune și Justiție din 1861 . În Monitorul Oficial al
Moldovei nr.881 din 23.01.1861 și Monitorul Oficial al Munteniei nr.18 din 24.01.1861.
131. Legea de organizare jude cătorească din 11 aprilie 1864 . În „Monitorulu Jurnalu Oficialu
alu Principateloru -Unite -Române” nr.88 din 16/28.04.1864.
132. Legea de organizare judecătorească din martie 1865 . În Monitorul Oficial al României
nr.60 din 16.03.1865.
133. Legea de organizare jude cătorească din septembrie 1888 . În Monitorul Oficial al României
supliment la nr.124 din 7.09.1888.
134. Legea de organizare judecătorească din 1.09.1890, modificată succesiv în anii 1891, 1892,
1896, 1900, 1901, 1902, 1903, 1905 și 1906 . În Monitorul Oficial a l României nr.123 din
1.09.1890.
135. Legea pentru modificarea unor dispozițiuni din legile relative la organizarea judecătorească
din anul 1909 . În Monitorul Oficial al României nr.286 din 24.03.1909.
136. Legea pentru unificarea dispozițiunilor din legea de organi zare judecătorească privitoare la
Ministerul public, la numiri, înaintări și disciplină din anul 1924 („Legea Mârzescu”),
modificată succesiv în anii 1925, 1926, 1928, 1929, 1930, 1931, 1932, 1933, 1934, 1935,
1936 . În Monitorul Oficial al României nr.136 din 26.06.1924, republicată în Monitorul
Oficial al României nr.75 din 31.03.1937 și modificată în anul 1938 de nouă ori.
137. Legea pentru Curtea de Casațiune și Justiție promulgată de regele Ferdinand prin Decretul
nr.3750/1925 . În Monitorul Oficial al Români ei, Partea I, nr.282 din 20.12.1925.
138. Legea de organizare judecătorească nr.2958 din august 1938 . În Monitorul Oficial al
României nr.193 din 22.08.1938, modificată prin Legea nr.508/1942, publicată în Monitorul
Oficial al României nr.161 din 24.07.1942.
139. Legea de organizare judecătorească nr.726/1943 . În Monitorul Oficial al României nr.258
din 3.11.1943.
140. Legea nr.640/1944 pentru instituirea unui regim tranzitoriu de organizare judecătorească .
În Monitorul Oficial al României nr.294 din 19.12.1944, modifica tă prin Legea nr.34/1945,
publicată în Monitorul Oficial al României nr.14 din 18.01.1945.
141. Legea nr.398/1945 privind modificarea unor dispozițiuni din legea de organizare
judecătorească . În Monitorul Oficial al României nr.113 din 22.05.1945.

213
142. Lege pentru Î nalta Curte de Casație și Justiție promulgată de regele Carol al II -lea prin
Decretul nr.2795/1939 . În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.159 din 13.07.1939 și
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.21 din 14.09.1939, modificat ă prin
Legea nr.63/1945, publicată în Monitorul Oficial al României nr.25 din 1.02.1945 .
143. Legea de organizare judecătorească nr.341/1947 . În Monitorul Oficial al României nr.282
din 5.12.1947 .
144. Legea pentru organizarea judecătorească nr.5/1952. În Monitorul Oficial al României nr.31
din 19.06.1952 .
145. Legea federală din 8.09.1961 completată cu Legea federală asupra disciplinei din
9.07.2001 în Germania .
146. Legea pentru organizarea judecătorească nr.58/1968 . În Monitorul Oficial al României
nr.169 din 27.12.1968, mo dificată succesiv în anii 1973, 1974, 1985, 1991, 1992 și 1993.
147. Legea nr.14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații . În
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.33 din 3.03.1992 .
148. Legea de organizare judecătorească nr.9 2/1992 . În Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.197 din 13.08.1992, modificată prin Legea nr.142/1997, republicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr.259 din 30.09.1997 .
149. Legea Curții Supreme de Justiție nr.56/1993 . În Monitorul Oficia l al României, Partea I,
nr.159 din 13.07.1993 și republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.56 din
8.02.1999 .
150. Legea nr.80/1995 privind statutul cadrelor militare . În Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.155 din 20.07.1995 .
151. Legea n r.544 -XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului din Republica
Moldova . În Monitorul Oficial al RM nr.59 -60/664 din 26.05.1995, republicată în Monitorul
Oficial nr.117 -119 din 15.08.2002.
152. Legea nr.514 -XIII din 6 iulie 1995 privind organiz area judecătorească . În Monitorul
Oficial al RM nr.58 din 19.10.1995 .
153. Legea nr.947 -XIII din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii . În
Monitorul Oficial al RM nr.182 -185 din 19.08.2003 .
154. Legea nr.950 -XIII din 19 iulie 1996 cu privi re la colegiul disciplinar și la răspunderea
disciplinară a judecătorilor . În Monitorul Oficial 61 -2/607 (1996) și republicată în Monitorul
Oficial al RM nr.182 -185 din 19.08.2003 .
155. Legea nr.115/1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magi straților, a unor
persoane cu funcții de conducere și de cont rol și a funcționarilor publici. În Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr.263 din 28.10.1996 .

214
156. Legea nr.128/1997 privind statutul cadrelor didactice . În Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.158 din 16.07.1997 .
157. Legea nr.1/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Informații Externe,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.511 din 18.10.2000 .
158. Legea RM nr.1545 -XIII din 25.02.1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat
prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și instanțelor
judecătorești . În Monitorul Oficial al RM nr.50 -51/359 din 4.06.1998 .
159. Legea nr.188/1999 privind statutul funcționarilor publici . În Monitorul O ficial al
României, Partea I, nr.600 din 8.12.1999 și republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.251 din 22.03.2004 .
160. Legea nr.427/2001 privind statutul personalului silvic . În Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.406 din 23.07.2001 .
161. Legea nr.360/2002 privind statutul polițistului . În Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.440 din 24.06.2002 .
162. Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea
demnităților . În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.279 din 21.04.2003 .
163. Legea nr.269/2003 privind statutul membrilor Corpului diplomatic și consular al României .
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.441 din 23.06.2003 .
164. Legea nr.293/2004 privind statutul funcționarilor publici din Administra ția Națională a
Penitenciarelor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.628 din
22.09.2009 .
165. Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor . În Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.576 din 29.06.2004, republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.826 din 13.09.2005, modificată prin OUG nr.59/27.05.2009, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.439 din 26.06.2009 .
166. Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitor ul Oficial al
României, Partea I, nr.827 din 13.09.2005.
167. Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.827 din 13.09.2005, completată prin OUG nr.59/27.05.2009,
publicată în Monit orul Oficial al României, Partea I, nr.439 din 26.06.2009 .
168. Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele
măsuri adiacente . În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.653 din 22.07.2005 .
169. Legea nr.7/2006 privi nd statutul funcționarului public parlamentar, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.345 din 25.05.2009 .
170. Legea nr.96/2006 privind statutul deputaților și senatorilor . În Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.380 din 3.05.2006 .

215
171. Leș I. Organizarea sistemului judiciar românesc. Noile reglementări . Bucure ști: All Beck,
2005 . 346 p.
172. Leș I. Organizarea sistemului judiciar în dreptul comparat . Bucure ști: All Beck, București,
2005 . 359 p.
173. Leș I. Codul de procedură civilă, Comentariu pe ar ticole, edi ția a II -a. Bucure ști: All Beck,
2005 . 1436 p.
174. Leș I. Statul de drept și răspunderea civilă a judecătorilor . În Dreptul nr.5/1997, p.17 -22.
175. Leș I. Considerații privind statutul judecătorilor și perspectiva unei noi organizări a
Consiliului Supe rior al Magistraturii în lumina Legii nr.161/2003 . În Curierul Judiciar
nr.6/2003, p.112 -121.
176. Lisman F., Despre răspunderea patrimonială a judecătorilor și procurorilor . În Revista de
note și studii juridice din 23.10.2009 -revistă on line, www.csm1909.ro .
177. Lupan E. Răspunderea civilă . Cluj-Napoca, 2005 . 174 p.
178. Magdo Belu M. L, Procedura de declarare și control a averii . În Dreptul nr.8/1997, p.8 -18.
179. Mandrea T . Rolul și misiunea judecătorului modern, Teză pentru do ctorat juridic,
prezentată la Facultatea de Drept din București, 1937 . 424 p.
180. Manea T. Inspecția judiciară între realitate și deziderat . În Justiția în actualitate nr.1/2009,
p.42-44.
181. Manea T. Activitatea Inspecției judiciare din cadrul Consiliului Super ior al Magistraturii în
materia răspunderii disciplinare și deontologice a judecătorilor și procurorilor . În Justiția în
actualitate nr.4/2008, p.44 -46.
182. Manea T. Reaua -credință și grava neglijență – forme ale vinovăției care atrag răspunderea
disciplinară a judecătorilor și procurorilor . În Justiția în actualitate nr.1/2007, p.67.
183. Mărgărit Gh. Conceptul de răspundere penală a persoanei juridice în noul Cod penal . În
Dreptul nr.2/2005, p.13 -19.
184. Marcu L. P. Introducere în studiul dreptului . București, 1993 . 310 p.
185. Marx K., Engels F. Opere, vol.I . București : Politică, 1960 . 761p.
186. Mazilu D. Teoria Generală a Dreptului . Bucure ști: All Beck, 1999 . 387 p.
187. Mihai Gh. Fundamentele dreptului. Teoria răspunderii juridice, vol.V . Bucure ști: Beck,
2006 . 292 p.
188. Mihai Gh. C., Motica Radu I. Fundamentele dreptului. Optima justi ția. Bucure ști: All Beck,
1999 . 196 p.
189. Mitrache C. Drept penal. Partea generală . București : Șansa, 1983 . 266 p.
190. Montesquieu Charles Louis de Seconda t. Despre spiritul legilor . Bucure ști : Științifică,
1970 . 2 vol. (530 p., 479 p.).
191. Motică R., Mihai Gh. Elemente de teorie a dreptului . Timi șoara: Alma Mater, 1998 . 380 p.

216
192. Naschitz A. Teorie și tehnică în procesul de creare a dreptului în lumina filozofiei marxiste
a dreptului și a practicii legislative a statului socialist român, Bucure ști : Ed. Academiei RSR,
1969 . 348 p.
193. Neagu I. Drept procesual penal, Tratat, vol.I, Partea generală . Bucure ști : Global Lex, 2006 .
487 p.
194. Neagu I. Drept procesual penal. Tratat . Bucure ști: Global Lex, 2002 . 888 p.
195. Neagu I. , Crișu A., Ciobanu A., Zarafiu A. Drept procesual penal. Curs selectiv pentru
licen ță, edi ția a II -a. București: All Beck, 2004 . 232 p.
196. Negoi ță F. Istoria statului și dreptului românesc . Bucure ști: Ars docendi, 2002 . 548 p.
197. Negru B.Teoria generală a stat ului și dreptului .Chișinău :Bons Offices, 2006 .520 p.
198. Ninosu P. Autoritatea judecătorească în statul de drept. Probleme ale raporturilor sale cu
autoritatea legiuitoare și celelalte autorități publice . În Dreptul nr.1/1994, p. 28 -33.
199. Ordonanța nr.58 -1270/19 58 (republicată în 2003) privind organizarea judiciară în Franța . în
Journal Officiel de la Republique Francaise din 23.12.1958.
200. O.G. nr.27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor . În Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.8 4 din 1.02.2002.
201. O.G. nr.94/1999 privind participarea României la la procedurile în fața Curții Europene a
Drepturilor Omului și a Comitetului Miniștrilor și exercitarea dreptului de regres al statului
în urma hotărârilor și convențiilor de rezolvare pe ca le amiabilă . În Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.424 din 31.08.1999 ; aprobată prin Legea nr.87/2001, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.145 din 23.03.2001.
202. Opinia (Avizul) nr.1/2001 a Consiliului Consultativ al Judecătoril or Europeni în atenția
Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei referitor la standardele privind independența
puterii judecătorești și inamovibilitatea judecătorilor, elaborat la Strasbourg la 23 noiembrie
2001 .https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id=1212 245&Site=COE&BackColorInternet=DBDCF
2&BackColorIntranet=FDC864& BackColorLogged=FDC864.
203. Opinia (Avizul) nr.2/2001 a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni privind
finanțarea și administrarea instanțelor, cu referire la eficiența sistemului judic iar și la art.6 al
Convenției europene privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului .
https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id =1212013&Site=COE&BackColorInternet =DBDCF2&B
ackColorIntranet=FDC864&Back ColorLogged=FDC864.
204. Opinia (Avizul) nr.3/2002 a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni în atenția
Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei asupra principiilor și regulilor privind
imperativele profesionale aplicabile judecătorilor și în mo d deosebit a deontologiei,
comportamentelor incompatibile și imparțialității, elaborat la Strasbourg la 19 noiembrie

217
2002 .https://wcd.coe.int/ViewDoc .jsp?id=1212265&Site=COE&BackColorInternet=DBDCF
2&BackColorInt ranet=FDC864&BackColorLogged=FDC864.
205. Pătulea V. Șerban S., Marconescu G., Răspunderea și responsabilitatea socială și juridică .
București : Științifică și enciclopedică, 1988 . 240 p.
206. Pătulea V. Răspunderea autorităților publice pentru vătămările prod use cet ățenilor prin
actele lor. În Dreptul nr.4/1997, p.19 -21.
207. Pătulea V. Responsabilitatea juridică și acțiunea socială . În Dreptul nr.3/1999, p. 35 -44.
208. Pătulea V. Rolul și poziția magistratului în societatea pluralistă modernă . În Dreptul
nr.7/2006, p.10 -14.
209. Perju P. Sinteză teoretică a jurisprudenței Curții de Apel Suceava în domeniul dreptului
civil (semestrul II/1996) . În Dreptul nr.7/1997, p.79 -91.
210. Petre I. Considerații în legătură cu răspunderea patrimonială a statului și a judecătorilor și
procurorilor p entru erori judiciare în lumina dispozițiilor constituționale și legale . În Dreptul
nr.9/2005, p.97 -106.
211. Popa C. Popa D.P., Nua nțări privind atribuțiile judecătorilor cu funcții de conducere în
instanțele judecătorești . În Curierul Judiciar nr.7 -8/2004, p. 8-11.
212. Popa N. Teoria generală a dreptului . Tipografia Universită ții din București, 1992 . 215 p.
213. Popa N. Prelegeri de sociologie juridică .Tipografia Universită ții din București ,1983 . 292 p.
214. Popa N., Voicu M. Coordonate europene actuale privind dreptul la un proces într -un timp
optim și previzibil . În Revista de drept public nr.1/2005, p.109 -118.
215. Popa I. Tratat privind profesia de magistrat în România. Bucure ști: Universul juridic, 2007.
702 p.
216. Pop L. Răspunderea civilă contractuală pentru fapta altuia . În Dreptul nr.11/2003, p.38 -46.
217. Pop L., Drept civil român.Teoria generală a obliga țiilor.București : Lumina Lex,2001 .406 p.
218. Popescu S. Fundamentele răspunderii juridice. Câteva remarci în studiul de drept, vol.II .
Timișoara : Universitatea Timisienses, 1998 . 356 p.
219. Principiile de la Bangalore asupra Deontologiei Judiciare adoptate de Uniunea
Interna țională a Magistra ților (Grupul Judiciar pentru Întărirea Integrității) la Haga, 25 -26
noiembrie 2002 . http://www.deontologie -judiciaire.umontreal.ca/fr/textes%20 int/documents/
bangalore_FR.pdf.
220. Principiile de bază ale independenței sistemului judiciar -Principiile ONU, adoptate de cel
de al VII -lea Congres al Națiunilor Unite privind prevenirea infracțiunilor și tratamentul
infractorilor, susținut la Milano 26 aug ust-6 septembrie 1985 și avizate prin Rezoluțiile 40/32
din 29 noiembrie 1985 și 40/146 din 13 decembrie 1985 ale Adunării Generale .
http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/ 03_05_2006_4184_ro.doc.

218
221. Proiectul Declarației Universale cu privire la Independența Just iției, aprobat prin Rezoluția
nr.1989/32 a Comisiei ONU pentru Drepturile Omului.
222. Protocolul nr.7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, adoptat la Strasbourg la 22
noiembrie 1984 . http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/E7126929 -2E4A -43FB -91A3 –
B2B4F4D6 6BEC/0/RomanianRoumain.pdf.
223. Raportul seminarului cu tema „Studii comparate de caz cu privire la sancționarea
disciplinară a magistraților, cu accent pe categoriile de sancțiuni aplicabile și criteriile
utilizate pentru determinarea respectivei sancțiuni”, 26-27 octombrie 2006 București,
Proiectul de înfrățire instituțională Phare RO 2004/IB//JHA -01. www.csm1909.ro.
224. Raportul seminarului cu tema “Studii de caz comparat cu privire la sancționarea, eliberarea
din funcție a magistraților pentu neîndeplinirea c orespunzătoare a sarcinilor profesionale, cu
accent pe limitele de apreciere a performanței judecătorilor în administrarea actului de
justiție, impuse de conceptele de independență judiciară și inamovibilitate”, București 29 -30
mai 2007 . www.csm1909.ro.
225. Raportul seminarului „Răspunderea disciplinară a magistraților și noțiunile de „rea –
credință” și „gravă neglijență” în administrarea justiției, potrivit art.99 lit.h din Legea
nr.303/2004”, București 21 februarie 2007 . www.csm1909.ro .
226. Raportul D irecției Naționale Anticorup ție 2007 . www.scj.ro.
227. Raport privind progresele înregistrate în îndeplinirea condiționalităților stabilite în
domeniul reformei sistemului judiciar și luptei împotriva corupției 1 sept. 2006 – 31 mart.
2007, raport centralizat pentru toate instituțiile, aflat la Secretariatul General al Guvernului
României .
228. Raportul final dezbătut și aprobat în cadrul Conferinței Regionale Anticorupție organizate
la București în data de 20 – 21 mai 2010 . www.rcc.int .
229. Raportul „Sisteme judiciare europene: eficiența și calitatea jstiției”, realizat de Comisia
Europeană pent ru Eficiența Justiției (CEPEJ) -2008 .
http://www.coe.int/t/dg1/legalcooperation/cepej/evaluation/default_en.asp.
230. Raportul grupului de lucru „Deontologie”, Rețeaua Europeană a Consiliilor Judiciare
(ENCJ), Roma, 3 februarie 2006 . http://www.csm.it./ENCJ/pdf/RelazioneFinaleWGJudicial
Conduct -FR.pdf.
231. Raportului seminarului cu tema „Analiza cadrului legal referitor la activ itatea Inspecției
Judiciare și definirea necesității unor modificări ce trebuie aduse acestuia”, 2 -3 iulie 2007,
București . www.csm1909.ro.
232. Raportul seminarului „Etica judiciară – temeiurile și perspectivele sale într -o viziune
comparativă europeană”, 12 -13 iunie 2007 . www.csm1909.ro .

219
233. Raportul „Răspunderea judecătorilor în sistemul italian de drept” .
http://medel.bugiweb.com/usr/Judiciary%20liability%20italy.pdf.
234. Rădulescu A. Pagini inedite din istoria dreptului vec hi românesc . Bucureș ti: Ed. Academiei
Române, 1991 . 216 p.
235. Recomandarea R 94 (12) a Comitetului de Miniștri al statelor membre al Consiliului
Europei, privind independența, eficiența și rolul judecătorilor, adoptată la 13.10.1994 .
https://wcd.coe.int/com.i nstranet.InstraServlet?command=com.
instranet.CmdBlobGett&InstranetImage=534553&SecMode=1&DocId=514386&Usage=2.
236. Roman V. Inamovibilitatea judecătorească, garanție constituțională . În Curierul Judiciar
nr.21/1932, 67 -75.
237. Rusu M. E. Programul de lucru al jud ecătorului . În Dreptul nr.3/2005, p.99 -105.
238. Scorțescu C. Dreptul muncii . Chișinău: CECCAR, 2004, 345 p.
239. Singer Peter . Tratat de etică. Blackwell . Iași: Polirom, 2006 , 607 p.
240. Stoicescu N. Sfatul domnesc și marii dregători din Țara Românească și Moldova,
Bucure ști: Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1968 . 316 p.
241. Stătescu C., Bârsan C. Drept civil.Teoria generală a obliga țiilor.Bucure ști: All,1992 . 426 p.
242. Stelian I. Răspunderea disciplinară a funcționarului public în România . În Revista
naționa lă de drept nr.9/2001, p.54 -62.
243. Stoica V. România și Consiliul Europei . În Revista română de drepturile omului nr.2/1993,
p.20-29.
244. Strategia de dezvoltare a justiției ca serviciu public 2010 -2014, www.just.ro .
245. Studiu pr ivind imunitatea de tragere la răspundere penală și contravențională a
judecătorilor . Chișinău, 2007 . www.alianta.md.
246. Sudre Frederic . În Drept european și internațional al drepturilor omului, Bucure ști:
Polirom, 2006 . p.264 -273.
247. Ștefănescu I.T. Consideraț ii referitoare la aplicarea art.38 din Codul muncii . În Dreptul
nr.9/2004, p. 79 -83.
248. Ștefănescu T., Infirmitatea -cauză de nerăspundere disciplinară . În Dreptul nr.12/2002,
p.79-83.
249. Ștefănescu I. Dreptul muncii, edi ția a II -a revăzută și adăugită . București : Lumina Lex,
2002 . 664 p.
250. Ștefănescu I.T., Beligrădeanu Ș . Codul muncii, prezentare de ansamblu, analiza textelor
esențiale, textul integral . Bucure ști: Lumina Lex, 2003, 266 p.
251. Tarhon V.G. Răspunderea patrimonială a organelor administra ției de stat și c ontrolul
indirect al legalită ții actelor administrative . Bucure ști: Ș tiințifică, 1967 . 224 p.
252. Tăbârcă M. Drept procesual civil, vol.I . Bucureș ti: Universul Juridic, 2005 . 768 p.

220
253. Tăbârcă M. Codul de procedură civilă comentat și adnotat cu legisla ție, juri spruden ță și
doctrină . Bucure ști: Rosetti, 2003 . 688 p.
254. Tănoviceanu I. Curs de drept penal, vol.I . București, 1912 . 627 p.
255. Turianu C. Documente adoptate în cadrul Organizației Națiunilor Unite referitoare la
principiile privind independența magistraților . În Dreptul nr.5/2006, p.82 -89.
256. Țiclea Al . Tratat de dreptul muncii . Bucure ști: Universul juridic, 2007, 1055 p.
257. Țiclea Al. Contractul individual de muncă . Bucure ști: Lumina Lex, 2003 . 312 p.
258. Țiclea Al., Popescu A, Țichindelean M. Dreptul muncii. Curs un iversitar . Bucure ști:
Rosetti, 2004 . 823 p.
259. Țiclea Al., Tufan C. Dreptul securită ții sociale, Curs universitar . Bucure ști: Global Lex,
2003 . 511 p.
260. Țiclea Al. Tratat de dreptul muncii . Bucure ști: Rosetti, București, 2006 . 1013 p.
261. Vasilescu M. Incompatibil itatea judecătorilor în procesul penal . În Dreptul nr.1/2004,
p.173 -188.
262. Voicu M. Controlul activității profesionale a judecătorului . În Dreptul nr.1/1996, p.40 -55.
263. Voicu M. Accesul liber la justiție . În Dreptul nr.4/1997, p.3 -18.
264. Voicu A. Răspunderea c ivilă delictuală cu privire la activitatea sportivă . Bucure ști: Lumina
Lex, 1999 . 180 p.
265. Voicu C., Amuza I. T., Stanciu B. Istoria statului și dreptului românesc, curs universitar .
Bucure ști: Sylvi, 2001 . 425 p.
266. Vonică R. P. Introducere generală în drept . București : Lumina Lex, 2000 . 599 p.
267. Vrabie G. Teoria Generală a Dreptului . Iași: Ștefan Procopiu, 1995 . 188 p.
268. Vrabie G., Popescu S. Teoria generală a dreptului . Iași: Ștefan Procopiu, 1993 . 186 p.
269. Dr. Zimmer Markus B. Memorandum consultativ către Con siliul Superior al Magistratrii,
cu privire la propunerea de elaborare a unui Îndrumar de aplicare a sancțiunilor disciplinare,
mai 2006, redactat de Asociația Baroului American/Inițiativa juridică pentru Europa Centrală
și Eurasia (ABBA/CEELI), cu finanța rea asigurată de Agenția Statelor Unite pentru
Dezvoltare Internațională (USAID). http://www.abanet.org.
270. Dr. Zimmer Markus B. Memorandum consultativ către Consiliul Superior al Magistraturii
referitor la modul de abordare a încălcărilor Codului deontolog ic, întocmit de Asociația
Baroului American/Inițiativa Juridică pentru Europa Centrală și Eurasia (ABA/CEELI), cu
finanțare din partea Agenției Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID), mai
2006 . http://www.abanet.org.
271. Dr. Zimmer Markus B. Memorandum consultativ către Consiliul Superior al Magistraturii
cu privire la protecția judecătorilor și procurorilor împotriva atacurilor nefondate, întocmit de
Asociația Baroului American/Inițiativa Juridică pentru Europa Centrală și Eurasia

221
(ABA/CEE LI), cu finanțare din partea Agenției Statelor Unite pentru Dezvoltare
Internațională (USAID), mai 2006 . http://www.abanet.org.
272. Wittrup J., expert al Consiliului Europei . Analiza sistemului de măsurare și monitorizare a
performanței judiciare în România -2006 . www.csm1909.ro.
273. Анашкин Г.З., Петрухин И.Л. Эффективность правосудия и судебные ошибки // Сов.
Государство и право. 1968. № 8. с. 59 -67.
274. Бахин В.П. Карпов И.С. Коррупция : кому и как с ней бороться / Российский
следователь. 2004. № 10. с. 19 -24.
275. Беккария Ч. О преступлениях и наказаниях // Законность. 1993. № 2. с. 28 -34.
276. Берченко А.Я. Еще раз о проблеме права и закона // Журнал российского права.
1999. № 4. с. 75 -82.
277. Бессонов А.А. Процессуальные нормы российсково права : Дис…канд. юрид. наук.
Сара тов, 2001. 194 с.
278. Бирюков Е. Судебная реформа только на чалась // Вестник Верхов. Суда СССР. 1991.
№ 9. с. 1 6-19.
279. Бойков А.Д. Сущность социалистического правосудия и его виды // Вопросы борьбы
с преступностью. М., 1982. Вып. 34.
280. Брагнискнй М. Внтрянск нй В., Договорное право. Книга 1. Общие положения. Нзд.2 –
е. М.: Статут, 1998. 628 с.
281. Брайнин Я.М. Уголовнаяа ответственност ь и ее основания всоветском уголовном
праве. М ., 1963. 276 p.
282. Братусь С.Н. Юридическая ответственность и законность. М., 1976. 215 с.
283. Васильев А.В. Теория права и государства: учебник – 4-е изд., доп. и перераб. М.,
2005. 440 с.
284. Bередникова О., Профессионалный опыт судей/Опыт США, „Российская юстиция”
n.3/1995, p. 50 -57.
285. Витрук Н.В. Выступление на заседании круглого стола // Государ ство и право. 2000.
№ 3. с. 21.
286. Волженин В.В. О так называемой взятке -благодарностн / Социалистическая
законность. 1991. № 6. с.48 -53.
287. Галаган И.А. Административная ответственность в СССР. Воронеж, 1970. 252 с.
288. Гальперин Г.И. Организованная преступность , коррупция, уголовный закон /
Социалистическа законность. 1989. № 4. с. 33 -37.
289. Горбуза А.Д. Философские категории «возможность» и «действительность» в учении
об уголовной ответственности // Юридическая ответственность в советском обществе:
Тр.Высш.следст .шк. МВД.Волгоград,1974.Вып.9.с.5 7-63.

222
290. Гражданское право. Учебник. 4 -е изд., перераб. н доп. /Под ред. А.П. Сергеева, Ю.К.
Толстого. М.: Проспект, Т. 1, 1999 . 634 c.
291. Гражданское право /Под ред. Грншаева С. П. М.: Юрнсть, 1999.320 c.
292. Гражданское право. В 2-х т. Том1./Учебник. Отв. вед. проф. Е.А.Суханов. 2 -е изд.,
перераб. н доп. М .: БЕК, 1998. 816 с.
293. Грошевой Ю.М. Профессиональное правосознание суды и социалистическое
правосудие. Харьков, 1986. 184 с.
294. Даев В.Г. Взаимосвязь уголовно права и процесса. Л., 1982. 112 с.
295. Жицинский Ю.С.Санкция нормы советского гражданского права.Воронеж,1968. 123с.
296. Закомлистов, А.Ф., Судебная Этика, Санкт Петерсбург, Юридический центр Пресс,
2002, 237 p.
297. Иваненко О.Ф. Некоторые проблемы теории юридической ответственности //
Юридическая ответственность в советском обществе. Волгоград, 1974. Вып. 9. с. 3-10.
298. Йоффе О., Шар городский М. Вопросы теории права. М. : Госюриздат, 1961, 380 c.
299. Кокорев Л.Д. Проблемы защиты общества от престурлений и развития гарантий
справедливости правосу дия // Вестник Воронежск. гос. ун -таю Сер . 1. Гуманитарные
науки . Воронеж , 1993. с. 9-15.
300. Колбая Г.Н. Закон, умаляющий независимость судей, не может быть принят //
Журнал российского права. 1999. № 12. с. 86 -95.
301. Колдаева Н.П. Выступление на заседании круг лого стола // Государство и право.
2000. № 3. с. 30 -31.
302. Колодкин Л.М. Коррупция и деонтологические меры борьбы с продажностью
(«Бусидо» в Японии/Коррупция в России : состояние и проблемы : материалы научно –
практической конференции (26-27 марта 1996г.). Выга2.М. -1996.с.97 -105.
303. Комментарнй к Уголовному кодексу РФ/Под. ред. А.В.Наумова.М.:Юрист,1996.832 с.
304. Комиссаров В.С. Коррупция и уголовный закон / Вест. Моск. ун -та. Сер. 11. Право.
1993. № 1. с.29 -33.
305. Корнуков В.М. Меры процессуального принуждения в уголовном судопроизводстве.
Саратов, 1978. 136 с.
306. Коврига З.Ф. Ответсвенность, безответственность или правовой долг // Служенье
Истине: Научное наследие Л.Д. Кокорева: Сб. статей. – Воронеж, 1997. с. 148 -159.
307. Костюков А.Н. Должностное лицо: административно -правовой статус //
Правоведение. 1987. № 2. с. 20 -25.
308. Коврига З.Ф., Панько К.А. Генезис и правовые последствия судебной и следственной
ошибки // Правовая наука и реформа юридического образования. Вып. 1: Сб. Воронеж,
1995. с. 91 -107.

223
309. Коврига З.Ф. Нравс твенно -правовая ответственность судьи за нарушение закона при
отправлении правосудия // Юридические записки. Вып. 1: Проблемы судебной
реформы. Воронеж, 1994. с. 42 -50.
310. Кузнецова Н.Ф. Коррупция в системе уголовных наказаний / Вест. Моск. ун -та. 1993.
№ 1. с.21-25.
311. Лейст О.Э. Санкции в советском праве. М., 1962 . 238c.
312. Лейст О.Э. Санкции и ответственность п o советском y прав y. Tеорeтuчески e
проблемы М. : Нзд : MГY, 1981. 240c.
313. Липинский Д.А. Проблемы юридической ответственности / Под. ред. Р. Л.
Хачатурова. 2 -е изд. перераб. и доп. – СПБ., 2004. – 409 с.
314. Липинский Д.А. Проблемы совершенствования процессуальной ответсвенности //
Право и политика. 2004. № 11. с. 3 7-43.
315. Липинский Д.А. Позитивная юридическая ответственность: за и против // Право и
политика. 2005. № 11. с.33-41.
316. Лучин В., Конституция РФ. Проблемы реализауии. М .: ЮНИТИ -ДАНА , 2002. 688 с.
317. Максимов С. В. О двух подходах к решению проблемы уголовно -правовой борьбы с
коррупцией / Проблемы борьбы с коррупцией (тезисы докладов и сообщений). М.,
1992. с.13 -17.
318. Матвеев Г., Основания гражданско -правовой ответственности. М.: Юрид. Лит., 1970.
312 с.
319. Мельник Н.И. Понятие коррупции/Коррупция и борьба с ней. М.,2000.271 с.
320. Овчинский В.С., Овчинский С.С. Борьба с мафией в России : Пособие в вопросах и
ответах для сотрудников органов внутренних дел. – М. : СИМС. 1993. 115 с.
321. Петрухин И.Л., Батуров Г.П., Морщакова Т.Г. Теоретические основы эффективности
правосудия. М., 1979. 392 с.
322. Пионтковский А.А., Учение о преступлении. М., 1961, 666 c.
323. Радько Т.Н. Юридическая отв етственность как общая форма реализации социальных
функций права // Юридическая ответственность в советском обществе: Тр. Высш. шк.
МВД. Волгоград, 1974. Вып. 9. с.11 -23.
324. Розенфельд В.Г., Старилов Ю.Н. К вопросу о понятии и правовом статусе
должностного лица// Правовая наука и реформа юридического образования. Вып. 1:
Сб. Воронеж, 1995. с. 67-91.
325. Садиков О.Н. Имущественные санкции в хозяйственных договорах// Сов.
Государство и право. 1957. № 4. с. 50 -60.
326. Самостоятельно сть и независимость судебной вла сти Российской Федерации / Под
ред. В.В. Ершова. М. 2006. 493 с.

224
327. Самощенко И.С. К вопросу о причинности в области юридической ответственности
// Вопросы общей теории советского права. М., 1960. с. 3 35-383.
328. Самощенко И.С. Понятие правонарушения по советском у законодательству. М.,
1963. 286 с.
329. Самощенко И.С., Фарукшин М.Х. Ответственность по советскому законодательству.
М., 1971. 240 с.
330. Савицкий В.М. Новый закон о возмещееии ущерба невиновным//Суд и применение
закона. М., 1982. с.3 -15.
331. Сергеев А., Конституцио нная о тветственност ь в Российской Федерации//
Конституционное и муниципальное право, 2002. №4 . с. 31-38.
332. Сергиенко Л.А.Правовая регламентация управленческого труда. М., 1984. 175 с.
333. Сыроватская Л.А. Ответственность по советскому трудовому праву. М., 197 4. 184с.
334. Социалистическое правовое государст во:концепция и пути реализации. М.,1990. 320с.
335. Стецовский Ю. И. Судебная власть: Учебное пособие. М., 2000 . 400с.
336. Строгович М. С. Основные вопросы советской социалистической законности. М.,
1966. 252 с.
337. Стро гович М. С. Курс советского уголобного процесса. М., 1968. Т.1. 470 с.
338. Тактаев И., Условия гражданско -правовой ответственности. Вестник Моск. Ун -та,
сер. 11, Право, 2001, №6. с.21 -36.
339. Угевский Б.С., Вина в советском уголовном праве. М., 1950. 89 c.
340. Флей шнц Е.А. Общие начала ответственности по Основам гражданского
законодательства Союза ССР и союзных республик // Сов. государство и право. 1962.
№ 9. с. 34 -42.
341. Церетели Т. В., Причиннаяа связь в уголовном праве. Тбилиси., 1957. 265 c.
342. Черных Е.В., Липински й Д.А. Юридическая ответственность – целостное правовое
явление // Право и политика. 2005. № 3. с. 41 -48.
343. Чухвичев Д.В. Свобода и право / Автореферат дисерт. на соиск. учен. степени канд.
юридич. наук. М., 2001. 25с.
344. Шейфер С. Взаимоотношения судебной и обвинительной властей // Вестник Верхов.
Суда СССР. 1991. № 8. с. 30 -31.
345. Шон Д.,Конституционная о тветственность .//Государство и право.1995, № 7. с.36-37.
346. Элькинд П.С. Цели и средства их достижения в советском уголовно -процессуальном
праве. Л., 1976. 142 с.
347. Яковлев А.М. Право и обьективные социальные нормы // Тр. ВНИИСЗ. М., 1974.
Выпуск 1. с. 27 -36.

225
348. Яковлев В.Ф. Отраслевой метод регулирования и особенности гражданско -правовой
ответственности // Сб. учен. тр. Свердловск, 1973. Вып. 27. с. 14 -19.
349. Ямпольск ая Ц.А.Об убеждении и принуждении в советском административном праве
// Вопросы советского административного и финансового права.М.,1952.с.156 -181.
350. Явич Л.С. Общая теория права. Л., 1976. 287 с.
351. Bloch O., Wartburg W. Von. Dictionnaire etymologique de la la ngue francaise . Paris,
1950 . 652 p.
352. Canivet Guy, Joly -Hurard Julie . La responsabilite de juges, ici et ailleurs . Revue
Internationale de Droit Compare no.4/2006, Paris, p. 1075 -1093.
353. Fauconnet P. La responsabilite, Deuxieme edition . Paris: Librairie Felix Alcan, 1928 . 400 p.
354. Garsonnet E. Traite theorique et pratique de procedure civile et comerciale en justice de
paix et devant les conseils de prud’hommes, t.I -Organisation judiciaire et competence . Paris,
1898 . 919 p.
355. Haney G., Wagner R. Grundlagen der Theo rie des Sozialistichen Staates und Rechts .
Leipzig, 1965 . 318 p.
356. Jurisprudence et CSM . Recueil des decisions disciplinaires du Conseil Superieur de la
Magistrature, www.conseil -superieur -magistrature.fr.
357. Kerbaol G. La responsabilite des magistrats . Colle ction Droit et justice . Ed. Presses
Universitaires de France, 2006 . 57 p.
358. La responsabilite professionnelle des magistrats . Collection „Cahiers de l `Institut d`etudes
sur la Justice . Ed. Bruylant, 2008 . 248 p.
359. Ludet D. Quelle responsabilite pour les mag istrats? În Pouvoirs nr.74/1995, p.124 -130.
360. Marty G., Raynand P. Droit civil, Tome II, Les obligations . Sirey, 22 Paris , Rue Soufflot,
1962 . 336 p.
361. Noreau P., Roberge Chantal . Emergence de principes generaux en matiere de deontologie
judiciaire: elements d ’une theorie generale, p.489 . https://papyrus.bib.umontreal.ca/dspace/
bitstream/1866/701/1/Noreau_03.pdf.
362. Ost F. Le concept de democratie dans la jurisprudence de la Cour Europeenne des Droits
de l`Homme . În Le Journal des Proces nr.124 din 4 martie 1988 , Bruxelles, p.18.
363. Renoux T.S. La liberte des juges . În Pouvoirs nr.74/1995, 168 p.
364. Sartre Jean Paul . Being and Nothingnes. An Essay on Phenomenological Ontology, 1956,
712 p.
365. Soderman H., O’Connell John J. Modern Criminal Investigation . Fifth Edition, Ne w York,
1961 . 231 p.
366. Thomas J.B.Judicial Ethics in Australia .Sydney : Law Book Company,1988 .179 p.

226
367. Velly Michel. La formation de la pensee juridique moderne . Paris : Mont Chrestien, 1975 .
314 p.
368. http://www.capc.md/docs/studiu -imunitate.doc.
369. http://www.a hjucaf.org/Chapitre -IX-Le-statut -des-juges.
370. http://www3.Irs.It/pls/inter3/dokpaieska.showdoce?pid=216134&pquery=&ptr2.
371. http://www.legaltext.ee/et/andmebaas/tekst.asp?loc=text&dok=X30065K4&keel=en&pg=1
&ptyyp=RT&tyyp=X&query=kohtute%2Bseadus.
372. http://www.scourt.gov.ua.
373. http://www.legislationline.org/legislation,php?tid=112&lid=2022&less=false.
374. http://www.info -prim.md.
375. http://cristidanilet.wordpress.com, accesat la 26.01.2008.
376. http://www.judecator.ro/article/8932/Statut -Curtea -Europeana -de- Justiti e.
377. http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/statutul_curtii_de_justitie
378. www.alian ta.md.
379. www.parlament.md.
380. www.wcd.coe.int.
381. www.juridice.ro
382. www.conseil -superieur -magistrature.fr.
383. www.network -presidents.en/…/Reponse -Royaume -Uni.pdf.
384. www.legifrance.gouv.fr .
385. www.bundesrecht.juris.de /bundesrecht/drig/gesamt.pdf.
386. www.umn.edu/humanmanit/instree/french/Fi5bpij.html.
387. www.unodc.org/pdf/corruption/bangalore/ _f.pdf.
388. http://www.csm.it./ENCJ/pdf/RelazioneFinaleWGJudicialConduct -FR.pdf
389. www.csm1909.ro

227
DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnat a, declar pe răspundere personală că materialele prezentate în teza de doctorat
sunt rezultatul propriilor cercetări și realizări științifice. Conștientizez că, în caz contrar, urmează să
suport consecințele în conformitate cu legislația în vigoare.

Numele d e familie, prenumele

Semnătura

Data

228

CURRICULUM VITAE

Nume și prenume Ghernaja Geta -Cristina
Activitate profesională Judecător, cadru didactic
Data și locul nașterii 10 decembrie 1972, Constan ța, România

Studii universitare
-Licen țiat în drept al Universită ții „Alexandru Ioan Cuza” Iași, Facultatea de drept, 1996.
-Licen țiat în istorie al Universită ții „Ovidius” Constan ța, Facultatea de istorie și arheologie,
specializarea istorie modernă și contemporană, 1997.
-Diplomă de Master în specializarea „Drept maritim și portuar”, Univer sitatea „Ovidius” Constan ța,
2006.
-Doctorand specialitatea drept, în cadrul Departamentului Drept al Universită ții Libere Interna ționale
din Moldova 2006 -în prezent.

Activitate profesională în profilul juridic
-judecător din 1996 până în prezent.
-asiste nt universitar la Universitatea „Andrei Șaguna” din Constan ța 1997 -1998.
-asistent universitar la Universitatea „Spiru Haret” din Constan ța 2000 -2002.

Studii și lucrări publicate
1. Geta -Cristina Ghernaja, Considera ții privind asemănările și deosebirile d intre diferite forme de
răspundere juridică, Revista „Legea și Via ța” nr.8/2007, Chișinău, p.35 -37.
2. Geta -Cristina Ghernaja, Abordarea știin țifică a conceptului răspunderii juridice în știin ța teoretico –
juridică contemporană. Influen ța realită ților econo mice și social -politice asupra institu ției
răspunderii juridice, Revista „Legea și Via ța” nr.3/2008, Chișinău, p.19 -21.
3. Geta -Cristina Ghernaja, Abordarea juridică a no țiunii de responsabilitate. Raportul răspundere –
responsabilitate, în vol./CD ”Cercetar ea academică la început de secol XXI” -Universitatea Spiru
Haret, Ed. Europolis, Constan ța, 2008.
4. Geta -Cristina Ghernaja, Considera ții privind unele modificări legislative din sfera răspunderii
disciplinare, prin prisma fenomenului de globalizare a proce sului de reglementare unitară a unui
statut al magistra ților, Revista de Drept Social și Globalizare, Universitatea Română de Știin țe și Arte
„Gheorghe Cristea”, București, 2009, p.124 -129.

229
5. Geta -Cristina Ghernaja, Aspecte privind distinc ția dintre regul ile deontologice și regulile
disciplinare aplicabile magistra ților, în vol./CD ”Sub semnul creativită ții și inova ției”-Universitatea
Spiru Haret, Ed. Europolis, Constan ța, 2009.
6. Geta -Cristina Ghernaja, Răspunderea civilă a magistra ților, Revista „Curier ul judiciar” nr.3/2009,
București, p.143 -146.
7. Geta -Cristina Ghernaja, Privire comparativă asupra răspunderii penale a judecătorului, reflectată
în legisla ția României și a Republicii Moldova, Revista „Legea și Via ța” nr.11/2009, Chișinău, p.28 –
31, recen zent prof. univ. dr. Gh. Alecu.
8. Geta -Cristina Ghernaja, Răspunderea juridică a magistra ților, subiect de preocupare
interna țională, Revista de Drept Social și Globalizare, Universitatea Română de Știin țe și Arte
„Gheorghe Cristea”, București, 2010, p.33 -41.
9. Geta -Cristina Ghernaja, Răspunderea disciplinară a judecătorilor -studiu de drept comparat, teză
susținută la Simpozionul na țional cu participare interna țională „Institu ții juridice contemporane în
contextul integrării României în Uniunea Europeană” , cofinan țare ANCS, edi ția a III -a, organizat de
Universitatea Româno -Americană, Facult atea de Drept, București, 2009 și publicată în volum la
Editura Pro Universitaria, p.122 -131.
10. Geta -Cristina Ghernaja, Institu ția răspunderii juridice a judecătorului în contextul integrării
României în Uniunea Europeană, teză susținută la sesiunea anuală de comunicări științifice cu
participare internațională „Dinamica dreptului românesc după aderarea la Uniunea Europeană” a
Institutului de Cercetări Juridice „Acad. A ndrei Rădulescu” al Academei Române, București, 2010 și
publicată în volum la Editura Universul Juridic, p.819 -826.
11. Geta -Cristina Ghernaja, Aspecte teoretico -juridice privind existența unei r ăspunder i
constitu țional e a judecătorilor : subiecte, temei și sanc țiuni, teză susținută la Simpozionul național cu
participare internațională „Instituții juridice contemporane în contextul integrării României în Uniunea
Europeană”, cofinanțare ANCS, ediția a IV -a, organizat de Universitatea Româno -Americană,
Facul tatea de Drept, București, 2010 și publicată în volum la Editura Pro Universitaria, p.1 74-190.
12. Geta -Cristina Ghernaja, O nouă viziune asupra răspunderii juridice a judecătorului. Poate exista
răspundere procedurală ca tip independent de răspundere ?, în curs de publicare.

Cunoștin țe limbi străine
Franceză -bine
Rusă -citit
Abilită ți calculator
Foarte bine