Cu titlu de manuscris [609663]

1
UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAȚIONALĂ DIN MOLDOVA
Cu titlu de manuscris
CZU: 343.13 (043. 3)

Ursu Viorica

VINOVĂȚIA – CONDIȚIE INERENTĂ A RĂSPUNDERII
JURIDICE

(Specialitatea 551.01 – Teoria Generală a Dreptului)

Teză de doctor în drept

Conducător științific: BALTAG Dmitrii, doctor hab. în drept,
profesor universitar

Autor: URSU Viorica

CHIȘINĂU, 2017

2

Ursu Viorica , 2017

3
CUPRINS

ADNOTARE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 4
АННОТАЦИЯ ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………… 5
ANNOTATION ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………… 6
LISTA ABREVIERILOR ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 7
INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 8
1. TENDINȚE ÎN ABORDAREA ȘTIINȚIFICĂ A CATEGORIEI DE VINOVĂȚIE ÎN
SISTEMUL CONDIȚIILOR RĂSPUNDERII JURIDICE ………………………….. ………………… 16
1.1. Analiza doctrinară specifică vinovăției în doctrina juridică ………………………….. ……….. 16
1.2. Reglementări asupra categoriei de vinovație: interpretări istorice și sistematice ……….. 28
1.3. Concluzii la Capitolul 1 ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 45
2. CONCEPTUALIZAREA VINOVĂȚIEI, CONDIȚIE A RĂSPUNDERII JURIDICE
DIN PERSPECTIVELE TEORIEI GENERALE A DREPTULUI ………………………….. ……. 47
2.1. Conceptul de vinovăție în filosofie, psihologie și teologie ………………………….. …………. 47
2.2. Vinovăția în sistemul condițiilor răspunderii juridice ………………………….. ……………….. 57
2.3. Construcția teoretică a vinovăției în drept (esența, conținutul și forma) …………………… 72
2.4. Concluzii la capitolul 2 ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 104
3. MODALITĂȚI DE MANIFESTARE A VINOVĂȚIEI ÎN SISTEMUL DE DREPT
CONTEMPORAN ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 107
3.1. Particularitățile vinovăției în dreptul constituțional ………………………….. …………………. 107
3.2. Vinovăția – trăsătură principală a laturii subiective a infracțiunii, faptă incriminată în
dreptul penal ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 118
3.3. Vinovăția – trăsătură caracteristică a contravenției, faptă ilicită în dreptul
contravențional ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 132
3.4. Vinovăția sau culpa – element esențial al răspunderii juridice civile ……………………… 139
3.5. Caracteristicile vinovăției – element constitutiv al laturii subiective în cadrul
răspunderii juridice a dreptului muncii ………………………….. ………………………….. ……………….. 149
3.6. Concluzii la Capitolul 3 ………………………….. ………………………….. ………………………….. 162
CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI ………………………….. ………………………….. . 165
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 170
DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII ………………………….. ………………. 185
CURRICULUM VITAE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 186
LISTA LUCRĂRILOR ȘTIINȚIFICE, ȘTIINȚIFICO -METODICE, DIDACTICE …….. 188

4
ADNOTARE
Ursu Viorica, „ Vinovăția – condiție inerentă a răspunderii juridice,
Teză pentru obținerea gradului științific de doctor în drept. Specialitatea 551.01 – Teoria Generală a
Dreptului.

Structura tezei este următoarea: Introducere, trei capitole, concluzii generale și recomandări,
bibliografia din 372 titluri, anexe, 169 pagini text de bază. Rezultatele obținute au fost publicate în 12
lucrări științifice, volumul total al publicațiilor la temă este de circa 3,67 c.a.
Numărul de publicații la tema tezei. Rezultatele obținute sunt publicate în 12 lucrări științifice.
Cuvinte -cheie : vinovăție, intenție, culpă, imprudență, neglijență, greșeală, infracțiune, delict, latura
subie ctivă, răspundere juridică.
Domeniul de studiu : Teoria generală a dreptului.
Scopul și obiectivele prezentei teze : este fundamentarea teoretică a conceptului de vinovăție din
perspectivele teoriei generale a dreptului, identificând locul și rolul vinovăție i în sistemul condițiilor
subiective ale răspunderii juridice. Pentru atingerea acestui scop au fost formulate următoarele obiective:
efectuarea unei analize științifice a conceptului de vinovăție, a necesității de reevaluare a locului și rolului
vinovăție i în sistemul condițiilor subiective ale răspunderii juridice; cercetarea istorică a condițiilor
răspunderii juridice cu privire specială asupra vinovăției ca condiție temeinică a răspunderii juridice;
analiză comparativă a vinovăției în calitate de concep t filosofic, religios, psihologic și juridic;
fundamentarea teoretică a conceptului de vinovăție, dezvăluirea conținutului și formelor acestei categorii
juridice; cercetarea vinovăției în plan comparativ în diferite ramuri ale dreptului cu determinarea
trăsăturilor caracteristice; clarificarea asupra conceptului de vinovăție pornind de la reglementările legale
și ținând cont de practica judiciară.
Noutatea și originalitatea științifică . Prezenta cercetare s -a concretizat într -o lucrare complexă în care
au fost elucidate problemele pe care vinovăția ca condiție a răspunderii juridice le -a ridicat în fața
teoreticienilor și practicienilor dreptului, adevărate surse de interpretări, dispute doctrinare și soluții
jurisprudențiale neuniforme. Lucrarea conține nu numai o sinteză a celor mai multe dintre opiniile și
argumentele literaturii de specialitate, a soluțiilor de practică judiciară, ci și exprimarea propriilor puncte
de vedere și argumente în cele mai multe dintre aspectele analizate, ce sunt îndreptate spr e asigurarea
eficienței aplicării răspunderii juridice, precum și să contribuie la completarea lacunelor doctrinare cu
unele subiecte și soluții cu caracter analitic în materie de vinovăție, condiție a răspunderii juridice.
Problema științifică soluționată constă în elaborarea instrumentarului de identificare și fundamentare
științifică a categoriei de vinovăție din punct de vedere al Teoriei generale a dreptului, ceea ce a condus la
determinarea locului și rolului vinovăției în sistemul condițiilor subiect ive ale răspunderii juridice,
argumentându -se reconsiderarea vinovăției, condiție a răspunderii juridice, pentru că toate faptele ilicite,
indiferent de natura lor și forma de răspundere pe care o generează, pot antrena răspunderea numai în
măsura în care autorul lor are o anumită poziție subiectivă față de consecințele negative produse de ele.
Semnificația teoretică derivă din rezultatele acestui demers științific, sintezele și analizele realizate pe
parcursul investigațiilor, dar și din concluziile, și re comandările pe care le aduce autorul la finele lucrării.
Toate acestea vor contribui la amplificarea și aprofundarea cunoștințelor teoretice privind răspunderea
juridică, sistemul condițiilor răspunderii juridice, precum și corelația dintre aceste condiții ; importanța
dezbaterilor la această temă, determinând nu doar schimbări de paradigme, ci și soluții legislative.
Valoarea aplicativă a tezei. Ideile și concluziile științifice cuprinse în conținutul tezei vor fi utilizate:
în plan doctrinar -teoretic, ca material inițial pentru o abordare ulterioară a problematicii conceptului de
vinovăție juridică; în plan normativ -legislativ, în procesul de reformare a legislației ce reglementează
condițiile obiective și subiective ale răspunderii juridice. Este adevărat , că în stabilirea vinovăției unii
autori au prezentat -o ca fiind specifică dreptului penal, dar aceasta justifică și opinia, că orice formă de
răspundere presupune atitudinea subiectivă a persoanei față de urmările încălcării normei de drept; în
procesul didactic universitar la tema,,Teoria răspunderii și responsabilității juridice”.
Implementarea rezultatelor științifice. Concepțiile și concluziile de bază ale tezei au fost expuse în
cadrul mai multor conferințe internaționale și naționale, publicate în d iverse reviste de specialitate, fapt ce
a contribuit la îmbogățirea cadrului teoretic național privind vinovăția, condiție a răspunderii juridice.
Rezultatele obținute vor fi utilizate în predarea cursului Teoria generală a dreptului și Teoria
responsabili tății și răspunderii juridice în cadrul U.L.I.M.

5
АННОТАЦИЯ

Виорика Урсу « Вина как неотъемлемое условие юридической ответственности »,
Докторская диссертация. Специальность 551,01 – Общая теория права.

Структура диссертации : Введение, три главы, выводы и рекомендации, библиография из
372 наименований, приложения, 169 страниц основного текста. Полученные результаты были
опубликованы в 12 научных работах, общий объем публикаций по теме составил более 3,67 авт.
изд.
Количество публикаций по теме диссертации : Результаты опубликованы в 12 научных
статьях.
Ключевые слова : вина, намерение, виновность, неосторожность, ошибка, правонарушение,
преступление, субъективная сторона, юридическая ответственность.
Область исследования : Общая теория права.
Цель и задачи дис сертации: теоретическое обоснование понятия вины с точки зрения общей
теории права, определение места и роли вины в системе субъективных условий юридической
ответственности. Для достижения этой цели были поставлены следующие задачи : проведение
научного ана лиза концепции вины, необходимость пересмотра роли и места вины в системе
субъективных условий юридической ответственности; историческое исследование условий
юридической ответственности и, в частности, вины как основного условия юридической
ответственности ; сравнительный анализ вины как философского, религиозного, психологического
и юридического понятия; теоретическое обоснование концепции вины, раскрытие содержания и
форм данной правовой категории; сравнительное исследование вины в различных областях права ,
определение характерных черт; уточнение концепции вины, исходя из правовых норм и с учетом
юридической практики.
Научная новизна . Исследование выразилось в обширной работе, в которой были отражены
проблемы, поставленные виной как условием юридической отв етственности перед теоретиками и
практиками права, истинные источники толкования, доктринальные дискуссии и неоднозначные
правоведческие решения. Работа содержит не только краткое изложение большинства мнений и
аргументов, встречающихся в специализированно й литературе, в решениях из судебной практики,
но и выражение личных взглядов и аргументов по поводу большинства анализируемых аспектов,
которые направлены на обеспечение эффективности осуществления юридической
ответственности и вклад в устранение пробелов в доктринальных вопросах аналитического
характера в отношении вины как условия юридической ответственности.
Решенная научная проблема заключается в разработке инструментов для выявления и
научного обоснования категории вины с точки зрения Общей теории пра ва, что способствовало
определению места и роли вины в системе субъективных условий юридической ответственности,
приведены доводы в пользу пересмотра вины как условия юридической ответственности,
поскольку все незаконные деяния, независимо от их характера и формы ответственности, которую
они влекут за собой, могут вызвать ответственность только в той мере, в которой у их автора
имеется определенная субъективная позиция в отношении их негативных последствий.
Теоретическое значение вытекает из полученных резу льтатов данного научного
исследования, синтеза и анализа, осуществленных в ходе исследования, а также выводов и
рекомендаций, приведенных автором в конце работы. Все это должно способствовать расширению
и углублению теоретических знаний о юридической ответ ственности, соотношении между ее
условиями, важности дискуссий по этому вопросу, что обусловит изменения не только в
парадигме, но и в законодательных решениях.
Ценность работы . Содержащиеся в диссертации научные идеи и выводы будут
использованы: с точки з рения теории и доктрины – в качестве исходного материала для
последующего подхода к вопросу о понятии юридической вины; с нормативно -правовой точки
зрения, в законодательной деятельности – в процессе реформирования законодательства,
регулирующего объективн ые и субъективные условия юридической ответственности.
Действительно, при определении вины некоторые авторы представили ее как характерную для
уголовного права, но это оправдывает и мнение, что любая форма ответственности предполагает
субъективное отношени е лица к последствиям нарушения правовой нормы; в процессе
преподавания в университете темы «Теория юридической ответственности».
Внедрение научных результатов . Основные понятия и выводы диссертации были
представлены на ряде международных и национальных ко нференций, опубликованы в различных
специализированных изданиях, чем был внесен вклад в обогащение национальных теоретических
знаний о вине как условии юридической ответственности. Результаты будут использованы в
преподавании курса Общей теории права и Тео рии юридической ответственности в ULIM
(Международном Свободном Университете Молдовы).

6
ANNOTATION

Ursu Viorica , „The Guilt – the inherent condition of the legal liability”. Thesis for obtaining the
scientific degree of doctor of law; Specialty 551.01 – The General Theory of Law, Chișinău , 2016 .

The thesis’s structure is the following: introduction, three chapters , general conclusions and
recommendations, bibliography consisting of 372 titles, appendixes, and 169 pages of basic text . The
results have been published in 12 scientific works. The total volume of publications on this topic is about
3,67 author sheets.
The number of publications on the thesis’ topic: The results have been published in 12 scientific
works.
Key words: guilt, intention, fault, imprudence, negligence, mistake, offence, misdemeanor, the
subjective side, legal liability.
The field of study : The general theory of law .
The purpose and the objectives of this thesis represent the theoretical concept of the guilt from the
perspectives of the general theory of law, identifying the place and the role of guilt in the subjective
condition system of the legal liability. In order to achieve this goal, the following objective s were
formulated: making a scientific analysis of the concept of guilt, the need for re -evaluation of the place and
the role of guilt in the subjective condition system of the legal liability; the historical research about the
conditions of the legal liab ility with a special concern over the guilt, as an essential condition of the legal
liability; the comparative analysis of the guilt as a philosophical, religious, psychological and legal
concept; the theoretical justification of the concept of guilt, the disclosure of the contents and the legal
forms of this category; the research of the guilt in the comparable way for various branches of law, with
the determination of the characteristic traits; the clarification on the concept of guilt on the basis of the
legal regulations and taking into consideration the juridical practice.
The scientific novelty and originality. This research resulted in a complex work that has elucidated
the issues of guilt as a condition of the legal liability that has raised in front of the law theorists and
practitioners the true sources of interpretations, doctrinal disputes and irregular legal solutions. The work
contains not only a summary of the most of the opinions and arguments of specialty literature and
practical solutions, b ut it also expresses their own points of view and arguments in most of the analyzed
aspects which are directed towards ensuring the effectiveness of the application of the legal liability, as
well as contributing to filling in the doctrinal gaps with some topics and solutions with the analytical
nature in terms of guilt, as the condition of the legal liability.
The scientific solved problem consists in developing instruments for identifying and supporting the
scientific category of the guilt in terms of The general theory of law , that led to the determination of the
guilt‘s place and role in the subjective conditions of the legal liability, the guilt reconsideration, as a
condition of the legal liability is argued, because all the infringements regardless of their nature and form
of liability that they generate, can exercise responsibility only to the extent in which their author has a
certain subjective position towards the negative consequences produced by them.
The theoretical significance is derived fro m the results of this scientific approach, the synthesis and
analyses performed during the course of the investigations, as well as the conclusions and
recommendations, brought by the author at the end of the paper. All these will help to amplify and deepe n
the theoretical knowledge concerning the legal liability, the correlation between these conditions, the
importance of the debate on this topic, determining not only the changes of paradigms, but also the
legislative solutions.
The applied value of the th esis. The scientific ideas and conclusions contained in the contents of
the thesis will be used in the doctrinal – theoretical way, as the initial material for a subsequent approach
to the problem of the legal guilt concept; in the normative and legislativ e ways, legislative inaction, in the
process of reforming the laws governing the objective and subjective conditions of the legal liability. It is
true that in establishing the guilt, some authors have presented it as specific to criminal law, but it justi fies
the opinion, that every form of liability involves a person's subjective attitude towards the consequences
of breaching the rule of law; in the university teaching process on the topic “The theory of legal liability
and responsibility".
The implement ation of the scientific results . The basic concepts and conclusions of the thesis were
presented in several international and national conferences, published in various specialty magazines, the
fact that has contributed to the enrichment of national theore tical framework regarding the guilt as the
condition of the legal liability. The obtained results will be used in teaching the course of The general
theory of law and The theory of legal liability and responsibility at ULIM .

7
LISTA ABREVIERILOR

alin. – alineatul;
art. – articolul;
C. Civ. – Codul civil;
C.C. – Codul contravențional;
C.M. – Codul muncii;
C.P. – Codul penal;
C.P.M. – Cod penal model;
C.P.P. – Codul de procedură penală;
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție;
c.t. – coli de tipar;
Cap. – capitol;
C.E.D.O. – Convenția Europeană a Drepturilor Omului;
DEX – Dicționar Explicativ;
Ed. – editura;
lit. – litera;
M.O. – Monitorul Oficial;
p. – pagina;
paragr. – paragraf;
Prof. – profesorul;
R.Moldova. – Republica Moldova;
secț. – secțiunea;
U.L.I. M. – Universitatea Liberă Internațională a Republicii Moldova;
U.R.S.S. – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.

8
INTRODUCERE

Actualitatea și importanța problemei abordate. Odată cu dezvoltarea civilizației, atunci
când viața umană și libertatea individului au dobândit cea mai mare valoare, principiul
răspunderii pentru vinovăție devine unul din principiile centrale ale realității juridice. Iar
necesitatea ocrotirii drepturi lor fundamentale ale omului implică existența unor reguli clare de
conduită. Aceste reguli trebuie să fie și mai stricte, atunci când e vorba de acele situații în care
este pusă în joc soarta omului. Procesele (penale, civile etc.) trebuie organizate în aș a fel încât
nicio persoană să nu sufere pe nedrept. Or, anume acesta a constituit scopul instituirii
conceptului de vinovăție în sistemele contemporane de drept, iar definirea conceptului de
vinovăție capătă importanță atât de mare.
Așadar, importanța conc eptului vinovăției reiese din semnificația acestuia în sistemul
valorilor juridice. Conceptul juridic al vinovăției reprezintă unica garanție a faptului că nicio
persoană nu poate fi judecată conform aparențelor, că nicio persoană nu va putea fi condamnată
până când cazul ei nu va fi examinat în cele mai mici detalii atât sub aspectul elementelor
obiective, cât și sub aspectul elementelor subiective.
Vinovăția reprezintă elementul obligatoriu pentru orice formă a răspunderii juridice.
Răspunderea juridică e ste exclusă în lipsa vinovăției. Totuși, nu putem spune că vinovăția
reprezintă elementul care delimitează sfera legalului de ilegal, ea reprezintă mai degrabă
elementul ce delimitează responsabilitatea de nonresponsabilitate. Or, o faptă în aparență ilega lă
nu implică și răspunderea în lipsa elementului vinovăției.
Anume din motivele prezentate, analiza teoretică a conceptului de vinovăție reprezintă o
problematică de actualitate majoră.
Aceasta însă nu înseamnă că vrem să dăm la o parte ideile deja stator nicite și să creăm o
proprie teorie a vinovăției juridice. Din contra, ideile cunoscute deja trezesc idei suplimentare
care vin să ajute în elaborarea unor soluții teoretice care să răspundă necesităților actuale. Or,
realitatea juridică este atât de schim bătoare, încât lacunele legislative, chiar și în acest domeniu,
sunt inevitabile.
Pe lângă faptul că vinovăția reprezintă o categorie juridică, aceasta are și un profund caracter
psihologic. Or, cunoașterea acestui fenomen ne permite să cunoaștem și cauzel e care duc la
încălcarea normelor de conviețuire. Prin urmare, cunoașterea elementelor esențiale ale
conceptului de vinovăție poate facilita crearea unor politici adecvate de micșorare a fenomenului
antisocial.
Fiind un fenomen care se regăsește în resort urile interioare ale omului, vinovăția nu -și poate
găsi aplicabilitate practică decât potrivit unor semnalmente exterioare. Totuși, chiar și aceste
semnalmente ne pot oferi o serie de indicii referitoare la gândurile, emoțiile, intențiile și

9
dorințele pers oanei. Dar, pentru că aceste semnalmente exterioare sunt mai mult sau mai puțin
asemănătoare, poate apărea confuzia între elementele subiective și cele obiective. Din acest
motiv sarcina de delimitare a vinovăției de celelalte elemente care declanșează răs punderea
juridică este și astăzi actuală.
Pe de o parte, vinovăția este un element al realității sociale, pe de altă parte – un fenomen
juridic, al cărui conținut este prevăzut de normele juridice. Esența social -juridică a vinovăției
poate fi scoasă în evi dență numai luând în considerare totalitatea caracteristicilor ei filosofice,
psihologice și juridice. Prin urmare, institutul de vinovăție este examinat în teză, în sensul larg al
cuvântului, ca un fenomen social și juridic multilateral.
Scopul și obiect ivele cercetării . Lucrarea își propune ca scop cercetarea multilaterală și
complexă a conceptului de vinovăție din perspectivele teoriei generale a dreptului, prin
determinarea conținutului, esenței, formelor acestuia, pentru a formula propriile concluzii. În
același timp, ne -am propus efectuarea unui studiu complex de analiză juridică comparativă, a
apariției, evoluției și dezvoltării conceptului de vinovăție, atât în baza reglementărilor existente
în R. Moldova, cât și în baza reglementărilor din alte sta te. O importanță deosebită se acordă
identificării locului și rolului vinovăției în sistemul condițiilor subiective ale răspunderii juridice.
Pentru atingerea acestui scop au fost formulate următoarele obiective:
– Efectuarea unei analize științifice a conceptului de vinovăție, a necesității de reevaluare a
locului și rolului vinovăției în sistemul condițiilor subiective ale răspunderii juridice;
– Cercetarea istorică a condițiilor răspunderii juridice cu privire specială asupra vinovăției,
condiție temein ică a răspunderii juridice;
– Analiza comparativă a vinovăției în calitate de concept filosofic, religios, psihologic și
juridic;
– Fundamentarea teoretică a conceptului de vinovăție, dezvăluirea conținutului și formelor
acestei categorii juridice;
– Cercetarea vinovăției în plan comparativ, în diferite ramuri ale dreptului, cu determinarea
trăsăturilor caracteristice;
– Cercetarea conceptului de vinovăție pornind de la reglementările legale și ținând cont de
practica judiciară;
– Formularea concluziilor teoretice, o rientate spre evaluarea și completarea instituției
vinovăției.
Noutatea științifică a rezultatelor obținute. Prezenta cercetare s -a concretizat într -o
lucrare complexă în care au fost elucidate problemele pe care vinovăția ca condiție a răspunderii
juridic e le-a ridicat în fața teoreticienilor și practicienilor dreptului, adevărate surse de
interpretări, dispute doctrinare și soluții jurisprudențiale neuniforme. Lucrarea conține nu numai
o sinteză a celor mai multe dintre opiniile și argumentele literaturii de specialitate, a soluțiilor de

10
practică judiciară, ci și exprimarea propriilor puncte de vedere și argumente în cele mai multe
dintre aspectele analizate.
Astfel în procesul de investigație au fost obținute următoarele rezultate:
– a fost realizat un st udiu complex al conceptului de vinovăție, al necesității de reevaluare a
locului și rolului vinovăției în sistemul condițiilor subiective ale răspunderii juridice;
– a fost analizată cercetarea istorică a condițiilor răspunderii juridice cu privire specială asupra
vinovăției, condiție a răspunderii juridice;
 a fost determinată și analizată comparativ vinovăția din punct de vedere istoric, filosofic,
religios, psihologic și juridic (atât teoretic, cât și practic);
 au fost identificate esența, conținutul și fo rmele vinovăției, condiție a răspunderii juridice;
 a fost înaintată propunerea de definire a vinovăției, condiție a răspunderii juridice;
 au fost identificate și evidențiate particularitățile vinovăției în diverse ramuri ale dreptului
public sau privat;
 s-a stabilit că în unele ramuri ale dreptului, conceptul de vinovăție este slab dezvoltat,
probabil, din cauza abordării greșite că aceste concepte pot fi preluate din alte ramuri ale
dreptului. O asemenea situație nu este una satisfăcătoare, pentru că fie care ramură a dreptului are
specificul ei și din acest motiv conceptul de vinovăție în acestea trebuie pe alocuri nuanțat, iar în
alte locuri redefinit.
 a fost identificată o terminologie vastă, în literatura de specialitate pentru descrierea aceluiași
fenomen. Totuși, pentru legislație, o asemenea abordare poate implica dificultăți practice pentru
că unul din instrumentele principale ale practicienilor îl constituie activitatea de interpretare a
legilor. Or, această activitate se rezumă, de cele mai multe ori, la interpretarea termenilor.
Totodată, este de remarcat în acest sens că legea trebuie să fie clară, iar utilizarea diferitor
termeni pentru desemnarea aceluiași fenomen poate să pericliteze acest principiu;
 au fost formulate concluzii teoretice, or ientate spre evaluarea și completarea instituției
vinovăției.
Problema științifică soluționată constă în elaborarea instrumentarului de identificare și
fundamentare științifică a categoriei de vinovăție din punct de vedere al Teoriei generale a
dreptului, ceea ce a condus la determinarea locului și rolului vinovăției în sistemul condițiilor
subiective ale răspunderii juridice, argumentându -se reconsiderarea vinovăției, condiție a
răspunderii juridice, pentru că toate faptele ilicite, indiferent de natura lo r și forma de răspundere
pe care o generează, pot antrena răspunderea numai în măsura în care autorul lor are o anumită
poziție subiectivă față de consecințele negative produse de ele.
Importanța teoretică a tezei derivă din rezultatele acestui demers știi nțific, din sintezele și
analizele realizate pe parcursul investigațiilor, dar și din concluziile, și recomandările pe care le

11
aduce autorul la finele lucrării. Toate acestea vor contribui la amplificarea și aprofundarea
cunoștințelor teoretice privind răs punderea juridică, sistemul condițiilor răspunderii juridice și
corelația dintre aceste condiții și a vinovăției, condiție inerentă a răspunderii juridice; importanța
dezbaterilor la această temă, determinând nu doar schimbări de paradigme, ci și soluții
legislative.
Importanța abordării vinovăției – condiție inerentă a răspunderii juridice, din perspectiva
Teoriei generale a dreptului este apreciată atât pentru faptul că oferă o privire generală asupra
acestui concept, cât și pentru marcarea elementelor d istincte, specifice doar ei.
Valoarea aplicativă a tezei. Ideile și concluziile științifice cuprinse în conținutul tezei vor fi
utilizate:
– În plan doctrinar -teoretic, ca material inițial pentru o abordare ulterioară a problematicii
conceptului de vinovăție juridică;
– În plan normativ -legislativ, în activitatea de legiferare, în procesul de reformare a legislației
ce reglementează condițiile obiective și subiective ale răspunderii juridice. Este adevărat, că
în stabilirea vinovăției, unii autori au p rezentat -o ca fiind specifică dreptului penal, dar
aceasta justifică și opinia, că orice formă de răspundere presupune atitudinea subiectivă a
persoanei față de urmările încălcării normei de drept;
– În procesul didactic universitar la disciplinele Teoria ge nerală a dreptului, la tema ,, Teoria
răspunderii și responsabilității juridice ”; Drept constituțional, Drept penal, Drept
contravențional, Drept civil, Dreptul muncii la tema ,, Răspunderea juridică ”; Logica și
psihologie juridică.
Rezultatele științifice p rincipale înaintate spre susținere : fundamentarea științifică a
vinovăției -condiție inerentă a răspunderii juridice; identificarea construcției teoretice a vinovăției
în drept: esența, conținut și forme; determinarea și analiza comparativă a vinovăției din punct de
vedere istoric, filosofic, religios, psihologic și juridic; identificarea și evidențierea
particularităților vinovăției în diverse ramuri ale dreptului; elucidarea principalelor probleme ce
țin de condiția inerentă a răspunderii juridice – vinovă ția etc.
Aprobarea rezultatelor cercetării . La tema tezei au fost publicate mai multe articole
științifice în diferite reviste de specialitate și în cadrul conferințelor științifice. Rezultatele
cercetării au fost utilizate la predarea lecțiilor în cadrul disciplinelor de studiu: Istoria universală
a statului și dreptului, Teoria generală a dreptului, Drept civil, Drepturile patrimoniale, Logica și
psihologia juridică, în cadrul Universității Tehnice din Moldova, Departamentul,,Drept”.
Prezenta lucrare a f ost elaborată în cadrul Universității Libere Internaționale din Moldova,
unde a fost analizată și prezentată spre susținere cоnform procedurilоr regulamentare.
Principalele sale rezultate (12) au fost expuse în 4 reviste de specialitаte, precum și în cadru l a 8
conferințe științifice internațiоnale:

12
1. Ursu V. Unele aspecte ale evoluției formelor vinovăției civile. În: Jurnalul juridic național:
Teorie și practică, n.4 (14), 2015, p. 31 -39 (0,56 c.t.).
2. Ursu V. Evoluția conceptului de vinovăție cu valoare jurid ică în teologie și filosofie, în
contextul istoric. În: Legea și viața nr. 9, 2015, p. 37 -44 (0,5 c.t.).
3. Ursu V. Aspecte generale ale dezvoltării istorice a conceptului de vinovăție în Rusia. În:
Legea și viața nr. 9, 2016, p. 26 -31 (0,38 c.t.).
4. Ursu V. Te ndințe în abordarea științifică a categoriei de vinovăție în dreptul contravențional.
În: Studii Juridice Universitare, U.L.I.M., nr. 1 -2, 2016, pag. 156 -163 (0,5 c.t.).
5. Ursu V. Vinovăția – un element esențial al răspunderii civile delictuale în concepția doctrinei
naționale și a doctrinelor străine. În: Universitas Europaea XXI: Știința universitară în
contextual integrării europene — Promovarea drepturilor omului în contextul integrării
europene: teorie și practică: Conf. șt. teoretico -practică intern., C hișinău: U.L.I.M., 2013, p.
405-411 (0,44 c.t.).
6. Ursu V. Theories regarding the criminal guilt in the foreign doctrine conception. În:
Proceedings of the Internațional Conference European Union’s Hystory, Culture and
Citizenship 6th edition, Bucharest: Pub lishing House, 2013, p. 275 -283 (0,56 c.t.).
7. Ursu V. Theoretical and practical analysis of guilt as an essential condition or element of the
civil legal liability. În: Proceedings of the Internațional Conference European Union’s
Hystory, Culture and Citize nship 7th edition, Bucharest: Publishing House, 2014, p. 262 -272
(0,7 c.t.).
8. Ursu V. Concepts and historical references regarding the criminal guilt in ancient times. În:
Proceedings of the Internațional Conference European Union’s Hystory, Culture And
Citizenship 8th edition, Bucharest: Publishing House, 2015, p. 707 -718 (0,75 c.t.).
9. Ursu V. The concept of guilt: its notion and essence. În: Proceedings of the Internațional
Conference European Union’s Hystory, Culture And Citizenship 9th edition, Bucharest:
Publishing House, 2016, p. 826 -837 (0,75 c.t.).
10. Ursu V. The evolution of the guilt notion in the medieval period at some european nations.
În: Proceedings of the Internațional Conference European Union’s Hystory, Culture And
Citizenship 9th edition, Bucha rest: Publishing House, 2016, p. 838 -847 (0,6 c.t.).
11. Ursu V. Vinovăția victimei – problemă a cauzalității criminalității. În: Conferința Științifică
Internațională a doctoranzilor „Tendințe contemporane ale dezvoltării științei: viziuni ale
tinerilor cerce tători”: Teze, Chișinău: Artpoligraf, 2014, p. 138 (0,4 c.t.).
12. Ursu V., Vinovăția penală. În: Conferința Tehnico -științifică a Colaboratorilor, Doctoranzilor
și Studenților, 15 -23 noiembrie, Chișinău: Tehnica -UTM, 2014, p. 295 -298 (0,25 c.t.).
Sumarul compartimentelor tezei. Prezenta lucrare este condiționată de scopurile și
sarcinile cercetării. Teza este compusă din adnotare (în limbile: română, rusă și engleză), lista

13
abrevierilor și introducere, structurându -se în trei capitole care includ 1 4 subcapitole, concluzii și
sursele bibliografice. Toate aspectele și problemele sunt tratate metodic, contributiv, creator și
direct proporțional cu importanța fiecăreia în ansamblul subiectului cercetat.
Partea introductivă a studiului doctoral constitui e argumentarea științifică a temei propuse
pentru cercetare. Astfel, ea cuprinde actualitatea și importanța temei investigate, scopul și
obiectivele propuse spre realizare, noutatea științifică a rezultatelor obținute, problema științifică
soluționată, importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării, implementarea și aprobarea
rezultatelor cercetării.
În conținutul celor trei capitole se reflectă atât cercetările în domeniu dat la diferite etape de
dezvoltare a științei juridice, dar cu o pondere mai mare la etapa actuală de dezvoltare, cât și
opinia personală a autorului.
Concluziile care au fost determinate în urma cercetărilor efectuate sunt prezentate în
conținutul tezei, dar și în partea finală a acesteia. Alăturat concluziilor, autorul își p ropune și
perspectivele legate de tema de cercetare.
Capitolul 1 – Tendințe în abordarea științifică a categoriei de vinovăție în sistemul
condițiilor răspunderii juridice reprezintă o trecere în revistă a gradului de cercetare științifică
a temei propriu -zise, dar și a componentelor acesteia, în sursele de specialitate autohtone și din
alte țări, cât și formularea obiectivelor de cercetare a subiectului selectat.
În 1.1., „Analiza doctrinară specifică a vinovăției în doctrina juridică” au fost identifica ți
autorii din doctrina națională și internațională care au cercetat instituția vinovăției nu doar în
teoria generală a dreptului, dar și în științele juridice de ramură. În scopul elucidării complexe a
temei tezei de doctorat, s -a efectuat o retrospectivă a manifestărilor doctrinare din domeniu, din
perspectiva celor două teorii: teoria psihologică și teoria normativă. Aceste studii au influențat
și inspirat autorul în procesul analizei acestui concept, dar care și i -au dat posibilitatea de a -și
forma o co ncepție clară asupra subiectului ales spre cercetare.
În 1.2.,,,Reglementări asupra categoriei de vinovăție: interpretări istorice și sistematice”
este analizat cadrul normativ și jurisprudențial al vinovăției, condiție inerentă a răspunderii
juridice. Da torită faptului, că acest subiect de cercetare este destul de complex și important, atât
din punct de vedere al Teoriei generale a dreptului, dar și a diferitor ramuri de drept, este
necesară prezentarea cadrului general de reglementare a subiectului vizat prin prisma evoluției
sale istorice, (deoarece ne va permite să înțelegem mai bine originile și evoluția sa de mai
departe), dar și a legislației contemporane, atât naționale, cât și cele străine.
Capitolul 2 – Conceptualizarea vinovăției ca condiție a r ăspunderii juridice din
perspectivele teoriei generale a dreptului este consacrat clarificării naturii juridice a
vinovăției. Vinovăția este un fenomen multilateral, multidimensional, care trebuie caracterizat
printr -o abordare pe mai multe direcții de det erminare a acesteia. Astfel, pentru înțelegerea

14
esenței vinovăției ca fenomen juridic, pentru elucidarea conținutului real al acestei categorii,
pentru stabilirea formelor și analizei acestora, vinovăția este examinată sub diferite aspecte, fiind
sistemati zate toate conceptele privind vinovăția, caracteristică sistemului de drept și unei
anumite familii juridice.
În 2.1., Conceptul de vinovăție în teologie, filosofie și psihologie se analizează problema
vinovăției în tratatele teologice și filosofice, studiile în psihologie, psihanaliză. Se urmărește
evoluția conceptului filosofic de vinovăție de la ideea filosofilor medievali, care considerau că
vinovăția este un act de evaluare divină a căderii omului în păcat, spre ideile reprezentanților
filosofiei clasice germane, care justificau natura duală a vinovăției, și opiniile materialiștilor și
idealiștilor cu privire la conceptul și esența vinovăției. De altfel, se examinează pozițiile
savanților psihologi, vis -a-vis de conceptul vinovăției, în știința psi hologică din diferite perioade
ale istoriei.
În 2.2., Vinovăția în sistemul condițiilor răspunderii juridice, accentul este pus pe
identificarea, analiza și sistematizarea tuturor opiniilor referitoare la vinovăție, condiție a
răspunderii juridice, legătur a dintre vinovăție și celelalte condiții, dar și problema des -discutată
în teoria dreptului, dacă vinovăția este temei sau condiție a răspunderii juridice.
În 2.3., Construcția teoretică a vinovăției în drept (esența, conținutul și forma) este
analizată d imensiunea vinovăției, cât și dimensiunea definirii acestui concept. De altfel, acest
compartiment este dedicat construirii structurii juridice a vinovăției. Pe lângă elementele
constitutive, autorul a investigat legăturile dintre ele, precum și factorii c are au impact direct
asupra elementelor structurii vinovăției:
– Esența vinovăției este constituită din atitudinea negativă a persoanei față de valorile
societății, exprimată în fapta ilicită.
– În conținutul vinovăției autorul include componentele: intelectu al, volitiv și emoțional.
– Forma vinovăției este combinația proceselor intelectuale și volitive care au loc în mintea
făptuitorului în ceea ce privește proprietățile obiective relevante din punct de vedere juridic ale
actului social dăunător în cooperare cu condițiile externe. Diferența în intensit atea și
determinarea proceselor intelectuale și volitive care au loc în psihicul subiectului determină
forma de vinovăție (intenționată sau din imprudență), și în limitele unei forme de vinovăție –
tipurile ei (intenție – directă sau indirectă, culpa – imprudență sau neglijență).
Capitolul 3 – Modalități de manifestare a vinovăției în sistemul de drept contemporan
conține o analiză detaliată și complexă a instituției vinovăției în diverse ramuri de drept public
(constituțional, penal, contravențional) și p rivat (civil, muncii), ceea ce este oglindit și în cele 6
subcapitole ale acestui capitol. Astfel, s -a constata că în ciuda faptului că principiul răspunderii
pentru vinovăție este universal pentru dreptul autohton, pentru toate ramurile lui, acesta se
manifestă în diferite moduri în dependență de domeniul de reglementare juridică. Pentru a arăta

15
particularitățile instituției vinovăției în domeniul dreptului privat și ale dreptului public, autorul
pornește de la faptul că, vinovăția în dreptul public și cel privat are particularități proprii și
depinde de obiectivele și mecanismele de stabilire și aplicare a măsurilor de răspundere juridică,
iar scopurile răspunderii juridice, la rândul lor, depind de faptul ale cui interese sunt protejate de
normele de drep t respective.
Autorul susține, în subcapitolele 3.1. Particularitățile vinovăției în dreptul constituțional,
3.2. Vinovăția – trăsătura principală a laturii subiective a infracțiunii, faptă incriminată în
dreptul penal și 3.3 Vinovăția – trăsătură caracter istică a contravenției, faptă ilicită în dreptul
contravențional că trăsătura caracteristică a răspunderii juridice în dreptul public este principiul
răspunderii numai pentru faptele comise cu vinovăție. Pentru ramurile de drept public este
caracteristică înțelegerea vinovăției persoanelor fizice din punct de vedere al conceptului
psihologic de vinovăție. Asupra gradului de vinovăție influențează în mod direct starea
psihologică și emoțională a persoanei în momentul comiterii infracțiunii, motivul și scopul
infracțiunii. Forma vinovăției în dreptul public are o valoare mare, deoarece este lua tă în
considerare la calificarea acțiunilor și la atribuirea măsurii de răspundere.
Autorul identifică, în subcapitolele 3.4. Vinovăția sau culpa – element esențial al
răspunderii juridice civile și 3.5. Caracteristicile vinovăției – element constitutiv al laturii
subiective în cadrul răspunderii juridice a dreptului muncii , că specificul instituției de
vinovăție în dreptul privat este condiționat de faptul că, pentru compensarea pierderilor suferite
de către participanții circulației de bunuri, atitudinea subiectivă a făptuitorului față de
comportamentul său, de obicei, nu este semnificativă. Autorul identifică caracteristica esențială a
vinovăției în dreptul privat: starea psihologică a persoanei, scopul, emoțiile practic nu
influențează gradul de vinovăți e, iar forma vinovăției, de regulă, nu afectează cuantumul
răspunderii.
La finalul fiecărui capitol sunt prezentate concluzii, iar teza de doctorat finalizează cu un
compartiment: Concluzii generale și recomandări , care cuprinde un șir de idei generalizato are
la subiectul tezei.

16
1. TENDINȚE ÎN ABORDAREA ȘTIINȚIFICĂ A CATEGORIEI DE VINOVĂȚIE
ÎN SISTEMUL CONDIȚIILOR RĂSPUNDERII JURIDICE

1.1. Analiza doctrinară specifică vinovăției în doctrina juridică

Doctrina despre vinovăție ocupă un loc special în jurisprudență din vremuri străvechi.
Problemele despre natură, teoriile, conținutul, formele sale au fost dezvoltate atât în literatura de
specialitate națională, cât și în cea străină, și nu doar în teoria generală a dreptului, dar și în
științele juridic e de ramură. Cu certitudine, că printre savanții juriști o dată pentru totdeauna s -a
format și a devenit aproape crestomatică concepția despre vinovăție ca element al laturii
subiective a infracțiunii. Căci anume această interpretare a noțiunii de vinovăți e este oferită în
multe manuale juridice moderne.
Problema vinovăției pare a fi epuizată și soluționată definitiv doar la prima vedere. De fapt,
având o simplitate externă înșelătoare, ea provoacă dificultăți serioase în cunoaștere.
Corectitudinea acestei concluzii este confirmată, în special, de greutățile care apar la definirea
conceptului de vinovăție. În cele din urmă, există diferențe semnificative la interpretarea naturii
vinovăției în unele ramuri ale științelor juridice, deși, aparent, ar fi mai cor ect să vorbim doar
despre anumite nuanțe, particularități ale vinovăției care decurg din specificul obiectului de
reglementare juridică.
Astfel, vinovăția este un fenomen multidimensional, multilateral, caracterizat printr -o
abordare pe mai multe direcții de determinare a acesteia.
Cercetarea categoriei de vinovăție, în doctrina juridică, se face în contextul abordării
științifice a condițiilor răspunderii juridice. Din aceste considerente, ne vom referi la toate aceste
abordări, urmând ca apoi să identif icăm interesul științific al doctrinarilor contemporani față de
studiul uneia dintre condițiile răspunderii juridice, cum este vinovăția juridică.
Înainte însă de a trece la analiza propriu – zisă a domeniul vizat, vom încerca să explicăm
unii dintre terme nii cei mai des folosiți în această lucrare:
 Condiție – un eveniment viitor și nesigur că se va produce, de care depinde însăși existența
raportului juridic obligațional [76].
 Categorie – noțiune fundamentală și de maximă generalitate care exprimă proprietățile și
relațiile esențiale și generale ale obiectelor și fenomenelor realității [76].
 Instituție este t otalitatea normelor juridice care reglementează o anumită categorie (o grupă
unitară) de relații sociale, generând astfel o categorie aparte de raporturi juridice [76].
 Concept – idee generală care reflectă corect realitatea; noțiune [76].

17
 Conținutul este înțeles ca un ansamblu de elemente ordonate într -un anumit mod care
compun fenomenul și forma – ca un mod de exprimare și existență a conținut ului său organizarea
internă (structura) a conținutului [76].
 Esența vinovăției este ansamblul celor mai durabile proprietăți care caracterizează acest
fenomen [76].
 Construcția teoretică este construcția abstractă dezvoltată de diferite științe, scopul de
stabilire a căruia este consolidarea principalelor reglementări teoretice și normative pentru
soluționarea unei probleme teoretice sau practice concrete [252, p. 189 -196].
 Construcția ju ridică a vinovăției este generalizarea mai profundă vis -a-vis de definiția
acestui fenomen, care reflectă legătura dintre elementele și factorii care au un impact direct
asupra lor [76].
 Vinovăția victimei reprezintă o noțiune etico -morală și juridico -criminologică, care este în
legătură strânsă cu întrebările răspunderii sociale privind comportamentul amoral sau ilicit.
În abordarea cercetătorului român Gh. Antoniu, pentru a fixa conceptul numit vinovăție, se
impune analiza sa în toată complexitatea sub ca re se prezintă, cadru în care, prima remarcă ce se
impune este aceea că, vinovăția este un concept ce nu aparține limbajului dreptului, ci
psihologiei, ea fiind preluată în drept, absorbită în limbajul juridic, limbaj care i -a imprimat un
anume specific [6 , p. 18].
În planul dreptului, vinovăția apare ca o formă a corelației dintre fapta ilicită și autor de
natură a pune în evidență resorturile psihice adânci, care explică manifestarea individuală
în raport cu un anumit sistem de valori, ocrotite prin norma juridică [6, p. 15 -16].
În elucidarea conceptului de vinovăție există două teorii: teoria psihologică și teoria
normativă.
Teoria normativă a apărut în Germania prin anii ‘30 a secolului trecut. Pentru prima dată F.
Reinhard a conceput vinovăția ca o judecată de valoare asupra conținutului psihic al faptei,
limitând reproșul la modul de constituire al acțiunii [361, p.34; 106, p. 133]. Acela care a adus
mai departe această teorie, pe baza concepției finaliste asupra acțiunii, a fost H. Welzel. Teoria a
fost dezvoltată ulterior de Hirsch, Kaufmann, Wolf, Grafzu Dohna, Jakobs, Schmidhauser,
Roxin, Achenbach etc. [100, p.93]. Doctrina penală germ ană, care a exercitat și continuă să
exercite o puternică influență asupra întregii gândiri vest -europene, nu mai definește vinovăția ca
legătură psihică între autor și fapta ilicită (teoria psihologică), ci ca „ legătură internă între autor
– ca destinatar, și legitimitatea normei” [361, p. 34; 106, p.134] în virtutea căreia apare
„componența emoțională a decepției pentru violarea normei” [361, p. 34; 106, p.134] .
Dar la originea acestei teorii stau primele „studi i” asupra sistemului dreptului penal,
elaborate de Hans Welzel, în anii 1935 -1936. Aceste studii constituie momentul de început al

18
acestei atitudini – de repudiere fățișă a teoriei psihologice. Însă, la început, teoria lui Welzel nu
constituia, cel puțin î n concepția autorului, o teorie „normativă”, ci o teorie ontologică [11, p. 9].
Autorul T. Avrigeanu susține că, „cu Welzel lua naștere așa -numitul curent al finalismului în
dogmatica germană, curent care reprezenta însă exact contrariul a ceea ce denumir ea sa părea să
sugereze: nu o teorie penală ale cărei concepte să fie orientate către scopul dreptului penal și, ca
atare, normativă – cu noțiuni construite – ci o teorie cu noțiuni preluate din realitate și orientată
către realitate, o teorie așadar ontol ogică”. În esență, Welzel cerea să se renunțe la explicarea
cauzală a acțiunii ilicite – în virtutea căreia infracționalitatea era concepută ca o simplă
adiționare a două laturi diferite și chiar opuse (latura obiectivă și latura subiectivă) – propunând
în schimb un model intențional, în care acțiunea era înțeleasă ca „un demers orientat spre un
scop” [11, p. 9].
Astfel, autoarea M. K. Guiu, stabilește că Welzel, urmărind să construiască o teorie a
infracțiunii care să refacă unitatea naturală dintre obiect iv și subiectiv, a găsit de cuviința să
desprindă elementul subiectiv – și, împreună cu el, toate procesele psihice – din conținutul
vinovăției, transformându -l într -o „caracteristică” (cerință) a conținutului obiectiv al incriminării
(elementul subiectiv urma să se „constate” odată cu latura obiectivă, externă a acțiunii), iar
vinovăția însăși a transformat -o într -o „judecată de valoare” asupra proceselor psihice constatate
– ceea ce însemna, de fapt, să se constate inexistența vreunei cauze justificative ori care ar
înlătura vinovăția [106, p.133].
Dar să analizăm în continuare și poziția doctrinei germane ce privește faptul că vinovăția
este definită ca o „ legătură internă între autor și normă ”. Astfel Welzel, observa că normele
dreptului pozitiv presupun nu numai determinarea valorilor sociale și a comportamentelor
periculoase pentru acestea, dar și o apreciere a acestor comportamente în funcție de finalitatea
urmărită de agent. Welzel a dedus însă, din acest fapt, ca judecătorul ar trebui să aprecieze și el
acțiunea concretă sub aspectul finalității sale – ceea ce a constituit un alt motiv care l -a
determinat să modifice structura infracțiunii, să considere toate procesele psihice ale acțiunii ca
cerințe atașate elementului material și să explice vinovăți a ca „judecata de valoare” asupra
gradului de motivare a agentului în sensul respectării normei (cu alte cuvinte, vinovăția ar
pretinde să se evalueze lipsa de atașament a agentului față de normă) [372, p. 77].
În urma acestor argumente, cercetătorii germa ni își propun să explice teza, potrivit căreia
conceptul de vinovăție este un concept juridic, care exprimă o judecată de valoare, o apreciere a
valorii acțiunii în raport cu norma și care se bazează pe presupunerea că norma este legitimă. Iată
aici și apa re întrebarea care se cere explicată: De ce se acceptă presupunerea legitimității normei
și cine a hotărât că această normă este legitimă?
Astfel, la această întrebare găsim răspuns în una din lucrările cercetătoarei M. K. Guiu, care
stabilește că doctrina germană, urmând tradiția sa filosofică, se vede silită să răspundă că norma

19
este legitimă, fiindcă este legală. Cu alte cuvinte, norma nu ar fi expresia unei idei comune de
justiție, ci ar reprezenta doar un ordin, arbitrar și relativ, a cărui legitimitate este dependentă de
legitimitatea autorității care l -a emis. De unde se înțelege că, în această concepție – susținută
totuși în decursul t impului de gânditori renumiți, precum Hugo Grotius, Benedict Spinoza,
Tomas Hebbes ș.a. – dreptul nu ar putea exista în afara statului (adesea, el a și fost înțeles ca
ordine asigurată de forța publica care comandă) și că, de regulă, existența sa este just ificată
exclusiv prin considerente de ordin utilitar (apărarea sau coordonarea intereselor individuale,
asigurarea „binelui comun” etc.) [106, p.135].
Însă, în urma analizei de mai sus, apare o altă întrebare și anume, cum explică doctrina
germană teza id entității dintre legitimitate și legalitate?
Astfel, U. Kindhäuser [351, p. 35 -36] susține că scopul dreptului ar fi integrarea socială care
nu trebuie obținută însă oricum, ci în mod legitim, adică ținând seama de interesele tuturor. Prin
norme se crează o „legislație a conviețuirii”, care limitează aria conduitelor posibile la „ceea ce
se cade”, fără ca această limitare să îndreptățească considerarea ca nevalabilă sau nelegitimă a
unei conduite contrare normei. Căci normele nu sunt decât expresia unui „a cord polemic asupra
coordonării intereselor”. Doar consensul este acela care dă normei valabilitate, care îi conferă
legitimitate. Legitimitatea normei decurge, mai exact, din caracterul democratic al procesului de
adoptare a ei, din autonomia comunicativă a participanților la acord, care nu se supun decât
„puterii celui mai bun argument”. Legitimitatea („raționalitatea”) normei este însă provizorie și
discutabilă. Democrația – pe care Kindhäuser o interpretează ca „domeniul dreptului” – nu poate
oferi acor duri definitive, fiindcă „nimeni nu poate spune vreodată că opinia sa este absolut
rațională”. Mai mult, noi trebuie să facem eforturi pentru a demonstra falsitatea ei, adică să
căutăm cazuri în care norma nu este justă”. În niciun caz, însă, legitimitatea normei nu ar putea fi
dedusă – spune autorul – dintr -un principiu etico -rațional a priori, fiindcă atunci am nesocoti
principiul neutralității dreptului față de motivele de neobservare a sa; în acest caz, reproșul de
vinovăție ar privi caracterul iraționa l al agentului. Or, noi nu -i putem reproșa agentului lipsa sa
de raționalitate – căci s -ar putea dovedi că această lipsă aparține, de fapt, normei – ci îi putem
reproșa doar încălcarea acordului care stă la baza normei sau, în alți termeni, lipsa sa de
„loialitate comunicativă” [351, p. 45].
Astfel, lipsa de fidelitate față de lege constituie în opinia autorului, singurul criteriu al
vinovăției: „vinovăția este o acțiune care exprimă lipsa de fidelitate față de lege”.
În termeni mai conciși și clari, vinovă ția este definită, în această concepție, ca un „reproș”
adresat autorului pentru comportamentul său antijuridic și care relevă o lipsă sau insuficientă
motivare în sensul respectării normei, căci, după cum susține profesorul U. Kindhäuser dacă
autorul și -ar fi format ca motiv dominant pe acela de a respecta norma, atunci ar fi reușit să evite
încălcarea ei. Vinovăția este pusă în relație cu ceea ce doctrina germană numește „eficacitatea

20
motivatorie a normelor ”, astfel încât stabilirea ei pretinde o prealabi lă evaluare a conduitei
persoanei în raport cu gradul de atașament al acesteia față de valorile (bunurile juridice) protejate
de norme [351, p. 34; 106, p.132]. Această teorie constituie și astăzi obiect de controverse. După
părerea cercetătoarei M. K. Gu iu, insuficienta claritate a explicațiilor oferite, reprezintă, foarte
probabil, adevăratele motive pentru care doctrina germană s -a scindat, o parte a acesteia
manifestând o evidentă tendință de a înlătura cu totul conceptul de vinovăție, înlocuindu -l cu
diverse criterii de „imputare obiectivă” fie a comportamentului, fie a rezultatului. Iar pe măsură
ce se concretizează ideea elaborării unor teorii ale „imputării obiective ”, în care răspunderea
juridică nu se mai întemeiază doar pe elemente naturaliste – cauzalitate, dol – opoziția doctrinei
germane față de teoria psihologică a vinovăției devine tot mai puternică [106, p.133].
Marele profesor Djuvara făcând o analiză a doctrinei germane, consideră că aceasta însă, nu
vrea să suprime ideea vinovăției, considerând că ar putea să o justifice prin ceea ce ea numește
„obligația legală de a respecta norma” [81, p. 88].
Iar cercetătorul rus A. H. Satușiev consideră că, astăzi, concepția normativă a vinovăției în
sine, este inutilă. Ea nu contribuie la înlăturarea contradicțiilor existente în legislație, deși „pe
măsura studierii problemelor laturii subiective a infracțiunii s e creează impresia că autorii legii
penale erau adepți ai diferitor poziții și de aceea nu este respectată logica și sistematica
soluționării problemelor ei în Codul penal”. Astfel, abordarea normativă a noțiunii de vinovăție
nu aduce nimic nou pentru form area conceptului teoretic general de vinovăție [303, p. 35].
Majoritatea cercetătorilor, cei ce nu sunt de acord cu argumentele teoriei normative, definesc
vinovăția ca atitudine psihică subiectivă a persoanei care comite o faptă ilicită față de această
faptă și consecințele ei. Astfel, suntem în prezența teoriei psihologice . Teoria psihologică, de
asemenea, o datorăm gândirii juridice germane. Ea a fost formulată de Zittemann în 1873 și
ulterior susținută de Gierke Regelsberger [81, p. 88]. Astfel, acești a au considerat că trebuie să se
facă o netă distincție între latura subiectivă a delictului și că, așadar, nu s -ar putea accepta un
concept juridic complex, în care să se întrepătrundă ceea ce este obiectiv cu ceea ce este
subiectiv. De aceea, ei au optat pentru o definiție a vinovăției în care accentul se pune nu pe actul
ilicit, ci pe voința psihologică relevată de acest act, care este contrară voinței exprimate în normă
[106, p.139].
Astfel, s -a încercat să se explice de ce trebuia limitată importanța a ctului ilicit. Astfel, Franz
von Liszt [370, p. 233] stabilea că judecata de vinovăție exprimă caracterul injust al consecinței
implicate de actul comis, consecință pe care o leagă de persoana autorului nedreptății. Aprecierea
reprobatoare asupra actului e ste asociată cu aprecierea juridică reprobatoare asupra autorului.
Dar, această legătură prin care actul este imputat autorului are ca o condiție prealabilă necesară
relația subiectivă între act și autor. Această relație constituie vinovăția în sens materi al. Cu alte

21
cuvinte, Liszt susține că vinovăția este, în esență, o voința psihologică reprobabilă din punct de
vedere social.
Însă doctrina juridică, într -un timp foarte scurt, a făcut un „salt” pentru a defini vinovăția
doar ca atitudine psihică a autorul ui față de fapta comisă și față de urmările acesteia.
Astfel, p rofesorul Baltag consideră că vinovăția înglobează în conținutul său procesul psihic
care precede sau însoțește consumarea conduitei ilicite. Un individ aflat în deplinătatea
facultăților mintale este în măsură să conceapă și să aprecieze caracterul ilicit al acțiunii sale și
urmările negative aferente ei [16, p. 162]. Pentru ca persoană responsabilă să devină subiect al
răspunderii juridice, este necesar ca ea să fi avut posibilitatea de a decide în mod liber asupra
săvârșirii faptelor sale, deci posibilitatea de a acționa cu discernăm ânt și capacitatea de a -și dirija
voința în raport cu un scop urmărit în mod conștient [136, p. 239].
Gh. Mihai definește vinovăția, din punctul de vedere al naturii sale, ca stare subiectivă,
concretizată în atitudinea psihică pe care o are autorul față de fapta pe care a săvârșit -o și față de
consecințele acesteia [136, p. 239]. D. Popa și M. Botomei consideră vinovăția ca pe o atitudine
psihică a subiectului față de fapta săvârșită și de rezultatul acesteia. În opinia acestora, vinovăția
este expresia u nei atitudini psihice conștient negative față de valorile juridice ocrotite prin lege.
Săvârșirea faptei ilicite este, de regulă, precedată de apariția ideii devenită hotărâre sau rezoluție
și transformată în manifestare de voință ce impulsionează și decla nșează energia necesară
săvârșirii faptei. Individul aflat în deplinătatea facultăților mintale poate concepe și aprecia
caracterul ilicit al faptei sale, cât și urmările negative aferente ei. Pentru a putea răspunde sau a
da seama, individul trebuie să ai bă în acel moment al săvârșirii o voință conștientă față de
rezultatele faptei sale și liberă, neconstrânsă, putând hotărî nestânjenit în deplină cunoștință de
cauză în vederea atingerii unui scop [164, p. 44; 166, p. 206].
R.Vonică indică asupra faptului că vinovăția sau culpa constă în atitudinea psihică a
persoanei care comite o faptă ilicită față de fapta sa și consecințele acesteia. Vinovăția este deci o
stare subiectivă care îl caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării normei
juridice [207, p. 517]. În același context, există și părerea cercetătoarei Lidia Barac, care
apreciază că vinovăția exprimă starea subiectivă ce caracterizează pe autorul faptei incriminate
în momentul încălcării normei ce interzice fapta respectivă. Ea impl ică și exprimă totodată o
atitudine psihică negativă față de anumite valori sociale ocrotite de norma de drept [22, p. 98]. În
aceeași idee, G. Pogoneț definește vinovăția ca fiind atitudinea psihică a unei persoane față de
fapta ilicită săvârșită de ea, p recum și față de urmările acestei fapte. În situația în care autorul
prevede rezultatul faptei sale și urmărește producerea lui prin comiterea faptei, avem de a face cu
intenția directă , iar când producerea urmărilor a fost numai admisă, acceptată, intenți a este
indirectă [160, p. 79].

22
I. Oancea susține că vinovăția constă în „atitudinea conștiinței și voinței infractorului fața de
faptă și urmări, sintetizată în intenția sau culpa cu care săvârșește o faptă periculoasă pentru
societate” [149, p. 150]. Iar M. Zolyneac susține că vinovăția constă în atitudinea psihică a
făptuitorului, act de conștiință și voință față de fapta săvârșită și de urmările ei atitudine ce se
manifestă sub formă de intenție sau culpă [209, p. 20]. Un alt cercetător, C. Bulai, consid eră că
vinovăția este reprezentată în atitudinea psihică a persoanelor care, săvârșind cu voință
neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei
reprezentări [37, p. 308]. I. Dogaru definește vinovăția ca „ atitudine psihică a autorului faptei
ilicite sau potrivnică regulilor de conviețuire atât față de acțiunea ori inacțiunea considerată
astfel, cât și față de consecințele faptei sale (față de rezultatul produs) [85, p. 266]. Profesorul
Gh. Avornic, stabileș te că, vinovăția presupune și implică recunoașterea capacității omului de a
pătrunde și a aprecia un lucru la justa lui valoare [10, p. 501]. Iar cercetătorii Gh. Chibac și E.
Cojocari definesc vinovăția ca atitudinea psihică a autorului prejudiciului față de propriile acțiuni
și urmările acestora [253, p. 324; 60, p.22] .
O analiză sumară a definițiilor referitoare la vinovăție denotă că toate acestea – cu unele
deosebiri de nuanță – încearcă să demonstreze că problema abordată este în primul rând de
factur ă psihologică. Într -adevăr, vinovăția are un conținut psihologic și, în consecință, ea se
poate pune și cercetează ca problemă numai în legătură cu acțiunile sau inacțiunile conștiente ale
omului. E știut că orice acțiune sau inacțiune conștientă a individului uman se definește pe plan
psihologic prin voința și conștii nță [16, p. 161] .
Profesorul D. Baltag stabilește că voința exprimă dorința manifestă a persoanei de a acționa
sau nu într -un anumit fel ori indiferența acesteia față de eventualitatea producerii consecințelor
socialmente negative ale faptei sale [16, p. 163]. Sau sub aspect volitiv, interesează dacă
subiectul a voit, a fost indiferent, nu a voit să se producă rezultatul și consecințele acestuia [136,
p. 150].
Conștiința implică prevederea consecințelor concrete ale faptei ilicite de către autorul
acestei a, precum și reprezentarea pe planul lui intelectiv a relației cauzale dintre actul său de
conduită și rezultatul material datorat acestui act. Este indiferent din punct de vedere subiectiv
dacă individul acceptă și dorește producerea urmărilor negative or i le privește cu indiferență,
sperând în mod ușuratic să nu se producă, deși nu exclude posibilitatea producerii [16, p. 163].
Chiar dacă teoria psihologică se apropie destul de mult de adevăr, aceasta nu poate însă să
explice ce legătură există între voin ța psihologică a autorului și sistemul cauzelor care înlătură
vinovăția. Oare se poate, într -adevăr, ca prin aprecieri juridice (sistemul cauzelor care înlătură
vinovăția) să înlăturăm voința psihologică a celui care a comis un act ilegal? Răspundem
catego ric negativ la această întrebare, deoarece atât minorul, cât și persoana ce acționează sub

23
constrângere, sau persoana iresponsabilă, toate separat au o voință psihologică, care nu ar putea
fi înlăturată de nicio sforțare a gândirii noastre.
Astfel, îi dăm dreptate marelui profesor Djuvara, care a demonstrat, în modul cel mai
elocvent cu putință, că voința de care vorbim atât de des în drept nu este voința, de fapt,
psihologică, ci o voință elaborată, construită, pe care el o numește „voință rațională”. Deci ,
voința juridică este o voință rațională și nu o voință psihologică. Întregul sistem al cauzelor care
au drept efect înlăturarea vinovăției ne arată, suficient de limpede că, într -adevăr, ne referim la o
voință normativă – la voința care ar trebui să fie, conform unor aprecieri juridice, și care, numai
ea, poate justifica răspunderea juridică. Numai atunci când voința psihologică este întru totul
conformă voinței normative, autorul poate fi socotit vinovat și poate fi făcut răspunzător de fapta
sa [82, p. 186].
M. K. Guiu remarcă că voința psihologică (sau „intenționalitatea”) este suficientă pentru a
vorbi de o faptă a omului, de o acțiune, dar nu mai este suficientă pentru a explica vinovăția.
Atunci când vorbim de vinovăție, avem nevoie de un concept ju ridic al voinței, concept care
pretinde ceva în plus, și anume, că cel care a voit (autorul) să fie o persoană capabilă (cu
discernământ, responsabilă) și care, pe lângă aceasta a acționat voluntar, liber, neconstrâns. Prin
urmare, pe lângă aprecierea juri dică a acțiunii, vinovăția pretinde și o apreciere juridică a voinței
psihologice. Abia cu această a doua apreciere, conținutul conceptului de vinovăție se realizează
integral, dezvăluindu -și caracterul complex [107, p. 11 -15].
Conținut psihologic al vinov ăției este valabil pentru toate formele de răspundere juridică,
deoarece în el se poate încadra atât culpa intenționată sau dolul, cât și culpa propriu -zisă, cu toate
modalitățile concrete de manifestare a lor. O voință conștientă înseamnă o voință capabil ă să
reprezinte fapta și consecințele ei, deși nu a avut reprezentarea faptei și consecințelor, a avut
posibilitatea reală a acestei reprezentări [14, p. 163].
Termenul „vinovăție” are sensuri diferite, în funcție de faptul despre care subiect de drept
este vorba: conceptul de vinovăție a individului și conceptul de vinovăție a persoanei juridice nu
sunt identice între ele. Prin urmare, persoanei juridice nu -i poate fi aplicată direct noțiunea de
vinovăție ca o atitudine psihologică a subiectului față de ac tul său social periculos și consecințele
lui nocive. Cu toate acestea, încercări de a înțelege conținutul psihologic al categoriei
„vinovăție”, în ceea ce privește persoana juridică, au fost făcute în mod repetat în literatura de
specialitate, însă nu au f ost încununate de succes, deoarece vinovăția persoanei juridice a fost
redusă, de obicei, la vinovăția angajaților săi, dar cu tot felul de rezerve [291 , p. 83 -96]. Această
abordare a provocat o schimbare vădită a obiectului de studiu, deoarece în loc de vinovăția
persoanei juridice ca atare, era investigată vinovăția persoanelor fizice care făceau parte din ea.
De aceea, la examinarea problemei vinovăției persoanei juridice trebuie să înțelegem mai întâi
natura și esența celei din urmă. Există diferite te orii care dezvăluie esența persoanei juridice

24
[257, p. 32] . Conform „teoriei ficțiunii”, persoana juridică există doar în concept, în mintea
umană, că ea este o ficțiune inventată de minte și nu este înzestrată cu corp, deci, prin urmare, nu
are voință. Ac eastă teorie susține că persoana juridică nu poate acționa de la sine, deoarece
capacitatea de a acționa este proprie doar membrilor săi. Prin urmare, corporația nu poate nici să
comită o crimă, nici să fie excomunicată [318, p. 153] .
Potrivit teoriei rea liste, persoana juridică este o entitate colectivă specială având propria sa
voință în scopul de a realiza interesele care leagă un grup de oameni într -un tot întreg [249, p.
93]. Persoana juridică este, mai întâi de toate, un subiect juridic independent a l raporturilor
juridice, și nu este fictiv, și plenipotențiar. Deși acțiunile juridice sunt produse de angajații
individuali ai persoanei juridice, dar ei fac acest lucru cu utilizarea statutului juridic, capacităților
organizației și în interesele ei.
Este evident faptul că, persoana juridică reprezintă un mecanism mult mai subtil și complex
de interacțiune dintre elementele sale constitutive, care include un sistem de relații sociale între
oameni, decât doar un set de drepturi și obligații ale persoane lor fizice sau grupurilor de
persoane aparte ce acționează în numele persoanei juridice. Doctrina juridică, în acest sens, își
ridică o întrebare destul de legitimă: poate oare voința persoanei juridice să fie examinată ca o
sumă simplă a voinței individua le a membrilor colectivului dat? Nu este vorba doar despre faptul
că voința persoanei juridice este mult mai eficientă, dar, mai important, ea devine independentă
în raport cu voința participanților individuali, adică obține o nouă calitate. Fiind un subie ct
independent al raporturilor juridice, persoana juridică are statutul juridic care -i permite la
comiterea infracțiunii să utilizeze în măsură deplină nu numai potențialul angajaților individuali
(inclusiv cel intelectual -volitiv), dar și proprietatea afl ată la dispoziția ei, mijloacele bănești, tot
mecanismul de organizare a întreprinderii. O persoană juridică este o organizație care are în
structura sa entități sub formă de legături sociale stabile, care -i permit ei prin acțiunile
coordonate ale particip anților, care au voință și conștiință comună, să atingă scopurile și
obiectivele comune ale persoanei juridice [320, p. 92 -93]. Faptul că organizația are o voință și
conștiință comună este confirmat prin acțiunile ei sistematizate și rezultatele finale ale acestor
acțiuni. Acestea nu sunt niște mișcări împrăștiate, haotice ale angajaților individuali, ci sunt
acțiuni calculate, planificate, organizate, cu un obiectiv comun și cu un singur vector. Persoana
juridică acționează ca un singur organism. Uneori, v inovăția organizației se manifestă în mod
indirect, prin comportamentul culpabil al angajaților săi individuali care supraveghează
exercitarea de către organizație a drepturilor și obligațiilor ei și acționează în interesele ei.
Participare directă a angaj aților la comiterea unei infracțiuni oferă unor susținători ai abordării
psihologice temeiul de a reduce vinovăția angajaților persoanei juridice la vinovăția organizației
ca atare [329, p. 65].

25
Cu toate acestea, evidența vinovăției angajatului concret sau chiar a întregului colectiv al
persoanei juridice nu este un factor decisiv la stabilirea vinovăției organizației. Prezența
vinovăției angajatului concret sau a colectivului de muncă este doar unul din factorii care indică
la posibila vinovăție a persoane i juridice, deoarece actul putea fi comis chiar și fără vreo legătură
cu persoana juridică. Astfel, persoana juridică nu poate să fie vinovată de comportamentul
angajaților sau participanților (membrilor) săi, deciziile și acțiunile cărora, chiar dacă au f ost
acoperite de numele ei, nu corespund intereselor persoanei juridice, nu vin de la ea, și, prin
urmare, nu sunt deciziile și acțiunile ei [320, p. 92 -105].
Prin urmare, identificarea vinovăției subiectului concret va fi dificilă. Iar în unele cazuri
acest lucru este practic imposibil, pentru că uneori infracțiunea este rezultatul unor acțiuni
(inacțiunii) ale unui număr mare de persoane, fiecare dintre care au manifestat diferite atitudini
față de actul în sine și consecințele lui nocive [329, p. 69 -70].
Se pare că vinovăția persoanei juridice este legată de procesele intelectuale și volitive
speciale, este generată de ele. Aceasta poate să nu coincidă cu vinovăția unor persoane fizice
aparte și poate să fie manifestată în exterior, în afară de conștiința și voința lor. Prin urmare,
vinovăția persoanei juridice nu poate fi identificată cu vinovăția persoanei fizice [329, p. 69 -70].
În literatura de specialitate a fost sugerată opinia că vinovăția persoanei juridice nu știe
astfel de forme, cum sunt intenți a și imprudența [296, p. 71; 226, p. 40; 280, p. 60; 284, p. 35;
285, p. 3; 288, p. 43 -49]. Cu toate acestea, practica infracțiunilor comise de persoanele juridice,
permit să se vorbească despre forme specifice de vinovăție a acesteia. Faptul că vinovăția
persoanei juridice poate fi exprimată în diferite forme, este confirmat și de rezultatele cercetării
componenței anumitor fapte ilicite. Este ușor de observat că unele fapte ilegale sunt săvârșite cu
intenție [329, p. 65 -68].
În practica judiciară a unor țări europene de mult timp există cazuri ce țin de acțiunile
deliberate, intenționate ale subiectelor juridice colective, inclusiv ale statului [276] .
Conținutul vinovăției persoanei juridice, ca și al vinovăției individului, e ste dezvăluit în
fapta ca atare. Numai din acțiunile concrete putem judeca despre atitudinea reală a subiectului
față de actul ilegal comis și consecințele lui nocive. De aceea, pentru a stabili forma concretă de
vinovăție este necesar, în primul rând, de a analiza caracteristicile laturii obiective a infracțiunii,
de a investiga toate circumstanțele reale ale cauzei, pentru ca ulterior, pe baza datelor obținute,
să fie făcută o impresie corectă despre adevărata atitudine a subiectului față de cele săvârșit e.
Astfel, vinovăția ar trebui să fie luată în considerare pentru toate infracțiunile, indiferent dacă
acestea sunt comise de persoana fizică sau de persoana juridică [316, p. 99] . Așadar, am stabilit
că știința dreptului, și nu doar, analizează vinovăția ca pe un element propriu persoanei care a
comis o faptă prohibită de lege. Totuși, există științe care sunt preocupate de cealaltă latură a
problemei – vinovăția victimei. Sub aspect teoretic o asemenea analiză este deosebit de

26
interesantă, fiindcă din pun ctul de vedere al științei criminologice vinovat de comiterea unei
fapte antisociale se face nu doar autorul faptei, dar și victima [314, p. 28].
Vinovăția victimei a căpătat o tratare minuțioasă în cercetările speciale. Astfel, V.
Kudreavțev, atrage atenț ia asupra lipsei de studii privind importanța juridico -penală a vinovăției
victimei, menționând, totodată, existența unei interdependențe între vinovăția victimei și
răspunderea vinovatului [260, p.224 -227]. Un alt cercetător rus, A. Saharov, punea în disc uție
problema despre valoarea juridico -penală a vinovăției victimei [304, p.154]. Iar Plehan Dagheli,
a concentrat atenția asupra posibilității creării unei componente de infracțiune de sine stătătoare
atunci când este prezentă vinovăția victimei. În acest e cazuri, potrivit opiniei cercetătorului,
victima urmează a fi trasă la răspundere penală [234, p.26]. În opinia lui Gh. Gladchii, vinovăția
victimei reprezintă atitudinea negativă a victimei față de valorile sociale, care se exprimă prin
comiterea de căt re victimă a acțiunilor ilicite sau imorale, ce pot duce la încălcarea funcționării
normale a acestor valori, contribuind astfel la săvârșirea atentatului criminal asupra sferei de
interese a victimei [103, p.10].
Vinovăția victimei în criminologie – victimologia – este abordată ca o categorie social –
psihologică, care are o însemnătate morală și servește ca bază pentru soluționarea problemei
privind răspunderea socială atât a individului, cât și a grupului social, colectivului sau persoanei
juridice. Vinov ăția în victimologie, ca o categorie socială, se exprimă prin comportarea
necorespunzătoare a victimei infracțiunii, determinate de atitudinea ei negativă față de interesele
societății, instituției ei sau cetățeni [320, p.74 -75]. Astfel, vinovăția victimei reprezintă o noțiune
etico -morală și juridico -criminologică, care este în legătură strânsă cu întrebările răspunderii
sociale privind comportamentul amoral sau ilicit [314, p.27].
Totuși, vinovăția victimei reprezintă prin sine o categorie social -psiholog ică, care nu
corespunde cu conținutul și volumul vinovăției în drept. Vinovăția victimei, ca unul dintre
pretextele comiterii faptei ilicite, nu poate să aparțină laturii subiective a componenței de
infracțiune, ci își ocupă locul printre semnele laturii o biective a acesteia ca și orice alte
circumstanțe ce contribuie la săvârșirea actului. Aceasta este una din deosebirile principale dintre
definiția juridică a vinovăției și noțiunea vinovăției definite în victimologie criminologică [200,
p. 136].
Cercetare a victimologică a „vinovăției” victimei reprezintă cheia de soluționare a problemei
cauzalității criminalității și clarificării mecanismului comportamentului infracțional individual,
fiind importantă, de asemenea, la individualizarea răspunderii și pedepse i penale a făptuitorului,
precum și la elaborarea și realizarea măsurilor de prevenire victimologică [36, p.120 -125; 200, p.
136].
În procesul investigațiilor asupra temei tezei de doctor s -au folosit pe larg următoarele
metode: analiza, sinteza, deducția , inducția, comparația, metoda sistematică, analogia istorică,

27
formal – juridică și statistică. O parte semnificativă a lucrării se bazează pe rezultatele de
cercetare și analiză empirică a unei multitudini de surse ce au ca studiu atât răspunderea juridic ă,
cât și vinovăția, ca una din condițiile răspunderii juridice. Sursele utilizate în lucrare includ acte
normative, monografii, publicații științifice, teze de doctorat. Aspectele teoretice ale studiului dat
se bazează pe lucrările savanților autohtoni și străini, ale publiciștilor, juriștilor, psihologilor,
filosofilor, sociologilor, precum și pe literatura de specialitate, obiectul de studiu al căreia îl
reprezintă teoria generală a dreptului.
În materie de vinovăție, ca una din condițiile răspunderii j uridice, în R. Moldova regăsim
cercetători ce sunt preocupați de problematica dată și care au fost adevărate,,ghiduri” în cadrul
procesului de cercetare a temei propuse. Aici îi putem menționa pe cercetătorii: Gh. Avornic
[10]; Gh.Costachi, O. Arseni [65; 66; 67]; D. Baltag [13; 14; 15,16; 17; 18; 19; 20]; I. Bantuș
[21]; E. Boișteanu, N. Romandaș [31]; T. Cârnaț [43]; E. Cojocari [59; 60]; C.N. Florea [96]; S.
Furdui [98]; D. Georgian [100]; Gh. Gladchii [102; 103]; V. Guțuleac [109; 110; 111]; T.
Ivancova [59; 118; 119; 120]; Z. Lupașcu [127]; A. Mariț [129; 130; 131; 132; 133]; G. Pogoneț
[160]; A. Smochină [181] și alții.
Școala juridică românească, spre deosebire de cea a R. Moldova este mult mai bogată în
studii dedicate temei de cercetare. Astfel, pu tem să -i identificăm pe următorii autori: Gh.
Antoniu [3; 4; 5; 6]; L. Barac [22]; L. R. Boilă [28; 29; 30]; C. Bulai [37; 38]; A. M. Cerchez
[44; 45]; E. Cernea [46]; M. Djuvara [81; 82]; E. Molcuț [141]; F. Ciutacu, C. Jora [48]; I.
Craiovan [70]; Fr. De ak [71]; I. Dogaru [84; 85; 86; 87]; Mioara – Ketty Guiu [106; 107]; Gh.
Mihai [136]; Ioan Muraru [143; 144]; N. Popa [165,166]; D. Popa [164]; V. Botomei [33]; I. D.
Romoșan [176]; C. Stătescu, C.Bîrsan [184; 185]; R. Vonică [207]; I. Ștefănescu [188]; C.E .
Verdeș [203; 204] și alții.
Referitor la cercetătorii lucrărilor din dreptul Federației Ruse, care au fost studiate pentru
studiul de față, putem să -i numim pe: И. Грунтов [233]; О.А. Кожевников [256]; В.Н.
Кудрявцев [260; 261; 262; 263; 264]; Э.В. Кузне цов [265]; А.Х. Сатушиев [303]; Поляков A.
B. [298]; В.А Виноградов [224; 225]; А.В. Зиновьев [246]; А.Н. Харламов [315]; Г.Ф.
Цельникер [320]; Е.В. Юрчак [328; 329] și alții.
Bineînțeles, că nu putem vorbi despre un studiu complex asupra problemei abordat e în
prezenta lucrare fără a studia și literatura străină, adică germană, franceză,engleză, italiană etc.
Aici putem să -i menționăm pe următorii cercetători: Șt. L. Bouloc [337]; J.Carbonnier [338]; T.
Padovani [358]; U. Kindbhauser [351]; G. Viney [369]; Hans Welzel [371; 372]; Avril Pierre
[332] și alții.

28
1.2. Reglementări asupra categoriei de vinovație: interpretări istorice și sistematice

Orice analiză a unor concepte care au o încărcătură juridică nu poate fi deplină fără o
trimitere la reglementările legale care oficializează rezultatele cercetărilor științifice. Această
oficializare trebuie să răspundă la cel puțin două rigori. În primul rând, reglementările trebuie să
redea destul de fidel rezultatele cercetărilor științifice. În al doilea rând, regl ementările respective
trebuie să reprezinte un sumar cu aplicabilitate practică, ceea ce presupune și o simplificare a
noțiunilor.
În acest compartiment al prezentului capitol, ne -am propus să efectuăm o analiză a
vinovăției, condiție a răspunderii juridic e, elucidată prin prisma istorică a unor prevederi legale
de la începuturile apariției acestui concept și continuând cu actualele reglementări din legislația
Republicii Moldova în raport cu legislația altor state.
Primele,,apariții” ale vinovăției penale a u fost descoperite în legiuirile egiptene cum ar fi
acelea ale lui Menes (3100 î. Cr), Ramses II (1304 -1237 î. Cr.) sau a lui Sasychis și Bocoris (sec.
VIII î. Chr.) [134, p. 168; 215, p.23]. Ulterior, reglementări cu privire la vinovăție, și anume,
vinovă ția penală, le putem găsi și în Codul lui Hammurabi , ce conține norme cu caracter strict
juridic, norme morale și norme religioase [187, p.16]. Pentru a putea fi pedepsit, inculpatul
trebuia să fi săvârșit delictul sau infracțiunea în mod premeditat. Infra cțiunile comise prin
imprudență erau pedepsite mai ușor dacă se făcea dovada prin jurământ că fapta nu a fost comisă
cu intenție: „Dacă într -o încăierare, cineva lovește pe altul și -i face o rană, dacă va jura: „Nu l –
am lovit cu intenție”, să plătească num ai pe medic” (art. 206); „Dacă, din pricina loviturilor sale,
rănitul a murit, se va jura (că n -a fost cu intenție) și dacă (cel mort) va fi fost om liber, va plăti o
mină de argint” (art. 207) [25, p.3]. S -a mai apreciat că acest cod mai consacra și alte ipoteze de
fapte comise din culpă (imprudență) cum ar fi situația prevăzută la (art. 207) după care: „Dacă
soțul se afla în prizonierat, iar soția neavând de mâncare pleca în casa altui bărbat, în acest caz,
ea nu purta nici o vină (art. 208)” [323, p.29; 364, p. 708].
Un alt monument legislativ al timpurilor au fost Legile lui Manu , care a reliefat existența
unor idei avansate asupra înțelesului vinovăției penale, care se manifesta deja prin unele
prevederi asupra formelor vinovăției penale, adică ale intenției și a imprudenței, precum și a altor
elemente subiective ale infracțiunii cum ar fi motivul acesteia [124, p.123].
În Legile lui Manu și Legea karmei se constată că pedeapsa era aplicată numai dacă la
comiterea vreunei fapte socialmente periculoase a intervenit culpa făptuitorul, precum și în cazul
constatării prezenței la persoana fă ptuitorului a stării de responsabilitate. Ea trebuia constatată
chiar și în cazul unui accident (afară de domeniul religios). Pentru cei inconștienți și nebuni,
precum și în cazurile de legitimă apărare sau de extremă necesitate se absolvea culpabilitatea
[181, p. 43].

29
În Asia, toate faptele socialmente periculoase și pedepsele pentru ele, au fost adunate într -un
Cod Penal al perioadei date, unde la majoritatea dintre acestea era recunoscută necesitatea de a
se dovedi vinovăția lor (ex. Furtul se consideră pagubă intenționată care era pedepsită cu
moartea [231, p.104], sau dacă persoana a fost depistată în flagrant delict, dar totuși aceasta
refuza să -și recunoască vinovăția, sau își schimba depozițiile în timpul cercetărilor…”, se
permitea folosirea tort urilor) [323, p.32].
Începând cu secolul al V -lea î.e.n. [181, p.56], apar primele semne, în gândirea juridică a
vremii, de luare în considerare a factorului psihic: textele legilor ( Legile lui Lycurg, Solon,
Dragon ), deși incomplete și controversate, rel evă că începe să se facă deosebire între omorul
intenționat și neintenționat, între omorul premeditat și omorul în legitimă apărare [131, p.10].
Începând cu sec. II, în gândirea juridică și în practica legislativă a Romei antice este
prezentă tot mai frec vent ideea corelației psihice dintre faptă și autor. Ceva mai frecvent,
elementul intențional apare în legile adoptate în perioada Republicii – prin unele expresii, cum
ar fi dolo malo ( Lex Bantia ) – intenție rea, scientem dolo malo – intenționat cu științ ă (Lex
Acilia ). Romanii făceau distincție dintre dolus bonus (dolul bun) și dolus malus (dolul rău).
[112, p. 217]. Anume dreptul roman, în cazul infracțiunilor intenționate, apariția ideii de a
comite infracțiunea se numea formarea intenției, iar punerea la cale a infracțiunii – intenție pură
[35, p. 40]. În asemenea mod, omorul comis din culpă – ca rezultat al unui incendiu – atrăgea
după sine o pedeapsă mai mică comparativ cu faptele comise cu rea -voință [218, p. 113].
Legea Aquilia a consacrat, pentru prima dată, concepția subiectivă a răspunderii сivile,
potrivit căreia răspunderea nu putea fi admisă când se îndreaptă împotriva unor ființe lipsite de
rațiune, precum copiii și nebunii. Mai târziu, s -a ivit timid și ideea că nebunii și copiii nu pot
deosebi binele de rău, așadar ei nu pot fi în culpă. Această reglementare a reprezentat un
progres prin atenția acordată vinovăției conștiente a făptuitorului [120, p.45]. În pofida acestei
interpretări, nu a fost instituit un principiu general privind latura subiectivă a faptei ilicite și
nici nu s -a făcut o diferențiere clară între materialitatea prejudiciului și atitudinea psihologică a
făptuitorului față de faptă și urmările ei [28, p.151; 197, p. 35].
Oricum însă, conform Legii lui Aquilia, trebuia ca fapt a respectivă să fie una comisă prin
culpă sau cu dolul delincventului [141, p.326]. Tot conform legii menționate în dreptul roman,
criteriul de distincție dintre dol și culpă se făcea, după cum se menționează, sub aspectul
intențional. În cazul dolului vin ovăția îmbrăca forma intenției, pe când la culpă se aprecia lipsa
acestui element intențional. Așa încât, chiar și cauzarea unei pagube materiale neintenționate era
de asemenea sancționată [215, p.12].
În Dreptul penal al francilor și anume în Legea Salică (Pactus Legis Salicae), se prevedea că
pentru fiecare caz, făptuitorului trebuia să -i fie dovedită vinovăția [108, p.128].

30
În Codul Carolinei (1532), sau Constituția penală a lui Carol era prevăzut că, răspunderii
pentru infracțiunea comisă era supusă do ar persoana vinovată de comiterea acesteia [108, p.77].
Tot în acest cod se mai conțin și unele mențiuni cu privire la formele ei; intenția și imprudența
[131, p.33].
În istoria juridică româneasca apar tot mai multe monumente legislative, ce evidențiază
noțiunea vinovăției. Cartea românească de învățătură denumită și Pravila lui Vasile Lupu (1646)
conține dispoziții de drept penal, cum ar fi infracțiunea, care, la acele timpuri purta denumirea de
vină. În mod corespunzător în aceasta deja se enumera print re circumstanțele care excludeau sau
care puteau atenua vinovăția făptuitorului [8, p.59]. Mai târziu, Pravila lui Matei Basarab (1652)
conține printre reglementările sale și acelea cu privire la vinovăția penală, și anume, în ceea ce
privește coparticipar ea sau implicarea infractorilor la comiterea infracțiunii [112, p.182].
Adoptarea Codului civil francez la 1804 a constituit una dintre cеle mai strălucite rеalizări
ale domniei împăratului Napoleon, cu o influеnță hotărâtoare asupra dreptului pozitiv al țărilor
еuropеne. Codul civil a instituit teoria subiectivă în matеria fundamentării răspunderii delictu ale
în cadrul art. 1382. Inițial, a fost considerat fundamentul unic al răspunderii pentru fapta prоprie,
fără a se face distincție cu privire la gravitatea culpei și trăsăturile sale specifice în anumite
domenii. Ulterior, legeа și jurisprudența au adăuga t efecte particulare pentru аnumite categоrii de
fapte ilicite, ceea ce a contribuit la o adevărată „ierarhie”, în rаpоrt cu gravitatea culpei persoanei
responsabile. Articоlul 1382 al Codului civil francez, а instituit principiul general potrivit căruia
„culpa” făptuitоrului angajează răspunderea acestuiа, fără nici o referire la natura obligațiilоr
încălcate, iar аrt. 1383 al Codului civil francez, a invocat simpla neglijență sau imprudența, prin
încălcаrea оbligației generale de diligentă și prudență [12 0, p. 25; 197, p. 37].
Raportate la d reptul r omân de la sfârșitul o rânduirii f eudale și în ceputul o rânduirii
capitaliste, două i mportante monu mente le gislative, care au fost influențate de Codul civil
francez de la 1804, au consacrat principiul general de răspund ere civilă fundament ată pe culpă:
Legiuirea Caragea (aplicată în Țara Românească începând cu 1 septembrie 1818) și Codul
Calimach, (intrat în vigoare din 1817 în Moldova), în care se consacră răspunderea civilă
întemeiată pe vinovăție indiferent că este intenționată sau nu [131, p.42; 197, p.37].
Legiuirea lui Caragea (1818) intitulează cartea a cincea „Despre vini”, pe care le clas ifica în:
vini mari și vini mici. Deși noțiunea infracțiunii nu se desprindea încă de persoana infractorului,
totuși credem că ar fi de menționat că în Codul Caragea omorul se pedepsește în mod diferit
după cum acesta este unul cugetat (cu intenție) sau ne cugetat [131, p.44]. Așadar un progres pe
planul vinovăției penale s -a realizat totuși în privința dozării pedepsei în raport cu atitudinea
psihică a făptuitorului până la săvârșirea infracțiunii. Sau mai bine zis se observă deja o gradare a
intențiilor în unele premeditare și altele fără premeditare [131, p.48].

31
Pentru a face o analiză a reglementărilor legale în materia vinovăției este necesar să facem o
trecere în revistă a reglementărilor ce se conțin în actele normative de bază actuale.
Astfel, princi palul act normativ al Republicii Moldova, Constituția [63], face referire la
vinovăție o singură dată. Este vorba de art. 21 care stabilește că orice persoană acuzată de un
delict este prezumată nevinovată până când vinovăția sa va fi dovedită în mod legal , în cursul
unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s -au asigurat toate garanțiile necesare apărării
sale. Astfel, să nu uităm că prezumția nevinovăției a fost, este și va fi o reglementare deosebit de
importantă pentru legislația multor state. Declarația franceză a drepturilor omu lui și
cetățeanului din 1789 [74] în art.9 a stabilit că „Orice om trebuie considerat nevinovat până
la probarea culpabilității sale. Dacă se consideră indispensabil să fie arestat, orice severitate
care n -ar fi necesară pentru a se asigura de persoana sa, trebuie să fie în mod riguros reprimată
prin lege”. Aceas tă Declarație a luat naștere ca o reacție împotriva folosirii excesive și abuzive a
măsurii arestării preventive, care facilita folosirea torturii. Nu în ultimul rând, textul Declarației
era menit a preveni erorile judiciare, multe dintre acestea făcând ma re vâlvă în epocă și
provocând indignare națională [155] . Acest text este considerat ca fiind prima consacrare
legală a prezumției de nevinovăție . Iar, te xtul fund ament al al prezumției nevinovăției, a
fost acela, care a infl uențat în mod decisiv, în sens umanist, tоate sistemele de drept procesual
penale din Eu rоpa și, în parte, din lume [78, p.75 ].
Evoluția prezumției de nevinovăție nu poate fi despărțită de evoluția drepturilor omului.
Astfel, la 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat și proclamat Declarația
Universală a Drepturilor Omului [75]. Considerând că scopul Consiliului Eur opei este acela
de a realiza o uniune mai strânsă între membrii săi și că unul dintre mijloacele pentru a atinge
acest scop este apărarea și dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ia
naștere articolul 11 alin. (1) din Declarație car e prevede că “ Orice persoană acuzată de
comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când
vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i -au fost asigurate
toate garanțiile necesare apăr ării sale .” Declarația universală a drepturilor оmului recomandă
legislațiilоr naționale ale statelоr să consfințească această prezumție în actele normative interne
[120, p. 32].
Ulterior, o reglementare mai amplă o cunoaște principiul, prin Pactul internațiоnal cu
privire la drepturile civile și politice , adоptat de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie
1966 și ratificat de R. Mоldova prin Hоtărârea Parlamentului nr.217 -XII din 28.07.90 prin textul
art. 14, pct. 2, „ Orice persoană acuzată de săvâr șirea unei infracțiuni este prezumată a fi
nevinovată cât timp culpabilitatea să nu a fоst stabilită în mod legal ” [153].
Pe plan internațional, prezumția de nevinovăție mai este reglementată expres și în art. 66 al
Statutului Curții Penale Internaționale de la Roma, ratificat de R. Moldova prin Legea nr.

32
212 din 09.09.2010, potrivit căruia: “Orice persoană va fi considerată nevinovată până ce
vinovăția sa va fi stabilită în fața Curții, în concordanță cu legea aplicabilă” [183].
La nivelul Uniunii Europene, textul de avut în vedere este cel al Cartei drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene [42], proclamată la Nisa la 7 decembrie 2000, care face
referire la prezumția de nevinovăție în art. 48, aparținând cap. VI Justiție. Acest articol prevede:
“Orice acuzat este prezumat nevinovat până când vinovăția sa va fi legal stabilită ” [42].
Toаte stаtele lumii аu consаcrаt prezumțiа de nevinоvăție în аctele normаtive fundаmentаle
аle lor, și nu putea fаce аbstrаcție și excepție de acest fаpt și legeа fundаmentаlă a R. Moldova –
Constituțiа R. Mоldovа. Astfel, prezumția de nevinovăție este un principiu de bază constituțional
a răspunderii juridice.
Sub aspectul răspunderii juridice constituționale, în Republica Moldova, putem analiza
câteva norme juridice prevăzute de Constituția R. Moldova [63, art. 81, al.3; art. 89] și de Legea
cetățeniei R.Moldova [123, art.23], unde putem vorbi de vinovăția subiecților individuali ai
dreptului constituțional.
Potrivit art. 81, alin. (3) din Constituț ia Republicii Moldova este prevăzut că Parlamentul
poate hotărî punerea sub acuzare a Președintelui Republicii Moldova, cu votul a cel puțin două
treimi din numărul deputaților aleși, în cazul în care săvârșește o infracțiune . Iar la art. 89 (1)
este prevăzut că în cazul săvârșirii unor fapte prin care încalcă prevederile Constituției,
Președintele Republicii Moldova poate fi demis de către Parlament cu votul a două treimi din
numărul deputaților aleși. Însă nici legislatorul nu a reglementat criteriil e de apreciere a
încălcării prevederilor Constituției ca o faptă pentru care Președintele ar putea fi demis [157, p.
121]. Iar conform prevederilor Legii cetățeniei R. Moldova [123], cetățenia R. Moldova poate fi
retrasă printr -un decret al Președintelui R epublicii Moldova persoanei care: a) a dobândit
cetățenia R. Moldova în mod fraudulos, prin informație falsă sau prin ascunderea unui fapt
pertinent; b) s -a înrolat benevol în forțe armate străine; c) a săvârșit fapte deosebit de grave prin
care se aduc pr ejudicii esențiale statului.
Întrucât sancțiunea penală este cea mai gravă din sancțiunile cunoscute în drept, este normal
ca garanțiile pentru persoanele pasibile de asemenea sancțiuni să beneficieze de o protecție
juridică pe măsură. Din acest motiv, pre vederile legii penale în materia vinovăției sunt cele mai
numeroase ca în alte ramuri ale dreptului.
Totodată, este de observat că, deși Codul penal (în continuare C.P.) [55] al R. Moldova nu
ne oferă o definiție a vinovăției, conținutul subiectiv al aces teia poate fi dedus dintr -o serie de
articole.
Astfel, conform art. 6 alin. (1) C. P. al R. Moldova, persoana este supusă răspunderii penale
și pedepsei penale numai pentru fapte săvârșite cu vinovăție ( principiul caracterului personal al
răspunderii penal e) [55, art. 6 alin. (1)]. Iar, art.19 stipulează: „ Dacă drept rezultat al săvârșirii

33
cu intenție a infracțiunii se produc urmări mai grave care, conform legii, atrag înăsprirea
pedepsei penale și care nu erau cuprinse de intenția făptuitorului, răspundere a penală pentru
atare urmări survine numai dacă persoana a prevăzut urmările prejudiciabile, dar considera în
mod ușuratic că ele vor putea fi evitate sau dacă persoana nu a prevăzut posibilitatea survenirii
acestor urmări, deși trebuia și putea să le prev adă. În consecință, infracțiunea se consideră
intenționată” [55, art. 19].
Pentru confirmarea respectării principiului răspunderii pentru fapta săvârșită cu vinovăție,
legislația penală mai stipulează că „ fapta se consideră săvârșită fără vinovăție, dacă persoana
care a comis -o nu își dădea seama de caracterul prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii sale, nu
a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile și, conform circumstanțelor
cauzei, nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă ” [55, art. 20].
Stabilind formele vinovăției – intenția și culpa – în Partea Generală a C.P., legiuitorul nu
valorifică absolut toate elementele psihice care formează structura internă a acestei forme de
corelație dintre faptă și autor, ci se limitează doar la a cele elemente care sunt necesare și
suficiente pentru recunoașterea existenței vinovăției și fără de care răspunderea penală este
imposibilă. Elementele care influențează asupra formării conștiinței și voinței, dirijează
comportamentul uman și, desigur, in fluențează asupra gradului de vinovăție nu au fost introduse
în definiția formelor vinovăției, dar sunt luate în considerație atât de legiuitor, cât și de practică
judiciară la diferențierea și individualizarea răspunderii și pedepsei penale. Așadar, mobil ul,
scopul și emoțiile sunt elemente indispensabile ale conținutului psihic al vinovăției și trebuie
stabilite în toate cazurile de comitere a infracțiunilor atât prin intenție, cât și din culpă. Scoaterea
acestor elemente dincolo de limitele vinovăției co mplică determinarea atât a formei concrete, cât
și a conținutului social -politic al vinovăției, a periculozității persoanei vinovate, precum și a
cauzelor și condițiilor care au generat comportamentul infracțional [199, p. 295].
Argumentând această poziție, profesorul rus P.S. Daghel scrie: „Opinia potrivit căreia latura
subiectivă a infracțiunii nu este identică cu vinovăția, dar include în sine alături de vinovăție
mobilul și scopul infracțiunii se bazează… pe confundarea latu rii subiective a infracțiunii
(vinovăției) și semnelor componenței de infracțiune, care caracterizează această latură subiectivă
(intenție, culpa, mobil, scop, afect etc.), precum și pe confundarea noțiunilor de conținut și formă
a vinovăției [235, p. 9]”.
Cercetătorul Dan Georgian consideră că concepția dată nu este destul de convingătoare în
raport teoretic și inadmisibilă pentru practica judiciară. Explicarea rezidă în următoarele: 1)
identificarea vinovăției cu latura subiectivă a infracțiunii nu cores punde descrierii legislative a
vinovăției. Potrivit art.19 alin. (1) din C.P. român și art.6 alin. (2) din C.P. al R.Moldova,
vinovăția există când fapta care prezintă pericol social este săvârșită cu intenție sau din culpă.
Deci, legea prevede vinovăția c a noțiune generică doar a intenției și culpei și nu include în

34
conceptul dat alte elemente psihice. Noțiunea de vinovăție pare a fi un concept global, o
generalizare a trăsăturilor comune ambelor forme de manifestare ale procesului psihic,
constituind, pri n urmare, genul, iar intenția și culpa – specii ale genului [100, p. 93]. Legiuitorul
include în conținutul vinovăției, adică al intenției și culpei, doar conștiința și voința [57, art.19
alin. (1); 55, art.17, 18] și lasă în afara limitelor vinovăției mob ilul, scopul și alte elemente care
caracterizează activitatea psihică a subiectului la comiterea infracțiunii; 2) conceperea vinovăției
ca latură subiectivă a infracțiunii reprezintă o noțiune insuficient concretizată atât sub aspectul
conținutului psihic al acesteia, cât și sub aspect juridic. Includerea în conținutul vinovăției a
mobilului, scopului, emoțiilor și a altor elemente psihice, al căror cerc nu este determinat
definitiv, produce confuzii în soluționarea problemei privind formele vinovăției și î nlătură
caracterul de sine stătător al acestor elemente ale laturii subiective a infracțiunii, cu toate că
legea frecvent le atribuie un astfel de conținut.
În continuare se va face o trecere în revistă și analiza legislației altor state, referitor la
vinovăția penală.
Definiția legislativă a vinovăției penale în C.P. al României [57] din 28 iunie 2004 ca și al
aceluia din 1969 nu este dată în mod expres. Astfel la Titlul II intitulat „Infracțiunea”, în art. 17,
la alin. 1 se menționează: „ Infracțiunea es te fapta prevăzută de legea penală, care prezintă
pericol social și este săvârșită cu vinovăție ”. La alin. 2 al aceluiași articol se menționează de fapt
ca și în fosta legislație că: „Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.
Iar articolul 2 0 intitulat: „Vinovăția” se referă la formele și modalitățile de manifestare ale
acestora. Astfel se reglementează că: „ Fapta prevăzută de legea penală care prezintă pericol
social este săvârșită cu vinovăție când este comisă cu intenție, din culpă sau cu intenție
depășită”.
Actualmente în Federația Rusă, C. P. accentuează studiul și înțelesul vinovăției penale mai
mult pe baza criteriul psihologic. În articolul 5 al codului se incriminează în mod expres
principiul vinovăției penale, în care se prevede: „ Persoana este supusă răspunderii penale numai
pentru producerea unor fapte (acțiuni sau inacțiuni) socialmente periculoase și pentru
producerea urmărilor și a rezultatelor social periculoase, în raport cu care a fost stabilită
vinovăția acestuia”. Acest prin cipiu face trimitere la un alt principiul al dreptului penal,
principiul caracterului personal al răspunderii penale. Așa încât, principiul vinovăției presupune
nu numai implicarea subiectului din punct de vedere fizic la comiterea infracțiunii ci și o
participație psihică din partea acestuia. Cu alte cuvinte, individul poate fi tras ia răspundere
penală, nu numai atunci când fapta infracțională este produsul propriilor sale acțiuni, dar și
atunci când aceasta constituie un product al conștiinței și voinței sale [221, p. 39].
Vinovată în comiterea infracțiunii se va considera persoana care într -un mod a comis fapta
social periculoasă, fie că aceasta s -a produs prin acțiune sau inacțiune, în mod intenționat sau din

35
imprudență [56, art. 24 -26]. Problema infrac țiunilor cu două forme de vinovăție, caracterizate
printr -o construcție specială a laturii subiective, a fost pusă în discuție în acest cod. Pentru prima
dată această problemă a obținut soluționare legislativă în art. 27 Cod penal din 1996, în care a
fost formulat conceptul de infracțiune comisă cu două forme de vinovăție, adică premeditat și
prin neglijență. Dacă am evalua asemenea act ca atitudinea subiectului față de acțiuni, atunci
acesta trebuie să fie considerat intenționat, iar în cazul atitudinii su biectului față de consecințele
grave survenite, atunci neglijent. Astfel, în articole care conțin componențe complexe de
infracțiuni este indicat direct care din elementele lor sunt fapte intenționate și care sunt
neglijente. În al doilea rând, art. 27 pre vede în mod expres că, în cazul în care în rezultatul unei
infracțiuni cu intenție au fost provocate consecințe grave, care conform legii implică o pedeapsă
mai severă și nu sunt acoperite de intenția persoanei, răspunderea penală pentru acestea survine
numai în cazul provocării lor din nechibzuință și neglijență. Legea nu utilizează denumirile
acestor tipuri de neglijență, ci repetă formulele lor normative reglementate în lege.
C. P. al Republicii Belarus [312] în art. 3 stabilește că răspunderea pentru fa pta personală
săvârșită cu vinovăție este un principiu fundamental al dreptului penal și răspunderii penale.
Acesta constă în faptul că „o persoană poate fi supusă răspunderii penale doar pentru acele
acțiuni (inacțiuni) socialmente periculoase comise de e a și consecințele socialmente periculoase
provocate, prevăzute de C.P., pentru care vina lui, adică intenția sau neglijența au fost stabilite.
Răspunderea penală pentru prejudicierea nevinovată nu este admisă”. Astfel, în alin. 1 art. 21 din
C.P. vinovăția este definită ca „atitudinea mentală a unei persoane față de actul socialmente
periculos comis, exprimată sub formă de intenție sau neglijență”.
De asemenea, concepția psihologică a vinovăției este definită în C.P. al Ucrainei [313]. De
exemplu, în art. 23 este menționat: „Vinovăția este atitudinea mentală a unei persoane față de
acțiunea sau inacțiunea săvârșită, prevăzute de prezentul Cod, și efe ctele sale exprimate în formă
de intenție sau neglijență” [233, p. 58].
Vinovăția, în legea penală italiană, este o un element subiectiv sau psihologic al crimei și
anume atitudinea psihică a persoanei față de acțiunile (inacțiunile) sale și rezultatul dă unător.
Alin. 1 art. 42 din Codul penal al Italiei [341] indică: „Nimeni nu poate fi pedepsit pentru o
acțiune sau inacțiune prevăzută de lege ca infracțiune în cazul în care aceasta nu este făcută cu
bună știință și în mod voluntar”. Astfel, cercetătorul Pannain [359, p. 354] consideră că dreptul
penal italian distinge asemenea componente ale atitudinii mentale manifestate prin crimă, cum
sunt conștiința și voința. În dreptul penal italian aspectul subiectiv al infracțiunii – vinovăția –
este temei pentru răspunderea penală, la rând cu elementul material al infracțiunii. Elementul
material include toate particularitățile obiective ale faptei și anume acțiunea sau inacțiunea,
legătura de cauzalitate și efectele nocive [245, p. 103].

36
Art. 43 din Codul penal a l Italiei definește toate formele de vinovăție. Forma principală de
vinovăție, conform dreptului penal italian, este intenția. Crima este recunoscută ca fiind
intenționată sau relevantă atunci când rezultatul periculos și dăunător, care este consecința
acțiunii sau inacțiunii prin care este încălcată legea, și de care, conform legii, depinde existența
crimei, a fost conștientizat de subiect și a fost dorit ca urmare a acțiunii lui voluntare sau a
neexecutării obligației juridice [245, p. 104] .
După cum se p oate observa din formularea intenției, Codul penal al Italiei prevede doar
intenția directă. Cu toate acestea, teoreticienii dreptului penal în literatura juridică delimitează
atât intenția directă, cât și cea indirectă. Intenția directă și indirectă în It alia se disting prin
elementul volitiv. Intenția directă apare atunci când o persoană dorea să obțină rezultatul și și -a
îndreptat acțiunea anume spre realizarea lui. Intenția este considerată indirectă în cazul în care
persoana ce comitea actul a prevăzut urmările lui, cu toate că nu a avut scopul de a le atinge sau
chiar spera că aceste urmări nu vor avea loc. Practica judiciară definește la fel intenția directă și
indirectă [245, p. 103 -105].
Răspunderea pentru fapta comisă din neglijență apare numai în cazurile prevăzute expres de
lege [341, art. 42]. Fapta este recunoscută neglijentă dacă rezultatul ei este o consecință nedorită
de subiect, chiar dacă și prevăzută, cauzată din neglijență, imprudență sau lipsa de experiență, fie
din cauza nerespectării legilor, regulilor, dispozițiilor sau regulamentelor [341].
Codul penal al Italiei delimitează două tipuri de neglijență: generală și specială. Pe lângă
intenție sau neglijență, Codul penal italian prevede și o a treia formă de vinovăție –
preterintențion alitatea, prevăzută la alin. 2 art. 43 din Codul penal al Italiei.
Un act este considerat preterintențional sau comis în afara intenției atunci când acțiunea sau
inacțiunea dă naștere unui rezultat negativ mult mai grav decât cel așteptat de subiect. În
legislația penală italiană cazurile de drept penal cu vinovăție preterintențională în forma sa pură
sunt numai două: omorul preterintențional (art. 584 C.P.) și avortul preterintențional (alin. 2 art.
18 din Legea Nr. 194 din 22.05.78) [245, p. 106].
Faptel e preterintenționale sunt prevăzute, de asemenea, în legislația penală din mai multe
țări din America Latină. De exemplu, în Codul penal al Columbiei fapta este recunoscută
preterintențională atunci când rezultatul presupus de subiect este mai grav decât c el dorit [342,
art. 38].
În conformitate cu C. P. al țării El Salvador [343, art. 34], infracțiunea se consideră comisă
cu preterintenționalitate atunci când acțiunea sau inacțiunea provoacă un rezultat mult mai grav
decât cel care persoana a vrut să -l cau zeze, cu condiția ca rezultatul criminal ar putea fi prevăzut
de persoană în cauză .
În doctrina și legislația penală franceză există încercări similare de a identifica o a treia
formă de vinovăție [133, p.16].

37
Între noile reglementări ale C. P. francez [34 0] intrat în vigoare în anul 1994 se află și
prevederile art.121 -5 care, alături de intenție și neglijență, consacră o nouă formă de atitudine
subiectivă și anume „punerea în pericol deliberat a persoanei altuia”. O atare formă de vinovăție
apare și ca un element circumstanțial de agravare în cazul uciderii din culpă (art.221 -6) sau al
vătămării integrității corporale din culpă (art.222 -19). O mențiune similară apare și ca un
element constitutiv în conținutul infracțiunii de punere în pericol a unei persoan e (art.223 -1). Se
manifestă, astfel, intenția legiuitorului francez de a acorda o mai mare atenție apărării sociale
prin ocrotirea nu numai a persoanei care a fost vătămată efectiv printr -o acțiune sau inacțiune,
dar și în cazul când a fost expusă unui per icol de a i se aduce atingere vieții sau integrității
corporale. În anul 1996 acest text (art.121 -3) a suferit o modificare, fiind împărțit în 4 alineate
distincte, punerea în pericol a persoanei ocupând o poziție intermediară între intenție și culpă. La
10 iulie 2000 (legea Fauchon) a fost modificat din nou acest text, cuprinzând în alin.1 definiția
dolului, în alin. 2 definiția punerii în pericol, în alin.3 este definită culpa (când autorul nu a
respectat regulile elementare de diligență), iar în alin.4 e ste definită culpa în cazul persoanei
fizice care n -a cauzat o daună efectivă, ci a contribuit la crearea situației ce a permis producerea
prejudiciului sau nu a luat măsurile care ar fi permis să se evite producerea rezultatului.
Așa cum se observă, în n oua formulare a art.121 -3, este introdusă o ierarhizare după
gravitate a formelor de vinovăție non intenționate. În viziunea legiuitorului francez aceasta ar fi:
culpa deliberată (art.121 -5 alin.2), culpa simplă – neglijența, imprudența (art.121 -3 alin.3) și
violarea unei obligații de prudență și securitate (art.121 -3 alin.4) [133, p. 16].
Majoritatea cercetătorilor au subliniat că prin modificările aduse legii penale franceze s -a
urmărit întărirea răspunderii penale pentru crearea deliberată a unor situații de risc, adică a
posibilității producerii unor consecințe periculoase pentru viața și integritatea corporală a
persoanelor [336, p.289 -295].
Referitor la vinovăția persoanelor juridice, cercetătoarea A. Cerchez stabilește că, Codul
penal al Republ icii Moldova reglementează pentru prima dată răspunderea penală a persoanelor
juridice. În accepțiunea art. 21 alin. 3 din C. P. al R. Moldova, persoana juridică, cu excepția
autorităților publice, este pasibilă de răspundere penală pentru o faptă prevăzut ă de legea penală
dacă există una din următoarele condiții: persoana juridică este vinovată de neîndeplinirea sau
îndeplinirea necorespunzătoare a dispozițiilor directe ale legii, ce stabilesc îndatoriri sau
interdicții pentru efectuarea unei anumite activ ități; persoana juridică este vinovată de efectuarea
unei activități ce nu corespunde actelor de constituire sau scopurilor declarate; fapta care
cauzează sau crează pericolul cauzării de daune în proporții considerabile persoanei, societății
sau statului a fost săvârșită în interesul acestei persoane juridice sau a fost admisă, sancționată,
aprobată, utilizată de organul sau persoana împuternicită cu funcții de conducere a persoanei

38
juridice respective. Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude ră spunderea persoanei
fizice pentru infracțiunea săvârșită [44, p.126 -127].
În continuare se vor face referințe la reglementările vinovăției civile. Astfel C. Civ. al R.
Moldova [49] nu prevede reglementări exprese privind definirea noțiunii de vinovăție, a formelor
acesteia, influența gradelor de vinovăție asupra valorii prejudiciului, totuși putem evidenția unele
articole care reglementează diferite forme și grade ale vinovăției, în dependență de forma
răspunderii juridice civile [120, p. 23]. Astfel, art. 603 C. Civ. al R. Moldova, persoana poartă
răspundere civilă contractuală numai pentru dol (intenție) sau culpă în formă de neglijență sau
imprudență. Dolul are loc atunci când autorul prevederea rezultatul faptei sale, și îl dorea.
Imprudența are loc atun ci când autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu -l acceptă, socotindu –
l fără temei, că nu se va produce. Neglijența are loc atunci când, autorul nu prevede rezultatul
faptei sale dar putea și trebuia să le prevadă. De asemenea, putem întâlni reglemen tări cu privire
la vinovăție și în prevederile diferitor categorii de contracte [120, p. 24].
Prevederi mai cuprinzătoare referitoare la vinovăția civilă sunt cuprinse în capitolul dedicate
obligațiilor care nasc din cauzarea de daune. Astfel art. 1398 ali n. (1) al C. Civ. stabilește că cel
care acționează față de altul în mod ilicit, cu vinovăție este obligat să repare prejudiciul
patrimonial, iar în cazurile prevăzute de lege, și prejudiciul moral cauzat prin acțiune sau
omisiune . Alin. doi al aceluiași a rticol ne spune că prejudiciul cauzat prin fapte licite sau fără
vinovăție se repară numai în cazurile expres prevăzute de lege. Prin urmare ilicitul civil se
pedepsește doar pentru faptele comise cu vinovăție, excepțiile fiind admise doar în cazuri izolat e
și numai atunci când o asemenea posibilitate este reglementată în mod expres de prevederile
legale. Totuși, reglementarea conținută în art. 1398 Cod civil ar putea duce la concluzia că
vinovăția civilă este similară vinovăției penale. Această problemă este lămurită de art. 1406 –
1408 C. Civ. al R. Moldova, în care este reglementată răspunderea supraveghet orilor legali
pentru faptele persoanelor aflate sub supraveghere (răspunderea pentru faptele minorilor și a
incapabililor). Deși s -ar părea că aici se vorbește despre o răspundere fără vinovăție, o asemenea
concluzie nu este pe deplin corectă. Or, supraveg hetorii răspund doar pentru cazul în care aceștia
se fac vinovați de încălcarea obligațiilor de supraveghere adecvată [120, p. 24].
Reglementările referitoare la vinovăție sunt asemănătоare în toate cazurile care cheamă
subiectele la răspundere civilă del ictuală fără vinovăție directă. Persoana cu funcție de
răspundere va răspunde sоlidar în cazul intenției sau culpei grave. Deci, vinovăția poate fi directă
sau indirectă. Totuși este о deosebire în dependență de vârsta minorilor, deоarece părinții
(adoptat orii) sau tutоrii răspund integral și nemijlocit pentru prejudiciul cauzat de un minor care
nu a împlinit 14 ani, dacă nu demonstrează lipsa vinоvăției lor în supravegherea sau educarea
minorului. Deci, în cazul dat vina nu se prezumă, ea poate fi demоnstr ată sau dezmințită prin
probe. Acestora li se acordă о șansă de către legislație [120, p. 23].

39
Alin. (2) al art.1407 C. Civ. al R. Moldova prevede răspunderea subsidiară pentru părinți
(adoptatori) sau curatоr, în cаzul în care minоrul între 14 și 18 ani n u are bunuri sau venituri
suficiente pentru repararea prejudiciului cаuzat, acesta trebuie reparat, integral sau în partea
nerepаrată, de către părinți (adоptatori) sau curator dacă nu demоnstrează că prejudiciul s -а
prоdus nu din vina lor și posibilitatea de a demоnstra nevinоvăția [120, p. 23].
Alin. (3) al аrt. 1409 C. Civ. al R. Moldova prevede că autorul prejudiciului nu este exоnerat
de răspundere dacă el însuși este vinovat de faptul că а ajuns într -о astfel de stare în urma
consumului de alcоol, de drоguri, de аlte substanțe psihotrope sau din altă cauză. În acest cаz
vinоvăția este dublă, ea este prevăzută și pentru starea de incapacitate a autorului prejudiciului.
Articolul 1411, C. Civ. al R. Moldova, răspunderea pentru prejudiciul cauzat de anima le și
articоlul 1413 C. Civil al R. Moldova, răspunderea în cazul căderii sau scurgerii din construcție,
ne demonstrează existența unei vinоvății prezumate [120, p. 23].
Deși gradul de vinovăție pentru un delict civil nu are o importanță atât de mare ca în cazul
faptelor penale, totuși legiuitorul s -a îngrijit și de acest aspect. Conform art. 1417 C. Civ. al R.
Moldova, prejudiciul cauzat din intenția persoanei vătămate nu se repară. Dacă culpa gravă a
persoanei vătămate a contribuit la producerea prejudici ului sau la agravarea lui, despăgubirea
se reduce potrivit gradului de vinovăție a persoanei vătămate.
Așadar, se observă o schimbare de accente. Cuantumul prejudiciului ce va fi reparat nu
depinde de gradul de vinovăție al făptuitorului, dar de vinovăția persoanei vătămate. Această
logică a legiuitorului este de înțeles întrucât întinderea prejudiciului pe care îl are de suportat
partea vătămată în urma unui delict nu depinde de faptul dacă acel delict a fost comis intenționat
sau din imprudență. Or, oric e persoană prejudiciată beneficiază de principiul despăgubirii
integrale. Iar această despăgubire va trebui compensată integral indiferent dacă cel ce a acționat
ilegal a acționat intenționat sau s -a manifestat imprudent.
C. Civ. аl României din 2009 [50] a introdus mari schimbări referitоare la răspunderea
civilă, reglementând -o expres în ambele ei forme, precum reglementeаză nemijlоcit și noțiunea
de vinovăție și о prezintă în două forme: de intenție și de culpă. Intenția pоate fi directă – când
autorul faptei prevede consecințele acesteiа și dоrește săvârșirea ei. La intenția indirectă autorul
prevede rezultatul fаptei, deși nu -l dorește, dar acceptă pоsibilitatea producerii lui [120, p. 25].
C. Civ. al Federației Ruse [232] de asemenea cоnține unele re glementări identice celor din
R. Mоldova, privind vinovăția în calitate de cоndiție a răspund erii juridi ce civile.
Și Codul Civ. din Quebec [339] prevede reglementări cu privire la conceptul vinovăției, dar
nu atât de clare ca în alte acte normative analizate anterior, și anume: “Orice persoană are
îndatorirea de a respecta regulile de conduită, stabilite în concordanț ă cu circumstanțele, uzanța
sau legea, astfel încât să nu cauzeze altuia un prejudiciu. În situația în care o persoană cu
discernământ eșuează în îndeplinirea acestei îndatoriri, aceasta este responsabilă pentru toate

40
prejudiciile cauzate altei persoane, f iind obligată la repararea lor în natură, indiferent dacă sunt
corporale, morale sau materiale. În anumite cazuri, o persoană este de asemenea obligată să
repare prejudiciul cauzat prin fapta altuia sau de către lucrurile aflate sub paza sa”. Totuși acest
articol omite să facă vreo referire la vinovăția făptuitorului ca o condiție esențială pentru
angajarea răspunderii, în cadrul articolului cu care demarează reglementarea acestei instituții. Se
menționează doar că persoana în cauză va fi obligată să răspun dă în măsura în care a avut
discernământul faptei sale , efectiv sau prezumat de lege, în momentul comiterii acesteia.
Aceasta presupune că, prin însușirile sale psihice, intelective și volitive, autorul faptei a putut să
își dea seama de caracterul ilicit și urmările dăunătoare pe care le -ar putea produce, având
posibilitatea de a le preveni sau evita. În aceste condiții, capacitatea delictuală a persoanei
responsabile reprezintă condiția esențială pentru angajarea răspunderii delictuale, pentru că
numai pe rsoana care a acționat cu discernământ poate fi considerată a fi vinovată de faptele sale.
În absența discernământului, nu se poate reține imputabilitatea comportamentului acestei
persoane, astfel că nu sunt întrunite elementele constitutive ale răspunderi i, existând riscul ca
victima inocentă să suporte în mod injust aceste consecințe [28, p.151].
Referindu -se la vinovăția persoanei în dreptul contravențional, Alexandru Țiclea
argumentează că deoarece legislația contravențională nu definește vinovăția ace asta nu poate
avea alte forme și modalități decât cele stabilite de legea penală [191, p. 57]. De regulă, aceasta
are loc atunci când trimiterea la forma vinovăției se conține în însăși dispoziția normei materiale
a dreptului contravențional. De exemplu: a rt. 49 alin. (2) C.C. al R. Moldova, art. 78 C.C. al R.
Moldova, art. 93 alin. (2) C.C. al R. Moldova, art. 104, 126, 129 C.C. al R. Moldova [110, p.
113]. Totuși C. C. al R. Moldova [51] face descrierea atât a intenției, ce combină cele două tipuri
ale ei : directă și indirectă, cât și descrierea imprudenței, ce include neglijența și frivolitatea.
Structurile ambelor forme de vinovăție în C. C. în general coincid cu structurile similare din
Codul penal [55].
Codul administrativ al F.R. [255], în art. 2.2, prevede 2 forme ale vinovăției
contravenționale: „1. Contravenția administrativă este considerată comisă în mod intenționat în
cazul în care persoana care a comis -o a fost conștientă de ilegalitatea acțiunii (sau inacțiunii)
sale, a prevăzut consecințele e i dăunătoare și a dorit astfel de consecințe sau în mod conștient le –
a admis, sau le -a tratat cu indiferență. 2. Contravenția administrativă este considerată comisă din
imprudență în cazul în care persoana care a comis -o a prevăzut posibilitatea apariției
consecințelor negative ale acțiunii (sau inacțiunii) sale, dar fără motive suficiente cu încredere a
contat pe prevenirea acestor consecințe, sau nu a prevăzut posibilitatea apariției unor asemenea
consecințe, deși ar fi putut și ar fi trebuit să le prevad ă.”
Ordonanța Guvernului României nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor [148]
reglementează termenul „vinovăție” doar în articolul 1, care definește contravenția ca fiind

41
„fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată prin lege, ord onanță, prin H.G. sau, după
caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau a sectorului
Municipiului București, a consiliului județean ori a Consiliului General al Municipiului
București” [148, art.1].
Deși, în ciuda studiulu i slab al conceptul de „vinovăție” și conceptul legat de el de „culpă”,
în știință dreptului muncii, acestea apar în mod repetat în actualul Cod al muncii.
Spre exemplu, art. 94 al C.M. [53], stabilește că persoanele vinovate de încălcarea normelor
privind obținerea, păstrarea, prelucrarea și protecția datelor personale ale salariatului poartă
răspundere conform legislației în vigoare. Articolul 146 alin. (2) C.M. prevede că persoanele cu
funcție de răspunde re din bănci, autorități publice și unități, vinovate de neachitarea la timp a
salariilor, poartă răspundere materială, disciplinară, administrativă și penală, în condițiile
legii.
De asemenea, în actualul C.M. este prevăzută și noțiunea de culpă. A se ve dea spre exemplu
art. 86 ( k) comiterea de către salariatul care mânuiește nemijlocit valori bănești sau materiale a
unor acțiuni culpabile dacă aceste acțiuni pot servi temei pentru pierderea încrederii
angajatorului față de salariatul respectiv ), art. 26 2 ((2) În cazurile prevăzute de legislația în
vigoare, conducătorul unității repară prejudiciul cauzat unității ca urmare a acțiunii sau
inacțiunii sale culpabile .), art. 264 ( În caz de încetare a contractului individual de muncă
încheiat cu conducătorul u nității în baza ordinului (dispoziției, deciziei, hotărârii) organului
abilitat sau al proprietarului unității (art.263 lit.b)), în lipsa unor acțiuni sau inacțiuni culpabile ,
conducătorul este preavizat în scris cu o lună înainte și i se plătește o compen sație pentru
încetarea contractului individual de muncă înainte de termen, în mărime de cel puțin 3 salarii
medii lunare. ), art.328 ( (1) Partea contractului individual de muncă repară prejudiciul material pe
care l -a cauzat celeilalte părți în urma acțiuni i sau inacțiunii sale ilegale și culpabile , dacă
prezentul cod sau alte acte normative nu prevăd altfel. ), art. 338 ( (1) Salariatul poartă răspundere
materială în mărimea deplină a prejudiciului material cauzat din vina lui angajatorului în cazurile
când: c) prejudiciul a fost cauzat în urma acțiunilor sale culpabile intenționate, stabilite prin
hotărâre judecătorească; ), art. 388 ( (4) Concedierea salariaților care au fost aleși în organele
sindicale, indiferent de faptul dacă au fost eliberați sau nu de la locul de muncă de bază, nu se
admite timp de 2 ani după expirarea mandatului, cu excepția cazurilor de lichidare a unității sau
de comitere de către salariații respectivi a unor acțiuni culpabile , pentru care legislația în vigoare
prevede posibilitatea co ncedierii. ) etc.
Totodată, art. 337 alin. (3) C.M. prevede că salariații în vârstă de până la 18 ani poartă
răspundere materială deplină doar pentru cauzarea intenționată a prejudiciului material, precum
și pentru prejudiciul cauzat în stare de ebrietate alcoolică, narcotică ori toxică, stabilită în modul
prevăzut la art.76 lit.k), sau în urma comiterii unei infracțiuni.

42
Dintre toate formele și tipurile de vinovăție cunosc ute în dreptul muncii sunt menționate
numai actele vinovate, fără a face o trimitere expresă a formelor acesteia. Astfel, art. 340 al C.M.
stabilește că la repararea benevolă a prejudiciului material, gradul de vinovăție al fiecărui
membru al colectivului (brigăzii) se determină prin acordul dintre toți membrii colectivului
(brigăzii) și angajator. La stabilirea prejudiciului material de către instanța de judecată, gradul
de vinovăție al fiecărui membru al colectivului (brigăzii) se determină de judecată. Conform art.
344 alin. (1) C.M. , ținând cont de gradul și forma vinovăției, de circumstanțele concrete și
situația materială a salariatului, instanța de judecată poate să micșoreze mărimea prejudiciului
ce urmează a fi reparat de acesta.
Legislația muncii din România, face deosebire între răspunderea disciplinară și răspunderea
patrimonială. Astfel, art. 247, al.2 din Codului muncii al României [54] prevede că, ,,abaterea
disciplinară este o faptă în legătură cu munca și care constă într -o acțiune sau inacțiune
săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul
intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și
dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici ”. Iar art. 253, al.1 stabilește că,,, angajatorul este
obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească
pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpă
angajatorului î n timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul ”. Și chiar
dacă mai sunt articole în această lege, care fac trimitere la vinovăție (art. 250, 254), ele sunt
puține și insuficient explicate, ceea ce îngreunează interpretarea conc retă a acestor norme.
În ciuda studiului slab al acestui fenomen în știință, conceptul de „vinovăție” și de „culpă”
apar în mod repetat în Codul muncii actual al Federației Ruse [311, art. 24, 54, 55, 76, 81,
90,127, 137, 155, 156, 157, 165, 192, 220, 230 , 242, 243, 245,246,248,250,277, 279, 302, 326,
356, 357, 362, 370,414,416, 419 ]. Cu toate acestea, definiția ca atare a conceptului de vinovăție,
precum și caracteristica formelor sale în lege sunt absente. Dintre toate formele și tipurile de
vinovăție cu noscute în dreptul muncii sunt menționate numai actele intenționate și neglijența
gravă. Art. 250 din Codul muncii al Federației Ruse prevede că „organul de examinare a litigiilor
de muncă poate, ținând cont de măsura și forma de vinovăție… să reducă măr imea daunelor care
urmează a fi încasate de la angajat”. În continuare este menționat că „reducerea cuantumului
daunelor care urmează să fie recuperate de la angajat nu se face în cazul în care prejudiciul a fost
cauzat de o infracțiune comisă cu intenția de câștig personal”.
Analizând aspectul doctrinar și normativ al temei investigate, am ajuns la concluzia că
cercetarea oricărui subiect juridic poate avea succese doar atunci, când se fundamentează pe o
metodologie adecvată. Astfel, este important să reți nem că complexitatea și multitudinea de
aspecte ce țin de problema vinovăției obligă la o abordare mai serioasă a metodologiei de
cercetare. Astfel, cercetarea conceptului de vinovăție în drept, trebuie să pornească de la

43
înțelegerea cadrului doctrinar, șt iințifico -juridic și, de asemenea, a cadrului normativ, în limitele
cărora se va efectua cercetarea.
Pentru realizarea cercetării temei propuse, s -a optat pentru metoda bazată pe procedeele de
culegere directe și indirecte a datelor. Printre aceste proced ee se regăsește culegerea datelor prin
implicarea unui contact nemijlocit între cercetător și realitatea juridică normativ investigată;
cercetarea nemijlocită a surselor bibliografice; consultarea diferitor lucrări științifice în domeniu,
monografii, artic ole de specialitate, teze de doctorat, dar și surse Internet.
Această documentare complexă se referă nu doar la situația existentă la etapa actuală de
dezvoltare a societății, dar face și o incursiune în evoluția istorică a conceptului de vinovăție.
În cadrul procesului de studiere a m ultiplelor discuții și dispute referitoare la locul și rolul
vinovăției în sistemul condițiilor răspunderii juridice, ne permit să concluzionăm că nici până la
momentul actual, nu s -a stabilit o concepție unitară acesteia, f apt ce face și mai dificilă sarcina
cercetătorilor, care au ales doar un aspect al sistemul condițiilor răspunderii juridice, pe cel ce
vizează vinovăția persoanei în stabilirea răspunderii juridice. Această s ituație reprezintă o
motivație suplimentară pen tru studierea aspectelor teoretice și practice ale vinovăției în domeniul
dreptului, iar reflectarea acestor probleme a și determinat cercetarea prezentei teze de doctorat.
Lucrarea își propune ca scop cercetarea multilaterală și complexă a conceptului de vinovăție
din perspectivele teoriei generale a dreptului, prin determinarea conținutului, esenței, formelor
acestuia, pentru a formula propriile concluzii. În același timp, s -a propus efectuarea unui studiu
complex de analiză juridică comparativă, a apari ției, evoluției și dezvoltării conceptului de
vinovăție, atât în baza reglementărilor existente în Republica Moldova, cât și în baza
reglementărilor din alte state. O importanță deosebită se acordă identificării locului și rolului,
vinovăției în sistemul c ondițiilor subiective ale răspunderii juridice.
Pentru atingerea acestui scop au fost formulate următoarele obiective:
– Efectuarea unei analize științifice a conceptului de vinovăție, a necesității de reevaluare a
locului și rolului vinovăției în sistemul condițiilor subiective ale răspunderii juridice;
– Cercetarea istorică a condițiilor răspunderii juridice cu privire specială asupra vinovăției,
condiție temeinică a răspunderii juridice;
– Analiza comparativă a vinovăției în calitate de concept filosofic, re ligios, psihologic și
juridic;
– Fundamentarea teoretică a conceptului de vinovăție, dezvăluirea conținutului și formelor
acestei categorii juridice;
– Cercetarea vinovăției în plan comparativ în diferite ramuri ale dreptului, cu determinarea
trăsăturilor cara cteristice;
– Cercetarea conceptului de vinovăție pornind de la reglementările legale și ținând cont de
practica judiciară;

44
– Formularea concluziilor teoretice, orientate spre evaluarea și completarea instituției
vinovăției.
Noutatea științifică a rezultatelor obținute. Prezenta cercetare s -a concretizat într -o
lucrare complexă în care au fost elucidate problemele pe care vinovăția ca condiție a răspunderii
juridice le -a ridicat în fața teoreticienilor și practicienilor dreptu lui, adevărate surse de
interpretări, dispute doctrinare și soluții jurisprudențiale neuniforme. Lucrarea conține nu numai
o sinteză a celor mai multe dintre opiniile și argumentele literaturii de specialitate, a soluțiilor de
practică judiciară, ci și exp rimarea propriilor puncte de vedere și argumente în cele mai multe
dintre aspectele analizate.
Astfel, în procesul de investigație au fost obținute următoarele rezultate:
– a fost realizat un studiu complex al conceptului de vinovăție, al necesității de re evaluare a
locului și rolului vinovăției în sistemul condițiilor subiective ale răspunderii juridice;
– a fost analizată cercetarea istorică a condițiilor răspunderii juridice cu privire specială asupra
vinovăției, condiție a răspunderii juridice;
 a fost det erminată și analizată comparativ vinovăția din punct de vedere istoric, filosofic,
religios, psihologic și juridic (atât teoretic, cât și practic);
 au fost identificate: esența, conținutul și formele vinovăției, condiție a răspunderii juridice;
 a fost în aintată propunerea de definire a vinovăției, condiție a răspunderii juridice;
– au fost identificate și evidențiate particularitățile distinctive ale vinovăției în diverse ramuri
ale dreptului public sau privat;
 s-a stabilit că în unele ramuri ale dreptulu i, conceptul de vinovăție este slab dezvoltat,
probabil, din cauza abordării greșite că aceste concepte pot fi preluate din alte ramuri ale
dreptului;
– a fost identificată o terminologie vastă, în literatura de specialitate pentru descrierea aceluiași
fenomen;
– au fost formulate concluzii teoretice, orientate spre evaluarea și completarea instituției
vinovăției.
Problemă științifică soluționată constă în elaborarea instrumentarului de identificare și
fundamentare științifică a categoriei de vinovăție din punct de vedere al Teoriei generale a
dreptului, ceea ce a condus la determinarea locului și rolului vinovăției în sistemul condițiilor
subiective ale răs punderii juridice, argumentându -se reconsiderarea vinovăției, condiție a
răspunderii juridice, pentru că toate faptele ilicite, indiferent de natura lor și forma de răspundere
pe care o generează, pot antrena răspunderea numai în măsura în care autorul lor are o anumită
poziție subiectivă față de consecințele negative produse de ele.
Importanța teoretică a tezei derivă din rezultatele acestui demers științific, sintezele și
analizele realizate pe parcursul investigațiilor, dar și concluziile, și recomandări le pe care le

45
aduce autorul la finele lucrării. Toate acestea vor contribui la amplificarea și aprofundarea
cunoștințelor teoretice privind răspunderea juridică, sistemul condițiilor juridice, precum
corelația dintre aceste condiții, și vinovăția, condiție inerentă a răspunderii juridice; importanța
dezbaterilor la această temă, determinând nu doar schimbări de paradigme, ci și soluții
legislative. Importanța abordării vinovăției – condiție inedită a răspunderii juridice, din
perspectiva Teoriei generale a dreptului este apreciată atât pentru faptul că oferă o privire
generală asupra acestui concept, cât și pentru marcarea elementelor distincte, specifice doar ei.
Ideile și concluziile științifice cuprinse în conținutul tezei pot fi aplicate în cercetările
teoretice generale și de ramură care au ca obiect categoria vinovăției, în procesul de studii,
precum și la predarea cursurilor de teorie generală a dreptului.

1.3. Concluzii la Capitolul 1

Din toate aceste considerații cu privire la stadiul actual al dezbaterilor asupra problematicii
vinovăției, am putea deprinde câteva concluzii:
1. Vinovăția ocupă un loc special în literatura de specialitate națională, cât și străină, iar
problemele ce le îmbracă vinovăția sunt dezvoltate nu doar în teoria generală a dr eptului, dar și
în științele juridice de ramură;
2. Interesul sporit față de categoria „vinovăție” se explică prin semnificația acesteia în sistemul
valorilor social -juridice;
3. Prezumția de nevinovăție realizează o importantă funcție de evitare a erorilor judiciare, de
garantare a justei soluționări a cauzelor și de menținere a prestigiului justiției.
4. În elucidarea conceptului de vinovăție există două teorii: teoria normativă și teoria
psihologică;
5. În concepția normativă asupra vinovăției, vinovăția nu este o realitate psihologică, ci un
concept normativ, care exprimă un raport de contrarietate între voința subiectului și norma de
drept, cadru în care, faptul intenționat este un fapt voluntar, care nu trebuie voit, reproșându -i-se
voinței individuale că a comis fapta, iar faptul culpabil, un fapt involuntar care nu trebuie produs,
imputându -i-se voinței individuale faptul de a nu fi împiedicat producerea faptei. Autorul
acționează deci, altfel decât i -ar fi cerut ordinea de drep t să acționeze. Astfel, vinovăția nu mai
este un concept global care generalizează trăsăturile comune ale intenției și culpei, ci un concept
autonom, fără conținut psihic. Intenția și culpa aparțin laturii obiective a conținutului
incriminării, ca elemente subiective ale acțiunii volitive;
6. În concepția psihologică, vinovăția constituie ansamblul proceselor psihice (volitive,
intelective, afective) care stau la baza relației dintre autor și fapta comisă. În prim -plan sunt puse
procesele psihice (voința, cuno așterea, reprezentarea), procese de natură a releva apartenența
faptei autorului, cât și caracterul conștient și voit al acțiunii și al rezultatului. Teoria promovează

46
vinovăția ca element al răspunderii juridice (îndeosebi penale), intenția și culpa deven ind forme
ale vinovăției. În această concepție, răspunderea autorului faptei se justifică prin aceea că el și -a
folosit defectuos capacitatea psihică de înțelegere, prevedere, dirijare a voinței, cauzând un
rezultat care aduce atingerea unor valori sociale , ocrotite de norme;
7. În teoria generală a dreptului, noțiunea de „vinovăție” este utilizată destul de des, fiindcă ea
are legătură strânsă cu instituția răspunderii juridice. Lipsa unei opinii comune asupra noțiunii
date nu contribuie la slăbirea interesul ui științific față de ea, ci doar îl provoacă mai tare. De
aceea, cercetarea făcută a aspectelor teoretice ale vinovăției se prezintă destul de actuală și
oportună;
8. Vinovăția, care un timp îndelungat a fost un semn al laturii obiective a infracțiunii și se
referea la actul ilegal în sine sau la implicarea în comiterea lui, odată cu dezvoltarea legislației și
opiniilor teoretice cu privire la vinovăție, a devenit un element al laturii subiective a
componenței infracțiunii, necesar pentru tragerea la răspunde rea juridică. A crescut în timp
importanța atitudinii psihologice a individului față de actul său social dăunător;
9. Analizând majoritatea prevederilor legale, din diverse acte normative, atât naționale, cât și
străine, se poate spune cu certitudine că noțiu nea de vinovăție, ca condiție a răspunderii juridice,
nu este pe deplin conturată și sistematizată. Totuși există diferențe semnificative la interpretarea
naturii vinovăției în unele ramuri ale dreptului, deși ar fi mai corect să vorbim doar despre
anumite nuanțe, particularități ale vinovăției care decurg din specificul obiectului de
reglementare juridică;
10. Termenul „vinovăție” are sensuri diferite, în funcție de faptul despre care subiect de drept
este vorba: conceptul de vinovăție a individului și concept ul de vinovăție a persoanei juridice nu
sunt identice între ele. Prin urmare, persoanei juridice nu -i poate fi aplicată direct noțiunea de
vinovăție ca o atitudine psihologică a subiectului față de actul său social periculos și consecințele
lui nocive;
11. Vinovăția victimei reprezintă o noțiune etico -morală și juridico -criminologică, care este în
legătură strânsă cu întrebările răspunderii sociale privind comportamentul amoral sau ilicit.
Vinovăția, ca o condiție a răspunderii juridice, indiferent de ramură d e drept, are rolul de a
asigura o anumită securitate raporturilor juridice de răspundere, astfel încât, cel ce aplică legea
va căuta nu doar să rezolve echitabil cazul concret, ci și să coordoneze decizia sa în conformitate
cu toate condițiile răspunderii juridice, să asigure astfel o unitate între condițiile obiective și
subiective ale răspunderii. Această unitate și coerență, generatoare de securitatea raporturilor
juridice de răspundere, face din vinovăție, o condiție inerentă a răspunderii juridice.
În baza studiului doctrinei juridice, a lucrărilor de specialitate din domeniu, a legislației
actuale, teza pune în lumină un studiu multilateral și complex al vinovăției, condiție a
răspunderii juridice.

47
2. CONCEPTUALIZAREA VINOVĂȚIEI, CONDIȚIE A RĂSPUNDERII JURIDICE
DIN PERSPECTIVELE TEORIEI GENERALE A DREPTULUI

2.1. Conceptul de vinovăție în filosofie, psihologie și teologie

Realitatea contemporană nu poate fi separată de trecut și viitor. Ea este doar o anumită etapă
de dezvoltare. Tendințe multilaterale, deseori contradictorii, ale trecutului, pot determina o
situație calitativă nouă. Pentru înțelegerea esenței vinovăției ca fenomen juridic, pentru
elucidarea conținutului real al acestei categorii, vinovăția trebuie examinată sub diferite aspecte
[364, p. 707].
În ciuda faptului că vinovăția este un concept juridic, este imposibil de a dezvălui conținutul
său numai prin utilizarea metodelor juridice, pentru că premisele generale psihologice ale
conceptului de vinovăție sunt ipotezele filosofice despre voinț a liberă și necesitate, despre
activitatea omului menită să schimbe lumea obiectivă, ș.a. care, la rândul său, pot fi elucidate
numai din punct de vedere istoric, adică aplicate la condițiile de timp și loc [278, p. 174].
Problema vinovăției este multilate rală și poate fi examinată de pe pozițiile diferitor
discipline și metodologii. Aceasta este o temă complicată și plină de polemică. La baza
conceptului de vinovăție stau ideile morale, iar domeniul moralei nu se supune cunoașterii prin
mijloacele științei pozitive [328, p. 261].
Din punct de vedere istoric, conceptul de vinovăție a existat nu doar în legislație și lucrările
de jurisprudență. Vinovăția omului și problemele de vinovăție demult fac obiectul discuțiilor în
tratatele teologice și filosofice, tr atatele în domeniul psihologiei, psihanalizei, cercetările
culturologice [328, p. 261]. Totuși, în filosofie, teologie, psihologie și în științele juridice lipsește
un concept unic al vinovăției. Anume de aceea este importantă delimitarea caracteristicilor
generale ale „vinovăției” în aceste direcții, iar o analiză completă și profundă a acestei noțiuni,
ne poate apropia de elaborarea noțiunii unice a acestui concept [195, p. 37].
Cineva poate fi vinovat față de Dumnezeu „cu vorba, cu gândul, cu fapta”, in diferent ce
crede el despre atare vinovăție, indiferent dacă crede sau nu în Dumnezeu; același cineva poate fi
vinovat față de sine (de orizontul valorilor sădite în spiritul său), față de microgrupul în care
trăiește, față de comunitatea națională căreia aparține, indiferent ce crede el despre națiune,
despre națiunea sa, față de societatea organizată în stat, al cărei cetățean este [16, p. 167].
Deci, vinovăția este un element atribuit individului, care se face sau poate să se facă vinovat
cu vorba, fapta sau/ și gândul, iar fără libertate în spirit și act, ființa umană nu are cum să fie
vinovată. Există tendința de a considera că vinovăția sub aspect juridic se află într -o izolare

48
deplină cu cea morală și, mai ales, cu vinovăția religioasă; deși nu pare u n punct de vedere realist
[16, p. 165].
În epoca străveche, toate civilizațiile considerau că regulile, normele ce le direcționau viața
sub toate aspectele erau dictate direct de divinitate, de zei. Numai cu timpul dreptul a devenit o
„afacere a oamenilor ” ceea ce, așa cum vom vedea, nu a însemnat excluderea din sfera juridică a
factorului religios și psihologic, ci mai degrabă o precizare a distincției dintre ele [139, p. 7].
Aristotel probabil este primul care a acordat o atenție deosebită aspectului ps ihologic ca
obiect de studiu aparte, unde încearcă să demonstreze corelația dintre suflet și trup. Tot el mai
consideră că omul spre deosebire de celelalte ființe vii are rațiune, iar aceasta la rândul său și
constituie factorul determinant al acțiunilor l ui [216, p. 199; 315]. Pe când Platon, considera că
sufletul individului constituie doar o continuare a sufletului omenesc (etern), menționând în acest
sens că el este constituit și presupune următoarele trei începuturi: intelectiv (conștient), afectiv
(impulsiv) și volitiv (volițional, de voință) [295, p. 232].
Ulterior conceptul de vinovăție a fost bazat pe conceptul de vinovăție în religia creștină
[320, p. 126]. Pentru mulți oameni, era clar că forța, nu numai că nu coincidea cu dreptul, ci prea
deseori îl contrazicea și chiar îl elimina [93, p. 348]. Ceea ce caracteriza sub acest raport Evul
Mediu era tocmai o atitudine de adevărată venerație a legii ca aspirație spre o justiție ideală.
Odată cu răspândirea creștinismului, religia creștină – ce devine d ominantă – își instituie o
filozofie proprie, care va domina gândirea multă vreme. La constituirea ei au stat și concepte
împrumutate din filosofia antică grecească, neoplatonism dar și tradiția iudaică [366, p.839].
Nașterea viziunii filosofice asupra pro blemei esenței vinei (vinovăției) în această perioadă,
aparține teoriei cauzei primare dumnezeiești. Odată cu statornicirea creștinismului se formează
concepția metafizică a vinovăției: omul este recunoscut vinovat necondiționat nu doar ca urmare
a imperfe cțiunii sale și incapacității legate de aceasta de a -și executa datoria până la sfârșit, dar și
în legătură cu toate cele ce se petrec în jurul lui; vinovăția este asociată cu ideea naturii umane,
depravate prin păcatul originar [237, p.89].
Pentru prima dată putem găsi mențiuni despre vinovăție în Vechiul Testament [202].
Dumnezeu îi încredințează lui Adam îngrijirea grădinii în care ei trăiesc, și îi poruncește în
special lui Adam să nu mănânce din Copacul Cunoașterii Binelui și Răului . Eva este zeflemisită
de șarpe cu privire la abținerea de a mânca din acest copac. În dialogul dintre cei doi, Eva
elaborează asupra poruncii de a nu mânca din fructele copacului. Ea spune că doar de va atinge
fructele, ea va muri. Șarpele răspunde că nu va muri, ci în schimb ea și soțul ei vor fi „asemeni
zeilor, cunoscând binele și răul”, și o convinge pe Eva să mănânce din Copacul Cunoașterii
Binelui și Răului . Apoi mănâncă și Adam din el. Acesta este momentul în care cei doi devin
conștienți, de „cunoașterea bine lui și a răului”, evidențiată de conștientizarea goliciunii lor.
Dumnezeu apoi îi găsește, îi mustră și judecă pentru neascultare. Când a aflat despre păcătuirea

49
lui Adam și a Evei, Dumnezeu l -a întrebat pe Adam: „Nu cumva ai mâncat din pomul din care îți
poruncisem să nu mănânci?” Dar Adam a zis: „Femeia care mi -ai dat -o să fie cu mine, aceea mi –
a dat din pom și am mâncat” [202]. Astfel Adam a încercat să dea vina pe Eva și chiar pe
Dumnezeu, care i -a dat femeia. În această formulă poate fi urmărită destul de clar lipsa
delimitării concrete dintre vinovăție și răspundere, precum și faptul că vina este cauza furiei lui
Dumnezeu și greutăților și lipsurilor ulterioare pe care el le -a năpustit asupra oamenilor [328, p.
262].
Totuși teologii vorbesc despre pă cat, efecte ale păcatului și legătura acestora cu vina? Unul
dintre motivele pentru care acest subiect părea atât de confuz, constă în absența câtorva simple
definiții. Se pare că nu se spune nimic despre deosebirea dintre păcatul în sine și efectele lui.
Păcatul lui Adam a avut multe efecte pe această planetă: moartea domnește în lumea oamenilor,
a animalelor și a plantelor; suferința și durerea abundă în viața noastră, iar pământul însuși este
plin de violența și tragedia blestemului rostit asupra păcatului . Deși efectele păcatului sunt de
lungă durată și, în cele din urmă, mortale, nimeni nu considera că vinovăția și condamnarea se
află printre acestea. Nici o plantă, animal sau ființă umană, nu sunt vinovate pentru că au fost
prinse în capcana efectelor mo rtale ale păcatului. Pe de altă parte, conceptul de păcat este asociat
cu vinovăția, condamnarea, despărțirea de Dumnezeu, judecata și moartea [171] .
Testamentul nou [147], fără a utiliza termenul ca atare al vinovăției, oferă o interpretare
specifică a c onținutului acesteia, precum că, „ Dar dacă robul acela zice în inima lui: „Stăpânul
meu zăbovește să vină”; dacă va începe să bată pe slugi și pe slujnice, să mănânce, să bea și să se
îmbete. Stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se așteap tă și în ceasul în care nu
știe și -l va tăia în bucăți; și soarta lui va fi soarta celor necredincioși în lucrul încredințat lor.
Robul acela, care a știut voia stăpânului său, și nu s -a pregătit deloc și n -a lucrat după voia lui, va
fi bătut cu multe lovi turi. Dar cine n -a știut -o, și a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu
puține lovituri. Cui i s -a dat mult, i se va cere mult; și cui i s -a încredințat mult, i se va cere mai
mult” [147] . Din aceste mențiuni putem concluziona că, încă la încep uturile existenței neamului
omenesc noțiunea de vinovăție cuprindea și răspunderea pentru faptele urâte săvârșite, și
atitudinea persoanei față de ceea ce ea a comis [319, p. 198].
Anume depunerea dumnezeiască a vinovăției asupra lui Adam și Eva a devenit cauza
acuzării umanității de faptele sale. Ideea despre natura păcătoasă a vieții omului și ideea esenței
vinovăției ca act de apreciere dumnezeească a păcatului au fost fundamentale în istoria gândirii
filosofice [195, p.38].
Thomas Aquinas (1225 -1274) [7], în lucrarea sa, dezvoltă sistemul său de etică, care are
rădăcina în Aristotel. Într -un lanț de acte de voința, omul se străduiește pentru scopul său cauza
divină. Dacă actul este bun sau rău depinde de scop. Prin repetarea unor acțiuni sau fapte bune
omul dobândește un o bicei moral sau o calitate morală, care îi permite să facă binele cu bucurie

50
și cu ușurință. Însă „dispoziția” răului este opusă. Un act (fapt) devine rău prin abatere de la
motivul și legea morală divină. Prin urmare, păcatul este format din următoarele: substanța sau
materia lui, adică o “poftă” ce este o abatere de la legea divină. Păcatul își are originea în voință,
care decide, împotriva rațiunii, schimbarea actelor sau faptelor bune. Voința este indusă în eroare
de iubire de sine, astfel încât aceasta funcționează ca motiv în fiecare păcat. Voința permite
oricui să cadă în păcat și să atragă pedeapsa condamnării pentru păcat. Păcatul este însă original.
Primul păcat al lui Adam este trecut asupra întregii rase umane ulterioare; fiindcă el este
“început ul” rasei umane și „în virtutea procreației naturii umane este transmis cu fiecare sau prin
fiecare om”. Întrucât păcatul este contrar ordinii divine, el reprezintă vina, dar și pedeapsa
ulterioară. Vina și pedeapsa trebuie să corespundă reciproc; și din m oment ce vina este nesfârșită
sau infinită, pedeapsă este veșnică [348] .
Astfel, filosoful analizând problema motivației comportamentului uman, a ajuns la concluzia
că structura faptei este compusă din patru elemente: tendința spre ceva anume; voința, aleg erea,
aprecierea motivelor, analiza modului de acțiune; consimțirea și acțiunea ca atare. În
conformitate cu teoria lui, faptele trebuie să fie săvârșite pe bază de raționament, care se prezintă
ca temei al libertății umane ce se realizează în limitele imp use de Dumnezeu [195, p. 39].
Credința oarbă în intervenția divinității pentru a arăta culpabilitatea sau inocența celui
învinuit, în perioada creștinismului, a generat existența unor probe judiciare cunoscute sub
numele de „ordalii” sau Judecata lui Dumnezeu”. Se apela la aceste probe în cazul furtului,
asasinatului, vrăjitoriei și adulterului (ex: proba focului , proba apei clocotite, proba apei reci ,
proba crucii, proba sicriului [25, p.31; 366, p. 839].
În cursul dezvoltării de mai departe a gândului filosofic despre esența vinei (vinovăției), tot
mai clar se vede tendința spre dualism sau teoria care p resupune existența unui principiu veșnic
al răului . Astfel G. Leibniz (1646 -1716) pune la îndoială natura obiectivă a vinei (vinovăției) și
încearcă să -i opună teoria subiectivă. Omul de știință își pune întrebarea „în ce mod sufletul
poate fi contaminat de păcatul originar, care servește rădăcină a păcatelor proprii, fără ca
Dumnezeu, care -l expune la aceasta, să nu dea dovadă de nedreptate?” [269, p.108].
G. Leibniz aplică Principiul rațiunii suficiente care spune că „nici un fapt nu poate fi
adevărat sau real, nici o propoziției veridică, fără să existe un temei, o rațiu ne suficientă pentru
care lucrurile sunt așa și nu altfel, deși aceste temeiuri, de cele mai multe ori, nu ne sunt
cunoscute” [126, p.509]. Astfel, el încearcă să demonstreze natura obiectivă și subiectivă a
esenței vinei (vinovăției).
Doctrina lui Schleie rmacher (1768 -1834) despre păcat și vină( vinovăție) este atât de
înrudită cu întregul sistem teologic și filozofic, încât unul nu poate fi înțeles fără o anumită
cunoaștere a celuilalt. Filozofia sa este panteistă, iar teologia sa este simplă interpretare a

51
conștiinței umane în conformitate concluzia principiile fundamentale ale filozofiei sale.
Principiile conducătoare ale sistemului său sunt următoarele: [362, p. 415] .
 Religia constă în simțirea unei dependențe absolute. Adică, în recunoașterea faptului că
Dumnezeu, sau Ființa absolută, este singura cauză, și că noi suntem doar forma în care
cauzalitatea sa este revelată sau exercitată.
 Starea originală a omului nu a fost o stare normală sau ideală. Adică, conștiința de Dumnezeu
sau principiul divin nu er a suficient de absolut pentru a controla conștiința de sine. Aceasta
era o stare care urma să fie atinsă prin progres sau dezvoltare.
 Sentimentul care se naște din dorința acestui control absolut al principiului mai înalt este
simțul păcatului; și convinge rea că principiul mai înalt ar trebui să conducă, este simțul vinei.
Cu acest simț al păcatului și al vinovăției, se naște simțul nevoii de răscumpărare.
 Această răscumpărare constă în dăruirea controlului complet a conștiinței de Dumnezeu.
Potrivit acest ei teorii, ceea ce se numește păcat și vinovăție sunt așa doar în conștiința
noastră, sau în priceperea noastră subiectivă cu privire la ele. Ele nu au nici o realitate obiectivă.
Noi suntem păcătoși și vinovați doar în simțurile noastre [362, p. 415] .
În Epoca iluminiștilor [131, p. 53] conceptul culpabilității penale a fost o necesitate istorică
a omenirii, impusă de sarcinile pe care le ridică în fața sa dezvoltarea și agravarea treptată în
societate a fenomenului criminal. La apariția conceptului moder n al culpabilității penale au
contribuit în mod indirect și insuficiențele, limitele sau neajunsurile dreptului penal și ale științei
penale din secolele XVII și XVIII. Până în secolul al XVIII -lea se vorbea, sigur, despre dolus sau
factorul de legătură în tre elementul moral și culpabilitate, totodată se mai vorbea și despre culpă,
dar culpabilitatea se ignora cu desăvârșire [47, p. 254].
Dintre contemporanii acelor timpuri care au contribuit ori s -au referit la concepția
răspunderii subiective sau asupra v inovăției penale direct ori tangențial, îi putem evidenția pe o
serie de filosofi.
Rolul decisiv în motivarea teoriei naturii duble a vinei (vinovăției) aparține filosofiei clasice
germane. Dualismul vinei (vinovăției) se conturează în aspectul său contemp oran datorită
concepțiilor lui I. Kant și G. Hegel.
Astfel, analizând libertatea voinței și examinând comportamentul omului, „ I. Kant propune
de a aprecia atât latura empirică exprimată în manifestarea externă a actului, cât și elementul
inteligibil al act ivității care este rezultatul voinței libere, bazat pe începutul independent
transcendental” [319, p.199]. Astfel, în ceea ce privește vinovăția penală, filosoful aprecia că:
„Pedeapsa penală (poena forensis) întotdeauna trebuie aplicată împotriva celui vi novat, așa încât,
niciodată un om nu poate fi folosit drept mijloc pentru intențiile altui om. Cu toate că ideal ar fi
trebuit să fie găsit vinovat mai înainte de a se fi gândit să tragă vreun folos din această
pedeapsă…” [122, p.181 -182].

52
Kant scrie că, „atunci când omul comite o infracțiune, vinovăția este totalmente a lui, pentru
că, necătând la toate condițiile empirice ale actului, mintea era destul de liberă”. În lucrările sale
[122, p. 326], el demonstrează că, pe de o parte, omul este o ființă a l umii materiale, pe de altă
parte – o ființă suprasenzuală, morală. Judecând despre valoarea morală a comportamentului
omului în societate, Kant formulează următoarea regulă: „Procedează astfel, încât atitudinea ta
față de umanitate în persoana ta și în per soana oricărui alt om să fie ca față de un scop, ci nu ca
față de un mijloc” [251, p. 34]. Astfel într -o altă ordine de idei, Kant formulează astfel principiul
„imperativului categoric”, considerat ca fundament al moralei: „Acționează în așa fel încât
maxi ma acțiunilor tale să poată fi impusă ca lege universală”.
O contribuție semnificativă la studierea și întemeierea concepției de vinovăție a avut Georg
Wilhelm Friedrich Hegel (1770 -1831) – filosof german remarcabil. G. Hegel în polemică cu
Kant, unde opune dualismului kantian ideea unității rațiunii cu sensibilitatea, menționa că, nu
trebuie de ridicat convingerile și conștiința individului la grad de lege. Concepția lui Hegel
permite de a examina sentimentul de vinovăție ca „spirit real reflectat în sine”, individualitate
simplă a substanței morale în întregime. În special, el scria că, „nu există suferință nevinovată,
suferința întotdeauna este vinovăție ” [268, p. 8].
În operă sa [228; 229], el cercetează natura juridică a intenției și vinovăției . Hegel ajunge la
concluzia că „vinovăția este o judecată complet externă am făcut eu ceva sau nu am făcut. Din
faptul că eu port vina pentru ceva, nu rezultă că infracțiunea poate să -mi fie imputată”. Hegel în
mod constant face corelația dintre vinovăție și răspundere. El susține că, dacă lucrurile sau
obiectele unei persoane cauzează daune altor oameni sau societății, cele din urmă nu se referă la
fapta acestui om, deși atunci când se examinează problema răspunderii acest fapt trebuie luat în
considerare. Filozoful a scris: „Dacă lucrurile, ale căror proprietar sunt eu, cauzează prejudicii
altora, acestea din urmă nu constituie propriul meu act. Cu toate acestea, eu sunt responsabil într –
o măsură mai mare sau mai mică pentru acest prejudiciu…”. În acest context, el ajunge la
concluzia că trebuie să fie considerat vinovat cel care știe și înțelege că el a comis. Și în cazul în
care persoana comite fapta și nu știe că ceea ce face ea nu se permite de făcut, ea nu ar trebui să
nu fie considerată vinovată: „V inovăția din voința mea este numai în măsura în care știu despre
ea”[228]. Confirmând esența naturală a omului, Hegel recunoaște că existența prezentă externă
poate denatura fapta omului, însă persoană poate recunoaște vina sa doar în acea „existență
preze ntă în acțiune, care constă în cunoașterea și voința sa, doar ceea ce a constituit intenția sa
[228, p. 334].
Filosoful, de fapt, face delimitarea dintre expresia internă a vinovăției, exprimată în intenția
volitivă a persoanei, și concepția externă (estim ativă) a vinovăției ca judecată despre
comportamentul uman pe baza manifestărilor sale morale a principiilor etice și spirituale
obiective [319, p. 200]. În acest sens, Hegel consideră că subiectului îi pot fi atribuite doar acele

53
acte care sunt condiționa te și determinate de el însuși – de intențiile sale. Totodată, din conținutul
unei anumite păreri morale se poate determina, dacă conștiința unui individ și concepțiile lui
despre bine corespund ideii conștiinței și binelui real sau contravin acestora.
În așa fel, în concepțiile sale despre vinovăție, Hegel pornește de la prioritatea statului moral
față de subiectul moral. Totodată, ideile lui Hegel în măsură deplină completează și amplifică
teoria lui Kant despre natura dublă a vinovăției [195, p.40] .
Ulterior, F. Engels negă cu vehemență concepțiile școlilor filosofice religioase și idealiste
despre problemele vinovăției . În lucrarea sa [320], filosoful a dedicat o mare parte criticii dure a
opiniilor idealiste asupra problemei vinovăției . El a determinat porunca creștină despre păcatul
originar ca idee despre egalitatea oamenilor care corespunde caracterului religiilor sclavilor și
asupriților, și a respins idealismul și ideile lui despre vinovăție ca fiind o teorie perversă și falsă
[327, p.105].
Motivarea filosofică -religioasă a conceptului de vinovăție poate fi întâlnită în lucrările lui B.
Vysheslavtsev și N. Berdiaev . B. Vysheslavtsev întemeiază opiniile sale pe principiul
dumnezeiesc de vinovăție a omului în fața lui Dumnezeu. Totoda tă, în concepția lui B.
Vysheslavtsev voința poate avea valoare etică care -i permite ființei libere să -și realizeze
libertatea, adică să realizeze „actul de alegere”, „actul preferinței”, bazat pe preferințele morale
[195, p. 40]. Concepția filosofică rați onalizată a vinovăției că păcat originar se raportează la
posibilitățile subiective ale individului de a -și realiza voința în temeiul percepției senzuale.
Nikolai Alexandrovici Berdiaev ( filosof rus, reprezentant al existențialismului) numește
căderea în păcat „libertate negativă, goală, formală a samavolniciei”, căreia se opune actul de
voință liber plin de conținut. La ispășirea vinei persoană trebuie nu doar s -o conștientizeze, dar și
să-și recunoască greșeala, să se pocăiască, fără a se lăsa pradă disp erării. În opinia lui N.
Berdiaev asemenea fapte sunt capabile să facă doar persoanele „libere cu adevărat”, care -și
consolidează voința substanțial, ci nu formal [319, p.200]. Asemenea concepție a problemei
vinovăției și ispășirea ei printr -un act de voin ță liberă, în opinia noastră, de asemenea este o
expresie de recunoaștere a principiului dualismului.
În psihologie, vinovăția este descrisă ca un fenomen antisocial, un comportament deviant al
persoanei și este asociată cu comportamentul inconștient, dori nța de a provoca durere, uneori
fără nici un motiv. Sigmund Freud, părintele psihanalizei, considera vinovăția ca un tip de
anxietate, „anxietate de conștiință”, care este capabilă de a diviza propriul „eu” în justiție și jertfă
[97]. Freud acordă importan ță primordială complexului oedipian (Complexul Oedip este un
concept teoretic central în psihanaliză. Sigmund Freud a descris această noțiune, referindu -se la o
legendă a Greciei antice, în care Oedip, fiul regelui din Teba, fără să știe, își ucide propriu l tată,
Laios, și se căsătorește cu mama lui, Iocasta). În psihanaliză, complexul Oedip simbolizează
legătura erotică inconștientă cu părintele de sex opus și rivalitatea față de părintele de același

54
sex, care se dezvoltă încă din copilărie și provoacă sen timente de vinovăție și teamă în cadrul
unei stări nevrotice [78] și complexului de culpabilitate (stare psihică complexa predominant
afectiv -intelectivă, resimțită de o persoană ca urmare a săvârșirii unei fapte nepermise de
normele sociale. Se manifesta prin mustrări de conștiință, conflicte morale și poate duce la
perturbări patologice. Culpabilitatea poate să aibă caracter imaginar, limitându -se la gânduri,
dorințe, dar poate fi generată și de fapte reale (ex. victima unui incest), care sunt resimțite c a
vinovăție. După S. Freud, sentimentul de culpabilitate se înrudește cu sentimentul de
inferioritate. În concepția lui Freud [9], diferența dintre infractor și nonifractor s -ar situa la
nivelul Supraeului, întrucât în sfera Sinelui și a Eului nu există de osebiri semnificative.
Pulsiunile organice antisociale, tendințele criminogene ar fi astfel prezente la toți indivizii.
Acestea rămân ascunse în pliurile cele mai profunde ale personalității individului, fiind
controlate și stăpânite pe măsura dezvoltării acestuia și trecerii la faza adultă de către “Eu”, care
se desăvârșește în permanență, datorită experiențelor succesive trăite de individ în cursul
procesului de maturizare, prin structura conștiinței morale (a Supraeului). Freud consideră ca
structurarea Supraeului este marcată îndeosebi de procesul de identificare, de amintirea tatălui
asociată ideii de bine și rău ca și de regulile de morală proprii grupului familial în care individul
se dezvoltă. Supraeul este cel care dictează Eului, acesta din urmă su punându -se sau nu ordinului
de a controla și stăpâni pulsiunile Sinelui. Diferența specifică care separă infractorul de
noninfractor s -ar situa la nivelul Supraeului și s -ar datora unei incapacități de a depăși complexul
oedipian. Un loc aparte îl ocupă cr iminalul care săvârșește infracțiunea datorită complexului de
vinovăție.
Potrivit concepției freudiene, complexul de vinovăție favorizează comiterea crimei, pentru
că unii indivizi ar suferi de un sentiment de vinovăție atât de puternic, încât devenind
insuportabil, face ca pedeapsa să fie așteptată ca o eliberare. Aceasta ar explica și de ce unii
infractori își „semnează crima” pentru a fi cât mai repede descoperiți, de ce mărturisesc foarte
ușor fapte comise sau își arogă fapte pe care nu le -au comis. Căt re sfârșitul vieții sale, Freud
lărgește, întrucâtva, fundamentul pe care se sprijină teoria sa, explicând vinovăția ca pe o
expresie a unui conflict ambivalent, a luptei eterne între Eros și Thanatos, conflict care se naște
în familie și care se amplifică , ulterior în viața comunitară [9].
Potrivit teoriei lui Freud, sursa sentimentului de vinovăție este frica, care se transformă în
conștiință și apare în două forme – două surse de vinovăție: 1) frica față de autoritate – impune
abandonarea satisfacției do rințelor primare; 2) frica de „super -ego” – mai târzie – conduce la
abandonarea dorințelor interzise și pune în aplicare pedeapsa [97].
Același punct de vedere este împărtășit de un alt psihanalist – Gottfried Mandler, care susține
că vinovăția și anxieta tea sunt nume diferite pentru același fenomen. În opinia lui vinovăția este
anxietatea ce ține de o gafă reală sau imaginară. Experiența acestei varietăți de anxietate

55
declanșează un mecanism de apărare special, prin care o persoană încearcă să compenseze sau să
neutralizeze prejudiciul cauzat prin acțiunile sale [329, p. 45 -46].
Behaviorismul este direcția principală a psihologiei americane, apărută la sfârșitul secolului
XIX – începutul secolului XX, – se bazează pe principiul, conform căruia psihologia t rebuie să
studieze comportamentul, dar nu conștiința. Spre deosebire de psihanaliză, teoriile
behaviorismului indică condițiile, sursele de dezvoltare a sentimentului de vinovăție. Potrivit lui
B.F. Skinnerl, sentimentul de vinovăție este frica care apare într-un individ după comiterea
infracțiunii, dacă mai devreme pentru un comportament similar el a fost supus pedepsei [240, p.
84].
Reprezentanții tendinței existențialiste consideră că vinovăția există în mod independent și
nu are legătură cu încălcarea interdicțiilor. Psihologul Rollo May a identificat trei forme de
vinovăție existențială: vinovăția pentru potențialul nerealizat, vinovăția pentru incapacitatea de a
fuziona complet cu o altă persoană, vinovăția pentru incapacitatea de a fuziona cu natura. Iar K.
Izard atribuie vinovăția la una dintre douăsprezece emoții fundamentale. Împreună cu emoțiile de
rușine și timiditate, emoția de vinovăție este un element inerent al naturii umane. Vinovăția joacă
un rol important în formarea conștiinței și formare a moralei umane. Temei pentru apariția
sentimentelor de vinovăție servește actul „greșit”, care este în conflict cu normele morale, etice
sau religioase. Vinovăția apare în situațiile care au legătură cu sentimentul de responsabilitate.
Cauza principală a vinovăției este un delict. K. Izard definește delictul, în primul rând, ca un act
imoral și, în al doilea rând, ca o încălcare a standardului personal intern, iar, în al treilea, ca o
trădare. Sentimentul de vinovăție este activat de senzația de păcat comi s. Autorul definește
păcatul ca fiind cauzarea de daune unei ființe vii și menționează că, percepția păcatului este
determinată în mare măsură de religie, educație și cultură [250, p. 397 -409].
În studiile ulterioare celor ale lui S. Freud, cum sunt ale l ui D.W. Winnicott (1896 -1971),
pediatru și psihanalist englez, care a fost deosebit de influent în domeniul teoriei relațiilor de
obiect; cunoscut pentru ideile sale cu privire la sinele adevărat și sinele fals [79], s -a pus
problema creșterii și dezvoltării emoționale a i ndividului.
D.W. Winnicott studiază sentimentul de vinovăție nu ca pe ceva inoculat religios, moral, ci
ca pe un aspect al dezvoltării individului uman [79].
Conform cu viziunea lui D.W. Winnicott, câmpul psihanalitic al sentimentului de vinovăție
sau al lipsei lui poate fi mai ușor înțeles dacă analiza se pliază pe următoarele coordonate:
1. Sentimentul de vinovăție la acei indivizi care și -au dezvoltat și stabilit capacitatea
sentimentului de vinovăție.
2. Sentimentul de vinovăție aflat la punctul său de origi ne în cadrul dezvoltării emoționale a
individului.
3. Sentimentul de vinovăție ca trăsătură evidențiată prin absența sa la anumite persoane.

56
Teoria psihanalitică analizează sentimentul de vinovăție ca o angoasă de o calitate
particulară, angoasă resimțită di n cauza conflictului dintre iubire și ură [79].
V.V. Stolin vede vinovăția ca un fenomen de remușcare, care face parte din procesul de
autoconștientizare, declanșat de sensul conflictual în rezultatul comiterii actului. Actul, în opinia
lui, este acțiunea asociată în mod obiectiv cu două motive, astfel încât este un pas în direcția
unuia dintre ele și, în același timp, un pas în direcția celuilalt, și din această cauză acțiunea are
sens conflictual. Conștientizarea sentimentului de vinovăție ține numai de s ituațiile în care, în
primul rând, omul a recunoscut în mod obiectiv actul, adică, s -a făcut alegerea între două motive,
și, pe de altă parte, se pocăiește de acest act, pentru că emoțiile, sentimentele îi sugerează omului
că alegerea făcută de el nu este corectă, că el a mers împotriva propriei persoane, că motivul
respins în realitate este mai important decât cel ales. Totodată, individul trăiește sentimentul de
sens conflictual și este gata să poarte răspundere pentru acesta [307, p. 67].
Este foarte in teresantă poziția omului de știință rus K. Muzdybaev, care este fondatorul
teoriei complexe a vinovăției pe plan intern. Conform acestei teorii, vinovăția este un sentiment
negativ asociat cu conștientizarea actului său și capacitatea de a face concluzii c auzale.
„Vinovăția – scrie Muzdybaev, – este un sentiment negativ asociat cu conștientizarea actului său”
[282, p. 5]. Individul conștientizează rezultatele acțiunilor sale, recunoaște că astfel de acțiuni
sunt interzise. Anume contradicția între norma pre scrisă și acțiunea incorectă a individului este o
premisă pentru apariția sentimentului de vinovăție la individ. Condiția pentru apariția
sentimentului de vinovăție este capacitatea infractorului pentru autocritică. Sancțiunile pentru un
comportament conda mnabil pot fi impuse cât de mediul înconjurător, atât și de însăși
personalitatea. În ultimul caz diapazonul de sancțiuni variază de la regret și pocăință până la
remușcări de conștiință și complexul de vinovăție. Trăirea sentimentului de vinovăție de cătr e
individ are loc în trei dimensiuni: afectivă, cognitivă, motivațională. Componenta emoțională
afectivă include tensiunea internă a individului asociată cu riscul de pierdere a respectului de
sine. În cazul în care persoana se consideră pe sine vinovată, la ea apare intenția de a repara
prejudiciul cauzat (componenta motivațională a vinovăției). Dimensiunea cognitivă a vinovăției
este cea mai importantă, pentru că, în primul rând, individul trebuie să fie în măsură să înțeleagă
consecințele dăunătoare ale actului său [282, p. 6].
Este demnă de remarcat abordarea problemei de vinovăție propusă de cercetătorul rus Yu.
Orlov. Gândurile care apar involuntar, în mod aleatoriu, de la sine pot porni mecanismul de
activitate care construiește sentimentul de vinovă ție în situațiile cele mai nepotrivite. Sentimentul
de vinovăție apare în urma unei activități involuntare, obișnuite, rezultatele căreia autorul le
descrie după cum urmează. În primul rând, mintea umană construiește în mod automat un model
care arată cum ar trebui să fie subiectul din punctul de vedere al altui subiect. Acest model poate
fi real, adică să se potrivească cel puțin în momentele -cheie cu așteptările autentice ale celuilalt,

57
dar poate fi absolut diferit de așteptările celuilalt. În al doilea r ând, subiectul percepe
comportamentul său, starea sa de aici și de acum. În al treilea rând, are loc compararea modelului
așteptării cu propriul său comportament, ca rezultat este depistată discordanța. Acest decalaj
între ceea cum ar trebui să fie omul ai ci și acum, și ceea cum el este se amplifică și se întărește
de manifestările exterioare ale sentimentului de supărare a celuilalt. Și dacă supărarea poate fi
încă depășită prin schimbarea atitudinii față de situație și fapta altuia, atunci sentimentul de
vinovăție nu poate fi modificat prin voința omului, el suferă de vinovăție. Astfel, cunoașterea
vinovăției constă în conștientizarea acestor trei grupe de operații efectuate de mintea noastră
(construirea modelului așteptărilor, ideea despre comportamentul și starea sa și actul de
comparare între el însuși și această imagine) și controlul lor [292, p. 48] .
În știința psihologică modernă, vinovăția este considerată, în primul rând, ca un sentiment
care ia naștere după comiterea actului. În psihologie sentimental este perceput ca un proces uman
emoțional, reflectând atitudinea evaluativă subiectivă a persoanei față de obiecte reale sau
abstracte [270, p. 35] .
Privirea de ansamblu asupra literaturii științifice psihologice, filosofice și religioase ne -au
făcut să concluzionăm că atât de diferite sunt abordările în aceste domenii, dar toate împreună au
contribuit esențial la studierea și investigarea naturii vinovăției, care bineînțeles au avut impact
pozitiv și asupra științelor juridice.

2.2. Vinovăția în sistemul condițiilor răspunderii juridice

Definind răspunderea juridică, ca fiind instituția juridică ce cuprinde ansamblul normelor
juridice, care vizează raporturile juridice ce se nasc în sfera activității specifice, desfășurată de
autoritățile publice, în temeiul legii, împotriva tuturor celor care încalcă sau ignoră ordinea de
drept, în scopul asigurării respectării și promovării ordinii juridice și binelui public [22, p. 40], s –
a evidențiat su bstanța acestei realități juridice, pe care o numim răspundere juridică, căci,
răspunderea juridică există și dincolo de încălcarea unor norme juridice, pe de o parte, iar, pe de
altă parte, ea vizează și un „construit”, adică un cadru furnizat de drept de zvoltării ei. Ea implică
o serie de raporturi sociale, cu valoare de premize, care i -au determinat apariția, dar și o serie de
condiții, care i -au favorizat evoluția, și i -au determinat complexitatea [22, p. 40 -41].
Stabilirea condițiilor răspunderii jurid ice a generat controverse în literatura de specialitate și
a dat naștere la mai multe opinii.
Astfel, autoarea S. Popescu arată că, condițiile de îndeplinirea cărora depinde stabilirea
răspunderii juridice sunt: A) condiții obiective , în care sunt incluse fapta ilicită și legătura
cauzală dintre fapta ilicită și rezultatul ilicit produs; B) condiții subiective , ce sunt de natură

58
psihologică și constau în atitudinea psihică a persoanei fața de fapta ilicită și consecințele
acesteia” [168, p.313].
Unii cerce tători consideră că nu este nevoie de divizat condițiile în obiective și subiective”
[22, p.42], dar cer să fie întrunite următoarele condiții: conduita rezultatul socialmente dăunător;
legătura cauzală dintre conduita ilicită și rezultatul socialmente dău nător; vinovăția autorului
faptei ilicite și capacitatea juridică a autorului faptei ilicite” [136, p. 225]. Într -o altă opinie, se
afirmă că o condiție a răspunderii juridice ar fi și inexistența unor împrejurări sau cauze, care
înlătură, în principiu, ră spunderea juridică” [70, p. 345].
Astfel, unii autori, atribuie la valoarea de condiții ale răspunderii juridice următoarele
elemente: conduita ilicită, vinovăția făptuitorului, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre faptă
și prejudiciu [184, p.134].
Alți autori, enumeră între condițiile răspunderii juridice doar ultimele trei elemente,
vinovăția, prejudiciul, legătura de cauzalitate, atribuind conduitei ilicite valoare de temei al
răspunderii juridice [22, p.42; 278, p. 28 -36], iar alții, separând te meiul răspunderii juridice de
condițiile sale, identifică un temei obiectiv al răspunderii juridice, care constă în conduita ilicită
și un temei subiectiv, constând în vinovăția făptuitorului, astfel că, valoarea de condiții ale
răspunderii juridice o deți n doar prejudiciul și raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu [68,
p.123 -196].
Ca concluzie la toate opiniile, enumerate mai sus, putem cu certitudine confirma faptul că,
nu există o părere unanimă în ceea ce privește elementele ce urmează a fi i ncluse în componența
condițiilor răspunderii juridice. După D. Baltag [16, p.146], în componența condițiilor
răspunderii juridice pot fi incluse următoarele dintre ele:
a) conduita sau fapta ilicită;
b) rezultatul dăunător al acestei conduite;
c) legătura cauzală dintre conduita ilicită și rezultatul socialmente dăunător;
d) vinovăția autorului faptei ilicite;
e) totuși există situații când, deși sunt întrunite formal toate condițiile enumerate mai sus,
condiții cerute de lege, pentru a exista răspundere juridică, aceasta nu depinde operantă din
anumite cauze pe care le cere legea, aceste cauze sau împrejurări fie exclud caracterul ilicit al
faptei, fie înlătură răspunderea juridică.
Aceste condiții se regăsesc în toate formele de răspundere j uridică, însă fiecare din ele
acționează în mod diferit, în funcție de forma răspunderii juridice. Astfel unele dintre ele pot să
fie prezumate de lege, ca existente sau uneori sunt subliniate în existența lor. De asemenea în
unele forme ale răspunderii ju ridice se cer și alte condiții suplimentare specifice fiecărei forme
de răspundere [16, p.146].

59
De altfel, suntem adepții acestei clasificări, de aceea în analiza ulterioară a condițiilor
răspunderii juridice, ne vom axa, în special, pe ea.
A) Conduita sau faptă ilicită
Poate fi apreciată ca o conduită ilicită în raport cu exercițiul unui drept sau interes al
autorului ei, la care formal era autorizat, dacă produce consecințe oprite de regula de drept,
negative, păgubitoare, dăunătoare, ce naște ilicitatea [ 22, p.48].
Gh. Matei consideră că o conduită ilicită este sursa materială a declanșării raportului de
constrângere, constând în săvârșirea faptului ilicit, care a înfrânt dispozițiile normative în
vigoare” [134, p.226]. Iar conform opiniei lui M. Costin [69, p.67], c onduita ilicită poate fi
definită ca fiind împrejurarea ce determină nașterea unui raport juridic de constrângere. Sub
aspect juridic, conduita ilicită este un fapt juridic ilicit, iar despre un fapt se spune că este ilicit
atunci când contravine ordinii d e drept. Într -o altă idee, se apreciază că pentru a avea caracter
ilicit, o faptă trebuie să constituie o încălcare a normelor de drept (cuprinse în diferite acte
normative) sau a altor acte juridice emise sau stabilite pe baza normelor de drept (acte de
aplicare a dreptului, contracte, testament etc.) și să prezinte un grad mai mic sau mai mare de
pericol social.
Cercetătorul rus A.V. Poleakov susține că fapta ilicită este orice acțiune care încalcă o
interdicție legală ce prevede o reacție determinată di n partea organelor de ocrotire a dreptului”
[298, p. 819].
M. Costin arată că noțiunea de fapt ilicit se poate explica numai prin referire la doi factori, și
anume: conduita desfășurată de către un subiect de drept în planul relațiilor sociale și ordinea
juridică lezată prin această conduită” [68, p.183].
Profesorul D. Baltag, susține ideea că obiectul ilicitului juridic îl constituie însăși ordinea
juridică. Caracterul ilicit al conduitei umane trebuie să se stabilească, în exclusivitate, în raport
cu no rmele de drept. Esența respectării ordinii de drept constă tocmai în respectarea normelor de
drept, iar esența încălcării ordinii de drept constă în încălcarea normelor de drept [16, p.151].
Conduita ilicită ar prezenta trei caractere: 1) antisocialitatea, ce se exprimă în aceea că,
orice conduită ilicită prezintă un caracter antisocial, căci lezează, înfrânge anumite valori sociale,
iar gradul de antisocialitate exprimă pericolul social și generează, în funcție de aceasta, anumite
forme de răspundere jurid ică; 2) antijuridicitatea , ce se exprimă prin contradicția dintre
conduita individului și o normă juridică, prin care se interzic sau se impun anumite
comportamente; și 3) imoralitatea , ce presupune că, toate faptele ilicite sunt contrare și
normelor moral e [22, p.49].
Conduita ilicită se produce prin acțiune sau inacțiune.
Acțiunea este voința conștientă, exteriorizată a omului, mișcarea lui voluntară către un
anumit scop, încălcarea unei norme de drept cu caracter prohibitive [160, p.85]. Însă profesorul

60
D. Baltag, consideră că este imposibil ca normele juridice să cuprindă toate acțiunile interzise,
prin normele prohibitive stabilindu -se ceea ce este interzis, iar prin normele dispozitive se arată
conduita legală, lăsând să se înțeleagă că orice altă con duită contrară încalcă prevederile legii
[16, p.152].
Inacțiunea este abținerea de la o acțiune pe care persoana este obligată prin lege să o
îndeplinească. Deci inacțiunea poate fi considerată ilicită numai atunci când această persoană
avea obligația jur idică să acționeze într -un anumit fel și ea nu a acționat ca atare [160, p.85].
Conduita ilicită poate să se exprime în forme diferite. În funcție de natura sancțiunilor
prevăzute de lege și de gradul de pericol social al faptelor, formele conduitei ilicit e și ale
răspunderii juridice sunt următoarele [16, p.150]: infracțiunea (ce atrage răspunderea penală);
contravenția (ce atrage răspunderea administrativă și contravențională); delictul (ce atrage
răspunderea civilă și constituțională); abaterea disciplin ară (ce atrage răspunderea de dreptul
muncii (materială și disciplinară)).
Analiza detaliată a acestor forme de conduită ilicită, este prezentată în Capitolul 3 al
prezentei teze.
B) Prejudiciul sau rezultatul socialmente dăunător . Această condiție reprezintă
consecința negativă, patrimoniala sau morală, suferită de către o persoană ca urmare a faptei
ilicite săvârșite de o altă persoană sau, altfel spus, rezultatul prin care se vatămă ori periclitează
valorile sociale ocrotite prin normele juridice [16, p.153 -154].
Această problemă a rezultatului produs prin conduita ilicită se pune diferit în ramuri de drept
diferite. În dreptul civil sau în dreptul muncii, răspunderea civilă sau materială este direct legată
de existența prejudiciului produs (art. 14, 16 C. Civil al R. Moldova). În dreptul penal nu se cere
ca rezultatul faptei ilicite să fie patrimonial, putând fi infracțiuni de pericol sau de punere în
primejdie și care să nu aibă o astfel de consecință materială (cum ar fi de exemplu cazul
infracțiunilor de amenințare, de conducere a unui autovehicul cu numere false de înmatriculare
sau neînmatriculat etc.). În cazul unor anume fapte ilicite, rezultatul păgubitor este tocmai
elementul probator prin care se ajunge la dovedirea săvârșirii ei. În cazul altor si tuații, mărimea
prejudiciului creat poate atrage o răspundere sporită prin reținerea unor circumstanțe agravante
[163, p. 284].
Prejudiciul determină obligații de reparațiune în anumite condiții prevăzute de legea în
vigoare: a) să se fi atins un drept su biectiv dobândit sau un interes; b) acest interes să nu fi fost
reparat [16, p.154].
Deci, rezultatul socialmente dăunător, este intrinsec legat de săvârșirea conduitei ilicite, cu
care se află într -o strânsă legătură de cauzalitate.
C) Legătură cauzală dintre fapta ilicită rezultatul socialmente dăunător

61
La cercetarea cauzalității în domeniul dreptului, trebuie surprins caracterul necesar al
legăturilor dintre cauză și efect, în sensul că oricărui efect îi este proprie o anumită cauză sau,
altfel spus, orice cauză generează un anume efect. Uneori cauzalitatea este simplă, alteori
complexă. Este simplă, atunci când efectul este rezultatul direct și nemijlocit al cauzei, fără
apariția altor determinări sau interpretări. Spunem că relația de cauzalitate are un caracter
complex, în cazul în care, producerea efectelor a fost însoțită de existența unor condiții care au
influențat acțiunea cauzei. Cauza se deosebește de condiție prin caracterul său activ, de orientare
a acțiunii sau inacțiunii. Stabilirea rolului de cauză sau de condiție a unui fenomen dat, se
realizează printr -un proces intelectiv, în cadrul unei activități practice [163, p. 284 -285].
Rezultatele independente de acțiunea unei cauze determinate se vor situa în afara acesteia
și, în consecință, răspunderea juridică va interveni numai atunci când între acțiunea ilicită și
rezultatul produs există un raport de cauzalitate. În practică judiciară s -a stabilit ca fapta omului
poate fi considerată cauză a unui rezultat nu numai atunci când raportul dintre faptă și rezultat
constituie expresia necesității, ci atunci când acel raport are caracterul unei înlănțuiri
întâmplătoare [16, p.155].
Profesorul D. Baltag [16, p.155], într -o analiză mai minuțioasă a acestei condiții a
răspunderii juridice, deduce că, de cele mai multe ori, stabilirea raportului juridic de cauzalitate
constituie o operațiune destul de lesnicioasa, totuși, uneori – datori tă complexității raportului
juridic, a multitudinii de premise și condiții care au concurat la producerea prejudiciului – această
operație se complică; intervin direct sau indirect factori generali și particulari psihici – personali,
sociali, economici și culturali, fiecare cu roluri diferite, cu ponderi diferite, în care selecția
devine delicată și minuțioasă pentru a stabili starea concretă reală de lucruri. O relație cauzală,
generală se manifestă variabil, sub influența condițiilor concrete, de naturi v ariabile; aceste
condiții, exterioare relației cauzale, care au contribuit precumpănitor în manifestarea ei într -un
anumit fel, alcătuiesc – împreună cu relația cauzală – unitate care se impune în caracterizarea,
delimitarea, determinarea prejudiciului” [1 6, p.157].
Întru determinarea corectă a raportului de cauzalitate, în doctrina occidentală și în cea
românească s -au propus diverse criterii. Astfel, cele propuse de dreptul occidental ar fi: sistemul
echivalenței condițiilor ( condition sine qua nori ), sistemul cauzei proxime ( cauza proxima ),
sistemul cauzei adecvate” [351, p. 467 -473]. Dintre criteriile propuse de doctrina română
nominalizăm: sistemul cauzalității necesare” [2, p. 92], sistemul ce pornește de la teza
indivizibilității cauzei cu condițiile .
Acțiunea omului este cauza unui rezultat numai atunci când raportul dintre acesta și defectul
produs, constituie expresia unei necesități și nu este consecința unei înlănțuiri întâmplătoare de
evenimente. Răspunderea juridică se naște numai atunci când e fectul dăunător este rezultatul
necesar al acțiunii unui individ, atunci când efectul decurge în mod logic din această conduită.

62
Ceea ce înseamnă că, atunci când rezultatele negative din punct de vedere juridic și social s -au
produs din cauze exterioare fa ță de voința individului și acțiunea sa, legătura cauzală între
conduita sa și faptă nu poate fi reținută, acestea situându -se în afara cauzalității juridice, iar
consecința acestui fapt este că nu se antrenează răspunderea juridică [163, p. 284 -285].
Cauz alitatea în domeniul dreptului este în primul rând o cauzalitate socială, adică forma cea
mai complexă a raporturilor de cauzalitate. Prin urmare, atât cauzele, cât și efectele au un
caracter oriental și intenționat, apărând ca scopuri care determină pe oa meni să înfăptuiască
anumite transformări în relația de determinare, cauza fiind întotdeauna un fapt uman, o acțiune
voluntară [16, p.159].
D) Vinovăția autorului faptei ilicite
În literatura de specialitate [16, p.159], atât națională cât și străină, deseori întâlnim discuții
aprinse și deseori chiar complicate pe marginea problemei, dacă vinovăția este temei sau
condiție a răspunderii juridice? Deci, trebuie să elucidăm modul în care trebuie să fie abordată
vinovăția în prezenta lucrare. Răspunsul la această întrebare implică, la rândul său, fixarea
noțiunilor puse în discuție, și anume, acelea de temei, respectiv condiție [22, p.98].
În literatura națională [18, p.18 -22], găsim o explicație completă referitor la acest subiect.
Noțiunea de temei e folosit și pentru ideea de principiu și pentru aceea de cauză, deși nu -i ajunge
nici una, nici cealaltă (articolul cutare, invocat de judecător, nu e cauza, stricto sensu , a hotărârii
sale, e rațiunea de îndreptățire într -un caz dat, principiul libertății invocat de legiuitor nu e cauza,
stricto sensu , a legii promulgate, ci rațiunea ei de a fi. Temeiul este ceea ce rostește lucrurile și
pune totdeauna în rost gândurile noastre despre ele; ba ne pune pe noi înșine în rost.
Dar să afirmăm că dacă justiția este ceea ce rostesc sistemele de drept, câte or fi ele, ea pune
totdeuna în rost (în ordinea lumii umanului) gândurile noastre despre cutare sau cutare prevedere
legală care, prin aceasta, nu sunt neapărat și juste; punându -ne și pe noi în rostul ei, atunci
afirmăm c ă ar fi mai multă dreptate pe lume [18, p.18 -22].
Deci: este vinovăția rațiunea a răspunderii juridice sau condiție (ceea ce însemnează că
influențează) a ei? În condițiile în care, răspunderea manifestă o tendință de obiectivizare,
rezultat al complexităț ii vieții sociale și progresului tehnic, indiferent dacă dreptul nostru admite
această realitate doar prin fundamentarea ideii de risc sau garanție, principiul fiind cel al
răspunderii pe bază de vinovăție, nu vom putea înfățișa vinovăția ca temei, astfel că, îi vom
atribui valoarea de condiție a răspunderii juridice [22, p. 98].
În aceeași idee, se reliefează clar și o altă analiză, și anume că pe conceptul de vinovăție se
clădește ansamblul normelor juridice care vizează raporturile juridice, născute în d omenii
specifice, împotriva celor ce încalcă ordinea de drept existentă acolo. Lipsa temeiului conduce la
lipsa întemeiatului; mai mult, el există totdeodată cu aceasta, dându -i măsura. Prin urmare, dacă
există o faptă și ea nu prezintă pericol social cum îl stabilește legea în vigoare sau nu există

63
vinovăția făptuitorului, această faptă nu e ilicită. Disjuncția „sau” ne arată că, întrucât poate lipsi,
și totuși poate ilicitatea să fie prezentă, astfel că vinovăția nu poate să constituie temeiul
răspunderii juridice. Înseamnă că fiecare condiție fiind necesară, nu și suficientă, împreună
constituie condiție necesară și suficientă [18, p.18 -22].
Deci, răspunderea juridică își are unicul temei în faptul ilicit, adică în conduita ilicită (de a
descoperi conținu tul încălcării), apreciată ca măsură a conformității dintre normalitatea activității
umane și ordinea de drept, văzută ca un ansamblu de norme juridice de natură diferită. Celelalte
elemente care caracterizează răspunderea juridică, în strânsa corelație ce există între ele face ca –
într-un anumit sens – fiecare dintre acestea și toate împreună să constituie temei al tragerii la
răspundere juridică. Fapta ilicită reprezintă relevanța din punctul de vedere al răspunderii
juridice [18, p.22].
În condițiile în care răspunderea juridică manifestă o tendință de obiectivizare, rezultat al
complexității vieții sociale și progresului tehnic, indiferent dacă dreptul nostru admite această
realitate, doar prin fundamentarea ideii de risc sau garanție, nu vom putea co nsidera vinovăția, ca
temei al răspunderii juridice, ca și condiție a răspunderii juridice.
Susținem aceste păreri, care de facto reprezintă o unificare clară și profundă a problemei
enunțate la începutul acestei analize, întrucât noțiunea de temei, trebui e să existe și să poată fi
utilizată, ori de câte ori ne vom afla în fața aplicării unei forme de răspundere, în mod corect.
Într-o analiză la acest subiect complicat autoarea L. Barac [22, p.98] consideră că această
construcție ar putea fi sfărâmată, dac ă admitem teza că, tot ceea ce depășește cadrul normativ ori
contravine cadrului este produsul vinei. Ori, conduita ilicită, prin chiar definirea ei ca „ilicită”,
evocă ideea unei comportări nepermise, contrare normelor juridice. În acest cadru, vinovăția se
absoarbe în ilicitatea conduitei. Dar, această interpretare, apreciem că, excede granițele dreptului,
ea putând fi acceptată mai degrabă de morală, și aceasta, pentru simplul motiv că în drept,
„conduita ilicită” beneficiază de o abordare obiectivă, ea fiind raportată exclusiv la ordinea
juridică, percepută ca ansamblu de norme juridice. Mai mult, există legislații care disting între
noțiunea de vinovăție -culpă și cea de ilicit [22, p.98].
Deci, vinоv ăția este о cоndiție distinctă și esențiаlă a răspund erii cu un caracter de sine
stătătоr și precis determinat [198 p. 406]. Potrivit principiului răspunderii doar pentru faptele
comise cu vinovăție, orice subiect de drept poate fi sancționat numai atunci când este vinovat și
numai în limitele vinovăției sale.
Vinovăția , este deci, o stare subiectivă carе îl caracterizează pe autоrul faptei ilicite în
momentul încălcării normei juridicе, stare exprimată în atitudinea psihică negativă față de fapta
socialmente periculoasă și față de consecințele acesteia [207, p. 547 ].

64
Vinovăția este categoria juridică ce înglobează în conținutul său un ansamblu de procese
intelective, volitive și emoționale care -l determină pe subiect să ia decizia ilicită și îl dirijează
în activitatea de executare fizică a faptei ilicite .
În cazul vinovăției, săvârșirea faptei ilicite apare inițial (înainte ca aceasta să devină
realitate), sub forma unei idei comportamentale concepută în planul conștiinței individuale, la
nivel intențional. Urmează apoi faza în care individul analizează motivațiile acțiunii -inacțiunii
sale, urmată de hotărârea de săvârșire sau abținere de la săvârșirea faptei ilicite. După ce
procesul decizional s -a finalizat, manifestarea de conștiință se transformă în manifestare de
voință care direcționează și declanșe ază energia individului în scopul realizării conduitei
propuse.
Majо ritatea autorilor dеfinesc vinоvăția, cu unele deosebiri de nuanță, ca o atitudine psihică,
subiectivă a persoanei, care cоmitе fapta ilicită, față de această faptă și consecințele ei [16, p.160;
70; 136; 166; 206].
Astfel, profesorul D. Baltag, în lucrările sale a încercat să demоnstreze că problema
vinovăției este, în primul rând, de factură psihologică. În același context, profesorul Gh. Avornic
stabilește că într -adevăr, vinоvăția are un conținut psiholоgic și, în consecință, ea se poate pune
și cerceta ca prоblemă numai în legătură cu acțiunile sau inacțiunile conștiente ale omului. E
știut că оrice acțiune sau inacțiune conștientă a individului uman se definește pe plan psiholоgic
prin voință și conștiință [10, p. 501]. O altă opinie în direcția dată, presupune că vinovăția
constituie caracteristica întregii activități psihice a persoanei legată de săvârșirea faptei. Tot ea,
la rândul ei, cuprinde totalitatea condițiilor privitoare la atitudinea psihică a făptuitorului față de
activitatea săvârșită, condiții cerute de lege. Aceste elemente reprezintă condiții care privesc
atitudinea conștiinței și a voinței făptuitorului față de acțiunea sau inacțiunea care constituie
elementul material al infracțiunii, respectiv, față de urmarea imediată, precum și față de legătura
de cauzalitate dintre acestea [100, p.17].
Sau, vinovăția este privită ca o răsfrângere a factorului conștiință asupra factorului voință și
prin intermediul lui asupra faptei materiale [152, p.115]. În fixarea noțiunii date se apelează la
alte noțiuni și anume: factorul intelectiv și factorul volitiv [84, p.170 -171].
Analiza laturii intelective pune în lumină împrejurarea dacă făptuitorul a lucrat în conștiință
de cauză sau nu, a avut sau nu imaginea exactă a acțiunii sale sau inacțiunii sale, semnificația
acestora și caracterul ei ilicit și moral, precum și imaginea și semnificația urmărilor faptei
săvârșite.
Așadar, factorul intelectiv este dat de evaluarea de către făp tuitor a proceselor psihice
intelective declanșate în legătură cu acțiunea (inacțiunea) sa, în raport cu capacitatea sa generală
intelectivă.

65
Factorul volitiv este dat de acțiunea conjugată a proceselor volitive și afective declanșate în
legătură cu săvârș irea faptei și urmările pe care aceasta le produce. În acest cadru, voința
reprezintă formă psihică de organizare a activității, strâns legată de alte procese, precum:
sentimentele, afectele, pasiunile, evaluate față de fapta săvârșită și urmările ei [22, p. 103].
Astfel, latura afectiv – volitivă pune în lumină împrejurarea dacă, făptuitorul a dorit, a fost
indiferent sau nu a voit fapta săvârșită și urmările ei, dacă a fost sau nu afectat de faptă și de
urmări.
Deci, vinovăția este definită ca fiind acea condiție a răspunderii juridice ce exprimă corelația
dintre fapta ilicită și autor, punând în evidență resorturile psihice adânci, care explică
manifestarea individuală în raport cu un anumit sistem de valori ocrotite prin norma juridică, de
natură a asigu ra însăși finalitățile instituției răspunderii juridice [22, p.104].
Definită astfel, vinovăția își dublează conținutul, în sensul că, alăturat conținutului său
psihologic, ea exhibă, deopotrivă, și un conținut socio -politic [184, p.186], atitudinea indivi dului
nefiind o simplă atitudine psihică negativă, ci o atitudine cu pronunțat caracter social -politic,
căci, în evaluarea comportamentelor posibile, conștiința operează cu criterii puse la dispoziție de
societate, vinovăția afectând ordinea de drept, în a nsamblul său. La fel, sub aspect intelectiv, în
stabilirea gradului de vinovăție se are în vedere nivelul posibilităților de cunoaștere umană
generală, iar sub aspect volitiv -afectiv, subiectul suportă influența factorilor cognitivi [22,
p.105].
Problema, dacă persoana respectivă este vinovată, cu intenție sau fără intenție, știa sau
trebuie să știe, că în momentul comiterii faptei vor fi consecințe negative, nu are importanță.
Această opinie este adevărată numai în măsura în care se analizează răspunderea juridică ca
fenomen social. Însă, din punct de vedere juridic, într -o nuanțare accentuată, înțelegem că forma
vinovăției este foarte importantă.
Deci, putem afirma faptul că, pentru ca să intervină răspunderea juridică, nu interesează
forma vinovăției, în să pentru a stabili întinderea răspunderii, forma vinovăției trebuie să ne
intereseze atât din punct de vedere teoretic cât și din punct de vedere practic.
În același timp, în dependență de incidența ramurii dreptului în raport cu fapta comisă,
trebuie să remarcăm că forma vinovăției are o importanță mai mare sau mai mică.
E) Cauze sau împrejurări care exclud caracterul ilicit al faptei sau care înlătură
răspun derea juridică.
Sunt situații sau împrejurări prevăzute de lege în care, deși formal sunt întrunite toate
condițiile răspunderii juridice (conduită ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate între faptă și
rezultat, vinovăție), totuși autorul nu răspund e pentru conduita sa culpabilă, fie pentru că
legiuitorul a exclus caracterul ilicit al faptei, fie că a înțeles să înlăture răspunderea făptuitorului.

66
Aceste cauze mai sunt denumite cauze de neresponsabilitate sau cauze exoneratoare de
răspundere [163, p. 280].
Cauzele care exclud caracterul ilicit al faptei diferă în funcție de de forma pe care o îmbracă
conduita ilicită.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt determinate de diverse stări, situații,
împrejurări, care fac ca faptei prevăzute de legea penală să îi lipsească una din trăsăturile
esențiale ale infracțiunii: caracterul prejudiciabil, vinovăția, prevederea în lege. În lucrarea
grupului de cercetători Al. Barbăneagră, V. Berliba, M. Bârgău, A. Borodac, V. Bujor, T.Carpov,
M. Gheorgh iță, C. Gurschi, M. Lașcu, O. Popovici Tudor, V.Țaulean, Gh. Ulianovschi, X.
Ulianovschi [23, p.111] se abordează într -un mod explicit și corelat toate aceste cauze, care
înlătură caracterul penel al faptei. Ulterior într -o următoare lucrare [56] – se face corelația și
importanța vinovăției penale în contextul acelorași cazuri care înlătură caracterul penal al faptei.
Ele sunt expres prevăzute în art. 35 din C.P. al R.Moldova [55]:
– legitima apărare;
– reținerea infractorului;
– starea de extremă necesitate;
– constrângerea fizică și psihică;
– riscul întemeiat;
– executarea ordinului său dispoziției superiorului.
Legitima apărare. Ideea de legitimă apărare este în consens direct cu drepturile și libertățile
fundamentale ale omului, prevăzute în D.U.D.O. [75], Conven ția din 04.11.1950 etc. Stipulările
din art. 24 alin.(1) și art.26 alin.(2) din Constituția R. Moldova acordă fiecărei persoane dreptul
la viață, la integritate fizică și psihică, precum și dreptul de a reacționa independent, prin
mijloace legitime, la înc ălcarea drepturilor și libertăților sale.
Conform art. 36 C.P. al R. Moldova, alin.2 se prevede că,, este în stare de legitimă apărare
persoana care săvârșește fapta pentru a respinge un atac direct, imediat, material și real,
îndreptat împotriva sa, a al tei persoane sau împotriva unui interes public și care pune în pericol
grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public” și respectiv alin. 3 ,,este în
legitimă apărare și persoana care săvârșește fapta, prevăzută la alin.(2), pentru a împiedi ca
pătrunderea, însoțită de violență periculoasă pentru viața sau sănătatea persoanei ori de
amenințarea cu aplicarea unei asemenea violențe, într -un spațiu de locuit sau într -o altă
încăpere.
Temeiurile pentru instituirea legitimei apărări în calitate de cauză care înlătură caracterul
penal al faptei servește: lipsa caracterului prejudiciabil , astfel fapta prezentându -se ca o
activitate social -utilă; lipsa de vinovăție , căci făptuitorul nu a acționat cu voință liberă, ci
constrâns de necesitatea apărării valorilor sociale amenințate grav prin atac periculos. Atacul este

67
o agresiune, o comportare violentă a omului, care este îndreptat împotriva unei valori sociale
ocrotite de lege și trebuie să fie direct (acțiunile îndreptate nemijlocit asupra valorilor oc rotite de
lege), imediat (acesta s -a dezlănțuit și se află în curs de desfășurare), material (pentru a -l realiza,
se folosește forța fizică, armele, instrumentele etc. care sunt în măsură să producă o modificare
în substanța fizică a valorilor sociale prot ejate de lege), real (dacă există obiectiv, dar nu doar
presupus de persoană) [23, p.50].
Legitima apărare are tangențe cu reținerea infractorului (art.37) și cu starea de extremă
necesitate (art.38). Exceptând asemănarea de formă a acestora cu infracțiun ile, aceste cauze care
exclud caracterul penal al faptei au un cadru comun: utilitatea acțiunilor întreprinse pentru binele
societății. Diferențele dintre aceste trei cauze care înlătură caracterul penal al faptei sunt
următoarele:
– legitima apărare se realizează numai în timpul desfășurării unui atac direct, imediat, material
și real, iar reținerea infractorului se întreprinde dacă persoana a fost prinsă asupra faptului
sau imediat după săvârșirea infracțiunii;
– scopul legitimei apăr ări este orientat spre prevenirea infracțiunii, iar scopul reținerii
infractorului – spre privarea făptuitorului de libertate și aducerea lui la organele de urmărire
penală sau la alt organ al puterii de stat;
– mărimea daunei cauzate infractorului în timpu l legitimei apărări și a reținerii infractorului
poate să fie mai mare decât dauna care putea fi cauzată sau a fost cauzată de făptuitor, iar
mărimea daunei pricinuite în timpul stării de extremă necesitate trebuie să fie mai mică în
raport cu urmările car e s-ar fi putut produce dacă pericolul iminent nu ar fi fost înlăturat.
Reținerea infractorului. Conform art. 37 C.P. al R. Moldova „ nu constituie infracțiune
fapta, prevăzută de legea penală, săvârșită în scopul reținerii persoanei care a comis o
infracțiune și al predării ei organelor de drept”.
Sintagma,,reținere a infractorului” exprimă sensul acțiunilor de cauzare a unor prejudic ii în
timpul captării și predării către organele de drept a persoanei care a comis o infracțiune și care se
sustrage de la răspunderea penală. Orice persoană este în drept să rețină infractorul, să -l aducă
forțat la poliție sau în fața altui organ al puter ii de stat, dacă făptuitorul a fost prins asupra
infracțiunii sau a încercat să se ascundă sau să fugă după aceasta (art.168 C.P.P.).Colaboratorii
poliției aplică forța fizică, inclusiv procedeele speciale de luptă, pentru curmarea infracțiunilor,
pentru î nfrângerea rezistenței opuse cerințelor legale, dacă metodele neviolente nu asigură
îndeplinirea obligațiunilor ce le revin. Iar Legea cu privire la poliție prevede că aplicarea forței, a
mijloacelor speciale sau a armei de foc trebuie să fie precedată de un avertisment privind intenția
recurgerii la ele cu acordarea unui timp suficient pentru reacția de răspuns, cu excepția cazurilor
în care tergiversarea aplicării forței fizice, a mijloacelor speciale și a armei generează un pericol

68
direct pentru viața și sănătatea cetățenilor și a colaboratorilor poliției, poate conduce la alte
urmări grave [23, p. 50].
În concluzie la acest aspect putem spune cu certitudine că reținerea infractorului și predarea
acestuia organelor de drept va constitui un impediment la săvârșirea de noi infracțiuni, iar
prejudiciul se justifică dacă în timpul reținerii infractorului aceasta a fost unica metodă de a -l
reține.
Starea de extremă necesitate. Conform art. 38, alin.2 C.P. al R. Moldova „este în stare de
extremă necesitate per soana care săvârșește fapta pentru a salva viața, integritatea corporală
sau sănătatea sa, a altei persoane ori un interes public de la un pericol iminent care nu poate fi
înlăturat altfel”.
Sursele pericolului care amenință valorile sociale ocrotite de l ege pot fi de diferită natură:
cutremure, incendii, inundații, reacții manifestate de animale, anumite stări ale organismului
omului: foame, sete sau maladii, activități ale persoanei, săvârșite intenționat sau din imprudență.
Pericolul social trebuie să f ie iminent (situația, întâmplările, care pun în primejdie existența,
integritatea cuiva sau a ceva, adică să fi ajuns pe cale să se producă), să amenințe viața,
integritatea corporală, sănătatea făptuitorului sau a altor persoane ori un interes public; să nu
poată fi înlăturat decât prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.
Spre deosebire de legitimă apărare, sfera de protecție a stării de extremă necesitate este mai
restrânsă. Din acest motiv nu pot invoca starea de extremă necesitate persoanel e care, în virtutea
obligațiunilor de serviciu, înfruntă pericolul (lucrătorii de poliție, pompierii, medicii și
persoanele care au avut o altă posibilitate de a evita pericolul etc.).
Ca concluzie la acest aspect putem spune cu certitudine că includerea s tării de extremă
necesitate în categoria cauzelor care înlătură caracterul penal al infracțiunii este condiționată de
faptul că persoana poate fi expusă unor pericole generate de evenimente, energii, diverse
întâmplări cu caracter accidental. În acest caz persoana nu acționează cu vinovăție, iar fapta
comisă nu prezintă caracter prejudiciabil.
Constrângerea fizică sau psihică. Conform art. 38, alin. 1, C.P. al R.Moldova „ nu
constituie infracțiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat daune intere selor ocrotite
de lege ca rezultat al constrângerii fizice sau psihice , dacă în urma acestei constrângeri
persoana nu putea să -și dirijeze acțiunile”.
Alin.(1) al prezentului articol stabilește două forme distincte de înlăturare a caracterului
penal al fa ptei: constrângerea fizică , carea reprezintă o presiune condiționată de o energie
străină care îl pune pe făptuitor în imposibilitatea de a -și dirija în mod liber voința și îl determină
să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală și constrângerea psih ică care este reprezentată
printr -o amenințare asupra psihicului persoanei care, sub imperiul acestei presiuni și ca urmare a
ei, nu -și dirijează voința în mod liber și săvârșește o faptă prevăzută de legea penală.

69
Condițiile constrângerii fizice și psihice, cu toate că nu sunt stipulate expres de lege, pot fi
deduse din conținutul legii: existența sau exercitarea asupra făptuitorului a unei acțiuni de
constrângere fizică sau psihică; constrângerea să fie de natură gravă, să pună în pericol viața,
sănătatea, integritatea corporală ori bunurile persoanei; pericolul grav să nu poată fi înlăturat în
alt mod decât prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
În cazul constrângerii fizice sau psihice se înlătură caracterul penal al faptei din motiv ul că
infracțiunii îi lipsește una din trăsăturile esențiale: vinovăția . Conform regulilor generale ale
răspunderi penale, nu există vinovăție când făptuitorul este lipsit de capacitatea de a -și manifesta
voința și a -și dirija acțiunile [23, p. 53].
Ca co ncluzie la acest aspect putem spune cu certitudine că temeiul includerii constrângerii
fizice sau psihice în categoria cauzelor care înlătură caracterul penal al infracțiunii este generat
de lipsa libertății de voință și acțiune (inacțiune) a făptuitorului , cerință generată de subiectul
infracțiunii, cauză din care făptuitorul nu -și poate dirija acțiunile. Temeiurile enunțate produc
efecte de înlăturare a caracterului penal al faptei numai cu privire la persoana care a acționat
efectiv sub aspectul constrân gerii.
Riscul întemeiat. Progresul tehnico -științific este imposibil fără a introduce noi tehnologii,
fără a realiza experimente în diferite domenii ale activității ființei umane. Pentru a nu frâna
activitatea persoanei în diferite domenii – știință, tehni că, medicină, farmacologie, sfera de
producție etc. – a fost introdusă în legislația penală o nouă cauză care înlătură caracterul penal al
faptei: riscul întemeiat.
Conform art. 40, alin 2, C.P. al R.Moldova „ Riscul se consideră întemeiat dacă scopul
socialmente util urmărit nu a putut fi realizat fără un anumit risc și dacă persoana care l -a
admis a luat măsurile necesare pentru a preveni cauzarea de daune intereselor ocrotite de
lege”.
Noțiunea de risc înseamnă o acțiune (inacțiune) cu posibile consecin țe dăunătoare.
Evaluarea gradului de risc exprimă probabilitatea acestuia de a se produce, precum și impactul
pe care îl poate avea asupra relațiilor sociale. Riscul se consideră întemeiat dacă îndeplinește
următoarele condiții: scopul social util nu putea fi atins fără acțiunile (inacțiunile) însoțite de
risc; persoana care a riscat a întreprins toate măsurile pentru a nu leza interesele și valorile
sociale ocrotite de legea penală. Riscul întemeiat înlătură răspunderea penală pentru dauna
cauzată interese lor și valorilor ocrotite numai în cazul în care persoana care a riscat nu a avut la
dispoziție o altă cale de a atinge scopul social util [23, p.54].
Ca concluzie la acest aspect putem spune cu certitudine că drept cauză care înlătură
caracterul penal al faptei este considerat și riscul întemeiat, pentru că are drept scop realizarea
unor acțiuni socialmente utile. În cazul riscului întemeiat lipsește și elementul vinovăției, dat

70
fiind faptul că persoana care l -a admis a luat măsurile necesare pentru a pre veni știrbirea
intereselor ocrotite de lege.
Executarea ordinului sau dispoziției superiorului. Conform art. 401 alin.(1), C.P. al
R.Moldova [55] „nu constituie infracțiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârșită de o
persoană în vederea executării unui ordin sau dispoziții a superiorului, care sunt obligatorii
pentru aceasta, dacă ordinul sau dispoziția nu sunt vădit ilegale și dacă persoana c are le -a
executat nu a știut că ordinul sau dispoziția sunt ilegale. Răspunderii penale pentru fapta
săvârșită este supusă persoana care a emis ordinul său dispoziția ilegală.
Ordinul sau dispoziția se consideră legale dacă au fost date de către persoanel e respective și
în limitele competenței lor, iar după conținutul lor nu contravin legislației în vigoare și nu sunt
legate de încălcarea drepturilor și libertăților constituționale ale omului și cetățeanului.
Emițătorul ordinului poartă răspundere de ordin ul emis și de consecințele acestuia, de
corespunderea ordinului cu legislația, precum și de abuzul de putere și de excesul de putere sau
de împuterniciri funcționale în ordinul pe care îl emite și de neluarea măsurilor de executare a
prevederilor respectiv e. Ilegalitatea ordinului trebuie să fie evidentă, acest fapt presupunând că
executorul este conștient de ilegalitatea ordinului, dar, exceptând acest fapt, îl îndeplinește.
Ordinul ierarhic (o dispoziție obligatorie, scrisă sau orală, emisă de o autoritat e sau de o
persoană oficială pentru a fi executată întocmai) și executarea dispoziției (are sensul de aducere
la îndeplinire întocmai a prevederilor unui ordin emis de o autoritate sau de o persoană oficială)
se încadrează perfect în numărul cauzelor care exonerează răspunderea penală numai în
următoarele condiții strict prevăzute de dispoziția legii: dacă ordinul ierarhic sau dispoziția nu
este vădit ilegală; dacă persoana care l -a executat nu a știut că ordinul său dispoziția este ilegală
[23, p. 55].
În materia dreptului civil cauzele care exclud răspunderea civilă sunt:
– Consimțământul persoanei vătămate (alin. 4, art. 1398 C. Civ. al R. Moldova);
– Legitima apărare (art. 1401 din C. Civ. al R. Moldova;
– Extremă necesitate (art. 1402 din C. Civ. al R. Moldova);
Consimțământul persoanei vătămate . Alin. (4) art. 1398 din C. Civ. al R. Moldova
prevede că ,,prejudiciul nu se repară dacă a fost cauzat la rugămintea sau cu consimțământul
persoanei vătămate și dacă fapta autorului nu vine în contradicție cu nor mele de etică și
morală”.
Printre împrejurările care înlătură caracterul ilicit al faptei și, deci, răspunderea delictuală
legiuitorul a enumerat pentru prima dată consimțământul persoanei vătămate. Fapta
prejudiciabilă nu va avea caracter ilicit atunci când persoana vătămată a con simțit în prealabil la
săvârșirea unei fapte, știind că este posibil să i se cauzeze un prejudiciu. Suntem în prezența unei
clauze de nerăspundere (alin. 2, art. 603 indică un caz în care asemenea clauze nu se admit sub

71
sancțiunea nulității lor). Prin acea stă clauză persoana își dă consimțământul nu la producerea
prejudiciului, ci la săvârșirea unei fapte, la desfășurarea unei activități, care potențial ar putea
produce un prejudiciu. Clauzele de nerăspundere nu sunt admise în materia răspunderii delictuale
dacă contravin normelor de etică și morală. Ca urmare a acestui fapt, clauza de nerăspundere nu
va elibera delincventul de răspundere în materia prejudiciului cauzat ființei umane prin
vătămarea sănătății sau a integrității corporale [62, p.1121].
Legiti ma apărare. Conform art. 1401 din C.C. al R. Moldova „nu este pasibil de reparare
prejudiciul cauzat de o persoană în stare de legitimă apărare”.
Legitima apărare este o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei și, deci, obligația de
reparare a prej udiciului cauzat astfel. Legislația civilă nu definește legitima apărare, urmând să
apelăm la cea existentă în Codul penal (art. 36). Cauzarea prejudiciului cu depășirea limitelor
legitimei apărări se consideră a fi ilicită. În acest caz autorul faptei ili cite va fi obligat să repare
integral sau parțial prejudiciul dacă culpa gravă a persoanei vătămate a contribuit la producerea
prejudiciului sau la agravarea lui [62, p.1122].
Extremă necesitate . Conform art. 1402 din C Civ. al R. Moldova „Prejudiciul cau zat de o
persoană în caz de extremă necesitate urmează a fi reparat de ea”. Alin. 2 al aceluiași articol
prevede că ,, Luând în considerație împrejurările în care a fost cauzat prejudiciul, instanța de
judecată poate obliga la repararea lui terțul în al căr ui interes a acționat autorul prejudiciului
sau poate exonera de obligația de reparare, integral sau parțial, atât autorul prejudiciului, cât și
terța persoană”.
Cauzarea prejudiciului în caz de extremă necesitate, deși este considerată licită, nu înlătu ră
obligația autorului faptei prejudiciabile de a -l repara. Aceasta se explică prin faptul că se
prejudiciază o persoană care nu săvârșește acțiuni ilicite și care devine persoană vătămată în
virtutea unor împrejurări întâmplătoare. Debitor în obligația de reparare a prejudiciului cauzat în
caz de extremă necesitate este autorul faptei dăunătoare. În situația în care acțiunile
prejudiciabile au fost săvârșite în scopul ocrotirii intereselor altor persoane, legea oferă instanței
de judecată posibilitatea de a adopta și o altă soluție. În acest caz instanța poate obliga terța
persoană, în interesul căreia a acționat autorul prejudiciului, să repare dăuna, sau poate exonera
de răspundere, integral sau parțial terța persoană și pe autorul prejudiciului [62, p.11 23].
În materia dreptului muncii există circumstanțe ce exclud răspunderea materială a
angajatului (alin. (1) art. 334 din C.M. a R. Moldova): „salariatul este absolvit de răspundere
materială dacă prejudiciul a fost cauzat în cazuri de forță majoră, confi rmate în modul stabilit, de
extremă necesitate, de legitimă apărare, de executare a unei obligații legale sau
contractuale , precum și în limitele riscului normal de producție [53]”.
Ne vom opri la una din aceste circumstanțe, și anume la riscul normal de p roducție .
Această cauză acționează în materia răspunderii din dreptul muncii.

72
C.M. al R.Moldova vizează efectele păgubitoare ale unor factori inerenți procesului muncii,
care, atunci când se înscriu în sfera normalului, transferă riscul asupra patrimoniu lui unității.
Noțiunea de risc normal cuprinde alte două concepte, și anume – cel de normat și cel de risc
nenormat. Riscul normat, reprezintă pierderile inerente procesului de producție, care se
încadrează în limitele prevăzute de lege, precum: normele de perisabilitate, normele și
normativele de consum, normele de uzură la fondurile fixe, limitele maxime ale pierderilor
tehnologice. Iar riscul nenormat reprezintă pierderile care nu pot face obiectul normării, dar care,
de la caz la caz, în funcție de spec ificul activității, se pot aprecia că fiind scăpări accidentale,
care produc pagube de o pondere redusă în raport cu lucrările executate și care nu sunt
imputabile, întrucât operează cauza de exonerare a riscului normal al serviciului [16, p.177].
În concluzie , cercetând locul și rolul vinovăției în sistemul condițiilor răspunderii juridice,
putem spune că pentru a se declanșa răspunderea juridică unui subiect, acesta trebuie să fie
acționat cu vinovăție, iar rezultatul ilicit trebuie să fie consecința nemijlocită a conduitei sale sau,
altfel spus, acțiunea sa să fie cauza producerii efectului negativ pentru ordinea juridică. Cauzele
pot fi asociate, concurente ori succesive, principale sau secundare, directe ori indirecte,
influențate sau nu de anumite condiții, iar stabilirea răspunderii juridice față de toate aceste
împrejurări este un proces deosebit de complex și revine organului de stat însărcinat cu aplicarea
legii. Iar Teoriei Generale a Dreptului îi revine obligația de bază, cea care să asigure o
uniformitate în utilizarea conceptelor, în acest domeniu al răspunderii juridice, fiind în drept să
furnizeze distincțiile de natură conceptuală, respectiv a delimita temeiul răspunderii juridice, de
condițiile răspunderii juridice – problemă în care se regăsește și vinovăția.

2.3. Construcția teoretică a vinovăției în drept (esența, conținutul și forma)

Construcțiile juridice sunt construcții abstracte dezvoltate de știința juridică, scopul de
stabilire a cărora este consolidarea principalelor reglementări teoretice și normative pentru
soluționarea unei probleme teoretice sau practice concrete. Cu ajutorul lor este atinsă claritatea
analizei relațiilor sociale.
Construcțiile juridice, de asemenea, ajută la identificarea și clasificarea fenomenelor juridice
prin determinarea naturii lor juridice. Construcția juridică este modelul relațiilor sociale creat cu
ajutorul gândirii abstracte, elementele căruia sunt strâns legate între ele [252, p. 189 -196].
Principalele caracteristici teoretice ale vinovăției (eleme ntele ei) sunt esența, conținutul, forma.
Esența vinovăției este cel mai important element al vinovăției, importanță ce reiese din
însăși definiția vinovăției.
Problema corelației dintre formă și conținut este una filozofică. În filozofie conținutul este
înțeles ca un ansamblu de elemente ordonate într -un anumit mod care compun fenomenul și

73
forma – ca un mod de exprimare și existență a conținutului sau organizarea internă (structura) a
conținutului [329, p. 75] .
Abordările față de definirea conținutului vinovăției în jurisprudență sunt variate și depind de
opiniile oamenilor de știință cu privire la anumite probleme din doctrina vinovăției. De obicei,
conținutul vinovăției include o serie de componente psihologice: fie numai conștiința și voința
(componen tele intelectuală și volitivă ale vinovăției), fie conștiința, voința, motivul și scopul.
Motivul și scopul nu fac parte din noțiunea de vinovăție, dar sunt baza, fundamentul psihologic
al vinovăției, ele determină în mare măsură conținutul vinovăției și a u un impact direct asupra
gradului său. În cele mai multe cazuri, vinovăția nu poate fi stabilită fără cercetarea scopului,
motivelor și stării emoționale a persoanei la momentul comiterii infracțiunii, de aceea conținutul
vinovăției ar trebui să includă c omponentele intelectuală, emoțională și volitivă.
Vinovăția ar trebui să fie examinată în unitatea de formă și conținut, pentru că conținutul
vinovăției este de neconceput în afara unei forme fixe, iar forma, la rândul său, nu are nici o
valoare dacă nu es te forma conținutului [308, p. 81 -82].
Spre deosebire de definiția noțiunii de vinovăție, care este, de asemenea, rezultatul unei
generalizări, fiindcă în ea trebuie să fie reflectate caracteristicile generale ale acestui fenomen
socio -legal, construcția juridică a vinovăției este generalizarea mai profundă: în plus față de
elementele care le conține, ea reflectă legătura dintre aceste elemente și factorii care au un
impact direct asupra lor [329, p. 75].
Urmărind calea istorică a apariției, formării și de zvoltării conceptului de vinovăție în
legislație, cercetând concepțiile de vinovăție în filozofie, psihologie și jurisprudență, în acest
compartiment al tezei vom determina locul și funcțiile instituției vinovăției în drept, vom
formula propria definiție j uridică generală a vinovăției, vom caracteriza elementele principale ale
vinovăției: esența, conținutul, forma, arătând interconexiunea lor și, în final, vom proiecta
construcția teoretică a vinovăției în drept.
Definiția noțiunii de vinovăție în drept.
Pentru a clarifica natura vinovăției trebuie, înainte de toate, să vedem care sunt cele mai
frecvente opinii cu privire la definiția vinovăției, precum și să identificăm elementele care
influențează definirea termenului. Această activitate ne va ajuta în fo rmularea unei definiții a
vinovăției juridice, care ar putea fi utilizată pentru soluționarea sarcinilor teoretice generale și a
celor de ramură.
Primul instrument indicat pentru definirea termenului îl reprezintă dicționarul. Aici trebuie
să menționăm că acest instrument este utilizat nu doar de teoreticieni. De foarte multe ori în
activitatea practică se recurge la DEX pentru definirea unor termeni care nu își găsesc o
reglementare legală. De altfel, nici reglementările legale nu pot neglija autoritatea dicționarelor

74
atunci când utilizează termeni. Este de înțeles. utilizarea greșită a termenilor poate crea confuzie
nu doar teoretică, dar și practică.
Сonform DEX -ului, vinovăție înseamnă faptul de a fi vinovat; faptă comisă de cel vinovat;
starea celui vi novat; culpabilitate, vină [76]. Pentru termenul de vină, dicționarul operează cu
următoarea definiție – Faptă care constituie o abatere de la ceea ce este (considerat) drept sau
bun; greșeală, vinovăție; păcat; culpă [76].
În Dicționarul explicativ al lu i V. Dali sunt date câteva sensuri ale cuvântului „vină”: 1)
început, cauză, sursă, motiv, scuză; 2) infracțiune, delict, crimă, păcat; 3) obligație, datorie. La
rândul său, cu mai multe semnificații este folosit și derivatul de la el, cuvântul „vinovat”: 1) cel
care s -a făcut vinovat, care a comis o anumită faptă ilicită; 2) cel care a fost motiv, cauză pentru
ceva [236, p.204 -205]. Aceasta este, probabil, explicația faptului că, în conștiința cotidiană,
uneori în cea profesională și, uneori, chiar în conș tiința științifică vinovăția este identificată, pe
de o parte, cu crima, delictul, adică cu actul în sine, dar pe de altă parte – cu cauza, motivul.
Adesea vina este percepută ca o legătură de cauzalitate dintre actul și consecințele lui negative,
sau are loc confundarea cu unul din semnele faptei – cu ilegalitatea ei [365, p. 826].
În drept, vinovăția este o condiție a răspunderii juridice, indiferent de ramura de drept ce o
îmbracă. Fundamentarea răspunderii juridice pe vinovăția autorului faptei reprezintă una din
condițiile răspunderii juridice, fiind în general acceptat că aplicarea răspund erii în lipsa
elementului vinovăției, ar anihila una din funcțiile recunoscute răspunderii juridice, funcția
educativă [203, p. 23] .
După cum se observă în cap. 1 din prezenta lucrare, în elucidarea conceptului de vinovăție
există două teorii: teoria psiho logică și teoria normativă.
Conform teoriei normative, se consideră că vinovăția reprezintă un reproș, iar obiectul
reproșului este vinovăția în întregul ei [5, p. 29 -31]. Totuși, într -o analiză asupra acestui aspect
putem deduce că deși autorii acestei t eorii o denumesc normativă, nu este greu de observat că în
cuprinsul său sunt analizate, într -o formă indirectă, procese psihice care însoțesc și se manifestă
la luarea hotărârii de acționa, ca și în executarea acestei hotărâri. Astfel, teorie normativă nu
poate abandona cu totul procesele psihice constitutive și este obligată să le ia în considerare și să
le evalueze – în calitate de premise ale vinovăției. Indiferent cum ar fi vinovăția definită, va
exista întotdeauna o anumită ordine, ea va ocupa locul u rmător, adică după faptă ilicită și se va
examina în raport cu o faptă materială anterioară și în limitele acesteia și nu înaintea faptei.
Această concepție normativă, care ar dori să golească de conținut psihic vinovăția, tot va trebuit
să ia în considera ție procesele psihice individuale ale vinovăției [368, p. 278].
Iar conform teoriei psihologice, vinovăția reprezintă poziția psihică pe care un anumit om o
are față de o anumită faptă și față de urmările acesteia; ea nu este ceva generic, ideal, abstract , ci,

75
dimpotrivă, ceva concret, manifestat în planul existențial al unei anumite fapte ilicite legate,
psihologic, de făptuitorul ei.
Prof. D. Baltag [18, p.18 -22] definește vinovăția ca fiind o stare subiectivă a individului, o
atitudine psihică liber exprimată față de fapta sa ilicită și urmările ei, faptă care prezintă un grad
de pericol social, precum și reprezentarea greșită pe plan intelectiv a relației cauzale dintre actul
de conduită și rezultatul material datorat acestui act, sau, deși nu a avut reprezentarea faptelor și
urmărilor, a avut posibilitatea reală a acestei reprezentări. Iar cercetătorii I. Dogaru și P. Drăghici
[86, p .237] definesc vinovăția ca „atitudine psihică a autorului faptei ilicite sau potrivnică
regulilor de conviețuire atât față de acțiunea ori inacțiunea considerată astfel, cât și fată de
consecințele faptei sale (față de rezultatul produs).
Prof. C. Voicu [206] aprecia că „vinovăția, analizată ca element constitutiv și temei al
răspunderii juridice, presupune recunoașterea capacității oamenilor de a acționa cu discernământ,
de a-și alege modalitatea de a se comporta în raport cu scopul urmărit în mod conști ent”. L. Biro
și M. Basarab susțin că vinovăția constituie o caracterizare a întregii activități psihice a persoanei
legată de săvârșirea faptei, definind -o ca un complex de stări de conștiință specifice, care preced
și însoțesc actele exterioare (acțiune sau omisiune) și care sunt dirijate în vederea producerii
anumitor urmări periculoase sau, chiar dacă nu sunt dirijate într -o anumită direcție, produc astfel
de urmări, datorită ușurinței sau neglijenței [27, p. 88].
Cercetătorul rus A.I. Rarog definește vinovăția ca „atitudinea mentală a persoanei în formă
de intenție și imprudență față de actul social periculos comis de ea, în care se manifestă
orientarea antisocială, asocială sau socială insuficient pronunțată a persoanei în ceea ce privește
cele mai im portante valori sociale” [300, p. 10] . Într-o altă definiție „vinovăția este atitudinea
mentală a subiectului față de acțiunile sale și consecințele acestora, exprimată în conștientizarea,
anticiparea, dorința de apariție a efectelor nocive” [322, p. 307].
Autoarea T.M. Rassolova definește vinovăția „o astfel de atitudine mentală a unei persoane
față de comportamentul său ilicit, care manifestă neglijență față de interesele societății sau
indivizilor [302, p.498 -499].
Necătând la varietatea abordărilor, put em distinge momentele care combină toate aceste
definiții menționate în cadrul concepției psihologice:
1) vinovăția este atitudinea psihologică (conștient -volitivă) a unei persoane față de fenomene
obiective,
2) este o atitudine psihologică nu doar față de fenom ene, dar și față de consecințele acestora,
3) persoana este conștientă de efectele sociale negative ale acțiunilor sale și a consecințelor
acestora.
Studiul problemei vinovăției a relevat diversitatea extremă a abordărilor față de definiția
conceptului de vi novăție și clarificarea relației sale cu elementele aparte ale componenței

76
infracțiunii și, ca o consecință firească a acestui fapt, greutatea de formulare a unei definiții
universale.
Astfel, unii autori cred că noțiunea de vinovăție ar trebui să includă legătura de cauzalitate,
intenția și imprudența, motivele, personalitatea și mediul. După alți autori, vinovăția și latura
subiectivă a infracțiunii sunt concepte identice [235, p. 41 -59; 306; 265, p. 27, 152; 323, p. 309] .
Este ușor de observat că, în ac este concepții categoria „vinovăție” a fost interpretată prea vast.
De fapt, putem afirma că definiția vinovăției în drept trebuie să reflecte caracteristicile de
bază generale ale institutului social și juridic al vinovăției:
1. Vinovăția trebuie definit ă ca o atitudine psihologică a persoanei responsabile față de fapta
comisă de ea și consecințele sale.
Atitudinea psihologică a persoanei responsabile, adică a persoanei care nu este subiect al
tipului respectiv de infracțiuni (care nu a atins vârsta tipul ui respectiv de răspundere,
iresponsabilă la momentul comiterii actului sau în incapacitate de exercițiu) față de actul comis
și consecințele juridice nu contează. Prin urmare, în cazul în care la persoană este stabilită lipsa
de caracteristici ale subiect ului infracțiunii, problema vinovăției sale nu este pusă deloc.
2. Vinovăția trebuie să fie definită ca o atitudine psihologică a persoanei față de actul ce -l
comite și consecințele sale, întrucât atitudinea psihologică ulterioară a persoanei față de actul
deja comis nu face parte din conținutul vinovăției și nu afectează forma de vinovăție. Deseori, în
doctrina juridică sunt împrumutate noțiuni din diferite științe, ceea ce îngreunează înțelegerea
unui anumit termen juridic. În acest sens, spre exemplu, s -au împrumutat noțiuni din psihologie,
la definirea noțiunii de vinovăție. Acest lucru este greșit, pentru că vinovăția în psihologie este
sentimentul ce ia naștere deja după comiterea infracțiunii, dar nu atitudinea conștient -volitivă
față de act și efecte le sale înainte de comiterea lui sau la momentul comiterii. Astfel, abordarea
psihologică a noțiunii de vinovăție în științele juridice nu este în deplină concordanță cu
conceptul psihologic de vinovăție.
3. Conceptul de vinovăție trebuie să includă conștientizarea faptei sale ilicite, care prezintă
un grad de pericol social și consecințelor sale.
Deseori în lucrările de specialitate, în definiția vinovăției este inclusă expresia
„conștientizarea ilegalității actului de către subiectul infracțiunii” [294; 324] . Astfel, autorii
respectivi consideră că în lipsa ilegalității vinovăția este de neconceput, iar problema privind
ilegalitatea actului se clarifică înainte de momentul în care organele de drept vor începe să
stabilească vinovăția persoanei în actul comis.
Sau, sunt cei ce consideră că, ilegalitatea este parte componentă a pericolului social al
infracțiunii, de aceea nu este necesar să vorbim aparte despre această caracteristică [272, p. 35;
299, p. 31 -32; 275, p. 39] .

77
Iar cercetătorul rus, G.F. Tselnicker, chiar face o comparație a noțiunilor de,,pericol social”
și cel de,,ilegalitate”, menționând că semnul de ilegalitate este prezent în toate faptele ilicite, fără
excepție, în timp ce social periculoase su nt doar crimele, astfel încât termenul „ilegalitate” este
mai potrivit pentru a caracteriza fapta ilicită decât termenul „pericol public” [320, p. 10]. În
opinia noastră, această ultimă opinie ar fi cea mai corectă și trebuie inclusă în definiția noțiunii
de vinovăție.
Însă, după cum știm, relațiile sociale sunt reglementate, pe lângă drept, și de alte norme
sociale (moralitate, obiceiuri, norme religioase). Nerespectarea normelor sociale este, în
principiu, un comportament social periculos, pentru că este cauzat un anumit prejudiciu societății
și valorilor sale. Dacă luăm în considerare noțiunea de „pericol social” în sens larg, atunci orice
act care încalcă normele sociale, dar nu încalcă normele de drept, poate fi considerat social
periculos. Dacă folosim în sens restrâns această noțiune, atunci includerea ei în definiția noțiunii
de vinovăție face definiția să aparțină exclusiv numai unei ramuri de drept și ne lipsește de
posibilitatea utilizării ei în toate celelalte domenii de drept.
În opinia noastră, definiția vinovăției trebuie să combine aceste doua noțiuni. De aceea,
considerăm că în noțiunea de vinovăție trebuie să se includă anume conștientizarea faptei sale
ilicite, ce prezintă pericol social și consecințelor sale.
4. În atitudinea psihologică a persoanei față de fapta care prezintă un grad de pericol social
și consecințele sale este exprimată atitudinea negativă subiectivă a persoanei față de valorile
societății, ceea ce constituie esența vinovăției și determină gradul ei. Vinovăția este ideea care
justifică aplicarea pedepsei.
În mod clasic, noțiunea de vinovăție poartă o sarcină etică: datorită vinovăției fapta ilicită nu
este doar pedepsită de către stat, ci și condamnabilă de societate, fiindcă în ea se manifestă
ignorarea de către persoana ce a săvârșit fapta ilicită a valorilor individului, societății și ale
statului. Astfel, în spatele atitudinii psihologice a persoanei față de actul comis și efectele sale
trebuie de văzut și atitudinea ei față de valorile societății care sunt lezate. Pent ru protecția
valorilor sociale este creat dreptul. Valoarea centrală a dreptului este omul, drepturile și
libertățile sale.
Atitudinea negativă este importantă pentru definiția vinovăției, întrucât ea este temei pentru
evaluarea negativă a comportamentului din partea societății și a statului. Gradul atitudinii
negative a persoanei față de valorile societății se manifestă, pe lângă conștientizare și voință, în
scopul și motivele faptei ilicite. Cantitativ ea este exprimată în forma de vinovăție a persoanei,
ceea ce determină o măsură diferită de dezaprobare a persoanei, măsura de răspundere a sa.
Astfel, în definiția noțiunii de vinovăție este necesar să se introducă expresia,,atitudinea
negativă a persoanei față de valorile societății”, pentru că acest semn reflectă esența vinovăției și
servește cel mai important criteriu pentru determinarea gradului ei.

78
În concluzie la cele analizate mai sus, putem formula propria definiție a noțiunii de
vinovăție: Vinovăția poate fi definită ca un ansamblu de procese psihi ce ale persoanei
responsabile, care sunt anterioare și concomitente cu săvârșirea faptei, sub formă de
intenție și imprudență, față de fapta sa ilicită, care prezintă un grad de pericol social și
consecințele sale în care se manifestă atitudinea negativă s ubiectivă a ei față de valorile
societății.
Esența vinovăției. Considerăm oportun de a expune mai întâi caracteristica esenței
vinovăției și apoi de a examina conținutul și formele vinovăției.
Esența vinovăției este ansamblul celor mai durabile proprietăț i care caracterizează acest
fenomen. Esența este strâns legată de scopul social al institutului de vinovăție, de aceea este
pertinent să vorbim despre esența socială și politică a vinovăției.
Vinovăția nu este starea sau însușirea psihicului, ci reprezintă atitudinea psihică a persoanei
față de fapta sa de conduită ilicită. Reiese că persoana nu poate fi recunoscută vinovată în afara
faptei sau independent de fapta socialmente periculoasă și prevăzută de lege ca infracțiune, deci
se apreciază drept nu numai o noțiune psihologică, dar și social -politică, atitudinea negativă față
de principiile morale și interdicțiile juridice, față de valorile sociale ocrotite de lege [128, p.
131].
În ce privește natura vinovăției se pune întrebarea, ce anume determină evalu area negativă a
atitudinii psihologice a faptei dată din partea statului? Nu este posibilă evaluarea doar a atitudinii
psihologice izolat de fapta concretă al subiectului, pentru că modul ilegal de gândire, după cum
știm, practic nu poate fi pedepsit.
Prob lema privind esența socială a vinovăției a fost examinată în literatura de specialitate
rusă. Astfel, esența vinovăției a fost definită ca starea de spirit psihologică a subiectului
infracțiunii împotriva ordinii publice [281, p. 100 -105]. În literatura șt iințifică modernă se
propune de a deduce esența vinovăției din formele sale: intenție și imprudență. Astfel, acționând
în mod intenționat, persoana este conștientă de pericolul social a faptei sale, iar acționând prin
imprudență – nu este conștientă, deși, trebuia și ar fi putut să fie conștientă, sau este conștientă,
dar se așteaptă cu încredere la prevenirea consecințelor. Astfel, anume în atitudinea față de
pericolul social al faptei comise se manifestă prejudiciul public al personalității infractorului
[283, p. 31 -36].
Astfel, cercetătorul E.V. Iurceac consideră că esența vinovăției este atitudinea negativă a
persoanei față de valorile societății, exprimată în fapta ilicită. Ceea ce într -o societate este ilegal,
în altă societate, între alte condiții eg ale, poate fi recunoscut ca merit pentru comunitate. În
această abordare, o înțelegere corectă a esenței social -politice a vinovăției ajută legiuitorului la
identificarea corectă a domeniului de aplicare a comiterii vinovate de fapte social periculoase, a

79
formei de vinovăție, precum și la stabilirea circumstanțelor care exclud vinovăția infracțiunii
[329, p. 75 -101].
Analizând toate aspectele cercetate mai sus, putem concluziona că esența vinovăției exprimă
raportul dintre conduita individului și relațiile sociale ocrotite de lege în vigoare și încălcate de
acest subiect, poziția acestuia în raport cu exigențele specifice pe care le presupune traiul
oamenilor în societate. Prezenta poziție ne dă posib ilitatea analizei acestei condiții a răspunderii
juridice, în strânsă legătură cu celelalte condiții ale răspunderii juridice, dar și cu elemente ale
conținutului faptei ilicite din diferite ramuri de drept (infracțiunea, delictul, contravenția).
Această p osibilitate poate avea loc numai în cazul când vinovăția poate fi studiată nu doar ca un
raport psihic al persoanei ce săvârșește fapta ilicită, în formă de acțiune sau inacțiune, ruptă de
relațiile sociale împotriva cărora este îndreptată fapta sa.
Aceste relații sociale care sunt ocrotite de lege, reprezintă, de fapt, aspectul principal, pe
care autorul faptei ilicite, chiar înainte de a concepe și a „fabrica” fapta, trebuia să le cunoască ca
cetățean, să ia o atitudine față de aceste relații, adică o anu mită poziție psihică. Numai în cazul
când autorul va cunoaște aceste relații sociale, el își va forma o anumită atitudine față de ele și va
concepe fapta sub toate aspectele ei.
Conținutul vinovăției . O analiză sumară a definițiilor referitoare la vinovăț ie denotă că
toate acestea – cu unele deosebiri de nuanță – încearcă să demonstreze că problema abordată este,
în primul rând, de factură psihologică. Într -adevăr, vinovăția are un conținut psihologic și, în
consecință, ea se poate pune și cerceta ca probl emă numai în legătură cu acțiunile sau inacțiunile
conștiente ale omului. E știut că orice acțiune sau inacțiune conștientă a individului uman se
definește pe plan psihologic prin voință și conștiință [16, p.161] . Deci, conținutul vinovăției este
determina t de cumulul dintre conștiință și voință, precum și de corelația dintre acestea.
Voința exprimă dorința manifestă a persoanei de a acționa sau nu într -un anumit fel ori
indiferența acesteia față de eventualitatea producerii consecințelor socialmente negati ve ale
faptei sale [16, p.163]. Sau sub aspect volitiv interesează dacă subiectul a voit, a fost indiferent,
nu a voit să se producă rezultatul și consecințele acestuia [136, p.150]. Astfel, grație voinței,
omul poate controla propriul comportament, poate ghida acțiunile sale, poate conforma
comportamentul său standardelor general acceptate.
În ceea ce privește teoriile cu privire la voința juridică, acestea au evoluat de -a lungul
timpului sub influența a două mari sisteme:
– sistemul francez (al voinței reale) și
– sistemul german (cel al voinței exteriorizate) [2, p. 328 -329].
Tocmai de aceea, până în prezent, în doctrină există într -un mod corespunzător o varietate de
concepții despre definirea acesteia. Astfel, într -o primă opinie, voința a fost definită ca un sistem
de autoreglaj superior care implică o deliberare conștientă a forțelor proprii, prin stăpânirea

80
unora și începând cu mobilizarea și angajarea convergent -finalistă a altora [167, p. 77]. Într -o
altă opinie [2 10, p. 10], voința constituie o capacitate a omului de punere în funcțiune a
resurselor sale psihice care este orientată spre organizarea și efectuarea unui control asupra
întregii activități în vederea realizării scopurilor propuse. În opinia profesorului V. Dongoroz
[89, p. 16 -18], voința este o categorie psihologică distinctă, ale cărei premise se află în
potențialul psihic uman ce se desfășoară prin puterea de a învinge obstacol ele întâlnite, dar și
prin stăruință de mobilizare pe măsura solicitărilor impuse. Cert însă este faptul că actul de
voință, la realizarea ilicitului, are un rol hotărâtor și determinant.
Voinței trebuie, menționează H. H. Jescheck [349] , să i se acorde prioritate, fiindcă numai
reprezentarea rezultatului n -ar putea atrage răspunderea – dacă rezultatul n -a fost voit (urmărit ori
acceptat) de subiect.
Într-o altă viziune [100, p.32], „elementul fundamental al vinovăției îl constituie voința
conștientă a subiectului, acesta ar fi acel pilon în jurul căruia se valorifică procesele componente
ale vinovăției (în această concepție voința este privită ca impuls volitiv, impuls conștient de a
acționa sau de a nu acționa).
În literatura de speciali tate (psihologico -juridică) s -a ajuns la concluzia că voința este o
categorie psihologico -distinctă, dar aflată într -un raport de interdependență cu alte categorii
psihologice pe care se clădește sistemul psihic uman, rezultantă a dezvoltării biologico -sociale
[180, p. 326]. Realizarea scopurilor propuse și, deci, a voinței, implică folosirea tuturor
resurselor psihice și morale, deliberarea, puterea omului de a planifica (prin plan elaborat
conștient), organiza, realiza și controla activitatea care o desfă șoară, puterea de a învinge
obstacolele întâlnite, stăruința și mobilizarea pe măsura solicitărilor impuse [85, p. 16 -18].
Voința cu care se acționează în vederea obținerii unui anumit efect trebuie să îndeplinească
două condiții: – să fie conștientă, rați onală și să fie liber exprimată. Făptuitorul are, astfel,
posibilitatea de a face o alegere conștientă între săvârșirea unei fapte cu caracter antisocial și alte
acțiuni – inacțiuni posibile, dar care nu lezează ordinea de drept [94, p. 179]. Astfel, grați e
voinței, omul poate controla propriul comportament, poate ghida acțiunile sale, poate conforma
comportamentul său standardelor general acceptate.
Conștiința este considerată ca un proces psihic care presupune cunoaștere, o înțelegere sau o
reprezentare, precum și o activitate intelectuală sau psihică ori o cunoaștere imediată în baza
unui minim etic comun valabil pentru întreaga societate [335; 347]. Aceasta este de atenție, efort,
clarificare și înțelegere sau un sentiment de responsabilitate morală, pre cum și sentiment al
valorii [357, p. 457; 344, p. 121].
Conștiința se definește prin doi factori: unul de prevedere, iar altul de reprezentare [16,
p.163]. Prevederea este prognozarea preliminară de către infractor a legăturii de cauzalitate între
actul p lanificat și consecințele sale posibile, bazată pe cunoștințele lui și propria experiența de

81
viață. Precizia anticipării este afectată în mod direct de capacitatea intelectuală, starea mentală,
nivelul de intuiție și alte caracteristici psihologice și fizi ologice ale persoanei [329, p. 140 -143].
Iar reprezentarea este conștientizarea pe planul lui intelectiv a relației cauzale dintre actul său de
conduită și rezultatul material datorat acestui act [16, p.163].
Aici se impune o întrebare: ce este primordial la formarea intenției – prevederea
(anticiparea) sau reprezentarea (conștientizarea). Unii cercetători subliniază faptul că, fără
reprezentare și înțelegerea naturii obiective și semnificației actelor comise și a consecințelor
acestora este imposibilă și p revederea apariției acestor consecințe. Deci, nu este necesară
delimitarea prevederii de reprezentare. Astfel, persoana vinovată de omor își dă seama că comite
acte îndreptate spre provocarea de moarte a altei persoane, că în rezultatul acestor acțiuni va
muri o persoană concretă, că fapta sa este social periculoasă. Anticiparea morții unei persoane în
rezultatul unor acțiuni concrete se pare evidentă [248, p. 27].
Iar alți cercetători au o opinie opusă și spun că, pentru reprezentarea pericolului social a l
faptei este necesară o anticipare prealabilă a survenirii consecințelor social periculoase, și nu
anticiparea este derivată din reprezentarea pericolului social, ci invers. Subiectul anticipează că
acțiunile lui vor atrage după sine moartea violentă a un ei persoane, și numai apoi își dă seama că
viața umană este protejată de stat, pentru că este o valoare de importanță socială, și, prin urmare,
este conștientă și că actul său este unul social periculos [272, p. 34].
Considerăm că ambele opinii sunt corec te, însă ar fi binevenit ca la formarea intenției,
prevederea (anticiparea) să se completeze cu reprezentarea (conștientizarea).
Aceste procese psihice componente ale vinovăției, conștiința și voința, se desfășoară ca orice
procese psihice, în forul lăuntr ic al subiectului și devin relevante prin manifestările exterioare ale
acestuia [334, p. 359 -361]. Aceste procese nu sunt altele decât cele care constituie substratul
psihic comun al oricărei acțiuni umane, ceea ce diferă de o faptă morală, lăudabilă, nu s unt
așadar mecanismele neuro -fiziologice care stau la baza acțiunii, ci modul în care sunt ele dirijate,
în vederea realizării finalității pentru care sunt puse în mișcare. Bazele neuro -fiziologice ale
actului de voință în cazul ființei umane presupun anal iza acțiunilor motorii – o rezultantă a
contradicțiilor și relaxărilor musculare, care reprezintă expresia aspectului volițional al actelor de
comportament [334, p. 359 -361].
Însă în literatura de specialitate s -au cristalizat mai multe opinii științifice în legătură cu
elementele componente ale vinovăției.
Una dintre aceste opinii, care are un caracter dominant,și care se identifică cu analiza
efectuată anterior, include în conținutul vinovăției doi factori: unul intelectiv și altul volitiv
[34, p. 138]. Factorul intelectiv cuprinde cunoașterea caracterului socialmente periculos al
acțiunii sau omisiunii și prevederea urmărilor periculoase pentru societate; iar factorul volitiv,
include în conținutul său voința de a realiza fapta respectivă, precum și dori nța producerii în

82
realitate a urmărilor socialmente periculoase sau, în cazul nedorinței, acceptarea lor în mod
conștient [27, p. 131]. Profesorul Gh. Antoniu stabilește că prezеnța factorului intelectiv, în
calitate de caracter al vinovăției, presupune cо nștiința”, având un rоl fundamental în cadru
proceselor de cunоaștere și a celor volițiоnale” [6, p.47]. Omul trebuie să -și de -a seama că
faptele sale sunt de natură să vatăme drepturile subiective ale celorlalți membri ai sоcietății,
adică trebuie să aibă conștiința caracterului antisocial al cоnduitei sale.
Factorul volitiv reprezintă o activitate psihică îndreptățită spre atingerea unоr scopuri, care
presupune deliberarea și decizie pentru un anumit cоmportament dе urmat. Individul
reacțiоnează la mediul ambiant, iar prin actul său voluntar se exprimă nevoia acеstuia, de a
regula eventualele rupturi alе echilibrului dintre organism și mediu [159, p. 58 -59]. Deci,
factоrul volitiv este prеcedat de factorul intelectiv, acesta din urmă cоnstituind premise cе lui
dintâi [6, p.40].
Unii cercetători constată că formele și modalitățile vinovăției se disting pe baza unor criterii
calitative care există atât între factorii intelectivi, cât și între cei volitivi, precum și după raportul
în care se află acești doi factori unul față de altu l [34, p. 173 -174]. Iar alții, uniformizează
manifestarea factorului intelectiv la toate modalitățile vinovăției, prin formula generală de
prevedere din partea infractorului a urmărilor socialmente periculoase [208, p. 72], fie prin
cerința de prevedere a posibilității producerii lor [154, p. 902]. Se apreciază că acestea a fi
potrivite, întrucât din ele s -ar putea deduce că sub aspect intelectiv nu este nici o deosebire între
formele și modalitățile vinovăției [138, p. 17] Drept urmare, întregul conținut a l vinovăției se
exprimă numai de către factorul intelectiv sub forma prevederii sau a posibilității prevederii
rezultatului [178, p.275]. În acest fel se mai apreciază că nu se înlătură atitudinea subiectului față
de urmările socialmente -periculoase ale fa ptei sale din conținutul vinovăției, ci acestea se includ
în factorul intelectiv [138, p. 18].
După o altă concepție, întregul conținut al vinovăției ar fi acoperit numai de procesele
psihice intelective ale persoanei ce săvârșește fapta ilicită, iar voin ța se referă doar la activitatea
fizică a persoanei [158, p. 300 -301]. I. Mircea, analizând pe larg rolul factorilor intelectiv și
volitiv, se referă numai la activitatea fizică a persoanei, pe când atitudinea autorului față de
urmările faptei sale face pa rte din factorul intelectiv. În context, potrivit acestei concepții, voința
infractorului nu are nici un raport cu efectele acțiunii sau omisiunii socialmente periculoase,
factorul volitiv limitându -se doar la voința subiectului de a comite fapta materială [138, p.17]. Se
mai argumentează că dacă factorul volitiv ar ține de atitudinea subiectului față de urmările
socialmente -periculoase, analiza procesului psihic, care premerge orice acțiune a omului, ar
conduce la constatarea că există doi factori volitivi : unul privitor la activitatea fizică, factor care
ar atrage imputarea faptului, astfel s -ar conchide existența și recunoașterea unei imputațiuni

83
obiective prin această recunoaștere, iar altul privitor la urmările prevăzute [138, p.301]. Dar o
asemenea con statare ar contrazice realitatea, pentru că există un singur act de manifestare a
voinței persoanei referitor la activitatea fizică, voința omului fiind organic legată de manifestarea
persoanei pe plan extern prin actele sale; pe când atitudinea subiectivă a făptuitorului față de
rezultatele sau efectele firești ale faptei privește, dimpotrivă, factorul intelectiv.
Dar anume factorul volitiv implică libertatea de deliberare și de decizie a autorului faptei
ilicite. Atunci când lipsește libertatea de delibe rare și de decizie, putem vorbi de lipsa vinovăției.
În acest mod, cei doi factori din procesele psihice intelective și volitive ale subiectului
coexistă în conținutul vinovăției și se influențează reciproc în toată fapta infracțională – luată ca
entitate dialectică, care, după modul lor de manifestare și raportul în care se află unul față de
altul, imprimă vinovăției un anumit conținut [151, p. 22].
Analiza momentelor intelectual și volitiv ale vinovăției completează în mod substanțial
stabilirea motivulu i, scopului, componentei emoționale. Fără stabilirea motivului și scopurilor,
uneori sunt practic imposibile determinarea cauzei comiterii infracțiunii, stabilirea concordanței
motivaționale și raționamentului comportamentului infractorului.
Emoțiile joacă un rol diferit în comiterea unei fapte ilicite. În primul rând, ele pot acționa ca
un motiv pentru comiterea infracțiunii (sentimentele de dragoste, ură, frică, violență, etc.). În al
doilea rând, ele pot fi fundalul decurgerii proceselor intelectuale și volitive, deci, influențându -le.
Starea emoțională este cauza apariției motivului infracțiunii. În al treilea rând, ele pot declanșa
comiterea infracțiunii (starea de afect ) [329, p. 111 -121].
În practică, este clarificată neapărat componenta emoțională a acțiunilor sau inacțiunilor
respective. Emoțiile, potrivit legislatorului, nu sunt circumstanțe esențiale necesare pentru
stabilirea vinovăției. Excepție constituie afectul și, în unele cazuri, alte stări emoționale.
Dar, clarificarea naturii experiențel or subiective, atitudinii față de situația comiterii
infracțiunii (în sensul larg al cuvântului), desigur, este relevantă pentru evaluarea vinovăției în
fiecare caz. Omuciderea la comandă cu sânge rece sau uciderea unui tată alcoolic, tiran în
familie, de către fiul adolescent; furtul pentru câștig sau pentru necesitatea de a ajuta o persoană
bolnavă – constituie exemple de importanță a atitudinii emoționale a persoanei vinovate cu
scopul individualizării răspunderii și pedepsei [305, p. 31].
Legătura moti vului și vinovăției constă în faptul că motivul afectează conștientizarea de
către persoană a faptei sale și anticiparea consecințelor ei nocive, afectează atitudinea volitivă
față de acestea [227, p. 20] . Astfel, stabilirea motivului infracțiunii ajută la determinarea formei
și gradului de vinovăție, și, în consecință, la individualizarea pedepsei. Motivul este și baza
socială a vinovăției, fiindcă el servește pentru evaluarea morală și etică a actului, arată atitudinea
făptuitorului față de valorile indiv idului, ale societății, ale statului, caracterizează latura morală a
comportamentului.

84
Psihologii care sunt direct implicați în studiul motivației comportamentului investesc
conceptul „motiv” cu diverse fenomene, în legătură cu care există mai multe punct e de vedere cu
privire la esența motivului. Aproape toți psihologii sunt unanimi în opinia că motivul ca
motivație este sursa de acțiune, cel care generează acțiunea [213, p. 435] .
În psihologie sunt delimitate motivele conștiente și inconștiente. Omul nu este conștient de
motivul concret și, prin urmare, nu -și pune nici scop. Deseori el acționează fără să se gândească
și apoi încearcă să înțeleagă motivele care l -au determinat să acționeze (comiterea infracțiunii în
stare de afect). De asemenea, omul poat e să nu fie conștient de motivele reale ale
comportamentului său din cauza anumitei stări de autoapărare psihologică, eliminând din mintea
sa factorii nedoriți care -l intrigă să comită infracțiunea. Motivele inconștiente ascunse sunt
factorul ce contribuie la apariția unor motive conștiente [262, p. 55 -56].
Cele mai multe dintre faptele ilegale sunt comise cu câteva motive. În același timp, unul
dintre motive poate fi principal, dominant, dar de multe ori nu se poate determina exact care
anume motiv a deter minat subiectul să comită infracțiunea. Pentru a deveni o sursă de acțiune,
motivul trebuie să fie format ca o motivație, caracteristică anumitor activități, în funcție de
modul în care persoana evaluează circumstanțele în care se află, și modul în care ea vede scopul
care-i stă în față [329, p. 117].
Mecanismul de apariție și realizare a motivului ar putea arăta în felul următor:
1) apare o anumită necesitate care nu poate fi satisfăcută liber în pofida unor cauze externe;
2) apare motivul de a ieși din această situație nefavorabilă creată;
3) acest motiv interacționează cu proprietățile calități negative ale persoanei, formând un lanț
ilegal;
4) scopul se realizează prin comiterea unui act social periculos;
5) scopul este atins, motivul este realizat [277, p. 94 -100].
Prin urmare, putem identifica principalele caracteristici ale motivului: el are un caracter
volitiv și, cel mai des, conștient; la originea apariției motivului sunt nevoile umane, iar nevoile
fizice și materiale de multe ori au prioritate față de cele spir ituale; motivul comportamentului
este în continuă schimbare sub influența factorilor interni și externi.
Din cele analizate mai sus, putem spune că scopul și motivul întotdeauna sunt mediate unul
de altul.
Scopul – ca element absolut necesar al motivației umane și subordonat mobilului – îl ajută pe
om la întărirea motivației, la alegerea mijloacelor de realizare a acțiunii în anumite condiții date
și la înlocuirea unor mijloace cu altele, în cazul schimbării circumstanțelor concrete de executare
fizică a f aptei. Prin aceste organizări și dirijări pe plan mintal, scopul îndeplinește un rol
subiectiv stimulator și orientativ al acțiunii umane [26, p. 122 -124].

85
După opinia cercetătorului rus E.V. Iurceac, scopul este rezultatul dorit și presupus,
condiționat de motiv, spre atingerea căruia tinde persoana când comite un act ilicit social
dăunător [329, p. 104 -105]. Scopul nu vine de la sine, și apare datorită apariției motivului. În
practică este mai greu de determinat motivul decât scopul, întrucât motivul este impulsul interior
care nu este îndreptat la un anumit obiect, capabil să satisfacă necesitățile subiectului. Scopul
indică ce rezultat ar trebui atins pentru a satisface motivul [263, p. 101] .
Scopul este format la etapa luării deciziei despre comiter ea faptei ilicite, el este întotdeauna
concret, dar rezultatul real al activității poate fi mai mult sau mai puțin diferit de scopul propus,
prezentându -se ca un scop îndeplinit insuficient sau supra -îndeplinit. După clarificarea raportului
dintre scopul i nițial și rezultatul real obținut, putem concluziona cu privire la direcția intenției
infractorului și amploarea punerii în aplicare a acesteia.
Astfel putem deduce o serie de însușiri ale scopului: scopul se bazează pe valorile anti –
sociale ale faptei ili cite; scopul apare datorită apariției motivului; scopul se bazează pe percepția
făptuitorului despre viitorul rezultat dăunător, este concret, dar nu întotdeauna realizat pe deplin
de subiect.
La cercetarea vinovăție în practica de aplicare a legii este o bligatorie stabilirea motivului,
scopului, prezenței componentei volitive, caracteristicii emoționale a acțiunilor ilegale comise.
Fără a stabili motivele și scopurile infracțiunii este imposibil să se determine direcția intenției,
cauzele apariției sale, dacă este vorba de o intenție premeditată sau apărută brusc. În unele
cazuri, lipsa unui motiv sau scop atrage lipsa componenței infracțiunii în general.
Așadar, în conținutul vinovăției, indiferent sub ce formă s -ar concretiza, se concentrează o
totalitat e de procese intelective, volitive și motivaționale, într -o continuă și variată legătură de
condiționare și influențare reciprocă. Însă, dacă vinovăția se cuprinde în procesele psihice ale
autorului infracțiunii, nu trebuie să o identificăm cu acestea [173 , p. 9]. Ea, în funcție de fapta
concretă, cu toate circumstanțele de executare, poate fi mai complexă decât procesele psihice
care declanșează acțiunea cauzală respectivă, iar alteori mai limitată.
În eforturile de stabilire a conținutului vinovăției s -au conturat o serie de teorii. Cele mai
relevante dintre ele sunt: teoria voinței, teoria mobilului, teoria reprezentării [91, p.230 -231; 178,
275].
Potrivit teoriei voinței, voința de a săvârși un fapt nepermis demonstrează, prin ea însăși,
vinovăția agentului. Deci, conținutul vinovăției este redus la manifestarea de voință.
Potrivit teoriei mobilului, factorul care exprimă conținutul vinovăției este voința, dublată de
mobil, înțeles ca prefigurare mintală a rezultatului urmărit. Mobilul călăuzește vo ința și
conturează formele vinovăției. Astfel, dacă există o concordanță deplină între mobil și rezultatul
produs s -a acționat cu intenție, iar, în caz contrar, s -a acționat din culpă [22, p.105].

86
Potrivit teoriei reprezentării, în stabilirea conținutului vinovăției se impune să se distingă
voința de conștiință, considerându -se că, reprezentarea urmărilor conduitei ilicite acoperă ea
singură conținutul noțiunii de vinovăție. Formele vinovăției se determină prin prisma șanselor de
realizare a acestor urmări [22, p.105].
Toate aceste teorii demonstrează preponderența conținutului psihologic al vinovăției,
evitându -se referirea asupra conținutului juridic al vinovăției, asupra conținutului ei social –
politic. Ori, așa cum am arătat, voința și conștiința asimilat ă în limbajul juridic, prezintă „un
anume specific, în raport cu limbajul psihologic”. Pentru drept, conștiința are relevanță, numai în
măsura în care ea se definește prin factorul prevedere și factorul reprezentare, iar voința
interesează dreptul, numai î n măsura în care ea are caracter conștient și este liber exprimată,
adică, numai dacă este fructul unei gândiri normale, capabile să aleagă în cunoștință de cauză,
între mai multe posibilități de a acționa [22, p. 106].
Mai mult, alăturat acestui conținut psihologic specific, vinovăția are și un conținut socio –
politic [22, p. 105]. Semnificația socială a conținutului vinovăției se manifestă prin faptul că
existența acesteia este strâns legată de conduită ilicită, care, la rândul ei, are o semnificație
socia lă determinată de împrejurarea că prejudiciază interese și valori sociale pentru a căror
apărare, la nevoie, se poate recurge la forța de constrângere a statului [16, p. 164]. Aspectul
social -politic este evident în materia răspunderii penale, unde el apar e ca fundamental în
stabilirea periculozității sociale a infractorului, motiv pentru care și sancțiunea penală trebuie să
fie adaptată la periculozitatea socială a faptei și făptuitorului [22, p. 106].
Așadar, conținutul psihologic și cel social ale vinovă ției sunt inseparabile. Ele formează o
unitate indisolubilă, iar această unitate dă vinovăției semnificația juridică de condiție și temei a
răspunderii juridice [16, p. 164]. Același conținut o particularizează, transferând -o din domeniul
psihologiei în do meniul dreptului, fiecare noțiune psihologică utilizată fiind aptă de a primi
accepție juridică, așa cum am arătat deja [22, p. 106].
Profesоrul D. Bаltаg exprimând, pozițiа subiectivă а persoаnei fаță de consеcințele negаtive
pentru sоcietаtе аle fаptei s аle, stabilește că vinovățiа înglobeаză în conținutul său prоcesul
psihic cаre prеcede sаu însoțește consumarea conduitei ilicite. Un individ aflat în deplinătatea
facultățilоr mintale este în măsură să conceapă și să aprecieze caracterul ilicit al acțiuni i sale și
urmările negative aferente ei. Pe de altă parte, deși existența omului în viața socială este relativ
determinată, el are tоtuși posibilitatea să aleagă între multe feluri de a acționa [18, p.18].
Vinovăția implică libertatea subiectului de a acți оna în mod conștient, caracterul deliberat al
acțiunii sale, inclusiv asumarea riscului actului său. Pentru ca persоana responsabilă să devină
subiect al răspunderii juridice, este necesar ca ea să fi avut posibilitatea de a decide în mоd liber
asupra săvâ rșirii faptelor sale, deci posibilitatea de a acțiоna cu discernământ și capacitatea de a –
și dirija voința în raport cu un scоp urmărit în mod conștient [136, p.239]. Astfel, cele două

87
atribute, care caracterizează și dеfinesc existența ființei umane și ca re sunt în același timp și
factorii cоnținutului vinovăției, sunt rațiunеa și libеrtatea [16, p.19].
În cazul vinovăției, săvârșirea faptei ilicite presupune concepеrea ei la nivel intențiоnal,
ideatic, înainte de a devеni realitate, pe planul rațiunii, co nștiinței individuale, sub forma unоr
idei dе comportamеnt; în faza următоare se cântăresc argumentele în favoarea sau împotriva
acțiunii, ajungându -se la final în favoarea deciziei dе a săvârși sau de a se abține de la
săvârșirea faptei antisоciale. După finalizarea procеsului decizional, se trece la manifestarea de
vоință, care rеzidă în direcționarea energiei în vederea realizării conduitеi prоpuse. Deci,
vinovăția implică libertatea voinței individului, caracterul dеliberat al acțiunii sale, asumarea
riscului unui cоmportament, și anume acеști doi factori – rațiunea și libertatea – sunt punctele
de reper pе care se sprijină ideea de nеvinоvăție [18, p.19].
Formele vinovăției . Analiza formelor de vinovăție are o semnificație importantă nu doar
teoretică, dar și practică. Pentru calificarea actului ilicit este importantă nu numai stabilirea
vinovăției subiectului de comiterea actului, dar și stabilirea formei concrete de vinovăție, ceea ce
permite diferențierea răspunderii juridice. Problema privind formele vinovăției este dezvoltată
atât în teoria generală a dreptului, cât și în ramurile de drept și are un rol important la aplicarea
legii, fiindcă are impact direct pentru decizia instanței de judecată. Conținutul vinovăției și forma
de vinovăție sunt strâns legate între ele: forma de vinovăție este determinată de conținutul său.
Forma vinovăției este combinația de procese intelectuale și volitive care apar în mintea
persoanei vinovate în raport cu proprietățile obiective semnificative din punct de vedere jur idic
ale actului ilicit, în interacțiune cu condițiile externe [242, p. 353]. Astfel, atitudinea psihică a
autorului față de acțiunea sau inacțiunea sa ilicită și față de urmările acestora cunoaște o anumită
gradualitate, determinată de intensitatea proces elor psihice angajate în formarea unei asemenea
atitudini și de măsură în care s -a depășit cadrul de manifestare a voinței, dat de dreptul obiectiv.
Această gradualitate face că atitudinea psihică negativă a autorului să îmbrace două mari forme:
intenția ș i culpă [22, p. 106].
Astfel, intenția constituie forma fundamentală, generală și originară a vinovăției; ea
reprezintă totodată regula sau forma obișnuită sub care se înfățișează vinovăția [6, p. 103].
De asemenea, intenția exprimă legătura imediată și c ea mai strânsă dintre faptă și autor, ea
este întotdeauna suficientă pentru a atrage răspunderea penală, iar reproșul pe care -l determină
este cel mai puternic, pentru că se adresează unei comportări reprezentând contestarea cea mai
directă a valabilității perceptului normei, un atentat nemijlocit la stabilitatea ordinii juridice.
Intenția mai reprezintă forma cea mai importantă a vinovăției, întrucât presupune o implicare
totală, volitivă și intelectivă (uneori și afectivă), a agentului în producerea rezul tatului [6, p. 103].
Intenția este una dintre formele în care se poate manifesta vinovăția ca element al
răspunderii juridice. În definirea intenției, majoritatea doctrinarilor au căzut de acord asupra

88
faptului că, intenția exprimă un fenomen complex, ce r eclamă ambianța spirituală și morală ce
precede și însoțește săvârșirea unui act ilicit [22, p. 107].
În toate ramurile dreptului, vinovăția este o condiție indispensabilă a răspunderii, iar
cercetarea ei poate oferi o imagine reală în care se are în vedere intenția. Toate categoriile de
fapte ilicite infracțiuni abateri disciplinare, contravenții sau delicte civile – sunt susceptibile a fi
săvârșite cu intenție; de aceea exprimarea vinovăției în această formă este frecvent întâlnită la
oricare dintre formele răspunderii juridice (penală, administrativă, civilă, disciplinară etc.). Cu
toate acestea, pe plan juridic, cercetarea și explicarea intenției ca fenomen psihic s -a bucurat de
atenția cuvenită numai în doctrina dreptului penal, iar în ce privește dreptul civil, administrativ și
dreptul muncii, autorii s -au limitat doar la constatarea că și intenția este o modalitate a vinovăției
Explicația trebuie căutată în împrejurarea că, sub aspectul stabilirii răspunderii și alegerii
sancțiunii corespunzătoare faptei ilicite comise, gradul de vinovăție al făptuitorului prezintă
importanță practică numai în dreptul penal. Aceasta nu înseamnă insă că intenția este o categorie
juridică pur penală și că cercetarea ei din punct de vedere teoretic ar fi superficială la formele
nepenale ale răspunderii juridice [16, p. 165].
Astfel, prof. I. Oancea arată că „vinovăția, în cazul intenției, arată atitudinea conștiinței cu
privire la: a) natura faptei, adică conștiința că fapta este permisă sau nepermisă, ilicită sau lici tă;
b) valoarea cauzală a faptei, adică conștiința că prin acea faptă se cauzează anumite urmări reale”
[149, p. 148]. Cercetătorul T. Padovani stabilește că, intenția reprezintă forma fundamentală,
generală și originară a vinovăției, ea exprimând legătura imediată dintre faptă și autor, care
asigură suficiența acțiunii de tragere la răspundere juridică, oricare ar fi forma ei. Intenția
presupune o implicare totală, vitală, intelectivă, afectivă a agentului în producerea rezultatului
[358, p. 242]. M.I. Eni keev oferă următoarea noțiune de intenție: „Intenția este o formă de
vinovăție, care se caracterizează prin scopurile, metodele și rezultatele penale ale acțiunii” [243,
p. 79]. Sau într -o altă formulare, intenția este forma cea mai gravă a vinovăției, pen tru că
presupune legătura cea mai strânsă între autor și urmările faptei sale, implică o mai accentuată
lezare a valorii sociale ocrotite și este percepută ca atare de victimă și colectivitate [132, p. 20].
Din definițiile de mai sus putem deduce că la baz a intenției stau o serie de procese psihice,
care o compun, precum: procesele volitive, voința fiind un proces psihic component al intenției;
procesele intelective, de natură a dirija procesul volitiv, precum: judecata, atenția, capacitatea de
asociere, de prevedere, etc. și a conferi actului volitiv decizie, precizie, eficiență, – procese aflate
în corelație [6, p. 117 -134].
Analiza însușirilor intenției au dus la conturarea elementelor intenției cu relevanță, în
special, în materia dreptului penal.
Astfe l, Francisco Carrara, exponent al doctrinei clasice penale, abordând problema
elementelor intenției, preciza că acestea sunt în număr de patru, și anume: cunoașterea legii;

89
prevederea rezultatului actului voit; libertatea de alegere și voința agentului de a acționa [16, p.
165].
Această idee este preluată și de Gh. Mihai și R. Motica, care menționează că intenția este o
formă originară a vinovăției și se vădește prin cunoașterea de către subiect a legii juridice; prin
prevederea rezultatului ce l -a voit; pr in libertatea de alegere avută; prin hotărârea de a acționa
[136, p. 154].
În doctrina penală, italiană pozitivistă, reprezentată de E. Ferri se consideră că, intenția are
trei elemente: voința de a acționa, intenția și scopul [22, p. 109].
În doctrina pen ală românească [41, p. 134], se consideră că, intenția are următoarele
componente: cunoașterea sau înțelegerea actului material și semnificația scopului urmărit; voirea
conștientă și liberă a actului ilicit și rezultatul acestuia; cunoașterea caracterului antijuridic al
acțiunii săvârșite și rezultatul urmărit.
Cercetătorul R. Pannain [359, p. 239], consideră că, pentru existența intenției sunt suficiente
două elemente: previziunea și intenția. Nu poți voi ceva ce nu prevezi, poți însă prevedea ce nu
voieșt i. Prevederea este elementul esențial care desparte intenția de praeter intenție și de culpă
fără prevedere, în timp ce, intenția este propriul și adevăratul element definitoriu al dolului. Ea
este proiectarea voinței către rezultatul ce depinde de conduit ă infracțională.
Doctrina furnizează și diversele clasificări ale intenției [130, p. 33; 22, p. 72]: intenția
simplă – când făptuitorul, acționând contrar legii, prevede și voiește producerea consecințelor
negative ale faptei sale și intenția calificată – atunci când intenției simple i se alătură urmărirea
unui anumit scop special. Ea presupune deci, viclenia. De asemenea, intenția este determinată ,
când persoana voiește să producă un rezultat clar conceput în mintea sa; intenția este
nedeterminată când persoana întrevede doar posibilitatea obținerii mai multor rezultate, pe care
le acceptă să aibă loc; intenția spontană e specificată prin aceea că este urmată imediat de
săvârșirea faptei, se naște instantaneu, iar intenția premeditată implică o chibzuinț ă îndelungată
asupra săvârșirii faptei, iar, uneori, chiar o activitate de planificare, ceea ce, din punct de vedere
moral, implică noțiunea de perversitate; intenția este unică atunci când făptuitorul a hotărât să
săvârșească o singură faptă și este compl exă, când făptuitorul a hotărât să săvârșească mai multe
fapte sau a urmărit producerea mai multor rezultate.
Apare și o altă clasificare a intenției: directă și indirectă, care se bucură de o consacrare în
legislație, în special cea penală. Intenția directă consacrată pe plan legislativ și în art. 17 C.P. al
R. Moldova, constă (ca și intenția indirectă) în aceea că făptuitorul își reprezintă acțiunea sau
inacțiunea sa, precum și modul de înfăptuire a rezultatului prejudiciabil; în astfel de condiții, el
urmărește producerea acestui rezultat, iar intenția indirectă este o a doua modalitate a căreia îi
este caracteristic faptul că autorul, deși prevede rezultatul acțiunii sale el, nu -l urmărește, ci
numai acceptă posibilitatea producerii lui. Ceea ce car acterizează intenția indirectă este

90
atitudinea indiferentă a făptuitorului față de rezultatul prejudiciabil (art. 18 din C.P. al R.
Moldova) [16, p. 166].
În literatura de specialitate găsim diverse definiții ale intenției directe și a celei indirecte.
Astfel, intenția directă dă expresie unei însușiri specifice umane de a cunoaște lumea
înconjurătoare, de a cuprinde cu mintea consecințele viitoare ale acțiunii sau inacțiunii și de a
dirija și orienta corespunzător conduita individuală spre realizarea unei finalități [349, p.273].
Într-o altă accepțiune, intenția directă presupune că persoana care a săvârșit infracțiunea era
conștientă de faptul că acțiunea sau acțiunea ei poartă un caracter social periculos, că ea a
prevăzut consecințele socialmente pericu loase și a dorit survenirea lor [128, p.134].
La intenția directă, factorul intelectiv constă în cunoașterea de către subiect a relațiilor
sociale apărate de legea penală, factorul volitiv, însă, se manifestă prin atitudine ferm negativă
față de relațiile sociale cunoscute, voința hotărâtă de a săvârși infracțiunea și prin dorința
realizării rezultatelor socialmente periculoase [137, p. 39 -40].
Chiar din formulările din lege și din doctrină, distingem două trăsături esențiale ale intenției
directe: preveder ea rezultatului și urmărirea producerii lui.
Prevederea rezultatului faptei reprezintă actul de conștiință, momentul intelectiv al
vinovăției, aceasta trebuie să fie efectivă și reală. Așadar, această trăsătură este una anticipată
săvârșirii acțiunii, ea decurgând din experiența de viață a persoanei,din cunoașterea dovedită și
verificată în practică, după care o acțiune săvârșită în anumite condiții produce cu necesitate un
anumit rezultat, care implică cunoașterea legăturii de cauzalitate dintre acțiune ș i rezultatul
generat din ea [132, p.76].
De asemenea, intenția directă are o voință cu caracter special, care nu este indiferentă, ci o
voință care este îndreptată spre o anumită finalitate, spre atingerea unui rezultat, expresia dorinței
făptuitorului de a produce rezultatul aflat în reprezentarea sa, sub acest aspect, intenția directă
include și anumite elemente legate de scopul acțiunii. Aceste nuanțări sunt redate de legiuitorul
român, care afirmă că intenția directă apare nu ca o simplă voință, ci ca o voință care să fi
urmărit anume cauzarea unei vătămări [89, p. 239; 37, p.119].
Astfel putem concluziona că, intenția presupune nu numai prezența elementului volitiv și
intelectiv (cu componentele sale) în desfășurarea acțiunii (inacțiunii) subiectului ca re a produs
rezultatul, dar și o anumită corelare a procesului volitiv și intelectiv.
În ceea ce privește intenția indirectă, aceasta este definită ca fiind acea formă a vinovăției,
când persoana conștientizează caracterul periculos ala faptei (acțiunii sa u inacțiunii săvârșite de
ea), prevedea consecințele ei social periculoase și admite în mod conștient survenirea lor [128,
p.135]. Sau, intenția indirectă reflectă o anumită particularitate a acțiunii umane și anume de a
produce, fie prin natura ei, fie pr in modul de desfășurare, mai multe rezultate, indiferent dacă

91
toate își găsesc corespondent într -o normă de incriminare, sau numai unele dintre ele, celelalte
fiind fără relevanță penală [6, p.120].
Sub aspectul factorului volitiv, intenția indirectă const ă din atitudinea negativă, din
nedorința producerii urmărilor respective, dar și din acceptarea survenirii lor. Ea se întâlnește,
așadar, sub două aspecte: unul negativ – de a produce rezultatele periculoase pentru societate,
prevăzute ca posibile, și altul pozitiv – de acceptare, dacă eventual ar fi cauzate prin fapta comisă
[137, p.138; 135, p.71; 6 , p.142; 209, p.175; 80 , p.167]. Astfel, cel ce urmărește unul dintre
rezultate prevede ca posibile și celelalte rezultate, pe care de asemenea le acceptă sub riscul
producerii rezultatelor nedorite [209, p.225].
Referitor la infracțiunile comise în modalitatea intenției indirecte, atât în practica judiciară,
cât și în doctrină [90, p. 216; 95, p. 1004; 209, p. 112; 80, p. 167; 152, p. 120], s -a apreciat că,
deși nu este exclusă ipoteza comiterii unei singure infracțiuni cu intenție indirectă sau eventuală,
de obicei cu un singur rezultat infracțional, uneori însă la aceasta, „fie prin natura ei sau prin
modul de desfășurare, se pot produce două rezultate: unul sigur și altul eventual. Astfel încât față
de ultimul autorul mai întâi prevede posibilitatea producerii rezultatului, nu -l voiește și nici nu -l
urmărește, însă este acceptat și lăsa să se producă ” [6, p.144]. Mai mult ca atât, corect s -a
apreciat că „la i ntenție ca regulă se constată o legătura imediată și mult mai strânsă dintre
acțiune, urmarea sau rezultatul produs (inacțiune) și autor” [358, p. 242].
Legea penală română (art. 19 Cod penal), referindu -se la procesele psihice caracteristice
intenției și modalităților ei, se raportează la rezultatul faptei, nereferindu -se la posibilitatea de a
opera cu noțiunile de intenție directă și indirectă în raport și cu celelalte cerințe ale modelului
legal de incriminare, respectiv cu cele care configurează acțiun ea (inacțiunea) incriminată. În
legătură cu aceste cerințe, legea pretindea cunoașterea lor corectă de către agent, altfel o cerință
esențială a legii nu este satisfăcută și, prin urmare, nu vor fi întrunite cerințele normei de
incriminare [22, p. 110].
Și Codul penal italian [341], în articolul 42 din arată că, nimeni nu poate fi pedepsit pentru
o acțiune sau omisiune prevăzută de lege, dacă nu a comis -o cu conștiință sau voință, iar
articolul 43, prevede că infracțiunea se comite cu intenție când rezultat ul vătămător sau
periculos este voit și prevăzut că o consecință a propriei acțiuni sau inacțiuni.
În articolul 5 al C.P. al Federației Ruse se redă în mod expres principiul vinovăției penale,
în care se prevede: „Persoana este supusă răspunderii penale n umai pentru producerea unor fapte
(acțiuni sau inacțiuni) socialmente periculoase și pentru producerea urmărilor și a rezultatelor
social periculoase, în raport cu care a fost stabilită vinovăția acestuia”. Acest principiu face
trimitere la un alt principi ul al dreptului penal, principiul caracterului personal al răspunderii
penale. Așa încât, principiul vinovăției presupune nu numai implicarea subiectului din punct de
vedere fizic la comiterea infracțiunii ci și o participație psihică din partea acestuia. Cu alte

92
cuvinte, individul poate fi tras ia răspundere penală, nu numai atunci când fapta infracțională este
produsul propriilor sale acțiuni, dar și atunci când aceasta constituie un product al conștiinței și
voinței sale [221].
Iar art. 24 -26 al acestui cod detaliază conceptul vinovăției, astfel vinovat în comiterea
infracțiunii se va considera persoana care într -un mod a comis fapta social periculoasă fie că
aceasta s -a produs prin acțiune sau inacțiune, în mod intenționat sau din imprudență.
În S.U.A. î n C.P.M., care a servit exemplu pentru legile și codurile penale ale multor state
americane, sunt prevăzute condițiile și formele vinovăției. Secțiunea 2.02. a C.P.M. (Condiții
generale ale vinovăției), pune în evidență condițiile minime ale vinovăției. Cu excepția celor
menționate în Secțiunea 2.05, o persoană nu este vinovată de săvârșirea unei infracțiuni dacă ea
nu a acționat intenționat (cu scop), cu bună -știință, din imprudență sau din neglijență, după
cum legea o poate сеrе față de fiecare act al inf racțiunii. C.P.M., spre deosebire de situația
anterioară din Common Law, vine cu o analiză mai fină a formelor de vinovăție, clasificându –
le în patru categorii. Conform C.P.M. o formă de vinovăție poate exista pentru fiecare element
material al infracțiuni i, adică pot exista diferite forme de vinovăție pentru diferite elemente ale
aceleiași infracțiuni. Aceste diferite forme de vinovăție pentru fiecare element material al
infracțiunii constituie analogul infracțiunii săvârșite cu două forme de vinovăție, pr evăzute în
C.P. al R. Moldova și C.P. al F.R. sau praeterintenția din dreptul francez sau al altor state [100,
p. 71].
În Canada, pentru a se scăpa de lacunele în materia determinării vinovăției, a înaintat
propuneri în scopul modificării C.P., textul pro pus conținând patru forme de vinovăție:
intenția, indiferența, neglijența criminală și neglijența. În alte state, în special cele din cadrul
sistemului de drept Common Law, conceptul de vinovăție și, respectiv, de răspundere penală,
se prezintă sub trei fo rme sau regimuri: vinovăția intenționată, neintenționată și prezumată
[100, p. 71].
În literatura de specialitate s -au conturat mai multe teorii asupra intenției. Între acestea
amintim, teoria antijuridicității sau ilicității, teoria imoralității, teoria a ntisocialității.
Conform teoriei ilicității, promovată de cercetătorii G. Maggiore, L. Beling, K. Garaud, V.
Manzzini, la baza intenției stă conștiința ilicității faptei, adică conștiința agentului, că acționează
contrar legii. Intenția vizează deci, un ra port de contradicție între fapta săvârșită și lege, ea fiind
incompatibilă cu buna -credință [359, p. 358].
Teoria a fost supusă criticii, arătându -se, pentru existența intenției nu este relevantă intenția
violării legii, pentru că făptuitorul nu acționează în scopul de a viola legea, ci urmărește un
rezultat inerent actului ilicit comis: „hoțul fură cu intenția de a poseda lucrul altuia, nu pentru a
încălca legea” [359, p. 358].

93
Adepții teoriei imoralității, între care îl amintim pe H. Mayer [354, p.50], su sțin că, esența
intenției este conștiința imoralității actului.
Cercetătorul R. Pannain [359, p. 172], arată că, această concepție pornește de la premiza
greșită, potrivit căreia normele dreptului ar coincide cu normele morale, ori nu toate normele
morale sunt atrase, deopotrivă, de drept. Obiecția omite însă, împrejurarea că, absolut toate
normele juridice au încărcătură morală, cu excepția celor cu caracter exclusiv tehnic, reduse însă
ca număr.
Teoria antisocialității, susținută de E. Ferri, Fr. Berenini , D. Marsoci, identifică esența
intenției cu conștiința antisocialității acțiunii, pentru existența intenției fiind suficient conștiința
agentului, că lezează o relație socială pe care ar trebui să o apere. Criteriul a fost apreciat ca fiind
prea rigid și sever pentru a fi luat în seamă în definirea intenției [22, p. 107].
Considerăm deci, că, cel puțin, din cauza aspectelor anterior menționate, adică sub aspectul
diferențierilor constatate, nu ar fi posibilă o suprapunere a proceselor psihice ale intenției directe
pe intenția indirectă. Iar problematica intenției directe și indirecte apare numai în legătură cu
rezultatul acțiunii (inacțiunii), formele de vinovăție ca și modalitățile fiecărei forme exprimând
poziția autorului în raport cu rezultatul acțiunii (inacțiunii).
Aceste referințe sau rațiuni nu se cer a fi apreciate doar de dragul unor simple dogme
teoretice, ele au și o importanță practică deosebită, adică sub aspectul corectei diferențieri și al
constatării imposibilității de grefare a acestor proc ese psihice specifice intenției.
Ca și intenția, culpa este un proces psihic, o atitudine a conștiinței agentului, la baza căreia
stau o serie de procese de natură psihologică. Culpa constituie o formă aparte de legătură psihică
a autorului cu fapta, carac terizată prin producerea de către agent a unui rezultat pe care nu l -a
voit și pe care, cu mai multă diligență, l -ar fi putut evita [90, p. 118].
Spre deosebire de intenție, care a preocupat mai mult doctrina penală, culpa a reținut și
continuă să rețină î n egală măsură atenția tuturor autorilor care cercetează diferite forme ale
răspunderii juridice [16, p. 166].
Cercetătoarea L. Barac [22], face o analiză completă a noțiunii de culpă. În concepția
normativistă, culpa este privită ca fiind lipsită de un pr oces psihic real, căci rezultatul nu este
dorit și prevăzut de subiect, culpa reflectând anumite carențe normative, abateri de la cerințele
normei. Ori, în cazul culpei există o participare subiectivă a agentului, căci atitudinea nediligentă
a agentului ex primă în realitate poziția psihică, o insuficientă atenție și capacitate de prevedere.
În altă ordine de idei, chiar în cadrul teoriei psihologice, culpa nu poate fi limitată numai la
carențe ale voinței agentului în raport cu rezultatul, căci carențele vo inței se extind și asupra
voinței acțiunii, rezultatul nedorit fiind, în parte, produsul unei acțiuni nedorite, absorbită
oarecum într -o acțiune voită. Deci, culpa relevă, nu numai carențe ale voinței, dar și ale
proceselor intelective (cunoașterea și prev ederea). De aceea, culpa nu poate fi explicată numai

94
printr -o deficiență a atenției, căci există fapte culpabile care se comit cu maximum de atenție (de
exemplu, chirurgul neexperimentat care efectuează o operație complicată ce -i depășește
puterile), și ni ci exclusiv prin neobservarea regulilor de diligență, căci o atare omisiune poate fi
intenționată. Nici ideea evitabilității rezultatului nu poate fi absolutizată, căci nu orice rezultat
evitabil se datorește culpei. Este nevoie să fi existat posibilitatea prevederii rezultatului [22, p.
112].
Însă, teoretic, culpa nu are o definiție unitară, care să fie unanim acceptată în toate ramurile
de drept.
Astfel, în domeniul dreptului civil, T. Planiol definea culpa ca fiind „…neexecutarea unei
obligații preexis tente” [360, p. 215] care poate fi de natură legală, când izvorăște din lege, sau
contractuală, când izvorăște din contract.
De altfel, în materie civilă, s -au conturat adevărate teorii în abordarea culpei, între care
amintim teoria unității culpei și teo ria dualității culpei [205, p. 136].
În teoria unității culpei, se susține că, în ambele situații se află un raport juridic preexistent:
în cazul culpei contractuale, obligația preexistentă culpei, decurgând din violarea contractului,
iar, în cazul culpei delictuale, obligația este de asemenea preexistentă, consistând din obligația de
a nu face – așa că, culpa este generic definită ca fiind, violarea unei obligațiuni preexistente [22,
p.114].
Teoria clasică a dualității culpei separă culpa contractuală de c ulpa delictuală, prima
bazându -se pe preexistența raportului juridic și absența oricărui raport juridic în materie de culpă
delictuală [22, p.114].
Prof. Gh. Antoniu [6, p.160], stabilește că culpa constituie o formă specifică de legătură
psihică a autorului cu fapta, caracterizată, în accepțiunea sa cea mai generală, prin producerea de
către agent a unui rezultat pe care nu 1 -a voit și pe care, cu ma i multă diligentă din partea sa
(diligentă care trebuia și putea fi manifestată), l -ar fi putut evita (culpa autemesse quod cum a
diligenți provideri potuerit non esse provisum)
M. Costin [69, p. 183 -189], consideră că, culpa ar rezulta din simplul fapt a l cauzalității
materiale.
O altă definiție este dată de R. Pannain [359, p. 383], care nu identifică noțiunea de culpă cu
actul ilicit pentru care „culpa există atunci când rezultatul, deși prevăzut, nu este voit de agent și
se realizează din cauza neglije nței, imprudenței, nedibăciei sau din pricina neobservării legii,
regulamentelor, ordinelor sau disciplinei”.
O concepție similară o regăsim și la V. Roșca, care arată că: „culpa presupune lipsa
reprezentării rezultatului acțiunii săvârșite, deși rezultatu l trebuia și putea fi prevăzut”, iar culpa
cu previziune constă în faptul că „…rezultatul faptei este prevăzut, însă producerea să se
consideră înlăturată datorită unor reprezentări greșite ale făptuitorului” [178, p. 276].

95
Astfel, culpa nu este o formă de proces psihic inferioară ori atenuantă a intenției (deși faptele
ilicite comise din culpă se pedepsesc mai ușor decât cele comise cu intenție), ci constituie o
formă specifică de proces psihic, de corelație între elementele volitive și intelective ale
procesului psihic. De aceea nu s -ar putea concepe o absorbire a culpei în intenție, ca formă mai
gravă; răspunderea pentru culpă trebuie întotdeauna prevăzută explicit; dacă legiuitorul nu a
prevăzut anume posibilitatea ca o faptă să fie incriminată și atunci când este săvârșită din culpă,
răspunderea culpoasă este exclusă și totodată, nu va exista nici un fel de răspundere penală a
făptuitorului [6, p.160].
Acțiunea culpoasă implică atât o manifestare exterioară a agentului care, prin nerespectarea
unor regul i de diligentă, determină, fără voia sa, producerea unor rezultate periculoase, cât și o
anumită implicare a proceselor intelective, individuale. Actul nonvoit al agentului trebuie să
reflecte și o anumită poziție a subiectului pe planul cunoașterii realit ăților înconjurătoare și a
prevederii rezultatului, poziții care explică de ce acțiunea și rezultatul voit de subiect au condus
la o acțiune și la un rezultat ilicit nonvoite de acesta [6, p. 168].
Ca fenomen juridic, culpa este consacrată în legislația R. Moldova, atât de C.P, cât și de C.
Civ. În alte legislații o definiție legală a culpei este rar întâlnită.
Astfel, art. 18 din C.P. al R. Moldova prevede că imprudența poate fi definită ca o formă de
vinovăție ce se caracterizează prin aceea că făptuitor ul prevede rezultatul faptei sale pe care însă
nu-l acceptă, ci socotește fără temei că acesta nu se va produce sau nu prevede deloc rezultatul
faptei, deși putea și trebuia să -l prevadă. Potrivit art. 1398 din C.Civ. al R.Moldova, delictul civil
constă în faptă omului contrară legii și culpabilă, prin care se cauzează altuia un prejudiciu.
Cercetând definiția legală a culpei, dată în textele citate, constatăm că, în esență, conținutul
acestui termen este identic în dreptul penal și civil, fiind interpretat ca: imprudență, neglijență,
nesocotință etc. [16, p. 166].
Prof. D. Baltag consideră că această constatare nu trebuie insă să ne ducă la concluzia că
între culpa penală și cea civilă nu există unele diferențieri. Ele se deosebesc, înainte de toate, prin
sfera pe care o acoperă. După cum precizează M. N. Costin, „dacă în penal culpa există numai
atunci când un rezultat infracțional se produce fără ca autorul faptului ilicit, care l -a generat să fi
intenționat acest lucru, în civil, prin noțiunea de culpă se desemnează în mod frecvent și noțiunea
de intenție ilicită, făcându -se distincție înt re culpa neintenționat – culpa propriu -zisă și culpa
intențională. Pe de altă parte, dacă în dreptul civil este considerată culpă chiar și cea mai
neînsemnată neglijență sau greșeală, care antrenează cauzarea unui prejudiciu, în dreptul penal,
în schimb, p entru ca să existe culpă e necesar că neglijența sau imprudența etc. Să fi fost de așa
natură încât să producă consecințele negative incriminate prin lege [69, p. 183].
În doctrina juridică există mai multe opinii în ce privește modalitățile culpei, ca for mă a
vinovăției. Gh. Mihai [136, p. 241] deosebește două modalități principale ale culpei: culpă cu

96
prevedere, ce include ușurința, temeritatea, imprudența, și culpă simplă, ce cuprinde greșeala,
neglijența, neatenția, imprudența. Într -o altă opinie, culpa poate fi cu previziune (imprudență) și
fără previziune (neglijență) [207, p. 547]. În doctrina rusă sunt studiate două modalități:
imprudența (ușurința) și neglijența [286, p. 520]. Cercetătoarea L. Barac consideră că
principalele modalități ale culpei su nt: imprudența, neglijența, inabilitatea sau nepriceperea,
neatenția [22, p. 115].
În lipsa unor precizări în textele de lege și a unui punct de vedere unitar în doctrina juridică
asupra acestei probleme, prof. D. Baltag [16, p. 167] consideră că principa lele modalități ale
culpei sunt: imprudența (ușurința), neglijența și inabilitatea (nepriceperea).
Culpa prin imprudență (ușurința) este atunci când autorul faptei ilicite a prevăzut rezultatul
posibil al faptei sale, nu a acceptat însă acest rezultat și n ici nu l -a dorit, sperând în mod ușuratic
că el nu se va produce. În concepția teoretică al lui R. Pannain, imprudența implică ca agentul să
acționeze ”… fără precauțiile pe care experiența comună de viață ne recomandă să le adoptăm în
îndeplinirea anumito r acte și în întrebuințarea anumitor lucruri, înseamnă a acționa cu
nesocotință, în contradicție cu normele de prudență” [359, p. 394 -395]. În această formulare,
imprudența apare ca o lipsă de diligență; a fi imprudent înseamnă a fi lipsit de diligența pe care
legea o pretinde din partea tuturor acelora cărora li se adresează. În ce privește limitele diligenței,
în doctrina se face deosebire între persoane obișnuite – nepregătite într -un domeniu de activitate
și profesioniști cărora li se cere o diligență s pecială, un maximum de prudență și precauțiune,
întrucât cunoștințele lor tehnice le permit să prevadă și să ia măsurile corespunzătoare pentru a
nu se produce rezultatul vătămător. Profesioniștilor li se poate imputa o imprudență atunci când
nu se respect ă regulile generale ale exercițiului profesiei – sau ale specialității în care lucrează
[207, p. 548].
Culpa prin neglijență . Neglijența constă în „…omiterea luării precauțiilor cerute de
îndeplinirea unei obligații de care este ținut agentul” [362, p. 214 ]. Deci, neglijența se realizează
numai în legătură cu îndeplinirea unor acte pozitive pe care o persoană avea datoria să le
efectueze.
Din definiția adoptată de lege pentru această modalitate a culpei rezultă următoarele condiții:
– Făptuitorul să nu fi p revăzut rezultatul acțiunii;
– Făptuitorul să fi avut obligația și posibilitatea de a prevedea, așa cum este cazul în care este
uitat aragazul deschis, iar în urma unei puternice emanații de gaze se produce o explozie soldată
cu pierderi de vieți omenești și cu importante pagube materiale [16, p. 167].
Caracteristic neglijenței este că agentul acționează având o cunoaștere suficient de profundă
a condițiilor în care se desfășoară acțiunea și, implicit, a regulilor de diligentă specifice
domeniului. Agentul nici nu face un efort rațional ai mare spre a -și da seama de elementele
periculoase ale acțiunii, nu acordă atenția necesară faptelor corelative ale celorlalte persoane, nu

97
face asocierile necesare între fenomenele din jurul său, spre a fi în măsură să evalueze corect
pericolul pe care -l creează acțiune a și riscul intolerabil pe care și -l asumă. Aceste insuficiențe ale
procesului de cunoaștere îl împiedică pe agent să evite ca acțiunea voită de el să evolueze, și să
se transforme într -o acțiune nonvoită, iar rezultatul voit să degenereze într -unul nonvoi t [6,
p.170]
Culpa sub forma nepriceperii sau inabilității . Ele constau în inaptitudinea agentului de a
exercita corect o profesiune sau activitate care presupune cunoașterea unor principii, reguli,
procedee tehnice, o anumită abilitate profesională, un anumit nivel de cunoștințe de specialitate,
în întrebuințarea unor mijloace adecvate activității, specialității respective. În cazul intenției,
agentul pretinde că n -a văzut sau n -a înțeles ceea ce, în mod normal, putea și trebuia să vadă sau
să înțeleagă [16, p. 93].
Nu este exonerat de răspundere și acela care nu s -a străduit să vadă sau să înțeleagă
împrejurările pe care în mod normal trebuia să le înțeleagă. El se afla în culpă atunci când
neînțelegerea unor împrejurări ce au condus la săvârșirea faptei ilicite se datorează lipsei de
atenție din partea autorului [16, p. 168].
Pe lângă modalitățile de culpă examinate, în doctrină și în practica judiciară se cunosc și alte
diferențieri ale culpei. Aceste diferențieri nu sunt în realitate decât diferite ipo staze în care se pot
afla culpa – imprudență și neglijența.
Astfel, se distinge între culpa in agendo, când ușurința sau neglijența se referă la fapte
constând dintr -o acțiune, și culpa in omittendo, când se referă la fapte din culpă constând dintr -o
inacțiune; culpa generică, atunci când agentul se comportă ușuratic sau neglijent în raport cu
activitățile obișnuite, nerespectând regulile comune de diligentă menite să prevină rezultatele
periculoase și culpa specifică (profesională), atunci când presupune încălcarea regulilor de
diligentă dintr -un domeniu specializat în raport cu care sunt necesare cunoștințe de specialitate
din partea agentului. Culpa se mai poate înfățișa sub forma nedibăciei, adică a lipsei de abilitate
profesională, de pregătire, de exp eriență; a nebăgării de seamă, adică a lipsei de atenție; a
indiferenței (nepăsare). De asemenea,, mai poate fi culpă directă, când se referă la o acțiune
comisă chiar de agent, sau indirectă, când se referă la o acțiune săvârșită de agent prin
intermediul altei persoane [6, p. 175].
Se pune, însă, problema criteriului de stabilire a vinovăției, în cazul culpei. Cum se va stabili
că autorul faptei a socotit fără temei că rezultatul prejudiciabil nu se va produce, în cazul culpei
cu prevedere? În ce mod se v a constata că autorul n -a prevăzut rezultatul faptei prejudiciabile,
deși trebuia și putea să -l prevadă, în cazul culpei fără prevedere? În acest domeniu s -au înfruntat
două concepții. O concepție subiectivă – care militează pentru un criteriu subiectiv de apreciere.
O concepție obiectivă – care promovează un criteriu obiectiv [94, p.186 -199].

98
Concepția subiectivă consideră că imprudența și neglijența trebuie apreciate concret și
subiectiv, pornindu -se de la însușirile și capacitățile individuale ale autoru lui faptei, ținându -se
seama de vârstă, sex, temperament, caracter, însușirile fizice și psihice ale acestuia. Autorul este
în culpă, dacă se poate deduce vinovăția lui raportat la conduita sa obișnuită.
De esența criteriului este faptul că vinovăția făptu itorului se stabilește în funcție de un model
de comportament abstract, adică prin comparație cu diligența și prudența de care ar fi dat dovadă
un tip uman abstract, stabilit ca etalon de comportament, în situația dată [176, p.135].
Unii autori au susținut că tipul abstract de comportament care trebuie luat ca bază de
referință este bonus pater familias, adică omul cu capacitate medie, bunul proprietar, omul
normal, prudent și disciplinat, rațional [177, p.77 -78; 353, p. 324 -325].
Din punctul nostru de vede re aceste două concepții nu pot fi aplicate decât împreună. Orice
om nu poate fi judecat în abstract în dependență de necesitatea facilitării proceselor de luare a
deciziilor. Ființa umană trebuie să simtă că s -a făcut dreptate. Iar acest sentiment poate f i oferit
doar acolo unde justiția va ține seama de toate circumstanțele concrete ale fiecărei situații în
parte. Cel ce ia decizii trebuie să fie ținut obligația de apreciere a faptelor, dar nu de necesitatea
de a da soluții în funcție de anumite prezumții fie ele bazate chiar și pe construcții teoretice
solide.
În continuare se va trece în revistă și o analiză privind formele vinovăției în unele ramuri ale
drept.
Pentru prima dată vinovăția sub forma intenției și imprudenței a apărut în teoria dreptului
penal sovietic în anul 1952. În acea perioadă se preciza că numai în caz dacă este clarificată
intenția sau imprudența persoanei, care a comis o faptă social -pericu loasă, i se poate aplica o
pedeapsă penală. Se notifica totodată, că stabilirea laturii subiective a acțiunii infractorului este o
condiție obligatorie pentru calificarea justă a infracțiunii. A. A. Tranin a propus ca vinovăția să
fie considerată nu numai un element al infracțiunii, ci și o bază subiectivă a răspunderii penale
[310, p. 112]. Astfel, în 1958, făcându -se bilanțul dezvoltării legislației penale sovietice privind
definirea vinovăției, s -a apreciat că va fi trasă la răspundere penală și pedepsit ă numai persoana
vinovată de săvârșirea infracțiunii, adică persoana care a comis în mod intenționat sau din
imprudență o faptă social periculoasă, prevăzută de legea penală. Cu alte cuvinte este vorba de
persoana care este responsabilă de acțiunile sale ș i de consecințele care apar. În fapt este
prezumată și existența unei relevanțe sociale și juridice pentru individ [96, p. 8].
Astfel, pentru dreptul penal, forma vinovăției are o importanță crucială. Conform art. 6 al
C.P., persoana este supusă răspunde rii penale și pedepsei penale numai pentru fapte săvârșite
cu vinovăție. Răspunderii penale și pedepsei penale este supusă numai persoana care a săvârșit
cu intenție sau din imprudență o faptă prevăzută de legea penală .

99
Conform art. 17 Cod penal, se consid eră că infracțiunea a fost săvârșită cu intenție dacă
persoana care a săvârșit -o își dădea seama de caracterul prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii
sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, le -a dorit sau admitea, în mod conștient, survenirea
acesto r urmări.
De asemenea, în temeiul art. 18 C.P., se consideră că infracțiunea a fost săvârșită din
imprudență dacă persoana care a săvârșit -o își dădea seama de caracterul prejudiciabil al
acțiunii sau inacțiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod ușuratic
că ele vor putea fi evitate ori nu își dădea seama de caracterul prejudiciabil al acțiunii sau
inacțiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deși trebuia și
putea să le prevadă.
Din aces te norme ale Codului penal însă nu putem deduce că întinderea răspunderii depinde
de forma vinovăției. Un prim indiciu că întinderea răspunderii penale depinde de forma
vinovăției ne este dat de art. 16 alin. (5) Cod penal care remarcă: Infracțiuni deosebi t de grave se
consideră infracțiunile săvârșite cu intenție pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă
cu închisoare pe un termen ce depășește 12 ani.
De faptul că forma vinovăției este importantă pentru determinarea întinderii răspunderii
penale afl ăm doar după analiza concretă a componențelor de infracțiuni incriminate de Codul
penal. Astfel, aflăm că o serie de infracțiuni pot fi comise doar cu intenție, altele doar din
imprudență și a treia categorie de infracțiuni pot fi comise atât intenționat c ât și din imprudență
(praeterintenția sau intenție depășită).
Discuțiile doctrinare asupra noțiunii de intenție depășită au făcut să apară în majoritatea
legislațiilor penale moderne reglementarea acesteia. Astfel C.P. al R. Moldova, al Federației
Ruse, sa u cel Italian reglementează expres această instituție spre deosebire de legea franceză,
germană și până nu demult și legea română, care nu le consacră într -un mod expres [132, p.236].
De apreciat însă ar fi faptul că deja Titlul II din Partea generală a C. P. român din 28 iunie
2004 la art. 20 intitulat „Vinovăția” se menționează: „Fapta prevăzută de legea penală care
prezintă pericol social este săvârșită cu vinovăție când este comisă cu intenție, din culpă sau cu
intenție depășită”, iar la alineatul al (4) al aceluiași articol se menționează: „Există intenție
depășită când rezultatul mai grav produs printr -o acțiune sau inacțiune intenționată se datorează
culpei făptuitorului.”
De altfel și C.P. al Federației Ruse din 1997 stabilește praeterintenția la arti colul 27.
În legislația penală a R. Moldova această formă a vinovăției în C.P. din 12 iunie 2003
constituie o simplă traducere a articolului 27 din Codul penal al Federației Ruse din 1997.
Aceasta este reglementată în partea generală la Capitolul II „Infr acțiunea”, și care este denumită
vinovăția cu două forme și care se definește în articolul 19 în felul următor: „Infracțiunea
săvârșită cu două forme de vinovăție” unde se prevede: „Dacă drept rezultat al săvârșirii cu

100
intenție a infracțiunii se produc urm ări mai grave care conform legii, atrag înăsprirea pedepsei
penale și care nu erau cuprinse în intenția făptuitorului, răspunderea penală pentru atare urmări
survine numai dacă, persoana a prevăzut urmările prejudiciabile dar considera în mod ușuratic că
ele vor putea fi evitate, sau dacă, persoana nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări
deși putea și trebuia să le prevadă. În consecință această infracțiune se consideră una
intenționată”.
Îmbinarea celor două forme ale vinovăției nu transformă infracțiunea în una intenționat –
imprudentă. Infracțiunea comisă cu vinovăție dublă este caracterizată de următoarele trăsături:
– prezența a două consecințe ca rezultat al săvârșirii unei infracțiuni;
– îmbinarea diferitelor forme ale vinovăției față de a ceste două consecințe;
– poate fi imprudență doar față de semnele calificante ale faptei;
– infracțiunile săvârșite cu vinovăție dublă sunt atribuite de legiuitor la cele intenționate
[104, p.16].
Includerea în Codul penal a unei norme, referitoare la infr acțiunile comise cu vinovăție
dublă, are o mare importanță pentru calificarea corectă a unor fapte social periculoase, fiindcă ne
permite să facem o delimitare clară între infracțiunile intenționate și cele săvârșite din
imprudență.
Dar, stabilirea corectă și exactă a conținutului proceselor psihice ale praeterintenției sau ale
intenției depășite prezintă o deosebită importanță teoretică și practică la delimitarea infracțiunii
de vătămare corporală gravă (art.151 alin.(1) C.P. R.Moldova), prin care s -a pus în primejdie
viața victimei (modalitate pe care o apreciem ca fiind posibilă să se realizeze în forma vinovăției
praeterintenționate) , de infracțiunea de tentativă la omor. Or, sancționarea lor în dreptul penal
este substanțial diferită, întrucât producere a vătămărilor corporale grave, chiar realizate într -o
formă consumată, oricum se pedepsește într -un mod mai blând decât tentativa la omor simplu cu
intenție eventual [24, p.195].
În același context, e de menționat faptul că în cazul acestei forme a vinovăției
praeterintenționate față de primul rezultat poate fi vorba atât despre o intenție premeditată , cât și
despre una provocată față de primul rezultat infracțional care se dorește a fi provocat. În acest
sens apreciem ca corectă remarca asupra faptului că provocarea nu poate schimba conținutul
intenției și forma acesteia, pe cale de consecință, nici încadrarea juridică a faptei. De exemplu, s –
ar putea susține că, deși a lovit cu pu tere victima cu un cuțit în regiunea umărului, inculpatul,
care se afla sub stăpânirea unei puternice emoții produse de actul provocator, nu și -a dat seama,
din această cauză, că s -ar putea produce ca rezultat moartea victimei; deci, fapta săvârșită nu
constituie infracțiunea de omor, ci infracțiunea de vătămare corporală intenționată gravă ce a
cauzat moartea victimei. Într -o altă stare de fapt s -au tras concluzii similare, când s -a constatat că
inculpatul, fiind sub influența alcoolului, într -o izbucnire de moment, a aruncat un taburet în

101
direcția patului unde se aflau două fiice ale sale. Piciorul metalic al taburetului a lovit una din
fiice în cap, cauzându -i moartea. Inculpatul a aruncat taburetul de la o distanță mică, el nu l -a
orientat spre capul vic timei și nici nu a avut o țintă anume, doar întâmplarea a făcut ca acesta s -o
lovească în cap. Fapta lui a fost calificată, corect, ca vătămare corporală gravă care a provocat
decesul victimei (art.151 alin.(4) C. P. R.Moldova) [129, p.41 -42].
În ceea ce p rivește dreptul civil, există o unanimitate de opinii că răspunderea intervine doar
pentru faptele comise cu vinovăție.
Conform legii civile, cel care acționează față de altul în mod ilicit, cu vinovăție este obligat
să repare prejudiciul patrimonial, iar în cazurile prevăzute de lege, și prejudiciul moral cauzat
prin acțiune sau omisiune (art. 1398 alin. (1) C. civ.). Pornind de la această prevedere legală,
forma vinovăției nu influențează în niciun fel întinderea răspunderii civile.
Totuși, forma vinovăți ei civile are importanță chiar și pentru dreptul civil. Astfel, prejudiciul
cauzat din intenția părții vătămate nu se repară (art. 1417 alin. (1) C. civ.). Înțelegem că această
prevedere legală are în vedere doar faptele comise cu intenție de către partea vătămată, fie direct
fie indirect, faptele comise din imprudență nefiind acoperite de normă legală. Altfel, legiuitorul
ar fi utilizat termenul de vinovăție.
Această interpretare reiese din următoarea prevedere legală care stabilește că dacă culpa
gravă a persoanei vătămate a contribuit la producerea prejudiciului sau la agravarea lui,
despăgubirea se reduce potrivit gradului de vinovăție a persoanei vătămate (art. 1417 alin. (2)
C. civ.).
Totuși, ar fi greșit să afirmăm că forma vinovăției nu interesează d eloc atunci când vine
vorba de persoana ce a comis prejudiciul. Astfel, aflăm că întinderea compensației morale
atribuite victimei prejudiciului depinde și de gradul de vinovăției al autorului prejudiciului. Prin
urmare, în astfel de cazuri, preocuparea ju decătorului nu va consta doar în stabilirea existenței
vinovăției în persoana autorului dar și a formelor vinovăției prin care a fost comisă fapta ilegală.
Interesant este că în dreptul civil părțile raportului juridic pot să excludă din domeniul
răspunder ii anumite forme ale vinovăției. Or, conform prevederilor art. 603 alin. (2) C. civ., este
nulă orice stipulație care îl eliberează anticipat pe debitor de răspundere în caz de dol sau culpă
gravă . Prin urmare, trebuie să înțelegem că părțile unui contract pot prevedea că este exclusă
răspunderea pentru cazul în care un eventual prejudiciu se va produce din neglijență. Dificultatea
aplicării normei citate constă în faptul că legiuitorul nu stabilește ce înseamnă culpă gravă. Din
acest punct de vedere ar fi utilă o definire legală a expresiei culpă gravă.
Mai mult, ar trebui să remarcăm că legiuitorul recidivează în utilizarea unor noțiuni
neacoperite legal. Astfel, dacă în norma citată mai sus se operează cu termenul de culpă gravă,
într-un alt articol găsim termenul de vinovăției gravă. Este vorba de normă legală care stabilește
cazurile de nulitate ale clauzelor standard – art. 719 lit. g) C. civ.: clauza prin care se exclude

102
răspunderea în cazul vătămării integrității corporale, al altei vătămări a sănătăț ii și al vinovăției
grave.
Nu este clar dacă respectiva normă se referă la orice formă gravă a vinovăției sau doar la
culpa gravă. Interpretarea literală a normei ne -ar putea duce la concluzia că se are în vedere orice
formă a vinovăției, adică atât a inte nției, cât și a imprudenței.
Totuși, logica elementară ne impune să conchidem că o faptă comisă cu intenție deja
constituie o vinovăție gravă, dacă e să utilizăm terminologia legală.
Rămânând pe același teren, trebuie să spunem că problema formelor vinovăției se complică
atunci când vine vorba de răspunderea persoanelor juridice . Fiind o entitate ideală, înțelegem
că o persoană juridică nu are procese psihice conștient volitive proprii . Totodată, legislația nu
face nicio diferențiere între formele de vinovăție ale persoanei fizice și cele ale persoanei
juridice. De aici și dificultatea teoretică în abordarea problemei.
Răspunderea penală a persoanei juridice a dobândit în Europa o nouă dimensiune mai ales
după Congresul internațional de drept penal comparat care s -a desfășurat la Budapesta în anul
1978, precum și ca urmare a dezbaterilor consacrate în special criminalității economico –
financiare sau concurențiale.
Plecând de la Recomandar ea R(88) din 20 octombrie 1988 a Comitetului de Miniștri al
Consiliului Europei prin care statele au fost invitate să admită răspunderea penală a persoanelor
juridice, mai multe state, printre care și Republica Moldova, au decis reglementarea acestei
instituții [156].
Pentru țara noastră, persoana juridică a devenit subiect al răspunderii penale odată cu
adoptarea C.P. la 18 aprilie 2002, în vigoare din 12 iunie 2003.
Inițial, odată cu adoptarea noului C.P., doar persoana juridică care desfășura activitate de
întreprinzător putea fi pasibilă de răspundere penală pentru comiterea unei infracțiuni (spre
exemplu, societățile cu răspundere limitată, societățile pe acțiuni). Respectiv, persoanele juridice
care nu desfășurau activitate de întreprinzător (de exempl u, fundațiile, asociațiile obștești) nu
puteau figura în calitate de subiect al infracțiunii. Acest lucru nu excludea, însă, posibilitatea
antrenării răspunderii penale a persoanei fizice pentru comiterea infracțiunii. De exemplu, pentru
săvârșirea faptei de spălare a banilor, de către o asociație obștească, responsabil se făcea doar
persoana fizică care a comis nemijlocit fapta de spălare a banilor, prin intermediul asociației, nu
și asociația. Deseori, se întâmpla ca o persoană juridică necomercială să co mită o infracțiune și
trasă la răspundere penală să fie doar persoana fizică, ca în cele din urmă, persoana juridică
necomercială, prin intermediul căreia a fost comisă infracțiunea, să rămână intactă. Nefiind
supusă vreunei pedepse penale, aceasta activa în continuare, fără probleme.
Această soluție legislativă este una logică din moment ce recunoști că o entitate morală este
responsabilă pentru propriile acțiuni. Mai mult, nu poți să recunoști că responsabilitatea penală

103
poate să intervină pentru comercia nți în timp ce pentru necomercianți această responsabilitate să
fie exclusă. Deci, cel puțin din punct de vedere teoretic, o asemenea abordare a fost total greșită.
De menționat că acum foarte mulți doctrinari recunosc că persoana juridică reprezintă o
realitate juridică incontestabilă, o entitate dotată cu voință și conștiință proprie. Dar, în doctrină
s-au consolidat de -a lungul timpului două teorii opuse, și anume: una afirmativă sau realistă, în
care se susține necesitatea recunoașterii persoanei jur idice ca fiind subiect al dreptului penal.
Argumentele acestei teorii se bazează pe noile realități sociale și pe creșterea ratei criminalității
în rândul persoanelor juridice. Conform acestei teorii, persoana juridică reprezintă o forță socială
ce se poat e manifesta și prin comiterea de infracțiuni, aceste acte ilicite se comit fiind consimțite
de toți membrii colectivității sau cel puțin cu voința organului de conducere. Teza cealaltă, și
anume – cea negativă, presupune că persoana juridică nu poate fi su biect activ al unei infracțiuni
și se bazează pe teoria ficțiunii, potrivit căreia persoanele juridice nu au o existent proprie, ci
sunt o creație a persoanei fizice bazată pe niște norme legale, deci ele nu pot săvârși infracțiuni.
Unele dintre argumentel e acestei teorii sunt: persoana juridică nu poate gândi și avea intenție,
intenție au persoanele ce o compun; la fel, nu se poate concepe că o sancțiune penală să o suporte
întreaga colectivitate, atunci când o parte din membrii săi sunt nevinovați, pentru că nu au fost
consultați și nu au participat la săvârșirea infracțiunii. Conform principiului individualizării
răspunderii penale, o persoană nu poate fi supusă de două ori urmăririi penale și pedepsei penale
pentru una și aceeași faptă, dar, în cazul nos tru, fondatorul persoanei juridice va fi tras la
răspundere penală ca persoană fizică, însă va suporta și sancțiunile pentru persoana juridică ce
este în proprietatea sa. Deci, după cum prevede această teorie, persoana juridică nu poate fi
subiect al infra cțiunii, pentru că nu are voință, iar intenția este cea a persoanei fizice [39, p.77 –
80].
Ca și în cazul persoanei fizice și la persoana juridică nu se poate ajunge la săvârșirea unei
infracțiuni fără stabilirea legăturii psihice între persoana juridică și infracțiunea săvârșitã. Legea
nu face nici un fel de referire la condițiile subiective ale acestei răspunderi. Astfel urmează că
stabilirea imputației sau a culpabilității să se facă pe baza principiilor generale a dreptului penal.
Unul dintre aceste prin cipii este acela că vinovăția persoanelor juridice nu se poate confunda
cu aceea a persoanei fizice care a sãvârșit infracțiunea sau faptul că infracțiunea sãvârșită de
persoana fizică sub forma de vinovăție stabilită de legea penală nu induce neapărat și
răspunderea persoanei juridice. Însă fără existența unei infracțiuni săvârșite de persoana fizică nu
se poate vorbi nicicând de răspunderea penală a persoanei juridice.
Un alt principiu aplicabil în materie este acela că vinovăția persoanei juridice nu poa te fi
determinată prin aplicarea mecanicã a dispozițiilor din C.P. privind vinovăția și formele acesteia.
Imputabilitatea subiectivă sau culpabilitatea poate fi definită ca fiind atitudinea psihică a
persoanei juridice, care prin organul său individual sa u colectiv de conducere, a cunoscut sau

104
încurajat sau numai a încuviințat săvârșirea cu intenție, de către persoana fizică a infracțiunii
legate de obiectul său de activitate. În cazul infracțiunilor din culpă, atitudinea persoanei juridice
este culpabilă atunci când se constată în sarcina ei lipsă de supraveghere sau de control care a
făcut posibilă săvârșirea acelei infracțiuni [38, p.126]. Trebuie să fie examinat mecanismul de
formare a voinței proprii a persoanei juridice și de funcționare a procesului decizional din cadrul
acesteia, precum și dacă persoana juridică în discuție a cunoscut în mod real, a voit, a încurajat
sau încuviințat săvârșirea unei infracțiuni ori dacă aceasta a fost comisă împotriva voinței
persoanei juridice și cu excluderea oricăr ei culpe.
În cazul în care nu poate fi identificată persoana fizică răspunzătoare, însă persoana juridică
a fost recunoscută culpabilă de comiterea faptei incriminate de C.P., răspunderea penală va
reveni exclusiv persoanei juridice.
În urma acestor anali ze și opinii în contradictoriu, putem deduce funcțiile vinovăției în
drept :
1. Din punct de vedere ideologic, vinovăția este ideea care justifică (legitimează)
constrângerea de stat în cazurile respective, oferă echitabilitate și proporționalitate funcției
punitive a dreptului, punând forța influenței punitive în funcție de forma și gradul de vinovăție.
2. Vinovăția este unul dintre principalele elemente ale componenței infracțiunii, condiția și
principiul răspunderii juridice și a pedepsei, împiedică tragerea n ediferențiată la răspundere
juridică a oricăror subiecți care au cauzat daune. Vinovăția este un criteriu de individualizare a
pedepsei.
3. Când viața umană și libertatea individului au dobândit cea mai mare valoare, instituția de
vinovăție lucrează pentru a crește importanța individului, pentru a exclude oricare tragere
arbitrară la răspunderea juridică, ceea ce este imposibil de realizat fără o evaluare adecvată a
atitudinii persoanei față de actul comis.
Concluzionând, putem afirma cu certitudine că, lipsa de unanimitate în opiniile pe care o
ridică problema vinovăției nu contribuie la slăbirea interesului științific față de ea, ci doar îl
intensifică. Prin urmare, având în vedere cele relatate mai sus, studiul nostru al aspectelor
teoretice de vinovăție pa re justificat și oportun.

2.4. Concluzii la capitolul 2

Urmărind calea istorică a apariției, formării și dezvoltării conceptului de vinovăție,
cercetând concepțiile de vinovăție în teologie, filozofie, psihologie și jurisprudență, în acest
capitol, ne permitem formularea următoarelor concluzii, relative la abordarea teoretico -științifică
și identificarea conceptului de vinovăție:

105
1. Istoria formării și dezvoltării institutului vinovăției în drept este determinată de procesul
evoluției principiilor răspund erii individuale și vinovate.
2. Odată cu dezvoltarea societății încet, dar sigur s -a desfășurat procesul de autonomie a
individului și creșterea valorii sale, ceea ce a condus în mod inevitabil la trecerea de la
răspunderea colectivă la cea individuală și, î n consecință, studierea detaliată a vinovăției a
devenit o condiție necesară și obligatorie pentru impunerea răspunderii juridice.
3. În ciuda faptului că vinovăția este un concept juridic, este imposibil de a dezvălui conținutul
său numai prin utilizarea met odelor juridice.Vinovăția omului și problemele de vinovăție demult
fac obiectul discuțiilor în tratatele teologice și filosofice, tratatele în domeniul psihologiei și
psihoanalizei.
4. În teologie se vorbește despre pă cat, efecte ale păcatului și legătura ac estora cu vinovăția.
Unul dintre motivele pentru care acest subiect părea atât de confuz consta în absența câtorva
simple definiții. Se pare că nu se spune nimic despre deosebirea dintre păcatul în sine și
vinovăția persoanei.
5. Ideea despre cauza divină a apariției conceptului de vinovăție ca evaluare a păcatului
existenței ulterioare (concepție filosofică), odată cu dezvoltarea gândirii filosofice este susținută
prin confruntarea cu voința umană (morală) individuală a persoanei și își găsește suportul în
dualismul manifestării sale. Dualismul în înțelegerea esenței vinei (vinovăției) conduce
concepțiile filozofice la concluzia despre necesitatea evaluării morale (sociale) universale a
laturii empirice a actului uman și a elementului inteligibil (volitiv, li ber, conștient, interior).
6. În știința psihologică modernă vinovăția este examinată, în primul rând, ca un sentiment care
apare după comiterea actului. Astfel, am dedus, că noțiunea juridică de vinovăție, dată din punct
de vedere al conceptului psihologic a l vinovăției dominant în știință, nu este în concordanță
totală cu conceptul de vinovăție în psihologie.
7. În componența condițiilor răspunderii juridice pot fi incluse următoarele dintre ele: conduita
sau faptă ilicită; rezultatul dăunător al acestei condui te; legătura cauzală dintre conduita ilicită
și rezultatul socialmente dăunător; vinovăția autorului faptei ilicite;
8. Vinоv ăția, este cоndiție a răspund erii juridi ce, este о cоndiție distinctă și esențiаlă a
răspund erii cu un caracter de sine stătătоr și precis determinat. Potrivit principiului răspunderii
doar pentru faptele comise cu vinovăție, orice subiect de drept poate fi sancționat numai atunci
când este vinovat și numai în limitele vinovăției sale.
9. Din perspectiva configurării construcției teoretice a vinovăției în drept , am identificat,
printr -un studiu a doctrinei juridice și a cadrului normativ, următoarele elemente de bază ale
vinovăției ( esența, conținutul și forma ) și relațiile dintre ele.
10. Esența vinovăției este ansamblul celor mai durabile proprietăți care caracterizează acest
fenomen. Esența este strâns legată de scopul social al institutului de vinovăție

106
11. Vinovăția ar trebui să fie examinată în unitatea de formă și conținut, fiindcă conți nutul
vinovăției este de neconceput în afara unei forme fixe, iar forma, la rândul ei, nu are nicio
valoare dacă nu este forma conținutului.
12. Vinovăția are un conținut psihologic. Altfel spus conținutul vinovăției este determinat de
cumulul dintre conștiin ță și voință, precum și de corelația dintre acestea. Prin urmare, putem
spune că conținutul vinovăției este elementul care precede sau însoțește exteriorizarea actului
ilegal.
13. Formă a vinovăției este modalitatea prin care se manifestă conținutul acesteia. Altfel spus,
forma vinovăției este exteriorizarea modului de percepere de către autor a faptei comise și a
consecințelor acesteia.
14. Diferențierea formelor de vinovăție permite organului de aplicare a dreptului, stabilirea
gradului de vinovăție, aspect rele vant în determinarea felului sau limitelor răspunderii juridice.
15. Cercetând abordările existente în doctrina contemporană privind esența, conținutul și
formele vinovăției, raportat la faptul că definiția vinovăției juridice trebuie să reflecte caracterele
sau trăsăturile specifice doar ei, ne-au ajutat în formularea unei definiții proprii a vinovăției în
Teoria generală a dreptului. Astfel, pledăm pentru următoarea definiție: Vinovăția poate fi
definită ca un ansamblu de procese psihice ale persoanei responsabile, care sunt anterioare
și concomitente cu săvârșirea faptei, sub formă de intenție și imprudență, față de fapta sa
ilicită, care prezintă un grad de pericol social și consecințel e sale, în care se manifestă
atitudinea negativă subiectivă a ei față de valorile societății.
16. În prezentul capitol al studiului doctoral, am tins la elaborarea instrumentarului de
identificare a categoriei de vinovăție în drept, a modalității de realizare structurală a acesteea, de
natură să contribuie la clarificarea pentru teoreticienii și practicienii din domeniul dreptului a
esenței, conținutului și formelor vinovăției, orientând utilizarea și valorificarea lor în Teoria
generală a dreptului, dar și în ramurile de drept.
17. Identificarea tuturor carcteristicilor definitorii ale vinovăției ne -a condus la determinarea
locului și rolului vinovăției în sistemul condițiilor subiective ale răspunderii juridice,
argumentându -se reconsiderarea vinovăției, condiți e a răspunderii juridice.
18. Tratarea diferitelor modalități de interpretare a noțiunii de „vinovăție” este esențială întrucât
doar astfel putem identifica acele abordări care corespund într -o mai mare măsură misiunii de a
evidenția rolul vinovăției în reali tatea juridică a societății. Putem afirma că variantele de
interpretare și înțelegere a vinovăției, anterior expuse, nu se exclud ci, dimpotrivă, se
completează reciproc reprezentând un moment esențial în încercarea de cunoaștere a acestui
fenomen complex.

107
3. MODALITĂȚI DE MANIFESTARE A VINOVĂȚIEI ÎN SISTEMUL DE DREPT
CONTEMPORAN

3.1. Particularitățile vinovăției în dreptul constituțional

În literatura de specialitate se menționează că „orice ramură a dreptului nu poate funcționa
normal fără a avea o formă specifică de răspundere juridică (o instituție proprie a răspunderii
juridice)” [271, p.21]. Nu este exclusă o asemenea instituție nici pentru dreptul constituțional.
Mai mult decât atât, se consideră că fără recunoașterea răspunderii constituționale ca formă
distinctă a răspunderii juridice este imposibilă funcționarea normală a Constituției, crearea unui
mecanism eficient de protecție a ei [287, p.20]. Dificultatea, în mare parte, rezidă în faptul că
textul constituțional (în multe țări, de exemplu, R. Moldova, România, Federația Rusă etc.) nu
prevede o asemenea formă de răspundere. În același timp, specificul dreptului constituțional de a
fi format în marea sa parte din norme juridice cărora le lipsește sancțiunea, determină mulți
autori în domeniu să considere răspunderea autorităților supreme în stat, reglementată de
Constituție, doar ca o răspundere politică [66, p. 4].
Prin urmare, e deosebit de important să delimităm răspunderea constituțională de cea
politică.
Potrivit lui V.A. Vinogradov, în virtutea faptului că dreptul constituțional reglementează, în
principal, relațiile politice, răspunderea constituțională are un conținut poli tic, iar măsurile ei –
caracter politic [224 р.3]. În viziunea lui Gh. Costachi și O. Arseni, cu care suntem de acord, o
asemenea trăsătură nu trebuie absolutizată și generalizată, întrucât răspunderea constituțională se
apropie mult de răspunderea politic ă în ceea ce privește subiecții, temeiurile survenirii ei,
consecințele negative etc., dar nu se identifică cu ea. Distincția constă în faptul că răspunderii
politice nu -i sunt proprii trăsăturile răspunderii juridice, care intervin în cazurile de încălcar e a
normelor juridice. În schimb, răspunderea constituțională, fiind o formă a răspunderii juridice,
dispune de trăsături caracteristice acesteia [66, p.4].
În studiile de specialitate, abordarea trăsăturilor răspunderii constituționale a generat o
polari zare de opinii. Astfel, pentru început se poate de menționat, că în doctrina juridică
autohtonă, actualmente, nu este configurată concepția răspunderii constituționale, atestându -se
doar încercări robuste de recunoaștere și argumentare a acesteia ca formă distinctă a răspunderii
juridice [66, p.4].
Cu precădere, asemenea încercări sunt atestate la nivelul Teoriei Generale a Dreptului, unde
specialiștii fie se limitează doar la enunțarea acesteia în clasificarea răspunderii juridice, fie
expun deja anumite argumente în favoarea existenței ei în studii speciale dedicate răspunderii
juridice [309, p.1].

108
Totuși, în studiile de specialitate, deseori apare problema de ordin terminologic, adică
folosirea termenilor de răspundere constituțională și răspundere juri dică constituțională. Ținem
să facem o distincție între acești doi termeni.
Astfel, V.O.Lucin [274, p.278] , susține că răspunderea constituțională este cea reglementată
de normele Constituției și legile constituționale, pe când răspunderea juridică constit uțională, în
calitatea sa de instituție complexă a dreptului constituțional, este prevăzută și de alte izvoare,
inclusiv legi și acte subordonate legilor.
Un alt autor A.V.Zinoviev [246, p.4 -5] menționează că răspunderea constituțională este cea
care surv ine în cazul încălcării Constituției, fiind prevăzută de normele dreptului constituțional și
se răsfrânge asupra statului, organelor de stat, funcționarilor publici și a organelor administrației
publice locale, pe când răspunderea juridică constituțională presupune răspunderea juridică
pentru încălcarea Constituției de către alți subiecți de drept în cadrul altor ramuri de drept (penal,
contravențional etc.). De asemenea, autorul susține că răspunderea constituțională poate fi
urmată de răspunderea juridică constituțională și divizează subiecții răspunderii în reprezentanți
ai puterii publice și toți ceilalți subiecți de drept.
Alți autori, consideră [219, p.65] că mai corect este a utiliza sintagma „răspundere juridică
constituțională”, pentru că îmbinarea „răspunderea constituțională” înseamnă răspundere
prevăzută de normele Constituției în cazul încălcării obligațiilor constituționale. Dacă ne referim
la răspunderea juridică constituțională, ea este prevăzută de normele dreptului constituțional,
fiind apl icabilă pentru încălcarea obligațiilor prevăzute de acestea. Astfel, având în vedere că
dreptul constituțional are ca sursă nu numai Constituția, este evident caracterul vast al noțiunii de
răspundere juridică constituțională în comparație cu cea de răspun dere constituțională.
Astfel, tragem concluzia că răspunderea constituțională înglobează toate momentele de
răspundere fixate în normele constituționale, iar răspunderea juridică constituțională este o formă
distinctă a răspunderii juridice care dispune d e un sistem propriu de sancțiuni prin care se
realizează. O asemenea distincție este logică, având în vedere Constituția ca bază a legislației ce
conține prevederi referitoare la formele de răspundere juridică ramurală și care nu pot fi
recunoscute ca fiin d constituționale.
Referitor la răspunderea juridică constituțională, profesorul D. Baltag, stabilește că ea este
insuficient studiată în literatura juridică. La еtapa actuală nu s -a conturat încă о concepție unică
referitoare la noțiunea și esеnța răspun derii juridice cоnstituționale [17, p.4 -8]. Acеastă situație
este determinată, în primul rând, de faptul că însuși conceptul de răspundere juridică
constituțiоnală se bazează pe conceptul general teoretic al răspunderii juridice referitor la care
există mu lte cоntroverse între cercetători. La etapa actuală se constată că răspunderea
cоnstituțională este recunoscută ca formă a răspunderii juridice dоar de unii autori, fără a exista
însă o analiză științifică detaliată care ar argumenta existența ei.

109
Profeso rul D. Baltag [17, p.4] susține, în urma cercetării răspunderii constituționale că, în
doctrină, s -au conturat două curente. Părtașii primului curent (restrictiv) sunt adepții răspunderii
cоnstituționаle în cаlitаteа ei de răspundere juridică pentru o fаpt ă ilicită. Evidеnțiind specificul
fаptei аnticonstituțiоnаle, а sаncțiunilor constituționаle, а prоcedurii de rеаlizаre а răspunderii
etc., аdepții аcеstei viziuni își fundаmenteаză opiniа strict pe premisа metodolоgică, motivând că
răspunderеа constituțio nаlă apare în virtutea cоmiterii unei faptе ilicite, a cărei componență
structurală pare să fie chiar, deocamdată, nedeplină (până la оra actuală nu estе soluționată
problema vinоvăției în cadrul componenței faptei ilicite constituțiоnale, mai ales atunci când
drеpt făptuitor apare un organ colegial al puterii publice) [326, p.23].
Celui de -al dоilea curеnt (extensiv) îi este specifică o abordare mult mai extinsă. Adеpții
sunt părtașii unificării sensului faptei anticonstituționale și a celei ce exprimă ex ercitarea
incompеtentă sau ineficientă a puterii, lipsa rezultatelor ce denotă eficiență și calitate еtc. [247,
p.20, 42, 34]. Astfel, se încearcă într -o singură noțiune unificarea răspunderii pentru ilicitatea
comisă cu responsabilitate, numită managerial ă, de natură „pozitivă” sau altfel spus – preventivă
[230, p.97].
Astfel, concluzia care se impune este că nu poate exista răspundere constituțională în lipsa
faptei ilegale. Pentru a identifica cazurile în care se aplică răspunderea constituțională, este
necesar a constata existența delictului constituțional ca temei al acesteia. Pentru elucidarea
esenței și particularităților delictului constituțional, considerăm important să menționăm că,
cercetătorii au apelat la componența faptei ilicite (delictului), elaborată în teoria generală a
dreptului și dezvoltată, mai cu seamă, în teoria dreptului penal ca componență de infracțiune.
Utilizând schema dată, constituționaliștii caută să stabilească obiectul, latura obiectivă, subiectul
și latura subiectivă a delic tului constituțional [225, p. 58; 67, p.6].
În opinia lui V. A. Vinogradov [225, p.58] , obiectul delictului constituțional este format din
acele relații sociale la care poate să atenteze subiectul răspunderii constituționale ce comite
delictul, prin care cauzează sau poate cauza un anumit prejudiciu [225, p. 58] . Astfel, în
principal, obiecte ale raporturilor juridice constituționale sunt valorile sociale supreme, dintre
care nominalizăm: bazele orânduirii constituționale, omul, drepturile și libertățile l ui, interesele
societății și ale statului, puterea și autoadministrarea publică, suveranitatea națională și de stat,
democrația, pluralismul ideologic și politic etc. J. I. Ovsepean [290, p. 10.], abordează acest
subiect într -un mod original și susține că, în componența delictului constituțional, la fel ca și în
cazul componenței de infracțiune, poate fi atestat obiectul general caracteristic tuturor delictelor
constituționale, obiectul generic, obiectul nemijlocit și obiectul material. În calitate de obiec t
material al delictului pot fi: actele normativ -juridice, obiecte și fenomene reale, valori sociale în
funcție de care normele constituționale determină sferele de competență ale instituțiilor de stat,

110
competența organelor și funcționarilor publici, drept urile și libertățile indivizilor, activitatea
(funcționarea) și acțiunea (comportamentul) participanților la raporturile juridice constituționale.
Latura obiectivă reprezintă latura externă a delictului constituțional, caracterizând însăși
fapta și conseci nțele ce prejudiciază obiectul delictului [274, p. 290; 273, p. 13; 244, p. 31; 225,
p. 59]. Anume latura obiectivă ne permite să facem o diferențiere între delicte. Legislația
constituțională, dintre toate elementele componenței, determină, în mare parte, anume semnele
laturii obiective, descriind detaliat regula de comportament. Ca elemente obligatorii ale laturii
obiective în literatura juridică, de regulă, sunt recunoscute: fapta (acțiunea sau inacțiunea),
ilegalitatea și caracterul dăunător, consecințe le dăunătoare și legătura de cauzalitate dintre
acestea. La categoria semnelor facultative sunt atribuite locul, timpul, metoda (sistematic,
periodic) și alte circumstanțe de comitere a faptei ilegale, acestea fiind recunoscute proprii și
delictului consti tuțional. Astfel, datorită acestei scheme, delictul constituțional poate fi comis
atât prin acțiune (marea majoritate), cât și prin inacțiune. Inacțiunea poate fi necorespunzătoare
comportamentului adecvat prevăzut de normele constituționale doar în condiț iile în care
subiectul este obligat a săvîrși anumite acțiuni, dar nu le -a săvârșit. În funcție de forma activă sau
pasivă de comitere a delictului, sunt determinate condițiile și măsurile răspunderii constituționale
[67, p.7]. Însă în opinia cercetătorilo r M. P. Avdeencova și Iu. A. Dmitriev, specificul laturii
obiective a delictului constituțional rezidă în faptul că elementul obligatoriu al acesteia se
prezintă a fi doar fapta ilicită (acțiunea sau inacțiunea), în timp ce survenirea consecințelor
negativ e nu întotdeauna este obligatorie. Consecințele social – periculoase și legătura de
cauzalitate între faptă și consecințe sunt astfel elemente facultative ale laturii obiective [211, p.
15]. Astfel, nu trebuie negată existența acestora în componența delict ului constituțional.
Un moment destul de important pentru elucidarea esenței delictului constituțional este
caracterul sancționabil al faptei, ceea ce presupune obligativitatea reglementării legislative a
răspunderii pentru comiterea faptei antisociale. O anumită faptă poate fi social -periculoasă
(dăunătoare), să atenteze la relațiile sociale, să contravină dispozițiilor normelor juridice, însă
dacă în actele legislative ale statului nu este prevăzută o formă concretă de răspundere
constituțională pentru c omiterea ei, atunci ea nu poate fi considerată ca fiind delict constituțional
[212, p. 174]. Cercetătorii Gh. Costache, O. Arsenii au propria viziune asupra problemei
analizate, pe care și noi o susținem, unde caracterul sancționabil al faptei este un aspe ct foarte
semnificativ pentru instituția răspunderii constituționale în general, întrucât anume în această
direcție trebuie să se orienteze legiuitorul autohton pentru ca să dezvolte instituția dată la nivel
național. Prin esență, reglementarea faptelor pa sibile de răspundere constituțională va constitui
un stimul important pentru dezvoltarea instituției date sub aspect teoretic și practic [67, p.7].
Subiectul este un alt element al componenței delictului constituțional, care poartă răspundere
constituțion ală pentru devierea comportamentului său de la modelul stabilit de dispoziția normei

111
constituționale. Însă, în literatura de specialitate nu există unanimitate nici până în prezent,
asupra cercului de subiecți al delictului constituțional, În opinia lui D. T. Șon [325, p. 38 -39],
cercul organelor și persoanelor asupra cărora se răsfrânge răspunderea constituțională este destul
de îngust, comparativ cu cercul subiecților altor forme de răspundere. În cazul dat este vorba de
răspunderea organelor supreme în s tat, a organelor locale, a deputaților, demnitarilor și
funcționarilor publici, adică a acelor structuri și persoane care iau cele mai importante hotărâri în
stat. Dar sunt cercetători [241, p. 15; 325, p. 64] care critică această poziție și susțin că cerc ul
subiecților răspunderii constituționale este cu mult mai larg. Astfel, V. A. Vinogradov, consideră
că aceștia sunt foarte variați în comparație cu subiecții altor forme de răspundere juridică,
calitatea dată având -o: statul și elementele sale componente (subiecții federației, formațiunile
autonome); organele de stat (șeful statului, parlamentul, guvernul etc.); funcționarii publici;
organele administrației publice locale; indivizii (cetățenii, cetățenii străini, persoanele fără
cetățenie, persoanele cu m ai multe cetățenii). Acești subiecți pot fi obligați să răspundă pentru
comportamentul lor. De asemenea, ei pot suporta influența negativă a normelor constituționale,
în cazul devierii de la comportamentul adecvat. Prin esență, acestea și sunt premisele ca pacității
juridice a subiecților de a comite delicte constituționale și de a răspunde pentru ele [326, p. 64].
Latura subiectivă a delictului constituțional presupune atitudinea persoanei față de fapta sa
ce nu corespunde comportamentului adecvat din sfera constituțională și consecințelor acesteia
[244, p.33]. La categoria semnelor laturii subiective a delictului sunt atribuite: vinovăția, motivul
și scopul. Referitor la recunoașterea vinovăției, drept condiție pentru survenirea răspunderii
constituționale, în doctrină sunt atestate diferite opinii. Astfel, unii autori acceptă aplicarea
răspunderii pentru fapte ilegale obiective, adică fară a se stabili vinovăția subiectului [325, p. 38 –
39]. Dar sunt și cei ce neagă însă categoric existența răspunderii fără vinovăție [259, p. 49]. Iar
alți autori [244, p. 34; 274, p.293; 258 p. 22, 27] recunosc drept o particularitate a dreptului
constituțional faptul că, doar în unele cazuri, răspunderea constituțională survine indiferent de
existența sau forma vinovăției.
În literatura de specialitate este analizată și o altă opinie, potrivit căreia în dreptul
constituțional vinovăția dispune de un anumit specific, condiționată de particularitățile relațiilor
reglementate constituțional, majoritatea cărora sunt de natură p olitică. În acest context V. O.
Lucin susține că, în dreptul constituțional, vinovăția nu poate fi redusă la accepțiunea tradițională
de atitudine psihică a subiectului față de fapta sa și consecințele acesteia. Ea se asociază, în
principal, cu posibilitat ea subiectului de a -și îndeplini în modul corespunzător obligațiile
constituționale și de a preveni sau a evita comiterea delictului constituțional. Deci vinovăția
subiectului rezidă în neluarea tuturor măsurilor necesare pentru prevenirea comiterii delict ului în
condițiile în care avea posibilitate s -o facă [274, p. 292;]. V. A. Vinogradov, consideră că
specificul vinovăției este determinat și de funcția de restabilire a ordinii constituționale. Astfel,

112
pentru restabilirea ordinii constituționale, atitudin ea subiectivă a subiectului ce a atentat asupra
ei, de regulă, nu are semnificație esențială. Anume din acest punct de vedere, în dreptul
constituțional, formele vinovăției, doar uneori, au însemnătate juridică, fiindcă pentru survenirea
răspunderii, în ma joritatea cazurilor, este suficientă prezența oricărei forme de vinovăție. Mai
mult decât atât, în multe cazuri vinovăția nu constituie un element necesar al răspunderii
constituționale, care poate fi aplicată și în lipsa acesteia [225, p. 65]. În același timp, în dreptul
constituțional forma vinovăției are importanță, în special, pentru subiecții individuali.
Sub aspectul răspunderii juridice constituționale, în R. Moldova, putem analiza câteva
norme juridice prevăzute de Constituția R. Moldova [63, art. 81, al.3; art. 89] și de Legea
cetățeniei R. Moldova [123, art.23], unde putem vorbi de vinovăția subiecților individuali ai
dreptului constituțional.
Potrivit art. 81, alin. (3) din Constituția R. Moldova este prevăzut că Parlamentul poate
hotărî punerea sub acuzare a Președintelui Republicii Moldova, cu votul a cel puțin două treimi
din numărul deputaților aleși, în cazul în care săvârșește o infracțiune .
Conform, art. 77 din Constituția R. Moldova, Președintele R. Moldova este șeful statului,
reprezentan tul națiunii, unul din organele prin care acesta își exercită suveranitatea națională.
Președintele nu e titularul suveranității, ci doar un mandatar. Astfel, el va trebui să dea socoteală
în fața poporului, pentru exercițiul puterilor ce -i sunt conferite. Existența puterii este indisolubil
legată de obligația de a răspunde și de a suporta consecințele propriilor acte [332, p.9 -11].
Totuși, ne aflăm în fața unei dileme ce a ocupat centrul vieții politice în epoca modernă, cum pot
fi conciliate răspunderea ș efului statului cu libertatea sa de acțiune, cu independența și puterile
proprii necesare îndeplinirii mandatului. Răspunderea Președintelui îmbracă două forme:
răspunderea politică și răspunderea penală. Răspunderea politică, noțiune greu de definit,
sugerează obligația de a răspunde pentru actele de putere publice ce țin de raportul dintre
guvernanți și guvernați [332, p.9].
Revenind la articolul 81, alin. 3, din Constituția R. Moldova, putem afirma că aici totuși este
vorba de o răspunderea penală, și nu de o răspundere politică , întrucât condiția este de săvârșire
a unei infracțiuni prevăzute de C.P. al R. Moldova, nefiind specificat direct tipul de infracțiune
comisă. Analizând acest moment, atragem atenția la faptul că infracțiunea poate fi de orice ti p și
de orice ordin specificat în legislația penală. Considerăm, că aici nu este vorba de ilegalitățile
comise de Președinte ce țin de neglijarea normelor constituționale, fapt atestat în art. 89 al
Constituției. De aici și concluzionăm cu ideea că ne află m în prezența unei răspunderi penale, și
nu politice.
Deși condamnarea Președintelui pentru infracțiune, în esență, este o procedură de
recunoaștere a încălcării Constituției, constituanta a delimitat aceste două forme de demitere prin
proceduri separate. Astfel, dacă orice încălcare a Constituției de către Președinte poate fi

113
constatată numai cu votul a două treimi din numărul deputaților aleși, atunci pentru săvârșirea
unei infracțiuni este necesară și sentința Curții Supreme de Justiție. Astfel este resp ectat, în
raport cu persoana ce exercită funcția de Președinte, principiul prezumției nevinovăției , expus de
art.21 din Constituție, în aspectul obligativității recunoașterii vinovăției persoanei numai „în
cursul unui proces judiciar public, în cadrul căru ia i s -au asigurat toate garanțiile necesare
apărării sale [157, p. 311].
La fel, un alt moment important în privința vinovăției în cazul săvârșirii unei infracțiuni de
către Președintele R. Moldova este cel cu privire la constatarea tipului de infracțiune care poate
fi comisă de către Președintele R. Moldova. Considerăm că infracțiunea poate face parte din
orice categorie, nu este neapărat ca aceasta să fie din sistemul de infracțiuni contra drepturilor
politice, de muncă și ale altor drepturi constituțion ale ale cetățenilor, întrucât legiuitorul nu a
specificat direct infracțiunea. Astfel, putem enumera următoarele tipuri de infracțiuni care
ulterior ar putea fi comise de către Președintele R. Moldova: Infracțiuni contra drepturilor
politice, de muncă și a ltor drepturi constituționale ale cetățenilor , de exemplu: încălcarea
egalității în drepturi a cetățenilor (art. 176 Codul penal); împiedicarea exercitării libere a
dreptului electoral sau a activității organelor electorale (art. 181 Cod penal); coruperea
alegătorilor (art. 1811 Cod penal), ș.a., dar și alte tipuri de infracțiuni inclusiv din domeniul
Infracțiunilor contra păcii și securității omenirii, Infracțiuni de război, Infracțiuni contra vieții
și sănătății persoanei, Infracțiuni contra libertății, cinstei și demnității persoanei, Infracțiuni
privind viața sexuală, Infracțiuni contra patrimoniului, Infracțiuni contra familiei și minorilor,
Infracțiuni contra sănătății publice și conviețuirii sociale, Infracțiuni ecologice, Infracțiuni
economice, Infr acțiuni informatice și infracțiuni în domeniul telecomunicațiilor, Infracțiuni în
domeniul transporturilor, Infracțiuni contra securității publice și a ordinii publice, Infracțiuni
contra justiției, Infracțiuni contra bunei desfășurări a activității în sfe ra publică, Infracțiuni de
corupție în sectorul privat, Infracțiuni contra autorităților publice și a securității de stat,
Infracțiuni militare.
Forma vinovăției poate fi privită sub toate aspectele prevăzute de legislația penală și ca
efect, consecință a săvârșirii infracțiunilor respective, Președintele R. Moldova, poate fi pus sub
acuzare de către Parlament cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților aleși, ulterior
demis de drept la data rămânerii definitive a sentinței de condamnare.
În planul dreptului constituțional, vinovăția apare ca o formă a corelației dintre fapta ilicită
și autor, în cazul de față, corelația dintre infracțiune, care, după cum s -a constatat mai sus, poate
îmbrățișa orice formă, și autorul – Președintele R. Moldova. Această corelație este de natura
punerii în evidență a resorturilor psihice adânci care explică manifestarea individuală în raport cu
un anumit sistem de valori, ocrotite prin norma juridică constituțională. Acest sistem de valori se
bazează pe o mare resp onsabilitate al Președintelui R. Moldova, întrucât el este șeful statului și

114
cel care conform Constituției, reprezintă țara pe plan internațional și asigură garanția de
suveranitate, independență națională, unitate și integritate teritorială a țării. Respo nsabilitatea
acestuia o putem deduce și din jurământul ce -l depune, și anume că Președintele se obligă să
respecte Constituția și legile țării, să apere democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale
omului, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a R. Moldova. Astfel,
considerăm că forma vinovăției se bazează pe acea răspundere constituțională și penală pe care o
deține Președintele precum și pe acea sarcină și obligativitate ce o are față de întregul popor.
În calitate de exemplu, putem menționa și art. 89 al Constituției R.Moldova. Această normă
reglementează procedura de suspendare din funcției a Președintelui Republicii Moldova în
special sub aspectul vinovăției acestuia în momentul săvârșirii unor ilegalități, dar și
consecințele ce apar în urma comiterii și anume demiterea de către popor, prin referendum, în
cazul săvârșirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției , după constatarea
acestora de către Curtea Constituțională și suspendarea Președintelu i de către Parlament, cu votul
a două treimi din deputați. Astfel, prin demitere se rezolvă un conflict între legislativ și șeful
statului, în cazul săvârșirii a unor fapte prin care se încalcă prevederile Constituției. După
părerea noastră, în situația da tă, se evită pericolul contaminării răspunderii penale cu cea politică.
În continuare vom exemplifica unele aspecte ale răspunderii Președintelui, în unele țări
străine. În lipsa unor mecanisme adecvate, în Franța, locul răspunderii politice a șefului sta tului
tinde să fie luat de răspunderea penală. Pe fondul unui mai larg proces de “penalizare” a vieții
politice, conflicte ce țin de domeniul politicului sunt din ce în ce mai des tratate prin prisma
dreptului penal [333, p.18 -28; 143, p. 149 -150]. Astfel exemplul Franței este edificator, în acest
sens. Acest proces de răspundere se manifestă în țările Americii de Sud, unde în lipsa unei
răspunderi politice, Președintele poate fi tras la răspundere penală. Modelul este cel al celebrei
proceduri americane de impeachement, conceput ca tehnică destinată să prevină derivele
prezidențialismului [333, p.18, 30; 190, p. 150] . Șeful statului, în republicile latino -americane,
poate răspunde penal pentru actele sale fie în fața puterii legislative, fie a unei camere s pecial
desemnate, fie a unei instanțe judiciare. Condamnările pronunțate împotriva unor președinți în
exercițiu (F. Collor de Mello în Brazilia în 1992; C.A. Perez în Venezuela și Serrano Elias în
Guatemala în 1993, precum și procedurile împotriva unor foș ti sau actuali președinți, A.
Pinochet în Chile sau A. Garcia și A. Fujimori în Peru) atestă o adevărată “cultură” a răspunderii
penale a șefului statului în țările Americii latine [356, p.74].
Dacă ne referim la vinovăția reflectată în articolul prezenta t mai sus, considerăm că
atitudinea psihică a autorului faptei ilicite și păgubitoare și anume cea al Președintelui, la
momentul săvârșirii ilegalității sau la momentul imediat anterior săvârșirii acesteia față de fapta
respectivă și față de urmările acest ei fapte duce la sancționarea Președintelui R. Moldova sub o
formă a răspunderii constituționale. Fapta ilicită presupune ca antecedent un proces psihic

115
complex, de conștiință și de voință, proces care se sfârșește prin manifestarea în exterior, prin
obiec tivarea sub forma acțiunii ori inacțiunii.
La fel, considerăm că vinovăția în cazul dat constituie ansamblul proceselor psihice care stau
la baza relației dintre autor și fapta comisă. În prim -plan sunt puse procesele psihice (voința,
cunoașterea, reprezen tarea), procesele de natură a releva apartenența faptei autorului, cât și
caracterul conștient și voit al acțiunii și al rezultatului. În această concepție, răspunderea
autorului faptei se justifică prin aceea că Președintele R. Moldova și -a folosit defect uos
capacitatea psihică de înțelegere, prevedere, dirijare a voinței, cauzând astfel un prejudiciu țării
pe care o guvernează.
O altă latură cercetată și constatată în această privință este cea cu privire la importanța
Președintelui într -un stat și anume faptul că este reprezentantul acestuia, astfel accentuăm teoria
reprezentării. Potrivit teoriei reprezentării, în stabilirea conținutului vinovăției se impune a se
distinge voința de conștiință al Președintelui R. Moldova, considerându -se că reprezentarea
urmărilor conduitei ilicite ce acoperă ea singură conținutul noțiunii de vinovație. Formele
vinovăției se determină prin prisma șanselor de realizare a acestor urmări. Se observă faptul că
această teorie relevă preponderent conținutul psihologic al vinovăț iei Președintelui R. Moldova,
evitându -se referirea asupra conținutului juridic al vinovăției, asupra conținutului ei socio -politic
ce-l deține Președintele în societate. Pentru drept, conștiința are relevanță numai în măsura în
care ea se definește prin f actorul de prevedere legală și factorul de reprezentare a statului, iar
voința interesează dreptul numai în măsura în care ea are caracter conștient și este liber
exprimată, adică numai dacă este fructul unei gândiri normale, capabile să înțeleagă în cunoș tință
de cauză, între mai multe posibilități de a acționa [144, p. 25].
Un alt aspect ce urmează a fi analizat în acest subcapitol este cel al vinovăției în cazul
retragerii cetățeniei Republicii Moldova . În primul rând, e de menționat că cetățenia reprezi ntă
acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relațiile permanente social -economice, politice și
juridice dintre persoana fizică și stat, dovedind apartenența sa la stat și atribuind persoanei fizice
posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor și îndatoririlor prevăzute de Constituție și de
legile R. Moldova [143, p.178 -179]. În aceeași accepțiune, cetățenia este situația juridică
rezultată din apartenența unei persoane fizice la un stat determinat, caracterizată prin faptul că
aceasta are plenitu dinea drepturilor și obligațiilor prevăzute de Constituție și legi, inclusiv
drepturile politice, obligația de fidelitate față de patrie și cea de apărare a ei [127, p. 10]. Natura
juridică a cetățeniei presupune stabilirea apartenenței cetățeniei la una dintre categoriile juridice,
iar principiile care stau la baza cetățeniei rezultă din normele constituționale privind cetățenia și
din Legea cetățeniei Republicii Moldova nr. 1024 din 02.06.2000, cu modificările și completările
ulterioare.

116
Urmează a fi analizat și aspectul pierderii cetățeniei, care poate avea loc numai în condițiile
prevăzute de legislația națională. Teodor Cârnaț, menționează că în practica constituțională s unt
cunoscute următoarele modalități: renunțarea la cerere potrivit unei proceduri determinate
(renunțare voluntară); retragerea cetățenie în temeiul legii sau al unei hotărâri judecătorești cu
caracter de sancțiune pentru condiția cauzatoare de prejudicii intereselor statului său, când
naturalizarea a fost obținută prin fraudă, etc. [43, p. 231]. În ceea ce privește momentul
renunțării benevole sau voluntare aici nu se atestă o formă a vinovăției, întrucât nu este prezentă
fapta culpabilă sau o încălcare f ăcută de către subiectul în cauză, este vorba despre o formă de
manifestare a voinței persoanei de a renunța la cetățenie.
Spre deosebire de renunțare, retragerea cetățenie R. Moldova apare ca o sancțiune care se
aplică unei persoane. În conformitate cu a rt. 23 al Legii cetățeniei Republicii Moldova nr. 1024
din 02.06.2000, cetățenia R. Moldova poate fi retrasă printr -un decret al Președintelui R.
Moldova persoanei care:
a) a dobândit cetățenia R. Moldova în mod fraudulos, prin prezentarea informației fals e sau
prin ascunderea unui fapt pertinent dovedit de instanța de judecată;
b) s-a înrolat benevol în forțe armate străine;
c) a săvârșit fapte deosebit de grave prin care se aduc prejudicii esențiale statului, dovedite
de instanța de judecată.
În ceea ce p rivește primul temei de retragere a cetățeniei și anume: dobândirea cetățeniei R.
Moldova în mod fraudulos, prin prezentarea informației false sau prin ascunderea unui fapt
pertinent dovedit de instanța de judecată , considerăm că vinovăția se manifestă pri n intenție
directă exprimată prin acțiunea de a ascunde, a înșela vicios având drept scop obținerea
cetățeniei. În cazul de față scopul este de dobândire a cetățenie prin prezentarea informațiilor,
actelor false, ca efect fiind produs prejudiciu statului ș i valorilor care stau la baza unui stat și al
unei cetățenii; nu în zadar se vorbește de importanța unei cetățenii într -un stat de drept. Astfel,
consecințele fiind destul de grave, precum și paguba adusă la adresa statului duce spre ideea de a
implementa o sancțiune pe potrivă, o sancțiune constituțională, fapt exprimat de forța coercitivă
a statului.
Cel de -al doilea temei de retragere a cetățeniei, mai exact atunci când un cetățean al R.
Moldova s-a înrolat benevol în forțe armate străine , presupune o eventuală trădare față de stat.
Calificăm drept existența unei forme de vinovăție exprimată printr -o atitudine antipatriotică
intenționată, întrucât este vorba de o înrolare benevolă, nu forțată în armata unui alt stat. Atestăm
elementul benevol de înrolar e în armata străină, respectiv se evidențiază o formă a vinovăției
directe și intenționate, subiectul nefiind silit de un terț în realizarea acțiunilor sale. Aici la fel se
atestă retragerea cetățeniei văzută ca o sancțiune constituțională stabilită în ved erea protejării
valorilor unei statalități.

117
Cel de -al treilea temei de retragere a cetățeniei este în situația în care cetățeanul R. Moldova
a săvârșit fapte deosebit de grave prin care se aduc prejudicii esențiale statului, dovedite de
instanța de judecat ă. Considerăm că eventual, prin faptele deosebit de grave prin care se aduc
prejudicii esențiale statului se includ și seria de infracțiuni prevăzute de C.P. al R. Moldova
printre care din domeniul: Infracțiunilor contra păcii și securității omenirii, Infr acțiunilor de
război, Infracțiunilor contra sănătății publice și conviețuirii sociale, Infracțiunilor ecologice,
Infracțiunilor contra securității publice și a ordinii publice, Infracțiunilor contra justiției,
Infracțiunilor contra bunei desfășurări a acti vității în sfera publică, Infracțiunilor de corupție în
sectorul privat, Infracțiunilor contra autorităților publice și a securității de stat, Infracțiuni
militare, în special exemple concrete precum: Trădarea de Patrie (articolul 337 C.P. al R.
Moldova), Spionajul, (articolul 338 C.P. al R. Moldova), Uzurparea puterii de stat (articolul 339
Cod Penal al R. Moldova), Rebeliunea armată (articolul 340 C.P. al R. Moldova), Chemările la
răsturnarea sau schimbarea prin violență a orânduirii constituționale a Rep ublicii Moldova
(articolul 341 C.P. al R. Moldova), Atentarea la viața Președintelui Republicii Moldova, a
Președintelui Parlamentului sau a Prim -ministrului (articolul 342 C.P. al R. Moldova),
Diversiunea (articolul 343 C.P. al R. Moldova), Divulgarea sec retului de stat (articolul 344 C.P.
al R. Moldova), Pierderea documentelor ce conțin secrete de stat (articolul 345 C.P. al R.
Moldova), Acțiunile intenționate îndreptate spre ațâțarea vrajbei, diferențierii sau dezbinării
naționale, etnice, rasiale sau re ligioase (articolul 346 C.P. al R. Moldova), Profanarea
simbolurilor de stat (articolul 347 C.P. al R. Moldova), Eschivarea pe timp de război de la
îndeplinirea prestațiilor (articolul 356 C.P. al R. Moldova), Neexecutarea intenționată a ordinului
(articol ul 364 C.P. al R. Moldova), ș.a.
În literatură și legislația română sunt prevăzute temeiuri asemănătoare de retragere a
cetățenie și anume:
1) persoana care aflată în străinătate săvârșește fapte deosebit de grave prin care vatămă
interesele statului român sau lezează prestigiul României;
2) aflată în străinătate, se înrolează în forțele armate ale unui stat cu care România a rupt relațiile
diplomatice sau cu care este în stare de război;
3) a obținut cetățenia română prin mijloace frauduloase [117, p. 295] .
Trebuie de remarcat faptul că temeiurile de retragere a cetățeniei din legislația R. Moldova și
cea din România se aseamănă, dar totuși au și anumite distincții. Analiza dispozițiilor din legea
cetățeniei române permite formularea unor concluzii cu privi re la cazurile în care se poate
retrage cetățenia română. În primul rând, se constată că nu se poate retrage cetățenia română
decât persoanelor care se află în afara granițelor țării. Cetățeanului român care domiciliază pe
teritoriul României nu i se poate retrage cetățenia română decât atunci când a obținut -o în mod
fraudulos [144, p. 152]. În legislația R. Moldova nu se atestă o astfel de mențiune, se enunță doar

118
faptul că se retrage cetățenia atunci când persoana a săvârșit fapte deosebit de grave prin c are se
aduc prejudicii esențiale statului, dovedite de instanța de judecată. Retragerea cetățeniei în
România se pronunță prin hotărârea Guvernului, la propunerea Ministrului Justiției, pierderea
operând de la data publicării în M. O. [179, p. 181].
Astfel , că fiind vorba de o sancțiune, retragerea cetățeniei se pronunță numai împotriva
persoanei vinovate, aflate în una din situațiile prevăzute de lege și menționate mai sus și nu
produce nici un efect juridic asupra cetățeniei copiilor sau soțului acestuia. Având în vedere
principiul constituțional din art. 17 alin. 2) al Constituției R. Moldova, conform căruia nimeni nu
poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa și nici de dreptul de a -și schimba cetățenia,
constatăm că potrivit Legii cetățeniei Republ icii Moldova nr. 1024 din 02.06.2000, retragerea
cetățenie constituie sancțiune.
Generalizând, ținem să subliniem că, prin abordarea subiectului dat, se face atât dovada
existenței instituției răspunderii constituționale, cât și a specificului acesteia, ca re o face distinctă
de celelalte forme de răspundere juridică. Și deși unul din principiile constituționale este
principiul răspunderii pentru vinovăție, problema vinovăției nu prea este dezvoltată în acest
sector important al dreptului și nu poate fi solu ționată în mod tradițional.

3.2. Vinovăția – trăsătură principală a laturii subiective a infracțiunii, faptă incriminată
în dreptul penal

Vinovăția penală a constituit de -a lungul timpului o problemă de interes deosebit atât pentru
doctrina penală, cât și pentru practica judiciară națională. Chiar dacă are o evoluție în timp, nici
până în prezent nu s -a definitivat un concept unic în această materie.
D.Baltag și G. C. Ghernaja, făcând o analiză a conceptului de vinovăție în dreptul penal
menționează că problema cu privire la vinovăție ca temei al răspunderii penale este una centrală
în știința dreptului penal [19, p. 12].
Astfel, studierea aspectelor teoretice ale vinovăției este una dintre cele mai importante
sarcini ale științei dreptului penal. Nu putem nega și importanța practică a studierii acestui
subiect, pentru că doctrina despre vinovăție are o influență semnificativă și asupra acti vității
legislatorului, și asupra procesului de formare a practicii judiciare în cauzele penale, și asupra
interpretării reglementărilor legale.
Abordarea teoretică a vinovăției penale a stârnit și mai stârnește discuții aprinse. Totuși,
literatura de spec ialitate este unanimă în aprecierea că vinovăția are un caracter subiectiv
pronunțat.
Astfel, opinia conform căreia toate faptele ilicite, indiferent de natura lor și de formă de
răspundere pe care o generează pot antrena răspunderea numai în măsura în ca re autorul lor are o

119
anumită poziție subiectivă față de consecințele negative produse de ele [16, p. 18], este general
acceptată.
Totodată, este de observat că deși C.P. al Republicii Moldova nu ne oferă o definiție a
vinovăției, conținutul subiectiv al ac esteia poate fi dedus dintr -o serie de articole.
Astfel, conform art. 6 alin. (1) C.P. al R.Moldova, persoana este supusă răspunderii penale
și pedepsei penale numai pentru fapte săvârșite cu vinovăție . Iar conform articolului 20 al
aceluiași cod, fapta se consideră săvârșită fără vinovăție dacă persoana care a comis -o nu își
dădea seama de caracterul prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii sale, nu a prevăzut
posibilitatea survenirii urmării ei prejudiciabile și, conform circumstanțelor cauzei, nici nu
trebuia sau nu putea să le prevadă .
Într-o abordare generalizată, vinovăția penală este privită în literatura de specialitate ca o
atitudine psihică a persoanei față de infracțiunea comisă și de urmările ei.
Prin urmare, componenta subiectivă a vinovăției e ste recunoscută atât la nivelul literaturii de
specialitate, cât și la nivel legislativ.
Totuși, chiar dacă în plan teoretic problema este mai mult sau mai puțin lămurită, la nivel
practic situația se prezintă puțin diferit.
Astfel, la nivel practic, terme nii de vinovat, nevinovat, vinovăție, etc., sunt atribuiți fără a se
avea în mod neapărat în vedere atitudinea psihică a persoanei în raport cu fapta comisă. Altfel
spus, în limbajul practicienilor noțiunea de persoană vinovată este atribuită tuturor perso anelor
care au săvârșit o faptă pedepsită penal.
În treacăt fie spus, chiar și DEX -ul are aceeași abordare. Astfel, conform Dicționarului
explicativ al limbii române, termenul de vinovăție este explicat ca fiind faptul de a fi vinovat,
faptă comisă de cel vinovat , starea celui vinovat, culpabilitate, vină [76].
Revenind la abordarea practică a termenului de vinovăție trebuie să fie spus că instanțele
naționale utilizează expresia de persoană vinovată/nevinovată referindu -se la infracțiune în
ansamblu, fără a pune accent pe elementul subiectiv al infracțiunii.
Astfel, în una din deciziile sale [72] instanța supremă a statuat că pentru a declara persoana
vinovată de săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 217 Cod penal este necesară prezentarea
probelor care ar demonstra că plantele atribuite, după calitățile lor, la substanțele narcotice au
fost semănate ori cultivate ilegal de către persoană.
Într-o altă decizie [73] a sa, Curtea Supremă a stabilit că instanța de apel corect a conchis că
învinuirea nu a pre zentat suficiente probe directe, utile și veridice care în ansamblul lor ar
corobora între ele și care ar confirma integral vinovăția inculpatei în săvârșirea infracțiunii
imputate.
Așadar, din punct de vedere practic, termenul de vinovăție este utilizat î ntr-un sens mult mai
larg, în sens că prin termenul de vinovăție se desemnează toate aspectele vinovăției. Altfel spus,

120
atunci când o persoană este declarată vinovată de comiterea unei infracțiuni, se are în vedere că
au fost lămurite atât aspectele obiect ive, cât și cele subiective ale infracțiunii.
Aici ar fi de remarcat că nici legea penală și nici cea procesual penală nu sunt străine de o
asemenea abordare. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este principiul prezumției
nevinovăției care nu vizează do ar aspectul subiectiv, ci și fapta în ansamblul ei.
Vinovăția penală, din punct de vedere al formei, aparține fenomenelor juridice, iar din punct
de vedere al fondului – fenomenelor psihice.
Cercetătorii Gh. Antoniu, I. Oancea, V. Dongoroz, C. Bulai etc. s usțin faptul că nu există o
faptă infracțională în cazul unei simple gândiri sau a altor procese psihice, fără manifestări
externe [3, p. 105; 151, p. 105]. Astfel, cel puțin în raport cu legislația penală română, cât și în
doctrina românească de specialit ate – vinovăția penală capătă o dublă semnificație și anume: de
trăsătură esențială a infracțiunii și subelement principal al laturii subiective a infracțiunii. Astfel,
nu trebuie să confundăm vinovăția în aceste două ipoteze anunțate. Ca trăsătură esenția lă a
infracțiunii trebuie să se constate că fapta care constituie elementul material al infracțiunii a fost
săvârșită cu vinovăție. Vinovăția va constitui elementul principal al laturii subiective, atunci
când fapta infracțională fie că a fost comisă în fo rma intenției sau culpei, sau ale intenției
depășite, fie în toate aceste forme ale vinovăției. Or, important este ca la ea să existe vinovăția
infracțiunii în forma cerută de lege.
C. Bulai indică la faptul că în doctrina penală s -a definit vinovăția ca fiind „atitudinea
psihică a persoanei, care săvârșind cu voință neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social, a
avut în momentul executării reprezentarea faptei și a urmărilor socialmente periculoase ale
acesteia sau, deși nu a avut reprezentarea fapte i și a urmărilor, a avut posibilitatea reală,
subiectivă a acestei reprezentări [38, p. 121]. În același context, autorul C. Bulai, într -o altă
lucrare de a sa susține că, de fapt, această aptitudine sau capacitate (discernământ) este o premisă
a vinovăție i [37, p. 208].
L. Barac afirmă că răspunderea penală are la bază vinovăția, deci este subiectivă, în materie
de răspundere penală, vinovăția având valoare de temei, spre deosebire de celelalte forme de
răspundere juridică, unde vinovăția apare ca o condi ție a răspunderii [22, p. 98]. Iar autoarea C.
Popa, vede în vinovăție latura subiectivă a încălcării dreptului [163, p. 284]. În acest sens, ea
remarcă că în ramura dreptului penal și procesual penal există prezumția că persoana este
nevinovată, iar princ ipiul este cel al nevinovăției acesteia; consecința ce rezultă din acest
principiu este că, organul de cercetare penală sau organul de urmărire penală (uneori și partea
vătămată) trebuie să dovedească vinovăția autorului faptei ilicite. Răspunderea penală este
personală și operează numai față de autorul faptei ilicite a cărei vinovăție, sub una din formele ei,
a fost dovedită.

121
Autorul rus I. Grunțov ajunge la concluzia că definiția vinovăției penale trebuie să prezinte
aspectele psihologice și social -psiho logice ale conținutului acesteia. Reieșind din cele relatate,
vinovăția penală este atitudinea intelectuală și volitivă a subiectului față de fapta comisă de el și
consecințele acesteia, care exprimă atitudinea negativă (tipică pentru intenție), sau neglij entă sau
insuficient de atentă (tipică pentru neglijență) față de valorile sociale protejate de lege [233, p.
58].
V. Dongoroz și alți cercetători români constată că, pentru a fi în măsură să exprime relevanța
penală a vinovăției, subiectul trebuie să aibă aptitudinea de a se autodetermina în cunoștință de
cauză sau capacitatea bio -psihică de a acționa în conștiință de cauză. Vinovăția este, așadar,
expresia sintetică a întregului aspect subiectiv, deoarece privește doar unele manifestări psihice
care sunt caracteristice și specifice laturii subiective a infracțiunii [89, p. 383].
A. Mariț, la fel apreciază aspectul distinct al vinovăției penale ca trăsătură a infracțiunii și ca
subelement al laturii subiective a infracțiunii [130, p. 45 -47].
Unicul temei al răspunderii penale, în opinia noastră, este infracțiunea, adică unitatea
elementelor obiective și subiective ale acesteia. Așadar, nu orice formă a ilicitului este
susceptibil de a declanșa răspunderea penală, doar infracțiunea, forma cea m ai severă a ilicitului,
poate constitui temei al răspunderii penale. Aceasta implică preexistența normei juridice, în
temeiul căreia fapta este incriminată ca infracțiune – fapt abstract și săvârșirea unei acțiuni sau
inacțiuni prin care se aduce atingere preceptului normei de incriminare, infracțiunea conturându –
se astfel ca un fapt real, perturbator al ordinii sociale și care reclamă reacția socială pentru
restabilirea ordinii sociale încălcate [44, p. 124]. Fapta savârșită trebuie să fie imputabilă și să nu
fie justificată. Imputabilitatea este situația juridică în care se găsește o persoană care săvârșește o
faptă prevăzută de legea penală cu vinovăție [4, p. 10]. Caracterul imputabil al faptei reclamă că
fapta prevazută de legea penală să fie săvârșită cu vinovăție de către persoana față de care se
exercită acțiunea penală. Făptuitorul trebuie să fie responsabil, ceea ce implică aptitudinea psiho –
fizică de a înțelege semnificația și consecințele faptelor sale (factorul intelectiv) și de a fi stăpân
pe el e (factorul volitiv). Imputabilitatea unei fapte tipice și nejustificate, nu se poate reține, chiar
dacă făptuitorul este responsabil, decât în ipoteza în care acesta a cunoscut situațiile sau
imprejurările de care depinde caracterul ilicit al activității sale, raportat la momentul săvârșirii
faptei ilicite și dacă acesta avea facultatea de a se supune preceptului normei de incriminare [44,
p. 124].
Astfel, vinovăția este trăsătura principală, obligatorie a laturii subiective a oricărei
infracțiuni și nu tr ebuie identificată cu însăși infracțiunea [199, p. 296]. Prin urmare, dacă
lipsește vinovăția, atunci nu există nici componența infracțiunii. Însă, fiind stabilită vinovăția, nu
poate fi elucidată cauza din care persoana vinovată a comis infracțiunea. Răsp unsul îl putem
obține cu ajutorul unor astfel de trăsături ale laturii subiective a infracțiunii, cum sunt: mobilul și

122
scopul. Nici mobilul și nici scopul nu fac parte din conținutul atitudinii psihice a persoanei față
de fapta prejudiciabilă pe care o com ite și urmările acesteia, ele aflându -se în afara limitelor
factorilor intelectiv și volitiv ca elemente ale vinovăției. Mobilul și scopul constituie baza
psihologică care generează vinovăția. Aceste procese psihice au origine preinfracțională și devin
elemente ale activității psihice a persoanei care săvârșește infracțiunea. Spre deosebire de mobil
și scop, vinovăția nu există în afara infracțiunii. Ca fenomen juridico -penal vinovăția apare și se
manifestă doar în timpul comiterii infracțiunii [102, p. 54 ].
În acest context, cercetătorul român Vintilă Dongoroz scrie: „… Aceste forme de vinovăție
(intenția și culpă) trebuie să însoțească săvârșirea faptei; vor exista deci fapte săvârșite cu
intenție, fapte săvârșite din culpă și fapte săvârșite cu forma mix tă – cu intenție și din culpă
(praeterintenție) [89, p. 479].
Mobilul și scopul infracțiunii, care nu fac parte din conținutul vinovăției, creează o astfel de
atitudine psihică a persoanei față de faptă și urmările acesteia, în care se manifestă esența
vinovăției [102, p. 54].
În rândul penaliștilor care recunosc că latura subiectivă a infracțiunii este caracterizată de
vinovăție, mobil și scop ca elemente de sine stătătoare, se observă două variante.
După prima variantă, pe care o considerăm mai justă, la tura subiectivă a oricărei infracțiuni
include în structura sa vinovăția, mobilul și scopul. Vinovăția, fiind nucleul laturii subiective a
infracțiunii, nu cuprinde întregul conținut al acesteia. Diferă importanța juridico -penală a
trăsăturilor laturii sub iective. Dacă vinovăția este semnul principal (obligatoriu) al oricărei
componenței de infracțiune, atunci mobilul și scopul sunt semne facultative, adică acelea care nu
caracterizează toate componențele, ci numai unele, legiuitorul indicându -le suplimenta r în
procesul descrierii acestora pe lângă semnele principale, astfel punând în evidență specificul lor.
Dacă mobilul și scopul nu sunt indicate în calitate de semne obligatorii ale componenței
infracțiunii, ele urmează a fi luate în seamă, întrucât ajută la calificarea unor fapte ca infracțiuni,
dar mai ales la individualizarea pedepsei în calitate de circumstanțe care atenuează sau agravează
răspunderea făptuitorului [32, p.199 -200; 266, p.291 -292; 254, p.180 -181].
Potrivit variantei a doua, latura subie ctivă a infracțiunii, include, de regulă, doar vinovăția și
doar în anumite cazuri, alături de vinovăție, cuprinde mobilul și scopul. Mobilul și scopul sunt
componente ale laturii subiective a infracțiunii numai atunci când sunt semne obligatorii ale
compo nenței de infracțiune. Așadar, latura subiectivă se compune din elementul subiectiv
(vinovăție) la care sunt atașate, uneori, una sau mai multe condiții sau cerințe esențiale. Aceasta
se referă la mobilul și la scopul infracțiunii. În asemenea situații, pe ntru existența laturii
subiective a infracțiunii este necesar să se constate că făptuitorul a fost determinat de un anumit
mobil ori că a urmărit un anumit scop prin săvârșirea faptei. În această ordine de idei, profesorul

123
Vasile Dobrinoiu scrie: „Elementu l de bază – uneori singurul – ce intră în structura laturii
subiective a oricărei infracțiuni este vinovăția” [83, p.169].
O opinie interesantă referitoare la conceptul de vinovăție penală este expusă de către
autoarea G. Cojanu. Astfel, cercetătoarea aju nge la concluzia că pentru anumite infracțiuni (în
cazul respectiv fiind vorba de actele de diversiune), pentru ca persoana să fie atrasă la răspundere
penală, nu este suficientă prezența vinovăției, pentru că răspunderea este angajată ca urmare a
comiteri i faptei cu anumite forme de vinovăție. Conform autoarei, o asemenea deosebire se
impune pentru că existența vinovăției ca trăsătură esențială nu întotdeauna presupune și existența
vinovăției ca semn al laturii subiective. Aceasta înseamnă că poate exista vinovăție ca trăsătură
esențială a infracțiunii, fără să existe vinovăție ca semn subiectiv al infracțiunii. Indiferent însă
de apartenența acesteia, vinovăția exprimă o anumită atitudine psihică periculoasă a făptuitorului
față de faptă și urmările ei. Fă ră a fi definită de legea penală, în opinia doctrinară vinovăția
penală reprezintă acea atitudine mentală cu caracter antisocial a persoanei ce săvârșește o faptă
penală, prevăzută și pedepsită de legea penală, care fie că a avut în momentul conceperii și
executării ei atât capacitatea de a se exprima liber, cât și înțelegerea semnificației antisociale a
faptei comise și a urmărilor acesteia, fie că deși nu a avut reprezentarea faptei și nici a urmărilor
acesteia, putea și trebuia să și le reprezinte în con dițiile unei atitudini normal diligente [58, p.
46].
Prin urmare putem sesiza existența unei multitudini de aspecte pe care le poate îmbrăca
vinovăția. Anume acesta este, credem, motivul pentru care în doctrinele mai multor țări au fost
conturate a serie d e teorii referitoare la vinovăție.
1.Teoria neuro -fiziologică și psihologică care apreciază corelației dintre fapta ilicită și autor
prin intermediul proceselor psihice ca unele componente ale vinovăției se desfășoară ca orice
proces psihic, în forul lăuntric al subiectului și devin relevante prin manifestările exterioare ale
acestuia. Aceste procese nu sunt altele decât cele care constituie substratul psihic comun al
oricărei acțiuni umane, ceea ce diferă de o faptă moral ă, lăudabilă nu sunt așadar „mecanismele”
neuro -fiziologice care stau la baza acțiunii, ci modul în care sunt ele dirijate, în vederea realizării
finalității pentru care sunt puse în mișcare [6, p. 20 -21]. Aceste procese psihice ale vinovăției nu
prezintă un conținut specific, ele merită să fie cunoscute chiar într -o formă sumară, atât sub
aspect neuro -fiziologic cât și psihologic:
 Bazele neuro -fiziologice ale actului de voință în cazul ființei umane presupun analiza
acțiunilor motorii care sunt o rezultant ă a contradicțiilor și relaxărilor musculare care, reprezintă
expresia aspectului volițional al actelor de comportament [242, p. 359 -361].
 Bazele psihologice ale actului de voință reprezentând acea activitate psihică îndreptată spre
atingerea unor scopuri proprii și condusă conștient, depășindu -se eventualele obstacole ținând de

124
procesele interne, ori de factori exteriori organismului care de fapt s -ar opune realizării scopului
[146, p. 216].
Așa încât, dacă n -ar exista această intervenție a conștiinței, toate mișcările ar fi reflexe, iar
voința ar fi o liberă trecere de impulsuri. Iar în așa fel, scopul propus spre realizare nu
organizează mișcarea, ci îi conferă o direcție, un plan după care se desfășoară mișcarea [172, p.
283-287]. Pe lângă reacția aștep tată, persoană poate să introducă și acte spontane , consecința
unei excitații interne [6, p. 37].
Referitor la bazele neuro -fiziologice ale proceselor intelective (de conștiință) se apreciază că
omul ia cunoștință de proprietățile elementare ale materiei c a urmare a acțiunii obiectelor și
fenomenelor lumii înconjurătoare asupra organelor de simț ce creează excitația declanșatoare a
proceselor de contracție (în celulele musculare) sau cele de secreție (în neuroni și celule
glandulare). În cadrul proceselor d e sinteză și de integrare a tuturor proceselor psihice (inclusiv
cele de cunoaștere și cele voliționale) care au loc la nivelul scoarței, și un rol important sub acest
aspect îl are conștiința [6, p. 37] .
Iar în ceea ce privește bazele psihologice ale proceselor intelective (cognitive) se
menționează că luând naștere anumite procese psihice, procesele de cunoaștere a lumii
înconjurătoare și a propriului nostru corp, actul voluntar este inseparabil de cunoașterea
obiectului asupra căruia se acționează: c onduita conștientă este întotdeauna precedată și orientată
de un proces cognitiv; mai mult, acest proces își subordonează și fenomenele motivațional –
afective, trăirile, trebuințele, dorințele conștientizate care stau la baza hotărârii de a acționa [6, p.
37-40].
2. Teoria reprezentării prevede ca voința acțiunii este considerată ca un simplu impuls dat
mișcării corporale și care se epuizează odată cu aceasta și nu influențează producerea rezultatului
[89, p. 138].
Susținătorii teoriei voinței [349, p. 218 , 263] dimpotrivă, susțin că trebuie să i se acorde
prioritatea, întrucât numai reprezentarea rezultatului n-ar putea atrage răspunderea penală dacă
rezultatul n -a fost voit (urmărit ori acceptat) de subiect acceptată integral nici concluzia după
care vino văția ar presupune un act de voință al autorului, pentru că într -o asemenea afirmație nu
se relevă un aspect esențial și anume caracterul voinței agentului de a face ceva contrar
preceptului normei (contrar datoriei pe care o avea de a se comporta potrivit dispoziției din
normă), în cazul în care comportarea subiectului nu ar fi contrară datoriei prescrise de normă, ea
nu ar putea fi considerată ca având la bază intenția sau culpă [331, p. 294] .
În felul acesta, teoria voinței acțiunii și a rezultatului con cepând actul intenționat ca voit atât
în ce privește acțiunea (inacțiunea) cât și rezultatul aflat în reprezentarea înfăptuitorului,
restabilește egalitatea de influență a elementului volitiv și intelectiv din conținutul intenției [368,
p. 277 -278].

125
3. Teo ria normativă demonstrează că vinovăția nu este o realitate psihologică, ci un
concept normativ exprimând un raport de contradictorialitate între voința subiectului și norma
de drept. Această concepție normativă este una dominantă astăzi în doctrina germană, italiană,
elvețiană sau spaniolă. Într-o asemenea viziune, vinovăția nu mai este un concept global care
generalizează trăsăturile comune ale intenției și culpei, ci de data aceasta ele sunt apreciate că
aparțin laturii obiective a conținutului înc riminării. Ele totodată sunt concepute și ca elemente
subiective ale acțiunii volitive . Or, tocmai de aceea nici intenția, dar nici culpa nu mai constituie
vinovăția, adică, acestea nu mai sunt apreciate ca forme ale acesteia, ci sunt apreciate ca
elemente necesare, însă nu și suficiente pentru existența ei [6, p. 25] .
Deși autorii acestei teorii o denumesc „normativă”, nu este greu de observat că în cuprinsul
ei sunt analizate într-o formă ocolită tot procesele psihice care însoțesc și se manifestă la luarea
hotărârii de acționa ca și în executarea acestei hotărâri. Dar acordând totodată o atenție mai
redusă, în cadrul vinovăției acestor proceselor psihice constitutive, deși chiar această teorie
normativă nu le poate abandona cu totul, prin logică firească a lucrurilor este obligată să le ia în
considerare și să le evalueze ca premise ale vinovăție. Ca urmare, vinovăția ar fi o judecată de
valoare asupra comportamentului agentului, un reproș aparține celui care -l observă pe agent, și
nu făptuitorului al căr ui proces psihic interesează [349, p. 383 -386].
Teoria normativă transpune accentul analizei de la procesele psihice implicate în săvârșirea
faptei la procesele psihice de natură să explice comportarea făptuitorului, atitudinea sa internă
față de ordinea juridică. Dacă, sub aspectul concepției psihologice, organul judiciar verifică
modul în care făptuitorul și -a folosit însușirile psihice pentru a declanșa acțiunea, stabilind dacă
acesta a acționat intenționat sau din culpă și dacă a îndeplinit cerințele n ormei de incriminare,
atunci, sub aspectul teoriei normative, organul judiciar se va întreba cum s -a putut întâmpla ca
agentul să comită intenționat sau din culpă fapta respectivă, ce procese ale conștiinței nu au
funcționat ori au funcționat defectuos și ce laturi ale personalității făptuitorului se dovedesc a fi
deficitare. Faptul că teoria normativă examinează procesele psihice care caracterizează intenția și
culpa nu în cadrul vinovăției, ci pe o cale ocolită, și anume – ca elemente subiective ale acțiu nii
și, deci, ca premise ale vinovăției și nu ca forme de existență ale acesteia – nu schimbă, esențial,
situația [102, p.54]. În această ordine de idei, profesorul G.Antoniu scrie: „Dacă în urma acestei
analize instanța va constata că agentul este vinovat de fapta pusă în sarcina sa, pentru că a comis
o faptă cu intenție sau culpă (acestea examinate în cadrul acțiunii) și că din lipsa unor temeiuri de
excludere a vinovăției se poate face un reproș în acest sens făptuitorului, ori va constata (după ce
a stabilit existența faptei) că agentul este vinovat, deoarece există procesele psihice ale intenției
sau culpei, definite de lege, în fapta sa, și lipsesc totodată temeiurile care să excludă vinovăția,
situația nu se modifică prea mult” [6, p.22].

126
4. Teoria caracterologică desprinde ideea că vinovăția, ca proces psihic, nu poate fi tratată
ca o caracteristică a personalității autorului (teoria caracterologică), ca un simptom al
periculozității sociale a agentului, ci trebuie analizată în strânsă legătu ră cu manifestarea
exterioară prin care se dezvăluie procesul psihic și care poate să nu fie neapărat expresia unei
personalități socialmente periculoase. O atare corelație n -ar putea fi stabilită, de regulă, nici în
cazul infracțiunii care prezintă un per icol grav și cu atât mai puțin în cazul infracțiunii care
prezintă un pericol redus sau mediu, în realitate, o faptă incriminată se sancționează în raport cu
interesele generale de a ocroti anumite valori sociale, și nu în raport cu personalitatea
antisoci ală a făptuitorului [131, p.118; 368, p. 279].
În doctrina germană conform conceptului vinovăției de autor, pe lângă conceptul de
vinovăție în sens larg, se folosește, de unii autori, și conceptul de vinovăție de autor
(Tăterschuld), care ar exprima carac teristicile psihice ale agentului, starea sa subiectivă.
Vinovăția în acest caz constituie un reproș nu la adresa manifestării sale exterioare greșit
îndreptată spre înfrângerea legii, ci la adresa personalității individului pentru înclinarea sa spre
infra cțiune. Unii autori ( Mezger ) se referă la o vinovăție pentru conduita de viață, alții (Welzel )
o caracterizează ca o lipsă de control a funcțiilor superioare asupra vieții interioare, iar
identificarea unor asemenea trăsături ar justifica agravarea legală a sancțiunii. S -a replicat [349,
p. 300] că acest tip de vinovăție ar fi o ficțiune, întrucât presupune la agent capacitatea de a -și
construi o fizionomie psihică diferită, ceea ce ar pretinde diferențierea cazurilor când subiectul
poate să depășească tend ințele înăscute ale caracterului, trăirile sale ereditare, anomaliile bio –
psihice, de cazurile în care subiectul nu are o atare posibilitate, în realitate nu se poate stabili în
ce limită agentul are sau nu o atare posibilitate și nici judecătorul n -ar put ea să efectueze o atare
investigație [131, p.118 -119].
5. Teoria ignoranței evitabile tinde să nege conceptul de vinovăție, prin exagerarea rolului
de prevențiune generală și specială al pedepsei, negându -se caracterul retributiv al acesteia.
Dacă vinovăț ia este legată de reproșul care ar putea fi făcut subiectului, înseamnă că ea
încetează să mai fie luată în considerare în măsura în care se face dovada că subiectul nu putea
să acționeze altfel decât a acționat, în acest caz pedeapsa nu s -ar mai putea apl ica drept răsplată
(retribuție) pentru o voință rea, ci numai în scop de prevențiune specială sau generală. Vinovăția
devine, astfel, un concept inutil. Pentru a evita această contradicție, autorii teoriei analizate admit
că, totuși, omul normal, mijlociu, poate să aleagă între bine și rău, poate să -ți determine în mod
efectiv voința, aceasta nefiind în mod necesar condiționată, în felul acesta se admite posibilitatea
reproșului, dar numai pentru o conduită care s -a situat împotriva da toriei de a respecta legea,
ceea ce, de asemenea, înlătură funcția tradițională a vinovăției [331, p. 297].
6. Teoria cauzală a acțiunii prevede, acțiunea era definită ca o mișcare corporală și
dominată de voință care produce o modificare în lumea exterioa ră [352, p. 130; 346, p. 190] . De

127
esența acestei teorii era deci existența unei manifestări exterioare dominate de voință, fără a
interesa însă conținutul ei (ce a dorit efectiv autorul), acesta fiind analizat exclusiv în cadrul
laturii subiective. Spre ex emplu, există acțiune în cazul unui conducător auto care lovește un
pieton, întrucât există o modificare în lumea exterioară (vătămare corporală a pietonului)
determinată de o mișcare corporală (conducerea vehiculului) dominată de voință (conducerea
fiind, fără îndoială, un act voluntar). Este relevant pentru definiția acțiunii conținutul voinței
(dacă șoferul a dorit să lovească pietonul sau doar să se plimbe cu mașina) [368, p. 280].
7. Teoria finalistă consideră că acțiunea este o activitate orientată spre atingerea unui scop.
Această teorie aduce o modificare importantă în ceea ce privește structura infracțiunii. Astfel,
intenția nu mai aparține în acest caz vinovăției, ci se integrează în structura acțiunii, deveni nd
un element al acesteia. Se apreciază astfel că omul poate prevedea consecințele posibile ale
acțiunii sale, își poate alege dintre acestea anumite obiective și își poate dirija acțiunea în
vederea atingerii lor [186, p. 339 -340].
Teoria analizată și-a dovedit însă limitele în cazul infracțiunilor din culpă, în acest caz, este
limpede că acțiunea nu e îndreptată spre producerea rezultatului, astfel că s -a considerat, într -o
primă fază, că acțiunea din culpă avea o finalitate potențială. Ulterior s -a recun oscut că în cazul
infracțiunilor din culpă există o acțiune finală (conducerea unui autoturism, realizarea unei
intervenții chirurgicale), dar finalitatea acesteia este irelevantă pentru dreptul penal, în acest caz,
ceea ce interesa era doar modul de reali zare a acțiunii finale ( viteza excesivă, efectuarea
intervenției fără un prealabil examen al pacientului etc.).
Însă nu există unanimitate de păreri nici asupra sferei de cuprindere a vinovăției, într -o
anumită viziune, vinovăția presupune un subiect care să aibă capacitatea de a înțelege și voi.
Prin urmare, persoanele care n -au vârsta corespunzătoare și starea psihică normală nu pot
comite o faptă cu vinovăție. S-a replicat însă că, în realitate, vinovăția este un concept juridic și
nu moral: vinovăția în sensul unei atitudini psihice cu conținut moral ar presupune raportarea
conduitei agentului la obligațiile morale care îi revin și care derivă din normă, pe când
vinovăția în sens juridic există chiar și atunci când agentul nu cunoaște norma p enală, fiind
numai prezumat că o cunoaște [346, p. 297] .
În doctrina penală română, de asemenea, s -a exprimat părerea după care starea psihică
specifică intenției poate exista și la incapabili (de exemplu, un paranoic poate ucide victima
deliberat), iar îm potriva persoanelor incapabile se pot lua măsuri de siguranță. Implicit se
desprinde concluzia că și în cazul persoanelor incapabile putem identifica procesele psihice
specifice vinovăției [91, p. 311] .
Ideea că și împotriva persoanelor incapabile se pot l ua unele măsuri de sancționare de
natură penală a condus în doctrina germană la elaborarea unei teorii noi asupra vinovăției. În
această concepție procesele psihice nu aparțin vinovăției, concept discutabil, ci acțiunii

128
agentului, modului său de comportare , manifestare care, în mod indiscutabil, există și în cazul
incapabililor.
8. Teoria socială a acțiunii consideră acțiunea ca fiind orice conduită umană socialmente
relevantă. Acestei teorii i s -a reproșat că are un conținut prea general, astfel că nu perm ite
identificarea caracteristicilor comportamentului în cazul fiecărei categorii infracționale, iar
relevanța socială a comportamentului este ambiguă [131, p.127].
9. Teoria conceptului negativ de acțiune consideră că acțiunea este cauzarea unui rezultat
individualmente evitabil. Acestei teorii i s -a reproșat în primul rând faptul că implică o apreciere
cu privire la vinovăție [352, p. 131; 346, p. 191], în lipsa căreia nu se poate stabili caracterul
evitabil [368, p. 281].
10. Teoria actelor derivate dint r-o inerție a voinței relatează faptul că vorbind în acest
context despre controversele asupra vinovăției nu se desfășoară numai pe un plan global general,
dar și în legătură cu procesele psihice componente ale acestei instituții juridico -penale.
Se știe c ă, într -o anumită viziune, elementul fundamental al vinovăției îl constituie voința
conștientă a subiectului, voința este privită ca un impuls volitiv, ca un impuls conștient de a
acționa sau de a nu acționa. Dacă voința presupune un proces volitiv conștie nt, înseamnă că n -ar
putea fi considerate acte voite de subiect acele acte automate, reflexe, instinctive sau de obicei și
care nu par a fi spuse unui control al conștiinței (de pildă, actul reflex al făptuitorului care,
împins înapoi în momentul când tren ul pornește în viteză, lovește o persoană din spate). Aderând
la o atare poziție, în doctrina germană actele instinctive, reflexe, automate sunt considerate ca
neavând la bază voință conștientă și, ca atare, nu au relevanță penală [349, p. 201 -202].
Într-o altă concepție se susține [331, p. 310 -312] că aparțin voinței și actele care nu trec
prin zona lucidă a conștiinței. Unele din aceste acte, cu un efort de energie, ar putea fi inhibate
(de ex. Actele reflexe că tusea, strănutul). Prin urmare, pot fi atr ibuite vinovăției nu numai actele
care își au originea într -un efort conștient, dar și cele care derivă dintr -o inerție a voinței. Ca
atare, ar putea să existe o răspundere penală nu numai pentru actele conștiente, dar și pentru
actele care au nevoie de un efort volitiv pentru a fi evitate.
În prezent, în doctrina penală, vinovăția este examinată atât sub aspect psihologic, cât și sub
aspect normativ, fiindcă nu întâmplător legea penală stabilește ca condiție necesară a răspunderii
penale nu orice atitudin e psihică față de faptă și urmări, ci doar atitudinea exprimată prin intenție
sau culpă. Anume aceste forme ale raportului psihic exprimă atitudinea antisocială (la
infracțiunile săvârșite cu intenție), disprețuitoare sau insuficient de precaută (la infrac țiunile din
culpă) a persoanei vinovate față de interesele (valorile) apărate de legea penală, adică față de
interesele persoanei, ale societății și ale statului [102, p.54]. Suntem de acord cu această opinie și
o considerăm justă.

129
Expresia „atitudinea negativă a făptuitorului față de interesele sau valorile sociale” în
literatura de specialitate, nu poate fi acceptată în cazul celor mai multe infracțiuni comise din
culpă, fiindcă orientările sociale ale persoanelor care săvârșesc infracțiunile cu intenț ie diferă de
ale acelora care comit astfel de fapte din culpă. Gradul de deformare a orientărilor sociale la
persoanele care comit infracțiuni din culpă este mult mai redus decât la persoanele care săvârșesc
infracțiuni cu intenție. De regulă, orientările sociale ale subiecților infracțiunilor din culpă sunt
mult mai apropiate de orientările cetățenilor care nu comit infracțiuni, decât de orientările
persoanelor care săvârșesc intenționat infracțiuni [102, p.54].
Astfel, esența socială a vinovăției constă în manifestarea în infracțiunea concretă a atitudinii
deformate față de principalele valori sociale, atitudine care, în cazul intenției, este, de regulă,
negativă (antisocială), iar în cazul culpei – disprețuitoare (asocială) sau insuficient de precaută
(insuficient exprimată social) [300, p.26; 261, p.142; 301, p.149].
Vinovăția penală, potrivit acestei definiții, reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului față
de faptă și urmări, iar partea estimativă a definiției, adică esența socială a acesteia, est e dedusă pe
baza formelor vinovăției (intenției sau culpei). Potrivit lui I. Graur, intenția reprezintă acea formă
a vinovăției, prin care acțiunea ilicită este orientată în mod voit, deliberat, spre a produce efectul
dorit. Ea presupune cunoașterea caract erului antisocial al faptei; acceptarea urmărilor ei
negative; dorința subiectului de a obține realizarea scopului ilicit. Iar condiția pentru răspunderea
penală trebuie să fie exteriorizarea intenției. Culpa este o forma ușoară a vinovăției în care
autoru l faptei ilicite nu prevede consecința faptelor sale, deși trebuia să le prevadă sau,
prevăzându -le, spera în mod ușuratic că acestea nu se vor produce. Deci, culpa nu conține
dorința realizării scopului nemijlocit ilicit, ci acceptarea posibilității sau r iscului producerii lui.
Pentru faptele săvârșite din culpă, răspunderea juridică este mai ușoară, conchide autorul [105, p.
73].
Prin urmare, înseamnă că în timpul pregătirii sau săvârșirii infracțiunii, făptuitorul
conștientizează nu numai latura faptica , dar și importanța socială a acesteia, adică atitudinea față
de alte persoane, societate, legile acesteia, morală, normele etice și regulile de conviețuire
socială. Astfel, conștientizarea de către persoană a caracterului prejudiciabil al acțiunilor sale
cuprinde atât latura faptică, cât și cea socială [330, p.15].
Anume interacțiunea aspectelor faptic și social din psihicul persoanei care comite
infracțiunea ne permite să apreciem în mod diferit fenomenele identice după latura faptică.
Autorii Gh. Gladc hi și C. Greu au încercat să efectueze o caracterizare exhaustivă a
vinovăției penale și au evidențiat următoarele trăsături caracteristice vinovăției penale: 1)
vinovăția reprezintă o anumită atitudine psihică față de fapta prejudiciabilă săvârșită și urm ările
prejudiciabile ale acesteia; 2) atitudinea psihică este un proces care se desfășoară în timp, adică
are un început și un anumit sfârșit. Această atitudine psihică trebuie să însoțească pregătirea sau

130
săvârșirea nemijlocită a faptei și nicidecum nu cu prinde raportul psihic față de infracțiunea deja
comisă; 3) atitudinea psihică este un proces ce se desfășoară în spațiu, adică această atitudine
este limitată de fapta prejudiciabilă, urmările prejudiciabile ale acesteia și cadrul normativ al
legii penale . Deci, atitudinea psihică privește fapta în întregul ei (acțiune sau inacțiune și
urmări); 4) vinovăția este atitudinea psihică față de o infracțiune concretă. Aceasta înseamnă că
vinovăția nu este o noțiune abstractă, ci există doar în cazul în care se c omite o anumită faptă
infracțională, adică persoana nu poate fi recunoscută vinovată în general, dar vinovată în
săvârșirea unei infracțiuni concrete; 5) vinovăția este o noțiune generală care cuprinde două
forme – intenția și culpa (imprudența); 6) vinovă ția există doar în raport cu infracțiunea săvârșită.
În principiu, intenția și culpa sunt prezente în orice comportament uman, dar importanță juridico –
penală au numai în cazurile când se săvârșește o faptă prejudiciabilă prevăzută de legea penală.
[102, p. 54].
Întrucât, în literatura de specialitate penală apar multiple viziuni, uneori controversate,
privind conceptul vinovăției, îl determină, sau mai bine zis, obligă pe legiuitor să formuleze o
definiție clară în acest sens, definiție care astăzi nu este prezentă în C.P. al R. Moldova. Este
necesară și importantă această definiție pentru a determina natura vinovăției ca fenomen psihic
care se manifestă la comiterea infracțiunii; pentru a clarifica conținutul și esența vinovăției;
pentru a stabili cu ce se află în raport atitudinea vinovată – cu fapta, cu urmările acesteia sau cu
infracțiunea în întregime; pentru a clarifica dacă vinovăția este o manifestare numai a
conștientului ori a inconștientului psihic, sau este un produs al interacțiunii acestor două procese
psihice; pentru determinarea importanței vinovăției în incriminarea subiectivă.
Revenind la aspectele generale ale vinovăției penale, trebuie să amintim aici și de principiul
prezumției nevinovăției, întrucât acesta fiind într -o strânsă legătură c u conceptul analizat are și o
importanță practică deosebită.
Astfel, conform regulilor statornicite, orice persoană trebuie să se bucure în condiții egale de
prezumția de nevinovăție. Adică orice persoană se consideră nevinovată până la proba contrară.
Aici sunt relevante reglementările internaționale și interne ale statelor ce se referă la dreptul la un
proces echitabil asigurat oricărei persoane ce urmează a fi judecată. În așa fel, dreptul la un
proces echitabil, reglementat de art.6 al Convenției Europe ne a Drepturilor Omului (semnată
pe 4 noiembrie 1950), exprimă dreptul fiecăruia la judecarea în mod echitabil, în mod public și
într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de
lege, care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie
asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie
să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis p resei și publicului
pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii
publice ori a securității naționale într -o societate democratică, atunci când interesele minorilor

131
sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsură considerată absolut
necesară de către instanță atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să
aducă atingere intereselor justiției.
În conformitate cu reglementările ulterioare ale Convenției Europen e a Drepturilor Omului,
orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi
legal stabilită.
Prezumția nevinovăției vine la rândul ei să asigure corectitudinea și imparțiala judecare a
cauzei de către magistrat. Do ar în condițiile în care se va porni de la ideea necesității probării
vinovăției unei persoane se va putea ajunge la respectarea și asigurarea celorlalte drepturi ale
persoanei aduse în fața justiției și la asigurarea calității actului de justiție. În mod contrar,
desconsiderarea acestui principiu poate afecta în mod direct calitatea actului particular de justiție
și calitatea justiției în general. Nu putem face abstracție de faptul că legea fundamentală –
Constituția R. Moldova – nu face excepție de la reg ula enunțată mai sus, precum că toate statele
lumii au consacrat prezumția de nevinovăție în actele normative fundamentale ale lor, prezumția
nevinovăției fiind consacrată în art.21, care statuează: „orice persoană acuzată de un delict este
prezumată nevin ovată până când vinovăția sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces
judiciar public, în cadrul căruia s -au asigurat toate garanțiile necesare apărării lui”.
Concluziile despre vinovăția persoanei în săvârșirea infracțiunii nu pot fi întemeiate pe
presupuneri. Toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate în condițiile legii se
interpretează în favoarea persoanei în a cărei privință a fost pornit proces penal.
În legătură cu afirmațiile de mai sus trebuie făcută o precizare. Atâ t actele internaționale, cât
și cele naționale, atunci când vorbesc de prezumția nevinovăției, nu i -au în considerare doar
aspectul subiectiv. Astfel, orice persoană acuzată de o infracțiune se bucură de privilegiul ca atât
elementele subiective, cât și ce le obiective urmează a fi demonstrate de cel ce acuză. Prin
urmare, termenul de vinovăție inclus în conceptul prezumției de nevinovăție este mult mai larg
ca în cazul utilizării clasice a termenului.
După toate cele analizate în acest subcapitol, la elaborarea conceptului de vinovăție
penală trebuie să fie luate în considerație o serie de aspecte ale acestuia:
1. A spectul psihologic , ce constă în utilizarea cunoștințelor despre mecanismul și
conținutu l proceselor psihice la săvârșirea infracțiunii, precum și a noțiunilor psihologice
(intenție, culpă, factorii intelectiv și volitiv, conștiință, voință, atitudine psihică etc.) la
dezvăluirea esenței vinovăției. Bineînțeles că, ar fi de dorit să se ia în calcul faptul că vinovăția
penală este o noțiune juridică și nu trebuie psihologizată prea mult.
2. Aspectul juridico -penal ne explică că vinovăția reprezintă atitudinea psihică a
persoanei față de fapta prejudiciabilă săvârșită și urmările prejudiciabile ale acesteia, ce se
manifestă sub formă de intenție sau imprudență.

132
3. Aspectul social , ce este reflectat în atitudinea persoanei care săvârșește infracțiunea,
manifestată față de valorile sociale importante ocrotite de legea penală. Săvârșind infracțiunea,
făptuitorul manifestă o atitudine negativă (la comiterea faptei cu intenție) sau dis prețuitoare sau
insuficient de precaută (la săvârșirea faptei din imprudență (culpă)) față de valorile principale ale
societății.
În concluzie la acest subcapitol, ar trebui să remarcăm un nivel destul de înalt de elaborare
teoretică a problemei vinovăție i în dreptul penal, argumentându -se prin vastitatea cercetărilor
efectuate în acest domeniu. Astfel deducem că, vinovăția făptuitorului în comiterea infracțiunii
este stabilită în urma aprecierii atât a factorilor psihici, cât și a factorilor sociali și ju ridici care
determină învinuirea acestuia. Existența vinovăției nu este estimată arbitrar de către judecător, ci
este condiționată de verificarea de către instanță a anumitor circumstanțe subiective și obiective.
Iar doctrina penală despre vinovăție are o influență semnificativă și asupra activității
legislatorului, și asupra procesului de formare a practicii judiciare în cauzele penale, și asupra
interpretării reglementărilor legale.

3.3. Vinovăția – trăsătură caracteristică a contravenției, faptă ilicită în d reptul
contravențional

În materia dreptului contravențional este statuată regula că faptele încadrate în noțiunea de
contravenție sunt mai ușoare. Adică faptele contravenționale sunt mai puțin periculoase pentru
societate decât infracțiunile. Totuși, în m aterie de probațiune, regula generală este, că urmează a
fi aplicate aceleași proceduri. În același timp, putem observa că prevederile Codului
contravențional (în continuare C.C.) [51] sunt mult mai laconice decât cele ale C.P.P. [52] în
privința reglement ărilor procedurale.
În contextul descris, se poate menționa că dreptul contravențional abordează problema
vinovăției mult mai laconic, deși, ca și în dreptul penal, domină așa -numita abordare
„psihologică” a înțelegerii vinovăției. Posibil, acest lucru po ate fi explicat printr -o anumită
similitudine a contravențiilor administrative și a infracțiunilor penale. În teoria dreptului
contravențional, vinovăția în mod tradițional se examinează ca un element al componenței
contravenției administrative și, în gene ral, este caracterizată la fel ca și vinovăția în dreptul
penal.
Dar, înainte de a face analiza de mai departe, să dăm definiția unor noțiuni, la care vom face
trimiteri pe parcursul lucrării. Răspunderea administrativă pentru contravențiile prevăzute de
prezentul Cod apare, dacă prin caracterul lor aceste contravenții nu atrag după sine, în
conformitate cu legislația în vigoare, răspunderea penală [51]. Sau într -o altă definiție,
răspunderea contravențională este o formă de răspundere juridică, reglementa tă de normele

133
dreptului contravențional, ea se ocupă de date reale și concrete că: contravenția, persoanele ce
pot fi trase la răspundere, cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei, sancțiunile
contravenționale, organele competente de a ap lica sancțiunea [175] . Sau: răspunderea
contravențională este un raport juridic de constrângere, adică forma răspunderii juridice
identificată cu raportul juridic contravențional de constrângere, stabilit între stat și
contravenient, al cărui conținut îl constituie dreptul statului de a aplica măsuri de asigurare și
sancțiuni vinovatului de comiterea contravenției și obligația corelativă a acestuia de a suporta
măsurile respective [98, p. 94] .
Natura juridică a răspunderii contravenționale se manifestă, în primul rând, prin faptul c ă ea:
1) este o răspundere legală;
2) are o autonomie instituțională și funcțională;
3) este individuală și personală;
4) se bazează pe criteriul vinovăției [61, p. 49].
Așadar, în cadrul dreptului contravențional, la fel ca și în dreptul penal o trăsătură
distinctă și importantă pentru constatarea contravenției este vinovăția.
La fel ca orice altă formă a răspunderii juridice, răspunderea pentru contravenții, trebuie
fundamentată, în fiecare caz în parte, pe existența unei vinovății a făptuitorulu i. În general, atât
dreptul românesc [114, p. 300], cât și cel autohton (moldovenesc) [98, p. 95] nu au acceptat, în
nici una dintre formele răspunderii juridice, conceptul răspunderii obiective, adică al unei
răspunderi deduse exclusiv din materialitatea faptei săvârșite, chiar dacă aceasta ar avea caracter
antisocial, făcându -se abstracție de existența vinovăției.
Caracterul autonom al răspunderii pentru contravenții impune deci o teoretizare aparte a unei
vinovății specifice, cu o altă motivație și o al tă semnificație socio -juridică decât cea a vinovăției
penale construite pe intenție (directă sau indirectă) ori culpă. Natura juridică a faptei
contravenționale fiind alta decât acea proprie infracțiunii, este logic ca vinovăția
contravențională să se fund amenteze pe alte categorii juridice decât ale intenției și culpei,
instituții juridice ale dreptului penal substanțial [61, p. 50 -51].
Prin urmare, dacă nu poate fi o răspundere obiectivă și nici nu poate fi bazată pe existența
unei intenții sau culpe, vi novăția contravențională trebuie să izvorască dintr -o realitate proprie a
faptei aflate într -un raport de cauzalitate cu conduita autorului unei fapte contravenționale.
Deosebirea dintre comportamentul civic general și cel care ar putea genera răspunderea
contravențională constă în faptul că cel de -al doilea este impus întotdeauna printr -o prescripție
normativă legală, care avertizează persoana fizică asupra necesității adoptării unei conduite
general convenabile, ceea ce îi conferă acesteia caracterul de o bligație socială și legală. De aici
rezultă două consecințe importante pentru starea de legalitate în domeniul contravențional: mai
întâi, norma de comportament trebuie să preexiste oricărei norme legale de sancționare

134
contravențională și, în al doilea rân d, norma de sancționare devine activă numai în cazul
nerespectării normei de comportament la care ea se referă [61, p. 51]. Promovarea unei astfel de
viziuni asupra vinovăției contravenționale urmărește nu atât o separare cât mai etanșă a
răspunderii pentr u contravenții de răspunderea penală, cât mai ales asigurarea unui cadru adecvat
unei funcționalități mai directe a formei de manifestare sociojuridică a mecanismului propriu de
exteriorizare în mediul social. O asemenea etanșeitate nici nu ar fi posibilă, deoarece abordarea
în acest mod a problemelor nu exclude, după cum se va vedea, orice semnificație și orice
valorificare, atât în cadrul general al acestora, cât și în cadrul analizei concrete a conceptului
vinovăției contravenționale, a elementelor inten ționale sau culpabile în săvârșirea contravenției
[196, p. 158].
Gradul de vinovăție a făptuitorului nu are, în principiu, nici un rol în stabilirea răspunderii
civile, întrucât măsura acesteia este dată de cuantumul prejudiciului suferit de păgubit, nu d e
condițiile de personalitate ale păgubitorului. Gradul de vinovăție poate avea relevanță doar în
cazul în care fapta ilicită este săvârșită de mai multe persoane, situație când fiecare dintre ele va
fi ținută solidar cu celelalte la dezdăunare [16, p. 278 ]. În ceea ce privește răspunderea
contravențională, aceasta nu poate avea loc fără prezența laturii subiective. Latura subiectivă – ca
element al conținutului constitutiv al contravenției – se referă la aptitudinea psihică a
făptuitorului față de fapta să vârșită și consecințele ei. Elementul principal al laturii subiective
este vinovăția și formele ei. În cazul unor contravenții, pentru completarea laturii subiective, în
textele de incriminare a acestora sunt prevăzute și alte condiții referitoare la scop și la motiv
[196, p. 158].
Fără vinovăție nu există componența contravenției, deci lipsește temeiul juridic pentru
aplicarea pedepsei contravenționale. Forma vinovăției – comiterea premeditată a contravenției
sau comiterea contravenției din imprudență – contribuie la realizarea principiului individualizării
pedepsei contravenționale și cu mult mai rar, la calificarea juridică corectă a faptei antisociale
comise. De regulă, aceasta are loc atunci când trimiterea la forma vinovăției se conține în însăși
dispoziția normei materiale a dreptului contravențional. De exemplu: art. 49 alin. (2) C.C. al R.
Moldova, art. 78 C.C. al R. Moldova, art. 93 alin. (2) C.C. al R. Moldova, art. 104, 126, 129 C.C.
al R. Moldova [110, p. 113].
Referindu -se la vinovăția persoane i în dreptul contravențional, A. Țiclea argumentează că
întrucât legislația contravențională nu definește vinovăția aceasta nu poate avea alte forme și
modalități decât cele stabilite de legea penală [191]. Conform art.19 C.P. al României [57],
există vino văție atunci când fapta care prezintă pericol social este săvârșită cu intenție sau din
culpă.
Contravenția este săvârșită cu intenție atunci când făptuitorul, prevede urmările faptelor sale
și urmărește producerea lor prin comiterea acelei fapte (intenți e directă), sau prevede rezultatul

135
faptei sale și deși nu urmărește să se producă, acceptă posibilitatea producerii lui (intenția
indirectă) [191, p. 6].
La fel ca și în cazul infracțiunilor, contravenția poate fi comisă din intenție și din
imprudență.
După o părere doctrinară în materie contravențională [170], vinovăția este ca o stare
subiectivă a autorului faptei ilicite, în momentul încălcării ordinii de drept, exprimând atitudinea
psihică, negativă, a acestuia față de interesele și valorile sociale ocr otite de normele juridice.
Astfel fapta ilicită după părerea autorului de asemenea este comisă prin două metode cu intenție
(directă și indirectă, este directă atunci când făptuitorul a prevăzut rezultatul negativ, urmărind
producerea lui prin comiterea faptei respective, iar cea indirectă de asemenea este prevăzut
rezultatul faptei și făptuitorul continuă să -l producă dar fără urmărire) sau din cul pă (atunci când
făptuitorul a prevăzut rezultatul faptei sale, dar nu l -a acceptat, socotind fără temei că el nu se va
produce aceasta este culpa în comitendo și a doua culpă este numită culpa în omitendo unde
făptuitorul nu prevede rezultatul negativ al f aptei deși trebuie să -l prevadă.
Conform prevederilor legale, constituie contravenție fapta – acțiunea sau inacțiunea – ilicită,
cu un grad de pericol social mai redus decât infracțiunea, săvârșită cu vinovăție, care atentează la
valorile sociale ocrotite de lege, este prevăzută de prezentul cod și este pasibilă de sancțiune
contravențională [51].
Din definiția dată de legiuitor observăm că o trăsătură distinctă caracteristică contravenției
este fapta săvârșită cu vinovăție, concept ce se raportează la atit udinea psihică a persoanei [196,
p. 159].
Simplă constatare a prevederii faptei social periculoase în legea contravențională nu este
suficientă pentru calificarea acesteia drept contravenție. O asemenea calificare poate fi dată
numai în măsura în care fapt a a fost săvârșită cu vinovăție. Atât acțiunea cât și inacțiunea social
periculoase prevăzute în lege trebuie să reprezinte o manifestare psihică conștientă și volitivă a
persoanei. Făptuitorul poate fi supus răspunderii contravenționale numai pentru fapte săvârșite
cu vinovăție (art.14 din C.C. al R. Moldova) [110, p. 101].
Contravenția, ca orice faptă contrară ordinii de drept, constituie o manifestare a conduitei
umane exteriorizată în cadrul social, adică o acțiune umană realizată sub controlul voinței și
rațiunii, în condițiile în care făptuitorul avea libertatea de a alege această conduită negativă în
raport cu ordinea de drept. Existența acestei posibilități de alegere, ca realitate obiectivă,
fundamentează vinovăția subiectului care comite acțiunea respectivă [110, p. 101].
Intenția este cea mai răspândită formă a vinovăției atât în practica judiciară, cât și în
legislație. Intenția directă se consideră numai în cazul în care o persoană care a săvârșit o
contravenție își dădea seama de caracterul pr ejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii sale, a prevăzut
urmările ei prejudiciabile și le -a dorit. Intenția indirectă se consideră în cazul când persoana care

136
a săvârșit contravenția își dădea seama de caracterul prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii sal e, a
prevăzut urmările ei prejudiciabile și a admis, în mod conștient, survenirea acestor urmări [109,
p. 545].
Dacă, drept rezultat al săvârșirii cu intenție a contravenției, se produc urmări mai grave care,
conform legii, atrag înăsprirea sancțiunii cont ravenționale și care nu erau cuprinse de intenția
persoanei care a săvârșit -o, răspunderea contravențională pentru aceste urmări survine numai
dacă persoana a prevăzut urmările prejudiciabile, dar consideră în mod ușuratic că ele vor putea
fi evitate, sau dacă persoana nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, deși trebuia și
putea să le prevadă. În consecință, contravenția se consideră intenționată [33].
Contravenția se consideră săvârșita din imprudență atunci când persoana prevede urmările ș i
consecințele ei, dar credea că ele vor fi evitate în mod ușuratic sau nu și -a dat seama și nu a
prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor prejudiciabile [175]. O contravenție intenționată este
atunci când persoana care a săvârșit -o își dădea seama de c onsecințele prejudiciabile și le -a
prevăzut dorind în mod conștient survenirea lor [51]. Comiterea contravențiilor reprezintă
manifestarea de voință exteriorizată a fiecărui contravenient, adică acțiunea lui făcând abuz de
drepturi și libertăți pierzând fr ica. Un alt factor poate fi dorința de a primi ceva, care îl
influențează la încălcarea legii. Deși contravenția este comisă din imprudență conform legislației
contravenționale ale R. Moldova, persoana care a comis -o este considerată contravenient și se
sancționează în baza legii ca și cea premeditată.
Imprudența, la rândul ei, are două forme: sineîncrederea și încrederea exagerată în sine. Se
consideră că fapta este comisă prin imprudență, forma sineîncredere, atunci când persoana
prevede caracterul socia l periculos al acțiunii sau inacțiunii sale, prevede consecințele social
periculoase, însă nu le dorește și face tot posibilul pentru a le evita. În cazul sineîncrederii,
persoana, prevăzând caracterul social periculos al faptei sale și consecințele aceste ia (elementul
intelectiv), nu dorește survenirea urmărilor (elementul volitiv). Persoană comite o contravenție
prin imprudență (forma neglijenței contravenționale) atunci când nu prevedea caracterul social
periculos al acțiunii sau inacțiunii sale, însă a avut obligația și posibilitatea să le prevadă [103, p.
540].
Neglijența constituie unica formă a vinovăției în cazul în care persoana nu prevede
caracterul social periculos al faptei [109, p. 540].
Descrierea intenției în C.C. [51] combină cele două tipuri ale ei: directă și indirectă, iar
descrierea imprudenței include neglijența și frivolitatea.
Structurile ambelor forme de vinovăție în C.C., în general, coincid cu structurile similare din
C.P. [55].
Principala diferență este că, în dreptul contravențion al sunt delimitate numai formele de
vinovăție, iar delimitarea ulterioară a formelor în tipuri nu este realizată.

137
Similitudinea formulărilor legislative ale formelor de vinovăție este determinată prin
coincidența caracteristicilor importante de conținut al e momentelor intelectual și volitiv. Cât în
legea contravențională, atât și în legea penală vinovăția reprezintă atitudinea conștient -volitivă a
subiectului față de faptă și consecințele ei [196, p. 161].
Cu toate acestea, pe lângă asemănări, există și dif erențe, care ies la iveală la compararea
definițiilor concrete. Astfel, dacă, ca urmare a săvârșirii cu intenție a contravenției se produc
urmări mai grave care, conform legii, atrag înăsprirea sancțiunii contravenționale și care nu erau
cuprinse de intenț ia persoanei care a săvârșit -o, răspunderea contravențională pentru atare urmări
survine numai dacă persoana a prevăzut urmările prejudiciabile, dar considera în mod ușuratic că
ele vor putea fi evitate, sau dacă persoana nu a prevăzut posibilitatea surven irii acestor urmări,
deși trebuia și putea să le prevadă. În consecință, contravenția se consideră intenționată [111, p.
7].
Contravenția se consideră săvârșită cu intenție dacă persoana care a săvârșit -o își dădea
seama de caracterul prejudiciabil al acț iunii sau inacțiunii sale, a prevăzut urmările ei
prejudiciabile, a dorit sau a admis în mod conștient survenirea acestor urmări [51, art. 14].
Comparând aceste definiții, este ușor de observat diferențe fundamentale.
Cea mai importantă diferență o consti tuie totuși semnul ce se referă la pericolul social al
faptei. În cazul contravențiilor, pericolul este redus. Diferența, în opinia noastră, este destul de
firească, pentru că reflectă specificul infracțiunilor penale și contravențiilor administrative.
Necătând la aceste diferențe, putem spune că, în general, formulările legislative ale intenției
în C.C. și C.P. sunt apropiate una de alta.
Forma imprudentă a vinovăției în C.C. se caracterizează printr -o anumită atitudine a
subiectului față de consecințele n egative ale actului comis de el. Imprudența are loc atunci când
persoana a prevăzut posibilitatea de apariție a consecințelor negative ale acțiunilor (inacțiunii)
sale, dar fără motive suficiente era încrezută că le va preveni, fie că nu a prevăzut apariți a acestor
consecințe, deși ar fi trebuit și ar fi putut să le prevadă.
Pe baza definițiilor de frivolitate și neglijență propuse de legislator, ce se conțin în C.P.,
vom încerca să modelăm definiția comună a formei imprudente de vinovăție pentru a o compar a
cu cea de mai sus.
Actul este comis cu imprudență, dacă persoana a prevăzut posibilitatea apariției
consecințelor social periculoase ale acțiunilor (inacțiunii) sale, dar fără motive suficiente prea
încrezut a contat pe prevenirea lor sau nu a prevăzut posibilitatea de apariție a consecințelor
social periculoase, deși cu atenția și previziunea necesare ar fi trebuit și ar fi putut să le prevadă.
La compararea celor două definiții este izbitoare similitudinea lor evidentă.
În general, trebuie remarcat fap tul că diferențe în descrierea formelor de vinovăție în dreptul
penal și cel administrativ cu siguranță există, dar ele nu sunt atât de semnificative. Mai mult

138
decât atât, deficiențele identificate în definiția de imprudență dată în Codul penal, ce țin de
inexactitatea indicării momentului de manifestare a procesului „mental” și lipsa mențiunii despre
atitudinea subiectului față de actul ilicite (social periculos) în sine, despre care am discutat mai
devreme, pot fi observate și în formularea normei respect ive a C.C.
O particularitate a legislației contravenționale este ponderea mare a componentelor de astfel
de acte ilegale, latura obiectivă a cărora este exprimată în încălcarea unor reguli sau regulamente
(infracțiuni cu componență materială). Caracteristi cile lor includ o legătură de cauzalitate între
acțiune și consecințele ei. Această particularitate, deși este menționată, nu este desfășurată în
dispoziția normei de drept administrativ. Apare o întrebare firească: în ce mod încălcarea
regulilor și altor norme conduce la cauzarea prejudiciului? Prin urmare, devine problematică
reconstituirea imaginii complete a contravenției administrative în forma în care a fost comisă în
realitate, adică în unitatea acțiunii și rezultatului acesteia. Deficiențele în desc rierea laturii
obiective a delictului cu componență materială, la rândul său, creează obstacole în calea de
soluționare a unei din cele mai importante sarcini – stabilirea formei concrete de vinovăție [196,
p. 162].
Alături de vinovăție, latura subiectivă a anumitor contravenții cuprinde un motiv și un scop
anumit [21, p. 18].
Motivul constă în faptul că el întotdeauna este legat de anumite imbolduri datorită cărora se
naște dorința de a săvîrși contravenția [21, p. 18].
Scopul este închipuirea consecințelo r dorite, spre a căror realizare tinde persoana [21, p. 18].
Deosebirea dintre motiv și scop este următoarea: motivul contravenției răspunde la
întrebarea ce a determinat persoana să săvârșească contravenția, iar scopul contravenției arată
consecințele dor ite, spre a căror realizare tinde persoana [21, p. 18].
Deci, făptuitorul poate fi supus răspundеrii cоntravenționale numai pentru fapte săvârșitе cu
vinovăție (art.14 din C.C. al R.Moldova).
În cazul în care fapta a fost săvârșită fără vinоvăție în stare de iresponsabilitate (art.20 din
C.C. al R.Moldova), în condițiile extremei necesități (art.22), legitimei apărări (art.21),
constrângerii fizice și/sau psihicе (art.23), riscului întemeiat (art.24), cazului fоrtuit (art.25 din
C.C. al R.Moldova), nu poate fi vorba despre о contravеnție [110, p.101].
În concluzie , putem afirma că aplicаreа răspunderii cоntrаvenționаle nu poаte аveа loc fără
а stаbili culpаbilitаteа făptuitоrului ei. Simplа constаtаre а prevederii fаptei sociаl -periculoаse în
legeа cоntrаvenționаlă nu este suficientă pentru cаlificаreа аcesteiа drept contrаvenție. O
аsemeneа cаlificаre pоаte fi dаtă numаi în măsurа în cаre fаptа а fost săvârșită cu vinovăție.
Astfel, rolul vinovăției și -a găsit importanța și în dreptul contravenționa l, aceasta fiind o
trăsătură esențială, evidențiată și reglementată de legiuitor în noțiunea de contravenție, pasibilă
de sancțiune contravențională.

139
3.4. Vinovăția sau culpa – element esențial al răspunderii juridice civile

Prin exercitarea libertății sale, o mul își construiește propria personalitate, dar, în același
timp, trebuie să își asume și răspunderea faptelor sale. Astfel, omul care acționează în mod
conștient răspunde pentru propriile sale acte și consecințele lor, fiind obligat la restabilirea
echili brului social distorsionat. Adevărata responsabilitate este întotdeauna asociată ordinului
justiției comutative, care tinde la instaurarea unei reacții juridice menite să înlăture consecințele
faptului prejudiciabil. Relația dintre etică, morală și drept s e axează astfel pe ideea vinovăției
autorului faptei ilicite [28, p.151]. Dar fapta ilicită și vinovăția sunt unele din condițiile
răspunderii juridice, care la rândul lor îmbracă diverse forme. Din cadrul acestor forme ale
răspunderii juridice se desprind e răspunderea civilă care reprezintă o categorie fundamentală, o
instituție complexă, a dreptului civil [1, p.23]. Instituția răspunderii civile se remarcă prin vasta
sa aplicabilitate, fiind invocată în toate activitățile desfășurate de om în societate, c are impun
prudență și diligență pentru prevenirea și evitarea prejudiciilor [28, p.151].
Răspunderea civilă este foarte importantă în societate la momentul actual pentru că relațiile
sociale au progresat în mod considerabil în ultimii ani aducând după sine modificări și în
domeniul raporturilor juridice civile.
Ca formă a răspunderii juridice, răspunderea civilă, printre numeroasele definiții care ni se
oferă în literatura de specialitate, poate fi definită ca fiind o formă a constrângerii de stat care
constă în obligația oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat prin fapta sa ilicită prevăzută
de lege sau de contract [12, p. 403]. Ca instituție juridică, răspunderea civilă reprezintă
ansamblul normelor de drept prin care se reglementează obligația t uturor persoanelor de a repara
prejudiciul cauzat altuia prin fapta contractuală sau extracontractuală, în vederea restabilirii
situației anterioare [12, p.403].
Într-o altă opinie, se poate preciza că răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice ,
care constă într -un raport juridic obligațional, conform căruia o persoană are datoria de a repara
prejudiciul cauzat alteia prin fapta sa sau prejudiciul de care este ținut răspunzător prin
dispozițiile legale [2, p.15 -21; 94, p. 7 -8; 201, p. 97 -98].
În doctrina clasică, s -a apreciat că răspunderea civilă se prezintă sub două forme, în funcție
de izvorul obligației de reparare a prejudiciului: răspunderea delictuală și răspunderea
contractuală.
Răspunderea delictuală reprezintă obligația celui care a c auzat altuia un prejudiciu, printr -o
faptă ilicită extracontractuală care îi este imputabilă, de a repara paguba astfel pricinuită [94,
p.7]. În cazul răspunderii delictuale, se naște un raport obligațional abia în momentul săvârșirii
faptei ilicite care a avut drept urmare producerea unui prejudiciu. În Codul civil [49],
răspunderea delictuală este reglementată în mod separat în art. 1398 -1431.

140
Răspunderea contractuală constă în obligația debitorului, parte într -un raport contractual, de
a repara prejudiciul cauzat creditorului ca urmare a neexecutării corespunzătoare a obligațiilor
asumate sau a executării acestora cu întârziere [94, p.7]. Astfel, pentru angajarea răsp underii
contractuale este necesar să existe un contract valabil încheiat, o adevărată “lege a părților”, prin
care acestea, prin voința lor, au stabilit regulile antrenării răspunderii încă la momentul nașterii
raportului juridic. În C. Civ. [49], răspunde rea contractuală este prevăzută la efectele
neexecutării obligațiilor, art. 602 -623.
Reglementarea răspunderii civile delictuale și contractuale are drept scop primordial
restabilirea echilibrului social distrus prin săvârșirea unei fapte care a avut drept consecință
producerea injustă a unui prejudiciu altei persoane [28, p.151].
Analizând legislația civilă în vigoare [49, art. 215, 275], tragem concluzia că pentru
aplicarea oricărei forme de răspundere civilă este necesară existența unui concurs de împrej urări,
printre care și prezența următoarelor condiții: fapta ilicită sau neexecutarea, executarea
necorespunzătoare sau prin întârziere a obligațiilor; prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre
fapta ilicită, neexecutarea sau executarea necorespunzătoare și prejudiciu, și vinovăția [198,
p.406] . Deși fiind foarte mult timp în structura condițiilor de aplicare a răspunderii juridice, la
aplicarea răspunderii juridice civile nu se ținea cont de vinovăție, adică nu se stabilea corelația
dintre fapta ilicită și atitudinea psihică a autorului față de ea. Ca urmare, în doctrină au apărut
diverse opinii controversate cu privire la această condiție și chiar se opina că nu mai este
necesară la aplicarea răspunderii juridice civile. Fiind a patra condiție a răspunde rii juridice
civile, astăzi atât în doctrina Republicii Moldova, cât și în practica judiciară ea este adeseori
diminuată, iar legislația, deși o reglementează, doar că nu în măsură necesară, deoarece practica
mondială tot mai des recurge la o aplicare mai vastă a răspunderii juridice civile, fiind cea mai
umană [59, p.106] .
Astfel, în C. Civ. al R. Moldоva nu există reglеmentări exprese refеritoare la particularitățile
vinovăției civile și nici a vinovăției, cоndiție a răspundеrii juridice civile. Dar, conf orm art. 603
C. civ. al R.Moldova persoana poartă răspundere civilă numai pеntru dol (intenție) sau culpă în
formă – de neglijență sau imprudența. Dolul arе loc atunci când autorul prevedea rezultatul faptei
sale și îl dorea. Imprudența (ușurința) are loc atunci când autorul prevedе rezultatul faptei sale,
dar nu -l acceptă, socotindu -l fără temei, că nu se va produce. Neglijența – arе loc atunci când,
autorul nu prevede rezultatul faptei sale dar trebuia și putea să le prevadă.
Noțiunea de forme ale vinovăț iei civile poate fi privită din două puncte de vedere. Mai întâi,
din perspectiva diferitelor instituții ale dreptului civil, există vinovăție civilă contractuală,
vinovăție civilă delictuală, vinovăție civilă la încheierea actului juridic civil, vinovăție în cadrul
modurilor de dobândire a drepturilor reale, vinovăție civilă în exercitarea posesiei, vinovăție în
materia succesiunii legale și a celei testamentare. În al doilea rând, vinovăția poate fi abordată

141
din perspectiva propriu -zisă a formelor sale de manifestare, punându -se accent pe elementele
sale de structură (intelectiv și volitiv). Din această perspectivă, se au în vedere gradele
vinovăției, adică formele intenționate, respectiv formele neintenționate [176, p.30].
Angajarea răspunderii juridice n umai atunci când sunt comise faptele cu vinovăție reprezintă
o necesitate socială și impunerea răspunderii trebuie să aibă în vedere elementul educativ. În
acest sens, persoanele trebuie să manifeste o atitudine diligență, în raport cu ceilalți membrii ai
societății, trebuie să existe o încredere, o siguranță a acțiunii oamenilor, având în vedere aceea că
numai faptele vinovate sunt de natură să atragă angajarea răspunderii civile [2, p.115]. În
domeniul raporturilor juridice civile, atunci când participanț ii la aceste raporturi nu respectă
regulile introduse de ele pe cale de acord de voință, sau de legiuitor pe cale de reglementare, se
pune problema aprecierii acțiunilor (inacțiunilor) subiecților din perspectiva valorilor pe care
societatea le consideră v alabile la un moment dat, astfel, pornindu -se de la un element obiectiv –
fapta omului și rezultatul acesteia, care este, cum arătăm, întotdeauna concret, obiectiv și, în
orice caz, comensurabil (chiar dacă doar cu caracter convențional, ca în cazul prejud iciului
moral) – este necesar a se vedea în ce măsură această faptă este imputabilă cuiva. Mai mult, este
necesar a se investiga și atitudinea subiectivă, psihică a făptuitorului, față de faptă și urmările
sale. Aceasta este, în mod practic, problema vinov ăției.
Literatura juridică definește vinovăția ca reprezentând „ atitudinea psihică pe care autorul a
avut-o la momentul săvârșirii faptei ilicite sau la momentul imediat anterior săvârșirii acesteia,
față de faptă și urmările acesteia ” [184, p.176; 71, p. 211; 115, p. 134; 161, p. 229]. Definiția
formulată în doctrină este deosebit de valoroasă, fiindcă surprinde esența problemei, a
fenomenului, făcând referire, pe de o parte, la fundamentul de ordin intelectiv și volitiv al
oricărei acțiuni umane („atitud inea subiectivă”), iar pe de altă parte, realizând legătura acestui
„subiectiv” al omului cu fapta sa și urmările acesteia, deci cu elementul obiectiv. În doctrina
juridică sunt analizați cei doi factori componenți ai vinovăției, anume factorul intelectiv sau de
conștiință și factorul volitiv [367, p. 264].
Primul se realizează printr -un proces psihic intern, de reprezentare a scopurilor, mijloacelor
și posibilităților pentru a realiza scopurile propuse, cu îmbinarea motivațiilor unei conduite
posibile de î nfățișare psihică a raporturilor de cauzalitate dintre acțiunile și urmările acestora și
considerarea intereselor individului, cu interesele celorlalți participanți la viața socială [45, p.
65]. În cadrul factorului intelectiv sunt avute în vedere gradul d e dezvoltare a puterii de
cunoaștere în general, deci, gradul de dezvoltare a științei la un anumit moment care dă
posibilitatea oamenilor să înțeleagă fenomenele, legitățile, raporturile obiective de cauzalitate și
ajută la preîntâmpinarea unor fapte anti sociale. În aceste context sunt de amintit expertizele
științifice, tehnice și de altă natură, pe baza cărora se poate stabili situația într -o anumită
conjunctură producerii unor fapte ilicite [184, p.183].

142
Cel de -al doilea factor, anume factorul volitiv, implică libertatea de deliberare și de decizie a
autorului faptei ilicite sau care converge într -un act psihic de deliberare, de luare a deciziei în
raport de comportamentul ce va fi adoptat. Atunci când lipsește libertatea de deliberare și de
decizie, put em vorbi de lipsa vinovăției [184, p.183].
Iată, deci, că vinovăția este o atitudine subiectivă a omului față de o anumită faptă concretă
și față de urmările acesteia și nu o atitudine subiectivă, generică, teoretică, ideală [176, p. 8].
Esențial pentru co recta definire a vinovăției, este necesar de a se observa că, evident, vinovăția
înseamnă o atitudine psihică față de fapta ilicită și urmările acesteia, însă o anumită atitudine
psihică și anume, o atitudine subiectiv negativă, de ignorare a regulilor jur idice instituite de
societate, considerate valabile și acceptate ca valoroase la un anumit moment dat, în sistemul
general axiologic al acelui moment [166, p.195].
Ioan-Dorel Romoșan [176, p. 9] a fost primul care a făcut o cercetare integrală și
multiaspe ctuală a vinovăției în dreptul civil din România. În lucrarea menționată se constată că
în dreptul civil vinovăția este un element esențial al răspunderii, ea transformă ilicitul în
imputabil, însă datorită complexității extraordinare a vieții sociale căre ia îi vine în întâmpinare
norma juridică civilă, nu se poate explica întotdeauna și evidenția suficient de clar prezența
factorului subiectiv reproșabil în cadrul conduitelor umane [176, p.8 -9]. Dar și alți savanții [94;
2, p.121; 116, p. 27; 169] ca M. El iescu, Ion M.Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, Tudor R.
Popescu, Petre Anca, Traian Ionașcu, Eugen A. Barasch și alții, cercetând răspunderea juridică
civilă, fac unele referințe și în legătură cu noțiunea de vinovăție în dreptul civil. Constantin
Stătescu și Corneliu Bârsan [185, p.196 -198], fac o analiză minuțioasă a vinovăției – condiție sau
element al răspunderii juridice delictuale, și în linii mai generale se referă la vinovăție în
răspunderea juridică civilă contractuală. În doctrina româneasca c lasică, majoritatea autorilor au
definit vinovăția ca fiind: „Atitudinea psihică a autorului faptei ilicite și păgubitoare față de
fapta respectivă și față de urmările acestei fapte, în momentul săvârșirii acesteia” [185, p.196 –
198; 161, p. 225] .
Deci, vin ovăția reprezintă o condiție distinctă și esențială a răspunderii civile, cu un caracter
de sine stătător și precis determinat. Astfel, răspunderea poate fi angajată numai față de
făptuitorul care se face vinovat de comiterea faptei prejudiciabile. Acest f apt a fost văzut și în
Codul civil din Quebec [339], conform căruia: “Orice persoană are îndatorirea de a respecta
regulile de conduită, stabilite în concordanță cu circumstanțele, uzanța sau legea, astfel încât să
nu cauzeze altuia un prejudiciu. În situa ția în care o persoană cu discernământ eșuează în
îndeplinirea acestei îndatoriri, aceasta este responsabilă pentru toate prejudiciile cauzate altei
persoane, fiind obligată la repararea lor în natură, indiferent dacă sunt corporale, morale sau
materiale. În anumite cazuri, o persoană este de asemenea obligată să repare prejudiciul cauzat
prin fapta altuia sau de către lucrurile aflate sub paza sa”. Totuși acest articol omite să facă vreo

143
referire la vinovăția făptuitorului, ca o condiție esențială pentru a ngajarea răspunderii, în cadrul
articolului cu care demarează reglementarea acestei instituții. Se menționează doar că persoana
în cauză va fi obligată să răspundă în măsura în care a avut discernământul faptei sale , efectiv
sau prezumat de lege, în momentul comiterii acesteia. Aceasta presupune că, prin însușirile sale
psihice, intelective și volitive, autorul faptei a putut să își dea seama de caracterul ilicit și
urmările dăunătoare pe care le -ar putea produce, av ând posibilitatea de a le preveni sau evita. În
aceste condiții, capacitatea delictuală a persoanei responsabile reprezintă condiția esențială
pentru angajarea răspunderii delictuale, întrucât numai persoana care a acționat cu discernământ
poate fi conside rată a fi vinovată de faptele sale. În absența discernământului, nu se poate reține
imputabilitatea comportamentului acestei persoane, astfel că nu sunt întrunite elementele
constitutive ale răspunderii, existând riscul ca victima inocentă să suporte în mo d injust aceste
consecințe [28, p.151].
Studiind literatura de specialitate și legislația în vigoare, s -a observat că formele vinovăției
din dreptul civil au servit drept temei de discuții privind utilizarea noțiunii de vinovăție, pentru
că s-a stabilit c ă această noțiune este însoțită sau înlocuită de mai multe cuvinte, și anume: culpă,
vinovăție, greșeală, care în diferite state au diferite sensuri. Astfel, apare necesitatea unei
unificări de ordin terminologic, pentru o aplicare mai corectă a răspunderi i juridice civile [119,
p.45]. Împrumutarea termenului de “vinovăție” din domeniul dreptului penal a fost privită cu
rezerve de către literatura de specialitate [145, p.24 -26], apreciindu -se că ar fi fost poate mai
potrivită noțiunea de “culpă” instituită în mod tradițional în materia dreptului privat [30, p.35].
Singurul efect cert al acestei preluări îl constituie “bulversarea limbajului juridic civil” [145,
p.62], care va conduce inevitabil la redeschiderea controverselor existente asupra conținutului și
finalității acestei noțiuni. În jocul mecanismului răspunderii, culpa reprezintă un element esențial
îndelung studiat și aprofundat de către literatura de specialitate. Se poate afirma faptul că
fundamentarea răspunderii civile depinde de modul de interpr etare al acestei noțiuni. De -a lungul
timpului au fost conturate o serie de definiții, fiecare aducând o contribuție substanțială la
delimitarea specificului culpei. Coordonatele s -au situat între atitudinea psihică a făptuitorului
față de faptă și urmăril e ei sau anormalitatea comportamentului său prejudiciabil [28, p.151]. Cu
privire la definirea culpei, în doctrina franceză [360, p.283], s -a apreciat că aceasta ar consta în
încălcarea unei obligații preexistente, iar R. Demogue [344, p.327 -328] a analiza t culpa din trei
perspective: un element material, fapta constând în comportamentul fizic sau intelectual al
omului, un element uman, fiind fapta unei persoane pentru care aceasta este ținută să răspundă, și
un element sociologic constând în reacția societ ății cu privire la comportamentul prejudiciabil al
făptuitorului. Cel din urmă autor, consideră culpa ca fiind „conjuncția celor trei elemente,
fiecare dintre acestea fiind un aspect specific”. Dacă am vorbi despre elementul material, atunci
putem pune acc entul pe fapta materială care provoacă prejudicii și care constă într -un anumit

144
comportament al omului care poate fi conceput nu numai ca o acțiune, ci și ca o inacțiune.
Acțiunea poate fi fizică, psihologică, intelectuală, iar inacțiunea poate să constea într-o omisiune,
în neexecutarea unei obligații legale sau într -o abținere, când nu există obligația legală de a
acționa [64, p.27].
În ceea ce privește elementul uman sau cum îl denumesc alți autori [64, p.27] elementul
psihologic, sau, simplu spus, voința este acel element uman sau acea voință care permite
deosebirea diferitelor culpe și care determină imputabilitatea culpei unui anum it autor: culpa
intențională, caracterizată prin intenția de a dăuna. De regulă, când o asemenea culpă este
dovedită, cercetarea celorlalte elemente devine, practic, lipsită de interes, întrucât, dacă pârâtul
nu reușește să administreze proba unei fapte ju stificative, se prezumă atât raportul de cauzalitate,
cât și caracterul ilicit); „ culpă de neiertat ”, prin care se înțelege culpa care implică conștiința
probabilității producerii unei pagube și acceptarea acestei situații indiferent de motiv sau, în
conce pția adoptată de jurisprudență, culpa voluntară și de gravitate excepțională; culpa gravă,
prin care se înțelege culpa asimilată dolului și este constatată de obicei la profesioniști; culpa
neintenționată, întâlnită în material cvasidelictelor, constă în n eglijență sau imprudență. Ea
prezintă anumite grade de apreciere și anume culpa lată (culpa gravă), culpa levis (culpa
ușoară), și culpa levissima (culpa foarte ușoară)).
Următorul element este elementul ilicit (sociologic). În doctrina franceză [338; 344] mai
recent sunt formulate cel puțin trei puncte de vedere. Pentru unii, esențial ca autorul faptei să fi
ieșit din sfera dreptului. Pentru alții, este necesar ca autorul să fie impietat asupra dreptului
subiectiv al altuia și, în sfârșit, a treia opin ie, care pare să predomine, trebuie ca autorul să se fi
abătut de la comportarea pe care ar fi avut -o un bun părinte de familie, deci un model abstract de
comportament [367, p.268].
Tot în literatura juridică franceză [338, p.2294], definiția culpei delict uale a fost influențată
de structura tripartită a instituției răspunderii, condiționată de: existența unui prejudiciu,
săvârșirea unei culpe și raportul de cauzalitate. În acest sens, s -a subliniat faptul că singură culpa
este condiția caracteristică a răs punderii pentru fapta proprie, celelalte două elemente regăsindu –
se în toate cazurile de răspundere.
În doctrina germană și în doctrina din alte țări cu orientare juridică germanică [119, p. 47],
a fost afirmată teoria “relativității aquilie -ne”, cu refer ire la distincția dintre caracterul relativ sau
absolut al culpei civile. Potrivit acestei teorii, încălcarea obligației instituite într -o normă de
conduită nu este culpabilă și, în consecință, generatoare de răspundere cu privire la anumite
persoane care nu au discernământul faptelor lor, față de care trebuie asigurată protecția. Această
teorie și -a găsit ecou în doctrina din alte țări de orientare germanică, cum sunt Suedia, Turcia și
Austria, fără a fi consacrată legislativ. De asemenea, a fost acceptată în Olanda și a avut o “bună
primire” în Common Law (SUA și Anglia) [119, p. 47].

145
Cercetătorul Nicolae Popa pune semnul egalității între vinovăție și culpă, menționând că
„vinovăția sau culpa constă în atitudinea psihică a persoanei care comite o faptă il icită, față de
fapta sa și de consecințele acesteia” [165, p.246]. Același autor concretizează că, în dreptul civil,
de fapt culpa desemnează într -un sens larg vinovăția sub toate formele ei, în sens restrâns culpa
sau greșeala desemnează însă o formă a vi novăției.
Doctrinarii ruși, discutând despre vinovăție în calitate de condiție a răspunderii juridice
civile, sunt preocupați de problema prezumției vinovăției. Astfel, opiniile privind acest subiect se
împart în mai multe direcții. Majoritatea consideră că în dreptul civil vinovăția se prezumă [289,
p. 319; 220, p. 20]. Unii susțin că în C. Civ. al Federației Ruse [232] există norme speciale care
prevăd necesitatea dovedirii vinovăției. Alții consideră că ea trebuie să fie prevăzută prin lege și
nu e nece sar să fie dovedită în procedura judiciară [217, p. 14; 321; 267, p. 25 -26].
În ceea ce privește noțiunea de “greșeală”, trebuie remarcat faptul că Principles of European
Tort Law [345] conservă această noțiune în cadrul art. 4.102, conform căruia: “orice persoană
care încalcă, cu intenție sau din neglijență, standardul cerut angajează răspunderea pentru
greșeală”. Nu mai puțin, termenul de “greșeală” înglobează generic atât greșeala intenționată,
adică dolul, viclenia sau intenția, cât și greșeala neinten ționată, adică culpă.
Și în doctrina juridică românească s -a pus problema înlocuirii termenului de vinovăție cu
acela de greșeală, întrucât Codul civil român [50] vorbește despre greșeală în cadrul acesteia
putând să includem fapta săvârșită cu intenție, c ât și aceea săvârșita din culpă prin forma
neglijenței sau a imprudenței [94, p. 170 -171; 48, p. 142].
Astfel, Mihai Eliescu considera că răspunderea se întemeiază pe imputabilitatea greșelii,
care are semnificația că cel ce a pricinuit paguba avea o voinț ă luminată de rațiunea care îi
permitea să prevadă urmările faptei sale, să deosebească binele de rău, „greșeala” – noțiune
utilizată pentru desemnarea laturii subiective a răspunderii delictuale – implică, în primul rând,
un factor intelectiv și apoi unul volitiv, prin urmare, un proces de conștiință și apoi unul de
voință” [94, p.320 -321].
Respectând ordinea tradițională a lucrurilor, folosim însă termenii de vinovăție și de culpă
(după cercetătorii E. Cojocari și L.R.Boilă, redactorii Codului civil al R epublicii Moldova nu dau
dovadă de consecvență și coordonare, utilizând aceste două noțiuni, ca fiind sinonime în materia
răspunderii delictuale și contractuale [59, p. 106; 28, p. 151] , neînlăturând, însă, posibilitatea
înlocuirii acestora de către legiui tor între o viitoare reglementare, cu un alt termen mai apropiat,
adecvat situației reale.
Problematica culpei civile dobândește în prezent noi semnificații: unii autori [350, p. 17 -20;
369, p. 400 -413; 28, p. 151] sunt partizani ai teoriei privind diminu area rolului culpei în vederea
susținerii unor fundamente obiective, ceea ce ar pune în discuție reducerea rolului funcției
preventiv -educative a răspunderii, iar alții dezvoltă ideea potrivit căreia trebuie recalificat

146
conținutul culpei civile în sensul d e a renunța la tradiționala atitudine psihică a făptuitorului,
orientându -se spre un element obiectiv, anormalitatea comportamentului său prejudiciabil. În
acest context, cercetătoarea E. Cojocari, stabilește că, se conturează necesitatea recunoașterii
unei culpe devenite „obiective”, care și -a pierdut rolul normativ, valențele sale morale, fiind
subordonată imperativului major al reparării prejudiciului suferit de victimă, chiar și în absența
conștiinței făptuitorului. O adevărată „ofensivă” declanșată împ otriva culpei civile sub pretextul
simplificării și eficientizării procesului de antrenare a răspunderii civile, cu prețul ignorării
valorilor etico -morale instituite prin fundamentarea răspunderii subiective [59, p. 106]. În fața
acestor dispute, culpa, î n opinia unor autori, rămâne „eterna Doamnă a răspunderii civile”,
continuând să exercite o influență dominantă în unele domenii, precum cele privind respectul
vieții private și a ființei umane, protejarea dreptului de proprietate, a dreptului de proprieta te
intelectuală, activitatea de concurență neloială, răspunderea profesioniștilor în exercitarea
„propriei lor arte, măiestrii”, în relațiile de vecinătate etc. [30, p. 35; 29, p. 33 -34; 59 p. 106].
În doctrina multor state, cum ar fi România, Franța, R. Moldova, Federația Rusă, faptele
ilicite sunt grupate în mai multe categorii. În doctrina româna și cea din R. Moldova clasificarea
faptelor generatoare de răspundere civilă delictuală se face în baza diferitelor criterii. Astfel, în
funcție de izvorul cau zator de fapte ilicite delictuale, deosebim răspunderea civilă delictuală
pentru fapta proprie, răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, răspunderea civilă
delictuală pentru fapta produsă de lucruri, răspunderea civilă delictuală pentru f apta ilicită
produsă de animale. Specifică doar pentru R.Moldova este răspunderea civilă delictuală pentru
fapta producătoare de prejudicii prin produse defectuoase [120, p. 45].
În categoriile indicate legiuitorul prevede cerințe concrete, dar variate referitoare la
vinovăție. În conținutul C.Civ. al R.Moldova [49] se prevede că cel care acționează față de altul
în mod ilicit, cu vinovăție, este obligat să repare prejudiciul patrimonial, iar în cazurile prevăzute
de lege – și prejudiciul moral cauzat pr in acțiune sau omisiune. Deci, vinovăția trebuie să existe
în toate cazurile de cauzare a prejudiciului în rezultatul unei acțiuni ilicite. Astfel, pentru
aplicarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a acestei persoane fizice sau juridice
este necesar de a stabili existența vinovăției în orice formă a ei [119, p. 45]. Deci, observăm că în
unele categorii, vinovăția este directă, iar în alte categorii vinovăția acestora se prezumă, adică în
primele categorii se referă direct la persoana care a cauzat prejudiciul și evident că față de
această persoană se va aplica și răspunderea juridică civilă delictuală, iar în alte categorii
răspunderea juridică civilă delictuală se va aplica față de alte persoane [198, p. 409].
Răspunderea civilă delictuală se mai poate clasifica și după fundamentul său în răspundere
delictuală subiectivă și răspundere delictuală obiectivă. Învederăm faptul că divizarea răspunderii
delictuale în obiectivă și subiectivă este realizată doar doctrinar. Problema răspunderii civi le
delictuale obiective și subiective impune, cu precădere, clarificări din perpectivă terminologică,

147
problemă care poate fi rezolvată relativ simplu, pornind de la criteriul după care se face această
delimitare, respectiv fundamentarea răspunderii. Astfel , răspunderea subiectivă are drept
fundament ideea de vinovăție. În acest caz interesează atitudinea psihică pe care autorul a avut -o
la momentul săvârșirii faptei ilicite sau la momentul imediat anterior săvârșirii acesteia în raport
cu fapta și consecinț ele acesteia, adică latura subiectivă, una din condițiile obligatorii pentru
antrenarea răspunderii. Răspunderea delictuală obiectivă este denumită astfel întrucât prejudiciul
care a fost cauzat urmează a fi reparat de către subiectele prevăzute de lege, i ndiferent de
vinovăția acestora în cauzarea prejudiciului [44, p. 35 -36].
La rândul său, vinovăția civilă contractuală poate fi definită ca fiind atitudinea subiectivă
reproșabilă a debitorului obligației contractuale față de fapta sa ilicită (și urmările acesteia)
constând în neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației care îi
incumbă. Vinovăția este latura subiectivă a faptei debitorului contractual și constituie
componenta subiectivă a răspunderii civile contractuale. La fel ca în cazul răspunderii civile
delictuale, vinovăția apare, și în acest caz, ca un proces complex în care se împletesc factorii
intelectivi cu cei volitivi. Prin urmare, și în cazul vinovăției contractuale, debitorul contractual
trebuie să aibă conștiința semnificației faptei sale ilicite și a urmărilor acesteia, precum și
libertatea de deliberare și decizie [176, p. 144].
Răspunderea contractuală la capitolul vinovăției are o reglementare expresă mai
amănunțită decât cea delictuală, adică aplicarea acest eia depinde de forma sau gradele vinovăției.
O altă particularitate a vinovăției din cadrul relațiilor contractuale este necesitatea existenței unui
contract încheiat în conformitate cu toate prevederile legale de valabilitatea acestuia. Astfel,
contractul de fapt este principala particularitate care este o vinovăție modulată de contract, adică
ea depinde de condițiile de validitate a contractului. Și aici este important că, gradele de
vinovăție variază de la contract la contract [118, p. 32].
În legătură cu aceste afirmații se poate de concluzionat că cele două forme ale răspunderii
civile au la bază culpe diferite, care imprimă în fiecare caz reguli speciale în care poate fi
antrenată obligația reparației [28, p. 151]. Adică, în cazul răspunde rii delictuale, vina se
raportează la fapte ce contravin unor norme de conduită generale, în timp ce în cazul răspunderii
contractuale, vina este legată de neîndeplinirea unor clauze contractuale. De asemenea, s -a mai
afirmat că și culpa delictuală se deos ebește de culpa contractuală, în sensul că prima se
antrenează pentru orice culpă și uneori chiar fără culpă, iar cea de a doua numai în situația în
care culpa are o anumită gravitate; la fel, în materie delictuală, culpa în principiu trebuie
dovedită, pân ă când în spațiul contractual este, de regulă, prezumată.
Culpa, greșeala sau vinovăția trebuie să fie însă dovedită de victima prejudiciată. Această
condiționare, mai ales în unele ipoteze de răspundere delictuală, conduce la serioase
inconveniențe și dif icultăți, dovada culpei fiind o sarcină grea pentru cel care pretinde reparația;

148
dificultatea probei rezultă din aceea că, mai ales, culpa propriu -zisă – imprudența și neglijența –
este un element psihic, o atitudine internă a autorului faptei, nesusceptib ilă de observare directă.
Pentru depășirea acestor dificultăți și pentru a rămâne tot pe terenul concepției subiective, în
anumite cazuri, s -a considerat că greșeala sau culpa este prezumată de lege. În acest fel, victima
este suficient să dovedească celel alte condiții obiective ale răspunderii civile, după care cel
chemat să răspundă se presupune automat că este în culpă [77].
Tot aici, ar trebui să remarcăm că răspunderea delictuală poate surveni inclusiv că urmare a
comiterii unei infracțiuni. În acest din urmă caz, culpa, vina penală este confundată cu vina
civilă.
Referitor la răspunderea juridică civilă și al culpei civile se expune și cercetătoarea A.M.
Cerchez, care afirmă că, răspunderea juridică civilă întemeiată pe principiul precauțiunii este o
răspundere fără prejudiciu. Principiul reparațiunii, element esențial al legislației europene, este
greu de adaptat construcției clasice a răspunderii civile, exclusiv reparatorie [45, p. 39 ].
Principiul reparațiunii, este definit ca fiind poziționarea unei persoane în raport cu o acțiune cu
privire la care se poate presupune că ar genera un pericol grav pentru mediu sau pentru sănătatea
celor din jur, consacră astfel obligația juridică de a evita și limita riscurile susceptibile de a pune
în pericol viața, sănătatea oamenilor dar și mediul înconjurător [162, p. 381] . Astfel, răspunderea
civilă, din perspectiva acestui nou fundament, este una prospectivă, anticipativă și preventivă, nu
reparatorie, de tip clasic. Se conturează astfel ipoteze de angajare a răspunderii civile pentru
prejudicii viitoare, grave și irevers ibile. Răspunderea civilă preventivă, fundamentată pe
principiul precauției, tinde la ocrotirea unor elemente vitale umanității, comunităților de oameni,
biosferei sau unor valori greu de evaluat și ireversibile prin dispariția sau distrugerea lor. Din
perspectiva acestui nou principiu se impune o nouă abordare și a elementelor răspunderii civile
delictuale. Relativ la culpă, se admite că aceasta este incidentă doar în acele ipoteze în care se
constată în sarcina persoanei vinovate sau responsabile a omisiu nii de a lua toate măsurile de
prevenire când există riscul producerii unui fapt prejudiciabil. Angajarea răspunderii se
datorează pasivității persoanei responsabile în fața unor pericole potențiale, atitudine concretizată
în lipsa de implicare sau diligen ță, de natură să prevină producerea lor. Asistăm astfel la o
fundamentare obiectivă a culpei. În această materie, urmarea consacrării principiului precauției
ca temei al răspunderii civile delictuale, etica se transformă și ea, fiecare dintre noi având
obligația de a ne reevalua atitudinea în fața imprevizibilului, ceea ce determină conturarea unei
noi concepții privind culpa [44, p.95] .
În fine, remarcăm că în literatura de specialitate s -a încercat a pune în discuție și problema
vinovăției mixte [189]. În dreptul civil, însă, având în vedere faptul că formele de vinovăție nu
prezintă în toate cazurile importanță pentru determinarea cuantumului răspunderii, problema
vinovăției mixte este tratată cu totul altfel. Specialiștii în materie civilă susțin că vino văția mixtă

149
tratează acea situație, când la cauzarea daunei contribuie și cel ce o cauzează și victimă – cel ce
suferă dauna. Din start este necesar de concretizat că vinovăția mixtă în dreptul civil nu privește
doar o singură persoană. După cum reiese din cele spuse mai sus, aceasta privește o așa -zisă
,,concurență de vinovății”, care duc la un prejudiciu unic, ale cărui conținut și formă sunt direct
dependente de existența sau de lipsa acestei concurențe.
Această abordare nu și -a găsit încă ecou în litera tura noastră de specialitate și constituie și
astăzi un subiect de discuție cu soluții, uneori, destul de controversate, dar considerăm că merită
atenție. Astfel, unii autori nu susțin ideea recunoașterii unei vinovății mixte, argumentând
aceasta prin fapt ul că formele vinovăției, sub fiecare aspect al acesteia, sunt determinate de lege
și, respectiv, pot fi determinate cu certitudine în fiecare caz în una din formele indicate,
excluzând orice formă mixtă [189].
Prin urmare, putem spune că problema vinovăți ei civile trezește cel puțin la fel de multe
polemici precum o face vinovăția penală. Tocmai din acest motiv, vinovăția civilă are și trebuie
să aibă un impact important pentru studierea vinovăției în calitate de concept general al dreptului.
Problema vino văției civile dobândește, în prezent, o importanță specială și are, totodată, șansa
unor soluționări progresiste, acomodate soluțiilor consacrate în marile sisteme de drept
contemporane. Astfel, în dreptul civil vinovăția este un element esențial al răspun derii, care
transformă ilicitul în imputabil, însă datorită complexității extraordinare a vieții sociale căreia îi
vine în întâmpinare norma juridică civilă, nu se poate explica întotdeauna și evidenția suficient
de clar prezența factorului subiectiv repro șabil în cadrul conduitelor umane.

3.5. Caracteristicile vinovăției – element constitutiv al laturii subiective în cadrul
răspunderii juridice a dreptului muncii

În teoria dreptului muncii, conceptul de vinovăție și formele sale practic nu au fost studiate
și acest lucru nu putea să nu afecteze calitatea legislației muncii.
Astfel, autoarea T. Ivancova menționează că „este necesar de evidențiat faptul, că în teoria
generală a dreptului, dreptul penal, dreptul administrativ, dreptul muncii prin culpă se înțeleg e
săvârșirea unei fapte ilicite fără intenție, adică prin imprudență sau neglijență. În toate aceste
ramuri de drept, latura subiectivă a răspunderii juridice este exprimată prin termenul generic de
„vinovăție”, noțiune care desemnează, deopotrivă, intenți a și culpa propriu -zisă [118, p.31].
Cu toate acestea, în ciuda studiului slab al acestui fenomen, în știință, conceptul de
„vinovăție” și conceptul de „culpă” apar în mod repetat în actualul Cod al muncii.
Spre exemplu, art. 94 al C.M. al R. Moldova [53], stabilește că persoanele vinovate de
încălcarea normelor privind obținerea, păstrarea, prelucrarea și protecția datelor personale ale
salariatului poartă răspundere conform legislației în vigoare. Articolul 146 alin. (2) C. M.

150
prevede că persoanele cu funcție de răspundere din bănci, autorități publice și unități, vinovate
de neachitarea la timp a salariilor, poartă răspundere materială, disciplinară, administrativă și
penală, în condițiile legii.
De asemen ea, în actualul Cod al muncii este prevăzută și noțiunea de culpă. A se vedea spre
exemplu art. 86 ( k) comiterea de către salariatul care mânuiește nemijlocit valori bănești sau
materiale a unor acțiuni culpabile dacă aceste acțiuni pot servi temei pentru pierderea încrederii
angajatorului față de salariatul respectiv; ), art. 262 ( (2) În cazurile prevăzute de legislația în
vigoare, conducătorul unității repară prejudiciul cauzat unității ca urmare a acțiunii sau
inacțiunii sale culpabile .), art. 264 ( În ca z de încetare a contractului individual de muncă
încheiat cu conducătorul unității în baza ordinului (dispoziției, deciziei, hotărârii) organului
abilitat sau al proprietarului unității (art. 263 lit.b)), în lipsa unor acțiuni sau inacțiuni culpabile ,
cond ucătorul este preavizat în scris cu o lună înainte și i se plătește o compensație pentru
încetarea contractului individual de muncă înainte de termen, în mărime de cel puțin 3 salarii
medii lunare. ), art.328 ( (1) Partea contractului individual de muncă rep ară prejudiciul material pe
care l -a cauzat celeilalte părți în urma acțiunii sau inacțiunii sale ilegale și culpabile , dacă
prezentul cod sau alte acte normative nu prevăd altfel. ), art. 338 ( (1) Salariatul poartă
răspundere materială în mărimea deplină a prejudiciului material cauzat din vina lui
angajatorului în cazurile când: c) prejudiciul a fost cauzat în urma acțiunilor sale culpabile
intenționate, stabilite prin hotărâre judecătorească; ), art. 388 ( (4) Concedierea salariaților care au
fost aleși în organele sindicale, indiferent de faptul dacă au fost eliberați sau nu de la locul de
muncă de bază, nu se admite timp de 2 ani după expirarea mandatului, cu excepția cazurilor de
lichidare a unității sau de comitere de către salariații respectivi a unor acțiuni culpabile , pentru
care legislația în vigoare prevede posibilitatea concedierii. ) etc.
O analiză a normelor enunțate ne duce la concluzia că legislația muncii, atunci când
utilizează te rmenii de vinovăție sau culpă, se raportează la noțiunile respective stabilite prin
legislația civilă, penală și contravențională.
Poate fi remarcat faptul că, dreptul muncii nu conține o definiție clară a vinovăției. Cu toate
acestea, noțiunea de vinovăți e sau culpă este una dintre cele mai dificile probleme, în ceea ce
privește stabilirea condițiilor de răspundere [20, p.44].
La fel ca și mai înainte, în unele articole din C.M. consacrate problemelor răspunderii se
conține o trimitere la alte acte juridic e normative, prin urmare, vinovăția este examinată sub
aspectul de ramură concret ceea ce, probabil, este cel puțin o soluție parțială a problemei.
C.M. al R.Moldova prevede 2 forme ale răspunderii: răspunderea disciplinară și răspunderea
materială (care l a rândul ei este de 2 feluri: repararea prejudiciului material și a celui moral
cauzat salariatului și răspunderea materială a salariatului pentru prejudiciul cauzat angajatorului).

151
Astfel, în cazul încălcării normelor dreptului muncii, salariatul poate ră spunde atât material, cât
și disciplinar, în timp ce angajatorul poate fi atras doar la răspundere materială.
Vinovăția în dreptul muncii, așa cum a scris în timpul său autorul rus A. M. Khvostov, are
propriile sale caracteristici: în unele cazuri, este ma i aproape de vinovăția penală (de exemplu în
cazul săvârșirii unei abateri disciplinare), iar în altele – asemănătoare cu culpa civilă (în cazul în
care sunt provocate pagube materiale angajatorului sau salariatului) [317, p. 20].
S-ar părea logic că, răsp underea disciplinară ar trebui să se bazeze pe prezumția de
nevinovăție, consacrată în dreptul public. Partea care a suferit un prejudiciu trebuie să
dovedească vinovăția părții care a cauzat prejudiciul. Cu toate acestea, în privința răspunderii
materiale nu este destul de logic includerea această prezumții, fiindcă ea are o altă natură. Prin
urmare, după M.E. Dzarasov [238, p. 72], trebuie remarcat faptul că legislația muncii ar trebui
modificată în vederea asigurării, prin analogie cu dreptul civil, a pr ezumției de vinovăție
persoanei care a săvârșit un prejudiciu la locul de muncă.
În cele ce urmează, vom analiza particularitățile vinovăției din perspectiva răspunderii
disciplinare și a răspunderii materiale în dreptul muncii.
Vinovăția în cazul răspund erii disciplinare. Legislația R.Moldova nu definește
răspunderea disciplinară. Dar, se acceptă unanim că această răspundere intervine în cazurile în
care un salariat săvârșește cu vinovăție o abatere disciplinară [192, p.190]. Din textele legale,
rezultă, însa, elementele esențiale – definitorii, ale răspunderii disciplinare fără a căror existență
cumulată nu poate exista o atare răspundere. Acestea sunt: calitatea de salariat; existența unei
fapte ilicite; săvârșirea faptei cu vinovăție; – un rezultat dăun ător și legătura de cauzalitate între
fapta și rezultat [192, p.191].
Referitor la problema abordată, A. Țiclea menționează că vinovăția constă în atitudinea
psihică negativă a subiectului față de fapta sa, în conștiința – mai clară sau mai difuza – a
încălcării unor relații sociale [192, p. 194]. Vinovăția implică caracterul deliberat al acțiunii
subiectului prin asumarea riscului ce decurge din comportamentul prin care s -a nesocotit
prevederea legală [182, p. 109].
În cazul răspunderii disciplinare, potri vit autorilor români [182, p. 110; 92, p. 578],
vinovăția poate îmbrăca fie forma intenției – directă sau indirectă, fie forma culpei – cu ușurință
sau neglijență.
În opinia lui V.I. Mironov [279, p. 525], „vinovăția angajatului care a comis o abatere
disciplinară poate fi exprimată sub formă de intenție directă sau indirectă. Aceasta înseamnă că
trebuie demonstrat faptul că angajatul a dorit în mod intenționat sau a permis survenirea
consecințelor negative pentru angajator. Alte forme de vinovăție în comit erea unei abateri
disciplinare, de regulă, nu există. Astfel, în opinia cercetătorului sus -numit, excepție fac cazurile
în care abaterea disciplinară e săvârșită de salariatul a cărei funcție este asociată cu activitatea

152
legată de un izvor de pericol spori t pentru lumea înconjurătoare (exploatarea vehiculelor, a
instalațiilor, mecanismelor, folosirea energiei electrice, a substanțelor explozibile, efectuarea
lucrărilor de construcții etc.), adică care este un izvor de pericol sporit. Acești salariați pot să vîrși
o abatere disciplinară sub formă de neglijență sau încredere exagerată, adică, angajatul poate
prezice ocurența consecințelor nefavorabile pentru angajator, dar consideră că va fi în măsură să
le evite [279, p. 525 -526].
În același timp, salariatul n u poate fi considerat vinovat de neexecutarea sau executarea
necorespunzătoare a atribuțiilor, din motive independente de voința acestuia (de exemplu, din
cauza lipsei de materiale necesare în vederea îndeplinirii atribuțiilor de serviciu, din cauza
califi cării necorespunzătoare a angajatului, în legătură cu boala lui etc.) [293, p. 383].
Vinovăția intenționată presupune atitudinea psihică a făptuitorului rezultând din prevederea
rezultatului faptei sale (acțiune sau inacțiune), îndreptată spre încălcarea r egulilor de conduită
profesională. Neglijența ca o formă a vinovăției apare atunci când angajatul nu prevede
consecințele acțiunii sale ilicită, deși ar fi putut să le prevadă, sau atunci când el a prevăzut
aceste consecințe, dar necugetat a sperat că le v a preîntâmpina.
I. Sorică, în monografia referitoare la răspunderea disciplinară a salariaților, menționează că
„spre deosebire de dreptul penal, în cadrul căruia diferențierea între formele și gradele vinovăției
este de mare importanță pentru însăși incri minarea anumitor fapte, în conformitate cu principiul
că majoritatea infracțiunilor sunt sancționate numai atunci când sunt săvârșite cu intenție, în
materie disciplinară această diferențiere nu produce efecte atât de categorice. Încălcările aduse
regulilo r de disciplină pot fi sancționate de fiecare dată, orice formă ar îmbrăca vinovăția” [182,
p. 110].
Distincția făcută cu privire la formele vinovăției prezintă interes pe planul răspunderii
disciplinare numai în ceea ce privește alegerea/dozarea sancțiuni i disciplinare ce urmează să se
aplice. În acest sens, la momentul individualizării sancțiunii juridice, angajatorul trebuie să aibă
în vedere o serie de criterii, printre care și gradul de vinovăție al salariatului [182, p. 110].
Astfel, în opinia doctri narului român Sanda Ghimpu, gradul de vinovăție a angajatului în
săvârșirea unei abateri disciplinare are un rol însemnat, mai ales în cazul desfacerii disciplinare a
contractului de muncă. O abatere disciplinară săvârșită de un angajat în condițiile în ca re el își dă
seama de rezultatele periculoase ale faptei sale și de urmările produse sau chiar dacă nu dorește
aceste urmări, acceptă eventualitatea lor, va prezenta un grad mai accentuat de pericol social
decât acea abatere săvârșită din culpă (de pildă, când angajatul nu prevede urmările faptei sale,
deși trebuia sau putea să le prevadă) [101]. În acest sens, fapta unui angajat, care în mod voit,
dându -și seama de consecințele faptei, refuză să lucreze sau, pentru a se răzbuna pe un alt
angajat, îi sustra ge o piesă spre a -l împiedica să -și înceapă munca, va demonstra un pericol mai
grav decât acela a angajatului care, din neatenție, a încălcat disciplina muncii.

153
Dar, chiar în situația acelor angajați care încalcă din culpă (ușurință sau neglijență)
discipl ina muncii, în stabilirea sancțiunii se va ține seama de gradul culpei: culpa lată, levis sau
levissima, fiecare reflectând trepte diferite de gravitate a faptei în raport de poziția subiectivă a
angajatului față de consecințele faptei produse. De mare îns emnătate este și cercetarea mobilului,
precum și a scopului urmărit de angajat prin săvârșirea abaterii [101].
Legislația R.Moldova, spre deosebire de C.M. al României, lasă la discreția angajatorului
individualizarea sancțiunii disciplinare: „La aplicarea sancțiunii disciplinare, angajatorul trebuie
să țină cont de gravitatea abaterii disciplinare comise și de alte circumstanțe obiective” [53, art.
206, alin. (5)]. Astfel, art. 250 C.M. al României prevede expres faptul că angajatorul stabilește
sancțiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârșite de salariat,
avându -se în vedere: a) împrejurările în care fapta a fost săvârșită; b) gradul de vinovăție a
salariatului; c) consecințele abaterii disciplinare; d) comportarea generală în serviciu a
salariatului; e) eventualele sancțiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.
Se pune întrebarea care este capacitatea unei comisii de disciplină constituită la nivelul
angajatorului (în situația în care ea poate fi constituită, prin raportare la numărul salariaților unui
angajator) de a stabili vinovăția unui salariat în formele și gradele sale (intenția – directă,
indirectă; culpa – neglijența, ușurința)? Cu siguranță este foarte limitată, întrucât această
capacitat e aparține, în general, specialiștilor în drept penal, iar în materie contravențională
sancțiunea se aplică în funcție de gradul de pericol social al faptei săvârșite (în timp ce la
aplicarea sancțiunilor contravenționale complementare se ia deasemenea în considerare natura și
gravitatea faptei). Pentru identitate de rațiune (teoretică și practică), în materia răspunderii
disciplinare este suficient să se ia în considerare gradul de pericol produs prin săvârșirea abaterii
disciplinare și natura abaterii dis ciplinare, pentru că este mai ușor de cuantificat consecințele
faptei salariatului, decât gradul și forma de vinovăție a acestuia în săvârșirea faptei.
Așadar, putem afirma cu certitudine că răspunderea în dreptul muncii intervine doar pentru
cazul în care o faptă este comisă cu vinovăție. Mai mult, gradul de răspundere depinde și de
gradul și forma vinovăției. Această sarcină este pusă, însă, în seama organelor decidente.
Proba vinovăției în materia răspunderii disciplinare aparține angajatorului care tre buie să
facă dovadă că salariatul a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de
muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor
ierarhici [188, p. 354].
Practica judiciară a Român iei în materie evidențiază că culpa salariatului trebuie dovedită, și
nu prezumată pentru a putea fi îndeplinite condițiile angajării răspunderii disciplinare.
Prin urmare, în cazul în care obligația impusă de angajator – obligație considerată de către
acesta a fi fost încălcată cu vinovăție de către salariat și ca urmare, antrenându -se răspunderea
disciplinară a acestuia – este abuzivă, nu poate fi reținută culpa salariatului în neîndeplinirea

154
acestei obligații de vreme ce, având în vedere natura abuzivă a obligației, răspunderea
disciplinară nu mai poate să -și atingă scopul, culpa salariatului fiind în această ipoteză practic
inexistentă [182, p. 126 -127]. De exemplu, în situația în care angajatorul nu și -a îndeplinit
obligația de a -l instrui pe salariatul său despre procedurile pe care acesta trebuia să le folosească
la încărcarea și descărcarea combustibilului lichid, deși salariatul a săvârșit o faptă producătoare
de prejudiciu, vinovăția sa nu există și, prin urmare, nu există nici răspundere patrimonia lă. Prin
urmare, rezultă că este posibil ca, obiectiv, în sens de acțiune sau inacțiune, salariatul să
săvârșească o eroare în executarea anumitor operațiuni care intră în sfera obligațiilor sale de
serviciu (de manipulare, de cuplare, de pornire, sau dimp otrivă, de oprire a unui utilaj ș.a.) dar,
într-o asemenea ipoteză, dacă în pofida obligațiilor legale care revin angajatorului, salariatul nu a
fost instruit în mod corespunzător, nu poate fi reținută vinovăția sa.
În opinia autorilor români V. Dorneanu ș i Gh. Bădica [92, p. 578], vinovăția ca element
subiectiv al răspunderii disciplinare, este necesar să fie stabilită pentru a putea spune că o
persoană a săvârșit o abatere disciplinară. Este nevoie deci să se stabilească nu numai faptul
încălcării unei ob ligații de serviciu, ci și acela că o persoană a încălcat obligația din vina sa.
Salariații au obligația să respecte programul de muncă și să folosească integral și cu maximum
de eficiență timpul de muncă. Se pot ivi însă cazuri în care o persoană părăseșt e locul de muncă
mai înainte de sfârșitul programului de muncă, dar după ce anunță în prealabil șeful ierarhic. S -ar
putea spune, dacă nu se analizează vina persoanei, că aceasta a săvârșit o abatere disciplinară
prin părăsirea locului de muncă. Analizându -se însă motivul plecării, se poate constata că
persoana nu are nici o vină, deoarece a plecat pentru un motiv care nu -i poate fi imputabil.
Vinovăția în cazul răspunderii materiale din dreptul muncii. Potrivit art.327 alin.(1)
C.M., răspunderea materială a uneia dintre părțile contractului individual de muncă față de
cealaltă parte intervine numai în cazul în care a fost cauzat un prejudiciu material sau moral, ori
în mod cumulativ: material și moral, în dependență de calitatea procesuală a părților și
circumstanțele cauzei, în legătură cu exercitarea obligațiilor asumate prin contractul individual
de muncă. În opinia autorilor E. Boișteanu, N. Romandaș, „răspunderea ,materială în dreptul
muncii reprezintă una dintre formele răspunderii juridice, care impun e obligația uneia dintre
părțile contractului individual de muncă (angajatorul sau salariatul) de a repara, în condițiile
legii, prejudiciul cauzat celeilalte părți în legătură cu exercitarea obligațiilor asumate prin
contractul individual de muncă” [31, p . 660].
Răspunderea patrimonială este o răspundere reparatorie asemănător răspunderii civile,
contractuale sau delictuale și răspunderii materiale. Răspunderea este patrimonială întrucât
salariatul vinovat de producerea unei pagube angajatorului este oblig at sa acopere respectivul
prejudiciu, reîntregind patrimoniul afectat, cu bunurile aparținând patrimoniului său, în primul

155
rând salariul. Astfel, răspunderea patrimonială este fundamentată pe vinovăția sau culpa celui în
cauză [44, p. 118].
Trebuie să remarcăm faptul că în situația în care prejudiciul a fost cauzat în timpul derulării
contractului individual de muncă, iar după cauzarea prejudiciului raportul de muncă a încetat,
partea vinovată de producerea prejudiciului nu va fi absolvită de răspundere materială (art.327
alin.3 CM). În situația când prejudiciul a fost cauzat salariatului de către angajator în timpul
suspendării contractului individual de muncă, acesta va putea fi tras la răspundere materială,
inclusiv deplină, conform prevederilor art.3 38 alin.(1) pct.g) din CM.
După cum s -a menționat și mai sus, răspunderea materială în dreptul muncii este de 2 tipuri:
repararea de către angajator a prejudiciului material și a celui moral cauzat salariatului și
răspunderea materială a salariatului pentr u prejudiciul cauzat angajatorului.
Vinovăția constituie elementul subiectiv al răspunderii, toate celelalte condiții având
caracter obiectiv; presupune atât discernământul autorului, capacitatea sa de a -și reprezenta
legătura dintre faptă și rezultatul ne gativ, antisocial, ilicit al acesteia, cât și voința liberă în
desfășurarea conduitei sale [193, p. 414].
Spre deosebire de dreptul civil, unde există cazuri de răspundere fără culpă (răspundere
„obiectivă”.), răspunderea materială în dreptul muncii este d e neconceput dacă nu se face dovada
vinovăției celui care a cauzat prejudiciul [192, p. 215]. Pentru ca răspunderea celui care a cauzat
prejudiciul să fie angajată este necesar ca fapta să fie imputabilă autorului ei, autorul să fi avut o
vină atunci când a săvârșit -o, să fi acționat cu vinovăție. Vinovăția este atitudinea psihică pe care
autorul a avut -o în momentul săvârșirii faptei [95, p. 20].
Acesta presupune întotdeauna, indiferent de forma ei, un anumit nivel de cunoaștere, de
conștiință a semnificaț iei sociale a faptelor [184, p. 196]. Este expresia unei stări subiective,
constituind atitudinea psihică a persoanei încadrate, autoare a faptei ilicite păgubitoare, față de
acțiunea ori inacțiunea ei și consecințele acesteia, implicând conștiința încălcă rii unor relații
sociale. Vinovăția presupune atât discernământul autorului, capacitatea sa de a -și reprezenta
legătura dintre fapta și rezultatul negativ, antisocial, ilicit al acesteia, cât și voința liberă în
desfășurarea conduitei sale.
Gravitatea vino văției nu constituie un criteriu pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor.
Autorul prejudiciului răspunde integral, chiar și pentru culpa cea mai ușoară. Gravitatea culpei
poate fi luată în considerare în stabilirea întinderii despăgubirilor. În situaț ia în care în
producerea prejudiciului suferit de victimă se rețin, atât culpa autorului, cât și culpa proprie a
victimei. Dacă prejudiciile au fost rezultatul cauzal la faptei ilicite a autorului, ele vor trebui să
fie reparate de acesta integral, indifer ent dacă le -a prevăzut sau nu în momentul săvârșirii faptei;
autorul răspunde atât pentru prejudiciile previzibile, cât și pentru cele neprevizibile.

156
În cazul deteriorării intenționate a bunurilor, partea vinovată nu poate să nu prevadă
consecințele compor tamentului său ilegal și în mod conștient provoacă dauna. Prin urmare,
cauzarea intenționată a prejudiciului material implică o răspundere mai severă. În funcție de
forma vinovăției, legislația stabilește o răspundere diferită – parțială sau totală.
Răspun derea patrimonială a salariatului pentru prejudiciul cauzat angajatorului. Elementul
esențial al răspunderii patrimoniale în dreptul muncii îl reprezintă vinovăția. Deci, v inovăția
reprezintă elementul subiectiv al răspunderii reparatorii, constând în atit udinea salariatului față
de consecințele negative ale faptei săvârșite. Vinovăția este expresia unei stări subiective,
constituind atitudinea psihică a autorului faptei ilicite păgubitoare (în cazul nostru a salariatului),
față de acțiunea ori inacțiunea e i și consecințele acesteia, implicând conștiința încălcării unor
relații sociale, atitudine existentă în momentul săvârșirii faptei [99, p. 84].
Potrivit Laurei Georgescu, răspunderea patrimonială presupune cu necesitate vinovăția
autorului faptei ilicite cauzatoare a prejudiciului. Așadar, lipsa laturii subiective (vinovăția)
înlătură răspunderea, chiar dacă fapta, obiectiv, există și a cauzat un prejudiciu [99, p. 84].
În dreptul muncii persistă regulă generală a prezumției de nevinovăție a angajatului pe ntru
daunele provocate angajatorului, din moment ce, obligația de a demonstra faptul provocării
daunelor, precum și prezența celelalte condiții de răspundere (inclusiv vina angajatului) sunt
atribuite angajatorului. În prezent, excepția de la această regul ă e stabilită numai pentru lucrătorii
care poartă responsabilitatea materială deplină, stabilită în baza următoarelor situații: a) între
salariat și angajator a fost încheiat un contract de răspundere materială deplină pentru
neasigurarea integrității bunu rilor și altor valori care i -au fost transmise pentru păstrare sau în
alte scopuri (art.339 CM); b) salariatul a primit bunurile și alte valori spre decontare în baza unei
procuri unice sau în baza altor documente unice; c) prejudiciul a fost cauzat în urm a acțiunilor
sale culpabile intenționate, stabilite prin hotărâre judecătorească; d) prejudiciul a fost cauzat de
un salariat aflat în stare de ebrietate alcoolică, narcotică sau toxică, stabilită în modul prevăzut la
art.76 lit.k) CM; e) prejudiciul a fos t cauzat prin lipsă, distrugere sau deteriorare intenționată a
materialelor, semifabricatelor, produselor (producției), inclusiv în timpul fabricării lor, precum și
a instrumentelor, aparatelor de măsurat, tehnicii de calcul, echipamentului de protecție și a altor
obiecte pe care unitatea le -a eliberat salariatului în folosință; f) în conformitate cu legislația în
vigoare, salariatului îi revine răspunderea materială deplină pentru prejudiciul cauzat
angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de munc ă; g) prejudiciul a fost cauzat în afara
exercițiului funcțiunii.
Conducătorii unităților și adjuncții lor, șefii serviciilor contabile, contabilii -șefi, șefii de
subdiviziuni și adjuncții lor poartă răspundere materială în mărimea prejudiciului cauzat d in vina
lor dacă acesta este rezultatul: a) consumului ilicit de valori materiale și mijloace bănești;
b) irosirii (folosirii nejustificate) a investițiilor, creditelor, granturilor, împrumuturilor acordate

157
unității; c) ținerii incorecte a evidenței conta bile sau al păstrării incorecte a valorilor materiale și
a mijloacelor bănești; d) altor circumstanțe, în cazurile prevăzute de legislația în vigoare.
Totodată, art. 337 alin. (3) C.M. prevede că salariații în vârstă de până la 18 ani poartă
răspundere mat erială deplină doar pentru cauzarea intenționată a prejudiciului material, precum
și pentru prejudiciul cauzat în stare de ebrietate alcoolică, narcotică ori toxică, stabilită în modul
prevăzut la art.76 lit.k), sau în urma comiterii unei infracțiuni.
În general, răspunderea patrimonială nu este condiționată în vreun fel de formele vinovăției
(intenție directă, intenție indirectă, culpa din ușurință, culpa din neglijență), regula fiind că
salariatul va fi ținut să acopere prejudiciul produs prin fapta sa il icită chiar și în situația culpei
foarte ușoare.
Vinovăția sub formă de intenție implică atitudinea psihică a făptuitorului rezultând din
prevederea rezultatului faptei sale și urmărirea lui, ori prevederea rezultatului faptei sale,
neurmărirea dar acceptarea lui în caz că se produce. De exemplu angajatorul a fost amendat
pentru neprezentarea în termen a dării de seamă contabile sau electricianul a unit incorect
cablurile electrice, provocând un scurtcircuit, soldat cu arderea mai multor computere.
Neglijența ca o formă de vinovăție apare atunci când autorul prejudiciului nu prevede
consecințele actelor sale ilicite sau omisiuni, deși el el ar fi putut să le prevadă, sau atunci când el
a prevăzut aceste consecințe, dar necugetat a sperat să le prevină [293, p. 396]. De exemplu, să
admitem faptul că salariatul lucrează în calitate de șofer. În atribuțiile sale de serviciu nu intră și
obligația de a ambala marfa transportată pentru angajator. Însă, dat fiind faptul că marfa
transportată de către acesta a fost în mod considerabil avariată, presupunem că salariatul a
acționat cu neglijență, din cauză că nu a respectat obligația de a asigura menținerea integrității
atât a mijlocului de transport pe care îl conduce, cât și a mărfii transportate (obligație str ict
prevăzută în fișa postului). Dat fiind faptul că salariatul, în mod culpabil nu a prevăzut
consecințele ancorării necorespunzătoare a mărfii transportate, nu poate invoca riscul normal al
serviciului drept cauză ce înlătură caracterul ilicit al faptei sale, deci se face vinovat de
neglijență.
Există însă și situații de excepție când se impune luarea în considerare a gradului de
vinovăție . Astfel, art. 340 al C.M. stabilește că la repararea benevolă a prejudiciului material,
gradul de vinovăție al fiecărui membru al colectivului (brigăzii) se determină prin acordul dintre
toți membrii colectivului (brigăzii) și angajator. La stabilirea prejudiciului material de către
instanța de judecată, gradul de vinovăție al fiecărui membru al colectivului (brigă zii) se
determină de judecată. Conform art. 344 alin. (1) C.M., ținând cont de gradul și forma
vinovăției, de circumstanțele concrete și situația materială a salariatului, instanța de judecată
poate să micșoreze mărimea prejudiciului ce urmează a fi repara t de acesta.

158
Analizând trăsăturile vinovăției salariatului în raporturile de muncă, L. Georgescu
menționează că vinovăția presupune discernământul salariatului, deci capacitatea acestuia de a -și
reprezenta legătura dintre fapta sa și rezultatul păgubitor și voința liberă a salariatului în
momentul săvârșirii faptei; ca și în dreptul civil, răspunderea patrimonială este angajată în egală
măsură pentru toate formele vinovăției, fie că sunt săvârșite cu intenție (directă sau indirectă),
din imprudență sau neg lijență [99, p. 85]. Prin urmare, atitudinea psihică presupune existența
unui factor intelectiv, dar și volitiv. Factorul intelectiv, de conștiință, constă în procesul de
cunoaștere a semnificației sociale și consecințelor faptei. Culpa ca atitudine a conș tiinței față de
rezultatul faptei nu se reduce la un proces psihologic limitat ca obiect la prevederea sau
neprevederea, urmărirea sau neurmărirea rezultatului ci la un conținut social [29, p. 67]. Factorul
volitiv, este cel al libertății de deliberate și de luare a unei decizii. Așadar, dacă nu este
exprimarea unui act deliberat, este înlăturată răspunderea. Prin urmare, factorul intelectiv
reprezintă premiza factorului volitiv și aceștia aflându -se într -o strânsă legătură și obiectivându –
se în săvârșirea unei fapte ilicite, alcătuiesc latura subiectivă a răspunderii, vinovăția (vina,
culpă) [87, p. 283].
În practica judiciară s -a statuat că la stabilirea culpei salariatului trebuie să se țină seama atât
de sarcinile prevăzute în fișa postului, cât și de ex istența calității sau a împuternicirii de a le
realiza. Așadar, salariatul trebuie să fi avut condiții normale de lucru și să fi exercitat în mod
real, fără opreliști, atribuțiile din fișa postului său [188, p. 705].
În cadrul raportului juridic de muncă, salariații minori răspund în aceleași condiții ca și
persoanele majore, având aceleași drepturi și obligații. Astfel este exclusă răspunderea civilă a
părinților pentru pagubele provocate unității de persoane minore aflate în serviciul ei, activitatea
acestora din urmă scăpând supravegherii părinților. Totuși, părinții ori reprezentanții legali ai
minorului răspund civil față de unitate dacă au semnat un contract -angajament de școlarizare
care nu a fost respectat, răspundere ce derivă din nerespectarea obli gațiilor asumate prin acel
contact. În acest caz răspunde civil, alături de părinți sau reprezentanții săi legali, și minorul
școlarizat dacă la data încheierii sau pe parcursul derulării contractului de școlarizare nu avem
încheiat un contract de muncă cu unitatea (nu se afla în serviciul ei) [99, p. 91 -92].
Stabilirea vinovăției implică o comparație a modului în care persoana în cauză trebuie să
acționeze în raport cu cerințele legii și modul de acțiune efectivă, prin luarea în considerare a
tuturor împre jurărilor în care s -a produs fapta păgubitoare, a tuturor factorilor obiectivi și
subiectivi care au generat -o. De exemplu, în cazul provocării de rebuturi lucrătorii răspund
patrimonial numai dacă acestea sunt cauzate din vina lor și depășesc limitele max ime admisibile.
În ipoteza producerii de rebuturi care se încadrează în limitele maxima admisibile, muncitorii
vinovați nu răspund material, ci doar nu primesc salariul aferent muncii prestate pentru operația
care a determinat rebutul [99, p. 92].

159
Atunci c ând paguba a fost cauzată de mai multe persoane, este necesar să se stabilească
vinovăția fiecăruia în parte, măsură în care fiecare a contribuit la producerea prejudiciului.
L. Georgescu menționează că printre criteriile de care trebuie să se țină seama î n aprecierea
gravității faptei, a părții de vină a fiecărui participant și, în consecință, a gradului de contribuție
la acoperirea pagubelor cauzate împreună de mai mulți salariați, se enumeră: postul deținut;
gradul de subordonare al făptuitorului unul fa ță de celălalt; gradul de participare la cauzarea
prejudiciului în funcție de atribuțiile ce -i reveneau fiecăruia; măsura în care făptuitorii au luat
sau nu măsuri pentru preîntâmpinarea și evitarea pagubei; existența relei -credințe în săvârșirea
faptei [9 9, p. 92 -93].
În ceea ce privește proba vinovăției unui salariat, de regulă aceasta se face de către
angajator, acesta fiind cel care, pe baza probelor administrate va stabili pe lângă valoarea
prejudiciului și vinovăția angajatului, sau cota -parte din vi nă ce revine fiecărui salariat în cazul
unei culpe comune. Pe cale de excepție, în cazul gestionarilor, simplă constatare a unor lipsuri în
gestiune creează în sarcina acestora o prezumție relativă de vinovăție, prezumție ce poate fi
răsturnată prin orice mijloc de probă care să dovedească inexistența lipsurilor în gestiune sau
care să dovedească existența unor cauze obiective care să excludă culpa gestionarului.
Culpa comună între salariat și angajatorul persoană juridică nu este de conceput , pentru că
întotdeauna când s -ar putea pune teoretic această problemă, în realitate se regăsește vinovăția
altui salariat sau a unei alte persoane fizice care realizează o activitate pentru persoana juridică
păgubită (de regulă a unei persoane din conducerea persoane i juridice respective). Este însă
posibil ca, în anumite situații, în fapt culpa comună să existe între salariat și angajatorul persoană
fizică [188, p. 705].
Răspunderea patrimonială a angajatorului . Pentru tragerea la răspundere a angajatorului
este nece sară constatarea existenței cumulative a 4 elemente, unul dintre care este existența
culpei angajatorului. Aceasta este în mod relativ prezumată, angajatorul având posibilitatea să
demonstreze existența unei împrejurări cu caracter de forță majoră, care nu i se impută, conform
normelor legale [113].
Trebuie de menționat faptul că obligația de reparare atât a prejudiciului material, cât și a
celui moral, cauzat salariatului de către angajator apare doar în cazurile: a) neîndeplinirii de către
angajator a ob ligațiilor asumate prin contractul individual de muncă; b) privarea ilegală a
salariatului de posibilitatea de a munci (această obligație survine în cazurile prevăzute de art. 330
alin. (1) C.M. al R. Moldova); c) refuzul neîntemeiat de angajare a persoane i.
Răspunderea patrimonială a angajatorului implică în mod necesar vinovăția organelor de
conducere ale acestuia sau a prepușilor săi, prin încălcarea obligațiilor ce le revin din lege, din
contractele colective sau individuale de muncă. Fiind în domeniul dreptului privat, nu se pune

160
problema stabilirii unei anume forme de vinovăție, simpla culpă fiind suficientă pentru stabilirea
răspunderii [92, p. 592].
De regulă, stabilirea culpei unității implică o comparație cu modul în care unitatea în cauză
trebuia să acționeze pentru a răspunde cerințelor legii.
În ce privește sarcina probațiunii în conflictele de muncă, inclusiv în cele în care angajatorul
a prejudiciat salariatul, acesta trebuie să dovedească legalitatea și temeinicia măsurilor pe care
le-a dispus .
Răspunderea patrimonială a angajatorului față de salariat nu este o răspundere personală a
celui vinovat de producerea pagubei prin fapta sa. Reglementarea prin lege a răspunderii unității
pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită săvârșită de organel e sale constituie o măsură de
protecție a salariatului, care are posibilitatea să obțină despăgubiri de la unitatea la care lucrează.
Angajatorul are însă posibilitatea de a se îndrepta împotriva propriilor salariați în măsura în
care despăgubirile acorda te îi diminuează patrimoniul [92, p. 593].
Spre deosebire de legislația R.Moldova, C.M. al Federației Ruse [311], în art. 235, prevede
și răspunderea materială a angajatorului în cazul prejudicierii bunurilor care aparțin salariatului.
În acest sens, vinov ăția angajatorului în cauzarea prejudiciului bunurilor care aparțin salariatului
se prezumă, dacă bunul folosit cu acordul sau știrea angajatorului și în interesul acestuia a fost
pierdut sau deteriorat. În acest caz, se prezumă și săvârșirea de către anga jator a unei acțiuni
culpabile, din moment ce el nu a îndeplinit obligația asigurării securității bunurilor personale a
salariatului, utilizate în procesul muncii. Bineînțeles că în această situație există de asemenea, o
legătură de cauzalitate între apari ția pagubele angajaților și acțiunile culpabile și ilegale ale
angajatorului, așa -cum daunele au fost cauzate în legătură cu executarea atribuțiilor de serviciu
ale salariatului. De aceea, salariatului care folosește, cu acordul sau știrea angajatorului și în
interesul acestuia bunurile personale, i se compensează prejudiciul, dacă angajatorul nu va
dovedi că paguba a apărut fără vina sa. Adică, obligația de a dovedi absența circumstanțelor, a
căror dovadă se prezumă prin utilizarea bunurilor angajatului la locul de muncă, revine
angajatorului. Nerespectarea acestei obligații de către angajator atrage după sine dreptul
angajatului de a primi compensații pentru daunele cauzate bunurilor personale utilizate în
îndeplinirea sarcinilor de serviciu.
Conform art. 5 lit. d) CM a R. Moldova, angajatorul este obligat să asigurare dreptul fiecărui
salariat la condiții echitabile de muncă, inclusiv la condiții de muncă care corespund cerințelor
securității și sănătății în muncă. În acest sens, vinovăția angajatorului es te prezumată în caz de
producere a accidentului de muncă salariatului. Astfel, în conformitate cu art. 18 a Legii
securității și sănătății în muncă nr. 186 din 10.07.2008 [125], în caz de deces al lucrătorului în
urma unui accident de muncă sau a unei boli profesionale, unitatea care poartă vina pentru
accidentul de muncă sau pentru boala profesională repară prejudiciul material persoanelor care

161
au dreptul la aceasta, în modul și în mărimea stabilită de lege, și, în plus, le plătește, din contul
mijloacelor proprii, o indemnizație unică, luându -se ca bază salariul mediu anual al celui
decedat, înmulțit la numărul anilor compleți pe care acesta nu i -a trăit până la vârsta de 62 de ani,
dar nu mai puțin de 10 salarii medii anuale.
Acțiunea culpabilă (inacțiun ea) a angajatorului prin încălcarea drepturilor de muncă ale
salariaților, de asemenea, nu trebuie dovedită. La rândul său, angajatorul, în acest caz, poate fi
exonerat de plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral сauzat salariatului, în cazul în care
dovedește că, atingerea integrității morale și (sau) psihice a salariatului au avut loc fără vina sa,
în special, în cazul în care acestea au apărut ca urmare a cazului de forță majoră sau din vina
salariatului.
În lipsa unor prevederi legale în materia vi novăției în dreptul muncii și practica
judecătoreasca face trimitere la reglementările de drept civil. Astfel, în recomandarea nr. 66 a
Plenului Curții Supreme de Justiție [174] se menționează că pentru a angaja răspunderea
patrimonială pentru daune morale este necesar să se dovedească elementele răspunderii civile,
respectiv fapta ilicită a angajatorului, prejudiciul și legătura de cauzalitate. Adică, angajatorul
este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl
despă gubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din
culpă angajatorului în legătură cu îndeplinirea obligațiilor de muncă sau ca rezultat al privării
ilegale de posibilitatea de a munci. Interesant de observat în acest sens, este ca Plenul C.S.J. nu
menționează cu titlu expres că vinovăția ar reprezenta o condiție a răspunderii angajatorului.
Acest fapt ne duce la gândul că practica judecătoreasca înclină să prezume existența acestui
element atunci când angajatul a suferit un prejudiciu în procesul muncii.
În această ordine de idei, consideram ca acest aspect urmează a fi menționat în mod expres
în Codul muncii.
Pe baza analizei acestor reglementări putem face următoarele concluzii. Pe de o parte,
pentru legislato r formele de vinovăție sunt categorii destul de reale cu care se leagă apariția
răspunderii juridice. Acest lucru este confirmat și de cercetarea încălcărilor concrete de muncă
depistate în cadrul controalelor la întreprinderi [223, p. 109 -117]. Pe de altă parte legiuitorul, în
mod logic, ar trebui să indice la forma intenționată de vinovăție, în timp ce acesta se limitează la
faptul că numește un tip concret de contravenție (infracțiune) săvârșită cu un anumit scop, și,
astfel, reduce poziția anterioară la o formulare generală.
Este greu de înțeles logica legislatorului atunci când vorbește despre formele de vinovăție,
dar nu numește semnele lor, nu indică cum o anumită formă sau un anumit tip influențează
natura răspunderii juridice. Legiuitorul recunoașt e într -un fel doar intenția, fără diferențierea ei
în tipuri și un tip de neglijență (neglijența gravă). În același timp, așa cum am subliniat în mod
repetat, în legislație lipsesc chiar și definițiile conceptelor care sunt folosite cel mai des. În

162
context ul celor relatate nu este surprinzător faptul că Codul muncii nu conține definiția de
vinovăție a persoanei juridice, deși organizația, ca și persoana fizică, se prezintă în calitate de
angajator și, prin urmare, poate fi subiect al încălcărilor legislație i muncii.
Situația în care legislatorul folosește conceptele de „vinovăție”, „culpă”, „intenție”,
„neglijență gravă”, spune despre formele și gradele de vinovăție, dar nu dezvăluie nici una din
noțiunile utilizate, pare destul de absurdă și împiedică cu si guranță dezvoltarea raporturilor de
muncă.
Deci, în ramurile de drept indicate, aspectele teoretice ale vinovăție aproape că nu au obținut
o reflectare adecvată. Chiar și legislatorul, inclusiv, face dificilă utilizarea acestei categorii, căci
nu acordă atenția suficientă soluționării problemei definirii conceptului de vinovăție, nu oferă
caracteristica formelor sale. Problemele nerezolvate la nivel legislativ complică în mod inevitabil
procesul de aplicare a legii.
Luând în considerare cele menționate pu tem concluziona că în dreptul muncii conceptul de
vinovăție și formele sale practic nu au fost studiate și acest lucru nu putea să nu afecteze calitatea
legislației muncii, iar legislația muncii atunci când utilizează termenii de vinovăție sau culpă se
raportează la noțiunile respective stabilite prin legislația civilă, penală și contravențională.
Acesta este probabil și motivul pentru care, definiția ca atare a conceptului de vinovăție, precum
și caracteristica formelor sale în lege sunt absente. Soluționa rea problemei vinovăției și în
această ramură a dreptului va contribui în mare măsură la soluționarea unei alte probleme, nu
mai puțin importante, ce ține de instituția răspunderii care, în cele din urmă, va aduce modificări
reale în sistemul de valori soc ial-juridice ale societății noastre.

3.6. Concluzii la Capitolul 3

Răspunderea juridică constituie un subiect a cărui tratare provoacă dificultăți, dar și
interesează toate disciplinele juridice de ramură, având o deosebită importanță practică, fiindcă
orice problemă juridică finalizează cu răspunderea.
Printr -un studiu amplu a doctrinei juridice și a cadrului normativ privind vinovăția, în
dreptul intern, în contextul transformărilor intervenite, pe tărâm legislativ, am identificat
vinovăția și formele ei în diferite ramuri ale dreptului, prin prisma evoluției și funcțio nării ei, a
locului și rolului acesteia în construcția normativă de drept a răspunderii juridice. Din moment ce
este unanim recunoscut că vinovăția trebuie să reprezinte un element obligatoriu pentru
angajarea răspunderii juridice, acceptăm că vinovăția tr ebuie să reprezinte un subiect de
preocupare pentru fiecare ramură din drept nu doar la nivel teoretic, dar, mai ales, la nivel
practic. Astfel, în urma analizei complexe asupra capitolului 3, am formulat următoarele
concluzii:

163
1. În ciuda faptului că princip iul răspunderii pentru vinovăție este universal pentru dreptul
intern, pentru toate ramurile sale, în conformitate cu reglementarea juridică a sferei date, el se
manifestă în diferite moduri.
2. Pentru a arăta caracteristicile instituțiilor vinovăției în domeniul dreptului privat și al
dreptului public, am demonstrat faptul că vinovăția în drept public și privat este diferită și
depinde de obiectivele și mecanismele de stabilire și aplicare a măsurilor de responsabilitate
legală, precum și de scopul răspun derii juridice, la rândul său, pe acelea ale căror interese sunt
protejate de normele relevante de drept.
3. Susținem opinia, potrivit căreia, trăsătura caracteristică a răspunderii în ramurile dreptului
public este prezența principiului responsabilității num ai pentru fapte săvârșite cu vinovăție: pe
lângă dreptul penal, contravențional, responsabilitatea în prezența vinovăției infractorului este
consacrată în normele altor ramuri de drept, vinovăția fiind unul dintre semnele prejudiciilor de
drept.
4. Am identi ficat caracteristica esențială a vinovăției în dreptul privat și anume, că starea
psihologică a persoanei, scopul, emoțiile practic nu afectează gradul de vinovăție, iar forma
vinovăției, de regulă, nu afectează cuantumul răspunderii.
5. Absența vinovăției în ramurile dreptului privat exonerează persoana de la răspundere
juridică, dar nu o eliberează de răspundere, la fel ca în sectoarele dreptului public.
6. În urma analizei acestui capitol, apare necesitatea de consolidare legislativă a conceptului
de vinovăție în toate ramurile de drept și de a face ajustările corespunzătoare la definițiile
existente;
7. Soluționarea problemei vinovăției în ramurile dreptului va contribui în mare măsură la
soluționarea unei alte probleme, nu mai puțin importante, ce ține de instit uția răspunderii care, în
cele din urmă, va aduce modificări reale în sistemul de valori social -juridice ale societății
noastre;
8. La elaborarea conceptului de vinovăție, în legislația actuală, este necesar să fie luate în
considerație următoarele aspecte al e acestuia: psihologic, juridic și social.
9. Pornind de la premisa existenței unei insuficiente abordări a instituției juridice cercetate
în teza de doctorat, grefată pe dorința de cercetare, documentare, comprehensiune și înlăturare a
lipsurilor constatate , am identificat umătoarele aspecte: lipsa unei definiții legale a vinovăției
îngreunează lucrul practicienilor. Practica judiciară, din rațiuni pragmatice, înglobează în
noțiunea de vinovăție atât elementele subiective, cât și pe cele obiective. Această trăsătură este
dictată în mare parte de existența prezumției de nevinovăție. Or, această prezumție impune celui
ce acuză să demonstreze toate elementele componente ale unei încălcări. Adică acesta este pus în

164
situația să demonstreze atât rezultatul acțiunii ilegale, cât și resorturile interioar e ale
făptuitorului.
10. Identificarea vinovăției, analizarea și stabilirea esenței fiecărei forme a vinovăției,
condiție a răspunderii juridice, prezintă interes, având în vedere continua reconfigurare a
realității sociale, care implică reevaluări a unor feno mene juridice, apreciate ca definitiv tranșate.
În acest capitol am subliniat conceptul și esența vinovăției în unele ramuri ale dreptului, am
evidențiat principalele ipoteze actuale, tendințele de modificare a conceptului de vinovăție, am
reflectat princi palele lacune depistate în cadrul cercetării științifice, cu trasarea elementelor de
perspectivă în scopul optimizării și determinării principalelor direcții de perfecționare a
reglementărilor juridice ale vinovăției.
11. Identificarea locului și rolului vino văției, condiție inerentă a răspunderii juridice în
construcția normativă de drept a acesteia, contribuie la perfecționarea interpretării și aplicării
dreptului, reflectând legăturile, dar și interdependențele existente între diferite norme și instituții
juridice.

165
CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI

Scopul principal al investigației noastre îl constituie cercetarea multilaterală și complexă a
conceptului de vinovăție din perspectivele teoriei generale a dreptului, prin determinarea
conținutului, esenței, formelor acestuia, pentru a formula propriile concluzii. În același timp, ne –
am propus efectuarea unui studiu complex de analiză juridică comparativă a apariției, evoluției și
dezvoltării conceptului de vinovăție, atât în baza reglem entărilor existente în Republica
Moldova, cât și în baza reglementărilor din alte state. O importanță deosebită se acordă
identificării locului și rolului vinovăției în sistemul condițiilor subiective ale răspunderii juridice.
În urma cercetării și general izării materiei expuse în teză, formulăm următoarele concluzii:
1. Analiza dimensiunilor teoretice în doctrina juridică, în materia de vinovăție, a necesității de
reevaluare a locului și rolului vinovăției în sistemul condițiilor subiective ale răspunderii ju ridice
ne permite să concluzionăm că toate aceste dimensiuni, fie individual, fie în complexitatea lor
sunt văzute, în general, din perspectiva celor două teorii: teoria psihologică și teoria normativă :
dacă, sub aspectul concepției psihologice, organul de drept verifică modul în care făptuitorul și -a
folosit însușirile psihice pentru a declanșa acțiunea, stabilind dacă acesta a acționat intenționat
sau din culpă și dacă a îndeplinit cerințele normei de incriminare, atunci, sub aspectul teoriei
normative, o rganul de drept se va întreba cum s -a putut întâmpla ca făptuitorul să comită
intenționat sau din culpă fapta respectivă, ce procese ale conștiinței nu au funcționat ori au
funcționat defectuos și ce laturi ale personalității făptuitorului se dovedesc a fi deficitare. Prin
definiția „normativă” a vinovăției se obține numai o parte de adevăr. Cealaltă parte o oferă
întrucâtva definiția „psihologică”, potrivit căreia vinovăția este o „legătură psihică între autor și
fapta ilicită”. Astfel, principial, punctul de vedere al teoriei normative este corect. Dezvoltarea
acestuia nu este însă posibilă fără integrarea elementelor pozitive ale teoriei psihologice.
Însă, în doctrina juridică, termenul „vinovăție” are sensuri diferite, în funcție de faptul
despre care subiect de drept este vorba: conceptul de vinovăție a individului și conceptul de
vinovăție a persoanei juridice. Persoanei juridice nu -i poate fi aplicată direct noțiunea de
vinovăție ca o atitudine psihologică a subiectului față de actul său social peric ulos și consecințele
lui nocive. Prin urmare, acestea tipuri de concepte ale vinovăției, nu sunt identice între ele.
Deasemenea, există științe care sunt preocupate de cealaltă latură a problemei – vinovăția
victimei. Sub aspect teoretic o asemenea analiză este deosebit de interesantă, fiindcă din punctul
de vedere al științei criminologice vinovat de comiterea unei fapt e antisociale se face nu doar
autorul faptei, dar și victima [200, p. 136].
Identificarea tuturor caracteristicilor definitorii ale vinovăției ne -a condus la determinarea
locului și rolului vinovăției în sistemul condițiilor subiective ale răspunderii juridice,
argumentându -se reconsiderarea vinovăției, condiție a răspunderii juridice.

166
2. Cercetarea istorică a condițiilor răspunderii juridice cu privire specială asupra vinovăției ne -a
influențat la deducerea următoarelor concluzii: stabilirea condițiilor răspunderii juridice a
generat controverse în literatura de specialitate mai veche, dar și în cea modernă, care și a dat
naștere la mai multe opinii. Formarea ideilor despre vinovăție a trecut mai multe etape – de la
etapele timpurii de formare a dreptulu i spre elaborarea unei doctrine complexe despre vinovăție
în perioadele următoare de dezvoltare a omenirii [364, p. 707 -718; 366, p. 838 -847]. Problema
vinovăției pare a fi epuizată și soluționată definitiv doar la prima vedere. De fapt, având o
simplitate externă înșelătoare, ea provoacă dificultăți serioase în cunoaștere. Corectitudinea
acestei concluzii este confirmată, în special, de greutățile care apar la definirea vinovăției –
condiție sau temei a răspunderii juridice.
3. Analiza comparativă a vinovăți ei în calitate de concept filosofic, religios, psihologic și
juridic ne -au permis să ajungem la următoarele concluzii: în teologie nu se face deosebire dintre
păcatul în sine și vinovăția persoanei. Baza filosofică a teoriei cauzei subiective a vinovăției este
concluzia despre voința liberă a individului și se face legătura directă dintre noțiunea de
vinovăție cu starea internă a omului și atitudinea sa față de fapta ilegală comisă și valorile
societă ții care sunt prejudiciate. În acest sens, vinovăția în filozofie este examinată ca un proces
intern și ca atitudine negativă a individului față de valorile sociale demne de condamnare [195,
p. 37 -44]. În psihologie, vinovăția este înțeleasă ca un proces m ental, provocat de comiterea de
către o persoană a anumitor acțiuni care, în opinia sa, au încălcat ordinea socială. Decurgerea
acestui proces este asociată cu perioada ce urmează imediat după comiterea unui act negativ.
4. În cadrul procesului de fundamentar e teoretică a conceptului de vinovăție, dezvăluirii esenței,
conținutului și formelor acestei categorii juridice am ajuns la următoarele concluzii: construcția
teoretică a conceptului de vinovăție este modelul relațiilor sociale creat cu ajutorul gândirii
abstracte, elementele căruia sunt strâns legate între ele și care ajută la identificarea prin
determinare a naturii ei juridice. Esența vinovăției este ansamblul celor mai durabile proprietăți
care caracterizează acest fenomen și care este strâns legată de scopul social al institutului de
vinovăție. Vinovăția ar trebui să fie examinată în unitatea de formă și conținut, întrucât
conținutul vinovăției este de neconceput în afara unei forme fixe, iar forma, la rândul ei, nu are
nici o valoare dacă nu este form a conținutului. Astfel, vinovăția are un conținut psihologic,
determinat de cumulul dintre conștiință și voință, precum și de corelația dintre acestea. Prin
urmare putem conchide că conținutul vinovăției este elementul care precede sau însoțește
exterioriz area actului ilegal. Iar formă a vinovăției este modalitatea prin care se manifestă
conținutul acesteia. Altfel spus, forma vinovăției este exteriorizarea modului de percepere de
către autor a faptei comise și a consecințelor acesteia. De altfel, putem sta bili că d iferențierea
formelor de vinovăție permite organului de aplicare a dreptului stabilirea gradului de vinovăție,
aspect relevant în determinarea felului sau limitelor răspunderii juridice. Tratarea diferitelor

167
modalități de interpretare a noțiunii d e „vinovăție” este esențială întrucât doar astfel putem
identifica acele abordări care corespund într -o mai mare măsură misiunii de a evidenția rolul
vinovăției în realitatea juridică a societății. Putem afirma că variantele de interpretare și
înțelegere a vinovăției, anterior expuse, nu se exclud ci, dimpotrivă, se completează reciproc
reprezentând un moment esențial în încercarea de cunoaștere a acestui fenomen complex [365, p.
826-837].
5. Cercetarea vinovăției în plan comparativ în diferite ramuri ale dreptului, cu determinarea
trăsăturilor caracteristice ne -au permis să distingem următoarelor concluzii: din moment ce este
unanim recunoscut că vinovăția trebuie să reprezinte un element obligatoriu pentru angajarea
răspunderii juridice, acceptăm că vinov ăția trebuie să reprezinte un subiect de preocupare pentru
fiecare ramură din drept nu doar la nivel teoretic, dar mai ales, la nivel practic. Pentru a arăta
caracteristicile instituțiile vinovăției în domeniul dreptului privat și ale dreptului public, am
demonstrat faptul că vinovăția în drept public și privat este diferită și depinde de obiectivele și
mecanismele de stabilire și aplicare a măsurilor de responsabilitate legală, precum și de scopul
răspunderii juridice, la rândul său, pe acelea ale căror in terese sunt protejate de normele
relevante de drept. Astfel, soluționarea problemei vinovăției în ramurile dreptului va contribui în
mare măsură la soluționarea problemei, ce ține de instituția răspunderii care, în cele din urmă, va
aduce modificări reale în sistemul de valori social -juridice ale societății noastre [196, p. 156 -163;
197, p.31 -29; 198, p.405 -411; 199, p.295 -298; 367, p.262 -272; 368, p.275 -283].
6. Cercetând conceptul de vinovăție, pornind de la reglementările legale și ținând cont de
practică j udecătorească, ne -am permis să concluzionăm că, în legislația Republicii Moldova,
vinovăția ca una din condițiile răspunderii juridice este prevăzută în Constituție, Codul civil,
Codul penal, Codul contravențional, Codul muncii etc., dar aceste prevederi s unt fragmentare, nu
sunt suficiеnte și trеbuiesc perfecționate. Lipsa unei definiții legale a vinovăției îngreunează
lucrul practicienilor. Practica judiciară, din rațiuni pragmatice, înglobează în noțiunea de
vinovăție atât elementele subiective, cât și p e cele obiective. Această trăsătură este dictată în
mare parte de existența prezumției de nevinovăție. Or, această prezumție impune celui ce acuză
să demonstreze toate elementele componente ale unei încălcări. Adică acesta este pus în situația
să demonstre ze atât rezultatul acțiunii ilegale, cât și resorturile interioare ale făptuitorului [196,
p. 156 -163; 197, p.31 -29; 198, p.405 -411; 199, p.295 -298; 367, p.262 -272; 368, p.275 -283].
Identificarea locului și rolului vinovăției, condiție inerentă a răspunder ii juridice în construcția
normativă de drept a răspunderii juridice contribuie la perfecționarea interpretării și aplicării
dreptului, reflectând legăturile, dar și interdependențele existente între diferite norme și instituții
juridice.
Problema științifică soluționată constă în elaborarea instrumentarului de identificare și
fundamentare științifică a categoriei de vinovăție din punct de vedere al Teoriei generale a

168
dreptului, ceea ce a condus la determinarea locului și rolului vinovăției în sistemul condițiilor
subiective ale răspunderii juridice, argumentându -se reconsiderarea vinovăției, condiție al
răspunderii juridice, pentru că toate faptele ilicite, indiferent de natura lor și forma de răspundere
pe care o generează, pot antrena răs punderea numai în măsura în care autorul lor are o anumită
poziție subiectivă față de consecințele negative produse de ele.
În baza rezultatelor prezentului studiu și în scopul abordării conceptuale a vinovăției,
condiție inerentă a răspunderii juridice, f ormulăm următoarele recomandări :
1. Definiția vinovăției în drept trebuie să reflecte caracteristicile de bază generale ale
institutului social și juridic al vinovăției: Vinovăția trebuie definită ca o atitudine psihologică
a persoanei responsabile față de fapta comisă de ea și consecințele sale; vinovăția trebuie să
fie definită ca o atitudine psihologică a persoanei față de actul ce -l comite și consecințele
sale; c onceptul de vinovăție trebuie să includă conștientizarea faptei sale ilicite, care
prezintă un grad de pericol social și consecințelor sale; în atitudinea psihologică a persoanei
față de fapta care prezintă un grad de pericol social și consecințele sale este exprimată
atitudinea negativă subiectivă a persoanei față de valorile societății, ceea ce constituie
esența vinovăției și determină gradul ei.
2. Astfel, recomandăm propria definiție a noțiunii de vinovăție: Vinovăția poate fi definită ca
un ansamblu de procese psihice ale persoanei responsabile, care sunt anterioare și
concomitente cu să vârșirea faptei, sub formă de intenție și imprudență, față de fapta sa
ilicită, care prezintă un grad de pericol social, și consecințele sale în care se manifestă
atitudinea negativă subiectivă a ei față de valorile societății.
3. În legătură cu investigațiil e întreprinse în cadrul prezentei lucrări, propunem unele
recomandări ce pot fi luate în considerație la perfecționarea Codului Muncii al R. Moldova,
după cum urmează:
1) Recomandăm următoarea definiție pentru vinovăția ca element subiectiv al răspunder ii
materiale în dreptul muncii : Art. 1. Vinovăția reprezintă elementul subiectiv al răspunderii
materiale, constând în atitudinea salariatului sau a angajatorului (prin intermediul
organelor de conducere ale acestuia sau a prepușilor săi) față de consecințele negative ale
faptei săvârșite în timpul îndep linirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
2) Recomandăm următoarea definiție pentru vinovăția ca condiție esențială a răspunderii
disciplinare : Art. 1. Vinovăția reprezintă o condiție esențială a răspunderii disciplinare, ce
constă în ati tudinea psihică negativă a salariatului față de consecințele negative ale faptei
săvârșite în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
3) Recomandăm introducerea termenilor „culpă” sau „vină” la definirea răspunderii materiale a
angajatorului sau salariatului: Art. 329. Angajatorul este obligat să repare integral prejudiciul
material și cel moral сauzat salariatului din culpa angajatoru lui în legătură cu îndeplinirea de

169
către acesta a obligațiilor de muncă, în cazul discriminării salariatului la locul de muncă sau ca
rezultat al privării ilegale de posibilitatea de a munci, dacă prezentul cod sau alte acte
normative nu prevăd altfel. Art. 333. (1) Salariatul este obligat să repare prejudiciul material
cauzat angajatorului din vină , dacă prezentul cod sau alte acte normative nu prevăd altfel.
4) Propunem ca în Codul muncii să fie indicată norma care să prevadă ca în cazul suferirii unui
prejudiciu de către angajat în activitatea de muncă, vinovăția angajatorului să fie prezumată: Art.
329 (3) Culpa angajatorului este prezumată, până la proba contrarie. Angajatorul este
absolvit de răspundere dacă demonstrează că a fost împiedicat să -și execute obligațiile
rezultate din contractul individual de munca printr -o cauză care nu -i poate fi imputată.
Planul de cercetări în perspectivă. Noile condiții și relații social -politice condiționează
foarte mult schimbarea modului de abordare și de perfecționare în continuare a instituției
vinovăției ca una din condițiile răspunderii juridice. Cele expuse ne permit să afirmăm că
problema analizei esenței, conținutului, funcțiilor și formelor vinovăției juridice este și rămâne
destul de actuală și pentru viitor atât din punct de vedere teoretic, dar mai ales practic. Aceasta
determină necesitatea cercetării instituției date în cadrul unor lucrări v iitoare, cercetări, care vor
deveni foarte actuale în realizarea stabilirii locului și rolului vinovăției în sistemul condițiilor
juridice. Bineînțeles, cercetarea în direcția definirii unor definiții clare și complete a vinovăției în
legislația națională sunt necesare pentru a clarifica esența și conținutul vinovăției. Aceste
definiții sunt necesare și pentru ramurile de drept, care deja au consacrat printre normele sale
unele aspecte ale vinovăției (dreptul penal, dreptul civil), cât și pentru ramurile de drept care nu
au propriile norme ce reglementează vinovăția (dreptul contravențional, dreptul muncii, dreptul
fiscal, dreptul vamal etc). O altă problemă propusă spre cercetarea de viitor ar fi cea a vinovăției
persoanei juridice, pentru că în conformitat e cu tendințele moderne, ar fi binevenită o analiză
mai amplă și elaborarea unei definiții de vinovăție a persoanei juridice, precum și a formelor
sale, deoarece această problemă devine din ce în ce mai acută, pentru că anume incertitudinea în
interpretare a acestor categorii împiedică legislatorul să atingă un nou nivel de reglementare.
Considerăm că ideile expuse în teză sunt destul de binevenite pentru inițierea unor cercetări
complexe mai ales a normelor juridice din diferite ramuri de drept, ce reglementează vinovăția
persoanei la săvârșirea faptei ilicite. Obiectivul principal în ace st caz, fără îndoială, trebuie să
constituie modificarea corespunzătoare a legislației în vigoare, pentru că, astfel, vinovăția să
devină un element obligatoriu pentru angajarea răspunderii juridice.
Concluzia finală și generalizată asupra studiului reali zat este că, de -a lungul istoriei,
instituției vinovăției i s -a conferit un loc important. Totuși, acesta nu este un argument pentru
stoparea cercetărilor viitoare, întrucât evoluția societății, a relațiilor sociale, modificării normelor
juridice etc. dete rmină analiza teoretică și implementarea în practică a normelor instituției
vinovăției, condiție inerentă a răspunderii juridice.

170
BIBLIOGRAFIE

A. Referințe bibliografice în limba română

1. Albu I., Ursa V. Răspunderea civilă pentru daune morale. Cluj Napoca: D acia, 1979. 347
p.
2. Anghel I. M., Deak Fr., Popa M. F. Răspunderea civilă. București: Științifică, 1970. 449 p.
3. Antoniu G. ș.a. Explicațiile noului Cod penal, Vol. 1 articolele 1 -52. București: Universul
Juridic, 2015. 586 p.
4. Antoniu G., Bulai C. Dicționar de drept penal și procedură penală. București: Hamangiu,
2011. 960 p.
5. Antoniu G., Bulai C. Practica judiciară penală. Vol. 2. București: Academiei, 1990. 332 p.
6. Antoniu Gh. Vinovăția penală. București: Academiei Române, 1995. 280 p.
7. Aquinas Thomas, „Summa Theologica” partea II. 1076 p. /
http://www.ldwilkersonministries.org/uploads/Summa_Theologica_Aquinas_t1875518755 -8.pdf
(Vizitat la data de 20.07.2016)
8. Aramă E. Istoria dreptului românesc, Chișinău: Reclama, 2003. 200 p.
9. Armașu A. T eoriile lui Sigmund Freud https://ru.scribd.com/doc/19138076/Teoriile -Lui-
Freud (vizitat 20.04.2012)
10. Avornic Gh. ș.a. Tratat de teoria Generală a statului și dreptului. Vol.II. Iași: Vasiliana,
2015. 561 p.
11. Avrigeanu T. Contribuții moderne la teoria infracțiunii. În Revista de drept penal, 2001, nr.
2, p. 9 -16.
12. Baieș S., Băieșu A., Cebotari V., Crețu I., Volcinschi V. Drept civil. Drepturile reale.
Teoria generală a obligațiilor.Volumul II. Chișinău: Cartier juridic, 2005. 528 p.
13. Baltag D. Abordarea ș tiințifică a conceptului răspunderii juridice în știința teoretico –
juridică contemporană. În Revista națională de drept, 2007, nr.2, p. 27 -33.
14. Baltag D. Probleme actuale în cunoașterea esenței și conținutului răspunderii juridice. În.
Studii juridice unive rsitare, 2009, III -IV, U.L.I.M. p.17 -31.
15. Baltag D. Teoria generală a dreptului. Curs universitar. Chișinău: Tipografia Centrală,
2010. 535 p.
16. Baltag D. Teoria răspunderii și responsabilității juridice. Chișinău: Tipogr. Centrală, 2007.
440 p.
17. Baltag D. Une le aspecte ale răspunderii juridice constituționale. În: Legea și viața, 2007,
nr.8, p.4 -8.
18. Baltag D. Vinovăția – temei sau condiție a răspunderii juridice? În: Revista Națională de
Drept, 2006, nr.6, p. 18 -22.
19. Baltag D., Ghernaja G. C. Teoria răspunderii și responsabilității juridice. Responsabilitatea
și răspunderea juridică a judecătorilor în exercitarea justiției. Chișinău: Centrul editorial
U.L.I.M., 2012. 304 p.
20. Baltag D., Stahi T. Raportul dintre răspunderea patrimonială în dreptul civil și răspunder ea
materială în dreptul muncii. În Studii Juridice Universitare, U.L.I.M., 2016, nr. 1 -2, p. 35 -46.
21. Bantuș L. Ilicitul contravențional, Chișinău: Reclama, 2001. 108 p.
22. Barac L. Răspunderea și sancțiunea juridică, București: Lumina Lex, 1997. 375 p.
23. Barbăn eagră A. ș. a. Codul penal al R. Moldova, Comentariul, Chișinău: ARC, 2003. 835
p.
24. Basarab M. Drept penal. Partea Generală. București: Lumina Lex, 2001. 415 p.
25. Bădescu M. Concepte fundamentale în teoria și filosofia dreptului. Vol. 1. Teoria
răspunderii ș i sancțiunii juridice București: Lumina Lex, 2001. 132 p.

171
26. Băncilă O. Unitate și diversitate în problema cauzalității. În: Revista de Filologie,
București, 1965, nr. 8, p. 121 -131.
27. Biro L., Basarab M. Drept penal. Partea generală. București: Didactică și Pedagogică,
1963. 198 p.
28. Boilă L. B. Vinovăția, fundament al răspunderii civile, în ambele sale forme, în textele
noului Cod civil, ca și în ale celui precedent. În Revista “Dreptul”, 2012, nr.1, p.151 -185.
29. Boilă L. R. Răspunderea civilă delictuală subiect ivă. Ed. a 2 -a, București:C.H. Beck, 2009.
496 p.
30. Boilă L.R. Culpa – eterna doamnă a răspunderii civile delictuale. În “Revista română de
drept privat”, 2010, nr.2, p.12 -57.
31. Boișteanu E., Romandaș N. Dreptul muncii. Manual. Chișinău: Tipografia Centrală, 2 014.
736 p.
32. Botnaru S. ș.a. Drept penal. Partea Generală. Vol. I. Ediția а III -а. Chișinău: Cartier, 2006,
620 p.
33. Botomei V. Răspunderea administrativă: Aspecte practico -științifice în plan comparat –
R.M. și România. Teză de doctor. Chișinău, 2013. 250 p.
34. Braunștein B. Drept penal al R.P.R. Partea specială. Partea I. Iași: Universitatea „Al.I.
Cuza”, 1959. 238 p
35. Brînză S. Evoluția reglementărilor privind protecția penală a proprietății pe teritoriul R.
Moldova. Chișinău: ARC, 2001. 328 p.
36. Bujor V. Aviz as upra tezei „Victimologie criminologică: probleme teoretice, metodologice
și aplicative” prezentată de dl Gheorghe Gladchi în vederea obținerii titlului științific de doctor
habilitat în drept. În Revista de criminologie, drept penal și criminalistică, 2006 , nr. 2, p. 120 –
125.
37. Bulai C. Manual de drept penal. Partea generală. București: All, 1997. 655 p.
38. Bulai C., Bulai B.N. Manual de drept penal. Partea generală. București: Universul Juridic,
2007. 680 p.
39. Buruiană O., Botnaru S. Răspunderea penală a persoane i juridice. În Studia Universitates
Moldaviae, Universitatea de Stat din Moldova, 2015, nr. 8, p. 77 -80.
40. Butoi T. ș.a. Victimologie, Curs Universitar – perspectiva psihologiei victimale asupra
cuplului penal victimă – agresor. București: Pinguin Book, 2004 . 217 p.
41. Buzea N. Infracțiunea și culpabilitatea. Doctrină, legislație, jurisprudență. Alba Iulia:
Sabin -Solomon, 1944. 387 p.
42. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene proclamată de către Comisia
Europeană, Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene la data de 7 decembrie 2000,
http://eur -lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0389:0403:ro:PDF
(vizita 06.05.2017)
43. Cârn aț T. Drept constituțional, ed. a II -a, Chișinău: Print -Caro, 2010. 513 p.
44. Cerchez A. M. Formele răspunderii juridice în dreptul intern. Teză de Doctor, Chișinău,
2016, 175 p.
45. Cerchez A. M. Metode și forme de racordare a formelor răspunderii juridice autohtone la
standardele și valorile europene. În: ,,Закон и жизнь”, Chișinău, 2015, nr. 4. p. 39 -42.
46. Cernea E., Molcuț E . Istoria statului și dreptului românesc. București: Universul Juridic,
2006 . 352 p.
47. Cioclei V. Mobilul în conduita criminală, Bucureșt i: C.H. BECK, 1999. 336 p.
48. Ciutacu F., Jora C. Drept civil. Teoria Generală a obligațiilor. București: Themis Cart,
2003. 630 p.
49. Codul civil al R. Moldova aprobat prin Legea R. Moldova nr.1107 – XV din 06.06.2002. În:
M.O. al R.Moldova 82 -86/661, 22.06.2002.

172
50. Codul civil al României aprobat prin Legea nr.287/2009 din 25.06.2009, În:M.O. al
României, nr.511 din 24 iulie 2009.
51. Codul co ntravențional aprobat prin Legea nr.218/24.10.2008 R. Moldova. În: M.O. al R.
Moldova, nr.36 din 16.01.2009, în vigoare cu data de 31.05.2009.
52. Codul de Procedură Penală al R. Moldova, Legea Nr. 122 din 14.03.2003. În M.O. Nr.
248-251 din 05.11.2013. art Nr : 699. Data intrării in vigoare: 12.06.2003.
53. Codul muncii al R.Moldova, Nr. 154 din 28.03.2003. În: M.O. al R. Moldova 29.07.2003,
nr. 159 -162, art nr: 648.
54. Codul Muncii al României. În M.Of. al României , 2003, în vigoare de la 18.05.2011.
http://lege5.ro/Gratuit/gi2tknjxgq/codul -muncii -din-2003 (vizitat 01.03.2017)
55. Codul penal al R. Moldova aprobat prin Legea R. Moldova 985 din18.04.2002. În: M.O. al
R. Moldova, 13.09.2002, 128 -129/1012.
56. Codul penal al R. Moldova, Comentariu. Centrul de dre pt al avocaților. Chișinău: Sarmis,
2009. 860 p.
57. Codul penal al României din 17 iulie 2009. În M.O. nr. 510 din 24 iulie 2009.
58. Cojanu G. Vinovăția – semn principal al laturii subiective a actelor de diversiune. În
Revista Națională de Drept, 2013, nr.7, p. 46-50.
59. Cojocari E., Ivancova T. Caractere specifice vinovăției – condiție a răspunderii juridice
civile. În Studia Universitatis (Seria Științe Sociale), 2015, nr. 3, pag.105 -109.
60. Cojocari E., Mihalache I. Сondițiile generale ale răspunderii juridice civi le a cărăușului în
contractul de transport aerian. În Revista Națională de Drept, 2010, nr. 3, pag.15 -28
61. Comarnițcaia E. Răspunderea contravențională ca modalitate a constrângerii statale în
domeniul asigurării ordinii de drept. Teză de doctor în drept. Ch ișinău, 2012. 161 p.
62. Comentariul Codului Civil al R. Moldova. Chișinău: Tipografia Centrală, 2006. 1265 p.
63. Constituția R. Moldova, adoptată prin Legea de la 29.07.94. În: M.O. R.Moldova nr.1,
18.08.1994.
64. Cosmovici P. M. Drept civil Drepturi reale. Obligații. Codul civil. Ediția a III -a. București:
All Beck, 1998. 646 p.
65. Costache Gh., Arsenii O. Abordarea terminologică a răspunderii constituționale și sursele
acesteia. În: Legea și viața, 2009, nr. 10, p. 5 -9.
66. Costache Gh., Arsenii O. Reflecții asupra instituției răspunderii în dreptul constituțional.
În: Legea și viața, 2009, nr.5, p. 4 -8.
67. Costache Gh., Arsenii O. Temeiurile răspunderii constituționale – particularități și
semnificație. În: Legea și viața, 2009, nr. 12, p. 4 -8.
68. Costin M. N. Răspunderea juridică în dreptul R .S. România. Cluj Napoca: Dacia, 1974.
220 p.
69. Costin M. Noțiunea de conduită ilicita și criteriile ei de determinare. În Revista romana de
drept, 1970, nr. 10, p. 67 -80.
70. Craiovan I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. București: Universul Juridic,
2009. 536 p.
71. Deak Fr. Curs de drept civil: Dreptul obligațiilor. București: Învățământului, 1960. 525 p.
72. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție al R.M. din 06.0 3.2013, nr. 1ra –
303/2013 / http://jurisprudenta.csj.md/search_case_lawp.php?id=16 (Accesat la data de
16.03.2016)
73. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție al R.M. din 17.07.2012, nr. 1ra –
548/2012 / http://jurisprudenta.csj.md/search_case_lawp .php?id=30 (Accesat la data de
16.03.2016)
74. Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului din 1789.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Declara%C8%9Bia_drepturilor_omului_%C8%99i_ale_cet%C4%8
3%C8%9Beanului (vizitat 01.03.2017)

173
75. Declarația Universală a Drepturilor Omului Adoptată la New York, la 10 decembrie 1948
de Adunarea Generală a O.N.U., Aderat la Declarație prin Hotărârea Parlamentului Republicii
Moldova. nr.217 -XII din 28 iulie 1990 .
76. Dicționar explicativ al limbii române, ediția a II -a revăzută și adăugită, Academia română,
Institutul de lingvistică Iorgu Iordan – Al. Rosseti: Univers Enciclopedic Gold, 2016. 1376 p.
77. Dicționar juridic onlin LegeaAZ. Definiția Fundamentelor răspunderii civile
http://legeaz.net/dictionar -juridic/fundamentele -raspunderii -civile (vizitat 25.12.2016)
78. Dicționar juridic online Wikipedia. Complexul Oedip.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Complexul_Oedip (vizitat 20.04.2 012)
79. Dicționar juridic online Wikipedia. Donald Winnicott.
https://en.wikipedia.org/wiki/Donald_Winnicott (vizitat 20.04.2012)
80. Dincu A. Drept penal. Partea Generală . Vol. I. București: Universitatea din București 1975.
384 p.
81. Djuvara M. Eseuri de filosofie a dreptului. București: Trei, 1997. 320 p.
82. Djuvara M. Teoria generală a dreptului (enciclopedia juridica): drept rațional, izvoare si
drept pozitiv . București: All, 1995. 606 p.
83. Dobrinoiu V. și a. Drept penal. Partea Generală. Ed. a 4, revăzută și adăugit ă. București:
Europa Nova, 1999. 576 p.
84. Dogaru I. Elemente de drept obligațional. Curs. Partea a III -a. Craiova: 1971. 320 p.
85. Dogaru I. Valențele juridice ale voinței. București: Științifică și enciclopedică, 1986. 326
p.
86. Dogaru I., Drăghici P. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. București: C.H. Beck,
2014. 856 p.
87. Dogaru Ion, Drăghici P. Bazele dreptului civil, Vol. III, Teoria generală a obligațiilor,
București: C.H. Beck, 2009. 704 p.
88. Doltu I. Prezumția și n evinovăția în legislația românească și în unele legislații ale statelor
Europei. În: Dreptul, 1998, n r.4, p.7 4-85.
89. Dongoroz V. Drept Penal. Reeditarea ediției din 1939. București: Asociația Română de
Științe Penale și Editura Societății Tempus, 2000. 614 p.
90. Dongoroz V. ș.a. Explicații teoretice ale codului penal. Partea generală. București: C.H.
Beck, 1966. 388 p.
91. Dongoroz V. Tratat de drept penal, București: SOCEC & Co, 1939. 772 p.
92. Dorneanu V. Bădica Gh. Dreptul muncii. București: Lumina Lex, 2002. 699 p.
93. Drimba O. Istoria culturii și civilizație, vol. I, București: SAECULUM I.O. și VESTALA,
1998. 464 p.
94. Eliescu M. Răspunderea civilă delictuală. București: Academiei, 1972. 515 p.
95. Feller S. Intenția și culpa în dreptul penal (latura subiectivă a infracțiun ii) // Justiția nouă,
1949, nr.7 -8, p.1004 -1015;
96. Florea C. N. Vinovăția și pedeapsa penală. Chișinău: Cartea Moldovenească, 1987. 139 p.
97. Freud S. Eu și Id -ul. L: Academia, 1924. 224 p.
98. Furdui S. Dreptul contravențional. Chișinău: Cartier Juridic, 2005. 2 48 p.
99. Georgescu L. Răspunderea patrimonială a lucrătorilor – răspundere civilă contractuală:
drept intern și comparat. București: Universul juridic, 2011, 272 p.
100. Georgian D. Vinovăția penală: Concept și caracterizare. Teză de doctor în drept. Chișinău,
2016. 175 p.
101. Ghimpu S. Câteva aspecte ale desfacerii disciplinare a contractului de muncă în lumina
legii organizării și disciplinei muncii în unitățile socialiste de stat. În Revista Română de Drept,
nr. 7 din 1970, http://www.costelgilca.ro/doctrina/document/1/43/ (Vizitat 20.09.2016)
102. Gladchi Gh., Greu C. Conceptul și esența vinovăției penale. În: Revista Națională de
Drept, 2008, nr.2, p.54 -58.

174
103. Gladchii Gh. Victimologie criminologică: probleme teoretice, metodologic e și aplicative.
Teză de doctor în drept. Chișinău, 2005. 353 p.
104. Grama M., Botnaru S. Participarea la infracțiunile săvârșite cu vinovăție dublă. În Revista
Națională de Drept, 2003, nr.5, p. 15 -20.
105. Graur I. Probleme conceptuale ale răspunderii juridice ca formă a răspunderii sociale. În
Revista Națională de Drept, 2006, nr. 11, p. 73 -77.
106. Guiu M. K. Vinovăția – aspecte și perspective. În Dreptul, 2003, nr. 1, p. 132 -147.
107. Guiu M.K. Elementul subiectiv și structura infracțiunii : (Doctrină, jurisprudență,
comentarii) . București: Juridică, 2002. 144 p.
108. Guștiuc A. ș.a. Istoria universală a statului și dreptului (perioada medievală). Vol. 2.
Chișinău: Elena, 2001. 243 p.
109. Guțuleac V. Drept administrativ. Chișinău: Cartier, 2013. 600 p.
110. Guțuleac V. Tratat de dre pt contravențional. Chișinău: Tipografia Centrală, 2009. 318 p.
111. Guțuleac V., Harbuz A. Temeiul juridic de aplicare a răspunderii contravenționale. În
Legea și viața, 2016,nr. 2, p. 4 -8.
112. Hanga Vl. Mari legiuitori ai lumii. București: Lumina Lex, 1994. 319 p .
113. Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a R. Moldova cu privire la practica aplicării
de către instanțele judecătorești a legislației ce reglementează obligația uneia dintre părțile
contractului individual de muncă de a repara prejudiciul cauzat ce leilalte părți, 03.10.2005,
nr.11. În Buletinul Curții Supreme de Justiție a R. Moldova, 2006, nr.2, pag.9.
114. Hotca M. A. Drept contravențional: partea generală. București: Editas, 2003. 437 p.
115. Ionașcu T. Curs de drept civil. Teoria generală a obligațiilor. București, 1950 -1951, 263 p.
116. Ionașcu T., Barasch E.A. Răspunderea civilă delictuală. Culpa ca element al răspunderii.
În: Revista Studii și Cercetări Juridice, nr.1, 1970, p.35 -39.
117. Ionescu C. Instituții politice și drept constituțional. București: Econom ică, 2002. 448 p.
118. Ivancova T. Particularitățile vinovăției – condiție a aplicării răspunderii juridice civile
contractuale. În: Legea și viața, 2012, nr.2, p.31 -37
119. Ivancova T. Vinovăția – condiție a răspunderii civile delictuale în doctrina contemporană a
diferitor state. În: Legea și viața, 2012, nr.3, p.45 – 49.
120. Ivancova T. Vinovăția – condiție de aplicare a răspunderii juridice civile, Teză de Doctor,
Chișinău, 2015, 189 p.
121. Kant I. Metafizica moravurilor . București: Antet, 2013. 318 p.
122. Kant I. Scrieri mo ral-politice. București: Științifică, 1991. 494 p.
123. Legea cetățeniei R. Moldova nr. 1024 din 02.06.2000. În M.O. , 10.08.2000, Nr. 98 -101,
art Nr: 709.
124. Legea lui Manu : cod de legi civile și religioase ale Indiei antice, traducere de Ioan
Mihălcescu, Bucureș ti: Lumina Lex, 1993. 336 p.
125. Legea securității și sănătății în muncă nr. 186 din 10.07.2008. În: M.O. al R. Moldova,
05.08.2008, nr. 143 -144 .
126. Leibniz G.W. Opere filosofice. Vol. I. trad. de C. Floru. București: Științifică, 1972. 663 p.
127. Lupașcu Z., Marian O. Cetățenia și drepturile cetățenești. În legea și viața, 2014, nr. 7, p.
10-15
128. Macari I. Drept penal. Partea generală. Chișinău: CE USM, 2002 . 398 p.
129. Mariț A. Asemănări și deosebiri dintre procesele psihice ale infractorului la comiterea
infracțiunii cu două forme ale vinovăției (praeterintenție sau intenție depășită) în raport cu cele
ale intenției infracționale. În Revista Națională de Drept, 2005, nr.9, p. 37 -43.
130. Mariț A. Drept penal. Partea general: Legea penală. Teoria infracțiunii. Participația penală .
Chișinău: Tipografia Centrală, 2002. 351p.
131. Mariț A. Evoluția conceptelor și a reglementărilor cu privire la vinovăția penală. Chișinău:
Poligrafică, 2005 . 288 p.

175
132. Mariț A. Formele, modalitățile și gradele de manifestare a vinovăției penale, Chișinău :
Tipografia Centrală, 2005. 304 p.
133. Mariț A. Noi orientări asupra formelor vinovăției penale și a delimitării intenției de
imprudența sau culpa penală în doctrina europeană. În Legea și viața, 2005, nr.9, p. 16 -23
134. Matei H. C. Lumea antică. Mic dicționar bi bliografic. Chișinău: Universitas, 1993. 272 p.
135. Mateuț Gh. Drept penal. Partea Specială. Sinteză și practică judiciară. Vol.1. București:
Lumina Lex, 1999. 239 p.
136. Mihai Gh., Motica R. Teoria generală a dreptului. București: All Beck, 2001. 276 p.
137. Mircea I . Considerații despre conținutul vinovăției. Seria Jurisprudența. Cluj, 1970. 429 p.
138. Mircea I. Temeiul răspunderii penale în R.S.R. București: Științifică și Enciclopedică,
1987. 167 p.
139. Mircea I. Vinovăția în dreptul penal român. București: Lumina Lex, 19 98. 192 p.
140. Mîrzac (Mititelu) D. Principiul răspund erii pentru f apta săvârși tă cu vinovăție și p rincip iul
prezumției nevinovăției. În: Legea și viața, 2010, nr.1, p.5 1-56.
141. Molcuț E., Oancea D. Drept roman. București: Șansa, 1993. 342 p.
142. Moraru E. Răspunderea politică – practică internațională. În Conferința științifică
internațională „Probleme actuale ale istoriei, teoriei dreptului și științelor administrației
publice”(1 -2 octombrie), Chișinău, 2010, p.148 -151.
143. Muraru I. Drept constituțional și in stituții politice. Vol. I. București: ACTAMI, 1997. 491
p.
144. Muraru I., Tănăsescu S. Drept constituțional și instituții politice, ed. a XV -a revăzută și
completată. București: C.H. Beck, 2006. 214 p.
145. Neculaescu S. Noul Cod civil, între tradiție și modernitat e în ceea ce privește terminologia
juridică normativă. În „Dreptul”, 2010, nr.12, p.24 -26.
146. Neveanu P. P. Dicționar de psihologie. București: Albatros, 1978. 783 p.
147. Noul Testament // http://www.bibliaortodoxa.ro/noul -testament.php (vizitat 01.06.2014)
148. O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în M. Of. al RO.,
Partea I, nr. 410/25.07.2001, aprobată prin Lg. nr. 180/2002.
149. Oancea I. Drept penal. București: ALL , 1994 . 352 p.
150. Oancea I. ș.a. Explicații teoretice ale Codului penal româ n. Partea generală. Vol. I.
București: Academiei R.S.R., 1969. 289 p.
151. Oancea I. ș.a. Explicații teoretice ale Codului penal Român prevederi ale legislației la
soluționarea litigiilor izvorîte din raporturile de antrepriză și prestări servicii. București:
Academia R.S. România, 1972. 1035 p.
152. Oancea I. Tratat de drept penal. Partea Generală. București: All, 1996. 352 p.
153. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16.12.1966. Ratificat prin
Hotărârea Parlamentului R. Moldova nr.217 -XII din 28.07.1990.
154. Papadopol V. Cu privire la latura subiectivă a unora din infracțiunile contra persoanei și la
consecințele erorii de fapt asupra legăturii cauzale. În: Legalitatea popularã, 1956, nr. 8. p. 902 –
904.
155. Pavlovici N. C. Prezumția de nevinovăție – Scurt istoric. Definiție și terminologie.
https://www.juridice.ro/431769/prezumtia -de-nevinovatie -scurt -istoric -definitie -si-
terminologie.html (vizitat 06.05.2017)
156. Păvăleanu V. Răspunderea penală a persoa nei juridice în România și în dreptul comparat.
În Revista de Drept Penal. 2013. nr. 2. /
http://www.umk.ro/images/documente/publicatii/conferinta2013/vasile_pavaleanu.pdf (vizitat
25.10.2016)
157. Pârțac Nina ș.a. Constituția R. Moldova. Comentariu. Chișinău: Arc, 2009. 574 p.
158. Petrovici S. Unele aspecte ale noțiunii de vinovăție în dreptul penal socialist. În: Studii și
Cercetări Juridice, 1958, nr. 1, p. 300 -301.

176
159. Piaget J. Psihologia inteligenței. București: Cartier. 2008, 202 p.
160. Pogoneț G. Răspunderea juridică – un fenomen social. În Revista Administrarea publică,
2004, nr. 1 -2, p. 79 -87.
161. Pop L. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Iași: Lumina Lex, 1998. 512 p.
162. Pop L., Popa F.I., Vidu S.T. Tratat elementar de drept civil. Obligațiile. București :
Universul Juridic, 2012. 889 p.
163. Popa C. Teoria generală a dreptului. București: Lumina Lex, 2001. 320 p.
164. Popa D., Botomei M. Conștiința juridică, răspundere juridică. În Revista națională de
drept, 2010 nr. 4, p. 44 -50.
165. Popa N. Teoria generală a dreptulu i. București: Lumina Lex, 1992. 300 p.
166. Popa N. Teoria generală a dreptului. Cluj -Napoca: C.H. Beck, 2014. 272 p.
167. Popescu P. Dicționar de psihologie. București: Albatros, 1978. 231 p.
168. Popescu S. Teoria generala a dreptului. București: Lumina Lex, 1998. 366 p.
169. Popescu T. R., Petre A. Teoria generală a obligațiilor. București: Științifică, 1968. 555 p.
170. Preda M. Drept administrativ – partea generală . București: Lumina Lex, 2000. 395 p.
171. Priebe D. A păcătui sau a nu păcătui // http://www.resursecrestine.ro/predici/59095/a –
pacatui -sau-a-nu-pacatui (vizitat 28.02.2016).
172. Rădulescu -Motru C. Responsabilitate penală. În Revista de drept și de științe penale, 1940,
nr. 1-2, p. 283 -287.
173. Râpeanu G. Obiectiv și subiectiv în dreptul penal. În: Revista Română de Drept, 1967, nr.
7. p. 9 -15.
174. Recomandarea nr. 66 a Plenului Curții Supreme de Justiție cu privire la încasarea
prejudiciului moral în litigiile de muncă. În Buletinul Curții Supreme de Justiție al R. Moldova,
08.05.2014.
175. Regimul juri dic al răspunderii contravenționale. https://dreptmd.wordpress.com/teze -de-
an-licenta/regimul -juridic -al-raspunderii -contraventionale/ (vizitat 09.08.2014)
176. Romoșan I. D. Vinovăția în Dreptul Civil Român, București: ALL BECK, 1999. 351 p.
177. Rosetti -Bălănescu I., Băicoianu Al. Drept civil român, vol.II. București: C.H. Beck, 2008.
800 p.
178. Roșca V. Culpa cu previziune și intenția indirectă. În Studii și Cercetări Juridice, 1968, nr.
2, p. 275 -278.
179. Rusu I. Drept constituțional și instituții politice. București: Lumina Lex, 2004. 560 p.
180. Savu C. Locul și rolul volițional în viața juridică. În: Revista de științe juridice, Craiova,
2001, nr. 20, p. 326 -328.
181. Smochină A. Istoria universală a statului și dreptului (epoca antică și medievală). Chiși nău:
Tipografia Centrală, 2002. 220 p.
182. Sorică I. Răspunderea disciplinară a salariaților. București: Wolters Kluwer, 2010. 256 p.
183. Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale, ratificat prin Legea nr.
212 din 09.09.2010. În M.O. al R. Moldova nr. 190 din 29.09.2010
184. Stătescu C. Bîrsan C. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. București: ALL Beck,
1995. 492 p.
185. Stătescu C., Bîrsan C. Drept civil, Teoria generală a obligațiilor. ediția a IX -a revizuită și
adăugită. București: Hamangiu, 2008. 492 p.
186. Streteanu F. Drept penal partea generală. București: ROSETTI, 2003. 378 p.
187. Stroe C., Culic N. Momente din istoria filosofiei dreptului. București: Ministerului de
Interne, 1994 . 174 p.
188. Ștefănescu I. Tr. Tratat de dreptul muncii, București: Lumina Lex, 2003. 740 p.
189. Trofimov I. Vinovăția mixtă în dreptul civil. În Materialele conferinței științifico -practice
internaționale „Rolul pedepsei în societatea de tranziție”, Chișinău, 2002, p. 29 -35.

177
190. Turuianu C. Discuție în legătură cu eventuala modificare a reglementării imunității
parlamentare și a șefului statului
191. Țiclea A. Constatarea și sancționarea contravențiilor: Teorie. Practica judiciară. București:
Atlas Lex, 1996. 445 p.
192. Țiclea A. Drep tul muncii. Curs universitar. București: Global Lex, 2007. 533 p.
193. Țiclea A. ș.a. Dreptul public al muncii. București: Wolters Kluwer, 2010 . 487 p.
194. Ursu V. Aspecte generale ale dezvoltării istorice a conceptului de vinovăție în Rusia. În
Legea și viața 2016, nr. 9, p. 26 -31.
195. Ursu V. Evoluția conceptului de vinovăție cu valoare juridică în teologie și filosofie, în
contextul istoric. În Legea și viața 2015, nr. 9, pag. 37 -44.
196. Ursu V. Tendințe în abordarea științifică a categoriei de vinovăție în dreptul
contravențional. În Studii Juridice Universitare 2017, nr. 1 -2, pag. 156 -163.
197. Ursu V. Unele aspecte ale evoluției formelor vinovăției civile în Jurnalul juridic național:
Teorie și practică, 2015, nr. 4(14), pag. 31 -39.
198. Ursu V. Vinovăția – un element esențial al răspunderii civile delictuale în concepția
doctrinei naționale și a do ctrinelor străine. În Universitas Europaea XXI : Știința universitară în
contextual integrării europene — Promovarea drepturilor omului în contextul integrării
europene: teorie și practică: Conf. șt. teoretico -practică intern., Chișinău: U.L.I.M., 2013, pa g.
405-411.
199. Ursu V. Vinovăția penală. În Conferința Tehnico -științifică a Colaboratorilor,
Doctoranzilor și Studenților, 15 -23 noiemb. Chișinău: Tehnica -UTM, 2014. pag. 295 -298.
200. Ursu V. Vinovăția victimei – problemă a cauzalității criminalității. În Conf erința Științifică
Internațională a doctoranzilor „Tendințe contemporane ale dezvoltării științei: viziuni ale
tinerilor cercetători”: Teze, Chișinău: Artpoligraf, 2014, p. 136.
201. Văduva D., Tabacu A. Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor. București: Paralela 45,
2002. 126 p.
202. Vechiul Testament // http://www.bibliaortodoxa.ro/vechiul -testament.php (vizitat
12.02.2015)
203. Verdeș C. E. Răspunderea juridică. Relația dintre răspunderea civilă delictuală și
răspunderea penală. București: Universul Juridic, 201 1. 516 p.
204. Verdeș C. E. Tendințe în abordarea teoretică a răspunderii juridice. Privire specială asupra
răspunderii civile delictuale și răspundere penală. Rezumatul Tezei de doctor. București, 2010.
51 p.
205. Vlachide P.C., Repetiția principiilor de drept civi l. București: Europa Nova, 1994. 320 p.
206. Voicu C. Teoria Generală a Dreptului. București: Universul Juridic, 2008. 418 p.
207. Vonică R. P. Introducere generală în drept. București: Lumina Lex, 2000. 599 p.
208. Vurdea I. Degradarea în dauna avutului obștesc. În: Leg alitatea Populară, 1958, nr. 11, p.
72-74.
209. Zolyneac M. Drept penal. Vol. I Iași: Chemarea, 1994. 170 p.
210. Zorgo B. Ce este voința? București: Enciclopedică Română, 1969. 161 p.

B. Referințe bibliografice în limba rusă

211. Авдеенкова М.П., Дмитриев Ю.А. Конституционно -правовая ответственность в
России. B: Право и жизнь. Независимый правовой журнал. Москва : Манускрипт, 2002, №
45, c. 5 -57
212. Александрова Н.А. Конституционное (государственное) право России. Учебно –
методический к омплекс по специальности Юриспруденция. Челябинск: ЮУрГУ, 2005.
643 c.

178
213. Алексеева А.П. Краткий философский словарь.2 -е изд.М: TK Велби, Проспект , 2004.
496 с.
214. Амосов Н. М. Моделирование мышления и психики. Киев: Наукова думка, 1965. 231
c.
215. Аннерс Э. История европейского права. Москва: Наука, 1999. 393 с.
216. Аристотель. О душе. Собрание в 4 томах. Т.1. Москва: МЫСЛЬ, 1976. 399 с.
217. Бабаев В.К. П резумпции в советском праве . Учебное пособие. Горький: ГВШ МВД
СССР, 1974. 147 c.
218. Батырова К.И. Всеобщая история государство и право. Москва: Юристь, 2003. 496 c.
219. Безуглов А.А., Солдатов С.А. Конституционное право Российской Федерации.
Москва: Профобразование , 2003. 896 c.
220. Богданов Д. Вина как условие гражданско -правовой ответственности анализ теории
и судебной практ ики. В: Росийсский судья, 2008, №4, с.20 -22.
221. Бородин С. В. ș.a. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации. 2 -е
изд., перераб. и доп. Москва: Юристъ, 2000. 864 с.
222. Вандышев В. В. Виктимология: что эта такое? Ленинград, 1978, 35 С.
223. Варов В. О типичных нарушениях законодательства о труде. В: Хозяйство и право,
2003, № 6, c. 66 -74.
224. Виноградов В.А. Проблемы охраны (защиты) Конституции Российской Федерации и
конституционно -правовая ответственность. B: Конституционное и муниципальное прав о,
2003, № 1, c. 2 -4.
225. Виноградов В.А. Состав конституционного деликта. B: Законодaтельство, 2003,
nr.10, c. 58 -69.
226. Волженкин Б. В. Уголовная ответственность юридических лиц: Серия
“Современные стандарты в уголовном праве и уголовном процессе”. СПб., 1998. 40 с.
227. Волков Б.С. Мотивы преступлений. Уголовно -правовое и социально –
психологическое исследование. Казань: Казан. ун., 1982.152 c.
228. Гегель Г.В.Ф. Энциклопедия философских наук. Том 3. Философия духа. Москва:
Мысль, 1977. 471с.
229. Гегель Г.Ф.В. Философия права. Москва: Мысль, 1990. 524 с.
230. Гончаров И. В. Конституционно -правовая ответственность органов государствен -ной
власти субъектов Российской Федерации . Москва: Акад емия управления М. В.Д. Ро ссии,
2002. 102 с.
231. Гравский В. Г. Всеобщая история права и государства . Москва: Норма -Инфра, 2000.
245 c.
232. Гражданский кодекс Российской Федерации, Принят Государственной Думой 21
октября 1994 года, http://www.consultant.ru/document/cons_doc_LAW_5142/ (vizitat
22.03.2016 )
233. Грунтов И. История и современные подходы в понимании содержания вины в
отечественной науке уголовного права и законодательстве. B: Судовы веснiк, 2007, N. 4, c.
58-62.
234. Дагель П.С. Вина потерпевшего в уголовном праве. B: Советская юстиция, 1967, N.
6, c. 25 -34.
235. Дагель П.С. и Котов Д.П. Субъективная сторона преступления и ее установление.
Воронеж: Воронежского университета, 1974. 243 с.
236. Даль В. Толковый словарь русского языка. Современная версия. Москва: Эксмо –
Пресс, 2001. 736 с.
237. Дженкова Е.А. Концепты «стыд» и «вина» в русской и немецкой лингвокультурах:
Диссертаци я кандидата филологических наук. Волгоград, 2005. 237с.

179
238. Дзарасов М. Э. Проблема вины в трудовом праве. В: Вопросы правоведения, 2011,
N. 3 / http://www.center -bereg.ru/n994.html . (vizitat 15.09.2016)
239. Дзарасов М.Э. Вина в российском трудовом праве. B: Вопросы трудового права,
2006, №2, c. 70 -74.
240. Добренькова В.И. Американская социологическая мысль: Тексты. М.: Междунар.
университет бизнеса и управления, 1996. 560с.
241. Духно Н.А., Ивакин В.И. Понятие и виды юридической ответственности. B:
Государство и Правo, 2000, nr.6, c. 12 –18.
242. Еникеев М.И. Общая и юридическая психология. СПб.: Питер , 2004. 320 с.
243. Еникеев М.И. Психолого -юридическая сущность вины и вменяемости // Советское
государство и право. 1989. № 12. c. 76 -82.
244. Забровская Л.В. Конституционно -правовая ответственность в ретроспе ктивном
формате. B: Закон и Право, 2003, nr.3, c. 29 -34.
245. Зеленцов A. Б. , Игнатова М. А. О некоторых вопросах вины в уголовном праве
Италии. B: Уголовная Политика: Теория и Практика, 2012, № 2, c. 103 -107
246. Зиновьев А.В. Конституционная ответственность. B: Правоведение, 2003, № 4, c. 4 –
16.
247. Зражевская Т.Д. Пробл емы правовой ответственности государства, его органов и
служащих. В: Государство и право, 2000, n r.3, с.24-29.
248. Иванов Н.Г. Умысел в уголовном праве. B: Российская юстиция,1995, № 12, c. 27 -31.
249. Иванцов П.П. Проблема ответственности юридических лиц в российском уголовном
правею: Диссертаци я кандидата юридических наук . СПб, 2000. 194 с.
250. Изард К.Э. Психология эмоций. СПб: Питер, 1999. 464 с.
251. Кант И. Сочинения в шести томах. Том 4. Москва: Мысль, 19 65. 544 с.
252. Кашанина Т.В. Юридическая техника: Учебник. 2 -е изд.,пересмотр. М. Норма.
Инфра -М, 2001. 496 с.
253. Кибак Г.А. Гражданское право: Краткий курс лекций. Кишинев: CEP USM , 2003, 374
p.
254. Ковалев М.И. и др. Уголовное право. Общая часть: Учебник для вузов. Москва :
Норма, Инфра -М, 1998. 516 c.
255. Кодекс Российской Федерации об административных правонарушениях, принят
Государственной Думой 20 декабря 2001 года, Одобрен Советом Федерации 26 декаб ря
2001 года.
256. Кожевников О. А. Юридическая ответственность в системе права: Диссертаци я
кандидата юридических наук. Тольятти, 2003. 194 c.
257. Козлова Н.В. Юридическое лицо с точки зрения закона и правовой науки. В:
Вестник Моск. ун -та. Сер. 11. Право,2002, № 5, c.32 -56.
258. Колюшин Е.И. Конституционное (государственное) право России. Москва: Дом
Городец, 2006. 416 с.
259. Краснов М.А. Публично -правовая ответственность представительных органов за
нарушения закона. B: Государство и Право, 1993, nr.6, c. 46 -56.
260. Кудрявцев В. Н. Объективная сторона преступления. Москва: Госюриздат. 1960. 244
с.
261. Кудрявцев В. Н., Наумов А. В. Российское уголовное право. Общая часть. Москва:
Спартак, 1997. 278 c.
262. Кудрявцев В.Н. Борьба мотивов в преступном поведении. М.:Норма, 2007. 128 с.
263. Кудрявцев В.Н. Генезис преступления. Опыт криминологического моделирования.
М.: Инфра -М, Форум , 1998. 216 с.
264. Кудрявцев В.Н., Наумов А. В. Российское уголовное право. Часть Общая . Москва:
Спарк, 2000. 478 c.

180
265. Кузнецов Э.В., Сальников В.П. Наука о праве и государстве. Москва,СПб.: Герда,
1999. 411 с.
266. Кузнецова Н.Ф., Тяжкова И.М. Курс уголовного права. Часть Общая . Том 1: Учение
о преступлении. Москва: Зерцало, 1999, 624 c.
267. Кузнецова О.А.. Презумпции в гражданском праве . Автореферат на соискание
ученой степ ени кандидата юридических наук. Екатеринбург, 2002, 23 с.
268. Лебедева Т.Ю. Вина как форма инкультурации личности: Автореф. дис. канд.
философских наук. Нижний Новгород, 2010. 29 с.
269. Лейбниц Г. Сочинения в 4 -х томах. Том 4. Москва : Мысль, 1989. 554 с.
270. Леонтьев А.Н. Потребности, мотивы и эмоции. М: МГУ, 1971. 40 с.
271. Липинский Д.А. Регулятивная функция конституционной ответственности. B:
Конституционное и муниципальное право, 2003, N 4, c. 9 -15.
272. Лунеев В.В. Субъективное вменение. М.: Спарк, 2000. 70 с.
273. Лучин В.О . Конституционные деликты. B: Государство и право, 2000, N 1, c. 10 -15.
274. Лучин В.О. Конституция Российской Федерации. Проблемы реализации. Москва:
Юнити -Дана , 2002. 687 c.
275. Марцев А.И. Общие вопросы учения о преступлении. Омск: Ом. юрид. ин -та МВД
России , 2000. 136 с.
276. Марчуков С. Альянс от безысходности. В: Самарское обозрение. 2002. 9 сентября.
http://www.garweb.ru/conf/rospatent/20030211/smi/msg.asp@id_msg133390.htm (vizitat
04.03.2015)
277. Маслова Е. В. Философско -логический аспект факультативных признаков
субъективной стороны состава преступления. B: Юридическая наука и практика: Вестник
Нижегородской академии МВД России, 2012, №4(20), c. 94 -100.
278. Матвеев Г.К. Основания гражданско -правовой ответственности. Москва:
Юридическая литература ,1970. 312 с.
279. Миронов В.И. Трудовое право: Учебник для вузов , СПб.: Питер, 2009. 866 с.
280. Михеев Р.И., Корчагин А.Г., Шевченко A.C. Уголовная ответственность
юридических лиц: за и против. Владивосток: Дальневост. Ун., 1999. 76 с.
281. Молчанов Б.А., Анциферова Ю.С. Обоснование вины как признака субъективной
стороны состава преступления в трудах юристов XIX – начала XX века. B: Правовое
государство: теория и практика , 2014, №2, c. 100 -105.
282. Муздыбаев К. Переживание вины и стыда. СПб.: Институт социологии РАН, 1995.
39 с.
283. Назаренко Г.В. Вина в уголовном праве. Монография Орел: Правоведение , 1996. 96
c.
284. Наумов A.B. Уголовный закон в период перехода к рыночной экономике. B:
Советское государство и право, 1991, № 2, с. 28-35.
285. Наумов А. Предприятие на скамье подсудимых. В: Советская юстиция, 1992, № 17 –
18, с. 3 -8.
286. Нерсесянц В. С. Общая теория права и государства. Учебник для юридических вузов
и факультетов. Москва : НОРМА ИНФРА, 1999. 552 с.
287. Несмеянова С.Э. К вопросу о конституционной ответственности. Конституционное и
муниципальное право № 4/2002. C. 20 -22.
288. Никифоров A.C. Об уголовной ответственности юридических лиц. B: Уголовное
право: новые идеи. М.: ИГП РАН,1994. С. 43-49 .
289. Новицкий И.Б., Лунц Л.А. Обязательственное право . Москва: Юридическая
литература, 1950. 319 с.
290. Овсепян Ж.И. Критерии конституционной ответственности. B: Северо -кавказский
юридический вестник, Ростов -на-Дону, 2001, № 4, С. 3 -30.

181
291. Ойгензихт В.А. Юрид ическое лицо и трудовой коллектив: сущность, поведение,
ответственность. Душанбе, 1988. 115 с.
292. Орлов Ю. М. Восхождение к индивидуальности. М.: Просвещение, 1991. 287 с.
293. Орловский Ю.П., Нуртдинова А.Ф. Трудовое право России . Учебник. М.:
КОНТРАКТ, ИНФРА -М, 2008. 608 с. ,P. 383
294. Пашенцев Д.А., Гарамита В.В. Вина в гражданском праве. М.: Юркомпания, 2010.
143 с.
295. Платон. Собрание сочинений в 4 -х томах. Том 3. Москва: Мысль, 1994. 654 с.
296. Плотников А.И. Объективное и субъективное в уголовном праве (Оценка
преступления по юридическим признакам). Оренбург: ОГАУ, 1997. 140 с.
297. Полубинский В.И. Правовые основы учения о жертве преступления. Учебное
пособие Горький: ВШ МВД СССР , 1979. 83 c.
298. Поляко в А.В. Общая теория права. С. Петерб.: Издательский Дом Санкт –
Петербургского государственного университета , 2004. 863 c.
299. Рарог А.И. Общая теория вины в уголовном праве. М.: Статут, 2005. 376 с.
300. Рарог А.И. Субъективная сторона и квалификация преступлений . Москва:
Профобразование, 2001. 133 c.
301. Рарог А.И. Уголовное право Российской Федерации. Часть Общая. Москва: Юристь,
2001. 496 с.
302. Рассолова Т.М. Гражданское право. Учебник для студентов вузов, обучающихся по
специальности «Юриспруденция». Серия «Dura lex, sed lex». Москва: ЮНИТИ -ДАНА,
2012. 847с.
303. Сатушиев А.Х. Актуальные проблемы концепции вины в уголовном праве и
вопросы их преемственности. Юристъ – Правоведъ, 2007, №4. c. 35 -39
304. Сахаров А.Б. Уголовное -правовая безопасносности условий труда в СССР. Москва:
Юридическая Литература, 1958. 186 с.
305. Ситковская О.Д. Уголовный кодекс Российской Федерации: психологический
комментарий. М.: Волтерс Клувер, 2009. 109 с.
306. Спиридонов Л.И. Теория государства и права. Москва: Проспект, 1997. 301 с.
307. Столин В.В. Самосознание личности. М.: Издательство Московского Университета,
1983.284 c.
308. Тихонов К. Ф. Субъективная сторона преступления. Саратов: Приволжское ,1967.
103 с.
309. Токаренко В.А. Юридическая ответственность (вопросы теории). Автореф. дис. д -ра
права. Кишинев: Сириус, 2002. 24 с.
310. Транин А. А. Уголовное право. Часть общая. Москва: 1929. 311 c.
311. Трудовой кодекс Российской Федерации от 30.12.2001 N 197 -ФЗ (ред. от 03.07.2 016).
http://www.consultant.ru/document/cons_doc_LAW_34683/ (vizitat 01.03.2017)
312. Уголовный кодекс Республики Беларусь. 9 июля 1999 г. № 275 -З. http://xn –-
ctbcgfviccvibf9bq8k.xn –90ais/ (vizitat 01.03.2017)
313. Уголовный Кодекс Украины принят Верховной Радой Украины 5 апреля 2001 г.
http://pravoved.in.ua/section -kodeks/134 -yku.html (vizitat 01.03.2017)
314. Франк Л.В. Об изучение личности и поведение потерпевшего (нужна ли Советская
виктимология?). B: Вопросы уголовного права, уголовного процеса и криминологий,
Душанбе, 1966, с. 24 -35.
315. Харламов А. Н. Вина и ответственность как предмет этического исследования.
Диссертация на соискание ученой степени кандидата философских наук, Cанкт –
Петербургб, 2015. 154 c.
316. Хачатуров Р.Л., Ягутян Р.Г. Юридическая ответственность. Тольятти:
Международная академия бизнеса и банковского дела, 1995. 200 с.

182
317. Хвостов А. М. Вина в советском трудовом праве. Минск: Беларусь, 1970. 120. с.
318. Хохлов Е.Б., Бородин В.В. Понятие юридического лица: история и современная
трактовка. B: Государство и право,1993 № 9, c.152 -159.
319. Хужин А. М. Исторические, философские, политические и юридические науки,
культурология и искусствоведение. B: Вопросы теории и практики, 2011, № 2 (8): в 3 ч., Ч.
П., c. 196 -200
320. Цельникер Г.Ф. Вина в российском праве(общетеоретический и исторический
аспекты). Диссертация на соискание ученой степени кандидата юридических наук.
Самара, 2004 г. 235 c.
321. Цуканов Н.Н. О критериях правовой презумпции . Законотворческая техника в
современно й России: состояние, проблемы, совершенствование. Сборник статей.
Н.Новгород, 2001. 504 с.
322. Черданцев Ф. Теория государства и права. Москва: Юрайт, 1999. 429 с.
323. Черниловский М. Хрестоматия по всеобщей истории государства и права. Москва:
Гардарика, 1998. 41 3 с.
324. Шепель Т.В. О легальном определении вины в гражданском праве. B: Современное
право. 2006. №7. С. 76 -79
325. Шон Д.Т. Конституционная ответственность. B: Государство и Право, 1995, nr.7, c.
35-43
326. Шон Д.Т. Пробл емы конституционно-правовой ответственности (по материалам
конференций юридического факультетa, МГУ), Вестник МГУ. Серия 11. В: Пр аво
2001, №.3, с.15-23.
327. Энгельс Ф. Анти -Дюринг. Москва: Госполитиздат, 1950. 375 с.
328. Юрчак Е. В., Эволюция понятия вины в историческом контексте. B: Современные
исследования социальных проблем, 2013, N.10, c. 438 -456.
329. Юрчак Е.В. Вина как общеправовой институт . Диссертация на соискание ученой
степени кандидата юридических наук. Москва, 2015. 276 c.
330. Якушин В.А.. Субъективное вменение и его значение в уголовном праве. Тольятти:
ТолПИ, 1998. 296 с.

C. Referințe bibliografice în limbile engleză, franceză, spaniolă, italiană și germană

331. Antolisei F. Manuale di diritto penale. Parte generale. Milano: Giuffrè, 1994. 788 p.
332. Avril P. Pouvoir et responsabilite. În Mélanges G. Burdeau:Le pouvoir. Paris: L.G.D.J.
1977. pp. 9 -23.
333. Beaud O. La responsabilite politique face a la concurrence d’ autres forms de
responsabilite. În Revue Pouvoirs, 2000, nr.92, p.17 -30.
334. Bettiol G. Diritto penale, parte generale,Ottava edizione. Padova: CEDAM, 1973. 877 p.
335. Bless F. W. The psychic aspects of the compromise, Washington. 1967, 462 p.
336. Bordessoule De Bellefeuille P., Hass M. La mise en diuiger d’autrui. În Rev. penit. et de
droit pénal, 1996, p. 289 -295.
337. Bouloc B., Gaston Șt., Levasseur G. Droit pénal gene ral. Dalloz -Sirey. 2005. 702 p.
338. Carbonnier J. Droit civil. Les biens. Les obligations , Paris: Quadrige/Puf, 2004, 2573 p.
339. Code civil du Québec / http://legisquebec.gouv.qc.ca/fr/showdoc/cs/CCQ -1991 (vizitat
12.05.2013)
340. Code pénal français promulguées le 22 juillet 1992. http://codes.droit.org/CodV3/penal.pdf
(vizitat 01.03.2017)
341. Codice penale i taliano. Testo coordinato ed aggiornato del Regio Decreto 19 ottobre 1930,
n. 1398. http://www.uwm.edu.pl/kpkm/uploads/files/codice -penale.pdf (vizitat 01.03.2017)

183
342. Código Penal de C olombia. Ley 599 de 24.07.2000. În DIARIO OFICIAL. AÑO
CXXXVI. N. 44097. 24, JULIO, 2000. PAG. 1
343. Código penal Republica de El Salvador. Decreto Nș 1030. La Asamblea Legislativa de la
Republica de el Salvador . https://www.oas.org/dil/esp/Codigo_Penal_El_Salvador.pdf
(vizitat12.02.2017)
344. Demogue R. Traite des obligations en general, vol. III, Paris: Rousseau,1923, 367 p.
345. European Group on Tort Law, Principles of European Tort Law . Vienna: Spinger, 2005.
346. Fiandca G ., Musco E. Diritto penale, parte generale. Bologna: Zanischelli, 1999. 414 c.
347. George Mandler. The quorelation of the penal guiltiness and the alarm of the sour.
SanFrancisco, 1975. 214 p.
348. Internet Encyclopedia of Philosophy // http://www.iep.utm.edu/aqui nas/(vizitat 01.03.2015)
349. Jescheck Hans Heinrich, Lehrbuch des Strafrechts. Allgemeiner Teil, vierte Auflage,
Duncker and Humblot, Berlin, 1988, 838 p.
350. Jourdain P. Les principes de la responsabilite civile , 3e edition, Paris: Dalloz, 1996. 184 p.
351. Kindhäuser Urs, López Díaz Claudia Rindbhauser. U. Derecho penal de la culpabilidad y
conducta peligrosa. Bogota: Universidad Extrado de Columbia, 1996, 140 p.
352. Mantovani F. Diritto penale, parte generale, seconda edizione. Padova: Cedam, 1988. 412
p.
353. Marty G. et Raynaud P. Droit civil, Tome II. Les Biens. Paris: Sirey, 1966. 460 p.
354. Mayer H. Rechtsnormen und Kulturnormen in strafrechtliche Abhandlung, Breslau:
Schletter, 1903. 136 p.
355. Mazeaud H., Maeaud L., Txjnc A. Traité théorique et pratique de la responsabilité civile
délictuelle et contractuelle, t. III, 5e éd. În Revue internationale de droit compare , 1961. Volume
1, Nr. 1, p. 358 -379.
356. Moderne Fr. States Les avatars du présidentialisme dans les états latinoaméricains. În
Revue Pouvoirs, 2001, nr. 98, pag.63 -84.
357. Monro Ch. H. trans. The digeste of Justinian, vol. II, Cambridge: University Press, 1909,
433 p.
358. Padovani T. Diritto penale. Milano: Giuffre, 1990, 327 p.
359. Pannain R. Manuale di diritto penale. Vol. II. parte speciale tomo primo. Torino: Utet,
1957. 628 p.
360. Planiol M. Etudes sur la responsabilite civile, Paris: Sirey, 1950. 283 p.
361. Savatier R. Traité de la responsabilité civile en droit français , Vol. I., Paris : Libr. générale
de droit et de jurisprudence, 1939. 610 p.
362. Schleiermacher's Glaub enslehre. Dr. Gess's Uebersicht uber das theologische System
Schleiermachers . Muller's Lehre Von der Sunde , vol. I. pp. 412 -437. Bretschneider's Dogmatik ,
pp. 14 -38 of Appendix to vol. I. Morell's Philosophy of Religion .
http://www.voxdeibaptist.org/Doctrina_Pacatului_Hodge.htm (vizitat 25.02.2014)
363. Starck B. Droit civil. Obligations. Responsabilite delictuelle. Paris: ITEC, 1988. 582 p.
364. Ursu V. Concept s and historical references regarding the criminal guilt in ancient times. În
Proceedings of the International Conference European Union’s Hystory, Culture And Citizenship
8th edition, Bucharest: Publishing House, 2015, p. 707 -718.
365. Ursu V. The concept of guilt: its notion and essence. În Proceedings of the International
Conference European Union’s Hystory, Culture And Citizenship 9th edition, Bucharest:
Publishing House, 2016, p. 826 -837.
366. Ursu V. The evolution of the guilt notion in the medieval period at some european nations,
în Proceedings of the International Conference European Union’s Hystory, Culture And
Citizenship 9th edition, Bucharest: Publishing House, 2016, p. 838 -847.

184
367. Ursu V. Theoretical and practical analysis of guilt as an essential condit ion or element of
the civil legal liability. În Proceedings of the International Conference European Union’s
Hystory, Culture and Citizenship 7th edition, Bucharest: Publishing House, 2014, pag. 262 -272.
368. Ursu V. Theories regarding the criminal guilt in th e foreign doctrine conception . În
Proceedings of the International Conference European Union’s Hystory, Culture and Citizenship
6th edition, Bucharest: Publishing House, 2013, pag. 275 -283.
369. Viney G. La faute. În Traite du droit civil”, sub direcția lui J.Ghestin, Librairie Generale de
Droit et de Jurisprudence, Paris, 2006, 653 p.
370. Von Liszt Franz. Traite de droit penal allemand (trad. Fr.). Paris: Giard & Brière, 1911 –
1913, 498 p.
371. Welzel H. El nuevo sistema del derecho penal. Una introducción a la doctrina de laacción
finalista . Montevideo. BuenosAires: Julio César Faira , 2004 . 201 p.
372. Welzel H. Das neue Bild des Strafrechtssystems. Göttingen: O. Schwartz, 1961. 81 p.

185

DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnata Ursu Viorica, declar pe răspundere personală că materialele prezentate în teza
de doctorat sunt rezultatul propriilor cercetări și realizări științifice. Conștientizez că, în caz
contrar, ur mează să suport consecințele în conformitate cu legislația în vigoare.

Semnătura Ursu Viorica

186
CURRICULUM VITAE
INFORMAȚII
PERSONALE :

Ursu Viorica

Sexul feminin
Data nașterii 19.03.1976
Cetățănia: Republica Moldova
Naționalitatea: româncă
EDUCAȚIE ȘI
FORMARE
1997 – 2001 Universitatea de Stat din Republica Moldova,
Facultatea drept, profilul – juridic, specializarea –
drept economic
2002 – 2003 Masterat , Academia de Poliție “Ștefan cel Mare” al M.A.I, or.Chișinău, Republica
Moldova, specializarea – drept civil
2010 – 2012
Universitatea Tehnica a Moldovei, Facultatea Inginerie, Economie si Business,
specializarea – Business si Administrare
2012 – 2016 Doctorand Universitatea Liberă Internațională, 551.01 Teoria statului și dreptului;
istoria statului și dreptului; istoria doctrinelor politice și de drept
2013 – 2015
Masterat , Universitatea Tehnica a Moldovei, Facultatea Inginerie, Economie si
Business , specializarea – administrare afacerilor

EXPERIENȚA PROFESION ALĂ
2003 – prezent Universitatea Tehnică a Moldovei , Catedra Drept Patrimonial, lector superior
 titular obiecte: Dreptul civil (partea generală); Drept financiar -fiscal; Drept
comunitar; Drept contravențional; Dreptul vamal; Drepturile patrimoniale (program
de masterat).
 evalurea și analiza rezultatelor seminarelor și examenelor;
 elaborarea, perfecț ionarea și actualizarea curriculum -ului la discipline predate,
îndrumarelor metodice, suporturilor de curs, dosarelor titularului disciplinei,
biletelor examinaționale și altor materiale didactice;
 realizarea activității de cercetare;
 elaborarea raportului privind activitatea didactică și de cercetare și participarea la

187
alte activități specifice universității și în interesul învățământului (conferințe
naționale și internaționale).
ACTIVITATE
EDITORIALĂ:

2007 – prezent membru al Colegiului de redacție la Analele științifice ale Catedrei Drept
Patrimonial, Facultatea Cadastru, Geodezie și Construcții, Universitatea Tehnică din
Moldova

ALTE COMPETENȚE
Mediator – atestat 2013 eliberat în temeiul Hotărîrii Consiliului de mediere nr.2
din 26.10.2013

DEȚINĂTOR AL PREMIILOR
2013
Diplomă de gradul III la Premiile Senatului UTM, compartimentul „Cel mai bun
manual universitar al anului 2013, UTM”.
2014 Medalie cu prilejul aniversării a 50 de ani de la fondarea UTM

188
LISTA LUCRĂRILOR
ȘTIINȚIFICE, ȘTIINȚIFICO -METODICE, DIDACTICE
ale dlui/dnei Ursu Viorica
drd. Universitatea Liber ă Internațional ă din Moldova

LUCRĂRI ȘTIINȚIFICE

1. Articole în reviste din Registrul Național al revistelor de profil, categoria C:
1. Ursu V. Unele aspecte ale evoluției formelor vinovăției civile. În: Jurnalul juridic național:
Teorie și practică, n.4 (14), 2015, p. 31 -39 (0,56 c.t.).
2. Ursu V. Evoluția conceptului de vinovăție cu valoare juridică în teologie și filosofie, în
contextul istoric. În: Legea și viața nr. 9, 2015, p. 37 -44 (0,5 c.t.).
3. Ursu V. Aspecte generale ale dezvoltării istorice a conceptului de vinovăție în Rusia . În:
Legea și viața nr. 9, 2016, p. 26 -31 (0,38 c.t.).
4. Ursu V. Tendințe în abordarea științifică a categori ei de vinovăție în dreptul contravențional .
În: Studii Juridice Universitare, U.L.I.M., nr. 1 -2, 2016, pag. 156 -163 (0,5 c.t.).

2. Materiale/ teze la forurile științifice:
2.1. Conferințe internaționale:
1. Ursu V. Theories regarding the criminal guilt in the foreign doctrine conception. În:
Proceedings of the Internațional Conference European Union’s Hystory, Culture and Citizenship
6th edition, Bucharest: Publishing House, 2013, p. 275 -283 (0,56 c.t.).
1. Ursu V. Theoretical and practical analysis of guilt a s an essential condition or element of the
civil legal liability. În: Proceedings of the Internațional Conference European Union’s Hystory,
Culture and Citizenship 7th edition, Bucharest: Publishing House, 2014, p. 262 -272 (0,7 c.t.).
2. Ursu V. Concepts and historical references regarding the criminal guilt in ancient times. În:
Proceedings of the Internațional Conference European Union’s Hystory, Culture And Citizenship
8th edition, Bucharest: Publishing House, 2015, p. 707 -718 (0,75 c.t.).
3. Ursu V. The conce pt of guilt: its notion and essence. În: Proceedings of the Internațional
Conference European Union’s Hystory, Culture And Citizenship 9th edition, Bucharest:
Publishing House, 2016, p. 826 -837 (0,75 c.t.).
4. Ursu V. The evolution of the guilt notion în the medieval period at some european nations . În:
Proceedings of the Internațional Conference European Union’s Hystory, Culture And Citizenship
9th edition, Bucharest: Publishing House, 2016, p. 838 -847 (0,6 c.t.).

189
2.2. Conferințe internaționale în republică:
1. Ursu V. Vinovăția – un element esențial al răspunderii civile delictuale în concepția doctrinei
naționale și a doctrinelor străine. În: Universitas Europaea XXI: Știința universitară în contextual
integrării europene — Promovarea drepturilor omului în cont extul integrării europene: teorie și
practică: Conf. șt. teoretico -practică intern., Chișinău: U.L.I.M., 2013, p. 405 -411 (0,44 c.t.).
2. Ursu V. Vinovăția victimei – problemă a cauzalității criminalității . În: Conferința Științifică
Internațională a doctoran zilor „Tendințe contemporane ale dezvoltării științei: viziuni ale
tinerilor cercetători”: Teze, Chișinău: Artpoligraf, 2014, p. 138 (0,4 c.t.).

2.3. Conferințe naționale:
1. Ursu V., Vinovăția penală . În: Conferința Tehnico -științifică a Colaboratorilor, Do ctoranzilor
și Studenților, 15 -23 noiembri, Chișinău: Tehnica -UTM, 2014, p. 295 -298 (0,25 c.t.).