Cu titlu de manuscris [603485]

MINISTERUL EDUCA ȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris
C.Z.U: 343.352 (043.3)

NEDELCU Narciza

PARTICULARIT ĂȚ ILE LEG ĂTURII CAUZALE ÎN
COMPONEN ȚELE DE INFRAC ȚIUNE
SĂVÂR ȘITE PRIN INAC ȚIUNE

SPECIALITATEA: 554.01 – Drept penal (drept penal și execu țional penal)

Tez ă de doctor în drept

Conduc ător știin țific: Igor CIOBANU
doctor în drept,
conferen țiar universitar

Autor:

Narciza NEDELCU

CHI ȘIN ĂU 2016

2

© Nedelcu Narciza, 2016

3 CUPRINS

ADNOTARE (în limbile român ă, rus ă, englez ă) 4
LISTA ABREVIERILOR 7
INTRODUCERE 8

1. ANALIZA SITUA ȚIEI ÎN DOMENIUL LEG ĂTURII CAUZALE
ÎN DREPTUL PENAL 18
1.1. Analiza materialelor știin țifice consacrate leg ăturii cauzale publicate peste hotare 18
1.2. Analiza materialelor știin țifice consacrate leg ăturii cauzale publicate în Republica Moldova 35
1.3. Evaluarea scopului și obiectivelor tezei de doctorat 38
1.4. Concluzii la Capitolul 1 40

2. CONCEPTUL DE CAUZALITATE ÎN DREPTUL PENAL 42
2.1. Temeiurile ra ționale ale concep ției cauzalit ății în dreptul penal 42
2.2. No țiunea cauzalit ății, a leg ăturii cauzale, a cauzei și efectului 49
2.3. Caracterul consolidat al no țiunii de leg ătur ă cauzal ă în dreptul penal 63
2.4. Calit ățile și particularit ățile cauzalit ății, ale leg ăturii cauzale, ale cauzei și efectului 67
2.5. Stabilirea cauzalit ății, leg ăturii cauzale, a cauzei și efectului 71
2.6. Concluzii la Capitolul 2 77

3. CONSTRUC ȚIA TEORETIC Ă A LEG ĂTURII CAUZALE
ÎN DREPTUL PENAL 82
3.1. Coraportul leg ăturii cauzale cu alte elemente ale componen ței de infrac țiune 82
3.2. Locul întâmpl ării în cadrul determinismului și al incidentului (cazusului) în dreptul penal 94
3.3. Teoria leg ăturii cauzale adecvate în dreptul penal 97
3.4. Categoria cauzalit ății și construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale în componen țele formale
de infrac țiune 102
3.5. Cazul particular al diviz ării categoriei cauzalit ății, al construc ției teoretice a leg ăturii
cauzale și al mecanismului cauz ării empirice 106
3.6. Concluzii la Capitolul 3 118

4. PARTICULARIT ĂȚ ILE STRUCTURII ȘI CON ȚINUTULUI LATURII
OBIECTIVE A COMPONEN ȚELOR DE INFRAC ȚIUNE S ĂVÂR ȘITE PRIN
INAC ȚIUNE 125
4.1. Particularit ățile inac țiunii în calitate de form ă a faptei socialmente periculoase 125
4.2. Inac țiunea în calitate de element al complexului cauzal 134
4.3. Specificul caracterului cauzator al inac țiunii 138
4.4. Fundamentarea caracterului cauzator al inac țiunii în baza aplic ării teoriei deosebirii
categoriei cauzalit ății, a construc ției teoretice a leg ăturii cauzale și a mecanismului cauz ării
empirice 148
4.5. Concluzii la Capitolul 4 155

CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMAND ĂRI 160
BIBLIOGRAFIE 167
ANEXE 178
DECLARA ȚIA PRIVIND ASUMAREA R ĂSPUNDERII 181
CV-ul AUTORULUI 182

4 ADNOTARE
Narciza Nedelcu , „ Particularit ățile leg ăturii cauzale în componen țele de infrac țiune
săvâr șite prin inac țiune ”, tez ă de doctor în drept la specialitatea
554.01 Drept penal (drept penal), Chi șin ău, 2016
Structura tezei: introducere, patru capitole, concluzii generale și recomand ări, bibliografia
din 203 titluri, 3 anexe, 166 pagini text de baz ă.
Cuvinte-cheie: leg ătur ă cauzal ă, cauz ă, efect, consecin ță socialmente periculoas ă,
determinism cauzal, construc ție teoretic ă a leg ăturii cauzale, fapt, ac țiune, inac țiune, componen ță
de infrac țiune, cauzalitate, mecanismul cauz ării empirice.
Domeniul cercet ării. Lucrarea este axat ă pe una dintre cele mai complexe și actuale probleme ale
dreptului penal: analiza particularit ăților leg ăturii cauzale în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin
inac țiune și a formelor de manifestare a acesteia în cadrul fa ptelor sanc ționate penal.
Scopul și obiectivele cercet ării. Scopul lucr ării const ă în realizarea cercet ărilor știin țifice pe
segmentul problemelor teoretico-aplicative ale inst itu ției leg ăturii cauzale în dreptul penal, la
general, și a particularit ăților stabilirii leg ăturii cauzale în componen țele de infrac țiune s ăvârșite
prin inac țiune. Atingerea scopului propus presupune realizare a urm ătoarelor obiective:
efectuarea unui studiu temeinic privind no țiunea și esen ța leg ăturii cauzale atât în cadrul
dreptului penal, cât și în sistemul știin țelor naturale, profilarea particularit ăților leg ăturii cauzale
în cadrul componen țelor de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune, argumentarea oportunit ății
anumitor propuneri, modific ări și complet ări.
Noutatea și originalitatea cercet ării. Caracterul novator al lucr ării este determinat de faptul
ca în cadrul acesteia sunt propuse no țiuni, defini ții, teze, concep ții care pun într-o lumin ă nou ă
unele dintre cele mai controversate probleme ce țin de problematica leg ăturii cauzale în dreptul
penal. Originalitatea rezultatelor ob ținute de autor se exprim ă în cercetarea celor mai
controversate probleme ale știin ței și practicii judiciare cu referire la institu ția leg ăturii cauzale.
Semnifica ția teoretic ă și valoarea aplicativ ă a cercet ării. În baza cercet ărilor realizate, s-a
constatat existen ța unor caren țe și omisiuni de ordin teoretico-normativ, precum și lipsa unor
lucr ări consacrate temei cercetate. Pentru a fi înl ăturate aceste caren țe, autorul formuleaz ă mai
multe concluzii și înainteaz ă recomand ări menite s ă îmbun ătățeasc ă calitatea cadrului normativ
privind aplicarea corect ă a institu ției leg ăturii cauzale atât în aspect teoretic, cât și practic.
Implementarea rezultatelor știin țifice. Concluziile știin țifice formulate ca rezultat al
realiz ării acestui studiu pot fi de un real folos în proce sul de elaborare și aplicare a
reglement ărilor cu privire la specificul leg ăturii cauzale în cadrul componen țelor de infrac țiune
săvâr șite prin inac țiune. De asemenea, ele pot fi utile la elaborarea d e publica ții știin țifice pentru
cei interesa ți, dar au și un caracter de instrumentariu pentru lucr ătorii practici din domeniul
dreptului penal.

5 АННОТАЦИЯ
Нарчиза Неделку , «Особенности причинно -следственной связи в составах
преступлений , совершаемых путём бездействия », Докторская диссертация в области
права по специальности 554.01 Уголовное право ( уголовное право ), Кишинев , 2016

Структура диссертации : введение , четыре главы , общие выводы и рекомендации ,
библиография из 203 наименований , 3 приложения , 166 страниц основного текста .
Ключевые слова : причинно -следственная связь , причина , следствие , социально
опасное последствие , причинно -следственный детерминизм , действие , бездействие , состав
преступления , механизм эмпирического определения причинно -следственной связи .
Область научных исследований . Работа относится к одной из самых сложных и
актуальных проблем уголовного права : анализ особенностей причинно -следственной
связи в составах преступлений , совершаемых путём бездействия и форм ее проявления .
Цель и задачи исследования . Углубление концепции о причинно -следственной связи
в уголовном праве и решение вопросов , касающихся форм проявления причинно –
следственной связи в составах преступлений , совершаемых путём бездействия . Для
достижения данной цели , необходимо решить следующие задачи : провести изучение
концепции причинно -следственной связи в уголовном праве , обрисовав особенности
причинно -следственной связи в составах преступлений , совершаемых путём бездействия .
Новизна и оригинальность исследования . Инновационный характер диссертации
определяется тем , что в работе предложены понятия , тезисы , которые ставят в новом
свете некоторые из наиболее спорных вопросов , связанных с проблемой причинно –
следственной связи в уголовном праве . Оригинальность полученных автором результатов
выражена в исследовании наиболее спорных вопросов в данной области .
Теоретическая значимость и практическая ценность исследования . На основании
проведенных исследований было установлено существование некоторых пробелов
теоретико -нормативного порядка , а также отсутствие работ , посвященных данной теме .
Чтобы устранить эти недостатки , автор сформулировал ряд рекомендаций , направленных
на улучшение нормативно -правовой базы в целях правильного применения причинно –
следственной связи , как в теоретическом , так и в практическом плане .
Внедрение научных результатов . Научные выводы , сформулированные в результате
завершения данного исследования , могут быть использованы в процессе разработки и
применения правил , касающихся специфики причинно -следственной связи в составах
преступлений , совершаемых путём бездействия . Они могут стать солидным подспорьем в
подготовке научных публикаций для заинтересованных лиц, а также имеют прикладной
характер для практических работников в сфере уголовного права .

6 ANNOTATION
Narciza Nedelcu, “ The peculiarities of causal connection in the compo nents of infraction
committed through inaction ”, Doctoral thesis in law at the specialty 554.01 C riminal Law
(criminal law), Chisinau, 2016

Structure of thesis : introduction, four chapters, general conclusions and recommendations,
bibliography of 203 titles, 3 annexes, 166 pages of basic text.
Key-words : causal connection, cause, effect, socially danger ous consequence, causal
determinism, theoretical construction of causal con nection, action, inaction, infraction
component, causality, mechanism of empirical causat ion.
Field of research. This paper is focused on one of the most complex a nd actual issue of the
criminal law: analysis of the particularities of ca usal connection in the components of infraction,
committed through inaction and the forms of its man ifestation within the facts criminally
executed, achieved by form of inaction.
Purpose and objectives of the research . Deepening the concept regarding the causal
connection in criminal law and solve of specific is sues which concern the forms of manifestation
of the causal connection in components of infractio n committed through inaction. For achieving
the proposed aim, it involves the accomplishment of the following objectives: carrying out a
profound study on the concept of causal connection both in the criminal law, forming the
peculiarities of causal connection in the component s of committed infraction through inaction.
Novelty and originality of the research . The innovating character of the paper is
determined by the fact that in the paper are propos ed notions, definitions, theses, concepts, which
put in a new light some of the most controversial i ssues related to the problem of causal
connection in criminal law. The originality of the results obtained by the author shall be
expressed in the research of the most controversial issues of judicial science and judicial.
Theoretical importance and the applicative value of research . Based on the research
conducted, it was found the existence of some gaps and omissions of theoretical-normative
order, as well as the absence of works devoted to t he theme researched. To remove these faults,
the author formulates several conclusions and prese nts recommendations designed to improve
the quality of the regulatory framework relating to proper and uniform application of the causal
connection both in theoretical and practical aspect .
Implementation of scientific results . Scientific conclusions formulated as a result of the
completion of this study may be helpful especially in the process of drafting and implementing
the rules with respect to the specific of causal co nnection within the components of infraction
committed through inaction. They also can be useful in the preparation of scientific publications
for those interested, but also have a character of tools for workers in the field of criminal law.

7 LISTA ABREVIERILOR

alin. – alineat
art. – articol
C. contr. RM – Codul contraven țional al Republicii Moldova
C. pen. RM – Codul penal al Republicii Moldova
C. proc.pen. RM – Cod de procedur ă penal ă al Republicii Moldova
CEDO – Conven ția European ă a Drepturilor Omului
CtEDO – Curtea European ă a Drepturilor Omului
CSJ – Curtea Suprem ă de Justi ție
HP CSJ – hot ărârea Plenului Cur ții Supreme de Justi ție
DUDO – Declara ția Universal ă a Drepturilor Omului
lit. – liter ă
MAI – Ministerul Afacerilor Interne
nr. – num ăr
p. – pagin ă
pct. – punct
RDP – Revista de Drept Penal
RND – Revista Na țional ă de Drept
s.n. – sublinierea noastr ă
vol. – volum

8 INTRODUCERE

Actualitatea și importan ța temei investigate. O condi ție necesar ă a r ăspunderii penale este
stabilirea leg ăturii cauzale dintre fapta infrac țional ă și urmarea prejudiciabil ă ce a survenit. Via ța
ne arat ă c ă în multe cazuri fapta infrac țional ă și urm ările prejudiciabile sunt atât de strâns legate
între ele, încât stabilirea leg ăturii cauzale nu este un lucru complicat. Totodat ă, întâlnim frecvent
situa ții când starea de lucruri, cu referire la acest asp ect, este una deloc u șoar ă, la acest capitol
fiind întâlnite anumite dificult ăți.
Anume din acest considerent printre problemele fund amentale ale dreptului raportul de
cauzalitate se impune în prim-plan, prezentând nu d oar un interes teoretic indiscutabil, dar și o
deosebit ă importan ță în activitatea organelor de drept. Necesitatea stu dierii temeinice a
raportului de cauzalitate este determinat ă și de interesul în cre ștere manifestat de cei ce activeaz ă
în cadrul organelor de drept, de nevoia unei orient ări teoretice corecte pe care o resimte practica
judiciar ă.
O lung ă perioad ă de timp, cauzalitatea a fost identificat ă cu necesitatea, din lan țul cauzal
fiind excluse întâmplarea și condi ționarea. Cunoa șterea știin țific ă actual ă procedeaz ă la o
corelare a necesit ății cu întâmplarea în structura raporturilor cauzale , ceea ce înseamn ă, implicit,
și corelarea cauzelor și condi țiilor în producerea efectelor. Cauza are un caracte r decisiv în
determinarea efectului, deoarece ea confer ă ansamblului de condi ții caracterul necesar și
suficient în producerea acestuia. Pentru aceasta tr ebuie respins ă atât absolutizarea rela ției cauzale
și nesocotirea influen ței condi țiilor, cât și absolutizarea influen ței condi țiilor, dizolvând în ele
cauzele. Ast ăzi mai întâlnim gre șeli pe care organele de urm ărire penal ă și instan țele
judec ătore ști le fac în instrumentarea și solu ționarea cauzelor penale anume la capitolul leg ăturii
cauzale.
Activitatea uman ă este o activitate con știent ă, îndreptat ă spre un scop care î și are rădăcinile
biologice în conduita bazat ă pe reflectarea anticipativ ă. A ac ționa conform unui scop înseamn ă a
ac ționa pe baza imaginii ideale a rezultatului ac țiunii și a c ăilor realiz ării sale, scopul fiind
imaginarea mental ă a efectului ac țiunii. În felul acesta, ac țiunea bazat ă pe un scop apare ca mod
specific de realizare a lan țurilor cauzale în via ța social ă și, respectiv, în activitatea organelor de
drept. Nici prezen ța ac țiunii pe baza reflect ării anticipative, nici cea a ac țiunii umane pe baza
unor scopuri nu se opun principiului cauzalit ății. Dimpotriv ă, ap ărând pe fondalul ac țiunii unor
cauze obiective, ele se integreaz ă, cu principiile lor proprii, în procesele de trans formare a
realit ății, procese întâlnite de frecvente ori și în activitatea organelor de drept.
În știin ța dreptului penal no țiunea de leg ătur ă cauzal ă este pe larg utilizat ă, deoarece ea
constituie un semn obligatoriu al laturii obiective a componen țelor de infrac țiune, considerent

9 din care este tratat ă și examinat ă destul de minu țios. Astfel, întâlnim o multitudine de teorii,
menite s ă explice esen ța leg ăturii cauzale și s ă eviden țieze regulile de aplicare a acesteia. Ca
finalitate, toate aceste concepte și teorii sunt destinate solu țion ării chestiunii privind temeiurile și
premisele r ăspunderii penale, deoarece lipsa leg ăturii cauzale dintre fapta socialmente
periculoasă și urm ările prejudiciabile exclude r ăspunderea penal ă – din lipsa în cadrul faptei
săvâr șite a elementelor constitutive ale componen ței de infrac țiune.
În acela și context, un șir de autori se refer ă la coraportul dintre conceptul filosofic al
no țiunii de leg ătur ă cauzal ă și conceptul de drept penal al no țiunii de leg ătur ă cauzal ă ca semn al
laturii obiective a componen ței de infrac țiune.
Totodat ă, este de men ționat c ă atât în știin ța dreptului penal, cât și în filosofie, nu exist ă un
concept unic, iar multiplele școli filosofice se expun diferit asupra conceptului cauzalit ății. În
acela și timp, dreptul penal dispune de un obiect propriu de studiu și nu poate utiliza categorii și
no țiuni ale altor știin țe într-o form ă invariabil ă și neacomodat ă la propriile necesit ăți, în vederea
atingerii obiectivelor sale. Deci, se impune ca fir easc ă întrebarea: care anume concepte ale
no țiunilor de cauzalitate și de leg ătur ă cauzal ă urmeaz ă a fi însu șite de c ătre dreptul penal al
Republicii Moldova?
Rămân nesolu ționate și alte întreb ări. Nu este pus ă și de aceea nu este solu ționat ă nici
întrebarea privind coraportul dintre leg ătura cauzal ă ca semn al laturii obiective a componen ței
de infrac țiune și leg ătura cauzal ă, care este obiectiv exprimat ă și descris ă în diferite știin țe ale
naturii. În practica organelor de drept leg ătura cauzal ă este materializat ă, de regul ă, prin
intermediul raportului de expertiz ă în cadrul dosarelor penale. Totodat ă, fapta (ca motiv, cauz ă)
și urmarea prejudiciabil ă (ca efect) sunt normativ fixate, ceea ce nu se ref er ă și la cauzalitatea
obiectiv ă, empiric ă. Coraportul dintre aceste no țiuni de asemenea merit ă anumite cercet ări și
investiga ții speciale.
Problema privind calit ățile și particularit ățile leg ăturii cauzale în componen țele de
infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune constituie subiectul acestei investiga ții. Interesul fa ță de acest
subiect are mai multe determinative. În componen țele materiale de infrac țiune consecin țele
infrac ționale sunt generate de fapta persoanei vinovate. U n a șa coraport strict dintre fapt ă și
consecin țe se nume ște leg ătur ă cauzal ă. Fapta sub form ă de ac țiune – în calitate de cauz ă
activ ă – este destul de transparent ă și clar ă pentru investiga ții. Cauza activ ă, în ac țiune, este
susceptibil ă s ă genereze anumite muta ții în realitatea ce ne înconjoar ă și s ă duc ă la apari ția de
noi fapte, fenomene, denumite consecin țe. Aceast ă situa ție se pare a fi una evident ă și f ără de
echivoc.
Altfel se prezint ă a fi procesul de investigare a cauzalit ății pasive – fapta sub form ă de
inac țiune. Datorit ă particularit ăților influen ță rii sale și schimb ărilor pe care le genereaz ă,

10 cauzalitatea pasiv ă este mai pu țin transparent ă pentru investiga țiile știin țifice. Se întâlnesc chiar
și teste știin țifice care resping sau combat posibilitatea influen ță rilor schimb ătoare și
modificatoare ale inac țiunii.
Totu și, în cadrul acestor studii nu se neag ă postulatul referitor la construc ția laturii
obiective a componen țelor materiale de infrac țiune. În a șa fel, suntem pu și în fa ța unei probleme
știin țifice destul de serioase. Astfel, dac ă inac țiunea nu are importan ță cauzatorie, modificatorie,
atunci se impune ca necesar ă revizuirea construc ției laturii obiective a infrac țiunilor cu
componen ță material ă, cel pu țin în privin ța acelor componen țe în cadrul c ărora fapta se exprim ă
sub form ă de inac țiune. Respectiv, investiga țiile vor avea, în mod evident, ca obiectiv revizuir ea
construc ției laturii obiective a componen ței de infrac țiune. În acela și timp, modelul laturii
obiective a infrac țiunii r ămâne acelea și; el nu poate fi contestat și se prezint ă în felul urm ător:
fapta – leg ătura cauzal ă – consecin ța.
Ideea, conceptul de baz ă al prezentei teze de doctorat rezid ă în a determina:
1) construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale;
2) mecanismul cauzalit ății empirice;
3) leg ătura cauzal ă în sens îngust.
Dac ă e s ă vorbim despre leg ătura cauzal ă sau, mai larg – despre determinism – în dreptul
penal, vom observa c ă categoria cauzalit ății are importan ță nu doar în calitate de semn al laturii
obiective a componen ței de infrac țiune, care leag ă fapta criminal ă și urm ările prejudiciabile;
putem vorbi despre cauzalitate cu referire la o inf rac țiune concret ă sau cu referire la
infrac ționalitate la general. Ultimele din problemele indi cate, ce prezint ă mai mult interes pentru
criminologie decât pentru dreptul penal, se afl ă în afara limitelor investiga țiilor întreprinse în
lucrarea de fa ță . Îns ă, în vederea plenitudinii perceperii determinismulu i în dreptul penal, este
necesar a men ționa c ă studierea leg ăturii cauzale ca semn al laturii obiective nu este unica
posibilitate de studiere a categoriei cauzalit ății în cadrul știin țelor ciclului penal.
Institu ția leg ăturii cauzale în dreptul penal a fost supus ă investiga țiilor știin țifice la cel mai
înalt nivel de c ătre un num ăr impun ător de savan ți notorii. La timpul respectiv, contribu ții în
acest sens, la nivel republican și interna țional, și-au adus profesorii Gh.Ulianovschi, I.Macari,
S.Botnaru, A.Mari ț, M.Prodan ( Republica Moldova ); Gh.Alecu, M.Basarab, G.Antoniu,
V.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Molnar, Gh.Nistoreanu, A.Bo roi, V.Laz ăr, I.La șcu, I.Mure șan, P.S ăbău,
A.Olimpiu, I.Oancea, V.P ăvăleanu, I.Rascu, T.Dima, C.P ăun, M.Gorunescu, M.A. Hotca, I.Chi ș,
M.Dobrinoiu, C.Stroe ( România ); D.Bom, S.Borodin, M.Bunghe, L.Gauhman, I.Davîdov ski,
M.Covaliov, P.Vasicov, I.Cozacenko, V.Curcenko, V.Z lotcenko, V.Cudreav țev, S.Chelina,
V.Lunev, V.Malinin, V.Prohorov, M.Raiski, N.Semerne va, V.Svetlov, N.Tagan țev, V.Tarasov,
A.Ter-Acopov, A.Trainin, V.Filimonov, T. Țereteli, M. Șargorodski ( Federa ția Rus ă) și al ții.

11 De fapt, examinarea, la general, a problemei privin d leg ătura cauzal ă în dreptul penal se
întâlne ște practic în toate lucr ările savan ților nominaliza ți. În cadrul acestora, dân șii î și
concentreaz ă aten ția asupra chestiunilor generale legate de particula rit ățile leg ăturii cauzale în
dreptul penal. Îns ă, deoarece ei abordeaz ă doar la general aceste particularit ăți, au fost l ăsate în
umbr ă unele aspecte mult mai dificile ale leg ăturii cauzale în dreptul penal, în special
particularit ățile leg ăturii cauzale în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune.
Referitor la posibilitatea inac țiunii de a genera efectul, urmarea prejudiciabil ă, aceasta este
reflectat ă de dou ă, contrare dup ă esen ță , teorii: teoria cauzalit ății și teoria acauzalit ății. Pe de o
parte, se sus ține imposibilitatea inac țiunii de a genera consecin ța, iar, pe de alt ă parte, aceast ă
imposibilitate este comb ătut ă prin invocarea unui spectru larg de argumente pert inente. Evident,
aceast ă divergen ță ne oblig ă s ă c ăut ăm o solu ție de compromis în scopul stabilirii unui echilibru
între opiniile știin țifice și situa țiile cu care se confrunt ă practica.
Necesitatea imperioas ă de a realiza un studiu știin țific axat pe problematica
particularit ăților leg ăturii cauzale în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune este
dictat ă de procesul reformelor juridice, inclusiv în sfera dreptului penal. Constitu ția Republicii
Moldova, Concep ția reformei judiciare și de drept în Republica Moldova pun accentul pe
ordinea de drept penal. Mai mult: aceste reforme se impun în calitate de mijloc de lupt ă, f ără
alternative, împotriva criminalit ății și de protejare a drepturilor și libert ăților cet ățenilor care au
nimerit în sfera justi ției penale. Astfel, devine necesar ă, mai mult ca oricând, c ăutarea rapid ă și
eficient ă a modelelor juridice optime, care ar reflecta bala n ța intereselor celor ce nimeresc în
sfera de influen ță a dreptului penal.
Măsurile de constrângere penal ă, folosite în condi țiile unei societ ăți civilizate, urmeaz ă a fi
aplicate doar în cazurile strict determinate de leg e. O societate cu adev ărat democratic ă nu poate
admite extinderea nefundamentat ă a temeiurilor și a propor țiilor constrângerii statale, un rol
însemnat în aceast ă privin ță revenindu-i, pe lâng ă altele, și stabilirii adecvate a leg ăturii cauzale
în cazul comiterii faptelor care nimeresc sub incid en ța legii penale.
Integrarea Republicii Moldova în comunitatea intern a țional ă, aderarea la Consiliul Europei
fundamenteaz ă necesitatea studierii minu țioase a standardelor interna ționale în domeniul
drepturilor omului, necesitatea analizei particular it ăților de asigurare a drepturilor persoanelor
care nimeresc în vizorul legii penale. Drepturile și libert ățile omului sunt ni ște valori juridice
universale specificate în standardele interna ționale unice.
Sunt frecvent întâlnite situa țiile când organele de urm ărire penal ă și instan țele de judecat ă
aplic ă neadecvat prevederile referitoare la leg ătura cauzală în dreptul penal. Avem în vedere, nu
în ultimul rând, și activitatea ce ține de stabilirea leg ăturii cauzale în componen țele de infrac țiune
săvâr șite prin inac țiune.

12 Dep ăș irea acestei situa ții este posibil ă în rezultatul conform ării, echilibr ării, modific ării și
complet ării prevederilor legisla ției penale a Republicii Moldova, ceea ce poate fi r ealizat în baza
anumitor investiga ții știin țifice în acest domeniu.
Din perspectiva celor expuse, actualitatea temei in vestiga ției noastre nu poate fi pus ă la
îndoial ă. Drept urmare, o investiga ție temeinic ă a subiectului ce vizeaz ă particularit ățile leg ăturii
cauzale în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune sub forma unei teze de doctorat
se impune ca oportun ă, necesar ă și binevenit ă. Dorim s ă atragem aten ția și asupra faptului c ă
prin prisma numeroaselor opinii și trat ări vom analiza locul leg ăturii cauzale în sistemul
celorlalte semne ale laturii obiective a componen ței de infrac țiune, particularit ățile stabilirii
leg ăturii cauzale în anumite situa ții, vom eviden ția cele mai oportune concepte vis-à-vis de
institu ția leg ăturii cauzale în dreptul penal, vom determina premi sele juridice, principiile și
reglement ările de care urmeaz ă s ă se ghideze reprezentan ții organelor de urm ărire penal ă și
judec ătorii în procesul de stabilire a leg ăturii cauzale în dreptul penal. De asemenea, consid er ăm
că am reu șit s ă demonstr ăm și necesitatea complet ării și perfec țion ării legisla ției penale la
compartimentul particularit ățile leg ăturii cauzale în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin
inac țiune.
Așadar, prezenta investiga ție este axat ă pe cercetarea problemelor ce vizeaz ă leg ătura
cauzal ă ca semn al laturii obiective în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune.
Scopul și obiectivele tezei. Scopul principal al lucr ării const ă în realizarea cercet ărilor
știin țifice pe segmentul problemelor teoretico-aplicative ale institu ției leg ăturii cauzale în dreptul
penal, la general, și a particularit ăților stabilirii leg ăturii cauzale în componen țele de infrac țiune
săvâr șite prin inac țiune, în special, cu imanente implica ții în legisla ția penal ă, doctrina penal ă și
practica judiciar ă și, de asemenea, în oferirea de solu ții concludente cu caracter de lege ferenda .
Scopul trasat s-a realizat prin înaintarea unor obi ective concrete. Printre cele mai prioritare
obiective se înscriu:
• studierea complex ă și multilateral ă a con ținutului normativ al leg ăturii cauzale. Obiectivul
dat s-a realizat prin analiza prevederilor legisla ției și a opiniilor doctrinare conjugate cu
practica judiciar ă;
• formularea unor preciz ări de ordin terminologico-juridic și terminologico-filosofic cu
referire la conceptele „leg ătur ă cauzal ă”, „determinism cauzal”, „construc ția teoretic ă a
leg ăturii cauzale”, „mecanismul cauz ării empirice” etc. În acest sens, rezultatele s-au
materializat în unificarea termenilor de specialita te, specifici domeniului investigat;
• cercetarea evolu ției reglement ărilor normative privind institu ția leg ăturii cauzale, fiind
analizate unele izvoare de drept și surse doctrinare în care acestea și-au g ăsit expresie

13 știin țific ă. O astfel de abordare ne-a permis s ă stabilim specificul juridic al leg ăturii
cauzale în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune;
• specificarea func țiilor leg ăturii cauzale în contextul aplic ării r ăspunderii penale;
• determinarea rolului leg ăturii cauzale în cadrul laturii obiective a compone n ței de
infrac țiune;
• eviden țierea tr ăsăturilor definitorii ale leg ăturii cauzale și clasificarea acesteia în baza
anumitor criterii;
• conturarea divergen țelor și tangen țelor dintre teoriile de drept penal referitoare la
cauzalitatea și acauzalitatea inac țiunii în cadrul laturii obiective a componen ței de
infrac țiune;
• determinarea locului institu ției leg ăturii cauzale în cadrul dreptului penal;
• definirea și elucidarea regulilor generale și speciale care trebuie luate în considerare în
cazul stabilirii leg ăturii cauzale, la general, și în cazul componen țelor de infrac țiune
săvâr șite prin inac țiune, în special. Ca rezultat, au fost puse în lumi n ă cele mai eficiente
modalit ăți de stabilire și verificare a leg ăturii cauzale în dreptul penal;
• analiza complex ă a practicii judiciare. Astfel, au fost scoase în e viden ță lacunele și
neajunsurile în activitatea organelor de drept axat ă pe subiectul supus investiga ției;
• investigarea leg ăturii cauzale sub aspect de drept comparat. Acest o biectiv s-a impus ca
unul inevitabil, în m ăsura în care tindem spre perfec ționarea cadrului juridic și social.
Realizarea acestuia a f ăcut posibil ă cristalizarea unui mecanism care ar asigura eficie n ța
mecanismului de func ționare a leg ăturii cauzale;
• înaintarea recomand ărilor de lege ferenda , precum și argumentarea necesit ății și
oportunit ății perfec țion ării legisla ției penale la compartimentul leg ătura cauzal ă.
Metodologia cercet ării știin țifice. Pentru realizarea scopului propus și a obiectivelor
trasate, în calitate de metode de cercetare au fost utilizate metoda logic ă, metoda istoric ă,
metoda comparativ ă, metoda gramatical ă și altele. Investiga ția efectuat ă se bazeaz ă pe studierea
doctrinei dreptului penal, a legisla ției și practicii judiciare în domeniu. La cercetarea tem ei s-a
ținut cont mai cu seam ă de legisla ția Republicii Moldova, dar și a altor state, cum ar fi România,
Federa ția Rus ă și altele. În calitate de material empiric au servit și materialele practice ale
organelor de urm ărire penal ă și ale instan țelor de judecat ă. De asemenea, au fost examinate
hot ărârile explicative ale Plenului Cur ții Supreme de Justi ție cu privire la calificarea corect ă a
diferitelor fapte sanc ționate de legea penal ă a Republicii Moldova drept infrac țiuni. Nu s-a trecut
nici peste analiza materialelor de arhiv ă ale organelor de urm ărire penal ă și ale instan țelor
judec ătore ști (în procesul realiz ării acestei lucr ări au fost studiate 74 dosare penale). În procesul
studierii dosarelor vizate accentul s-a pus în spec ial pe prezen ța sau lipsa leg ăturii cauzale, pe

14 specificul și corectitudinea stabilirii acesteia, fiind luate î n seam ă și particularit ățile stabilirii
leg ăturii cauzale în situa ția în care avem de a face cu anumite fapte socialme nte periculoase
săvâr șite prin inac țiune.
Noutatea știin țific ă a lucr ării . Tematica tezei de doctorat este studiat ă temeinic și în mod
complex, anterior nefiind supus ă, în viziunea noastr ă, unei atare investiga ții în Republica
Moldova. Astfel, noutatea știin țific ă a lucr ării rezid ă în faptul c ă s-a f ăcut o prim ă încercare de a
realiza o cercetare teoretico-practic ă a particularit ăților leg ăturii cauzale în componen țele de
infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune. A șadar, am realizat o delimitare între teoria cauzali t ății și
teoria acauzalit ății inac țiunii în componen ța laturii obiective, am efectuat clasificarea leg ăturii
cauzale și am dat defini ția acesteia, am f ăcut o precizare detaliat ă a no țiunilor, temeiurilor,
condi țiilor și con ținutului leg ăturii cauzale. De asemenea, au fost concretizate ob iectivele
urm ărite, eviden țiate principiile de care trebuie s ă se conduc ă organele abilitate cu atribu ții s ă
stabileasc ă leg ătura cauzal ă în cauzele penale, a fost determinat specificul st abilirii acesteia în
cazul infrac țiunilor comise prin inac țiune și, respectiv, înaintate recomand ări menite s ă
completeze și s ă perfec ționeze legisla ția la acest compartiment.
Pe parcursul studiului știin țific, operându-se, dup ă cum s-a men ționat, cu o ampl ă baz ă
metodologic ă, s-a reu șit eviden țierea, cu maxim ă claritate, a multiplelor premise ce au servit
drept temei pentru expunerea con ținutului propriu-zis și argumentarea concluziilor formulate.
De asemenea, lucrarea este înso țit ă de polemic ă știin țific ă în privin ța unor prevederi ale
legisla ției penale în vigoare, fiind expuse unele ini țiative, idei privind lichidarea lacunelor de
care sufer ă legisla ția penal ă la capitolul leg ătura cauzal ă în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite
prin inac țiune.
În baza investiga țiilor efectuate, în scopul perfec țion ării legisla ției penale în domeniul
vizat, au fost formulate numeroase recomand ări cu un v ădit caracter de lege ferenda.
Problema știin țific ă important ă solu ționat ă ține de concretizarea cadrului doctrinaro-
conceptual al dreptului penal cu solu ții și finalit ăți practice din domeniul leg ăturii cauzale în
cadrul componen țelor de infrac țiune comise prin inac țiune, în baza unei legi penale revizuite și
perfec ționate pe segmentul incrimin ării, prevenirii și profilaxiei faptelor comise prin inac țiune.
Ea și-a g ăsit solu ționare în anumite propuneri înaintate în scopul efi cientiz ării procesului de
calificare, cercetare și examinare a cauzelor penale privind faptele infra c ționale comise prin
inac țiune
Importan ța teoretic ă și valoarea aplicativ ă a lucr ării. Aceasta const ă în faptul c ă
rezultatele ob ținute vin cu r ăspunsuri la întreb ările întâlnite în teorie referitoare la: conceptul de
cauzalitate în dreptul penal; construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale în dreptul penal;
particularit ățile structrurii și con ținutului laturii obiective a componen țelor de infrac țiune,

15 săvâr șite prin inac țiune. De asemenea, studiul realizat permite a stabi li directivele și tendin țele
politicii de drept penal promovate de Republica Mol dova.
Astfel, putem men ționa c ă importan ța teoretic ă investiga ției pe care am realizat-o rezid ă în
cercetarea complex ă și temeinic ă a particularit ăților leg ăturii cauzale în componen țele de
infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune. Rezultatele la care s-a ajuns l ărgesc și amplific ă cuno știn țele
pe t ărâmul dreptului penal cu referire la institu ția leg ăturii cauzale. În contextul vizat, lucrarea
elaborat ă se prezint ă a fi una necesar ă, util ă și pertinent ă atât pentru teoreticienii care activeaz ă
pe segmentul dreptului penal, cât și pentru lucr ătorii practicieni din cadrul organelor de drept.
Lucrarea vine cu anumite solu ții materializate în latura aplic ării corecte a normelor de drept
penal pentru faptele infrac ționale comise prin inac țiune.
Caracterul aplicativ al tezei se exprim ă în urm ătoarele:
1) concep țiile știin țifice expuse în cadrul lucr ării prezint ă interes real pentru știin ța
dreptului penal;
2) determinarea particularit ăților de stabilire a leg ăturii cauzale în cazul componen țelor de
infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune are o importan ță considerabil ă pentru aplicarea corect ă și
uniform ă a normelor de drept penal în practica judiciar ă;
3) concluziile și recomand ările formulate în lucrare vor facilita procesul de înf ăptuire a
actului de justi ție și, totodat ă, vor contribui la formarea continu ă a personalului cu competen țe în
înf ăptuirea justi ției în Republica Moldova;
4) lucrarea constituie o contribu ție esen țial ă la completarea literaturii de specialitate, fiind
în acela și timp și o surs ă de referin ță atât pentru teoreticieni, cât și pentru practicieni, în special
procurori, ofi țeri de urm ărire penal ă, avoca ți și judec ători.
Rezultatele știin țifice principale înaintate spre sus ținere . Rezultatele cercet ării știin țifice
și-au g ăsit materializare în conceptele, tezele, concluziil e și recomand ările de ordin teoretico-
practic care sunt înaintate spre sus ținere, în ordinea în care urmeaz ă: specificarea și studierea
complex ă și multilateral ă a con ținutului normativ al leg ăturii cauzale; evaluarea și formularea
precizărilor de ordin terminologico-juridic și terminologico-filosofic cu referire la conceptele
„leg ătur ă cauzal ă”, „determinism cauzal”, „construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale”,
„mecanismul cauz ării empirice”; trecerea în revist ă a evolu ției reglement ărilor normative privind
institu ția leg ăturii cauzale, fiind analizate unele izvoare de dre pt și surse doctrinare în care
acestea și-au g ăsit expresie știin țific ă; specificarea func țiilor leg ăturii cauzale în contextul
aplic ării r ăspunderii penale; determinarea rolului leg ăturii cauzale în cadrul laturii obiective a
componen ței de infrac țiune; eviden țierea tr ăsăturilor definitorii ale leg ăturii cauzale și
clasificarea acesteia în baza anumitor criterii; co nturarea divergen țelor și tangen țelor dintre
teoriile de drept penal referitoare la cauzalitatea și acauzalitatea inac țiunii în cadrul laturii

16 obiective a componen ței de infrac țiune; determinarea locului institu ției leg ăturii cauzale în cadrul
dreptului penal; definirea și elucidarea regulilor generale și speciale care trebuie luate în
considerare în cazul stabilirii leg ăturii cauzale, la general, și în cazul componen țelor de
infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune, în special; analiza complex ă a practicii judiciare;
investigarea leg ăturii cauzale sub aspect de drept comparat; înainta rea recomand ărilor de lege
ferenda , precum și argumentarea necesit ății și oportunit ății perfec țion ării legisla ției penale la
compartimentul leg ăturii cauzale.
Implementarea rezultatelor știin țifice . Rezultatele investiga ției desf ășurate în cadrul tezei
de doctorat au fost implementate în procesul educa țional la Facult ățile de drept în cadrul orelor
practice prev ăzute la disciplina Drept penal .
Aprobarea rezultatelor ob ținute . Lucrarea a fost elaborat ă în cadrul Departamentului Drept
penal al Universit ății de Stat din Moldova, unde a fost discutat ă și recomandat ă spre sus ținere.
Materialele cercet ărilor realizate, concluziile și recomand ările expuse în lucrare și-au g ăsit
reflectare în publica țiile știin țifice prev ăzute în revistele de specialitate din Republica Mol dova,
precum și în materialele unor conferin țe știin țifice – atât na ționale, cât și interna ționale.
Sumarul compartimentelor tezei . Con ținutul tezei de doctorat este expus în patru capito le,
care cuprind toate aspectele institu ției leg ăturii cauzale în dreptul penal, inclusiv temeiurile și
condi țiile stabilirii leg ăturii cauzale, atât la general, cât și în cazul componen țelor de infrac țiune
săvâr șite prin inac țiune. Teza de doctorat mai con ține: introducerea, ca ini țiere în studiu;
încheierea ce include concluziile și recomand ările formulate în cadrul investiga ției; anexele ca
suport explicativ-ilustrativ practic al aspectelor principale abordate în tez ă; bibliografia, expus ă
în dependen ță de suportul doctrinar și documentar utilizat în tez ă; adnotarea și cuvintele-cheie.
În Introducere au fost expuse opiniile ce vizeaz ă actualitatea și importan ța temei
investigate. De asemenea, sunt argumentate și motivate scopurile și obiectivele tezei, noutatea
știin țific ă a rezultatelor ob ținute. O aten ție relevant ă s-a atras la semnifica ția teoretic ă și la
valoarea aplicativ ă a lucr ării, f ăcându-se referire și la aprobarea rezultatelor ob ținute.
Capitolul 1 – „Analiza situa ției în domeniul leg ăturii cauzale în dreptul penal” –
constituie o sintez ă a doctrinei penale na ționale și interna ționale, inclusiv a documentelor
normative din domeniu, prin intermediul c ărora este pus în eviden ță gradul de cercetare a
subiectului investiga ției. În acest capitol a fost realizat ă analiza comparativ ă a articolelor,
monografiilor, manualelor, tratatelor etc. cu refer ire la tema tezei noastre, publicate atât în țar ă,
cât și peste hotare (România, Federa ția Rus ă etc.). Tot aici este conturat ă și problema de
cercetare, sunt specificate direc țiile de solu ționare a acesteia, fiind formulate scopul și
obiectivele studiului.

17 În Capitolul 2 – „Conceptul de cauzalitate în dreptul penal” – am prezentat concep țiile
știin țifice asupra evolu ției no țiunii de leg ătur ă cauzal ă în doctrina penal ă. Tot aici sunt f ăcute
unele preciz ări terminologico- știin țifice asupra conceptelor și no țiunilor „leg ătur ă cauzal ă”,
„cauzalitate”, „cauz ă și efect”, fiind stabilit ă corela ția dintre aceste no țiuni. Este argumentat
caracterul consolidat al leg ăturii cauzale, sunt abordate calit ățile, particularit ățile și specificul
stabilirii cauzalit ății în dreptul penal.
Capitolul 3 – „Construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale în dreptul penal” – este de o
importan ță deosebit ă, fiind dedicat coraportului leg ăturii cauzale cu alte elemente și semne ale
componen ței de infrac țiune. În el este specificat locul incidentului și al determinismului în cadrul
dreptului penal, este expus ă teoria adecvat ă a leg ăturii cauzale, se face referire la categoria
cauzalit ății și la construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale în cadrul componen țelor de infrac țiune
săvâr șite prin inac țiune.
Capitolul 4 – „Particularit ăț ile structurii și con ținutului laturii obiective a
componen țelor de infrac țiune, s ăvâr șite prin inac țiune, în dependen ță de importan ța
no țiunilor cauzale” – însumeaz ă opiniile doctrinare și practice referitoare la particularit ățile
inac țiunii ca parte component ă a faptei, inac țiunea fiind abordat ă în calitatea sa de element al
complexului cauzal. Se fac referiri la caracterul c auzator al inac țiunii.
În compartimentul „Concluzii generale și recomand ări ” sunt expuse rezultatele studiului
realizat; sunt prezentate avantajele și dezavantajele actualului mecanism de stabilire a leg ăturii
cauzale, inclusiv în cazul componen țelor de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune; sunt înaintate un
șir de propuneri de lege ferenda și scoase la lumin ă unele momente referitoare la adaptarea
legisla ției penale la conceptele știin țifice din acest domeniu. Tot aici este eviden țiat ă și
importan ța rezultatelor ob ținute pentru dezvoltarea adecvat ă și continu ă a știin ței dreptului penal.

18 1. ANALIZA SITUA ȚIEI ÎN DOMENIUL LEG ĂTURII CAUZALE ÎN
DREPTUL PENAL

1.1. Analiza materialelor știin țifice consacrate leg ăturii cauzale publicate peste hotare

În cele ce urmeaz ă vom întreprinde analiza materialelor știin țifice la tema tezei publicate în
Federa ția Rus ă, în România și în alte ță ri.
Ținem s ă men țion ăm c ă nicidecum nu poate fi negat ă sau pus ă la îndoial ă mo ștenirea
jurispruden ței sovietice la subiectul dat. Aici vom încerca s ă trecem în revist ă cele mai valoroase
lucr ări care abordeaz ă specificul institu ției leg ăturii cauzale în dreptul penal și, în special,
particularit ățile manifest ării acesteia în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune.
Leg ătura cauzal ă sau, în sens larg – cauzalitatea constituie obiect ul de studiu al mai multor
investiga ții știin țifice în diferite domenii de cercetare. În ce prive ște studiul nostru, au trezit
interesul urm ătoarele momente: leg ătura cauzal ă ca obiect al filosofiei; leg ătura cauzal ă în
calitate de obiect al știin țelor naturale; leg ătura cauzal ă în calitate de obiect de cercetare al
dreptului penal.
În primul rând, cauzalitatea constituie o categorie știin țific ă abstract ă, care este studiat ă
într-un compartiment special al filosofiei – determ inismul. Filosofia cerceteaz ă particularit ățile,
calit ățile, caracteristicile leg ăturii cauzale, formuleaz ă un șir de teorii referitoare la esen ța
leg ăturii cauzale. Leg ătura cauzal ă se include în obiectul filosofiei; ea prima s-a in teresat de
problemele determinismului. Tezele de baz ă ale știin ței deterministe au fost ini țial formulate în
cadrul filosofiei, pentru ca mai apoi s ă-și g ăseasc ă reflectare și în cadrul altor știin țe. Examinând
și solu ționând problema referitoare la leg ătura cauzal ă în calitate de obiect de cercetare al mai
multor știin țe, a fost necesar s ă explic ăm tezele asupra no țiunilor deterministe în dreptul penal.
În acest sens, de o utilitate substan țial ă ne-a fost lucrarea apar ținând lui Н.Н. Тарасов [169].
Cercetând no țiunile utilizate în jurispruden ță , acest autor le clasific ă în trei grupe:
1) no țiuni organice – no țiuni juridice care constituie obiectul de cercetare într-un domeniu al
știin ței. Ele se atribuie la acest obiect generic și istoric, ap ărând și dezvoltându-se în cadrul
activit ății juridice în baza reglement ărilor proprii;
2) no țiuni consolidate – no țiuni juridice care apar și se dezvolt ă în alte domenii ale știin ței,
care nu se includ în mod mecanic în domeniul juridi c, ci, suportând anumite schimb ări,
ob țin un con ținut juridic nou;
3) no țiuni asociate – no țiuni din alte domenii ale știin ței, implicate în domeniul jurispruden ței
pentru ob ținerea reprezent ărilor despre fapte, evenimente care au o importan ță practic ă în

19 activitatea organelor de drept sau care asigur ă „transferuri de sens” al cercet ărilor din
domeniul știin țelor juridice în alte știin țe sau domenii de cercetare.
Н.Н. Тарасов propune ca examinarea și studierea jurispruden ței s ă se fac ă concomitent de
pe trei pozi ții: filosofic ă, doctrinar ă și dogmatic ă. Într-adev ăr, o atare abordare în cumul ne
permite s ă studiem cât mai profund domeniul dreptului; în par ticular, s ă ne clarific ăm asupra
esen ței leg ăturii cauzale în dreptul penal, care nu poate fi li mitat ă doar la tratarea filosofic ă sau la
cea juridic ă (doctrinar ă și dogmatic ă).
Pe lâng ă determinismul cauzal, în doctrina determinist ă general ă sunt eviden țiate
urm ătoarele categorii ale condi țion ării (determin ării). Astfel, М.Бунге eviden țiaz ă în lucrarea sa
[89, p.31-35] urm ătoarele categorii:
1) autodeterminarea cantitativ ă – determinarea ulteriorului de c ătre premerg ător, „dominarea
în evolu ție continu ă a st ărilor care se deosebesc una de alta doar sub aspect cantitativ”;
2) autodeterminarea calitativ ă (dialectic ă) – determinarea întregului proces de „lupt ă intern ă”
și sinteza final ă a componentelor contradictorii esen țiale: „în contradictorialitatea
autodetermin ării cantitative dialectica intern ă include modific ări calitative”;
3) determinarea teleologic ă – determinarea mijloacelor potrivit scopurilor și sarcinilor;
4) determinarea statistic ă – determinarea rezultatului final prin ac țiunea unificat ă a esen țelor,
în general, independente;
5) determinarea mecanic ă – determinarea ulteriorului de c ătre premerg ător, de obicei cu
luarea în considerare a cauzelor în evoluare și a ac țiunilor reciproce;
6) determinarea structural ă (holistic ă) – determinarea p ărților componen țe ale unui tot unitar,
întregul nicidecum nefiind premerg ător p ărților care l-au format;
7) interdependen ța (cauzalitatea reciproc ă și interdependen ța func țional ă) – determinarea
efectului de c ătre ac țiunea reciproc ă.
În continuare, М.Бунге men ționeaz ă în aceea și lucrare că „orice delimitare clar ă între
tipurile determin ării include presupunerea c ă ele sunt incompatibile,… îns ă legate reciproc,
formând ierarhia tipurilor determin ării, și… niciun tip de determinare, ca rezultat al aces tei
corela ții, nu ac ționeaz ă în form ă proprie fireasc ă, excluzând toate celelalte categorii, ceea ce ar f i
posibil doar în situa ții ideale”. Aceast ă specificare a categoriilor determin ării a fost realizat ă cu
scopul de a eviden ția c ă determinarea cauzal ă constituie o varietate a condi țion ării (a
determinismului) și c ă, pân ă a clarifica chestiunea referitoare la prezen ța leg ăturii cauzale, este
necesar a clarifica dac ă efectul este determinat de cauz ă și c ă nu avem în situa ția respectiv ă un
alt tip de determinism, ca, de exemplu, condi ționarea cantitativ ă sau determinismul structural.
Pentru eviden țierea determin ării cauzale din cadrul determin ării generale (prin care subîn țelegem
clarificarea unor st ări prin intermediul altora), este necesar s ă concretiz ăm tr ăsăturile esen țiale

20 ale condi țion ării cauzale.
În primul rând, cauzalitatea dispune de anumite par ticularit ăți genetice, și anume – de
calitatea efectului produs. Calit ățile efectului generat (produs) sunt determinate de calit ățile
cauzei. Geneza constituie o no țiune larg ă și, evident, fiind tratat ă dup ă principiul „nimic nu poate
rezulta din nimic”, apar ține nu doar cauzalit ății, dar face parte și din alte procese de determinare,
fiind o urmare a anumitor activit ăți. De aceea, eviden țierea cauzalit ății din întregul spectru al
determin ării doar în baza principiului genetic nu este sufic ient ă. Sunt necesare în acest sens și
alte careva semne ale cauzalit ății.
În al doilea rând, determinarea cauzal ă are un caracter nomologic (de lege). Acest moment
poate fi ilustrat pe cale inductiv ă: una și aceea și cauz ă sau o totalitate similar ă a mai multor
condi ții, care constituie cauza, întotdeauna au drept rez ultat unul și acela și efect. Constatare pe
care o face В.Б. Малинин [141, p.51] . În lucrarea ce-i apar ține am întâlnit urm ătoarea clasificare
a teoriilor leg ăturii cauzale:
1) teorii juridice speciale;
2) teoria cauzalit ății informa ționale;
3) teoria „mediului pasiv”;
4) teoria posibilit ății de a ac ționa;
5) teoriile normative, sau teoriile obliga țiunii de a ac ționa;
6) teoria pricinuirii daunelor rela țiilor sociale;
7) teoria folosirii for țelor și legit ăților naturii în scopul cauz ării daunelor;
8) teoria probabilit ății leg ăturii cauzale.
O alt ă lucrare, de data aceasta a lui Т.В. Церетели [178, p.31-37], ne-a permis s ă
eviden țiem cea de a treia dogm ă a pozitivismului, care este legat ă de perceperea deosebit ă a
explica țiilor știin țifice. Explica ția știin țific ă este, în sens larg, „cauzal ă”. Mai mult ca atât, ea
const ă în plasarea cauzelor individuale sub legile ipotet ice generale ale știin țelor naturii, luând în
considerare „natura persoanei”. Tot la Церетели întâlnim și eviden țierea urm ătoarelor motive
normative ale construirii, materializ ării componen țelor formale:
1) consecin ța survine inevitabil prin comiterea unei fapte dete rminate, de aceea acestea sunt,
practic, inseparabile una de cealalt ă;
2) o singur ă fapt ă poate cauza variate consecin țe infrac ționale și este dificil a concretiza
aceste consecin țe;
3) rela ția social ă protejat ă are o importan ță atât de mare, încât se consider ă c ă nu putem
aștepta survenirea daunei evidente ca s ă leg ăm de acest moment epuizarea faptei
socialmente periculoase; de aceea, sanc ționabil ă este îns ăș i s ăvâr șirea faptei, care con ține
fie și posibilitate îndep ărtat ă de survenire a daunei.

21 Explica țiile finalistice, adic ă încerc ările de a trata faptele în termenii inten țiilor, scopurilor,
tendin țelor, fie c ă sunt respinse ca nefundamentate știin țific, fie c ă se încearc ă a ar ăta c ă ele pot
fi transformate în cazuale, dac ă ar fi lipsite de elementele „animistice” și „vitalistice”, au fost
expuse de G.H. von Wright [92, p.43].
În opinia savantului Ф.Лист , „pentru noi legea „cauzalit ății” a fost și r ămâne forma
principal ă a cunoa șterii. Careva schimb ări în mediul înconjur ător f ără cauz ă, f ără ac țiune ar veni
în contradic ție cu legile care dirijeaz ă capacitatea noastr ă de a gândi, ar pune cap ăt oric ărei
perceperi, oric ărei știin țe și experien țe… În viziunea noastr ă, nu exist ă consecin țe în lipsa
cauzelor, precum nu exist ă nici cauze f ără consecin țe. Legea cauzalit ății exist ă pentru perceperea
faptelor, fenomenelor și evenimentelor de c ătre intelectul nostru. Jurispruden ța recunoa ște și
admite doar lumea faptelor materiale” [135, p.80-81 ].
Profesorul В.Н. Кудрявцев de asemenea d ă defini ția no țiunii de cauzalitate: „Categoria
filosofic ă a cauzalit ății reflect ă una dintre cele mai generale și fundamentale legi ale lumii
obiective. Aceast ă lege se r ăspânde ște asupra tuturor proceselor ce au loc în natur ă și în
societate…” [127, p.29].
Categoria cauzalit ății are o importan ță deosebit ă și pentru dreptul penal. Aceast ă
importan ță î și g ăse ște argumentare în faptul c ă în Partea General ă a Codului penal este modelat ă
construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale. În baza caracterului categorial al c auzalit ății și a tuturor
particularit ăților acesteia, construc ția leg ăturii cauzale se caracterizeaz ă prin faptul c ă:
1) din punct de vedere teoretic, este adecvat ă, adic ă fundamentat ă și dovedit ă, pentru
solu ționarea sarcinilor teoretice;
2) din punct de vedere practic, este aplicabil ă (adic ă, adecvat ă în vederea realiz ării sarcinilor
practice, con ținând reguli clare care permit solu ționarea întreb ărilor legate de stabilirea și
dovedirea prezen ței leg ăturii cauzale).
Tot cu referire la acest subiect putem men ționa c ă tentative de clasificare a teoriilor penale
referitoare la leg ătura cauzal ă, cu no țiuni sau concepte înr ădăcinate în filosofie sau în dreptul
penal, au fost întreprinse. O atare clasificare a f ost propus ă, de exemplu, de c ătre savantul В.Б.
Малинин [142, p.126-131] . Dânsul sus ține c ă o foarte mare parte a savan ților recunoa ște
categoria examinat ă ca fiind una având, în general, caracter filosofic . În acela și timp, semnele și
particularit ățile leg ăturii cauzale stabilite în filosofie au fost transf erate asupra realit ăților
specifice dreptului penal. Drept exemplu В.Б. Малинин aduce teoriile elaborate de А.Хорн ,
Р.Хорн , С.В. Познышев , Н.Ф. Кузнецова , С.П. Мокринский , М.С. Гринберг , А.Н. Трайнин
ș.a., la ele referindu-se teoriile deosebirii cauzel or și condi țiilor sau teoria inegalit ății valorice a
cauzei, teoriile probabilit ății și teoriile obiective ale leg ăturii cauzale. În acest sens,
incontestabil ă este urm ătoarea idee: „Nu exist ă și nici nu pot exista concepte și doctrine speciale

22 despre leg ătura cauzal ă în discipline știin țifice separate. Deci, nu poate exista o doctrin ă
specific ă, separat ă și în știin ța dreptului penal. Avem o no țiune unic ă a leg ăturii cauzale și numai
ea poate fi plasat ă la temelia construc ției leg ăturii cauzale în cadrul disciplinelor speciale,
inclusiv în domeniul dreptului penal. De aici devin e absolut clar și evident faptul c ă aspectul
cauzalit ății în planul dreptului penal și cauzalitatea în sens filosofic general constituie o categorie
obiectiv ă”. Aici accentul a fost puternic plasat pe lucrarea apar ținând lui А.Н. Трайнин [173,
p.101].
La clasificarea oferit ă de В.Б. Малинин se face referire în lucr ările savan ților М.И.
Ковалев , Н.Д. Сергеевский , А.А. Тер -Акопов ș.a. A șa, de exemplu, în lucrarea lui М.И.
Ковалев și П.Т. Васьков [106, p.8, 36] esen ța leg ăturii cauzale este examinat ă și tratat ă din
punctul de vedere al materialismului dialectic: „Ch estiunea referitoare la leg ătura cauzal ă în
dreptul penal urmeaz ă a fi solu ționat ă în totalitate și pe deplin în baza conceptului despre
cauzalitate”. Și în continuare: „Conceptul despre leg ătura cauzal ă… este unic pentru toate
disciplinele și știin țele, inclusiv pentru dreptul penal”.
Totu și, ca finalitate, conform conceptului general expus în cercet ările savan ților
nominaliza ți mai sus, „în dreptul penal urmeaz ă a fi aplicat ă nu no țiunea filosofic ă general ă,
fireasc ă a cauzalit ății, ci acea special ă, juridic ă”.
Mai mult ca atât, deosebirea consecutiv ă a categoriei cauzalit ății, a construc ției teoretice a
leg ăturii cauzale și a mecanismului cauz ării empirice ne permite s ă apreciem ca binevenit ă
propunerea de a ne dezice de construc ția general ă a leg ăturii cauzale pentru toate componen țele
de infrac țiune și „de a examina leg ătura cauzal ă ca fiind element al unei componen țe concrete,
care se deosebe ște de celelalte leg ături cauzale din cadrul altor componen țe”. Aceast ă propunere
a savan ților criminali ști occidentali, printre care E.Beling și K.Enghi ș, este sus ținut ă și de
savantul М.Д. Шаргородский . În general, examinând istoricul problemei cu priv ire la leg ătura
cauzal ă în dreptul penal, dânsul men ționeaz ă c ă „ini țial, întrebarea cu privire la leg ătura cauzal ă
era prev ăzut ă în legisla ție; aceasta viza anumite componen țe de infrac țiune și era prev ăzut ă în
Partea Special ă a legii penale doar în cazul infrac țiunilor de omor”. În continuare, aceast ă
chestiune „a fost examinat ă de c ătre teoria dreptului penal în calitate de entitate a P ărții Generale
a dreptului penal. Majoritatea autorilor considerau c ă, de și s-ar p ărea c ă este imposibil a constitui
o doctrin ă despre leg ătura cauzal ă în dreptul penal în baza conceptului general filos ofic despre
cauzalitate, totu și dreptul penal î și poate cristaliza o construc ție a sa a leg ăturii cauzale, comun ă
și aplicabil ă tuturor componen țelor de infrac țiune”.
Astfel, avem diferite modalit ăți și posibilit ăți de a determina construc ția teoretic ă a
leg ăturii cauzale în dreptul penal. În particular, М.Д. Шаргородский sus ține c ă ea poate fi
determinat ă pe dou ă c ăi:

23 1) prin crearea, în m ăsur ă suficientă și necesar ă, a unei construc ții speciale de drept penal a
leg ăturii cauzale în cadrul P ărții Generale a dreptului penal și, în special, în teoria și
doctrina dreptului penal;
2) prin includerea men țiunilor cu privire la leg ătura cauzal ă în articolele din Partea Special ă a
legii penale [179, p.21].
Important ă sub aspect știin țific s-a dovedit a fi și clasificarea inac țiunii realizat ă de c ătre
savantul М.Д. Шаргородский . Conform lui, „infrac țiunile s ăvâr șite prin inac țiune constau în:
1) ab ținerea de la s ăvîrșirea ac țiunilor, pe care persoana dat ă era obligat ă s ă le realizeze, f ără
a fi necesar ă survenirea unui careva anumit rezultat…, adic ă a șa-numitul delictum omissionis ;
2) ab ținerea de la s ăvîr șirea ac țiunilor, pe care persoana era obligat ă s ă le realizeze și care,
pentru recunoa șterea prezen ței unei componen țe „împlinite”, necesit ă existen ța rezultatului
stabilit de lege, adic ă a șa-numitele delicta comissioner per omissionem.
Categoriei cauzalit ății îi sunt specifice un șir de particularit ăți. În literatura de specialitate
acestea sunt specificate dup ă cum urmeaz ă:
1) obiectivitatea;
2) universalitatea;
3) generalitatea;
4) infinitivitatea;
5) desf ăș urarea (decurgerea) în timp;
6) desf ăș urarea (decurgerea) în spa țiu;
7) necesitatea;
8) caracterul firesc (legitatea).
La caracterizarea acestor tr ăsături de un real folos ne-a fost lucrarea elaborat ă de Л.Д.
Гаухман [93, p.114].
În alte surse doctrinare [109, p.16-18] am întâlnit urm ătoarele particularit ăți:
1) capacitatea de a genera efectul;
2) obiectivitatea;
3) universalitatea;
4) continuitatea în timp și spa țiu;
5) relativitatea;
6) legitatea.
Într-o alt ă surs ă [120, p.246], pe care am pus accentul într-un mod deosebit, se men ționeaz ă
că tr ăsăturile specifice leg ăturii cauzale sunt:
1) asimetria temporar ă (prezen ța unui interval de timp între cauz ă și efect);
2) inevitabilitatea;

24 3) caracterul unilateral și necesar al leg ăturii dintre cauz ă și efect;
4) caracterul generator al cauzei.
Tr ăsăturile și calit ățile atribuite leg ăturii cauzale în literatura de specialitate, de obi cei, nu
coincid totalmente, de asemenea și num ărul tr ăsăturilor este diferit. No țiunile „cauzalitate” și
„leg ătur ă cauzal ă” nu sunt delimitate, tr ăsăturile administrate sunt acelea și, iar de frecvente ori
chiar și comune pentru toate faptele, evenimentele și fenomenele realit ății obiective.
În acela și timp, mergând pe calea delimit ării categoriilor cauzalit ății și eviden țierii cu titlu
independent a cauzei și a efectului, putem observa c ă particularit ățile, semnele invocate în
literatură pot fi clasificate în:
1) tr ăsături independente ale cauzei;
2) tr ăsături independente ale cauzalit ății;
3) tr ăsături independente ale leg ăturii cauzale;
4) tr ăsături independente ale efectului.
Autenticitatea și veridicitatea principiilor vizate este verificat ă și examinat ă minu țios de
către savantul В.А. Светлов [160, p.322-333]. Examinând canoanele Bacon–Mille, autorul
analizeaz ă suficien ța fiec ărei metode de stabilire a cauzalit ății, utilizând principiul simetriei.
Ajunge la concluzia c ă prezen ța doar a unui oricare din cele cinci canoane Bacon– Mille nu este
suficient ă pentru a oferi un r ăspuns clar și exhaustiv asupra existen ței leg ăturii cauzale. Îns ă,
utilizarea, dup ă posibilitate, a acestor metode în cumul poate s ă sporeasc ă esen țial corectitudinea
concluziilor cu privire la prezen ța sau lipsa leg ăturii cauzale.
În baza lucr ării elaborate de Н.К. Семернева [161, p.201] ne-am expus asupra faptului c ă
motivul infrac țiunii poate fi determinat în felul urm ător: el este „un imbold intern determinat de
anumite necesit ăți și interese, care genereaz ă hot ărârea persoanei de a s ăvâr și o fapt ă
infrac țional ă”. Scopul infrac țiunii este reflectarea imaginar ă, modelul consecin țelor socialmente
periculoase, spre a c ăror realizare tinde persoana care s ăvâr șește infrac țiunea.
O alt ă lucrare de un real folos pentru investiga ția noastr ă a fost cea a savantului rus Н.С.
Таганцев [168, p.465]. Examinând „orientarea voin ței spre activitatea practic ă”, dânsul
men ționeaz ă: „Ca moment generator al activit ății noastre, dorin ța, ob ținând for ță orientativ ă,
constituie un stimul, motiv și, ca limit ă presupus ă de con știin ța noastr ă, cu a c ărei atingere
urmeaz ă s ă se finiseze activitatea prestat ă, se materializeaz ă sub form ă de scop al ac țiunii”. În
continuare, Н.С. Таганцев sus ține c ă scopul întotdeauna constituie o reprezentare, înch ipuire,
care determin ă voin ța, adic ă un motiv general, principal. Potrivit acestei din urm ă afirma ții,
autorul ajunge la concluzia c ă motivul și scopul sunt „dou ă no țiuni corelative, …momente ale
activit ății psihice, examinate din dou ă puncte de vedere, ceea ce, de fapt, nu presupune
identitatea lor condi ționat ă, ci admite deosebiri în volum și în gradul de specializare”.

25 Urmeaz ă a fi pus ă pe cântarul utilit ății și lucrarea savantului В.В.Лунев [137, p.62], în care
no țiunile penale de motiv, scop și imbold se examineaz ă ca fiind elemente de baz ă ale motiv ării,
determinate drept „factor (proces) subiectiv intern al infrac țiunii, care includ în sine actualizarea
necesit ății, formarea motivului concret, materializarea moti vului în scop, alegerea c ăilor de
atingere a scopului și prognozarea posibilelor consecin țe, luarea deciziei de a ac ționa, controlul
și corectarea ac țiunilor s ăvâr șite în baza motivului prezent și multe alte momente”.
În dreptul penal, cauzalitatea subiectiv ă se afl ă în corela ție cu cauzalitatea obiectiv ă. În
aceast ă privin ță suntem absolut de acord cu opinia savantului В.Н. Кудрявцев [128, p.147], care
men ționeaz ă, pe bun ă dreptate, c ă „latura subiectiv ă a componen ței de infrac țiune constituie un
anumit model al laturii obiective a componen ței reflectat în psihicul subiectului”.
La a șa concluzii ajunge și savantul В.Н. Сенаторов [163, p.18]: „Prin atitudinea psihic ă
fa ță de consecin țele socialmente periculoase este îmbr ățișat și reflectat în psihicul subiectului
atât caracterul daunei, cât și procesul de cauzare a acesteia. Ultimul este cons tituit din ac țiunea
unui spectru de condi ții, fiecare dintre care este necesar ă survenirii rezultatului… În atitudinea
psihic ă a subiectului infrac țiunii fa ță de procesul cauz ării este reflectat ă fiecare din condi țiile
men ționate și din circumstan țele enumerate. Clarificarea atitudinii psihice fa ță de a șa
circumstan țe permite nu doar de a stabili prezen ța sau lipsa vinov ăției, dar și de a clarifica forma
și varietatea ei”.
Îns ă, în sfera dreptului penal întâmplarea, iar mai pre cis – incidentul (cazusul), are o cu
totul alt ă importan ță , care nu poate fi ignorat ă. Iat ă cum este definit ă no țiunea de incident în
literatura de specialitate și în cea știin țific ă [85, p.244; 181, p.174; 94, p.130]:
1) incident – ac țiune întâmpl ătoare, care (spre deosebire de cea inten ționat ă sau
imprudent ă) dispune de semnele exterioare ale unei fapte soci almente periculoase, îns ă este
lipsit ă de elementul vinov ăției și, respectiv, nu atrage dup ă sine survenirea r ăspunderii juridice;
incidentul urmeaz ă a fi delimitat de for ța major ă;
2) incident – eveniment care nu depinde de voin ța persoanei, din care considerent nu poate
fi prev ăzut în condi țiile respective;
3) incident – caz de cauzare a daunei f ără de vinov ăție, ce se caracterizeaz ă fie prin lipsa
deplin ă a criteriului obiectiv și subiectiv al neglijen ței criminale, fie prin lipsa unuia dintre
acestea;
4) incident – situa ție ce exclude r ăspunderea penal ă, prezent ă atunci când omul nu era
obligat sau nu putea s ă prevad ă posibilitatea survenirii consecin țelor socialmente periculoase în
rezultatul ac țiunii sau inac țiunii sale.
Acestea sunt defini țiile date incidentului în literatura de specialitat e. Ele pu țin se deosebesc
unele de altele, toate recunoscând în calitate de t r ăsături de baz ă ale incidentului urm ătoarele:

26 1) în fapt ă se con țin semnele obiective ale infrac țiunii;
2) în fapt ă se con țin semnele subiective ale infrac țiunii.
În demersul nostru știin țific nu este sus ținut ă sau argumentat ă o careva anumit ă teorie din
cadrul celor existente cu referire la leg ătura cauzal ă, deoarece, în primul rând, în cea mai mare
parte aceste teorii trateaz ă aproape similar no țiunea de leg ătur ă cauzal ă; în al doilea rând, la
nivelul temeliei cercet ării, se pare a fi corect ă ideea relativismului metodologic, elaborat ă și
dezvoltat ă de c ătre savantul П.Фейерабенд [176]. Mai mult ca atât, în studiile juridice
metodologice din trecut se observ ă o trecere a știin ței juridice de pe pozi țiile metodologiei
monice pe t ărâmul pluralismului metodologic. Acest postulat pa re a fi corect atât pentru
investiga țiile generale, cât și pentru cele de specialitate. În sfâr șit, cercet ările efectuate în cadrul
acestei teze de doctorat sunt chemate s ă explice esen ța no țiunilor consolidate de drept penal prin
prisma determinismului cauzal, iar rezultatele atin se pot fi aplicate cu referire la oricare din
teoriile existente ale leg ăturii cauzale în dreptul penal.
Îns ă, cu referire la teoria leg ăturii cauzale adecvate în dreptul penal am dori s ă expunem
anumite opinii și concluzii, deoarece, în pofida domina ției teoriei conditio sine qua non , de facto
în anumite situa ții este aplicat ă, în mod echivoc și f ără careva alte solu ții, anume teoria
cauzalit ății adecvate.
Teoria cauzalit ății adecvate (teoria leg ăturii cauzale adecvate) a ap ărut la sfâr șitul secolului
XIX, gra ție savantului german J.Kries, care în lucrarea sa Über den Begriff der objektiven
Möglichkeit und einige Anwendungen desselben scria: „Fiecare fapt, eveniment, care survine de
facto , este un rezultat obligatoriu al condi țiilor care i-au premers”.
Probabilitatea, dup ă J.Kries, are un caracter exclusiv subiectiv și presupune c ă unui
oarecare subiect nu-i sunt cunoscute toate, f ără excep ție, circumstan țele, fiindc ă dac ă sunt
cunoscute toate circumstan țele premerg ătoare (care constituie cauza), apoi putem vorbi nu
despre probabilitate, dar despre inevitabilitatea s urvenirii unei anumite consecin țe (rezultat). În
cadrul studiului s ău J.Kries a divizat no țiunea de probabilitate și no țiunea de posibilitate,
reducând probabilitatea la o cunoa ștere cauzal ă subiectiv ă, iar posibilitatea – la opiniile obiective
cu privire la survenirea rezultatului. Probabilitat ea unanim recunoscut ă, sau posibilitatea
obiectiv ă a apari ției rezultatului, reflect ă r ăspândirea cuno știn țelor cu referire la condi țiile
generale ale survenirii acestuia. Comentând opiniil e lui J.Kries, В.Б. Малинин men ționeaz ă:
„Posibilitatea obiectiv ă are în calitate de premis ă determinarea cuno știn țelor cu privire la
leg ăturile tipice dintre fapte și fenomene. De aceea, în fiecare situa ție concret ă de examinare a
prezen ței leg ăturii cauzale… este necesar a clarifica dac ă condi ția dat ă este susceptibil ă de a
contribui, la general, la survenirea unui anumit fa pt, fenomen… Acolo unde nu exist ă aceast ă
leg ătur ă tipic ă între condi ție și rezultatul survenit, unde condi ția, doar datorit ă particularit ăților

27 individuale ale acestui caz concret, a dus la surve nirea rezultatului examinat, acolo lipse ște
leg ătura cauzal ă adecvat ă dintre ele”. J.Kries sus ține c ă subiectul nu poate fi responsabil pentru
consecin țele neadecvate (întâmpl ătoare) ale comportamentului s ău: el a contrapus rezultatul
adecvat „cauz ării întâmpl ătoare, neadecvate și efectului întâmpl ător”.
Teoria legăturii cauzale adecvate poate fi conceput ă drept:
1) teorie subiectiv ă a cauz ării adecvate (Kries);
2) teorie obiectiv ă a cauz ării adecvate (unul dintre reprezentan ții acestei teorii este savantul
Riumelin).
De o importan ță esen țial ă pentru investiga ția noastr ă este și lucrarea elaborat ă de С.В.
Бородин [87, p.121-122]. Aici întâlnim dou ă variet ăți ale modalit ății de recunoa ștere a
mijloacelor drept periculoase pentru via ța sau s ănătatea mai multor persoane. Prima vizeaz ă
„armele și mijloacele cu ajutorul c ărora a fost comis ă fapta de omor”. Aceast ă modalitate,
varietate de determinare a criteriului vizat, se pr ezint ă a fi incomplet ă, nefundamentat ă. Avem în
vedere faptul c ă indicarea la mijloacele și armele de comitere a infrac țiunii nu reflect ă de la sine
leg ătura dintre recunoa șterea modului de comitere a omorului „ca fiind peri culos pentru via ța sau
sănătatea mai multor persoane” și reala periculozitate social ă a faptei comise. Utilizarea armelor
și a mijloacelor ce prezint ă pericol pentru via ța sau s ănătatea mai multor persoane și
periculozitatea social ă a faptei se afl ă în dependen ță func țional ă reciproc ă, adic ă au un anumit
determinativ comun; îns ă, luate izolat, exclud leg ătura cauzal ă. Mai mult ca atât, utilizarea
anumitor arme sau mijloace nu atest ă nemijlocit faptul c ă a persistat pericolul iminent pentru
via ța sau s ănătatea mai multor persoane.
De aceea, consider ăm ca fiind mult mai adecvat ă utilizarea unui alt concept: mijloacele
periculoase pentru via ța sau s ănătatea mai multor persoane constituie „o modalitate de cauzare a
mor ții, care, pe lâng ă victima determinat ă, prezint ă un pericol real și pentru via ța altor persoane”;
altfel spus, modalitatea de s ăvâr șire a faptei determin ă posibilitatea cauz ării prejudiciului, aspect
caracteristic leg ăturii cauzale. O atare opinie este sus ținut ă și de Н.К. Семернева , dânsa f ăcând
referire la variatele modalit ăți de s ăvâr șire a faptei de omor [162, p.57].
Îns ă, construc ția componen ței formale a infrac țiunii presupune existen ța doar a unui singur
semn al laturii obiective: fapta în form ă de ac țiune sau inac țiune. Dup ă cum men ționeaz ă savan ții
В.Н. Кудрявцев și С.Г. Келина , consecin țele unor infrac țiuni fie c ă se prezumeaz ă, fie c ă survin
nu în toate cazurile sau nu au caracter material, d e aceea nu pot fi stabilite prin mijloace
procesuale [129, p.160].
Atragem aten ția și asupra faptului c ă s-a vorbit și despre construc ția formal-material ă a
componen țelor de infrac țiune. Potrivit lui В.В. Лунев , componen țele de infrac țiune sunt
materiale numai atunci când au dus la survenirea re al ă a daunei; atunci, îns ă, când fapta doar ar fi

28 putut avea drept consecin ță cauzarea de daune, componen ța infrac țiunii reale r ămâne a fi
formal ă. Totodat ă, în situa ția respectiv ă, stabilirea leg ăturii cauzale se impune ca o necesitate
obligatorie [136, p.293].
Dup ă cum men ționeaz ă savantul И.Я. Козаченко , „func ția regulativ ă este o form ă activ ă
(în mi șcare) de protejare a subiec ților raportului juridic, care se reflect ă, în mod obligatoriu, în
situa ții extremale (infrac țiuni), deoarece în cadrul acestora din urm ă func ția regulativ ă se
transform ă în cea de ap ărare” [108, p.13].
Am luat în vizor și lucrarea apar ținând lui В.Д. Филимонов [177, p.43] . Analizând normele
de drept penal, dânsul men ționeaz ă c ă „anume normele ce stabilesc r ăspunderea pentru
comportamentul criminal sunt destinate, în general, reglement ării comportamentului
cet ățenilor,… pentru a-i face s ă se ab țin ă de la s ăvâr șirea faptelor socialmente periculoase”. Spre
deosebire de normele de drept civil, majoritatea di ntre care indic ă direct asupra modalit ății
comportamentului a șteptat de la subiect, în sfera legisla ției penale m ăsura comportamentului
necesar este determinat ă din lege pe cale analitic ă, cu luarea în considerare a formulei
reglementate juridic: „este permis aceea ce nu este interzis direct și expres”.
Pentru cercetarea analitic ă a întreb ărilor ce vizeaz ă func ția regulativ ă a dreptului penal de
real folos ne-a fost lucrarea lui К.К. Жоль [97, p.266-267], unde sunt utilizate tezele logicii
deontice (logicii normelor) – compartiment al logic ii care investigheaz ă leg ăturile logice și
structura expresiilor normative. În special, pentru analiza prevederilor regulative ale dreptului
penal un interes deosebit prezint ă a șa legi ale logicii deontice, precum:
1) realizarea faptei (ac țiunii, inac țiunii) și ab ținerea de la s ăvâr șirea acesteia nu pot fi
simultan obligatorii;
2) dacă fapta duce la o consecin ță interzis ă, apoi și ac țiunea (inac țiunea) este interzis ă.
Trebuie s ă men țion ăm, de asemenea, și faptul c ă delimitarea consecutiv ă a ac țiunii de
inac țiune, ca ab ținere de la realizarea anumitor ac țiuni, nu este echivalent ă cu o simpl ă
inactivitate. Din punct de vedere logic, ea constit uie o extindere a teoriei logice a ac țiunii și, de
asemenea, constituie obiectul logicii deontice, car e î și g ăse ște o larg ă aplicare în procesul
analizei materialului normativ.
În sensul dreptului penal sau, mai corect spus, în sensul func ției regulative a dreptului
penal, ac țiunea și inac țiunea constituie antipodul, contradictoriul uneia f a ță de cealalt ă. Putem
men ționa c ă ac țiunea este pedepsibil ă în acel caz când de la subiect se a șteapt ă o inac țiune, adic ă
neîndeplinirea de c ătre el a acelor ac țiuni care sunt interzise de c ătre func ția regulativ ă a
dreptului penal; și invers, inac țiunea este sanc ționat ă atunci când de la subiect se a șteapt ă un
comportament activ, corespunz ător situa ției create.

29 În literatura de specialitate se men ționeaz ă, de asemenea, c ă fapta nu trebuie s ă fie viciat ă,
ea trebuie s ă fie:
1) volitiv ă;
2) con știentizat ă;
3) independent ă, adic ă s ăvâr șit ă f ără constrângere. Tezele respective și-au g ăsit exprimare
în studiul elaborat de В.Н. Кудрявцев axat pe latura obiectiv ă a infrac țiunii, la care am apelat
[124, p.178].
Temeiurile indicate ale obliga țiunii de a ac ționa într-un anumit mod constituie criteriul
obiectiv al inac țiunii. Aici nu poate fi trecut ă cu vederea lucrarea apar ținând lui В.С. Прохоров
[154, p.327], unde este fundamentat ă propunerea de a diviza temeiurile obliga țiunii subiectului
de a ac ționa în temeiuri obiective și temeiuri subiective , avându-se în vedere, respectiv, existen ța
necesit ății obiective de a ac ționa și cerin țele legii de a s ăvâr și anumite ac țiuni.
O alt ă lucrare pe care am cercetat-o temeinic este cea el aborat ă de М.И. Ковалев [104,
p.148], în care se men ționeaz ă c ă inac țiunea mixt ă intr ă în componen ța unei a șa laturi obiective,
care poate s ă includ ă și ac țiunea, și inac țiunea. Aceast ă clasificare este ceva mai preferat ă,
deoarece inac țiunea este, în exclusivitate, form ă a faptei, și clasificarea inac țiunii ca form ă a
faptei nu trebuie s ă dep ăș easc ă limitele acestui semn al laturii obiective a compo nen ței de
infrac țiune.
Componen țele de infrac țiune cu inac țiune în cadrul laturii obiective se divizeaz ă în
materiale și formale; în continuare, în latura obiectiv ă atât a componen ței materiale, cât și a celei
formale a infrac țiunii poate exista o inac țiune simpl ă (care nu este legat ă de prezen ța ac țiunii) și
o inac țiune mixt ă, care, conform opiniei lui М.И. Ковалев , intr ă în structura unei a șa laturi
obiective, care poate s ă prevad ă și ac țiunea, și inac țiunea.
O contribu ție notorie la dezvoltarea subiectului investiga ției noastre a adus-o А.А. Тер –
Акопов [171, p.54]. Dânsul expune ideea c ă divizarea binom ă a faptei în ac țiune și inac țiune nu
reflect ă în m ăsur ă deplin ă sensul juridico-penal al faptei. Autorul propune c ea de a treia varietate
a vinov ăției, pe care o denume ște „înc ălcarea regulilor speciale de comportament”. Indicân d
asupra faptului c ă aceast ă varietate constituie „o form ă independent ă a comportamentului
infrac țional”, А.А. Тер -Акопов sus ține: „În exterior, înc ălcarea regulilor se exprim ă în ac țiune
sau în inac țiune. De exemplu, în cazul înc ălc ării regulilor de circula ție conduc ătorul mijlocului
de transport se deplaseaz ă cu viteza care dep ăș ește limita admis ă, adic ă s ăvâr șește o ac țiune și, în
acela și timp, nu reduce viteza – manifest ă inac țiune. Coinciden ța într-un singur act faptic a
ac țiunii și inac țiunii nu permite de a-l atribui nici la ac țiune, nici la inac țiune, dar indic ă asupra
independen ței acestei forme a faptei”. În continuare, autorul men ționeaz ă c ă „înc ălcarea regulilor
speciale de comportament se deosebe ște de ac țiune și inac țiune dup ă mecanismul cauz ării

30 consecin țelor periculoase. În cazul ac țiunii și inac țiunii fiecare act separat este apt s ă cauzeze
dauna… În situa ția înc ălc ării, consecin ța survine în principal nu în rezultatul ac țiunii sau
inac țiunii, ci în rezultatul înc ălc ării de c ătre persoan ă a unui anumit comportament, care este
stabilit pentru participan ții la forma special ă a activit ății vitale și la care to ți ace ști participan ți se
orienteaz ă”. Examinând particularit ățile leg ăturii cauzale în cazul înc ălc ării regulilor speciale de
comportament, autorul nominalizat opineaz ă c ă „în form ă general ă acestea se caracterizeaz ă prin
faptul c ă leg ătura cauzal ă este stabilit ă nu la nivel fizic, ci la nivel de corela ție programat ă”.
Aceasta presupune c ă importan ță juridic ă prezint ă nu corela ția fizic ă dintre subiect și obiect, dar
cea social-juridic ă, informa țional ă și programat ă”.
Privitor la cea de a treia form ă a vinov ăției, de rând cu ac țiunea și inac țiunea, pe care o
propune А.А. Тер -Aкопов , consider ăm c ă ideea autorului pare a nu fi pe deplin fundamentat ă și
lipsit ă de necesitate real ă. Ac țiunea și inac țiunea, dup ă cum a fost men ționat anterior în studiul
nostru și dup ă cum se men ționeaz ă frecvent în literatura de specialitate, se refer ă nu la întregul
comportament al persoanei, dar numai la o parte det erminat ă a celor comise de ea. Astfel,
inac țiunea presupune neîndeplinirea celor necesare și, într-o a șa reprezentare, manifestare,
inac țiunea red ă pe deplin situa țiile similare celei când subiectul din exemplul adu s de А.А. Тер –
Aкопов nu reduce viteza. Opinia noastr ă este c ă acea construc ție a inac țiunii care exist ă în
dreptul penal este suficient ă și aplicabil ă fa ță de situa țiile descrise.
În ceea ce ține de observa țiile asupra particularit ăților leg ăturii cauzale în situa ția înc ălc ării
regulilor speciale de comportament, consider ăm c ă particularit ățile indicate de c ătre А.А. Тер –
Aкопов sunt pe deplin aplicabile la cercetarea leg ăturii cauzale în cadrul laturii obiective a
componen ței de infrac țiune. De c ătre dreptul penal este elaborat ă o construc ție clar ă și de înalt ă
calitate a componen ței de infrac țiune, care dispune de o unitate intern ă. Caracteristicile
subiective ale comportamentului urmeaz ă a fi luate în mod obligatoriu în considerare. Acea sta
îns ă nu presupune transferul leg ăturii cauzale în domeniul idealului și atribuirea momentelor
subiective la leg ătura cauzal ă. Aceasta înseamn ă c ă subiectul, fiind responsabil în conformitate
cu criteriul medical și cel juridic, con știent alege un comportament determinat, care și
condi ționeaz ă survenirea consecin țelor socialmente periculoase. În procesul unui astf el de
comportament, factorii informa ționali, social-juridici, dup ă cum îi desemneaz ă savantul А.А.
Тер -Aкопов în lucrarea sa, au, f ără îndoial ă, o importan ță esen țial ă.
La investigarea subiectului luat în vizor am pus un accent pronun țat și asupra literaturii de
specialitate din România. În acest sens, ținem s ă eviden țiem în prim-plan lucrarea savantului
notoriu Ion Oancea [62]. În ea autorul expune valoarea cauzal ă a inac țiunii și argumenteaz ă c ă
cel ce se face vinovat de ea trebuie s ă r ăspund ă penalice ște. Argumentele invocate sunt
urm ătoarele: 1) în caz de inac țiune nu se face ceva ce trebuie f ăcut și prin aceasta se las ă drum

31 liber declan șă rii unor cauze (de exemplu, defectarea liniei ferat e – când nu se controleaz ă linia
ferat ă); persoana, care nu împiedic ă declan șarea altor ac țiuni, are o pozi ție similar ă cu acela care
provoac ă, el însu și, deraierea trenului; 2) este greu de f ăcut o distinc ție absolut ă între o ac țiune
superficial ă sau gre șit ă și o inac țiune (de exemplu, un control prost f ăcut la calea ferat ă); a șa
fiind, de ce am admite c ă o ac țiune gre șit ă are valoare cauzal ă și o inac țiune nu are valoare
cauzal ă?; 3) societatea modern ă cu tehnica ei atât de dezvoltat ă, cu atâtea dezl ănțuiri de for țe
mecanice, fizice, chimice, sociale și atâtea pericole, a impus îndatoriri și activit ăți multiple,
destinate a preveni aceste for țe și pericole; unele ac țiuni prev ăzute de lege sunt absolut necesare,
iar neîndeplinirea lor implic ă pericole mari și echivaleaz ă cu adev ărate ac țiuni. Pentru aceste
considerente, inac țiunea are valoare cauzal ă și faptele s ăvâr șite prin inac țiuni, care produc urm ări
periculoase pentru societate, se incrimineaz ă și se sanc ționeaz ă.
În aceea și lucrare Ion Oancea men ționeaz ă c ă raportul cauzal aplicat la infrac țiune are dou ă
limite, și anume: mai întâi, el trebuie s ă se limiteze la ac țiunea-inac țiunea uman ă, izolând-o de
ac țiunile fizice, mecanice, chimice care au loc odat ă cu ac țiunea-inac țiunea uman ă; în al doilea
rând, el trebuie s ă se limiteze la efectul acestei ac țiuni, izolându-l de alte efecte care se produc.
Dup ă cum se spune, trebuie s ă se admit ă o „izolare artificial ă” a fenomenelor.
Au fost analizate, cu un anumit grad de profunzime, și studii știin țifice române ști ceva mai
vechi, precum articolul elaborat de savantul Gh.Elian [34, p.79], în care acesta se expune asupra
no țiunii raportului de cauzalitate. Dintre „cele vechi ” este și lucrarea lui Octav B ăncil ă [11,
p.196], unde este tratat ă, destul de reu șit, chestiunea referitoare la raportul dintre dou ă fenomene,
în care un fenomen precede și determin ă sau genereaz ă, în mod obiectiv, alt fenomen.
Nu poate fi pus ă la îndoial ă importan ța pentru investiga ția noastr ă a lucr ării apar ținând lui
Matei Basarab [7], de unde ne-am inspirat la tratarea conceptului raportului de cauzalitate,
referitor la urmare, consecin ță . Tot în baza acestei lucr ări am efectuat delimitarea dintre
întâmplare și cazul fortuit și am realizat clasificarea cauzelor – în concomiten te și succesive.
O valoare deosebit ă pentru cercetarea realizat ă de noi prezint ă și lucrarea savan ților români
Ioan Mure șan și Pop Olimpiu Sab ău [57]. Datorit ă acestei lucr ări am reu șit s ă accentu ăm faptul
că în practica judiciar ă s-a statuat c ă exist ă raport de cauzalitate și în urm ătoarele situa ții:
– când a fost lovit ă o persoan ă despre care f ăptuitorul știa c ă sufer ă de grave afec țiuni
cardiace, care decedeaz ă din cauza bolii, îns ă declan șat ă în urma agresiunii, chiar dac ă leziunile
cauzate prin lovire sunt lipsite de gravitate; în a cest caz, o cauz ă preexistent ă – boala – se
împlete ște cu o împrejurare concomitent ă – agresiunea;
– când moartea victimei s-ar fi putut evita printr- o interven ție chirurgical ă la timp, care îns ă
nu a avut loc, dar lovirea victimei în cap cu piatr a a constituit cauza determinant ă a mor ții, în
acest caz cauza principal ă împletindu-se cu o cauz ă survenit ă ulterior;

32 – la fel, când decesul victimei s-a produs datorit ă loviturilor multiple în cap, neavând
relevan ță fragilitatea sporit ă a craniului sau a vaselor sanguine capilare ale vi ctimei (o
împrejurare preexistent ă);
– nu are importan ță nici împrejurarea c ă victima nu și-a îngrijit la timp rana produs ă, ceea
ce a condus la septicemie și moartea acesteia (împrejurare survenit ă anterior).
Astfel, din aceste exemple devine clar c ă se pot împleti în anumite situa ții cauze anterioare,
concomitente sau ulterioare s ăvâr șirii unei fapte prev ăzute de legea penal ă.
O lucrare care a v ăzut lumina tiparului în prima jum ătate a secolului trecut, dar a fost
reedidat ă la începutul secolului XXI, este acea a savantului V.Dongoroz [31, p.221-222] . Pe
aceast ă lucrare punem un deosebit accent atunci când lu ăm în vizor teoriile de drept penal cu
privire la raportul de cauzalitate. Astfel, am stab ilit c ă în doctrin ă sunt prezentate mai multe
teorii ce vizeaz ă problema cauzalit ății, care pot fi grupate în dou ă curente: care sus țin teza
monist ă și care sus țin teza pluralist ă. Astfel:
a) Teza monist ă sus ține c ă urmarea imediat ă are o singur ă cauz ă, iar în cadrul acestei teze
s-au conturat mai multe teorii, ca de exemplu:
– Teoria cauzei eficiente , care consider ă drept cauz ă a rezultatului pe aceea care a declan șat
procesul genetic și a creat pentru celelalte condi ții aptitudinea de a produce urmarea imediat ă;
– Teoria cauzei proxime , care consider ă drept cauz ă contribu ția uman ă ce se situeaz ă
imediat anterior rezultatului;
– Teoria cauzei adecvate sau tipice, care consider ă drept cauz ă a unui rezultat pe aceea care
este apt ă, prin natura ei, s ă produc ă acel rezultat. Potrivit acestei teorii, se sus ține c ă fiecare
rezultat î și are o cauz ă tipic ă, proprie, fireasc ă, adecvat ă. O ac țiune sau o inac țiune are deci
caracter cauzal numai în m ăsura în care se înscrie într-o astfel de cauzalitat e tipic ă.
Acestei teorii i se repro șeaz ă, ca de altfel și celorlalte teorii moniste, c ă restrânge
anteceden ța cauzal ă la o singur ă contribu ție uman ă, neoferind solu ții în care rezultatul este
produs prin situa ții atipice (de exemplu, amenin țarea f ăcut ă unei persoane bolnave de inim ă care
îi provoac ă acesteia o criz ă cardiac ă soldat ă cu moartea victimei).
b) Teza pluralist ă, care sus ține c ă rezultatul poate fi urmare a mai multor cauze, tez ă în
care la fel s-au conturat mai multe teorii, dintre care cele mai importante sunt urm ătoarele:
– Teoria echivalen ței condi țiilor , denumit ă și teoria condi ției sine qua non , potrivit c ăreia
sunt considerate cauze ale rezultatului produs toat e condi țiile care l-au precedat și f ără de care
rezultatul nu s-ar fi produs. Deci, orice condi ție care a precedat și a avut o leg ătur ă cât de mic ă
cu rezultatul este cauz ă a acestuia, este echivalent ă cu cauza. Acestei teorii i s-a repro șat c ă
lărge ște nejustificat anteceden ța cauzal ă, c ă pune pe acela și plan toate condi țiile f ără a eviden ția

33 contribu ția acestora la producerea rezultatului, nu diferen țiaz ă cauzele de condi ții și nu
deosebe ște diferitele condi ții în ce prive ște rolul lor în producerea rezultatului;
– Teoria condi ției necesare propune s ă fie considerat ă drept cauz ă a rezultatului orice
condi ție necesar ă pentru producerea acestuia, ținându-se seama de contribu ția concret ă adus ă de
fiecare condi ție, recomandând acela și procedeu, ca și în teoria precedent ă, de stabilire a cauzelor
unui anumit rezultat. De altfel, acestei teorii i s e repro șeaz ă c ă nu aduce nimic nou în problema
cauzalit ății în dreptul penal.
În contextul investiga ției noastre este de men ționat studiul știin țific elaborat de
Gr.Rîpeanu [70] . Analizându-l, am reu șit s ă eviden țiem c ă actul infrac țional, ca act volitiv și
con știent, cuprinde într-un tot indivizibil elementul m aterial și cel subiectiv; ca urmare, raportul
de cauzalitate nu poate fi redus la cauzalitatea fi zic ă dintre ac țiune și inac țiune și rezultatul
produs. În continuare, întru sus ținerea acestei concep ții am apelat la lucrarea savantului român
notoriu Costic ă Bulai [16], potrivit c ăruia „solu ționarea problemei leg ăturii de cauzalitate, ca
element al infrac țiunii, implic ă cercetarea faptei atât sub aspectul manifest ării exterioare, cât și
sub acela al proceselor psihice care au stat la baz a acestei manifest ări”.
Întru expunerea altui punct de vedere ne-am documen tat din lucrarea lui Matei Basarab [7].
Aici, de și se recunoa ște c ă în penal fenomenul cauz ă este un fenomen complex, care nu are doar
o latur ă obiectiv ă, ci și una subiectiv ă, se sus ține c ă „existen ța sau inexisten ța raportului de
cauzalitate nu depinde de împrejurarea c ă persoana a prev ăzut sau nu urm ările ac țiunii sale,
deoarece prevederea ține de vinov ăție, de aceea prevederea nu este necesar ă pentru existen ța
raportului de cauzalitate, care subzist ă independent de con știin ța omului, în mod obiectiv”.
În temeiul unei alte lucr ări valoroase, de data aceasta apar ținând arhicunoscutului savant
român V.Dongoroz [32], am reu șit de asemenea s ă demonstr ăm c ă leg ătura de cauzalitate în
săvâr șirea infrac țiunilor nu se limiteaz ă numai la raportul de cauzalitate fizic ă, ci se întrege ște și
printr-o leg ătur ă de ordin psihic, inerent ă tuturor manifest ărilor umane, dar în cuprinsul laturii
obiective aceast ă leg ătur ă prive ște numai cauzalitatea fizic ă, adic ă leg ătura cauzal ă dintre
ac țiunea sau inac țiunea care constituie elementul material al infrac țiunii. Cel ălalt aspect al
leg ăturii de cauzalitate – cauzalitatea psihic ă – prive ște latura subiectiv ă și rezult ă totdeauna din
constatarea vinov ăției, fiindc ă voin ța de a s ăvâr și o ac țiune (comisiune) sau de a se ab ține de la
îndeplinirea unei obliga ții (omisiune) devine cauza psihic ă a rezultatului ac țiunilor sau omisiunii.
În contextul expunerii teoriei adecvate a leg ăturii cauzale în dreptul penal ținem s ă
eviden țiem și lucrarea elaborat ă de Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Ioan Molnar, Gheorghe
Nistoreanu, Alexandru Boroi, Valeric ă Laz ăr [29] , lucrare a c ărei importan ță s-a dovedit a fi
incontestabil ă în contextul studiului nostru în ceea ce ține de stabilirea momentului întreruperii
raportului de cauzalitate.

34 Conform opiniei lui V.Dobrinoiu, raportul de cauzal itate se întrerupe atunci când, pe
parcursul desf ăș ur ării procesului cauzal, intervine o energie independ ent ă care produce ea îns ăș i
rezultatul. O ac țiune sau inac țiune poate fi considerat ă una dintre condi țiile rezultatului survenit
doar în m ăsura în care a contribuit la producerea acelui rezu ltat, chiar dac ă între ea și urmarea
produs ă exist ă o cât de mic ă leg ătur ă. Aceast ă leg ătur ă necesar ă este îns ă frânt ă atunci când între
acea ac țiune sau inac țiune și rezultatul considerat s-a interpus o energie inde pendent ă care, prin
interven ția sa, a generat ea îns ăș i, singur ă și împreun ă cu altele ce i-au succedat, acel rezultat.
La îndemân ă ne-a stat și lucrarea autorilor Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi [58]. În
ceea ce ține de subiectul care ne intereseaz ă, facem trimitere la defini ția dat ă de ace ști autori
raportului de cauzalitate, care, în viziunea lor, a pare „ca un fenomen existent independent de
con știin ța omului, pe care con știin ța îl reflect ă în mod obiectiv, numai c ă în componen ța lui
trebuie incluse și procesele psihice care determin ă și înso țesc activitatea persoanei fizice.
Cu alte cuvinte, în cazul raportului de cauzalitate în dreptul penal avem de a face cu o
cauzalitate care cuprinde în ea toate celelalte for me de cauzalitate, de la cea psihic ă pân ă la cea
mecanic ă, fizic ă, dar care nu poate fi redus ă numai la acestea din urm ă, cea psihic ă fiind forma
cea mai complex ă de cauzalitate”.
Am f ăcut referire și la autorul român Gheorghe Alecu, care în lucrarea sa [1] ține s ă pun ă
accentul asupra urm ătoarelor momente cu referire la aprecierea raportul ui de cauzalitate dintre
fapt ă și urm ările socialmente periculoase ale acesteia:
a) existen ța raportului de cauzalitate nu este influen țat ă de faptul c ă rezultatul ac țiunii sau
inac țiunii nu s-a produs imediat, ci dup ă trecerea unui interval de timp, chiar îndelungat;
b) raportul de cauzalitate exist ă și în cazul în care acela și rezultat s-ar fi produs datorit ă
altei cauze (exemplu: moartea a survenit pe calea e volu ției naturale a unei maladii grave);
c) exist ă raport de cauzalitate și în situa ția în care ac țiunea sau inac țiunea a provocat
rezultatul (moartea) prin unire cu alte împrejur ări preexistente, concomitente sau posterioare,
dac ă f ără interven ția acelei ac țiuni sau inac țiuni urmarea nu s-ar fi produs (starea de ebrietate sau
de sl ăbiciune a organismului victimei, vârsta, boala, lip sa unei îngrijiri medicale, neefectuarea
unei interven ții chirurgicale necesare etc.).
În scopul stabilirii exacte a raportului de cauzali tate trebuie s ă ținem seama de situa țiile
speciale, când raportul cauzal este mai complex, câ nd exist ă concurs de cauze. În acest context,
ne-a fost foarte util ă lucrarea autorului român Ioan Lascu [41], care ne-a permis s ă eviden țiem
urm ătoarele situa ții:
1) când mai multe ac țiuni umane produc un singur efect;
2) când mai multe ac țiuni umane produc mai multe efecte;
3) când o singur ă ac țiune uman ă produce mai multe efecte.

35 În opinia acestui autor, în asemenea situa ții este prezent un concurs de cauze și un concurs
de efecte, și trebuie s ă stabilim cât mai exact rolul și contribu ția fiec ărei ac țiuni la apari ția
fenomenului efect. A șa, de exemplu, la omor pot participa mai multe pers oane care desf ăș oar ă
mai multe ac țiuni: una – ac țiunea de imobilizare a victimei, alta – ac țiunea de lovire a victimei.
În aceste cazuri, rezultatul – decesul victimei – e ste cauzat de un concurs de ac țiuni umane.
De asemenea, ținem s ă eviden țiem și unele lucr ări din doctrina româneasc ă care, de și nu au
un caracter de drept penal, dar totu și ne-au fost de un real folos la cristalizarea no țiunilor de
determinism, cauzalitate, cauz ă, efect, leg ătur ă cauzal ă, raport de cauzalitate, necesitate și
întâmplare etc. [76].

1.2. Analiza materialelor știin țifice consacrate leg ăturii cauzale publicate în
Republica Moldova

În literatura știin țific ă din spa țiul geografic al Republicii Moldova problema privin d
leg ătura cauzal ă a fost „atins ă” foarte rezervat, la moment existând un num ăr redus de publica ții,
care se refer ă la problema general ă a leg ăturii cauzale în dreptul penal. În ce prive ște subiectul
nemijlocit al investiga ției noastre – particularit ățile leg ăturii cauzale în componen țele de
infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune – aceste lucr ări se refer ă tangen țial la el, astfel fiind lips ă
careva studii temeinice autohtone axate pe acest su biect.
În contextul studiului nostru este de men ționat articolul știin țific elaborat de Ivan Macari
[45, p.8-10]. În el autorul vine cu anumite opinii vizând conceptul de cauzalitate în dreptul penal
și în filosofie, abordeaz ă rolul și importan ța stabilirii acesteia în procesul investig ării faptelor
infrac ționale, consolidând, pe alocuri, concep țiile prin exemple concrete din practica judiciar ă.
Cu referire la particularit ățile leg ăturii cauzale în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin
inac țiune autorul vizat pune accentul pe necesitatea sta bilirii urm ătoarelor momente:
1) c ă persoana respectiv ă era obligat ă s ă s ăvâr șeasc ă anumite ac țiuni;
2) c ă aceast ă persoan ă avea posibilitatea s ă efectueze ac țiunile necesare;
3) c ă nes ăvâr șirea acestor ac țiuni a cauzat sau nu a prevenit consecin țele prev ăzute de
articolele corespunz ătoare din Partea Special ă a Codului penal în calitate de semne ale acestei
componen țe de infrac țiune.
Într-o alt ă lucrare a sa [43] autorul sus-citat acord ă o mai mult ă aten ție doar conceptului
general de raport de cauzalitate, raportului cauzal în calitate de semn obligatoriu al laturii
obiective, precum și situa țiilor în care faptele socialmente periculoase sunt s ăvâr șite printr-un
complex de ac țiuni și inac țiuni. Îns ă, în ce prive ște particularit ățile leg ăturii cauzale în
componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune, acestea sunt expuse extrem de rezervat.

36 În calitate de coautor al unei alte lucr ări [12], I.Macari abordeaz ă condi țiile r ăspunderii
penale, corela ția dintre fapta criminal ă și consecin țele ei, raportul cauzal privit prin prisma
materialismului dialectic.
Privitor la raportul cauzal în forma sa general ă de interac țiune între societate și fenomenele
naturii, a fost specificat c ă teoria dreptului penal nu creeaz ă o no țiune deosebit ă (juridic ă) despre
raportul cauzal, ea îns ăș i porne ște în întregime de la principiile de baz ă ale filosofiei privind
teoria cauzalit ății ca una dintre categoriile materialismului dialec tic.
Un suport solid în realizarea studiului întreprins de noi s-a dovedit a fi și o alt ă lucrare
elaborat ă în coautorat [15]. În ea, Stela Botnaru vine cu anumite explica ții referitor la stabilirea
leg ăturii cauzale. Dar sus ține c ă, în problema leg ăturii de cauzalitate, teoria și practica dreptului
penal relev ă un șir de teze a c ăror cunoa ștere faciliteaz ă constatarea just ă a raportului de
cauzalitate:
1) în cazul identific ării mai multor fapte urmeaz ă a se stabili care din ele au rol de
contribu ții determinante (cauze), ce au generat producerea u rm ării, și care au caracter de ajutor,
reprezentând doar condi ții favorabile în producerea rezultatului;
2) raportul de cauzalitate exist ă și în situa ția în care urmarea prejudiciabil ă nu s-a produs
imediat dup ă s ăvâr șirea faptei, ci dup ă trecerea unui anumit interval de timp (o v ătămare
corporal ă grav ă, care a provocat decesul victimei – alin.(4) art.1 51 C. pen. RM);
3) leg ătura cauzal ă exist ă și în situa ția în care fapta a provocat o urmare prejudiciabil ă în
comun cu alte împrejur ări preexistente, concomitente sau posterioare, dac ă f ără interven ția
ac țiunii rezultatul nu s-ar fi produs (de pild ă, exist ă infrac țiunea de v ătămare corporal ă grav ă a
integrit ății corporale sau a s ănătății care a provocat decesul victimei, prev ăzut ă de alin.(4)
art.151 C. pen. RM, atunci când o persoan ă a aplicat o lovitur ă care prin ea îns ăș i nu poate duce
la decesul persoanei, dar care s-a produs pentru c ă victima suferea de o boal ă cronic ă sau se afla
în stare de ebrietate, sau într-o stare de sl ăbiciune din cauza vârstei sau a unei boli).
Nu putem trece cu vederea și tratarea problemei privind leg ătura de cauzalitate pe care o
face Gheorghe Ulianovschi . Într-o lucrare al c ărei coautor este [6] dânsul vine cu anumite
preciz ări referitor la capacitatea ac țiunii și inac țiunii de a produce urm ări negative. În acest sens,
este pus accentul pe faptul c ă inac țiunea ob ține semnifica ție juridico-penal ă prin capacitatea
real ă de a produce o urmare negativ ă, care const ă în v ătămarea unor valori sociale indicate
expres în art.2 din Codul penal al Republicii Moldo va sau în crearea unui pericol pentru acestea.
Sub acest aspect, prin fapt ă (inclusiv inac țiune), într-o accep ție general ă, se în țelege activitatea
desf ășurat ă laolalt ă cu urm ările produse. De aici concluzia c ă nu pot fi apreciate drept infrac țiuni
gândurile, ideile, convingerile persoanei, f ără o substan ță real ă a acestora. Numai în m ăsura în
care ele (gândurile, ideile, convingerile) s-au con cretizat într-o ac țiune sau o inac țiune

37 incriminat ă, care a produs urm ări d ăun ătoare, se poate vorbi despre infrac țiune.
Am luat în vizor și lucrarea apar ținând lui Alexandru Mari ț [47] . Aceasta ne-a fost de un
real folos în ceea ce ține de expunerea teoriilor raportului de cauzalitat e, de eviden țierea
tr ăsăturilor raportului de cauzalitate, precum și referitor la caracterizarea cauzei și efectului și la
constatarea raportului de cauzalitate. În baza acel eia și lucr ări am reu șit s ă fundament ăm ideea c ă
între raportul cauzal și vinov ăție exist ă o strâns ă leg ătur ă; numai ac țiunile, inac țiunile umane,
precedate și înso țite de anumite st ări de con știin ță , specifice și care au cauzat urm ări prev ăzute
de legea penal ă, vor fi luate în considerare. Îns ă, vinov ăția nu se poate identifica cu raportul
cauzal. Fapta nu este infrac țiune, fiindc ă raportul cauzal, de și existent, nu are semnifica ție
penal ă, deoarece r ăspunderea penal ă este subiectiv ă și numai împreun ă pot atrage r ăspunderea
penal ă.
O lucrare pe care de asemenea a fost pus un anumit accent este cea elaborat ă, în limba rus ă,
de Valeriu Bujor și Victor Gu țuleac [88]. Apelând la aceast ă lucrare ne-am str ăduit s ă
eviden țiem, în special, particularit ățile ac țiunii și inac țiunii în calitate de componente ale faptei
recunoscute de legea penal ă în calitate de infrac țiune.
O contribu ție aparte la elaborarea demersului nostru știin țific revine tezei de doctorat cu
genericul „Cauzalitatea – condi ție inerent ă a r ăspunderii juridice”, sus ținute de Mariana Prodan
în anul 2007. Autoarea pune accentul pe astfel de n o țiuni, care au fost utilizate în cadrul lucr ării
vizate, precum: determinismul; cauzalitatea în cali tate de categorie a determinismului,
caracteristicile cauzalit ății și tipurile ei. De un real folos ne-au fost concepte le expuse în
respectiva tez ă de doctorat cu referire la cauzalitate în calitate de premisă a tragerii la r ăspundere
penal ă și la importan ța raportului cauzal pentru institu ția r ăspunderii juridice.
Tot în baza lucr ării nominalizate am reu șit să eviden țiem anumite aspecte cu privire la
specificul raportului de cauzalitate, precum:
1) specificul raportului de cauzalitate în cadrul r ăspunderii civile;
2) specificul raportului de cauzalitate în cadrul r ăspunderii penale;
3) specificul raportului de cauzalitate în cadrul r ăspunderii contraven ționale;
4) specificul raportului de cauzalitate în cadrul r ăspunderii disciplinare etc. [67 1].
În cadrul unei lucr ări ap ărute în Republica Moldova cu referire la subiectul leg ăturii
cauzale în dreptul penal se men ționeaz ă urm ătoarele: nu putem afirma c ă no țiunea de leg ătur ă
cauzal ă în dreptul penal r ămâne a fi una asociat ă: ea s-a consolidat și s-a impus foarte serios în
dreptul penal, a ob ținut tr ăsături proprii de drept penal în ce prive ște sensul și niciodat ă, în
literatura de specialitate, ea nu a fost examinat ă f ără a fi luat ă în considerare importan ța
termenilor și no țiunilor specifice dreptului penal. Dup ă cum s-a men ționat anterior, cauzalitatea
constituie o categorie metodologic ă general ă; mecanismul cauz ării empirice ține de obiectul de

38 studiu al diverselor știin țe naturale; construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale este formulat ă anume
în normele de drept penal cu referire la diferite c omponen țe de infrac țiune. În a șa fel, ar fi corect
să men țion ăm c ă ideea general filosofic ă și general ra țional ă a cauzalit ății este inclus ă în ciclul
juridic nu în mod mecanic, ci cu luarea în consider are a anumitor no țiuni specifice dreptului
penal; leg ătura cauzal ă în dreptul penal a ob ținut un con ținut juridic propriu, fiind expus ă într-un
limbaj știin țific specific dreptului penal, nu îns ă într-un limbaj filosofic general. Respectiv,
no țiunea de leg ătur ă cauzal ă în dreptul penal are un caracter consolidat [841, p.48].
În acest context, nu trecem cu vederea și un alt studiu publicat în Republica Moldova, ai
cărui autori, I.Ciobanu și N.Nedelcu, vin cu argumentul c ă este evident coraportul dintre defini ția
indeterminist ă a „întâmpl ării” și defini ția incidentului în sensul dreptului penal. Determin ismul,
de fapt ca și contrariul acestuia – indeterminismul, are de-a f ace cu realitatea obiectiv ă, cu
anumite caracteristici obiective. Cauzalitatea este examinat ă ca un proces obiectiv firesc de
generare genetic ă a unui fapt, eveniment prin intermediul unei cauze externe. Inciden ța, din
punctul de vedere al dreptului penal, reprezint ă construc ția uneia din variet ățile cauz ării daunei
fără de vinov ăție, în cadrul c ăreia persoanei îi lipse ște în totalitate previziunea cauz ării și
con știentizarea complexului cauzal. Anume din acest con siderent se eviden țiaz ă în mod deosebit
că incidentul urmeaz ă a fi delimitat de for ța major ă, deoarece în cazul for ței majore este viciat
elementul din cadrul laturii obiective, iar în cazu l incidentului sunt viciate elementul intelectual
și cel volitiv ale laturii subiective a componen ței de infrac țiune [84 2, p.24].
Finalizând expunerea compartimentului materialelor știin țifice consacrate leg ăturii cauzale
publicate în Republica Moldova, atragem aten ție și asupra faptului c ă am utilizat unele lucr ări
din doctrina Republicii Moldova care, de și nu au un caracter de drept penal, dar care totu și s-au
dovedit a fi utile la cristalizarea esen ței no țiunilor de determinism, cauzalitate, cauz ă, efect,
leg ătur ă cauzal ă, raport de cauzalitate, necesitate și întâmplare, fiind vorba despre investiga țiile
știin țifice ale cercet ătorilor V.Țapoc și V.Capcelea [77].

1.3. Evaluarea scopului și obiectivelor tezei de doctorat

Realizarea studiului privind particularit ățile leg ăturii cauzale în componen țele de
infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune a fost determinat ă de necesitatea trat ării acestora, necesitate
izvorât ă atât din ra țiuni practice, cât și teoretice. În special, în practic ă se pune problema
specificului leg ăturii cauzale în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune. Stabilirea
corect ă a acesteia este de maxim ă importan ță practic ă, deoarece numai astfel poate fi asigurat ă o
aplicare corect ă a legii penale în cazul faptelor socialmente peric uloase s ăvâr șite prin inac țiune.
Teoretic, problema privind leg ătura cauzal ă, atât la general, cât și, în special, componen țele

39 săvâr șite prin inac țiune, este impus ă de faptul c ă exist ă numeroase lacune și neclarit ăți la tratarea
acestor subiecte. Referitor la problematica abordat ă de noi, ținem s ă men țion ăm c ă au fost
expuse diverse teorii și concepte care contribuie la delimitarea particula rit ăților leg ăturii cauzale
în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune. Acestea fiind luate în calcul, am stabilit
tr ăsăturile și unitatea leg ăturii cauzale în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune.
Suportul teoretico- știin țific l-au constituit, în primul rând, sursele doctr inare elaborate în
țar ă. În mare parte am apelat și la doctrina procesual-penal ă din alte state, inclusiv din România,
Federa ția Rus ă, axat ă în special pe componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune, surse
care deja au fost nominalizate în cadrul capitolulu i respectiv.
În vederea elucid ării specificului leg ăturii cauzale în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin
inac țiune, au fost examinate și un num ăr impun ător de articole în care este tratat, nemijlocit sau
tangen țial, acest subiect.
Scopul de baz ă al lucr ării noastre ține de expunerea, ordonarea și cizelarea teoretico-
practic ă a particularit ăților leg ăturii cauzale în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin
inac țiune.
Cercetarea realizat ă se axeaz ă pe urm ătoarele obiective :
• studierea complex ă și multilateral ă a con ținutului normativ-teoretic al leg ăturii cauzale ca
institu ție de drept penal;
• efectuarea unor preciz ări de ordin terminologic, sub aspect juridic și filosofic, cu referire la
conceptele „leg ătur ă cauzal ă”, „raport de cauzalitate”, „determinism”, „inac țiune”,
„construc ție teoretic ă a leg ăturii cauzale”, „mecanism al cauz ării empirice” etc.;
• analiza reglement ărilor normative și a doctrinei ce vizeaz ă subiectul investigat;
• specificarea importan ței leg ăturii cauzale în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin
inac țiune;
• eviden țierea și analiza tr ăsăturilor definitorii ale leg ăturii cauzale la general și ale leg ăturii
cauzale în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune și clasificarea teoriilor
referitoare la leg ătura cauzal ă în baza anumitor criterii;
• elucidarea regulilor generale și speciale care trebuie luate în considerare la sta bilirea
leg ăturii cauzale în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune;
• conturarea deosebirilor și similitudinilor ce marcheaz ă procesul de abordare a acestei
institu ții de drept penal;
• specificarea locului și rolului institu ției leg ăturii cauzale în cadrul institu țiilor de drept
penal;
• reliefarea func țiilor și rolului leg ăturii cauzale în activitatea organelor de drept;
• analiza complex ă a practicii judiciare, accentul fiind plasat pe ca zurile concrete de

40 stabilire, corect ă sau eronat ă, a leg ăturii cauzale;
• investigarea institu ției leg ăturii cauzale sub aspect de drept penal comparat;
• înaintarea recomand ărilor de lege ferenda , precum și argumentarea necesit ății și
oportunit ății perfec țion ării legisla ției penale la compartimentul leg ătura cauzal ă.

1.4. Concluzii la Capitolul 1
1. Reiterând ideile prezentate în lucr ările savan ților men ționa ți, putem sus ține c ă institu ția
leg ăturii cauzale în dreptul penal poate fi privit ă ca o structur ă bine determinat ă, având tr ăsături
precum: coeren ță, claritate, consisten ță și completitudine.
2. Ne mai permitem s ă afirm ăm c ă sistemul leg ăturii cauzale în dreptul penal constituie o
asamblare logic ă de entit ăți integrate, în scopul materializ ării sarcinilor și obiectivelor dreptului
penal.
3. Importan ța unui studiu amplu asupra particularit ăților leg ăturii cauzale în componen țele
de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune a fost determinat ă de necesitatea trat ării acestui subiect,
necesitate izvorât ă la ziua de azi atât din ra țiuni practice, cât și teoretice.
4. Examinarea complex ă și abordarea problemei privind leg ătura cauzal ă în dreptul penal
se întâlne ște, practic, în lucr ările tuturor savan ților nominaliza ți. În cadrul acestora, dân șii î și
concentreaz ă aten ția și asupra problemelor ce vizeaz ă stabilirea leg ăturii cauzale în
componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune. Îns ă, temele de cercetare selectate de ei nu
le-au permis examinarea detaliat ă a întregului spectru de particularit ăți ale leg ăturii cauzale în
componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune.
5. În lucrarea noastr ă analizei sunt supuse acele studii care tangen țial sau doar tematic au
atins problema particularit ăților leg ăturii cauzale în dreptul penal. O aten ție deosebit ă ne-am
str ăduit s ă acord ăm acelor surse care s-au dovedit a fi cât mai aproa pe de tematica noastr ă, și
anume – de particularit ățile leg ăturii cauzale în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin
inac țiune. Nu au fost plasate pe ultimul plan nici regle ment ările normative din domeniu.
6. În vederea elucid ării specificului leg ăturii cauzale în componen țele de infrac țiune
săvâr șite prin inac țiune au fost examinate și o serie de articole știin țifice publicate în revistele de
specialitate, atât din Republica Moldova, cât și de peste hotarele ei.
7. Studiul pe care l-am realizat se axeaz ă pe compararea diferitelor opinii – atât doctrinare ,
cât și practice – cu privire la leg ătura cauzal ă în dreptul penal și la particularit ățile acesteia în
cadrul componen țelor de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune. În acest sens, în urm ătoarele
capitole vom întreprinde o analiz ă detaliat ă a lucr ărilor nominalizate aici, atunci când vom
aborda, sub diferite aspecte, particularit ățile leg ăturii cauzale. Men țion ăm c ă, abordând acest
subiect, am ținut cont și de activitatea practic ă a organelor de drept.

41 8. Monitorizarea gradului de studiere a temei investi gate ne permite s ă afirm ăm că
problema privind particularit ățile leg ăturii cauzale în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin
inac țiune nu este suficient cercetat ă în știin ța dreptului penal.
9. Deși în domeniul dreptului penal exist ă numeroase studii cu titluri ce con țin conceptul de
leg ătur ă cauzal ă, majoritatea urm ăresc clarificarea sau analiza acestuia într-o manie r ă general ă.
Iar literatura de specialitate, ce se încadreaz ă strict în domeniul cercetat, este relativ redus ă la
num ăr, atât pe plan interna țional, cât și la nivel na țional.
10. În vederea cercet ării multilaterale și complexe a subiectului supus investiga ției și în
vederea atingerii obiectivelor trasate, ne-am str ăduit s ă aplic ăm cele mai adecvate și eficiente
metode de cercetare știin țific ă.
11. În aceast ă privin ță, fundamentul metodologic al cercet ărilor îl constituie metoda logic ă
(analiza inductiv ă, analiza deductiv ă, generalizarea, specificarea, analiza, sinteza), metoda
sistemic ă, indispensabil ă pentru cercetarea sistemului dreptului penal, metoda comparativ ă,
folosit ă foarte eficient în vederea eviden țierii corela ției dintre no țiunile „mecanism al cauz ării
empirice” și „construc ție teoretic ă a leg ăturii cauzale”, metoda observa ției, extrem de important ă
în ceea ce ține de eviden țierea locului și rolului leg ăturii cauzale în activitatea de sanc ționare a
faptelor socialmente periculoase, metoda gramatical ă, care ne-a oferit posibilitatea de a percepe
adecvat sensul semantic al mai multor no țiuni de care se folose ște dreptul penal, în special la
capitolul luat de noi în vizor.
12. Problema privind leg ătura cauzal ă, atât la general, cât și, în special, componen țele
săvâr șite prin inac țiune, este impus ă de faptul c ă exist ă numeroase lacune și neclarit ăți la tratarea
acestor subiecte.
13. Stabilirea corect ă a leg ăturii cauzale este de maxim ă importan ță practic ă, deoarece
numai astfel poate fi asigurat ă o aplicare corect ă a legii penale, inclusiv în cazul faptelor
socialmente periculoase s ăvâr șite prin inac țiune
14. Concluzia care se impune este c ă, în rezultatul analizei celor mai importante lucr ări din
literatura de specialitate autohton ă, dar și din cea român ă, rus ă, francez ă, englez ă, german ă,
italian ă, axate, într-o m ăsur ă mai mare sau mai mic ă, pe tema noastr ă de cercetare, am stabilit c ă
leg ătura cauzal ă în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune dispune de anumite
particularit ăți, de un anumit specific, atât ca esen ță , cât și ca con ținut.

42 2. CONCEPTUL DE CAUZALITATE ÎN DREPTUL PENAL

2.1. Temeiurile ra ționale ale concep ției cauzalit ăț ii în dreptul penal

Rela ția cauzal ă este un proces de generare, cu o anumit ă durat ă, în care are loc, de obicei,
schimbarea unei st ări. Concep ția cauzalit ății reliefeaz ă, în primul rând, existen ța obiectiv ă a
rela țiilor cauzale, apoi faptul c ă ele sunt redate de con știin ța uman ă, care – la rândul ei – este
supus ă ac țiunii principiului cauzalit ății [89, p.197].
Condi ția necesar ă r ăspunderii penale o constituie stabilirea leg ăturii cauzale dintre fapta
infrac țional ă și consecin țele criminale. Este vorba despre stabilirea conseci n țelor criminale care
au fost provocate anume de aceast ă fapt ă infrac țional ă, dar nu de ac țiunile sau inac țiunile altor
persoane sau de oarecare puteri ale naturii etc. Fa pta s ăvâr șit ă de o persoan ă anumit ă alc ătuie ște
infrac țiunea pentru care ea poate fi tras ă la r ăspundere penal ă numai pentru c ă fapta în cauz ă a
provocat consecin țe socialmente periculoase prev ăzute de legea penal ă [12, p.109].
Problema r ăspunderii penale în cazul existen ței raportului de cauzalitate se pune numai în
cazul în care urm ările produse sunt o consecin ță logic ă necesar ă a ac țiunilor sau inac țiunilor
con știente ale persoanei fizice [65, p.63]. Urm ările întâmpl ătoare se plaseaz ă în afara sferei de
reglementare a dreptului penal.
Pentru rezolvarea corect ă a oric ărei fapte infrac ționale, o importan ță deosebit ă are
studierea, în timpul cercet ării cauzei, prezen ței leg ăturii cauzale dintre fapta socialmente
periculoas ă, s ăvâr șit ă de o persoan ă concret ă, și consecin țele criminale survenite [45, p.8].
Raportul de cauzalitate desemneaz ă rela ția existent ă între dou ă fenomene: cauz ă și efect .
Cauza este fenomenul care determin ă na șterea altui fenomen, iar efectul – fenomenul determ inat,
rezultatul. În dreptul penal raportul de cauzalitat e se stabile ște între ac țiunea (inac țiunea) omului
prev ăzut ă de legea penal ă, care constituie fapta, și urmarea periculoas ă, ca efect al acestei ac țiuni
(inac țiuni) [10, p.100-101].
Deoarece leg ătura cauzal ă, prezent ă în cazul inac țiunii, este prezentat ă ca de ținând anumite
particularit ăți, este necesar s ă ne expunem în primul rând asupra tr ăsăturilor generale ale
concep ției determinismului cauzal în dreptul penal.
Leg ătura cauzal ă sau, în sens larg – cauzalitatea, fiind obiectul m ai multor investiga ții
știin țifice, constituie obiectul de studiu al diferitelor domenii de cercetare [169, p.134]. În ce ne
prive ște, în continuare ne vor interesa urm ătoarele momente: leg ătura cauzal ă ca obiect al
filosofiei; leg ătura cauzal ă în calitate de obiect al știin țelor naturale; leg ătura cauzal ă în calitate
de obiect de cercetare al dreptului penal.

43 În primul rând, cauzalitatea constituie o categorie știin țific ă abstract ă, care este studiat ă de
către un compartiment special al filosofiei – determi nismul. Determinismul este o parte
integrant ă a ontologiei în cadrul c ăreia ocup ă un loc de prim ordin. Esen ța lui const ă în
recunoa șterea existen ței unor rela ții de dependen ță și condi ționare obiectiv ă, în virtutea c ărora
producerea (apari ția, evolu ția, dispari ția) și existen ța tuturor fenomenelor se realizeaz ă pe un
temei propriu. Determinismul ca teorie se refer ă la dou ă planuri: 1) constatarea unei anumite
ordini; 2) explicarea mecanismelor acestei ordini [ 76, p.127].
Filosofia cerceteaz ă particularit ățile, calit ățile, caracteristicile leg ăturii cauzale, formuleaz ă
un șir de teorii referitoare la esen ța leg ăturii cauzale. Prin „filosofie” se în țelege în mod exclusiv
compartimentul filosofiei cu referire la metodele d e acumulare a cuno știn țelor. Cu alte cuvinte,
filosofia în cadrul textului se folose ște în sens de știin ță metodologic ă general ă. Acest moment,
îns ă, nu exclude rolul de sine st ătător al metodologiei. Leg ătura cauzal ă se include în obiectul
filosofiei, și anume ea prima s-a interesat de problemele determ inismului. Tezele de baz ă ale
știin ței deterministe au fost ini țial formulate în cadrul filosofiei, pentru ca mai a poi s ă-și g ăseasc ă
reflectare și în cadrul altor ramuri ale știin ței.
În al doilea rând, leg ătura cauzal ă constituie un fapt obligatoriu al realit ății obiective, care
evolueaz ă în baza regulilor știin țelor naturii. Ea se prezint ă ca o cauzalitate empiric ă pur ă. În a șa
sens, leg ătura cauzal ă ca obiect al investiga ției este reflectat de c ătre știin țele naturii și nu este
inclus ă în obiectul dreptului penal. Cu o atare percepere a no țiunii de cauzalitate este strâns
legat ă întrebarea referitoare la stabilirea nemijlocit ă a leg ăturii cauzale în cadrul unei cauze
penale concrete.
Dup ă cum men ționeaz ă profesorul М.Д. Шаргородский , majoritatea problemelor cuprinse
de Partea General ă a dreptului penal, inclusiv problemele leg ăturii cauzale, în cea mai mare parte
sunt ridicate și solu ționate în leg ătur ă cu infrac țiunile de omor [179, p.21]. În albia celor
men ționate putem men ționa c ă întrebarea referitoare la o leg ătur ă cauzal ă concret ă în cazul
atent ării la via ța și s ănătatea persoanei este solu ționat ă de c ătre știin ța medical ă de rând cu
dreptul penal (de exemplu, în cazul înaint ării întreb ării cu privire la cauza mor ții se d ă concluzia:
„moartea a survenit în rezultatul anumitor v ătămări ale anumitor organe sau țesuturi”.
În al treilea rând, știin ța dreptului penal formeaz ă construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale,
care se încadreaz ă logic în conceptul dreptului penal referitor la co mponen ța de infrac țiune și la
leg ătura dintre elementele acesteia. În acest sens, leg ătura cauzal ă poate fi privit ă și ca un obiect
de studiu propriu știin ței dreptului penal. Construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale, exprimat ă în
formularea normativ ă a normei de drept penal, precum și în diferite teorii referitoare la leg ătura
cauzal ă, î și g ăse ște aplicare practic ă în cauzele penale concrete. Astfel, chestiunea ref eritoare la
stabilirea nemijlocit ă a leg ăturii cauzale, strâns legat ă cu perceperea cauzalit ății în baza

44 legit ăților știin țelor naturii, este legat ă, de asemenea, și de construc ția teoretico-penal ă a leg ăturii
cauzale.
Așa, de exemplu, cauza concret ă care a generat moartea este stabilit ă în baza datelor știin ței
medicale, iar rolul știin ței dreptului penal const ă în aceea c ă ea modeleaz ă construc ția leg ăturii
cauzale care este utilizat ă la solu ționarea întreb ării dac ă este sau lipse ște componen ța de
infrac țiune și dac ă poate fi stabilit ă în fapta subiectului (atât în cazul ac țiunii, cât și al inac țiunii)
leg ătura cauzal ă care a generat survenirea consecin țelor socialmente periculoase. În acela și timp,
este necesar s ă ținem cont de faptul c ă stabilirea leg ăturii cauzale necesare (adic ă, construc ția
teoretic ă a leg ăturii cauzale) în cazul inac țiunii dispune de un șir de particularit ăți în compara ție
cu stabilirea acesteia în cazul ac țiunii (adic ă, al cauzei active).
În viziunea lui I.Macari, leg ătura cauzal ă, în general, este o categorie filosofic ă, de aceea
dreptul și, îndeosebi, dreptul penal nu solu ționeaz ă nemijlocit legitatea leg ăturii cauzale [45,
p.8].
Solu ționând problema referitoare la leg ătura cauzal ă în calitate de obiect de cercetare al
mai multor știin țe, este necesar s ă explic ăm tezele asupra no țiunilor deterministice în dreptul
penal. Cercetând no țiunile utilizate în jurispruden ță , В.Н. Тарасов le clasific ă în trei grupe:
1) no țiuni organice – no țiuni juridice ce constituie nucleul obiectului unui domeniu al
știin ței. Ele se atribuie la acest obiect genetic și istoric, ap ărând și dezvoltându-se în cadrul
activit ății juridice în baza reglement ărilor proprii;
2) no țiuni consolidate – no țiuni juridice ce apar și se dezvolt ă în alte domenii ale știin ței,
care nu se includ în ciclul juridic în mod mecanic, ci suport ă anumite schimb ări și ob țin un
con ținut juridic nou;
3) no țiuni asociate – no țiuni din alte domenii ale știin ței, implicate în domeniul
jurispruden ței pentru ob ținerea reprezent ărilor, închipuirilor despre fapte, evenimente care au o
importan ță practic ă în activitatea organelor de drept sau care asigur ă „transferuri de sens” al
cercet ărilor din domeniul știin țelor juridice în alte știin țe sau domenii de cercetare” [169, p.165-
166].
Este evident c ă aparatul terminologic determinist, în care sunt in cluse a șa no țiuni precum
cauzalitate, leg ătur ă cauzal ă, cauz ă, efect etc., pentru jurispruden ță nu are un caracter organic.
Mult mai pu țin ă claritate, la prima vedere, este prezent ă în întrebarea dac ă no țiunile vizate au un
caracter consolidat sau asociat pentru jurispruden ță . Între timp, stabilirea unei clarit ăți în aceast ă
privin ță va permite a solu ționa problema privind temeiurile conceptului de leg ătur ă cauzal ă în
dreptul penal: dac ă aceste temeiuri trebuie s ă fie exclusiv filosofice dup ă natura lor și cum natura
strict filosofic ă a unui a șa concept coreleaz ă cu acea circumstan ță c ă dreptul penal este o știin ță
de sine st ătătoare? Solu ționarea acestei chestiuni ne va permite s ă concepem mult mai

45 fundamental modelarea construc ției leg ăturii cauzale în dreptul penal.
Problema în cauz ă poate fi solu ționar ă numai dup ă clarificarea caracterului – consolidat sau
asociat – al no țiunilor deterministe în dreptul penal. Îns ă, clarificarea a priori a caracterului
acestor no țiuni este greu realizabil ă, de aceea e necesar a investiga, ini țial, con ținutul acestor
no țiuni deterministe.
Mai mult ca atât, pân ă a purcede la investigarea no țiunilor deterministe, este necesar a
eviden ția bazele metodologice ale studiului întreprins. Sa vantul В.Н. Тарасов propune ca
examinarea și studierea jurispruden ței s ă se fac ă de pe trei pozi ții: filosofic ă, doctrinar ă și
dogmatic ă [169, p.122]. Într-adev ăr, aplicarea în cumul a pozi țiilor expuse ne va permite s ă
studiem cât mai profund domeniul dreptului; în part icular, clarificarea esen ței leg ăturii cauzale în
dreptul penal nu poate fi limitat ă doar la tratarea filosofic ă sau la cea juridic ă (doctrinar ă și
dogmatic ă).
Filosofia are importan ța unei știin țe metodologice generale. Metodologia apare în calit ate
de știin ță sau de teorie general ă a metodelor cunoa șterii. Metodologia studiaz ă metodele și
procedeele utilizate în știin ță și principiile de organizare a cunoa șterii prin prisma accept ării sau
respingerii lor [77, p.81].
În acest sens, filosofia, în limitele paradigmelor știin țifice determinate, ne ofer ă un anumit
tablou al lumii înconjur ătoare, în care sunt expuse și fundamentate cele mai importante și de
baz ă categorii ale acestei lumi. Cauzalitatea, în parti cular, constituie una dintre aceste categorii.
În a șa fel, știin ța despre cauzalitate trebuie s ă fie fundamentat ă filosofic și prezentat ă în
conformitate cu regulile și principiile metodologice.
În acela și timp, dreptul penal utilizeaz ă de sine st ătător construc ția teoretic ă a leg ăturii
cauzale. Leg ătura cauzal ă constituie un element (semn) obligatoriu al laturi i obiective a
componen ței materiale de infrac țiune care necesit ă un probatoriu propriu și se afl ă într-un anumit
coraport cu celelalte semne și elemente ale componen ței de infrac țiune. Deoarece de c ătre
filosofie, ca și de c ătre oricare alt ă știin ță , nu pot fi predeterminate întreb ările care se afl ă dup ă
limita posibilit ăților lor, pentru perceperea adecvat ă a esen ței construc ției leg ăturii cauzale în
dreptul penal nu este suficient ă doar tratarea filosofic ă. Transferul mecanic al ideilor filosofice
deterministice pe t ărâmul știin țific al dreptului penal ar crea un spectru larg de lacune și ar l ăsa
fără r ăspuns numeroase întreb ări din domeniu. Pe de alt ă parte, nu este posibil a construi o
concep ție logic ă, știin țific fundamentat ă, despre leg ătura cauzal ă bazându-ne doar pe doctrina
dreptului penal. Ca entitate, no țiunea de leg ătur ăi cauzal ă, precum și metodele de investigare și
stabilire a acesteia, nu sunt dup ă natura lor pur juridice.
Dup ă cum men ționeaz ă I.Macari, problema leg ăturii cauzale este o problem ă filosofic ă, și
nu de drept penal. Prin raport cauzal materialismul dialectic în țelege o astfel de leg ătur ă

46 obiectiv ă între fenomene, dintre care unul sau câteva fenome ne, care ac ționeaz ă reciproc, dau
na ștere altor fenomene (consecin țe, efecte, urm ări).
Teoria dreptului penal nu creeaz ă o no țiune deosebit ă (juridic ă) despre raportul cauzal, ea
îns ăș i porne ște în întregime de la principiile de baz ă ale filosofiei privind teoria cauzalit ății ca
una dintre categoriile materialismului dialectic. I at ă de ce sarcina juri știlor const ă în aceea ca,
aplicând corect metodele justi ției, s ă foloseasc ă principiul filosofic dat cu privire la acele cauze ,
urm ări ale fenomenelor lumii înconjur ătoare, care sunt studiate în leg ătur ă cu s ăvâr șirea unei
infrac țiuni concrete.
Filosofia examineaz ă raportul cauzal ca fiind o form ă general ă de interac țiune între
societate și fenomenele naturii. Cauzalitatea este una dintre legile generale ale naturii, care î și
găse ște exprimare concret ă în toate domeniile vie ții. Leg ăturile cauzale sunt variate și f ără hotar
în spa țiu și în timp, fiindc ă ele exprim ă tr ăsăturile generale ale materiei: mi șcarea, schimbarea și
dezvoltarea.
Leg ătura cauzal ă este o categorie obiectiv ă, care exist ă independent de con știin ța
individului, de fenomenele lumii externe înconjur ătoare, cunoscute de om. Întrucât toate
fenomenele naturii și ale vie ții sociale se g ăsesc într-o dependen ță reciproc ă permanent ă, adic ă
interac ționeaz ă, atunci și fenomenele care îi intereseaz ă pe juri ști trebuie privite (examinate,
interpretate) tot în conformitate cu acest principi u universal [12, p.110].
În a șa fel, solu ționarea chestiunii cu privire la leg ătura cauzal ă în dreptul penal pretinde, pe
bun ă dreptate, ca totalitatea întreb ărilor din domeniu s ă fie fundamentate pe dou ă știin țe:
filosofie și drept penal. În acela și timp, filosofia se utilizeaz ă în calitate de pârghie metodologic ă
pe t ărâmul investiga țiilor juridice, de rând cu trat ările știin țifice și dogmatice.
Constat ăm faptul c ă în literatura de specialitate cercetarea raportulu i de cauzalitate a
constituit o problem ă asupra c ăreia și-au îndreptat aten ția numero și autori, ale c ăror eforturi au
fost canalizate în vederea elucid ării acesteia pe planul dreptului penal și cre ării, astfel, a unui
instrument care, pus la îndemâna practicii, s ă ofere solu ții juste pentru toate situa țiile cu care se
confrunt ă organele judiciare, situa ții care, prin diversitatea și complexitatea lor, au ridicat
adeseori aspecte delicate, a c ăror solu ționare nu a fost lipsit ă de dificultate [3, p.234].
În ceea ce ține de sfera dreptului penal, savan ții români Gh.Nistoreanu și A.Boroi definesc
raportul de cauzalitate ca „un fenomen existent ind ependent de con știin ța omului, pe care con știin ța îl
reflect ă în mod obiectiv, numai c ă în componen ța lui trebuie incluse și procesele psihice care
determin ă și înso țesc activitatea persoanei fizice. Cu alte cuvinte, în cazul raportului de cauzalitate în
dreptul penal, avem de a face cu o cauzalitate care cuprinde în ea toate celelalte forme de cauzalitat e,
de la cea psihic ă pân ă la cea mecanic ă, fizic ă, dar care nu poate fi redus ă numai la acestea din urm ă,
cea psihic ă fiind forma cea mai complex ă de cauzalitate” [58, p.105-106].

47 Dup ă cum am men ționat anterior, cauzalitatea, fiind un obiect de st udiu al filosofiei, este
studiat ă de c ătre un compartiment special al acesteia, și anume – determinismul, știin ță despre
leg ătura, interdependen ța și condi ționarea reciproc ă a faptelor și fenomenelor realit ății obiective.
Cauzalitatea este o categorie a determinismului. Ex ist ă o multitudine de forme în care se
manifest ă cauzalitatea, și anume: 1) cauzalitatea mecanic ă, proprie sistemelor sumative și
proceselor mecanice în care rela țiile cauzale sunt directe, univoce; 2) cauzalitatea statistic ă, care
exprim ă rela ții neunivoce, nelineare dintre cauz ă și efect, rela ții în care cauzele interac ționeaz ă
cu factorii întâmpl ători, cu un cerc larg de condi ții, astfel încât trecerea de la cauz ă la efect este
mediat ă de jocul întâmpl ător; 3) cauzalitatea imanent ă, ce are în vedere raporturi de cauzalitate
între st ări ale aceluia și fenomen, mai precis – raporturi de autodeterminar e; 4) cauzalitatea
tranzitiv ă, care se refer ă la rela ții genetice (cauzale) între fenomene. Ea se manifes t ă ca raporturi
de exterioritate [76, p.139-140].
Determinismul, ca știin ță , afirm ă certitudinea anumitor evenimente și st ări fa ță de altele.
Determinismul este comb ătut de indeterminism. Totodat ă, deseori în literatura de specialitate
determinismul se utilizeaz ă în calitate de sinonim contextual al „cauzalit ății” și al „leg ăturii
cauzale”. O a șa utilizare este admisibil ă, îns ă este necesar s ă ținem cont de faptul c ă
determinarea cauzal ă constituie un caz particular al determinit ății, și anume – ea determin ă,
condi ționează faptele, evenimentele de cauzele și efectele lor. Pe lâng ă determinismul cauzal, în
doctrina determinist ă general ă sunt eviden țiate urm ătoarele categorii ale condi țion ării
(determin ării). Astfel, savantul М.Бунге le clasific ă în felul urm ător:
1) autodeterminarea cantitativ ă – determinarea ulteriorului de c ătre premerg ător,
„dominarea în evolu ție continu ă a st ărilor care se deosebesc una de alta doar sub aspect
cantitativ”;
2) autodeterminarea calitativ ă (dialectic ă) – determinarea întregului proces al „luptei
interne” și a ulterioarei sinteze finale fa ță de componentele contradictorii esen țiale. „În
contradictorialitatea autodetermin ării cantitative, dialectica intern ă include modific ări calitative”;
3) determinarea teleologic ă – determinarea mijloacelor de c ătre scopuri și sarcini;
4) determinarea statistic ă – determinarea rezultatului final prin ac țiunea unificat ă a
esen țelor, în general, independente;
5) determinarea mecanic ă – determinarea ulteriorului de c ătre premerg ător, de obicei cu
luarea în considerare a cauzelor în evoluare și a ac țiunilor reciproce;
6) determinarea structural ă (holistic ă) – determinarea p ărților componen țe ale unui tot
unitar, unde întregul nicidecum nu poate fi premerg ător p ărților sale care îi formeaz ă
integritatea”;
7) interdependen ța (cauzalitatea reciproc ă și interdependen ța func țional ă) – determinarea

48 efectului cauzat de c ătre ac țiunea reciproc ă [89, p.31-35].
Dup ă cum sus ține însu și autorul, enumerarea tipurilor determin ării nu este una exhaustiv ă,
urmeaz ă a fi eviden țiate și alte tipuri de determinare, aceasta în rezultatul unor studii și cercet ări
mai profunde.
În continuare, în lucrarea sa М.Бунге men ționeaz ă c ă „orice delimitare clar ă între tipurile
determin ării include în sine presupunerea c ă ele sunt incompatibile,… îns ă legate reciproc,
formând ierarhia tipurilor determin ării, și… niciun tip de determinare ca rezultat al acest ei
corelații nu ac ționeaz ă în form ă proprie fireasc ă, excluzând toate celelalte categorii, ceea ce ar f i
posibil doar în situa ții ideale”.
Enumerarea categoriilor determin ării este realizat ă cu scopul de a eviden ția c ă
determinarea cauzal ă constituie o varietate a condi țion ării (determinismului). Și pân ă a clarifica
chestiunea referitoare la prezen ța leg ăturii cauzale, este necesar a clarifica dac ă efectul este
determinat de cauz ă și c ă nu avem în situa ția dat ă un alt tip de determinism, ca, de exemplu,
condi ționarea cantitativ ă sau determinismul structural. Pentru eviden țierea determin ării cauzale
din cadrul determin ării generale (prin care subîn țelegem clarificarea unor st ări prin intermediul
altora), este necesar a indica tr ăsăturile esen țiale ale condi țion ării cauzale.
În primul rând, cauzalitatea dispune de anumite par ticularit ăți genetice, și anume – de
calitatea efectului produs. Calit ățile efectului prin genez ă (producerea) sunt determinate de
calit ățile cauzei. Geneza constituie o no țiune larg ă și, evident, dup ă principiul „nimic nu poate
rezulta din nimic și nici se poate transforma în ceva”, apar ține nu doar cauzalit ății, dar face parte
și din alte procese de determinare, fiind o urmare a anumitor activit ăți. De aceea, prezen ța doar a
principiului genetic pentru eviden țierea cauzalit ății din întregul spectru al determin ării nu este
suficient ă. Sunt necesare în acest sens și careva alte semne ale cauzalit ății.
În al doilea rând, determinarea cauzal ă are un caracter nomologic (de lege). Acest moment
poate fi ilustrat pe cale inductiv ă: una și aceea și cauz ă sau o totalitate similar ă a mai multor
condi ții, care constituie cauza, întotdeauna au drept rez ultat unul și acela și efect [141, p.51].
În al treilea rând, determinarea cauzal ă poate fi tratat ă ca o condi ționare prin intermediul
„unei cauze active sau pasive”. No țiunea de „cauz ă pasiv ă” presupune cauza care are un caracter
pasiv. Cu referire la dreptul penal, cauz ă pasiv ă poate fi inac țiunea în latura obiectiv ă a
componen ței materiale de infrac țiune. Acest termen, pe care îl consider ăm unul dintre cei mai
rezonabili în cazul cercet ării de fa ță , va fi utilizat în continuare de noi. Cauza activ ă este mult
mai transparent ă pentru cercet ări, deoarece în majoritatea cazurilor poate fi clar eviden țiat ă.
Cauza pasiv ă prezint ă un mai mare grad de complexitate în vederea stabil irii și perceperii. În
acela și timp, cauza pasiv ă, adic ă lipsa aparent ă la prima vedere a faptelor active, are de asemenea
o anumit ă capacitate cauzatorie. Excep ția const ă în faptul c ă semnul de baz ă al cauzei îl

49 constituie aici nu comportamentul activ sau pasiv, ci eficacitatea și caracterul extern în coraport
cu entitatea influen țat ă.
Aceste particularit ăți, în totalitate, ne permit s ă delimit ăm determinarea cauzal ă de alte
variet ăți ale condi ționării (de exemplu, autodeterminarea, determinarea sta tistic ă în cazul
prezen ței acestora în form ă ideal ă).
În a șa mod, determinarea cauzal ă reprezint ă o apari ție sau o schimbare condi ționat ă
nomologic ă generatoare a unui fapt (fenomen) extern și eficient în coraport cu un alt fapt
(fenomen). Aceast ă varietate a determin ării poate fi condi ționat ă de influen ța unor factori
materiali, energetici sau informa ționali.
Trebuie s ă eviden țiem și faptul c ă întreb ările privind delimitarea determin ării cauzale de
alte variet ăți ale acesteia nu sunt epuizate prin tratarea respe ctiv ă și prezint ă un grad mult mai
avansat de complexitate. În particular, în dreptul penal pot ap ărea dificult ăți în cazul delimit ării
autodetermin ării și determin ării cauzale; stabilirea categoriei determin ării urmeaz ă a fi realizat ă
pe cale analitic ă, prin eviden țierea particularit ăților individuale specifice determin ării cauzale.
Determinismul se ocup ă, de asemenea, de studierea unor a șa no țiuni, precum: necesitate,
întâmplare, libertatea de voin ță , lege etc. Anumite no țiuni ale determinismului filosofic vor fi
dezv ăluite, în m ăsura în care va fi necesar, și în continuare.

2.2. No țiunea cauzalit ăț ii, a leg ăturii cauzale, a cauzei și efectului

În procesul de cercetare a semnelor laturii obiecti ve a componen ței de infrac țiune dreptul
penal opereaz ă, în mod exclusiv, cu no țiunea de „leg ătur ă cauzal ă”. În literatura de specialitate
uneori este utilizat ă, de asemenea, și no țiunea de „cauzalitate”, îns ă f ără delimitarea evident ă și
clar ă a acesteia de leg ătura cauzal ă, iar de frecvente ori – în calitate de sinonim con textual al
celei din urm ă.
Nu putem spune c ă o atare utilizare este întotdeauna gre șit ă: în contextul respectiv
cauzalitatea poate fi într-adev ăr conceput ă ca „o anumit ă corela ție intern ă între fapte, fenomene,
o a șa leg ătur ă între acestea, în cadrul c ăreia unul urmeaz ă altuia”. Pentru practic ă utilizarea doar
a no țiunii „leg ătur ă cauzal ă” este pe deplin argumentat ă și suficient ă. Îns ă, pentru știin ța
empiric ă și teoretic ă a dreptului penal limitarea întregii cauzalit ăți doar la leg ătura cauzal ă este
inadmisibil ă: în cazul analizei acestor no țiuni devine clar c ă dup ă con ținut ele nu coincid și,
respectiv, este diferit ă și importan ța acestora.
Coraportul no țiunilor „cauzalitate” și „leg ătur ă cauzal ă” se reflect ă în form ă de
subordonare, unde în ordine ierarhic ă superioar ă este plasat ă categoria cauzalit ății. În acela și
timp, no țiunea „leg ătur ă cauzal ă” ne atrage aten ția asupra coraportului intern, asupra leg ăturii

50 dintre dou ă elemente – dintre cauza și efect – și presupune existen ța modelului constituit din trei
componente: „cauza – leg ătura cauzal ă – efectul (consecin ța)”. Termenul „cauzalitate” nu
presupune și nu cuprinde acest accent strict; mai mult ca atât , cauzalitatea nu este un model și nu
reprezint ă o temelie categorial ă a ulterioarelor cercet ări știin țifice.
Cauzalitatea. Pân ă a purcede la expunerile ulterioare, este necesar ă o observa ție
preliminar ă. Ea ține de faptul c ă cercetarea respectiv ă ține de expunerea determinismului în
realitatea obiectiv ă. Îns ă, deoarece cauzalitatea constituie o anumit ă categorie, ea este aplicabil ă
și în cazul investig ării realit ății subiective. În acela și timp, reprezent ările despre caracterul și
rolul determinismului în cadrul realit ății obiective și subiective nu coincid; îndeosebi, aceste
deosebiri sunt evidente în domeniul dreptului penal .
Reprezent ările despre cauzalitate în cadrul realit ății subiective sunt departe de a avea o
solu ționare unanim acceptat ă. Acest moment este dependent de chestiunea libert ății de voin ță .
Solu ționarea diferen țiat ă a acestei chestiuni influen țeaz ă nemijlocit asupra determin ării
temeiurilor r ăspunderii penale. În cadrul examin ării continue a coraportului dintre cauzalitate
(leg ătur ă cauzal ă) și latura subiectiv ă a componen ței de infrac țiune, întrebarea referitoare la
cauzalitate în cadrul realit ății subiective nu va fi atins ă, îns ă urmeaz ă s ă men țion ăm c ă dreptul
penal se conduce în mod consecutiv de principiul de terminismului doar cu referire la realitatea
obiectiv ă. Cu referire la realitatea subiectiv ă, este enorm ă și sim țitoare influen ța conceptelor
indeterministe, deoarece se consider ă c ă persoana este singur ă responsabil ă pentru faptele sale.
Aceast ă prevedere coincide în totalitate cu principiul r ăspunderii individuale în dreptul penal.
Astfel, cauzalitatea constituie una dintre categori ile de baz ă ale „tabloului lumii
înconjur ătoare”, care presupune c ă toate fenomenele realit ății obiective se afl ă în corela ție și c ă
aceast ă corela ție se reflect ă în felul urm ător:
1) nu exist ă fapte, fenomene și evenimente f ără cauz ă;
2) nu exist ă fapte, fenomene și evenimente f ără consecin țe.
Aceste dou ă teze invocate (în cumulul lor), pe de o parte, rep rezint ă con ținutul no țiunii de
cauzalitate; pe de alt ă parte, ele îndeplinesc o alt ă func ție: și anume, sunt temeiuri pentru
declararea cauzalit ății ca fiind categoria de baz ă a lumii ce ne înconjoar ă. Pân ă a trece la
investiga țiile de mai departe cu tezele sus-men ționate ca temeiuri ale ob ținerii de noi cuno știn țe,
este necesar s ă ne oprim asupra chestiunii privind fundamentarea d eterminismului (adic ă, a
temeiului probatoriu, conform c ăruia „cauzalitatea ar fi categoria cea mai importan t ă”).
Recunoa șterea cauzalit ății ca fiind una dintre categoriile de baz ă ale lumii ce ne înconjoar ă
constituie un adev ăr conven țional: cu alte cuvinte, i se recunoa ște acest statut de c ătre
comunitatea știin țific ă, el fiind inclus în paradigma știin țific ă existent ă. Ini țialmente, cauzalitatea
este fundamentat ă pe cale inductiv ă. Cauza poate fi determinat ă numai în baza unui ra ționament.

51 În logic ă sunt elaborate anumite metode de realizare a ra ționamentelor, ele ob ținând denumirea
de principii sau induc ții. Ini țial, stabilirea inductiv ă a cauzelor anumitor fapte, fenomene,
evenimente și perfectarea teoretic ă ulterioar ă a rezultatelor ob ținute, cristalizarea anumitor legi
în știin țele naturii și în cele umanitare ne permit s ă formul ăm o concluzie metodologic ă despre
aceea c ă entitatea cauzalit ății constituie una dintre categoriile de baz ă ale lumii înconjur ătoare.
În continuare, cauzalitatea trebuie recunoscut ă anume în calitate de categorie și asupra
acestui moment urmeaz ă s ă ne concentr ăm aten ția. „Categoriile sunt no țiuni ce reprezint ă
mijloace materializate. Categoriile au un rol metod ologic important în gândirea și activitatea
persoanei, deoarece fixeaz ă ordinea examin ării anumitor no țiuni, determin ă modalitatea de
percepere a diverselor obiecte” [120, p.312]. Anume în acest sens cauzalitatea trebuie examinat ă
în calitate de categorie: adic ă, cauzalitatea constituie o modalitate de examinare a realit ății
obiective într-un a șa fel, încât unele fapte, fenomene, evenimente pot fi recunoscute drept cauze,
iar altele – drept efecte. Coraportul dintre aceste a constituie o leg ătur ă specific ă, denumit ă
leg ătur ă cauzală.
Rolul caracterului categorial al cauzalit ății pentru știin ță nu poate fi diminuat.
Recunoa șterea cauzalit ății în calitate de categorie în sensul dat determin ă posibilitatea existen ței
știin țifice, deoarece cauzalitatea dispune de un caracter nomologic anume sub forma categoriei,
extinzând aceast ă calitate și asupra leg ăturii cauzale ca asupra unei no țiuni ierarhic subordonate.
Pentru leg ătura cauzal ă caracterul nomologic se reflect ă în legitatea survenirii efectelor,
consecin țelor sub influen ța unei anumite cauze. Pentru categoria știin țific ă și metodologic ă a
cauzalit ății, caracterul nomologic se reflect ă în baza urm ătoarelor particularit ăți:
1) permite formularea legilor știin țifice;
2) permite a prezice posibila evolu ție a anumitor fapte, evenimente, fenomene (dac ă
percepem aceste fapte, evenimente, fenomene drept c auz ă) și permite a clarifica chestiunea
referitoare la geneza lor sub aspectul efectelor și consecin țelor survenite.
Conform opiniei expuse de G.H. Brigt, „a treia dogm ă a pozitivismului este legat ă de
perceperea deosebit ă a explica țiilor știin țifice. Explicarea știin țific ă este, în sens larg, „cauzal ă”.
Mai mult ca atât, ea const ă în plasarea cauzelor individuale sub legile ipotet ice generale ale
știin țelor naturii, luând în considerare și „natura persoanei”. Explica țiile finaliste, adic ă
încerc ările de a trata faptele în termenii inten țiilor, scopurilor, tendin țelor, fie c ă sunt respinse ca
nefundamentate știin țific, fie c ă se întreprinde tentativa de a ar ăta c ă ele pot fi transformate în
cazuale, dac ă ar fi lipsite de elementele „animistice” și „vitalistice” [92, p.43].
În viziunea lui F.List, „pentru noi legea „cauzalit ății” a fost și r ămâne forma principal ă a
cunoa șterii. Careva schimb ări în mediul înconjur ător f ără cauz ă, f ără ac țiune ar contrazice legilor
care dirijeaz ă capacitatea noastr ă de a gândi, ar pune cap ăt oric ărei perceperi, oric ărei știin țe și

52 experien țe… În viziunea noastr ă, nu exist ă consecin țe în lipsa cauzelor, precum nu exist ă nici
cauze f ără consecin țe. Legea cauzalit ății exist ă pentru perceperea faptelor, fenomenelor și
evenimentelor de c ătre intelectul nostru. Jurispruden ța recunoa ște și admite doar lumea faptelor
materiale” [135, p.80-81].
Profesorul В.Н. Кудрявцев de asemenea eviden țiaz ă categoria de cauzalitate care ne-a
trezit interesul: „Categoria filosofic ă a cauzalit ății reflect ă unul dintre cele mai generale și
fundamentale legi ale lumii obiective. Aceast ă lege se r ăspânde ște asupra tuturor proceselor ce
au loc în natur ă și în societate…” [127, p.29].
Categoria cauzalit ății are o importan ță deosebit ă și pentru dreptul penal. Aceast ă
importan ță se reflect ă în aceea c ă în Partea General ă a Codului penal este modelat ă construc ția
teoretic ă a leg ăturii cauzale. În baza caracterului categorial al c auzalit ății și al tuturor
particularit ăților acesteia, construc ția vizat ă se caracterizeaz ă prin aceea c ă:
1) din punct de vedere teoretic, este adecvat ă în sens știin țific (adic ă, fundamentat ă și
dovedit ă, adecvat ă pentru solu ționarea sarcinilor teoretice);
2) din punct de vedere practic, este aplicabil ă (adic ă, adecvat ă în vederea realiz ării
sarcinilor practice, con ținând reguli clare și realizabile întru solu ționarea întreb ărilor legate de
stabilirea și dovedirea prezen ței leg ăturii cauzale).
Mai mult ca atât, recunoa șterea caracterului categorial al cauzalit ății are importan ță pentru
determinarea anumitor momente particulare în știin ța dreptului penal. În continuare va fi
examinat ă chestiunea privind categoria cauzalit ății cu referire la componen țele formale de
infrac țiune. În acest context, poate fi expus ă succint viziunea lui Т.В. Церетели referitoare la
fundamentarea prezen ței categoriei cauzalit ății în infrac țiunile neterminate. Dânsul sus ține
urm ătoarele: „Aici este sanc ționat comportamentul orientat spre s ăvâr șirea infrac țiunii… Îns ă,
din aceasta nu reiese obligatoriu c ă temeiul sanc țion ării infrac țiunii neterminate urmeaz ă a fi
căutat doar în latura psihic ă intern ă a f ăptuitorului… și c ă urmeaz ă a fi totalmente ignorat ă
importan ța laturii obiective a infrac țiunii neterminate… Dimpotriv ă, și în cazul infrac țiunilor
neterminate se con țin momente indic ă asupra faptului c ă ac țiunea respectiv ă nu doar c ă scoate în
vileag voin ța criminal ă a persoanei, dar și c ă prezint ă, în acela și timp, un anumit grad de
periculozitate social ă obiectiv ă” [178, p.323]. În continuare, Т.В. Церетели men ționeaz ă c ă
„latura obiectiv ă a tentativei este exprimat ă în perceperea posibilit ății reale de survenire a
daunelor” [183, p.324], adic ă a consecin țelor prev ăzute de componen ța de infrac țiune. Conform
concep ției lui referitoare la cauzalitate, putem men ționa c ă îns ăș i posibilitatea survenirii daunei
poate fi apreciat ă și dovedit ă anume datorit ă faptului c ă exist ă și este general recunoscut ă
categoria cauzalit ății – ca una dintre categoriile fundamentale recunos cute de c ătre știin ță .
În a șa fel, în dreptul penal este eviden țiat și utilizat cumulul tr ăsăturilor care constituie

53 esen ța categoriei cauzalit ății, argumentarea ideilor știin țifice fiind pe deplin posibil ă anume prin
intermediul utiliz ării acestui cumul de semne.
Leg ătura cauzal ă. No țiunea de leg ătur ă cauzal ă nu este recunoscut ă în calitate de
categorie în sensul celor sus-men ționate. Leg ătura cauzal ă constituie o reflectare a categoriei
cauzalit ății (de rând cu cauza și efectul) și reprezint ă o categorie a coraportului dintre dou ă fapte,
evenimente, dintre care prima este cauza, iar a dou ă – efectul, și unde prima, în mod obligatoriu,
o genereaz ă pe cea de-a dou ă.
În literatura de specialitate se men ționeaz ă c ă leg ătura cauzal ă (raportul de cauzalitate)
cuprinde, în mod necesar, dou ă tipuri de rela ții:
1) rela ția de succesiune ce const ă în faptul c ă întotdeauna cauza precede efectul, c ă
întotdeauna exist ă o succesiune în timp a efectului fa ță de cauz ă (ceea ce nu înseamn ă îns ă c ă
efectul și cauza nu pot coexista);
2) rela ția genetic ă, ce semnific ă faptul c ă ac țiunea cauzei implic ă cu necesitate producerea
efectului [76, p.132].
În cadrul examin ării în literatura de specialitate a problemei privi nd leg ătura cauzal ă ca
semn al componen ței de infrac țiune nu se acord ă o aten ție suficient ă îns ăș i definirii no țiunii de
„leg ătur ă cauzal ă”, aceasta fiind tratat ă doar din punctul de vedere al materializ ării ei.
Totodat ă, no țiunea general ă de leg ătur ă cauzal ă cuprinde, de facto , sensuri diferite, adic ă
sunt eviden țiate înc ă câteva cumuluri de particularit ăți care se deosebesc unele de altele.
Eviden țierea acestor particularit ăți ne-ar permite perceperea mai adecvat ă și utilizarea rezultativ ă
a acestei institu ții.
În baza delimit ării sensurilor cuprinse în no țiunea de leg ătur ă cauzal ă, aceasta din urm ă
poate fi reprezentat ă în dou ă forme schematice, diferite:
1) leg ătura cauzal ă în sens îngust (cauza – leg ătura cauzal ă – efectul);
2) leg ătura cauzal ă în sens larg ( cauza – leg ătura cauzal ă – efectul).
În primul caz (cauza – leg ătura cauzal ă – efectul), accentul este plasat asupra leg ăturii,
asupra coraportului dintre dou ă fapte, fenomene, caz în care cercetarea va fi orie ntat ă anume spre
acest coraport, unde un element este recunoscut a priori drept cauz ă, iar cel ălalt, de asemenea
a priori – drept efect. De aceea, în situa ția dat ă este vorba despre o leg ătur ă cauzal ă în sens
îngust, și anume: despre leg ătura cauzal ă ca o leg ătur ă exclusiv ă dintre dou ă fapte, fenomene. În
prima form ă a schemei prezentat ă supra cauza și efectul accentueaz ă începutul și sfâr șitul
leg ăturii cauzale dintre dou ă fapte, fenomene, adic ă, de facto, ele sunt necesare doar pentru a
delimita frontierele proprii leg ăturii , coraportul dintre ele în cadrul leg ăturii cauzale în sens
îngust.
Leg ătura cauzal ă în sens îngust este studiat ă (nemijlocit) de c ătre determinism, care

54 constituie un compartiment al filosofiei, iar de c ătre alte știin țe este „împrumutat ă” într-o form ă
invariabil ă, ob ținând o importan ță instrumentar ă pentru ele. Caracteristicile proprii cauzei și
efectului nu trezesc un interes deosebit pentru det erminism, deoarece, neconstituind un obiect al
filosofiei, îndeplinesc, în cea mai mare parte, doa r un rol ilustrativ.
Leg ătura cauzal ă în sens larg ( cauza – leg ătura cauzal ă – efectul) constituie deja nu un
obiect de studiu al determinismului ca compartiment al filosofiei, ci se include în obiectul de
studiu al mai multor discipline de specialitate. Ai ci, în calitate de elemente de baz ă studiate sunt
faptele, fenomenele, materializate ca finalitate în forma cauzei și a efectului. Este evident c ă
coraportul dintre acestea poart ă denumirea de leg ătur ă cauzal ă, îns ă în cazul dat o importan ță
deosebit ă reprezint ă calit ățile cauzei și ale efectului ca elemente necesare și, într-o anumit ă
măsur ă independente, ale leg ăturii cauzale. În a șa fel, când este vorba despre leg ătura cauzal ă,
este prezumat ă schema vizat ă în totalitate. Adic ă, se iau în considerare cauza și efectul, iar
aten ția principal ă, în situa ția dat ă, este orientat ă spre caracteristicile cauzei care genereaz ă efectul
și spre caracteristicile efectului care au provenit din calit ățile cauzei. Anume din acest
considerent aceast ă reprezentare a leg ăturii cauzale urmeaz ă a fi eviden țiat ă ca leg ătur ă cauzal ă
în sens larg.
Eviden țierea strict ă a leg ăturii cauzale în sens larg și în sens îngust are o importan ță
esen țial ă. No țiunea de leg ătur ă cauzal ă în sens îngust este elaborat ă și studiat ă de c ătre filosofie;
sunt recunoscute a șa tr ăsături ale leg ăturii cauzale, precum: caracterul genetic, inevitab ilitatea
etc.
Alte știin țe, inten ționat împrumutând categoria cauzalit ății și no țiunea de leg ătur ă cauzal ă
în sens îngust din filosofie, se ocup ă de investiga ții și elabor ări proprii asupra no țiunii de
leg ătur ă cauzal ă în sens larg. Deoarece filosofia nu opereaz ă la propriu cu a șa obiecte, care sunt
incluse în diferite domenii ale știin ței, precum medicina, dreptul penal, fizica etc., în diferite
ramuri ale știin ței au fost elaborate reprezent ări și concepte proprii asupra leg ăturii cauzale în
sens larg. Cauzele și efectele incluse în structura leg ăturii cauzale în sens larg au o importan ță
esen țial ă pentru descrierea schemei care este reflectat ă în felul urm ător: cauza – leg ătura
cauzal ă – efectul , unde pe locul cauzei generale și a efectului general sunt plasate faptele,
fenomenele care intr ă în propriul obiect de studiu al disciplinei, știin ței respective.
Divizarea de mai departe a leg ăturii cauzale pe categorii se va face doar cu refer ire la
leg ătura cauzal ă în sens larg.
Pentru dreptul penal importan ță esen țial ă prezint ă:
1) leg ătura cauzal ă în calitate de semn al laturii obiective a compone n ței de infrac țiune;
2) leg ătura cauzal ă cercetat ă, descris ă de c ătre știin țele naturii, în special de c ătre medicin ă,
fizic ă, chimie.

55 De men ționat c ă deosebirea dintre aceste reflect ări ale leg ăturii cauzale urmeaz ă a fi
efectuat ă, în special, din considerentul c ă analiza teoretic ă a dispozi ției articolului din legea
penal ă și aplicarea acesteia poate fi subiectul cercet ărilor care, de și abordeaz ă aspectul cauz ării,
rezultatele lor reprezint ă o solu ție final ă pentru constituirea laturii obiective a componen ței
respective de infrac țiune. O a șa calitate o de țin, în special, rapoartele de expertiz ă judiciar ă. De
exemplu, raportul de expertiz ă privind cauza mor ții, cauza unui accident de circula ție etc. nu
constituie o descriere exhaustiv ă și final ă a laturii obiective, ci reprezint ă prin sine doar un
oarecare element luat în considerare de c ătre ofi țerul de urm ărire penal ă, procuror la luarea
deciziei privitor la calificarea faptei, adic ă privitor la recunoa șterea prezen ței în fapta învinuitului
a anumitor momente ale laturii obiective prev ăzute de legea penal ă. Drept dovad ă a celor
men ționate poate servi urm ătorul caz: cet M. s-a adresat cu o plângere c ătre organul de
urm ărire penal ă, men ționând c ă, în rezultatul unui conflict cu un vecin de-al s ău, cet. S., i-au
fost cauzate leziuni corporale sub form ă de fractur ă a piciorului și como ție cerebral ă. Drept
rezultat, a fost pornit ă urm ărirea penal ă asupra faptului c ă la data de 17.01.2012 între cet. S. și
cet. M s-a iscat o ceart ă cu aplicarea inten ționat ă a diverselor lovituri, în urma c ărora cet. M.,
conform raportului EML nr.48D din 07.02.2012, i-au fost cauzate leziuni corporale medii sub
form ă de fractur ă închis ă a gambei drepte în regiunea epicondilului lateral al tibiei f ără
deplasare. Fiind recunoscut ca parte v ătămat ă în aceast ă cauz ă penal ă, cet. M. a declarat c ă la
data de 17.01.2012, în timpul discu ției cu cet. S., a fost lovit de ultimul în tâmpl ă pe dreapta, de
la care a c ăzut, pe partea stâng ă a corpului, pe sc ări. Dup ă ce a c ăzut S. i-a aplicat o lovitur ă
puternic ă cu piciorul, de sus în jos, în regiunea genunchiul ui drept. Ridicându-se, a sim țit dureri
acute în aceast ă regiune. Deplasându-se spre ie șire de pe acest teritoriu, M. a mai fost maltratat
de c ătre S., împreun ă cu înc ă câteva persoane, fiindu-i aplicate lovituri în reg iunea capului, în
burt ă, în spate, peste ambele mâini și umeri. Fiind audiat în calitate de b ănuit, S. a declarat c ă,
la momentul conflictului cu M., acesta, aflându-se pe scar ă, a încercat s ă-l loveasc ă cu piciorul,
dar a alunecat și a c ăzut în genunchi. Clarificarea adecvat ă a circumstan țelor cauzei a fost
posibil ă abia dup ă dispunerea și, respectiv, efectuarea unei expertize medico-lega le repetate
(raport de expertiz ă medico-legal ă nr.370 din 24.09.2012). Drept urmare, au fost stab ilite
urm ătoarele: „ Ținând cont de lipsa leziunilor de contact în regiun ea genunchiului, dar și de
mecanismul de producere a astfel de fracturi, putem afirma c ă fractura epicondilului tibiei
drepte s-a produs prin mecanism indirect (r ăsucire a piciorului, hiperextensie, valgus) și se
exclude formarea acesteia prin lovire direct ă cu un obiect contondent (inclusiv cu piciorul) sau
cădere pe genunchi. De asemenea, toate celelalte lezi uni corporale invocate (durerile în
regiunea stomacului cauzate de ulcerul gastric) nu sunt în leg ătur ă cauzal ă cu trauma suportat ă
la data de 17.01.2012 și nu se supun aprecierii medico-legale a gravit ăț ii v ătămării corporale”.

56 Având la baz ă raportul de expertiz ă medico-legal ă repetat ă, precum și alte probe administrate
în cauza dat ă, organul de urm ărire penal ă a încetat urm ărirea penal ă din lipsa în ac țiunile
cet.S. a elementelor constitutive ale componen ței de infrac țiune prev ăzute de art.152 alin.(1)
Cod penal al Republicii Moldova (Sec ția de Urm ărire Penal ă a Inspectoratului de Poli ție Bălți,
cauza penal ă nr. 2012040478).
O independen ță mult mai evident ă a institu țiilor dreptului penal î și g ăse ște materializare în
cazurile când raportul de expertiz ă se refer ă doar la consecin țele fixate nemijlocit în legea
penal ă, de exemplu când este vorba despre leziunile corpo rale. În a șa situa ții este evident c ă
leg ătura cauzal ă, în sens larg, materializat ă în baza datelor știin ței medicale asupra elementelor
de baz ă (cauza, efectul), nu coincide totalmente cu leg ătura cauzal ă prezent ă în fapta persoanei
vinovate și în dispozi ția articolului din legea penal ă. Coraportul acestora din urm ă este realizat în
procesul calific ării. Informa țiile stabilite prin expertiz ă, prin spectrul unei alte știin țe – nu îns ă a
dreptului penal – sunt necesare, dar nu sunt destul e pentru calificarea definitiv ă a celor comise.
În a șa fel, în domeniul teoretic și aplicativ al dreptului penal nu poate s ă nu fie luat în
considerare faptul c ă, fiindu-i proprie no țiunea de leg ătur ă cauzal ă, în sens larg, aceasta este
aplicat ă și în alte știin țe, de obicei ale naturii. Totodat ă, este necesar a delimita domeniul
„propriu” și „cel str ăin” de cercetare. Din acest considerent, pentru nec esit ățile dreptului penal,
aten ție cuvenit ă trebuie s ă fie acordat ă și unor alte aspecte ale leg ăturii cauzale, astfel leg ătura
cauzal ă fiind abordat ă:
1) ca mecanism al cauz ării empirice;
2) în calitate de construc ție teoretic ă a dreptului penal.
În procesul interpret ării, analizei normei de drept o aten ție deosebit ă urmeaz ă a fi acordat ă
leg ăturii cauzale ca unei construc ții teoretice fixate în mod normativ de c ătre legiuitor – pe calea
descrierii laturii obiective a componen ței de infrac țiune în dispozi ția articolului legii penale. În
procesul aplic ării normelor de drept trebuie s ă fie investigat ă leg ătura cauzal ă în calitate de
mecanism al cauz ării empirice și în calitate de construc ție teoretic ă. Mai mult ca atât, este
necesar s ă fie stabilit(ă) un coraport, o propor ție dintre aceste no țiuni. În cazul necoinciden ței lor,
fapta comis ă de c ătre persoan ă nu poate fi recunoscut ă ca fiind o componen ță de infrac țiune.
Acestea sunt motivele introducerii no țiunilor de mecanism al cauz ării empirice și de construc ție
teoretic ă a leg ăturii cauzale. În continuare vom întreprinde o inve stiga ție temeinic ă a acestora.
Mecanismul cauz ării empirice. Mecanismul cauz ării empirice constituie o leg ătur ă cauzal ă
obiectiv ă care exist ă între fapte (evenimente, fenomene) ale realit ății obiective, incluzând trei
elemente:
1) cauza;
2) efectul;

57 3) leg ătura cauzal ă dintre cauz ă și efect, care constituie o varietate deosebit ă a
determinismului – determinismul cauzal – adic ă, leg ătur ă cauzal ă în sens îngust.
Atât cauza, cât și efectul sunt descrise prin termeni specifici dife ritelor știin țe ale naturii.
Mecanismul cauz ării empirice nu constituie un obiect de studiu al d omeniului de drept penal. El
se include în obiectul de studiu al disciplinei ce ține de știin țele naturii și, spre deosebire de
construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale în dreptul penal, reprezint ă un mecanism concret al
cauz ării empirice. Leg ătura cauzal ă în acest sens constituie obiectul de studiu al dif eritelor
știin țe ale naturii și este stabilit ă în baza datelor oferite dreptului penal de c ătre medicin ă, fizic ă,
chimie, biologie etc.
Chestiunea referitoare la mecanismul cauz ării empirice apare, în primul rând, în procesul
de aplicare a normelor de drept în cazul determin ării leg ăturii cauzale dintre fapt ă și consecin țele
survenite. În acela și timp, mecanismul cauz ării empirice este stabilit și în afara datelor de drept
penal, fiind luate ca suport informa țiile oferite de un spectru larg de știin țe ale naturii.
Solu ționarea întreb ării cu privire la prezen ța leg ăturii cauzale ca semn al elementului
obiectiv al componen ței de infrac țiune are loc în câteva etape. Ini țial, este necesar a determina
prezen ța mecanismului cauz ării empirice, adic ă este necesar a stabili existen ța leg ăturii cauzale
la concret. Abia dup ă aceasta urmeaz ă a fi solu ționat ă întrebarea: sunt oare prezente toate
semnele construc ției teoretice a leg ăturii cauzale prev ăzute în dreptul penal în cadrul faptei
infrac ționale concrete din realitatea obiectiv ă? Solu ționarea pozitiv ă a acestei chestiuni înc ă nu
poate predetermina prezen ța componen ței de infrac țiune în cadrul celor comise. Construc ția
leg ăturii cauzale nu poate înlocui, substitui prin sine construc ția componen ței de infrac țiune, îns ă
este foarte strâns legat ă de celelalte elemente ale componen ței de infrac țiune. Determinarea
existen ței tuturor elementelor componen ței de infrac țiune poate avea loc pân ă la sau dup ă
solu ționarea chestiunii referitoare la existen ța leg ăturii cauzale. Consecutivitatea, în situa ția dat ă,
este determinat ă de sarcinile concrete urm ărite de c ătre organul de urm ărire penal ă în fiecare caz
aparte.
Construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale. Construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale este o
construc ție special ă, valabil ă pentru solu ționarea adecvat ă a anumitor întreb ări și necesar ă pentru
atingerea anumitor obiective teoretico-practice. Co nstruc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale este
modelat ă în platitudinea dreptului penal în temeiul categor iei metodologice generale a
cauzalit ății și include în sine trei elemente, și anume: cauza (comportamentul criminal), efectul
(consecin ța socialmente periculoas ă) și leg ătura dintre acestea, care constituie o categorie
deosebit ă a determinismului – determinismul cauzal, adic ă leg ătura cauzal ă (în sens îngust).
Leg ătura cauzal ă ca o entitate a laturii obiective a componen ței de infrac țiune urmeaz ă a fi
recunoscut ă ca fiind o construc ție teoretic ă deosebit ă a dreptului penal. Cu toate c ă

58 particularit ățile și calit ățile leg ăturii cauzale în sens îngust (ca ale unui gen speci fic de corela ție
dintre cauz ă și efect) în dreptul penal sunt utilizate, bineîn țeles, cu luarea în considerare a datelor
filosofice și general metodologice ini țiale, putem men ționa c ă aceast ă construc ție a leg ăturii
cauzale în dreptul penal este una special ă, deoarece ea exist ă în doctrina dreptului penal într-o
expresie special ă: efectul este consecin ța infrac țiunii, fixat ă în legea penal ă; cauza este fapta
socialmente periculoas ă și ilegal ă.
În a șa fel, schema metodologic ă general ă a leg ăturii cauzale în sens larg ( cauza – leg ătura
cauzal ă – efectul ) în dreptul penal este totalmente substituit ă printr-o schem ă proprie: ( fapta
socialmente periculoas ă și ilegal ă – leg ătura cauzal ă – consecin ța socialmente periculoas ă).
Aici fapta, într-adev ăr, constituie cauza, iar consecin ța socialmente periculoas ă – efectul;
totodat ă, și fapta, și consecin ța au o exprimare normativ ă. Anume datorit ă faptului c ă și cauza, și
efectul în sensul dreptului penal sunt exprimate no rmativ, urmeaz ă s ă vorbim despre construc ția
teoretic ă a leg ăturii cauzale în dreptul penal. Mai mult ca atât, e xprimarea normativ ă a cauzelor
și a efectelor ne permite s ă constat ăm c ă este important a realiza o investigare știin țific ă a
leg ăturii cauzale cu referire la fiecare componen ță de infrac țiune în parte. Teoria general ă a
leg ăturii cauzale în dreptul penal are o tot a șa importan ță ca și teoria general ă a componen ței de
infrac țiune. Îns ă, studierea componen ței generale de infrac țiune nu exclude studierea
componen țelor concrete și nu le poate înlocui pe acestea. A șa, de exemplu, dispozi ția art.291 din
Codul penal al Republicii Moldova este formulat ă în felul urm ător: „P ăstrarea neglijent ă a
armelor de foc, a muni țiilor…”, ceea ce poate crea condi ții pentru utilizarea armelor și muni țiilor
de către alte persoane și, respectiv, pentru survenirea anumitor consecin țe. În situa ția dat ă, pot s ă
se materializeze, în unele situa ții, anumite consecin țe socialmente periculoase. Cauza acestora
poate fi p ăstrarea neglijent ă a armelor de foc, care a creat condi ții pentru utilizarea acestora de
către alte persoane. Îns ă, cu referire la survenirea anumitor consecin țe figurant activ este nu doar
subiectul componen ței de infrac țiune prev ăzute la art.291 din C. pen. RM, dar și o alt ă persoan ă.
În a șa fel, construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale (p ăstrarea neglijent ă – leg ătura cauzal ă –
consecin ța) este completat ă esen țial prin apari ția unei alte persoane, care și provoac ă consecin ța.
Cu alte cuvinte, construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale indic ă asupra unui subiect, iar
mecanismul cauz ării empirice „este generat” de c ătre o alt ă persoan ă, prev ăzut ă în dispozi ția
legii penale.
În construc ția componen ței de infrac țiune prev ăzute de art.345 din C. pen. RM este expus
un model foarte interesant de realizare a construc ției teoretice a leg ăturii cauzale. Fapta o
constituie înc ălcarea regulilor stabilite de p ăstrare a documentelor ce con țin secrete de stat,
precum și a obiectelor, datele despre care constituie secre t de stat; în calitate de consecin ță
socialmente periculoas ă dispozi ția articolului respectiv prevede pierderea document elor ce con țin

59 secrete de stat, precum și a obiectelor, datele despre care constituie secre t de stat și survenirea
urm ărilor grave. Drept cauz ă în componen ța construc ției teoretice a leg ăturii cauzale figureaz ă
înc ălcarea regulilor stabilite , iar consecin ța ține de pierderea documentelor ce con țin secrete de
stat, precum și a obiectelor, datele despre care constituie secre t de stat și survenirea urm ărilor
grave . În acela și timp, îns ăș i survenirea urm ărilor grave trebuie s ă fie cauzal determinat ă de
pierderea documentelor și a obiectelor vizate. Astfel, în construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale,
în efect (consecin ță ) sunt incluse dou ă elemente, care, la rândul lor, se afl ă în leg ătur ă cauzal ă
între ele ( pierderea documentelor ce con țin secrete de stat, precum și a obiectelor, datele despre
care constituie secret de stat și survenirea urm ărilor grave ); altfel spus, efectul ca element al
leg ăturii cauzale în sens larg con ține o schem ă adecvat ă, deplin ă a leg ăturii cauzale, cu efectul și
cauza sa.
Se pare c ă aceste cazuri, neordinare din punctul de vedere al determinismului cauzal,
merit ă investiga ții speciale. De aceea, în cazul descrierii teoretic e a unei anumite componen țe de
infrac țiune este necesar s ă se acorde o aten ție deosebit ă și leg ăturii cauzale, nu îns ă doar faptei,
consecin țelor și semnelor facultative ale laturii obiective, dac ă acestea sunt indicate în dispozi ția
articolului din legea penal ă.
Astfel, construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale reprezint ă prin sine un model, care este
constituit din trei elemente: cauza, efectul și leg ătura cauzal ă dintre acestea. Exact din astfel de
elemente constructive este constituit și mecanismul cauz ării empirice. Îns ă, elementele
leg ăturilor cauzale ale acestora nu coincid totalmente între ele. Deosebirea esen țial ă se ascunde
în ceea ce se nume ște cauza. Cauz ă în dreptul penal este recunoscut ă fapta în form ă de ac țiune
sau inac țiune, fixat ă normativ în Partea Special ă a Codului penal al Republicii Moldova. Efectul
survenit trebuie s ă coincid ă cu dauna, consecin ța normativ ă a infrac țiunii – semnul final, de
încheiere, al laturii obiective a componen ței de infrac țiune. Cauza, îns ă, în componen ța
mecanismului cauz ării empirice este stabilit ă în limitele știin țelor naturii și nu poart ă un caracter
normativ.
Ac țiunea socialmente periculoas ă și ilegal ă se dovede ște a fi cauza evolu ției mecanismului
cauz ării empirice, adic ă ac țiunea subiectului se dovede ște a fi cauza care, la rândul ei, genereaz ă
o altă cauz ă care și determin ă survenirea consecin ței periculoase. Altfel aceasta se prezint ă în
cazul inac țiunii, unde ini țial este prezent mecanismul cauz ării empirice, iar ulterior în complexul
cauzal se ad ăug ă inac țiunea, ap ărând astfel construc ția teoretică a leg ăturii cauzale.
Cauza. Cauza este determinat ă ca fiind un fenomen, eveniment, fapt care determin ă în
deplin ătate apari ția sau modificarea unui alt eveniment, fenomen sau fapt (efectul). Cauza este
categoria filosofic ă ce desemneaz ă fenomenul (sistemul) care precede și provoac ă (produce,
determin ă, genereaz ă) în mod necesar apari ția, schimbarea, dezvoltarea, dispari ția unui alt

60 fenomen (sistem) [76, p.129-130]. Particularitatea esen țial ă, de baz ă a cauzei ține de faptul c ă ea
dispune de un caracter genetic cu referire la conse cin ță , efect. Cauza urmeaz ă a fi delimitat ă de
evenimentele, fenomenele, faptele care au fot preme rg ătoare unor alte evenimente, fenomene și
fapte, criteriile de delimitare în situa ția dat ă fiind semnele categoriei cauzalit ății anterior
eviden țiate. Ca și leg ătura cauzal ă, cauza este o no țiune subordonat ă în coraport cu categoria
specific ă cauzalit ății.
Cauza, în calitate de fenomen, fapt, eveniment de s curt ă durat ă, care genereaz ă procesul
consecin ței, poate fi constituit ă dintr-o singur ă entitate (fapt, eveniment, fenomen), îns ă de cele
mai dese ori „cauza” este constituit ă dintr-un întreg complex cauzal – un cumul de fapte,
evenimente, fenomene, care dau început evolu ției procesului de survenire a efectului,
rezultatului.
În literatura de specialitate român ă se pune accentul pe clasificarea cauzelor în
concomitente și succesive , unele din ele chiar fiind susceptibile de a sl ăbi sau împiedica
producerea efectului altora. De exemplu, X îndreapt ă arma spre Y pentru a-l ucide, îns ă este lovit
peste mân ă de c ătre Z, iar Y nu este nimerit de glon ț [10, p.105].
În continuare ținem s ă men țion ăm c ă unul dintre motivele introducerii no țiunii de
„complex cauzal” ține de faptul c ă întregul cumul al faptelor, evenimentelor și fenomenelor
aflate în corela ție nu trebuie s ă fie, în primul rând, studiat, a șa cum se recomand ă în literatura de
specialitate, din punctul de vedere al „eviden țierii cauzelor și condi țiilor survenirii rezultatului”:
în cazul unei astfel de trat ări, ardoarea excesiv ă referitoare la divizarea faptelor, evenimentelor și
fenomenelor în cauze și condi ții poate s ă ne îndep ărteze de la determinarea mecanismului
cauz ării empirice și de la perceperea corect ă a construc ției teoretice a leg ăturii cauzale. În primul
rând, este necesar a concentra faptele, evenimentel e și fenomenele conform semnului genetic al
leg ăturii cauzale într-un complex cauzal; stabilirea co raportului dintre fapte, evenimente,
fenomene care se afl ă în interiorul complexului cauzal nu este, de regul ă, o sarcin ă primordial ă,
dar totu și necesar ă. Coraportul dintre faptele, evenimentele, fenomene le ce constituie complexul
cauzal poate fi, de asemenea, cauzal, atât determin istic, cât și nedeterministic; mai mult ca atât,
aceste fapte, evenimente, fenomene pot și s ă nu se afle în careva coraport, s ă se coreleze, dar pur
și simplu s ă coincid ă dup ă timp și locul existen ței.
Complica ții și erori în aprecierea leg ăturii cauzale apar frecvent în leg ătur ă cu dificult ățile
specifice determin ării componentelor complexului cauzal – adic ă, cu depistarea cauzelor,
condi țiilor, temeiurilor evolu ției leg ăturii cauzale și survenirii rezultatului; mai mult ca atât, la
aprecierea adecvat ă a faptului, fenomenului, evenimentului premerg ător ca element al
complexului cauzal, nefiind element al acestuia. A șa, de exemplu, G. și B. au fost recunoscu ți
vinova ți în lipsirea de via ță din impruden ță . În viziunea organului de urm ărire penal ă, ac țiunile

61 ilegale s-au exprimat în faptul c ă ace știa noaptea, îmbr ăca ți în haine albe, au speriat paznicul
unor imobile care, speriat fiind, s-a împiedicat, a c ăzut și a decedat. Dup ă o anumit ă perioad ă de
timp, expertiza medico-legal ă a cadavrului a depistat c ă moartea a survenit din cauza
tuberculozei. Ulterior, cauza penal ă în privin ța cet. G. și B. a fost încetat ă. Astfel, organul de
urm ărire penal ă din start a comis unele gafe esen țiale în ceea ce ține de depistarea leg ăturii
cauzale și, în special, de stabilirea componentelor complexu lui cauzal.
De asemenea, este necesar a delimita cauza în sens propriu de condi ția sau temeiul
survenirii rezultatului. Cauza, în mod genetic , în mod firesc genereaz ă efectul, îl determin ă;
temeiul constituie o circumstan ță extern ă, un catalizator orientat spre începerea evolu ției unei
anumite leg ături cauzale și, respectiv, spre survenirea consecin ței. Condi ția, spre deosebire de
cauz ă, nu este susceptibil ă a da de sine st ătător un imbold evolu ției mecanismului cauzal și, în
așa fel, nu coincide cu ceea ce numim cauz ă. Condi ția, ca și temeiul, de rând cu ceea ce poart ă
denumirea de cauz ă, fac parte din elementele complexului cauzal. Dup ă cum afirm ă savantul
М.Д. Шаргородский , „nu exist ă nicio deosebire între cauze și condi ții, îns ă nu toate cauzele
sunt echivalente” [179, p.114], prin ce reu șește s ă eviden țieze c ă cauzele și condi țiile au un
caracter destul de apropiat dup ă importan ța lor deterministic ă; îns ă, condi țiile nu dispun de a șa
calit ăți genetice eficiente pentru a putea determina apari ția sau modificarea unui nou fapt,
eveniment, fenomen – a efectului.
Cauza, în calitatea sa de component ă a mecanismului cauz ării empirice, este un fapt,
eveniment, fenomen, care genereaz ă un alt fapt, eveniment, fenomen ce poart ă denumirea de
efect . Cauza se con ține în fapt ă, îns ă nu este echivalat ă, atribuit ă și orientat ă automat faptei din
punctul de vedere al dreptului penal. A șa, de exemplu, în caz de omor moartea survine în
rezultatul atingerii aduse de cu țit organelor de importan ță vital ă, fiind afectat ă integritatea lor.
Aceasta este cauza în sensul mecanismului cauz ării empirice. Îns ă, drept fapt ă (cauz ă din punctul
de vedere al construc ției teoretice a leg ăturii cauzale) în cazul dat poate fi recunoscut ă totalitatea
ac țiunilor persoanei vinovate, adic ă cumulul mi șcărilor corpului care au determinat afectarea
organelor de importan ță vital ă prin atingerea ce le-a fost adus ă cu cu țitul. Fapta și cauza în sens
de p ărți componente ale mecanismului cauz ării empirice constituie în cumul un complex cauzal,
în care se con țin multiple elemente cauzale: cauzele nemijlocite ( cauza) și condi țiile (condi ția).
Mai mult ca atât, exist ă și temei (temeiuri) care de asemenea urmeaz ă a fi scos (scoase) în vileag.
În situa ția dat ă întregul complex cauzal poate fi împ ărțit în dou ă componente:
1) cumulul mi șcărilor corpului constituie componenta, elementul jur idic;
2) afectarea integrit ății organelor de importan ță vital ă constituie elementul medical.
Cel de-al doilea element poate s ă apar țin ă și altor domenii ale știin ței – biologiei, chimiei,
fizicii etc. – în dependen ță de obiectul de studiu al domeniului știin țific în care este inclus ă cauza

62 căutat ă.
Efectul. Efectul este categoria filosofic ă ce desemneaz ă fenomenul (sistemul) care succede
cauzei și care este generat (produs, determinat) de aceasta [76, p.130]. Efectul este rezultatul
ac țiunii cauzei. Dac ă e s ă expunem acest aspect mai desf ăș urat, apoi efectul este un fapt,
eveniment, fenomen a c ărui apari ție sau modificare este determinat ă de ac țiunea genetic ă
(determinativ ă) a cauzei din cadrul complexului cauzal. Tr ăsătura de baz ă a efectului ține de
legitatea obiectiv ă a apari ției acestuia din cauz ă. De și principala modalitate de determinare a
cauzei în coraport cu efectul sau a efectului în co raport cu cauza îl constituie metoda inductiv ă,
totu și unul și acela și complex cauzal trebuie s ă aib ă ca rezultat, în anumite condi ții, survenirea
unuia și aceluia și efect. În aceasta și const ă legitatea efectului, care reflect ă caracterul nomologic
al categoriei cauzalit ății, anterior expuse.
Efectul este ceva mai mult decât cauza. Aceasta se explic ă prin faptul c ă efectul nu este
numai produsul cauzei, ci în con ținutul s ău se adaug ă contribu ția numeroaselor condi ții care au
ac ționat concomitent și care au transmis efectului, în parte sau în total itate, însu șirile lor [76,
p.136].
Efectul, în calitatea sa de component ă a leg ăturii cauzale, urmeaz ă a fi examinat, cercetat
ca fiind o totalitate de circumstan țe survenite de facto în rezultatul ac țiunii cauzei. În acest
context apare ca fireasc ă urm ătoarea întrebare: coincide sau nu efectul, în acest sens, cu ceea ce
constituie consecin țele infrac ționale din punct de vedere juridic?
În opinia noastr ă, coraportul dintre acestea este de o a șa natur ă și categorie ca și coraportul
dintre consecin țele concrete ale infrac țiunii și acele consecin țe care sunt fixate în dispozi țiile
articolelor P ărții Speciale a Codului penal al Republicii Moldova. Un a șa coraport este supus
verific ărilor în procesul calific ării. Efectul în componen ța, în structura mecanismului cauz ării
empirice și în componen ța construc ției teoretice a leg ăturii cauzale trebuie s ă coincid ă. Altfel
spus, în cadrul totalit ății rezultatelor obiective survenite urmeaz ă a fi depistat ă consecin ța
socialmente periculoas ă fixat ă normativ. Dac ă consecin ța normativ ă este mai larg ă sau mai
îngust ă decât efectul natural- știin țific, atunci componen ța de infrac țiune c ăutat ă (în baza
criteriului normativ) lipse ște.
În a șa fel, pentru ca mecanismul cauz ării empirice s ă aib ă importan ță în cadrul plenitudinii
de drept penal, este necesar ă coinciden ța efectului în calitate de element al mecanismului
cauz ării empirice cu consecin ța socialmente periculoas ă fixat ă normativ (adic ă, cu efectul în
sensul construc ției teoretice a leg ăturii cauzale).

63 2.3. Caracterul consolidat al no țiunii de leg ătur ă cauzal ă în dreptul penal

Dup ă ce au fost expuse importan ța și sensurile no țiunilor de baz ă ale determinismului
cauzal, care sunt utilizate în sfera „câmpului” obi ectului dreptului penal și dup ă ce aceste no țiuni
„au fost traduse în limba dreptului penal”, a deven it posibil ă solu ționarea întreb ării referitoare la
faptul dac ă no țiunea de leg ătur ă cauzal ă în dreptul penal are un caracter asociat sau conso lidat.
Nu putem afirma c ă no țiunea de leg ătur ă cauzal ă în dreptul penal r ămâne a fi una asociat ă:
ea s-a consolidat și s-a impus foarte serios în dreptul penal, a ob ținut tr ăsături proprii de drept
penal în ce prive ște sensul și niciodat ă, în literatura de specialitate, ea nu a fost exami nat ă f ără a
fi luat ă în considerare importan ța termenilor și no țiunilor specifice dreptului penal. Dup ă cum s-a
menționat anterior, cauzalitatea constituie o categorie metodologic ă general ă; mecanismul
cauz ării empirice ține de obiectul de studiu al diverselor știin țe naturale; construc ția teoretic ă a
leg ăturii cauzale este formulat ă anume în normele de drept penal cu referire la dif erite
componen țe de infrac țiune. În a șa fel, ar fi corect s ă men țion ăm c ă ideea general filosofic ă și
general ra țional ă a cauzalit ății este inclus ă în ciclul juridic nu în mod mecanic, ci cu luarea în
considerare a anumitor no țiuni specifice dreptului penal; leg ătura cauzal ă în dreptul penal a
ob ținut un con ținut juridic propriu, fiind expus ă într-un limbaj știin țific specific dreptului penal,
nu îns ă într-un limbaj filosofic general. Respectiv, no țiunea de leg ătur ă cauzal ă în dreptul penal
are un caracter consolidat [841, p.48].
Divizarea, anterior expus ă, a leg ăturii cauzale în dependen ță de obiectul de studiu al
diferitelor discipline, precum și recunoa șterea caracterului consolidat al no țiunii de leg ătur ă
cauzal ă în dreptul penal ne permite s ă solu țion ăm întrebarea formulat ă în modul urm ător:
„Trebuie oare ca știin ța dreptului penal s ă aplice no țiunea filosofic ă a leg ăturii cauzale sau poate
atribui acestei no țiuni un caracter voluntar, samavolnic, care o va fa ce s ă corespund ă cerin țelor
speciale ale dreptului penal?” [178, p.75].
Răspunzând la aceast ă întrebare, vom men ționa, în primul rând, c ă o defini ție filosofic ă
unic ă a no țiunii de leg ătur ă cauzal ă nu exist ă. Invocând în calitate de temelie, premis ă „no țiunea
de leg ătur ă cauzal ă fixat ă în filosofie”, cercet ătorul, dac ă nu face trimitere la careva doctrine
filosofice concrete, atribuie el singur, în mod inv oluntar, acestei no țiuni un anumit con ținut și o
anumit ă esen ță . Mai mult ca atât, dup ă cum men ționeaz ă (în viziunea noastr ă, corect) М.Бунге ,
„nicio școal ă filosofic ă, niciodat ă nu a prezentat, m ăcar pentru o perioad ă scurt ă de timp, o
solu ționare reu șit ă a problemei determinismului… Pe de alt ă parte, în lucr ările reprezentan ților
diferitelor curente contemporane ale știin ței filosofice și ai ontologiei pot fi depistate, într-o
form ă incomplet ă, izolat ă, elementele necesare pentru aprecierea știin țific ă contemporan ă a
determinismului și a determin ării” [89, p.9]. Т.В. Церетели men ționeaz ă c ă majoritatea

64 savan ților criminali ști (în special, din statele occidentale) recunosc d efini ția filosofic ă a cauzei,
formulat ă de pozitivistul englez D.Mille, ca fiind unica cor ect ă: „… Din punct de vedere
filosofic, cauza este totalitatea condi țiilor pozitive și negative ale faptei, evenimentului,
fenomenului, luate împreun ă, întregul cumul al întâmpl ărilor de gen diferit (contingencies), a
căror prezen ță are ca rezultat generarea efectului” [178, p.75]. Aceast ă formulare, de fapt ca și
defini țiile succinte similare ei, nu pot fi recunoscute în calitate de concept filosofic asupra
cauzalit ății: fiind obiect de studiu, determinismul în cadrul conceptelor filosofice se transform ă
inevitabil într-un sistem extrem de desf ăș urat. A șa concepte și doctrine sistematice cu referire la
leg ătura cauzal ă în cadrul filosofiei exist ă o multitudine, uneori situându-se pe pozi ții antagoniste
una fa ță de alta și excluzându-se reciproc.
În pofida acestui fapt, tentative de clasificare a teoriilor penale referitoare la leg ătura
cauzal ă în baza înr ădăcin ării lor în filosofie sau în dreptul penal au fost î ntreprinse. O atare
clasificare a fost propus ă, de exemplu, de c ătre В.Б. Малинин [142, p.126-131]. Dânsul sus ține
că o foarte mare parte a savan ților recunoa ște categoria examinat ă ca fiind una având caracter
filosofic general. Dac ă e s ă facem referire nemijlocit ă la autor, apoi dânsul consider ă c ă „legea
cauzalit ății în forma sa natural-fireasc ă constituie legea general ă a naturii și a societ ății”.
În acela și timp, semnele și particularit ățile leg ăturii cauzale stabilite în filosofie au fost
transferate asupra realit ăților specifice dreptului penal. A șa au procedat А.Хорн , Р.Хорн , С.В.
Познышев , Н.Ф. Кузнецова , С.П. Мокринский , М.С. Гринберг , А.Н. Трайнин elaborând
teoriile privind deosebirea cauzelor și condi țiilor sau inegalitatea valoric ă a teoriilor probabilit ății
cauzei și a teoriilor obiective ale leg ăturii cauzale. În acest sens, incontestabil ă este urm ătoarea
idee: „Nu exist ă și nici nu pot exista concepte și doctrine speciale despre leg ătura cauzal ă în
discipline știin țifice separate. De aceea, și în știin ța dreptului penal nu poate exista o doctrin ă
specific ă, separat ă. Avem o no țiune unic ă a leg ăturii cauzale și numai ea poate fi plasat ă la
temelia construc ției leg ăturii cauzale în cadrul disciplinelor speciale, inc lusiv în domeniul
dreptului penal. De aici devine absolut clar și evident faptul c ă și în planul dreptului penal, și în
calitatea de cauzalitate în sens filosofic general, aspectul cauzalit ății constituie o categorie
obiectiv ă” [174, p.101].
O alt ă poziție cu referire la clasificarea f ăcut ă de В.Б.Малинин este expus ă în lucr ările
savan ților М.И. Ковалев , Н.Д. Сергеевский , А.А. Тер -Акопов ș.a. A șa, de exemplu, în lucrarea lui
М.И. Ковалев și Р.Т. Васьков , intitulat ă Leg ătura cauzal ă în dreptul penal sovietic , esen ța leg ăturii
cauzale este examinat ă și tratat ă din punctul de vedere al materialismului dialectic : „Chestiunea
referitoare la leg ătura cauzal ă în dreptul penal urmeaz ă a fi solu ționat ă în totalitate și pe deplin în
baza conceptului despre cauzalitate”; și în continuare: „Conceptul despre leg ătura cauzal ă… este unic
pentru toate disciplinele și știin țele, inclusiv pentru dreptul penal” [106, p.8, 36].

65 Totu și, ca finalitate, conform conceptului general expus în cercet ările savan ților
nominaliza ți mai sus, „în dreptul penal urmeaz ă a fi aplicat ă nu defini ția filosofic ă general ă,
fireasc ă a cauzalit ății, ci acea special ă, juridic ă” [142, p.126]. La acest din urm ă grup de savan ți
se asociaz ă Tregher și Riumelin (conform viziunii lui Т.В. Церетели ) [178, p.76-77].
În situa ția creat ă, adep ții primei concep ții sus țin c ă la a șa-numita defini ție filosofico-
general ă a leg ăturii cauzale trebuie adaptate categoriile de drept penal, iar adep ții celei de-a doua
concep ții, de asemenea recunoscând prezen ța în cadrul leg ăturii cauzale a unor semne generale,
eviden țiaz ă drept temelie pentru fundamentarea concep țiilor sale anume categoriile de drept
penal. Mai mult ca atât, „elaborând o defini ție specific ă juridic ă a cauzei… juri știi fac trimitere la
faptul c ă legea are dreptul de a atribui no țiunilor pe care le utilizeaz ă un sens juridic deosebit,
neluând în considerare faptul dac ă aceste no țiuni sunt utilizate sau nu în acela și sens în filosofie
și în alte știin țe” [178, p.77].
În orice caz, clasificarea teoriilor leg ăturii cauzale în dreptul penal în baza criteriului
nominalizat întâmpin ă un grad avansat de complexitate: înse și teoriile de drept penal privind
leg ătura cauzal ă se deosebesc prin multitudinea tezelor, pozi țiilor, de fapt ca și teoriile filosofice;
mai mult, uneori savan ții apeleaz ă și la tezele teoriei care neag ă existen ța leg ăturii cauzale.
Problema privind temeiurile conceptului de leg ătur ă cauzal ă în dreptul penal poate fi relativ
ușor solu ționabil ă cu ajutorul metodologiei expuse.
Leg ătura cauzal ă constituie obiectul de studiu al mai multor discip line, îns ă pentru știin ța
dreptului penal aceast ă no țiune are un caracter consolidat. Aceasta ar însemna c ă semnele
ini țiale, calit ățile leg ăturii cauzale, cauzele, efectele, metodele de proba re a leg ăturii cauzale –
toate acestea constituie temelia determin ării cauzale, avându- și r ădăcinile implementate adânc în
filosofie. În continuare, dreptul penal, utilizând no țiunile specifice determin ării cauzale, atribuie
acestora anumite sensuri specifice și caracteristice doar dreptului penal. No țiunea leg ăturii
cauzale, privit ă ca una consolidat ă, „ap ărând și existând în domeniul s ău, dup ă con ținut s-a
adaptat la caracteristicile știin ței juridice, îndeosebi ale practicii juridice, a ob ținut, spre
deosebire de prototipul s ău, un alt volum, s-a inclus în sistemul no țiunilor juridice, adic ă a
contribuit la formarea obiectului de studiu al disc iplinei” [169, p.165]. Ar fi incorect dac ă am
presupune c ă dreptul penal de sine st ătător a construit categoria cauzalit ăț ii : dreptul penal a
împrumutat aceast ă categorie din metodologie, care este privit ă ca un compartiment aparte al
filosofiei cu privire la mijloacele și metodele de ob ținere a cuno știn țelor știin țifice.
Crearea construc ției teoretice a leg ăturii cauzale ca element al laturii obiective în to talitate
se include în obiectul dreptului penal, îns ă construc ția teoretic ă în constituirea sa depinde de
faptul în ce mod este reprezentat ă în cadrul metodologiei categoria cauzalit ății. Mecanismul
cauz ării empirice de asemenea nu se include în obiectul dreptului penal, deoarece în cazul

66 solu țion ării întreb ării cu privire la existen ța leg ăturii cauzale între anumite fapte, evenimente și
fenomene concrete sunt utilizate datele ob ținute din domeniul știin țelor naturale, incluse în sfera
unui proces penal în baza concluziilor și rapoartelor de expertiz ă judiciar ă. Și, în sfâr șit,
construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale într-un mod predeterminat coreleaz ă cu mecanismul
cauz ării empirice, adic ă permite a stabili în cadrul procesului de aplicare a dreptului dac ă este
necesar ă incriminarea, adic ă imputarea în vinov ăția persoanei a existen ței leg ăturii cauzale, sau,
altfel spus, dac ă subiectul este supus r ăspunderii din punctul de vedere al legii penale.
Mai mult ca atât, deosebirea consecutiv ă a categoriei cauzalit ății, a construc ției teoretice a
leg ăturii cauzale și a mecanismului cauz ării empirice permite a cerceta rezultativ propunere a de a
se dezice de construc ția general ă a leg ăturii cauzale pentru toate componen țele de infrac țiune și
„a examina leg ătura cauzal ă ca fiind element al unei componen țe concrete, care se deosebe ște de
celelalte leg ături cauzale din cadrul altor componen țe”. Aceast ă propunere a savan ților
criminali ști occidentali, printre care E.Beling și K.Enghi ș, este sus ținut ă și de savantul М.Д.
Шаргородский [179, p.82]. În general, examinând istoricul chesti unii cu privire la leg ătura
cauzal ă în dreptul penal, М.Д. Шаргородский men ționeaz ă c ă „ini țial, întrebarea cu privire la
leg ătura cauzal ă era prev ăzut ă în legisla ție, fiind legat ă de anumite componen țe de infrac țiune, și
era prev ăzut ă în Partea Special ă a legii penale doar în cazul infrac țiunilor de omor” (ca, de
exemplu, Codul penal al Bavariei din 1813, art.144; Regulamentul militar al lui Petru I, art.154).
În continuare, aceast ă chestiune „a fost examinat ă de c ătre teoria dreptului penal în calitate de
entitate a P ărții Generale a dreptului penal, majoritatea autorilo r considerând c ă, de și s-ar p ărea
că este imposibil a constitui o doctrin ă despre leg ătura cauzală în dreptul penal în baza
conceptului general filosofic despre cauzalitate, t otu și dreptul penal î și poate cristaliza o
construc ție a sa a leg ăturii cauzale, comun ă și aplicabil ă tuturor componen țelor de infrac țiune”
[179, p.82].
Astfel, avem diferite modalit ăți și posibilit ăți de a determina construc ția teoretic ă a
leg ăturii cauzale în dreptul penal. În particular, М.Д. Шаргородский aten ționeaz ă asupra a dou ă
modalit ăți:
1) crearea, în m ăsur ă suficient ă și necesar ă, a unei construc ții speciale de drept penal a
leg ăturii cauzale în cadrul P ărții Generale a dreptului penal și, în special, în teoria și doctrina
dreptului penal;
2) includerea men țiunilor cu privire la leg ătura cauzal ă în cadrul articolelor din Partea
Special ă a legii penale.
În dreptul penal contemporan al Republicii Moldova a fost aleas ă prima variant ă, adic ă în
cazul examin ării întreb ărilor generale ce țin de dreptul penal, în particular privind latura
obiectiv ă a componen ței de infrac țiune, este examinat ă și chestiunea cu referire la leg ătura

67 cauzal ă. În ce prive ște a doua modalitate, fixarea în cadrul dispozi țiilor articolelor din Partea
Special ă a legii penale a regulilor cauzalit ății cu referire la anumite componen țe concrete se
prezint ă a fi o cale nici pe departe corect ă de solu ționare a problemei: fixarea normativ ă a
chestiunilor și problemelor cauzalit ății este, în mod evident, practic imposibil ă.
În acela și timp, exist ă înc ă o modalitate de a solu ționa problemele privind leg ătura cauzal ă
în dreptul penal, destul de aplicabil ă și rezultativ ă: s-a dovedit a fi destul de posibil ă elaborarea
unei defini ții consolidate a leg ăturii cauzale în dreptul penal fundamentat ă pe calit ățile și
particularit ățile categoriei cauzalit ății și a no țiunilor specifice dreptului penal. Totodat ă, este
ra țional ca investigarea leg ăturii cauzale în dreptul penal s ă nu se limiteze la aceasta, ci s ă fie
examinate anumite chestiuni ale construc ției teoretice a leg ăturii cauzale cu referire la
componen țele de infrac țiune concrete.
Calit ățile și tr ăsăturile generale ale categoriei cauzalit ății r ămân neschimb ătoare și în cazul
permut ării acestora pe t ărâmul dreptului penal, în situa ția în care acestea sunt atribuite
componen țelor de infrac țiune concrete și chiar faptelor infrac ționale reale. Mecanismul cauz ării
empirice constituie domeniul de cercetare și al altor știin țe, de obicei ale naturii, și nu urmeaz ă a
fi examinat în teoria dreptului penal ca fiind o ch estiune proprie doar acestui domeniu. În ceea ce
prive ște construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale, ar fi cu totul incorect dac ă am men ționa c ă
aceast ă construc ție nu dispune de un spectru de particularit ăți în normele legii penale formulate
într-un mod diferit. A șa, de exemplu, deosebiri esen țiale atest ăm între procesele de cauzare a
consecin țelor prev ăzute de diferite articole ale P ărții Speciale a legii penale, în primul rând din
punctul de vedere al mecanismului cauz ării empirice, ceea ce determin ă deosebirea și în cadrul
construc țiilor teoretice ale leg ăturii cauzale specifice acestor articole. Astfel, î n scopul aplic ării
cât mai rezultative a Codului penal al Republicii M oldova, pentru interpretarea cât mai adecvat ă
a legii penale și perfec ționarea acesteia, se recomand ă cercetarea minu țioas ă a problemei privind
particularit ățile construc țiilor teoretice ale leg ăturii cauzale cu referire la diferite componen țe de
infrac țiune, exact în felul în care, studiind în cadrul P ărții Generale a dreptului penal teoria
referitoare la no țiunea de fapt ă ca element al laturii obiective, s-a purces la inv estigarea
particularit ăților faptei în cadrul unei componen țe de infrac țiune concrete.

2.4. Calit ăț ile și particularit ăț ile cauzalit ăț ii, ale leg ăturii cauzale, ale cauzei și efectului

Categoriei cauzalit ății îi sunt specifice un șir de particularit ăți. În unele surse din literatura
de specialitate acestea sunt specificate ca fiind u rm ătoarele:
1) obiectivitatea;
2) universalitatea;

68 3) generalitatea;
4) infinitatea;
5) desf ăș urarea (decurgerea) în timp;
6) desf ăș urarea (decurgerea) în spa țiu;
7) necesitatea;
8) caracterul firesc (legitatea) [93, p.114; 58, p.105 ].
Alte surse doctrinare eviden țiaz ă urm ătoarele semne:
1) capacitatea de a genera efectul;
2) obiectivitatea;
3) universalitatea;
4) continuitatea în timp și spa țiu;
5) relativitatea;
6) legitatea [109, p.16-18; 29, p.161-162].
În Dic ționarul filosofic se men ționeaz ă c ă tr ăsăturile specifice leg ăturii cauzale sunt:
1) asimetria temporar ă (prezen ța unui interval de timp între cauz ă și efect);
2) inevitabilitatea;
3) caracterul unilateral, necesar și obligatoriu, al leg ăturii dintre cauz ă și efect;
4) caracterul generator al cauzei [120, p.246].
Tr ăsăturile și calit ățile atribuite leg ăturii cauzale în literatura de specialitate, de obi cei, nu
coincid totalmente, respectiv și num ărul tr ăsăturilor este unul diferit. No țiunile „cauzalitate” și
„leg ătur ă cauzal ă” nu sunt delimitate, tr ăsăturile administrate sunt unice, iar de frecvente or i
chiar și comune pentru toate faptele, evenimentele și fenomenele realit ății obiective.
În acela și timp, mergând pe calea delimit ării, demarc ării categoriilor cauzalit ății și
eviden țierii cu titlu independent a cauzei și a efectului, putem observa c ă particularit ățile,
semnele invocate în literatur ă pot fi clasificate în:
1) tr ăsături independente ale cauzei;
2) tr ăsături independente ale cauzalit ății;
3) tr ăsături independente ale leg ăturii cauzale;
4) tr ăsături independente ale efectului.
Astfel, în mod analitic, putem constitui un anumit tabel ( a se vedea Anexa 1).
În continuare vom examina unele tr ăsături de baz ă ale no țiunilor determinismului cauzal,
și anume: acelea care înc ă nu au fost analizate.
1. Caracterul generator al cauzei. Acest semn coreleaz ă cu tr ăsătura genetic ă a leg ăturii
cauzale, adic ă: fapta, evenimentul, fenomenul, recunoscut drept c auz ă, genereaz ă fapta,
evenimentul sau fenomenul, recunoscut drept efect, rezultat al anumitor procese ce au loc în

69 cadrul faptului, evenimentului sau fenomenului-cauz ă. Aceste procese sunt descrise de c ătre
știin țele naturale. Anume esen ța genetic ă a determin ării cauzale, exprimat ă prin caracterul
generator al faptei, evenimentului sau fenomenului- cauz ă, și delimiteaz ă leg ătura cauzal ă de alte
variet ăți ale determinit ății. Tr ăsătura genetic ă a leg ăturii cauzale, dac ă e s ă vorbim la general,
este una central ă, de baz ă; toate celelalte tr ăsături deriv ă din ea și tot de către ea sunt
determinate.
2. Asimetria temporar ă a cauzei și efectului. Ea presupune c ă ceea ce numim cauz ă
întotdeauna este premerg ătoare în timp efectului. Oricum, aceast ă opinie a fost supus ă criticii: au
fost înaintate presupuneri c ă atât cauza, cât și efectul exist ă concomitent. Despre aceasta, în
particular, ne vorbe ște В.Б. Малинин , înaintând ideea conform c ăreia „cauza este premerg ătoare
efectului, dar poate exista și în paralel cu el”, deoarece, dac ă ne-am închipui existen ța cauzei,
pân ă la efect, în alt ă perioad ă de timp finisat ă pân ă la momentul survenirii efectului, atunci cauza
nu este apt ă de a genera efectul; respectiv, dac ă cauza și efectul exist ă concomitent, apoi cauza
de asemenea nu este apt ă de a provoca efectul – de aceast ă dat ă din considerentul sincronit ății
desf ăș ur ării perioadelor de timp în care ele exist ă” [142, p.20-21].
Oricum, percepând faptul c ă determinismul cauzal este unul genetic, vom putea solu ționa
foarte u șor contradic ția existent ă în interpretarea asimetriei temporare dintre cauz ă și efect.
Determinismul genetic, aflându-se în coinciden ță deplin ă cu no țiunea cauzalit ății, se atribuie la
acele situa ții când un anumit fapt, fenomen, eveniment (primul dup ă apari ție din punctul de
vedere al timpului) genereaz ă, provoac ă prin puterile sale un alt fapt, fenomen, eveniment (al
doilea dup ă apari ție din punctul de vedere al timpului). Înceteaz ă oare primul fapt, fenomen,
eveniment la momentul începerii celui de-al doilea, ori î și continu ă existen ța paralel cu el o
anumit ă perioad ă de timp, fie c ă î și continu ă existen ța și dup ă dep ăș irea celui de-al doilea fapt,
eveniment, fenomen, sau și primul și al doilea fapt, eveniment, fenomen î și înceteaz ă
concomitent, simultan existen ța? – aceasta depinde de esen ța acestor fapte, evenimente,
fenomene. Altfel spus, situa ția se reglementeaz ă de c ătre știin țele naturii și nicidecum de legile
filosofiei și, mai ales, de cele ale dreptului penal. În a șa fel, și asimetria temporar ă dintre cauz ă și
efect, și consecutivitatea lor, și corela ția lor constituie, în viziunea savantului В.Б. Малинин ,
cazuri particulare ale regulii generale privind pri ncipiul leg ăturii genetice, care presupune c ă acel
fapt, fenomen, eveniment, care este recunoscut drep t cauz ă, genereaz ă de sine st ătător, prin
propriile for țe, un alt fapt, fenomen, eveniment, denumit efect. Faptul, fenomenul, evenimentul
recunoscut ca efect, la general, apare anume în rez ultatul anumitor procese care au loc în cadrul
faptului, evenimentului, fenomenului-cauz ă, procese care pot fi explicate, în exclusivitate, doar
din punctul de vedere al știin țelor naturii.

70 3. De chestiunea referitoare la asimetria în timp dint re cauz ă și efect este strâns legat ă și
problema referitoare la inevitabilitatea leg ăturii cauzale . Faptul, fenomenul, evenimentul-cauz ă
este premerg ător în timp faptului, fenomenului, evenimentului-ef ect; conform perceperii
dialectice a universalit ății cauzalit ății, faptul, fenomenul, evenimentul-efect singur se poate
transforma în cauz ă pentru un anumit efect nou. În acela și timp, faptul, fenomenul, evenimentul-
efect nu poate figura în calitate de cauz ă a faptului, fenomenului, evenimentului-cauz ă. Mai mult
ca atât, inevitabilitatea cauzalit ății presupune și faptul c ă, potrivit regulii generale, în situa ția
evolu ției și transform ării cauzei în efect, acest proces al transform ării la o anumit ă etap ă a sa nu
mai poate fi influen țat s ă „evolueze înapoi”, adic ă s ă se mi ște în sens invers.
4. Caracterul unilateral, necesar și obligatoriu, al leg ăturii dintre cauz ă și efect.
Referindu-se la „legea de baz ă a cauzalit ății”, V.Vindeliband men ționeaz ă: „Toat ă realitatea
empiric ă are cauza sa, dup ă care ea urmeaz ă conform anumitor reguli, adic ă evolueaz ă în timp”.
Pe lâng ă trimiterile pe care dânsul le face la regula deja examinat ă a asimetriei temporare, el se
expune și referitor la caracterul obligatoriu al leg ăturii dintre cauz ă și efect: aceasta este
„cunoscuta regul ă” care presupune c ă anume un a șa fapt, fenomen, eveniment (cauza) cu
necesitate genereaz ă anume un a șa fapt, fenomen, eveniment (efectul). Îns ă, urmeaz ă s ă lu ăm în
considerare și caracterul relativ al leg ăturii cauzale: „leg ătura cauzal ă întotdeauna este relativ ă,
adic ă dependent ă de condi țiile concomitente, paralele… Condi ția reprezint ă o totalitate de fapte,
fenomene, evenimente materiale și procese, f ără de care cauza respectiv ă nu poate genera efectul
necesar. În acela și timp, condi ția nu are un rol activ, hot ărâtor în apari ția efectului a șteptat. Îns ă,
odat ă cu modificarea condi țiilor se schimb ă și caracterul leg ăturilor dintre cauz ă și efect” [109,
p.17-18]. În dependen ță de efectul survenit, conform caracterului necesar și unilateral al leg ăturii
cauzale și cu luarea în considerare a relativit ății leg ăturii cauzale, putem judeca despre caracterul
cauzei prin intermediul restabilirii retrospective a leg ăturii cauzale care a existat între ele.
Așa, de exemplu, „prezen ța unei r ăni prin t ăietur ă, mai frecvent în linie dreapt ă, cu
delimitarea înveli șului cutanat de la marginea r ănii, cu margini ascu țite pe la capete, cu afec țiuni
liniare de suprafa ță a afect ării pielii este caracteristic ă și constituie o prob ă evident ă și
incontestabil ă a aplic ării unei lame ascu țite” [155, p.126]. Acest exemplu ilustreaz ă elocvent, în
primul rând, caracterul obligatoriu al leg ăturii cauzale, unde despre efectul survenit putem j udeca
în dependen ță de caracterul cauzei; în al doilea rând, este evid en țiat faptul cum stabilirea
leg ăturii cauzale și, respectiv, a cauzei este legat ă de utilizarea anume a acestei calit ăți.
În literatura de specialitate român ă de asemenea întâlnim anumite tr ăsături ale leg ăturii
cauzale. Astfel, savantul Ion Oancea delimiteaz ă urm ătoarele tr ăsături ale raportului cauzal:
1) raportul cauzal este un raport obiectiv, în sens ul c ă un fenomen – cauza – determin ă prin
for ța lui un alt fenomen – efectul;

71 2) raportul cauzal nu se poate confunda cu o leg ătur ă de interdependen ță dintre dou ă
fenomene, raport în care un fenomen depinde de un a lt fenomen;
3) raportul cauzal nu se poate confunda nici cu un raport de condi ționare, raport în care un
fenomen ajut ă sau favorizeaz ă un alt fenomen, ori cu un raport întâmpl ător, în care un fenomen
întârzie ori gr ăbe ște apari ția unui alt fenomen [62, p.110].
Raportul cauzal trebuie circumscris la fapta infrac țional ă în cadrul c ăreia el se stabile ște
între dou ă elemente ale acesteia, între ac țiunea-inac țiunea și urmarea imediat ă și periculoas ă
[196, p.4].
2.5. Stabilirea cauzalit ăț ii, leg ăturii cauzale, a cauzei și efectului

Dup ă cum men ționeaz ă (în viziunea noastr ă, foarte corect) savantul român Ion Oancea, la
constatarea existen ței raportului cauzal între ac țiune-inac țiune și urmarea imediat ă trebuie s ă se
re țin ă: în primul rând, c ă acea ac țiune-inac țiune a precedat urmarea imediat ă; în al doilea rând,
că acea ac țiune-inac țiune a determinat (cauzat) acea urmare imediat ă și, în al treilea rând, c ă acea
ac țiune-inac țiune a determinat în mod obiectiv acea urmare peric uloas ă… Raportul cauzal,
aplicat la infrac țiune, are dou ă limite, și anume: mai întâi, el trebuie s ă se limiteze la ac țiunea-
inac țiunea uman ă, izolându-le de ac țiunile fizice, mecanice, chimice care au loc odat ă cu
ac țiunea-inac țiunea uman ă; în al doilea rând, el trebuie s ă se limiteze la efectul acestei ac țiuni,
izolându-l de alte efecte care se produc. Deci, tre buie s ă se admit ă o „izolare artificial ă” a
fenomenelor [62, p.110].
De asemenea, conform opiniei autorului român I.Dobr inescu, „ac țiunea (inac țiunea)
făptuitorului nu trebuie privit ă izolat, ci ca fiind capabil ă s ă produc ă rezultatul (efectul) numai în
prezen ța unor condi ții cu care se afl ă în conexiune” [27, p.17].
Astfel, printre cele mai complicate probleme reflec tate în doctrina axat ă pe cauzalitatea
judiciar ă se înscriu, f ără echivoc, problemele ce vizeaz ă stabilirea prezen ței sau lipsei leg ăturii
cauzale în calitate de entitate a componen ței de infrac țiune. Stabilirea leg ăturii cauzale în
procesul aplic ării normelor de drept este strâns corelat ă cu știin ța despre probe și probatoriu.
Toate elabor ările știin țifice ale determin ării cauzale au obiectivul de a eviden ția ca finalitate cele
mai adecvate și aplicabile metode de stabilire a leg ăturii cauzale. A șa, de exemplu, В.Б.
Малинин a elaborat teoria, denumit ă de el „regula de aur a cauzalit ății” [141, p.51], în baza
căreia propune s ă fie solu ționat ă întrebarea privind stabilirea leg ăturii cauzale. Esen ța „regulii de
aur a cauzalit ății” const ă în urm ătoarele: „Dac ă imaginar am separa faptul, evenimentul sau
fenomenul care ne intereseaz ă (cu referire la dreptul penal – ac țiunea persoanei) din totalitatea
sumei factorilor premerg ători și vom g ăsi c ă efectul, consecin ța nu ar fi survenit sau s-ar fi
realizat pe alt ă cale sau în alt ă perioad ă, apoi urmeaz ă s ă recunoa ștem c ă acest fapt, fenomen,

72 eveniment (ac țiune) constituie o condi ție a consecin ței respective. Dac ă, îns ă, se va stabili c ă
efectul, consecin ța ar fi survenit și evoluat în aceea și ordine, aceasta înseamn ă c ă ac țiunea nu
este o condi ție a consecin ței și între ele nu exist ă o leg ătur ă cauzal ă. Adic ă, dac ă combina ția
ABC prezint ă efectul D, iar combina ția AB nu prezint ă același rezultat, aceasta serve ște drept
dovad ă c ă fapta, evenimentul, fenomenul (ac țiunea) C constituie condi ția consecin ței D” [141,
p.51]. În contextul celor men ționate, men țion ăm și faptul c ă savantul В.Б. Малинин neag ă
existen ța leg ăturii cauzale în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune.
Este posibil oare ca în baza no țiunii și concep ției expuse s ă fie stabilit ă prezen ța leg ăturii
cauzale în calitate de semn al laturii obiective a componen ței de infrac țiune? Se pare c ă este
prematur a denumi teza expus ă de В.Б. Малинин ca fiind „regula de aur”. Aceasta deoarece
regulile inductive ale stabilirii prezen ței determin ării cauzale ale unui eveniment, fapt, fenomen
de c ătre altul, care au ob ținut denumirea de principii sau canoane ale induc ției, au fost elaborate
la începutul secolului al XVII-lea de c ătre F.Bacon, fiind apoi sistematic studiate în seco lul XIX
de c ătre D.Mille; de aici și denumirea lor „canoanele (principiile) lui Bacon și Mille”.
Examinarea minu țioas ă și verificarea probabilit ății autenticit ății și veridicit ății principiilor vizate
se con ține în valoroasa lucrare a savantului В.А. Светлов . Examinând canoanele Bacon – Mille,
autorul analizeaz ă, utilizând principiul simetriei, suficien ța fiec ărei metode de stabilire a
cauzalit ății și ajunge la concluzia c ă prezen ța doar a unui oricare din cele cinci canoane Bacon –
Mille nu este suficient ă pentru a oferi un r ăspuns clar și exhaustiv asupra existen ței leg ăturii
cauzale [160, p.322-333]. Îns ă, utilizarea, dup ă posibilitate, a acestor metode în cumul poate s ă
măreasc ă esen țial corectitudinea concluziilor cu referire la prez en ța sau lipsa leg ăturii cauzale
[160, p.322-333].
În continuare ne vom expune asupra canoanelor Bacon – Mille. La acestea se refer ă
urm ătoarele:
1) Metoda coinciden ței. Dac ă faptele, evenimentele, fenomenele AB și AC au premers
apari ției fenomenului, faptei, evenimentului E, apoi este corect și întemeiat a considera c ă A este
cauza lui E;
2) Metoda deosebirii (delimit ării). Dac ă faptele, evenimentele, fenomenele ABC au
premers apari ției fenomenului, faptei, evenimentului E, și fapta, evenimentul, fenomenul ABC a
premers apari ției fenomenului, faptei, evenimentului E, apoi este corect și întemeiat a considera
că A este cauza lui E;
3) Metoda unificat ă a asem ănării și deosebirii. Dac ă faptele, evenimentele, fenomenele
AB și AC au premers apari ției fenomenului, faptei, evenimentului E, iar fapte le, evenimentele,
fenomenele AB și AC au premers apari ției fenomenului, faptei, evenimentului E, apoi este corect
și întemeiat a considera c ă A este cauza lui E;

73 4) Metoda resturilor (r ămăș ițelor). Dac ă fapta, evenimentul, fenomenul AB a premers
apari ției fenomenelor, faptelor, evenimentelor E 1, E2 și este absolut clar c ă B este cauza lui E 2,
apoi este corect și întemeiat a considera c ă A este cauza lui E 1;
5) Metoda m ăsur ătorilor concomitente (paralele). Dac ă A este condi ția obligatorie a
unit ăților A 1 și A 2, E este condi ția obligatorie a unit ăților E 1 și E 2. În acela și timp, A 1=/=A 2 și
E1=/=E 2 și dac ă A 1 premerge lui E 1 și A 2 premerge lui E 2, apoi este corect și întemeiat a
considera A ca fiind cauza schimb ării lui E.
Formulând „regula de aur a cauzalit ății”, profesorul И.Б. Малинин a utilizat doar o singur ă
metod ă din cele enumerate – metoda deosebirii (delimit ării). În a șa fel, probabilitatea ob ținerii
cuno știn țelor corecte, adecvate cu referire la leg ătura cauzal ă este esen țial diminuat ă, deoarece
i-au sc ăpat din vedere înc ă patru modalit ăți de stabilire a cauzalit ății. В.А. Светлов în lucrarea sa
las ă foarte clar de în țeles c ă o singur ă metod ă utilizat ă nu poate oferi la sigur probabilitatea
survenirii efectului: altfel spus, nu permite a sta bili unilateral și cu absolut ă certitudine prezen ța
sau lipsa leg ăturii cauzale.
În acela și timp, prezen ța exclusiv ă a metodelor logice în determinarea prezen ței leg ăturii
cauzale nu este destul ă. În procesul aplic ării normelor de drept nu este solu ționat ă chestiunea
referitoare la prezen ța categoriei cauzalit ății: aceasta nu stârne ște careva critici sau careva
îndoieli, deoarece categoria cauzalit ății constituie un punct ini țial și prezen ța acesteia nu este
pus ă la îndoial ă. În realitate, urmeaz ă a fi rezolvate dou ă întreb ări:
1) stabilirea prezen ței mecanismului cauz ării empirice;
2) corelarea obiectiv ă a mecanismului cauz ării empirice cu ceea ce este construc ția
teoretic ă a leg ăturii cauzale, fixat ă în norma de drept penal, stabilind în a șa fel coinciden ța
cauz ării obiective prezente cu construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale.
La rezolvarea acestor întreb ări, leg ătura cauzal ă urmeaz ă a fi divizat ă în componentele sale.
Pentru început este eviden țiat complexul cauzal: sunt selectate faptele, fenom enele, evenimentele
care, dup ă criteriile categoriei cauzalit ății, a leg ăturii cauzale și a cauzei, intr ă prezumptiv,
ipotetic în componen ța complexului cauzal (sarcina – de a stabili cauza: în spe ță avem un cumul
de fapte, evenimente, ac țiuni care se refer ă la cauza concret ă). În continuare este determinat ă
cauza în componen ța mecanismului cauz ării empirice. O a șa cauz ă, ca, de exemplu, cauza
mor ții, poate fi afectarea de c ătre glonte a integrit ății masei craniene și a creierului. Dup ă aceasta
este necesar a stabili (de aceast ă dat ă cu certitudine, dar nu ipotetic) întregul complex cauzal în
partea mecanismului cauz ării empirice și pe t ărâmul construc ției teoretice a leg ăturii cauzale.
Aceasta se face pe calea cercet ării retrospective a tuturor faptelor, evenimentelor care au
determinat nimerirea glontelui în craniul (creierul ) persoanei. Astfel, va fi clarificat c ă glontele a
fost tras dintr-o anumit ă armă de foc de c ătre o anumit ă persoan ă. Și aici are loc trecerea la

74 cercetarea cauzei în sensul construc ției teoretice a leg ăturii cauzale: elementul medical și
trasologic au materializat cauza drept o component ă a complexului cauzal în sensul
mecanismului cauz ării empirice. Elementul (criteriul) juridic constit uie cea de-a doua
component ă a complexului cauzal, deoarece exist ă norma de drept penal care interzice „omorul,
adic ă lipsirea de via ță a unei persoane”. Articolele respective din cadrul P ărții Speciale a Codului
penal al Republicii Moldova con țin indica ții asupra consecin țelor interzise, adic ă asupra lipsirii
de via ță a persoanei. Dup ă regulile logicii, este interzis ă orice fapt ă care ar duce la survenirea
consecin țelor interzise. În a șa fel, se realizeaz ă compararea cauzei, în sensul leg ăturii cauzale
concrete, cu acea entitate ce este fundamentat ă pe deducerea analitic ă din dispozi ția legii penale
și se nume ște cauz ă în sensul construc ției teoretice a leg ăturii cauzale. Dac ă cauza, sub forma de
component ă a construc ției teoretice a leg ăturii cauzale, include în sine perceperea cauzei în tr-o
așa form ă, în care ea este parte component ă a leg ăturii cauzale în sensul mecanismului cauz ării
empirice, apoi este permisibil de a formula concluz ia cu referire la prezen ța leg ăturii cauzale
între fapt ă și consecin țele infrac ționale (ceea ce înc ă nu ne permite de a solu ționa pozitiv
chestiunea cu privire la prezen ța în fapta persoanei a elementelor specifice compon en ței de
infrac țiune).
Urmarea (efectul) const ă în schimbarea care se produce în realitatea obiect iv ă și are
caracter periculos. Aceasta poate fi: mecanic ă, fizic ă, biologic ă, social ă etc. ori se manifest ă în
comportarea altor persoane [10, p.101].
Stabilirea efectului (în terminologia dreptului pen al – a consecin ței socialmente
periculoase) constituie un proces mai pu țin complicat. Efectul dispune de un con ținut pur juridic,
deoarece este pe deplin descris în norma de drept p enal și, în caz de incriminare, trebuie s ă
corespund ă totalmente acestei descrieri. Natura juridic ă exclusiv ă a efectului ca a unei
componente a leg ăturii cauzale constituie o confirmare suplimentar ă a afirma ției c ă leg ătura
cauzal ă în dreptul penal dispune de o construc ție teoretic ă personal ă. Dac ă multiplele cauze în
componen ța complexului cauzal pot fi apreciate ca fiind juri dice, medicale, chimice etc., apoi
efectul coincide întotdeauna cu efectul care este f ixat în lege. Pentru claritate, men țion ăm c ă nu
este vorba despre infrac țiunile care nu au fost duse pân ă la cap ăt. Din cele expuse urmeaz ă
urm ătoarea concluzie: dreptul penal trebuie s ă foloseasc ă în mod exclusiv doar propria
construc ție a leg ăturii cauzale.
Tot în cadrul acestui paragraf dorim s ă reproducem și opinia expus ă de c ătre I.Macari,
conform c ăruia „unii autori neag ă existen ța leg ăturii cauzale dintre inac țiune și urm ările
prejudiciabile survenite. Faptul const ă în aceea c ă în lumea fenomenelor sociale inac țiunea
înseamn ă pur și simplu a nu face nimic. Ea const ă în neexecutarea de c ătre persoan ă a unor
anumite ac țiuni, pe care ea este obligat ă și poate s ă le exercite. De obicei, neexecutarea unor

75 asemenea ac țiuni (inactivitate infrac țional ă) provoac ă, nemijlocit, schimb ări ale obiectelor sau
fenomenelor lumii reale, adic ă le cauzeaz ă daune. De exemplu, neprezentarea inculpatului în
judecat ă serve ște drept temei pentru amânarea examin ării dosarului penal pe un anumit timp.
Așadar, în via ța social ă, unde, spre deosebire de lumea fenomenelor fizice și biologice,
ac ționeaz ă omul înzestrat cu ra țiune și voin ță ( homo sapiens ), inac țiunea poate da na ștere unor
urm ări socialmente periculoase sau actul de inac țiune poate fi cauza din care nu au putut fi
preîntâmpinate urm ările provocate de alt ă ac țiune sau inac țiune” [43, p.127-128].
În acela și context, ținem s ă men țion ăm și faptul că, potrivit unui punct de vedere exprimat
mult timp în urm ă în literatura juridic ă, leg ătura de cauzalitate se poate stabili numai într-o
ac țiune și rezultat, inac țiunea neavând valoare cauzal ă.
Aceasta concep ție a fost comb ătut ă cu timpul, sus ținându-se c ă se pot produce urm ări
prejudiciabile nu doar prin comiterea unei ac țiuni, ci și printr-o conduit ă uman ă manifestat ă sub
form ă de inac țiune. În toate cazurile îns ă, pentru ca o inac țiune s ă constituie cauza urm ării
prejudiciabile este necesar ca ea s ă reprezinte neîndeplinirea unei obliga ții speciale a
făptuitorului de a ac ționa; în cazul dat, inac țiunea sa constituind un gen special de conduit ă. A
evita un efect, cu toate c ă exist ă o obliga ție juridic ă de a-l împiedica s ă aib ă loc, este acela și
lucru cu a-l cauza [55, p.67].
Uneori, stabilirea leg ăturii de cauzalitate nu implic ă probleme deosebite, a șa cum se
întâmpl ă în cazul omorului comis de o singur ă persoan ă prin împu șcare. Îns ă, alteori
determinarea leg ăturii cauzale este dificil de f ăcut; avem în vedere situa țiile în care urmarea a
fost precedat ă de mai multe ac țiuni concomitente sau succesive, de mai multe perso ane, ipotez ă
în care trebuie aleas ă dintre toate cauzele posibile acea împrejurare car e a generat în mod efectiv
rezultatul [66, p.139].
Tot în acest context ținem s ă men țion ăm c ă în practica judiciar ă s-a statuat c ă exist ă raport
de cauzalitate și în urm ătoarele situa ții:
– când a fost lovit ă o persoan ă despre care f ăptuitorul știa c ă sufer ă de grave afec țiuni
cardiace, care decedeaz ă din cauza bolii, îns ă declan șate în urma agresiunii, chiar dac ă leziunile
cauzate prin lovire sunt lipsite de gravitate; în a cest caz, o cauz ă preexistent ă – boala – se
împlete ște cu o împrejurare concomitent ă – agresiunea;
– când moartea victimei s-ar fi putut evita printr- o interven ție chirurgical ă la timp, care îns ă
nu a avut loc, dar lovirea victimei în cap cu piatr a a constituit cauza determinant ă a mor ții, în
acest caz cauza principal ă împletindu-se cu o cauz ă survenit ă ulterior;
– la fel, când decesul victimei s-a produs ca urmar e a loviturilor multiple în cap, neavând
relevan ță fragilitatea sporit ă a craniului sau a vaselor sanguine capilare ale vi ctimei (o
împrejurare preexistent ă);

76 – nu are importan ță nici împrejurarea c ă victima nu și-a îngrijit la timp rana produs ă, ceea
ce a condus la septicemie și la moartea acesteia (împrejurare survenit ă anterior).
Astfel, din aceste exemple devine clar c ă se pot împleti în anumite situa ții cauze anterioare,
concomitente sau ulterioare s ăvâr șirii unei fapte prev ăzute de legea penal ă [57, p.145-146].
Tot aici vom face referire și la opinia savantului român Gheorghe Alecu, care ține s ă pun ă
accentul asupra urm ătoarelor momente cu referire la aprecierea raportul ui de cauzalitate dintre
fapt ă și urm ările socialmente periculoase ale acesteia:
a) existen ța raportului de cauzalitate nu este influen țat ă de faptul c ă rezultatul ac țiunii sau
inac țiunii nu s-a produs imediat, ci dup ă trecerea unui interval de timp, chiar îndelungat;
b) raportul de cauzalitate exist ă și în cazul în care acela și rezultat s-ar fi produs datorit ă
altei cauze (exemplu: moartea a survenit pe calea e volu ției naturale a unei maladii grave);
c) exist ă raport de cauzalitate și în situa ția în care ac țiunea sau inac țiunea a provocat
rezultatul (moartea) prin unire cu alte împrejur ări preexistente, concomitente sau posterioare,
dac ă f ără interven ția acelei ac țiuni sau inac țiuni urmarea nu s-ar fi produs (starea de ebrietate sau
de sl ăbiciune a organismului victimei, vârsta, boala, lip sa unei îngrijiri medicale, neefectuarea
unei interven ții chirurgicale necesare etc.) [1, p.54].
Ținem s ă eviden țiem și faptul c ă „la stabilirea exact ă a raportului de cauzalitate trebuie s ă
ținem seama de situa țiile speciale, când raportul cauzal este mai comple x, când exist ă concurs de
cauze” [74, p.59]. În acest context, autorul român Ioan Lascu eviden țiaz ă urm ătoarele situa ții:
1) când mai multe ac țiuni umane produc un singur efect;
2) când mai multe ac țiuni umane produc mai multe efecte;
3) când o singur ă ac țiune uman ă produce mai multe efecte.
În asemenea situa ții este prezent un concurs de cauze și un concurs de efecte, și trebuie s ă
stabilim cât mai exact rolul și contribu ția fiec ărei ac țiuni la apari ția fenomenului efect. A șa, de
exemplu, la omor pot participa mai multe persoane c are desf ăș oar ă mai multe ac țiuni: una –
ac țiunea de imobilizare a victimei, alta – ac țiunea de lovire a victimei. În aceste cazuri, rezul tatul
– decesul victimei – este cauzat de un concurs de a c țiuni umane [15, p.170].
În contextul celor eviden țiate mai sus, ținem s ă subliniem înc ă o dat ă cele men ționate de
către savanta din Republica Moldova, Stela Botnaru, c are vine cu anumite explica ții referitor la
stabilirea leg ăturii cauzale, și anume: momentul c ă „în problema leg ăturii de cauzalitate, teoria și
practica dreptului penal relev ă un șir de teze a c ăror cunoa ștere faciliteaz ă constatarea just ă a
raportului de cauzalitate:
1) în cazul identific ării mai multor fapte urmeaz ă a se stabili care din ele au rol de
contribu ții determinante (cauze), ce au generat producerea u rm ării, și care au caracter de ajutor,
reprezentând doar condi ții favorabile în producerea rezultatului;

77 2) raportul de cauzalitate exist ă și în situa ția în care urmarea prejudiciabil ă nu s-a produs
imediat dup ă s ăvâr șirea faptei, ci dup ă trecerea unui anumit interval de timp (o v ătămare
corporal ă grav ă, care a provocat decesul victimei – alin.(4) art.1 51 din C. pen. RM;
3) leg ătura cauzal ă exist ă și în situa ția în care fapta a provocat o urmare prejudiciabil ă în
comun cu alte împrejur ări preexistente, concomitente sau posterioare, dac ă f ără interven ția
ac țiunii rezultatul nu s-ar fi produs (de pild ă, exist ă infrac țiunea de v ătămare corporal ă grav ă a
integrit ății corporale sau a s ănătății care a provocat decesul victimei, prev ăzut ă de alin.(4)
art.151 din C. pen. RM, atunci când o persoan ă a aplicat o lovitur ă care prin ea îns ăș i nu poate
duce la decesul persoanei, dar care s-a produs pent ru c ă victima suferea de o boal ă cronic ă sau se
afla în stare de ebrietate, sau într-o stare de sl ăbiciune din cauza vârstei sau unei boli)” [15,
p.170].
2.6. Concluzii la Capitolul 2

1. Solu ționarea chestiunii cu privire la leg ătura cauzal ă în dreptul penal pretinde, pe bun ă
dreptate, s ă fie fundamentat ă pe dou ă știin țe: filosofie și drept penal. În acela și timp, filosofia se
utilizeaz ă în calitate de pârghie metodologic ă pe t ărâmul investiga țiilor juridice, de rând cu
trat ările știin țifice și dogmatice.
2. Pentru eviden țierea determin ării cauzale din cadrul determin ării generale (prin care
subîn țelegem clarificarea unor st ări prin intermediul altora) este necesar a indica t r ăsăturile
esen țiale ale condi țion ării cauzale.
3. În primul rând, cauzalitatea dispune de anumite pa rticularit ăți genetice, și anume: de
calitatea productivit ății. Calit ățile efectului prin genez ă (producerea) apar din calit ățile cauzei.
Geneza constituie o no țiune larg ă și, evident c ă, fiind tratat ă potrivit principiului „nimic nu poate
rezulta din nimic și nu se poate transforma în ceva”, apar ține nu doar cauzalit ății, dar face parte
și din alte procese de determinare, fiind o urmare a anumitor activit ăți. De aceea, prezen ța doar a
principiului genetic pentru eviden țierea cauzalit ății din întregul spectru al determin ării nu este
suficient ă. Sunt necesare în acest sens și careva alte semne ale cauzalit ății.
4. În al doilea rând, determinarea cauzal ă are un caracter nomologic (de lege). Acest
moment poate fi ilustrat pe cale inductiv ă: una și aceea și cauz ă sau o totalitate similar ă a mai
multor condi ții, care constituie cauza, întotdeauna au drept rez ultat unul și acela și efect.
5. În al treilea rând, determinarea cauzal ă poate fi tratat ă ca o condi ționare prin intermediul
„unei cauze active sau pasive”. Cauza activ ă este mult mai transparent ă pentru cercet ări,
deoarece în majoritatea cazurilor poate fi clar evi den țiat ă. Cauza pasiv ă prezint ă un mai mare
grad de complexitate în vederea stabilirii și perceperii. În acela și timp, cauza pasiv ă, adic ă lipsa
aparent ă la prima vedere a faptelor active, are, de asemene a, o anumit ă capacitate cauzatorie.

78 Explica ția const ă în faptul c ă semnul de baz ă al cauzei aici îl constituie nu comportamentul act iv
sau pasiv, ci eficacitatea și caracterul extern în coraport cu entitatea influe n țat ă. Aceste
particularit ăți, în totalitate, ne permit s ă delimit ăm determinarea cauzal ă de alte variet ăți ale
condi țion ării (de exemplu, autodeterminarea, determinarea sta tistic ă în cazul prezen ței acestora
în form ă ideal ă). În a șa mod, determinarea cauzal ă reprezint ă o apari ție sau o schimbare
condi ționat ă nomologic ă genetică a unui fapt (fenomen) extern și eficient în coraport cu un alt
fapt (fenomen). Aceast ă varietate a determin ării poate fi condi ționat ă de influen ța unor factori
materiali, energetici sau informa ționali.
6. Trebuie s ă eviden țiem și faptul c ă întreb ările privind delimit ările determin ării cauzale de
alte variet ăți ale acesteia nu sunt epuizate prin tratarea respe ctiv ă și prezint ă un grad mult mai
avansat de complexitate. În particular, în dreptul penal pot ap ărea complica ții în cazul delimit ării
autodetermin ării și determin ării cauzale; stabilirea categoriei determin ării urmeaz ă a fi realizat ă
pe cale analitic ă, prin eviden țierea particularit ăților individuale specifice determin ării cauzale.
7. Categoria cauzalit ății are o importan ță deosebit ă și pentru dreptul penal. Aceast ă
importan ță se reflect ă în aceea c ă în Partea General ă a Codului penal este modelat ă construc ția
teoretic ă a leg ăturii cauzale. În baza caracterului categorial al c auzalit ății și al tuturor
particularit ăților acesteia, construc ția vizat ă se caracterizeaz ă prin faptul c ă: 1) din punct de
vedere teoretic, este adecvat ă în sens știin țific (adic ă, fundamentat ă și dovedit ă pentru
solu ționarea sarcinilor teoretice); 2) din punct de vede re practic, este aplicabil ă (adic ă, adecvat ă
în vederea realiz ării sarcinilor practice, con ținând reguli clare și realizabile ce permit
solu ționarea întreb ărilor legate de stabilirea și dovedirea prezen ței leg ăturii cauzale).
8. Conform concep ției expuse referitoare la cauzalitate, putem men ționa c ă îns ăș i
posibilitatea survenirii daunei poate fi apreciat ă și dovedit ă anume datorit ă faptului c ă exist ă și
este universal recunoscut ă categoria cauzalit ății – ca una dintre categoriile fundamentale
recunoscute de c ătre știin ță .
9. În dreptul penal este eviden țiat și utilizat cumulul tr ăsăturilor care constituie esen ța
categoriei cauzalit ății și argumentarea ideilor știin țifice este pe deplin posibil ă anume prin
intermediul utiliz ării acestui cumul de semne. Pentru dreptul penal im portan ță esen țial ă prezint ă:
1) leg ătura cauzal ă în calitate de semn al laturii obiective a compone n ței de infrac țiune;
2) leg ătura cauzal ă cercetat ă, descris ă de c ătre știin țele naturii, în special de c ătre medicin ă,
fizic ă, chimie.
Deosebirea acestor reflect ări ale leg ăturii cauzale urmeaz ă a fi efectuat ă, în special, din
considerentul c ă în procesul aplic ării și analizei teoretice a dispozi ției articolului din legea penal ă
sunt implicate cercet ări care au atribu ție la aspectul cauz ării, îns ă nu constituie o solu ție final ă
pentru latura obiectiv ă a componen ței de infrac țiune.

79 10. Domeniul teoretic și cel aplicativ ale dreptului penal nu pot s ă nu ia în considerare
faptul c ă, de rând cu propria no țiune de „leg ătur ă cauzal ă în sens larg”, aceast ă no țiune mai este
aplicat ă și în alte știin țe, de obicei ale naturii. Totodat ă, este necesar a delimita domeniul
„propriu” de „cel str ăin” de cercetare. Din acest considerent, pentru nec esit ățile dreptului penal,
aten ție cuvenit ă urmeaz ă s ă fie acordat ă și unor alte aspecte ale leg ăturii cauzale: 1) leg ătura
cauzal ă ca mecanism al cauz ării empirice; 2) leg ătura cauzal ă în calitate de construc ție teoretic ă
a dreptului penal.
11. În procesul interpret ării, analizei normei de drept o aten ție deosebit ă este acordat ă
leg ăturii cauzale ca unei construc ții teoretice fixate în mod normativ de c ătre legiuitor – pe calea
descrierii laturii obiective a componen ței de infrac țiune în dispozi ția articolului din legea penal ă.
În procesul aplic ării normelor de drept este necesar a investiga leg ătura cauzal ă în calitate de
mecanism al cauz ării empirice și în calitate de construc ție teoretic ă.
12. Chestiunea referitoare la mecanismul cauz ării empirice apare, în primul rând, în
procesul de aplicare a normelor de drept în cazul d etermin ării leg ăturii cauzale dintre fapt ă și
consecin țele survenite. În acela și timp, mecanismul cauz ării empirice este stabilit și în afara
datelor ce țin de dreptul penal, fiind luate ca suport informa țiile oferite de un spectru larg de
știin țe ale naturii.
13. Solu ționarea problemei privind prezen ța leg ăturii cauzale ca semn al elementului
obiectiv al componen ței de infrac țiune are loc în câteva etape. Ini țial, este necesar a determina
prezen ța mecanismului cauz ării empirice, adic ă a stabili existen ța leg ăturii cauzale la concret.
Abia dup ă aceea este se impune solu ționarea urm ătoarei întreb ări: sunt prezente oare toate
semnele construc ției teoretice a leg ăturii cauzale în dreptul penal în cadrul faptei inf rac ționale
care exist ă în realitatea obiectiv ă? Îns ă, solu ționarea pozitiv ă a acestei chestiuni nu poate
predetermina prezen ța componen ței de infrac țiune în cadrul celor comise. Construc ția leg ăturii
cauzale nu poate înlocui, substitui prin sine const ruc ția componen ței de infrac țiune, îns ă este
foarte strâns legat ă de celelalte elemente ale componen ței de infrac țiune. Determinarea existen ței
tuturor elementelor componen ței de infrac țiune poate avea loc pân ă la sau dup ă solu ționarea
chestiunii referitoare la existen ța leg ăturii cauzale. Consecutivitatea, în situa ția dat ă, este
determinat ă de sarcinile concrete urm ărite de c ătre organul de urm ărire penal ă în fiecare caz
aparte.
14. Leg ătura cauzal ă ca o entitate a laturii obiective a componen ței de infrac țiune urmeaz ă
a fi recunoscut ă ca fiind o construc ție teoretic ă deosebit ă a dreptului penal. Cu toate c ă
particularit ățile și calit ățile leg ăturii cauzale în sens îngust (ca a unui gen specifi c de corela ție
dintre cauz ă și efect) în dreptul penal sunt utilizate, bineîn țeles, cu luarea în considerare a datelor
filosofice și general metodologice ini țiale, putem men ționa c ă aceast ă construc ție a leg ăturii

80 cauzale în dreptul penal este una special ă, deoarece ea exist ă în doctrina dreptului penal într-o
expresie special ă: efectul este consecin ța infrac țiunii, fixat ă în legea penal ă; cauza este fapta
socialmente periculoas ă și ilegal ă.
15. Construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale reprezint ă un model, care este constituit din trei
elemente: cauza, efectul și leg ătura cauzal ă dintre acestea. Exact din astfel de elemente
constructive este constituit și mecanismul cauz ării empirice. Îns ă, elementele leg ăturilor cauzale
ale acestora nu coincid totalmente între ele. Deose birea esen țial ă const ă în aceea ce se nume ște
cauz ă. În dreptul penal, cauz ă este recunoscut ă fapta în form ă de ac țiune sau inac țiune, fixat ă
normativ în Partea Special ă a Codului penal al Republicii Moldova. Efectul sur venit trebuie s ă
coincid ă cu dauna, consecin ța normativ ă a infrac țiunii – semnul final, de încheiere, al laturii
obiective a componen ței de infrac țiune. Cauza, îns ă, în componen ța mecanismului cauz ării
empirice, este stabilit ă în limitele știin țelor naturii și nu poart ă un caracter normativ.
16. Pentru ca mecanismul cauz ării empirice s ă aib ă importan ță în cadrul plenitudinii de
drept penal, este necesar ă coinciden ța efectului în calitate de element al mecanismului cauz ării
empirice cu consecin ța socialmente periculoas ă fixat ă normativ (adic ă, cu efectul în sensul
construc ției teoretice a leg ăturii cauzale).
17. Avem diferite modalit ăți și posibilit ăți de a determina construc ția teoretic ă a leg ăturii
cauzale în dreptul penal, și anume: 1) crearea, în m ăsur ă suficient ă și necesar ă, a unei construc ții
speciale de drept penal a leg ăturii cauzale în cadrul P ărții Generale a dreptului penal, în special
în teoria și doctrina dreptului penal; 2) includerea men țiunilor cu privire la leg ătura cauzal ă în
cadrul articolelor din Partea Special ă a legii penale.
18. În dreptul penal contemporan al Republicii Moldova a fost aleas ă prima modalitate,
adic ă în cazul examin ării întreb ărilor generale ce țin de dreptul penal, în particular a laturii
obiective a componen ței de infrac țiune, este examinat ă și chestiunea cu referire la leg ătura
cauzal ă. În ceea ce prive ște a doua modalitate, fixarea în cadrul dispozi țiilor articolelor din
Partea Special ă a legii penale a regulilor cauzalit ății cu referire la anumite componen țe concrete,
aceasta se prezint ă a fi o cale nici pe departe corect ă de solu ționare a problemei: fixarea
normativ ă a problemelor cauzalit ății, în mod evident, este practic imposibil ă.
19. În acela și timp, exist ă înc ă o modalitate de solu ționare a problemei privind leg ătura
cauzal ă în dreptul penal, destul de aplicabil ă și rezultativ ă: s-a dovedit a fi destul de posibil ă
crearea unei no țiuni consolidate a leg ăturii cauzale în dreptul penal fundamentate pe cali t ățile și
particularit ățile categoriei cauzalit ății și ale no țiunilor specifice dreptului penal. Totodat ă, este
ra țional a nu se limita doar la investigarea leg ăturii cauzale în dreptul penal; necesit ă a fi
examinate anumite chestiuni ale construc ției teoretice a leg ăturii cauzale cu referire la
componen țele de infrac țiune concrete.

81 20. În scopul aplic ării cât mai rezultative a dispozi țiilor Codului penal al Republicii Moldova,
interpret ării cât mai adecvate a legii penale și perfec țion ării acesteia, se recomand ă cercetarea
minu țioas ă a chestiunii despre particularit ățile construc țiilor teoretice ale leg ăturii cauzale cu
referire la diferite componen țe de infrac țiune, exact în felul în care, studiind în cadrul P ărții
Generale a dreptului penal teoria referitoare la no țiunea de fapt ă ca element al laturii obiective, s-a
purces la investigarea particularit ăților faptei în cadrul unei componen țe de infrac țiune concrete.
21. Finalizând investiga țiile prev ăzute de sarcinile capitolului respectiv, vom conclu ziona
că filosofia nu se ocup ă de întreb ările privind leg ăturile cauzale atribuite unor altor știin țe și
domenii de investiga ții, cauza fiind c ă fiecare î și are obiectul s ău și metoda de cercetare. Îns ă,
aprecierile și trat ările filosofice, de rând cu cele dogmatice și cu cele specifice altor știin țe, sunt
necesare știin țelor juridice. Mai mult ca atât, aceast ă necesitate este determinat ă și de caracterul
consolidat al no țiunii, de leg ătur ă cauzal ă în dreptul penal.

82 3. CONSTRUC ȚIA TEORETIC Ă A LEG ĂTURII CAUZALE ÎN DREPTUL PENAL

3.1. Coraportul leg ăturii cauzale cu alte elemente ale componen ței de infrac țiune

Esen ța investig ării speciale, din punct de vedere penal, a leg ăturii cauzale const ă în faptul
că filosofia, realizând o fundamentare și explicare ini țial ă a determinismului, nu este în stare (dar
nici nu este, de fapt, necesar) s ă examineze leg ătura cauzal ă în coraport cu ceea ce constituie
categorii ale dreptului penal.
Se pare, totu și, c ă ne-am putea limita la expunerea filosofic ă a cauzalității, dac ă aceast ă
categorie și-ar avea r ădăcinile în filosofie.
Îns ă, transferul mecanic al concluziilor pur metodologi ce și filosofice pe teren de drept
penal este inadmisibil: dreptul constituie o știin ță de sine st ătătoare care opereaz ă cu no țiuni
proprii.
Leg ătura cauzal ă se afl ă în coraport și interdependen ță cu multiple categorii de drept penal,
de aceea este necesar, în temeiul unei cercet ări metodologice generale, de a realiza obiec ții și
observa ții speciale referitoare la construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale, utilizând limbajul
dreptului penal.
Și deoarece aici particularit ățile categoriei cauzalit ății se reflect ă în volum mai mare anume
prin expunerea lor în coraport cu alte categorii de drept penal, va fi ra țional de a realiza o
investigare a acestora, în parte, anume în a șa mod.
Mai mult ca atât, putem vorbi și despre faptul c ă toat ă schema componen ței de infrac țiune
în calitate de temei al r ăspunderii penale este constituit ă în baza ideii cauz ării, a legit ății cauzale
a survenirii consecin ței ilegale și socialmente periculoase, urm ărindu-se restabilirea obligatorie a
adev ărului și echit ății prin sanc ționarea subiectului care se face vinovat de prezen ța acestei
leg ături cauzale.
Reprezentarea filosofico-general ă a leg ăturii cauzale este reflectat ă în modul urm ător:
cauza → leg ătura cauzal ă → efectul.
În dreptul penal aceast ă reprezentare este corectat ă în corespundere cu specificul no țiunilor
de drept penal: fapta socialmente periculoas ă și ilegal ă → leg ătura cauzal ă → consecin ța
socialmente periculoas ă.
În a șa fel, elementul de baz ă al componen ței de infrac țiune – latura obiectiv ă – reprezint ă o
construc ție special ă a leg ăturii cauzale în dreptul penal.
În acela și timp, independen ța fiec ărui element și semn al componen ței de infrac țiune și
destula independen ță a no țiunii leg ăturii cauzale în sens îngust permite a stabili cora portul
leg ăturii cauzale cu alte elemente și semne ale componen ței de infrac țiune.

83 În acest context, ținem s ă men țion ăm c ă în dispozi țiile legii penale nu se men ționeaz ă în
mod expres raportul cauzal, dar, în mod implicit, e l este men ționat mai cu seam ă în dispozi țiile
referitoare la infrac țiunile la care, pe lâng ă ac țiune-inac țiune, se prevede și urmarea imediat ă
(rezultatul). În practica judiciar ă problema raportului cauzal se pune aproape la toat e spe țele ce
se judec ă, instan ța trebuind s ă constate c ă ac țiunea-inac țiunea învinuitului sau inculpatului a
cauzat sau a putut s ă cauzeze o urmare imediat ă sau un rezultat [34, p.79]. Oricum, raportul
cauzal constituie acel raport între dou ă fenomene în care un fenomen precede și determin ă sau
genereaz ă, în mod obiectiv, alt fenomen. Fenomenul care prec ed ă și determin ă (cauzeaz ă) un alt
fenomen se nume ște fenomen-cauz ă, iar fenomenul care urmeaz ă și este determinat se nume ște
fenomen-efect sau efect [61, p.78; 11, p.196].
În doctrin ă, cercetarea raportului de cauzalitate a constituit o preocupare pentru mul ți
autori, deoarece în practic ă apar numeroase situa ții în care un asemenea raport este greu de
stabilit [2, p.234].
Leg ătura de cauzalitate este u șor de stabilit în majoritatea situa țiilor și în privin ța
infrac țiunilor de rezultat, deoarece în mod firesc o anumi t ă ac țiune-inac țiune a omului determin ă
în mod direct un anumit rezultat (de exemplu, moart ea unei persoane este determinat ă de o
ac țiune de împu șcare de c ătre infractor). Dar, în practic ă apar situa ții în care urmarea periculoas ă
este determinat ă de ac țiunea sau inac țiunea mai multor persoane, peste care se suprapun și
anumite împrejur ări ce pot influen ța rezultatul produs, situa ții în care este dificil a stabili raportul
de cauzalitate [57, p.142].
Cu referire la raportul de cauzalitate, în contextu l expunerii aspectelor generale ale
construc ției teoretice a leg ăturii cauzale în dreptul penal, ținem s ă eviden țiem și teoriile cu
referire la acest raport, care sunt expuse (dup ă p ărerea noastr ă, foarte reu șit) în literatura român ă
de specialitate. Astfel, în doctrin ă au fost expuse mai multe teorii, care pot fi grupa te în dou ă
curente care sus țin teza monist ă sau teza pluralist ă în problema cauzalit ății:
a) Teza monist ă sus ține c ă urmarea imediat ă are o singur ă cauz ă, iar în cadrul acestei teze
s-au conturat mai multe teorii, ca de exemplu:
– Teoria cauzei eficiente consider ă drept cauz ă a rezultatului pe aceea care a declan șat
procesul genetic și a creat pentru celelalte condi ții aptitudinea de a produce urmarea imediat ă;
– Teoria cauzei proxime consider ă drept cauz ă contribu ția uman ă ce se situeaz ă imediat
anterior rezultatului;
– Teoria cauzei adecvate sau tipice consider ă drept cauz ă a unui rezultat pe aceea care este
apt ă, prin natura ei, s ă produc ă acel rezultat. În aceast ă teorie se sus ține c ă fiecare rezultat î și are
o cauz ă tipic ă, proprie, fireasc ă, adecvat ă. O ac țiune sau o inac țiune are deci caracter cauzal
numai în m ăsura în care se înscrie într-o astfel de cauzalitat e tipic ă.

84 Acestei teorii i se imput ă faptul, ca de altfel și celorlalte teorii moniste, c ă restrânge
anteceden ța cauzal ă la o singur ă contribu ție uman ă, neoferind solu ții în care rezultatul este
produs prin situa ții atipice, de exemplu: amenin țarea unei persoane bolnave de inim ă care îi
provoac ă acesteia o criz ă cardiac ă ce are drept rezultat moartea victimei.
b) Teza pluralist ă, care sus ține c ă rezultatul se poate datora mai multor cauze, tez ă în care
la fel s-au conturat mai multe teorii, dintre care cele mai importante sunt urm ătoarele:
– Teoria echivalen ței condi țiilor , denumit ă și teoria condi ției sine qua non , potrivit c ăreia
sunt considerate cauze ale rezultatului produs toat e condi țiile care l-au precedat și f ără de care
rezultatul nu s-ar fi produs. Deci, orice condi ție care a precedat și a avut o leg ătur ă cât de mic ă
cu rezultatul este cauz ă a acestuia, este echivalent ă cu cauza. Acestei teorii i s-a repro șat c ă
lărge ște nejustificat anteceden ța cauzal ă, c ă pune pe acela și plan toate condi țiile f ără a eviden ția
contribu ția acestora la producerea rezultatului, c ă nu diferen țiaz ă cauzele de condi ții și nu
deosebe ște diferitele condi ții în ce prive ște rolul acestora în producerea rezultatului;
– Teoria condi ției necesare propune s ă fie considerat ă drept cauz ă a rezultatului orice
condi ție necesar ă pentru producerea acestuia, ținându-se seama de contribu ția concret ă adus ă de
fiecare condi ție, recomandând acela și procedeu ca și în teoria precedent ă de stabilire a cauzelor
unui anumit rezultat. De altfel, acestei teorii i s -a repro șat c ă nu aduce nimic nou în problema
cauzalit ății în dreptul penal [31, p.221-222].
În doctrina penal ă actual ă se apreciaz ă c ă teoria echivalen ței condi țiilor ofer ă cele mai mari
posibilit ăți pentru solu ționarea leg ăturii de cauzalitate, dar aceasta trebuie completat ă cu cerin ța
ca la stabilirea acestei leg ături s ă se țin ă seama de contribu ția fiec ărui participant la comiterea
infrac țiunii.
Componen ța de infrac țiune, care reprezint ă prin sine un tot unitar organic, este divizat ă,
condi țional, abstract, în elemente. Corela ția acestor elemente în cadrul componen ței de
infrac țiune nu stârne ște careva dubii. În acela și timp, examinate separat în scopul satisfacerii
necesit ăților teoretice și empirice ale știin ței dreptului penal, aceste elemente nu se transform ă
într-o simpl ă corela ție mecanic ă, dar continu ă s ă r ămân ă un tot unitar organic. Examinarea unuia
dintre elementele componen ței (sau a unuia din semnele elementelor componen ței de infrac țiune)
prin prisma altuia dispune, pe deplin, de o anumit ă valoare euristic ă. De aceea, nu este de prisos
a indica în special asupra caracterului corela ției leg ăturii cauzale cu alte elemente ale
componen ței de infrac țiune.
Leg ătura cauzal ă ca semn al laturii obiective a componen ței de infrac țiune. Latura
obiectiv ă a infrac țiunii se caracterizeaz ă printr-un grup de semne ce determin ă aspectul exterior
al comportamentului persoanei. Cercetarea laturii o biective a infrac țiunii se face prin examinarea
semnelor sale componente, recunoscute în doctrina p enal ă ca fiind: a) fapta prejudiciabil ă;

85 b) urmarea prejudiciabil ă; c) leg ătura cauzal ă dintre fapt ă și urmarea prejudiciabil ă; d) locul,
timpul, metoda și mijlocul comiterii faptei [15, p.157].
Leg ătura cauzal ă, în calitate de construc ție abstract ă, presupune existen ța cauzei și a
efectului. În leg ătur ă cu acest fapt, se impun urm ătoarele dou ă întreb ări:
1) care este coraportul, corela ția dintre fapt ă și cauz ă?
2) poate oare fi divizat ă fapta în cauz ă și în efect – procesul survenirii unui nou fapt,
fenomen, eveniment?
Răspunsul la aceste dou ă întreb ări poate fi dedus pe baza unui argument unic. Noi d eja ne-
am referit, într-o oarecare m ăsur ă, la acest argument în procesul examin ării defini țiilor leg ăturii
cauzale ca construc ție teoretic ă și ca mecanism al cauz ării empirice, precum și în procesul
cercet ării nemijlocite a no țiunilor de cauz ă și efect. Solu ționarea întreb ărilor puse este imposibil ă
fără divizarea consecutiv ă a acestor idei, diferite dup ă sens și importan ță . Pentru o ilustrare a
celor expuse vom construi un model al procesului ca uz ării în baza unui exemplu evident –
exemplu al comiterii crimei de omor cu aplicarea ar mei reci de t ăiere-spintecare.
1. Preg ătirea c ătre comiterea loviturii cu ajutorul cu țitului
↓
2. Mi șcarea orientat ă a corpului
↓
3. Comiterea loviturii orientate în regiunea cavit ății toracice
↓
4. Provocarea r ănii penetrante în regiunea cavit ății toracice
↓
5. Afectarea integrit ății țesutului muscular
↓
6. Afectarea integrit ății țesutului inimii
↓
7. Stopul cardiac
↓
8. Oprirea respira ției, a aliment ării organelor de o importan ță vital ă cu sânge, a creierului,
inclusiv alte procese
↓
9. Moartea clinic ă
↓
10. Moartea biologic ă

În baza modelului expus este reflectat procesul cau z ării. Punctul 10, moartea biologic ă,
constituie consecin ța, efectul care coincide, din punct de vedere jurid ic, cu consecin ța indicat ă în
dispozi ția articolului legii penale. Punctele 8 și 9, care descriu detaliat procesele ce se desf ăș oar ă
în organism dup ă oprirea inimii, prin esen ță , constituie nu altceva decât o expunere minu țioas ă,
deoarece, din punctul de vedere al medicinei, stopu l cardiac (punctul 7) deja constituie prin sine
o cauz ă a mor ții.

86 Astfel, cauz ă a survenirii consecin ței socialmente periculoase, interdic ția asupra c ăreia este
pus ă de legea penal ă, îl constituie punctul 7. Îns ă, dac ă leg ătura cauzal ă este descris ă de punctele
7-10, unde punctul 7 este cauza, punctul 10 – efect ul, consecin ța, iar punctele 8 și 9 descriu
procesul genetic de producere a efectului de c ătre cauz ă, apoi ce rol joac ă în aceast ă situa ție
punctele 1-6?
Răspunsul la aceast ă întrebare poate fi g ăsit aplicând metodica anterior expus ă – deosebirea
mecanismului cauz ării empirice și a construc ției teoretice a leg ăturii cauzale în dreptul penal. În
caz contrar vom fi nevoi ți s ă construim un sistem complicat și neefectiv al câtorva leg ături
cauzale, unde fapta – cauza leziunilor incompatibil e cu via ța (consecin ța, efectul 1), care, la
rândul s ău, constituie cauza mor ții (consecin ța, efectul 2), care, revenind din nou la nivelul
juridic, coincide cu ceea ce este recunoscut în cal itate de consecin ță socialmente periculoas ă.
În a șa fel, putem formula urm ătoarele concluzii: punctele 1-7 din schema expus ă supra
formeaz ă un complex cauzal, în cadrul c ăruia punctele 1, 2, 3 descriu fapta (în cazul dat –
ac țiunea), constituind elementul juridic al complexulu i cauzal al construc ției teoretice a leg ăturii
cauzale; punctele 4, 5, 6 și 7 constituie elementul medical al complexului cau zal al construc ției
teoretice a leg ăturii cauzale; punctele 3, 4, 5 coreleaz ă reciproc elementul juridic al complexului
cauzal și elementul medical al complexului cauzal, nepermi țând a diviza leg ătura cauzal ă unic ă
în dou ă componente diferite; punctele 8 și 9, dup ă cum am men ționat deja, constituie descrierea
procesului genetic al gener ării de c ătre cauz ă a efectului; și, ca finalitate, punctul 10 constituie
nemijlocit efectul. Efectul (elementul mecanismului cauz ării empirice) și consecin ța socialmente
periculoas ă (elementul construc ției teoretice a leg ăturii cauzale) trebuie în mod obligatoriu s ă
coincid ă între ele. Elementele volitiv și intelectual ale formei inten ționate de vinov ăție constituie
instrumente importante pentru solu ționarea chestiunii cu privire la r ăspunderea penal ă în cazul
infrac țiunii neterminate; în alte cazuri, necorespunderea efectului (în mecanismul cauz ării
empirice) și a consecin ței ilegale (în construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale) exclud prezen ța
componen ței de infrac țiune c ăutate. Mecanismul cauz ării empirice, conform celor anterior
expuse, constituie domeniul de cercetare al știin ței medicale (în cazul expus) și este limitat de
punctele 7-10.
În acela și timp, este necesar a men ționa c ă ceea ce constituie cauz ă în componen ța
construc ției teoretice a leg ăturii cauzale (fapta ilegal ă în form ă de ac țiune) este premerg ătoare în
timp cauzei din componen ța mecanismului cauz ării empirice.
Astfel, deja pot fi formulate anumite r ăspunsuri la întreb ările anterior înaintate:
1) fapta ce constituie parte component ă a complexului cauzal este cauz ă în componen ța
construc ției teoretice a leg ăturii cauzale;
2) în cadrul construc ției teoretice a leg ăturii cauzale este imposibil a separa fapta de

87 procesul genetic al survenirii efectului; pentru ac easta este necesar s ă facem trimitere la no țiunea
mecanismului cauz ării empirice, unde datele altor știin țe, nejuridice, descriu procesele apari ției
faptelor noi (efecte) din fapte prezente, externe și efective, active sau pasive (adic ă, cauze).
Leg ătura cauzal ă și obiectul infrac țiunii. În urma investiga țiilor efectuate mai sus a
devenit posibil ă stabilirea coraportului dintre conceptele determin ism cauzal și obiectul
infrac țiunii (inclusiv cel material).
Leg ătura cauzal ă, în calitatea sa de semn al laturii obiective a co mponen ței de infrac țiune,
și obiectul infrac țiunii nu sunt corelate în mod direct, nemijlocit în tre ele. Totu și, semn
constitutiv pentru construc ția structurii leg ăturii cauzale în norma legii penale (care este dedu s ă
din formularea dispozi ției pe cale analitic ă) îl constituie, în mod evident, obiectul infrac țiunii.
Primul punct din sistemul coraportului vizat îl con stituie corela ția categoriei cauzalit ății cu
obiectul infrac țiunii. Aceast ă constatare se confirm ă chiar din punct de vedere terminologic: noi
întotdeauna eviden țiem „cauzarea daunelor obiectului infrac țiunii”. Interdic ția de drept penal
apare în felul urm ător: mai întâi se cristalizeaz ă obiectul care necesit ă protejare prin normele de
drept penal; în continuare, în baza utiliz ării calit ăților categoriilor cauzalit ății, se stabile ște
anume ce daun ă, pricinuire este esen țial ă și periculoas ă pentru acest obiect, care necesit ă
protejare anume prin prisma dreptului penal. Altfel spus, sunt propuse efecte diferite sub
denumirea de „daune pricinuite obiectului” în sensu l dreptului penal, iar apoi, prin metode
inductive și cu ajutorul regulilor logice, cunoscute sub denum irea de Bacon-Mille, se restabile ște
retrospectiv leg ătura cauzal ă și sunt formulate concluzii asupra faptului care anu me cauze au ca
rezultat survenirea unui anumit efect (efecte). Cau zele eviden țiate constituie complexul cauzal,
în baza c ăruia, cu luarea în considerare a construc ției leg ăturii cauzale, sunt formulate interdic ții
cu referire la anumite fapte concrete. Este necesar a men ționa c ă anumite norme sunt formulate
într-un a șa mod, încât sunt indicate doar consecin țele interzise, reie șind din faptul c ă sunt
interzise și ac țiunile sau inac țiunile ce duc sau ar putea duce la atare consecin țe. Într-un a șa mod
este formulat ă, de exemplu, dispozi ția de la alin.(1) art.145 din C. pen. RM. Aici term enul
„omorul” constituie nu o interdic ție asupra realiz ării faptei, ci o interdic ție în vederea atingerii
consecin ței. O atare tehnic ă legislativ ă permite a evita înc ărcarea legii penale cu dispozi ții
voluminoase și, în acela și timp, permite a percepe și a reprezenta clar interdic ția de drept penal.
În a șa fel, construc ția leg ăturii cauzale constituie cel de-al doilea punct în cadrul coraportului
dintre no țiunile determinism cauzal și obiectul infrac țiunii.
Urm ătorul coraport – dintre leg ătura cauzal ă și obiectul material al infrac țiunii – are, de
asemenea, un anumit specific. Coraportul dintre leg ătura cauzal ă și obiectul material al
infrac țiunii se reflect ă în sens dublu (reguli similare sunt aplicate și în privin ța p ărții v ătămate
din punctul de vedere al dreptului penal).

88 În primul rând, coraportul dintre aceste elemente e ste stabilit prin intermediul unui a șa
semn al componen ței de infrac țiune, cum este consecin ța socialmente periculoas ă. Între obiectul
material al infrac țiunii și consecin ța infrac țiunii exist ă o interdependen ță și leg ătur ă direct ă.
Consecin țele socialmente periculoase, ca semne obligatorii și constitutive ale componen ței, sunt
schimb ările survenite ca rezultat al atentatului criminal asupra obiectului material ocrotit prin
legea penal ă. La rândul s ău, leg ătura cauzal ă reflect ă retransformarea cauzei în efect, altfel
spus – în consecin țele infrac țiunii.
În al doilea rând, coraportul dintre obiectul mater ial al infrac țiunii și leg ătura cauzal ă se
realizeaz ă prin intermediul altui semn al laturii obiective a componen ței de infrac țiune – prin
fapt ă: modalitatea de influen țare asupra obiectului material al infrac țiunii, aleas ă de c ătre subiect
(modalitatea atingerii consecin țelor care sunt interzise de legea penal ă), și determin ă modalitatea
de a ac ționa sau determin ă alegerea inac țiunii.
Savantul rus А.Н. Трайнин utilizeaz ă no țiunea „grad al cauz ării”, indicând c ă „ac țiunea
omului în calitate de cauz ă a rezultatului socialmente periculos nu este deloc unilateral ă, nu este
întotdeauna egal ă. Dimpotriv ă, ea poate s ă exprime diferite grade ale cauz ării, fiind cauz ă
general ă, c ălăuzitoare sau hot ărâtoare, ori fiind cauz ă mai pu țin important ă, secundar ă” [173,
p.113]. În viziunea autorului nominalizat, gradul c auz ării joac ă un rol decisiv în cazul
determin ării gradului de pericol social al infrac țiunii și al infractorului [173, p.114].
Conceptul „grad al cauz ării” de asemenea reflect ă leg ătura dintre obiectul infrac țiunii
(obiectul material al infrac țiunii) și leg ătura cauzal ă în calitate de semn al laturii obiective.
Având importan ță pentru determinarea gradului de pericol social al faptei, ceea ce în
componen țele materiale de infrac țiune se reflect ă prin intermediul consecin ței criminale, adic ă
dauna cauzat ă obiectului, gradul de cauzare în calitate de no țiune specific ă anume
determinismului cauzal de drept penal, coreleaz ă, în reprezent ări abstracte, obiectul infrac țiunii
cu leg ătura cauzal ă dintre fapt ă și consecin ță.
Leg ătura cauzal ă și latura subiectiv ă a infrac țiunii. Cauz ă poate fi perceput ă de pe pozi ții
teleonomice (în dependen ță de scop), adic ă ca fiind o for ță determinatoare, ca o motivare. În
acest sens, cauza ca for ță determinatoare orientat ă spre ac țiune (inac țiune) are în dreptul penal o
denumire special ă și este descris ă prin intermediul semnelor facultative ale laturii subiective a
componen ței de infrac țiune. Întrebarea const ă în urm ătoarele: motivul sau scopul reflect ă
determinarea teleonomic ă (dup ă obiectivul urm ărit) în dreptul penal?
Motivul infrac țiunii poate fi determinat în felul urm ător: el este „un imbold intern
determinat de anumite necesit ăți și interese, care genereaz ă hot ărârea persoanei de a s ăvâr și o
fapt ă infrac țional ă” [161, p.201]. Scopul infrac țiunii este reflectarea imaginar ă, modelul
consecin țelor socialmente periculoase, spre a c ăror realizare tinde persoana care s ăvâr șește

89 infrac țiunea” [ibidem, p.204].
Savantul rus Н.С. Таганцев , examinând „orientarea voin ței spre activitatea practic ă”,
men ționeaz ă: „Ca moment generator al activit ății noastre, dorin ța, ob ținând for ță orientativ ă,
constituie un stimul, motiv, și ca limit ă presupus ă de con știin ța noastr ă, cu a c ărei atingere
urmeaz ă s ă se finiseze activitatea prestat ă, se materializeaz ă sub form ă de scop al ac țiunii” [167,
p.465]. În continuare, dânsul sus ține c ă scopul întotdeauna constituie o reprezentare, înch ipuire,
care determin ă voin ța, adic ă un motiv general, principal [ibidem, p.753]. Confo rm acestei din
urm ă afirma ții, autorul ajunge la concluzia c ă motivul și scopul sunt „dou ă no țiuni corelative,
…momente ale activit ății psihice, examinate din dou ă puncte de vedere, ceea ce, de fapt, nu
presupune identitatea lor condi ționat ă, ci admite deosebiri în volum și în gradul specializ ării”
[ibidem, p.465].
В.В. Лунев examineaz ă no țiunile penale de motiv, scop și imbold ca fiind elemente de
baz ă ale motiv ării, determinate ca un „factor (proces) subiectiv i ntern al infrac țiunii ce include în
sine actualizarea necesit ății, formarea motivului concret, materializarea moti vului în scop,
alegerea c ăilor de atingere a scopului și prognozarea posibilelor consecin țe, luarea deciziei de a
ac ționa, controlul și corectarea ac țiunilor s ăvâr șite în baza motivului prezent și multe alte
momente” [137, p.62].
Reie șind din cele expuse, consider ăm c ă nu exist ă posibilitate de a delimita motivul și
scopul infrac țiunii cu referire la determinarea teleonomic ă: cauza, în calitatea sa de for ță
generatoare, în cazul dat presupune reflectarea în cadrul categoriei de drept penal a motiv ării,
fără eviden țierea aparte a motivului și scopului.
În Codul de procedur ă penal ă al Republicii Moldova se prevede c ă cauzele care au
contribuit la s ăvâr șirea infrac țiunii intr ă în categoria circumstan țelor care urmeaz ă a fi dovedite
în procesul penal (art.96 alin.(2)). Trebuie s ă men țion ăm c ă termenul „cauzele” utilizat în Codul
de procedur ă penal ă al Republicii Moldova, dup ă esen ța sa, presupune anume motivarea, adic ă
motivul ca imbold și scopul ca model al consecin țelor dorite de subiect într-o form ă unificat ă.
În a șa fel, cauzalitatea subiectiv ă se afl ă în corela ție cu cauzalitatea obiectiv ă în dreptul
penal. În aceast ă privin ță suntem absolut de acord cu opinia lui В.Н. Кудрявцев , care
men ționeaz ă, pe bun ă dreptate, c ă „latura subiectiv ă a componen ței de infrac țiune constituie un
anumit model al laturii obiective a componen ței reflectat în psihicul subiectului” [128, p.147].
Așa semne facultative ale laturii subiective a compon en ței de infrac țiune, precum motivul și
scopul, care constituie esen ța determin ării teleonomice, sunt posibile, dup ă toate probabilit ățile,
doar în cazul infrac țiunilor inten ționate. De aceea, anume la acestea și ne vom opri. Teoria, iar, la
rândul ei, și activitatea practic ă de aplicare a normelor de drept penal deosebe ște no țiunile
vinov ăț ie , motiv și scop în vederea atingerii anumitor obiective special de terminate. Îns ă, toate

90 aceste semne ale laturii subiective luate împreun ă constituie o idee unic ă a subiectului
infrac țiunii, fiind planul lui de ac țiune în perspectiv ă. Analizând modalit ățile de atingere a
rezultatului dorit, subiectul infrac țiunii mai întâi presupune rezultatul dorit, apoi ti nde spre
atingerea acestuia. Acest rezultat îl constituie co nsecin ța socialmente periculoas ă, adic ă efectul
în componen ța construc ției teoretice (normative) a leg ăturii cauzale și efectul în componen ța
mecanismului cauz ării empirice. În continuare, bazându-se pe propriil e cuno știn țe, pe experien ța
de via ță , pe informa ția suplimentar ă, subiectul infrac țiunii imaginar și retrospectiv deruleaz ă
leg ătura cauzal ă – de la efect spre cauz ă. La etapa dat ă cauza este o parte component ă a
mecanismului cauz ării empirice. În continuare, subiectul infrac țiunii imaginar construie ște
elementele lips ă ale complexului cauzal – completându-l cu idei ref eritoare la comportamentul
ce urmeaz ă a fi ales, adic ă ce ac țiuni urmeaz ă a fi s ăvâr șite și de la care urmeaz ă a se ab ține
(adic ă, p ăstrarea inac țiunii în sensul dreptului penal). Anume în a șa fel este creat „modelul
imaginar al laturii obiective în psihicul subiectul ui”, adic ă sunt modelate consecin ța → leg ătura
cauzal ă → fapta. Din acest considerent, corela ția dintre determinarea teleonomic ă în cadrul
laturii subiective a componen ței de infrac țiune și determinarea cauzal ă în latura obiectiv ă a
componen ței de infrac țiune este foarte și foarte strâns ă.
Procesele ce deruleaz ă în psihicul subiectului pot fi descrise cu ajutoru l categoriilor cauzale
și, în genere, pot fi investigate prin prisma catego riilor cauzalit ății.
Corela ția dintre leg ătura cauzal ă și vinov ăție în dreptul penal constituie ceea ce savantul
Т.В. Церетели a numit „unitate dialectic ă, realizat ă în cadrul no țiunii generale a infrac țiunii”
[178, p.305]. În procesul examin ării corela ției dintre cauzalitate și vinov ăție este important s ă nu
se admit ă confundarea sau chiar identificarea acestor no țiuni diferite dup ă esen ță (atât din punct
de vedere obiectiv, cât și subiectiv). А.А. Пионтковский și В.М. Киквадзе men ționeaz ă c ă
„confundarea no țiunilor „leg ătur ă cauzal ă” și „vinov ăție” în dreptul penal poate genera în
practic ă situa ții de incriminare obiectiv ă” [178, p.304].
Examinarea detaliat ă și minu țioas ă a coraportului dintre categoriile de drept penal leg ătur ă
cauzal ă și vinov ăț ie ne ofer ă posibilitatea de a trata în mod deosebit vinov ăția, apelând la
tr ăsăturile și caracteristicile leg ăturii cauzale. Aceast ă tratare nu are destina ția de a o înlocui pe
cea deja existent ă; specificul ei const ă în faptul c ă descrie particularit ățile subiective ale
vinov ăției prin prisma categoriei cauzalit ății. Corela ția dintre determinismul subiectiv și
determinismul cauzal obiectiv, expus ă mai sus, ne convinge de faptul c ă o atare tratare este
susceptibil ă s ă dea via ță la noi postulate cu referire la no țiunea de vinov ăție în dreptul penal.
Dup ă cum știm din teoria dreptului penal ce vizeaz ă latura subiectiv ă a infrac țiunii,
vinov ăția este atitudinea psihic ă, intern ă a persoanei cu referire la semnele componen ței de
infrac țiune. Urmeaz ă s ă atragem aten ția asupra faptului c ă aceast ă atitudine psihic ă este descris ă

91 în lege exclusiv cu referire la semnele obiective a le componen ței de infrac țiune, și anume:
elementul intelectual al vinov ăției ne permite s ă stabilim atitudinea persoanei fa ță de fapt ă și fa ță
de consecin ță ; elementul volitiv al vinov ăției este orientat exclusiv spre consecin ța infrac țiunii
(în cadrul componen țelor materiale). În cazul determin ării formelor vinov ăției în Codul penal al
Republicii Moldova, termenul „fapt ă” este utilizat în sens îngust – adic ă, nemijlocit ca element al
laturii obiective a componen ței de infrac țiune, cu toate c ă uneori acest termen presupune fapta
infrac țional ă privit ă în totalitate.
Vinovat ă este recunoscut ă persoana care a s ăvâr șit, inten ționat sau din impruden ță , o fapt ă
infrac țional ă. Modalitatea de formulare logic ă a con ținutului vinov ăției prin luarea în considerare
a atitudinii celui vinovat fa ță de semnele laturii obiective a componen ței este respectat ă doar în
cazul formei inten ționate a vinov ăției. În ce prive ște impruden ța ca form ă a vinov ăției, con ținutul
acesteia este determinat, în exclusivitate, prin at itudinea subiectului fa ță de consecin ța
socialmente periculoas ă; în lege nu se vorbe ște despre perceperea, con știentizarea de c ătre
subiect a periculozi țății sociale a faptei. Teoria completeaz ă într-o anumit ă m ăsur ă aceste lacune.
Astfel, Н.С. Семернева men ționeaz ă c ă în cazul vinov ăției sub form ă de impruden ță subiectul
prevede periculozitatea social ă a faptei [162, p.192]. В.В. Лунев vine cu propunerea ca „în
defini ția vinov ăției în form ă de impruden ță … s ă fie introdus ă atitudinea subiectului fa ță de
ac țiunea (inac țiunea) care a dus la survenirea consecin țelor socialmente periculoase” [137, p.48],
adic ă s ă se indice direct în lege momentul con știentiz ării de c ătre persoan ă a periculozi țății
sociale a faptei pe care o s ăvâr șește. В.В. Лунев supune, pe bun ă dreptate, unei critici vehemente
defini ția formei imprudente a vinov ăției, de pe pozi ția necesit ății realiz ării consecutive în lege a
principiului incrimin ării subiective.
Cum putem explica determinarea normativ ă și teoretic ă a no țiunii de vinov ăție prin prisma
categoriei cauzalit ății?
Elementul volitiv al vinov ăției const ă nu în dorin ța sau în lipsa de dorin ță , dar în admiterea
con știent ă sau în atitudinea indiferent ă fa ță de cauzarea daunei obiectului infrac țiunii. Utilizarea
expresiei „cauzare” ne plaseaz ă pe terenul no țiunilor deterministice. Îns ă, mult mai interesant
pentru atare analize este elementul intelectual al vinov ăției și componentele sale, deoarece putem
observa c ă exist ă prevederea (neprevederea) cauz ării și con știentizarea complexului cauzal.
Prevederea cauz ării – adic ă, prevederea posibilit ății sau inevitabilit ății survenirii
consecin țelor socialmente periculoase – prin spectrul determ inismului cauzal presupune c ă
subiectul dispune de o schem ă imaginar ă, mintal ă, c ă are un model al leg ăturii cauzale, unde în
componen ța complexului cauzal sunt prezente un șir de cauze și condi ții analizate de el, apte s ă
produc ă genetic efectul.

92 La a șa concluzii ajunge și savantul Н.В. Сенаторов , men ționând urm ătoarele: „Prin
atitudinea psihic ă fa ță de consecin țele socialmente periculoase în psihicul subiectului este
reflectat atât caracterul daunei, cât și procesul de cauzare a acesteia. Ultimul este cons tituit din
ac țiunea unui spectru de condi ții, fiecare dintre care este necesar ă survenirii rezultatului…
Atitudinea psihic ă a subiectului infrac țiunii fa ță de procesul cauz ării daunei cuprinde reflectarea
în psihicul acestuia a fiec ăreia din condi țiile men ționate și din circumstan țele enumerate.
Clarificarea atitudinii psihice fa ță de a șa circumstan țe permite s ă stabilim nu doar prezen ța sau
lipsa vinov ăției, dar și forma și varietatea ei” [163, p.18].
O aten ție deosebit ă în formularea normativ ă a vinov ăției legiuitorul acord ă con știentiz ării
de c ătre subiect a complexului cauzal, altfel spus – per ceperii periculozi țății sociale a ac țiunii
(inac țiunii) sale, adic ă perceperii faptului c ă cauzele și condi țiile respective luate în totalitate
sunt apte s ă dea imbold dezvolt ării mecanismului cauz ării empirice, care duce la survenirea
efectului dorit, sau apte de a nu-l stopa.
Este oare necesar ă indicarea la perceperea, con știentizarea complexului cauzal (în
terminologia investiga ției noastre) în cazul formul ării vinov ăției în forma impruden ței, dup ă cum
aceasta este propus ă și argumentat ă de c ătre Н.К. Семернева și В.В. Лунев ? În viziunea
noastr ă, este necesar ă. Medita țiile asupra viitorului comportament constituie un e lement esen țial
al activit ății psihice a persoanei, și în sfera de aplicare practic ă a normelor de drept penal acest
moment nu poate fi ignorat.
Referitor la cele expuse supra , Alexandru Mari ț face unele preciz ări: „Între raportul cauzal
și vinov ăție exist ă o strâns ă leg ătur ă; numai ac țiunile, inac țiunile umane, precedate și înso țite de
anumite st ări de con știin ță , specifice, care au cauzat urm ări prev ăzute de legea penal ă, vor fi
luate în considerare. Îns ă, vinov ăția nu se poate identifica cu raportul cauzal. Fapta nu este
infrac țiune, fiindc ă raportul cauzal, de și existent, nu are semnifica ție penal ă, deoarece
răspunderea penal ă este subiectiv ă și numai împreun ă pot atrage r ăspunderea penal ă” [47,
p.122].
Leg ătura cauzal ă și subiectul infrac țiunii. Coraportul dintre leg ătura cauzal ă și subiectul
infrac țiunii const ă în faptul c ă leg ătura cauzal ă este determinat ă de subiectul infrac țiunii, unicul
element activ, energic al infrac țiunii. Totodat ă, trebuie s ă re ținem faptul c ă subiectul infrac țiunii
nu trebuie confundat cu ceea ce constituie cauza: n ici în sensul construc ției teoretice a leg ăturii
cauzale (în cadrul c ăreia cauza este ac țiunea sau inac țiunea subiectului), nici în sensul
mecanismului cauz ării empirice (unde în calitate de cauz ă figureaz ă, în genere, fapta,
evenimentul, care, de regul ă, este legat ulterior de subiectul infrac țiunii). Aici deosebiri esen țiale
exist ă între leg ătura cauzal ă în cazul ac țiunii și leg ătura cauzal ă în cazul inac țiunii subiectului
infrac țiunii: dac ă în cadrul componen țelor de infrac țiune, s ăvâr șite prin ac țiune, leg ătura cauzal ă

93 ca mecanism al cauz ării empirice este stabilit ă de c ătre subiect, care în mod activ selecteaz ă
modalitatea de atingere a rezultatului dorit, apoi în cazul inac țiunii obliga țiunea imputat ă
subiectului de a nu admite anumite consecin țe se realizeaz ă prin „pauza, stoparea” mecanismului
cauz ării empirice deja existent. Putem men ționa c ă coraportul dintre leg ătura cauzal ă și subiectul
infrac țiunii în cazul ac țiunii are un caracter subiectiv-obiectiv, iar în ca zul inac țiunii, invers –
obiectiv-subiectiv. În acela și timp, modelarea construc ției teoretice a leg ăturii cauzale depinde
esen țial de modalitatea apari ției mecanismului cauz ării empirice. În a șa fel, posibila modalitate a
comportamentului subiectului infrac țiunii – pasiv, activ sau mixt (îmbinat) – în mod ob ligatoriu
se ia în considerare în procesul construirii compon en ței de infrac țiune. S-ar p ărea c ă aceast ă
afirma ție este absolut evident ă, dar ea totu și este confirmat ă suplimentar și de coraportul stabilit
între leg ătura cauzal ă și subiectul infrac țiunii.
Cu referire la coraportul dintre leg ătura cauzal ă și alte elemente ale componen ței de
infrac țiune ținem s ă eviden țiem și opiniile expuse în doctrina român ă de drept penal. În acest
context, Gr.Rîpeanu men ționeaz ă c ă „actul infrac țional, ca act volitiv și con știent, cuprinde într-
un tot indivizibil elementul material și cel subiectiv; ca urmare, raportul de cauzalitate nu poate
fi redus la cauzalitatea fizic ă dintre ac țiune și inac țiune și rezultatul produs” [70, p.3].
La rândul s ău, C.Bulai opineaz ă: „Solu ționarea problemei leg ăturii de cauzalitate, ca
element al infrac țiunii, implic ă cercetarea faptei atât sub aspectul manifest ării exterioare, cât și
sub acela al proceselor psihice care au stat la baz a acestei manifest ări” [16, p.138]. Conform altui
punct de vedere, de și se recunoa ște c ă în penal fenomenul-cauz ă este un fenomen complex, care
nu are doar o latur ă obiectiv ă, ci și una subiectiv ă, se sus ține c ă „existen ța sau inexisten ța
raportului de cauzalitate nu depinde de împrejurare a c ă persoana a prev ăzut sau nu urm ările
ac țiunii sale, deoarece prevederea ține de vinov ăție, de aceea prevederea nu este necesar ă pentru
existen ța raportului de cauzalitate, care subzist ă independent de con știin ța omului, în mod
obiectiv” [7, p.47].
S-a mai ar ătat, de asemenea, c ă „leg ătura de cauzalitate în s ăvâr șirea infrac țiunilor nu se
limiteaz ă numai la raportul de cauzalitate fizic ă, ci se întrege ște și printr-o leg ătur ă de ordin
psihic, inerent ă tuturor manifest ărilor umane, dar în cuprinsul laturii obiective ace ast ă leg ătur ă
prive ște numai cauzalitatea fizic ă, adic ă leg ătura cauzal ă dintre ac țiunea sau inac țiunea care
constituie elementul material al infrac țiunii. Cel ălalt aspect al leg ăturii de cauzalitate –
cauzalitatea psihic ă – prive ște latura subiectiv ă și rezult ă totdeauna din constatarea vinov ăției,
fiindc ă voin ța de a s ăvâr și o ac țiune (comisiune) sau de a se ab ține de la îndeplinirea unei
obliga ții (omisiune) devine cauza psihic ă a rezultatului ac țiunilor sau omisiunii” [32, p.11].
Ni se pare mai întemeiat acest din urm ă punct de vedere. Desigur, nu se poate nega c ă orice
infrac țiune are un element material și un element subiectiv, c ă aceste dou ă elemente nu sunt

94 obiectiv independente unul de cel ălalt – chiar dac ă, din considerente metodologice, sunt
examinate separat – ci alc ătuiesc împreun ă substanța acelei infrac țiuni și c ă rezultatul produs este
astfel nemijlocit legat, sub aspect cauzal, de amân dou ă. Dar, în cadrul raportului de cauzalitate,
care apar ține laturii obiective, fenomenul-cauz ă nu poate fi examinat separat și, ulterior, ca o
componen ță a cauzalit ății psihice, în cadrul verific ării existen ței vinov ăției. Dac ă existen ța
vinov ăției ar fi examinat ă și conformat ă în opera ția de stabilire a leg ăturii de cauzalitate, atunci
nu doar c ă s-ar nesocoti caracterul obiectiv al acesteia din urm ă, dar îns ăș i una din tr ăsăturile
esen țiale ale infrac țiunii – vinov ăția – și-ar pierde autonomia, înglobându-se în tr ăsăturile de
fapt ă care prezint ă pericol social. A șadar, dup ă p ărerea noastr ă, raportul de cauzalitate trebuie
stabilit, în mod exclusiv, între ac țiunea sau inac țiunea f ăptuitorului și rezultatul survenit, urmând
ca numai apoi, dup ă identificarea fenomenului sau fenomenelor-cauza, s ă se verifice, în cadrul
unei opera ții subsecvente, dac ă ac țiunea-inac țiunea sau ac țiunile-inac țiunile c ărora li s-a
recunoscut valoarea cauzal ă au fost comise cu vinov ăție și, pe aceast ă baz ă, s ă se constate
existen ța sau inexisten ța r ăspunderii penale.

3.2. Locul întâmpl ării în cadrul determinismului și al incidentului (cazusului) în
dreptul penal

În procesul cercet ării problemelor referitoare la determinismul cauzal , în literatura de
specialitate o aten ție deosebit ă se acord ă a șa-numitului incident (cazus). În cadrul determinism ului,
incidentul necesit ă întotdeauna o investigare separat ă și deosebit ă. Pe de o parte, negarea total ă a
incidentului ar duce la aceea c ă vor fi proclamate a șa teorii ale leg ăturii cauzale în dreptul penal,
care vor face anevoioas ă și dificil ă fundamentarea r ăspunderii penale pentru consecin țe
neobi șnuite. Pe de alt ă parte, recunoa șterea total ă a incidentului ar avea ca efect instituirea unei
tendin țe de incriminare obiectiv ă și de tragere nefundamentat ă la r ăspundere penal ă.
Cercetând teoriile leg ăturii cauzale în dreptul penal, М.Д. Шаргородский supune criticii
una din ele – teoria cauzalit ății adecvate, subliniind: „Cauza este o condi ție, care întotdeauna
genereaz ă rezultatul respectiv. Aceast ă opinie era recunoscut ă și de teoria cauzalit ății adecvate,
ea fiind foarte apropiat ă teoriei cauzalit ății exclusive și incorect ă, deoarece duce la negarea
cauzalit ăț ii în cazul incidentului ” [179, p.98].
Apare întrebarea: este oare posibil ă o a șa formulare, precum: „negarea cauzalit ății în cazul
incidentului?”. De asemenea, de ce apare problema i ncrimin ării, imput ării în cazul a șa-zisei
cauz ări incidentale a daunei? În continuare vom încerca s ă g ăsim r ăspunsul la aceste întreb ări.
Dup ă cum s-a men ționat anterior, în procesul perceperii mediului înc onjur ător omul reiese,
de obicei, din recunoa șterea categoriei cauzalit ății, conform c ăreia nu exist ă fapte, evenimente,

95 fenomene f ără cauz ă, precum nu exist ă nici fapte, evenimente, fenomene f ără efect. Tot ceea ce
se nume ște „întâmplare”, sau ceea ce îi este similar ă ei, este doar aceea a c ărei cauz ă nu o putem
stabili, fiindc ă nu avem suficiente cuno știn țe despre construc ția lumii. No țiunea „întâmplare”
apar ține interdeterminismului, adic ă se afl ă în sfera neg ării determinismului, la general. De
aceea, în limitele metodologice ale cauzalit ății „întâmplarea” nu exist ă, motiv din care a vorbi
despre ea în limitele respective nu are sens.
Îns ă, în sfera dreptului penal întâmplarea sau, mai pre cis, incidentul (cazusul) are o cu totul
alt ă importan ță , care nu poate fi ignorat ă. Iat ă cum este definit ă no țiunea de incident în literatura
de specialitate:
1) incident – ac țiune întâmpl ătoare, care (spre deosebire de cea inten ționat ă sau
imprudent ă) dispune de semnele exterioare ale unei fapte soci almente periculoase, îns ă este
lipsit ă de elementul vinov ăției și, respectiv, nu atrage dup ă sine survenirea r ăspunderii juridice;
incidentul urmeaz ă a fi delimitat de for ța major ă [85, p.244];
2) incident – eveniment care nu depinde de voin ța persoanei, din care considerent nu poate
fi prev ăzut în condi țiile respective [181, p.174];
3) incident – caz de cauzare a daunei f ără de vinov ăție, ce se caracterizeaz ă fie prin lipsa
deplin ă a criteriului obiectiv și subiectiv al neglijen ței criminale, fie prin lipsa unuia dintre
acestea [162, p.195];
4) incident – situa ție ce exclude r ăspunderea penal ă, prezent ă atunci când omul nu era
obligat sau nu putea s ă prevad ă posibilitatea survenirii consecin țelor socialmente periculoase ale
ac țiunii sau inac țiunii sale [94, p.130].
Aceste defini ții pu țin se deosebesc unele de altele, toate recunoscând în calitate de tr ăsături
de baz ă ale incidentului urm ătoarele momente:
1) în fapt ă se con țin semnele obiective ale infrac țiunii;
2) în fapt ă se con țin semnele subiective ale infrac țiunii.
Mai mult ca atât, incidentul este cercetat și examinat întotdeauna cu ocazia expunerii laturii
subiective a componen ței de infrac țiune: men țiuni cu referire la incident în cazul examin ării
semnelor obiective ale componen ței nu putem g ăsi, iar no țiunea de întâmplare se atribuie la
caracteristicile obiective ale realit ății ce ne înconjoar ă.
Acum devine evident coraportul dintre defini ția indeterminist ă a „întâmpl ării” și defini ția
incidentului în sensul dreptului penal. Determinism ul, de fapt ca și contrariul acestuia –
indeterminismul, are de-a face cu realitatea obiect iv ă, cu anumite caracteristici obiective.
Cauzalitatea este examinat ă ca un proces obiectiv firesc de generare genetic ă a unui fapt,
eveniment prin intermediul unei cauze externe. Inci den ța, din punctul de vedere al dreptului
penal, reprezint ă construc ția uneia din variet ățile cauz ării daunei f ără de vinov ăție, în cadrul

96 căreia persoanei îi lipse ște în totalitate previziunea cauz ării și con știentizarea complexului
cauzal. Anume din acest considerent se eviden țiaz ă în mod deosebit c ă incidentul urmeaz ă a fi
delimitat de for ța major ă, deoarece în cazul for ței majore este viciat elementul din cadrul laturii
obiective, iar în cazul incidentului sunt viciate e lementul intelectual și cel volitiv ale laturii
subiective a componen ței de infrac țiune [84 2, p. 24].
În acest context ne referim și la opinia penalistului român Matei Basarab, care men ționeaz ă
că „întâmplarea nu poate fi confundat ă cu cazul fortuit, deoarece ea este obiectiv ă, petrecându-se
în planul existen ței, al realit ății, pe când cazul fortuit ține de prevedere, având loc în planul
cunoa șterii” [10, p.103-104].
Răspunsul la întreb ările înaintate anterior rezid ă în urm ătoarele. Formularea „negarea
cauzalit ății în cazul incidentului” este discordant ă și contradictorie din interior, deoarece
recunoa șterea cauzalit ății în calitate de categorie exclude, la general, di scu țiile despre o oarecare
întâmplare obiectiv ă. Problema imput ării, învinuirii în situa ția a șa-numitei cauz ări din
întâmplare, adic ă a incidentului, apare deoarece sunt confunda ți termeni specifici diferitelor
domenii de cercetare: determinismul metodologic cau zal, care neag ă întâmplarea, și dreptul
penal, unde întâmplarea, denumit ă incident, are importan ță proprie, determinat ă de procesele
subiective care se desf ăș oar ă în psihicul persoanei, în fapta c ăreia sunt întrunite doar semnele
exterioare ale componen ței de infrac țiune. Problema imput ării, învinuirii în situa ția cauz ării
daunei din întâmplare urmeaz ă a fi înaintat ă nu în cazul examin ării laturii obiective a
componen ței de infrac țiune și, în particular, a leg ăturii cauzale, ci în cazul examin ării
problemelor legate de vinov ăție.
În situa ția incidentului, latura obiectiv ă a componen ței de infrac țiune nu este viciat ă,
leg ătura cauzal ă în calitatea sa de mecanism al cauz ării empirice și în calitatea sa de construc ție
teoretic ă este prezent ă, precum este prezent ă și fapta în form ă de ac țiune (inac țiune) și, respectiv,
consecin țele socialmente periculoase. Îns ă, este bine cunoscut faptul c ă numai prezen ța în cadrul
faptei a tuturor semnelor componen ței de infrac țiune ne permite s ă vorbim despre r ăspunderea
penal ă a f ăptuitorului.
Printre problemele centrale ale teoriei cauzalit ății se afl ă și rela ția cauzalit ății cu necesitatea
și întâmplarea. În acest context vom men ționa c ă raportul dintre cauzalitate și necesitate urmeaz ă
a fi abordat pe dou ă planuri:
1) în primul rând (în sens larg), întrucât fenomene acauzale nu exist ă, rela ția cauzal ă fiind
universal ă, rezult ă c ă orice cauz ă are cu necesitate un efect și orice efect are o cauz ă;
2) pe lâng ă constatarea c ă orice efect are o cauz ă, experien ța milenar ă a omenirii a pus în
eviden ță și faptul c ă efecte identice sunt produse de cauze identice, în condi ții identice; îns ă,
luând în considerare inexisten ța în realitate a identit ății absolute, vom constata prezen ța unei

97 permanente variabilit ăți (mai sensibile sau mai pu țin sensibile). Astfel, cauze asem ănătoare
produc efecte asem ănătoare, în condi ții asem ănătoare [46, p.205-206].

3.3. Teoria adecvat ă a leg ăturii cauzale în dreptul penal

În știin ța dreptului penal sunt întâlnite multiple opinii cu referire la esen ța leg ăturii cauzale
și rolul acesteia în dreptul penal. Aceste opinii, e xpuse logic și conceptual, constituie teoriile de
drept penal ale leg ăturii cauzale. Nu este necesar s ă ne oprim aici asupra esen ței acestor teorii în
parte, deoarece lor le sunt consfin țite un spectru larg de lucr ări în domeniul vizat.
Anterior, am expus una din clasific ările teoriilor leg ăturii cauzale în dreptul penal, propus ă
de savantul В.Б. Малинин . În lucrarea de fa ță nu este sus ținut ă sau argumentat ă o careva
anumit ă teorie din cadrul celor cu referire la leg ătura cauzal ă, deoarece, în primul rând, în cea
mai mare parte aceste teorii trateaz ă aproape similar no țiunea de leg ătur ă cauzal ă; în al doilea
rând, se pare a fi corect ca oricare cercetare s ă fie fundamentat ă pe ideea relativismului
metodologic, elaborat ă și dezvoltat ă de c ătre П.Фейерабенд [176]. Mai mult ca atât, în studiile
juridice metodologice din trecut de asemenea se obs erv ă o trecere a știin ței juridice de pe
pozi țiile metodologiei monice pe pozi țiile pluralismului metodologic [169]. Acest postula t pare a
fi corect atât pentru investiga țiile generale, cât și pentru cele de specialitate. În ce prive ște
cercet ările realizate în cadrul acestei teze de doctorat, ele sunt chemate s ă explice esen ța
no țiunilor consolidate de drept penal prin prisma dete rminismului cauzal, iar rezultatele atinse
pot fi aplicate cu referire la oricare din teoriile existente ale leg ăturii cauzale în dreptul penal.
Îns ă, cu referire la teoria leg ăturii cauzale adecvate în dreptul penal am dori s ă expunem
anumite opinii și s ă formul ăm unele concluzii, deoarece, în pofida domina ției teoriei conditio
sine qua non , în anumite situa ții de facto se aplic ă în mod echivoc anume teoria cauzalit ății
adecvate.
Teoria cauzalit ății adecvate (teoria leg ăturii cauzale adecvate) a ap ărut la sfâr șitul secolului
XIX, fiind elaborat ă de germanul J.Kries, care scria: „Fiecare fapt, ev eniment, care survine de
facto , este un rezultat obligatoriu al condi țiilor care i-au premers” [142, p.53].
Probabilitatea, dup ă J.Kries, are un caracter exclusiv subiectiv și presupune c ă unui
oarecare subiect nu-i sunt cunoscute toate, f ără excep ție, circumstan țele, fiindc ă dac ă sunt
cunoscute toate circumstan țele premerg ătoare (care constituie cauza), atunci putem vorbi n u
despre probabilitate, dar despre inevitabilitatea s urvenirii unei anumite consecin țe (rezultat). În
studiul s ău J.Kries a divizat no țiunea de probabilitate și no țiunea de posibilitate, reducând
probabilitatea la o cunoa ștere cauzal ă subiectiv ă, iar posibilitatea – la opiniile obiective cu
privire la survenirea rezultatului. Probabilitatea unanim recunoscut ă, sau posibilitatea obiectiv ă a

98 apari ției faptei reflect ă r ăspândirea cuno știn țelor cu referire la condi țiile generale ale survenirii
acesteia. Comentând opiniile lui J.Kries, В.Б. Малинин men ționeaz ă: „Posibilitatea obiectiv ă
are în calitate de premis ă volumul de cuno știn țe cu privire la leg ăturile tipice dintre fapte și
fenomene. De aceea, în fiecare situa ție concret ă de examinare a prezen ței leg ăturii cauzale… este
necesar a clarifica dac ă condi ția dat ă poate s ă contribuie, la general, la survenirea unui anumit
fapt, fenomen… Acolo unde nu exist ă aceast ă leg ătur ă tipic ă între condi ție și rezultatul survenit,
unde condi ția doar datorit ă particularit ăților individuale ale acestui caz concret a dus la
survenirea rezultatului examinat, acolo lipse ște leg ătura cauzal ă adecvat ă dintre ele” [142, p.54].
J.Kries presupunea c ă subiectul nu poate fi responsabil pentru consecin țele neadecvate
(întâmpl ătoare) ale comportamentului s ău: el a contrapus rezultatul adecvat „cauz ării
întâmpl ătoare, neadecvate și efectului întâmpl ător” [178, p.97].
Teoria leg ăturii cauzale adecvate include:
1) teoria subiectiv ă a cauzalit ății adecvate (J.Kries);
2) teoria obiectiv ă a cauzalit ății adecvate (unul din reprezentan ții acestei teorii fiind
savantul Riumelin).
Teoriile adecvate ale cauz ării, atât cea subiectiv ă, cât și cea obiectiv ă, au fost supuse unei
critici vehemente în literatura de specialitate din domeniul dreptului penal. A șa, de exemplu,
savantul Т.В. Церетели men ționeaz ă c ă teoria cauzalit ății adecvate, oferind formule elastice, pe
de o parte, fundamenteaz ă limitarea r ăspunderii penale, iar, pe de alt ă parte, permite a extinde
nejustificat limitele r ăspunderii penale [178, p.97]; mai mult decât atât, „nu dispunem de criterii
știin țifice verificate în vederea aplic ării acestei teorii în practic ă” [ibidem].
Teoria subiectiv ă a cauzalit ății adecvate, adus ă pân ă la o finalitate logic ă, presupune
tragerea subiectului la r ăspundere penal ă, în exclusivitate, pentru infrac țiuni inten ționate
(deoarece este necesar ă perceperea adecvat ă de c ătre subiect a rezultatului survenit; la rândul
său, perceperea adecvat ă constituie o posibilitate obiectiv ă a survenirii rezultatului) și ignor ă, în
sensul r ăspunderii penale, cazurile utiliz ării de c ătre subiect a c ărorva anumite calit ăți atipice ale
obiectului atentatului (ale entit ății materiale, ale p ărții v ătămate).
În ce prive ște teoria obiectiv ă a cauzalit ății adecvate, acesteia îi este specific c ă
solu ționarea problemei cu referire la existen ța leg ăturii cauzale (adecvate sau neadecvate; cu alte
cuvinte, referitor la acuzare sau la imposibilitate a de a învinui) este l ăsat ă la latitudinea instan ței
de judecat ă.
Oricum, fiind supus ă criticilor vehemente și recunoscut ă nu pe deplin întemeiat ă, teoria
leg ăturii cauzale adecvate este aplicat ă în anumite situa ții. Aceste situa ții sunt relatate în
dispozi ția articolului legii penale, când la descrierea lat urii obiective ( și anume – a consecin țelor
infrac țiunii) se men ționeaz ă urm ătoarele: „dac ă aceast ă fapt ă… ar fi putut duce la cauzarea

99 daunei”.
În procesul examin ării unor a șa categorii de dosare instan țele de judecat ă urmeaz ă s ă
stabileasc ă dac ă putea fapta respectiv ă s ă genereze cauzarea daunei, fundamentându- și
concluziile anume pe reprezent ările cu privire la rezultatele tipice ale unor asem enea fapte,
adic ă – pe prevederile teoriei cauzalit ății adecvate (teoria obiectiv ă a cauz ării adecvate).
Rezolvarea problemei cu referire la un a șa gen de leg ătur ă cauzal ă, cu luarea în considerare a
legit ății și relativit ății leg ăturii cauzale, prin alte metode și variet ăți este imposibil ă. De aceea,
concluzia c ă aceast ă fapt ă ar fi putut cauza dauna este fundamentat ă anume pe cuno știn țe
adecvate, tipice și unanim recunoscute cu privire la evolu ția leg ăturii cauzale și survenirea
rezultatului. Respectiv, concluzia nu trebuie s ă ia forma unei opinii subiective referitoare la
probabilitate, ceea ce J.Kries denumea ca fiind „ca uzare întâmpl ătoare” și „efect întâmpl ător”.
Nu putem vorbi c ă diferitele teorii ale leg ăturii cauzale în dreptul penal presupun
perceperea și tratarea diferit ă a categoriei cauzalit ății, cu toate c ă exist ă un spectru variat de
deosebiri între aceste teorii și interpret ări. Esen ța cauzalit ății, în calitatea sa de categorie general ă
și fundamental ă, rezid ă în aceea c ă nu exist ă fapte, fenomene f ără cauz ă și f ără consecin țe
(efecte). În acela și timp, reie șind din sensul unic al perceperii cauzalit ății, teoriile leg ăturii
cauzale în dreptul penal difer ă într-o anumit ă m ăsur ă dup ă con ținut. Aceasta se explic ă, exclusiv,
prin faptul c ă toate aceste teorii tind spre cristalizarea unei c onstruc ții a leg ăturii cauzale la
maximum acceptabil ă pentru întregul drept penal.
Trebuie s ă atragem aten ția și asupra faptului c ă leg ătura cauzal ă în cazul cercet ării și
examin ării în judecat ă a infrac țiunilor cu o componen ță material ă, sanc ționate de legea penal ă
prin indicarea în dispozi ție a consecin țelor ce pot surveni, infrac țiuni care nu au o latur ă
obiectiv ă complex ă, prin indicarea circumstan țelor suplimentare, se stabile ște, cu preponderen ță ,
în baza datelor ob ținute prin intermediul expertizei judiciare cu trim itere la știin țele naturii.
Astfel, s ă lu ăm, de exemplu, dispozi ția de la art.145 alin.(1) din C. pen. RM – omorul u nei
persoane. Potrivit regulilor logicii normative, int erdic ția este instituit ă asupra s ăvâr șirii oric ărei
ac țiuni (inac țiuni) care ar duce la survenirea consecin ței interzise. Se pare c ă, în situa ția
determin ării construc ției teoretice a leg ăturii cauzale ca semn al laturii obiective, chestiu nea de
baz ă ține de determinarea momentului referitor la mecanis mul cauz ării empirice, dup ă care, prin
intermediul stabilirii faptei ca element al complex ului cauzal, este restabilit ă întreaga latur ă
obiectiv ă a componen ței de infrac țiune.
Un anumit grad de complexitate prezint ă problema referitoare la construc ția teoretic ă a
leg ăturii cauzale în dispozi țiile legii penale a Republicii Moldova ce vizeaz ă infrac țiuni cu o
latur ă obiectiv ă complex ă în prezen ța semnelor suplimentare. A șa, de exemplu, cum urmeaz ă a fi
solu ționat ă întrebarea cu privire la leg ătura cauzal ă în dispozi ția de la lit.m) alin.(2) art.145 din

100 C. pen. RM (omorul inten ționat, s ăvâr șit prin mijloace periculoase pentru via ța sau sănătatea mai
multor persoane) sau, altfel spus: de pe ce pozi ții este apreciat ă modalitatea „prin mijloace
periculoase pentru via ța sau s ănătatea mai multor persoane”? În literatura de specia litate întâlnim
dou ă variet ăți ale modalit ății de determinare a „mijloacelor periculoase pentru via ța sau s ănătatea
mai multor persoane”. Prima – prin „armele și mijloacele cu ajutorul c ărora a fost comis ă crima
de omor” [87, p.121-122]. Aceast ă modalitate, varietate de determinare a criteriului vizat, se
prezint ă a fi incomplet ă, nefundamentat ă: explica ția este c ă indicarea la mijloacele și armele de
comitere a infrac țiunii nu reflect ă de la sine leg ătura dintre recunoa șterea modului de comitere a
omorului ca fiind periculos pentru via ța sau s ănătatea mai multor persoane și reala periculozitate
social ă a faptei comise. Utilizarea armelor și mijloacelor ce prezint ă pericol pentru via ța sau
sănătatea mai multor persoane și periculozitatea social ă a faptei se afl ă în dependen ță func țional ă
reciproc ă, adic ă au un anumit determinativ comun, îns ă, de sine st ătător, cu necesitate nu
determin ă cauzalitatea și periculozitatea. Mai mult ca atât, utilizarea anu mitor arme sau mijloace
nu vorbe ște nemijlocit despre faptul c ă a persistat pericolul iminent pentru via ța sau s ănătatea
mai multor persoane.
Din acest considerent, este mult mai util ă utilizarea altui concept: mijloacele periculoase
pentru via ța sau s ănătatea mai multor persoane constituie „o modalitate de cauzare a mor ții, care,
pe lâng ă victima determinat ă, prezint ă un pericol real și pentru via ța altor persoane” [162, p.57];
altfel spus, determin ăm modalitatea prin a expune posibilitatea cauz ării prejudiciului caracteristic
leg ăturii cauzale. Un atare procedeu de determinare viz eaz ă nemijlocit esen ța pericolului social
al modalit ății de realizare a actului de omor.
Printr-o atare formulare a dispozi ției legii penale, complicat ă și completat ă prin semne
suplimentare, chestiunea cu privire la leg ătura cauzal ă nu mai poate fi cercetat ă cu utilizarea
datelor altor știin țe, care nu au un caracter juridico-penal. În situa ția dat ă, este pe deplin posibil a
se vorbi despre construc ția teoretic ă normativ ă special ă a leg ăturii cauzale în dreptul penal, adic ă
despre o construc ție special ă util ă pentru solu ționarea chestiunilor știin țifico-practice din
domeniul dreptului penal. Într-adev ăr, chestiunea referitoare la periculozitatea social ă a
modalit ății omorului se solu ționeaz ă pornind de la faptul dac ă a persistat un pericol real pentru
via ța altor persoane, în afara victimei, persoan ă strict determinat ă. Aici este examinat
mecanismul cauz ării empirice, care a fost declan șat de c ătre infractor; mai apoi, prin intermediul
opera țiunilor logice, este solu ționat ă întrebarea juridic ă: a prezentat oare acest mecanism al
cauz ării empirice un pericol real pentru via ța altor persoane, în afar ă de victima determinat ă,
selectat ă? Dac ă r ăspunsul este pozitiv, atunci r ăspunderea penal ă urmeaz ă s ă survin ă în baza
normei respective a legii penale. Modalit ățile stabilirii leg ăturii cauzale, dup ă cum s-a men ționat
anterior, sunt furnizate dreptului penal de c ătre regulile logice ale induc ției, îns ă acestea nu țin de

101 o anumit ă știin ță , diferit ă de cele juridice, ci sunt doar o modalitate de a g ândi, a cugeta. În
acela și timp, nu poate fi negat nici faptul c ă modalitatea de gândire, cugetare poate figura și în
calitate de știin ță de sine st ătătoare. Anume în baza criteriilor juridice, adic ă în baza cercet ării
construc ției juridico-penale a leg ăturii cauzale în procesul de cercetare și examinare în judecat ă a
cauzelor penale prev ăzute de art.145 alin.(2) lit.m) din C. pen. RM se s tabile ște „periculozitatea
pentru via ța sau s ănătatea mai multor persoane”. De asemenea, la solu ționarea acestei întreb ări
pot fi utilizate și criteriile teoriei obiective a cauz ării adecvate.
În a șa fel, în știin ța dreptului penal și în activitatea practic ă a organelor de drept exist ă
destul loc și pentru teoria leg ăturii cauzale adecvate. Regulile metodice prev ăzute de alte teorii
ale leg ăturii cauzale, care sunt respinse și recunoscute ca incorecte în cazul studierii leg ăturii
cauzale în dreptul penal, ca argument fiind adus ă conditio sine qua non, își g ăsesc reflectare în
anumite dispozi ții ale normelor legii penale și în practica aplic ării acestora. Sub rezerva lu ării în
considerare a exemplelor expuse, este necesar a rec omanda studierea construc ției leg ăturii
cauzale și a posibilelor mecanisme ale cauz ării empirice cu referire la fiecare articol din Par tea
Special ă a Codului penal.
În ce ne prive ște, consider ăm c ă pentru determinarea fenomenului sau fenomenelor-ca uz ă
ar fi mai exact ă și mai util ă (de și nu perfect ă) a șa-numita teorie a condi ției – sine qua non .
Potrivit acestei teorii, orice condi ție, care nu poate fi legat ă de rezultatul produs, trebuie
considerat ă ca fiind o cauz ă a acestuia, dac ă a contribuit – indiferent în ce m ăsur ă – la
producerea lui.
În al ți termeni, toate condi țiile care au o oarecare leg ătur ă cu rezultatul survenit sunt
considerate cauze ale acestui rezultat – sunt echiv alente cu cauzele – dac ă au avut o contribu ție,
oricât de modest ă, la producerea lui. Singura cerin ță impus ă în acest sens fiec ăreia în parte –
pentru a i se recunoa ște valoarea cauzal ă – este c ă f ără ea rezultatul respectiv s ă nu se fi produs.
Pentru a se stabili care condi ții – din ansamblul celor avute în vedere – au fost sine qua
non , se folose ște, practic, procedeul elimin ării, ipotetice și succesive, a fiec ărei condi ții, spre a se
verifica, în leg ătur ă cu fiecare în parte, dac ă în lipsa ei rezultatul s-ar fi produs sau nu.
În cazul în care se va constata c ă, f ără acea condi ție, rezultatul n-ar fi survenit, atunci
aceasta va fi socotit ă cauz ă a acelui rezultat.
În situa ția în care, dimpotriv ă, se va ajunge la concluzia c ă rezultatul s-ar fi produs chiar și
fără condi ția luat ă în considerare, atunci acea condi ție nu poate fi echivalent ă unei cauze și
trebuie exclus ă din anteceden ța cauzal ă.
În contextul expunerii teoriei leg ăturii cauzale adecvate în dreptul penal, ținem s ă
eviden țiem și momentul c ă raportul de cauzalitate se întrerupe atunci când, pe parcursul
desf ăș ur ării procesului cauzal, intervine o energie independ ent ă care produce ea îns ăș i rezultatul.

102 O ac țiune sau inac țiune poate fi considerat ă una dintre condi țiile rezultatului survenit doar în
măsura în care a contribuit la producerea acelui rezu ltat, chiar dac ă între ea și urmarea produs ă
exist ă o cât de mic ă leg ătur ă.
Aceast ă leg ătur ă necesar ă este îns ă frânt ă atunci când între acea ac țiune sau inac țiune și
rezultatul considerat s-a interpus o energie indepe ndent ă care, prin interven ția sa, a generat ea
îns ăș i, singur ă și împreun ă cu altele ce i-au succedat, acel rezultat [29, p.1 67].
Edificator în acest sens este exemplul prezentat de savantul român V.Dongoroz, în care o
persoan ă, fiind lovit ă de alta, fuge și, în timp ce traversa regulamentar strada, este ac cidentat ă și
lovit ă de un autovehicul, prin nerespectarea regulilor de circula ție. Fiind consultat ă de un medic,
acesta stabile ște c ă victimei, de și grav r ănit ă, nu îi este pus ă în pericol via ța și îi permite s ă se
întoarc ă acas ă, putând s ă consume orice aliment; ea îns ă consum ă un aliment alterat, se intoxic ă
în mod grav și înceteaz ă din via ță dup ă câteva ore [31, p.229].
În aceast ă succesiune de condi ții care preced rezultatul letal, leg ătura cu aceasta din urm ă
s-a rupt din momentul în care victima a consumat al imentul alterat, a șa încât în sarcina celui care
a aplicat lovituri și a conduc ătorului auto imprudent se vor putea re ține numai infrac țiunile de
lovire și, respectiv, de v ătămare corporal ă din culp ă.

3.4. Categoria cauzalit ăț ii și construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale în
componen țele formale de infrac țiune

În știin ța contemporan ă a dreptului penal, chestiunea referitoare la leg ătura cauzal ă în
infrac țiunile cu o componen ță formal ă este rezolvat ă în felul urm ător: semn obligatoriu al laturii
obiective a componen ței formale de infrac țiune îl constituie doar fapta, în form ă de ac țiune sau
inac țiune. Urm ările prejudiciabile sanc ționate în componen țele formale de infrac țiune lipsesc,
deoarece pedepsibil ă este doar fapta. Respectiv, este lips ă și semnul leg ăturii cauzale în cadrul
laturii obiective a unor a șa componen țe de infrac țiune.
Divizarea componen țelor de infrac țiune în materiale și formale în știin ța dreptului penal
ast ăzi nu este pus ă la îndoial ă. În anii ’50 ai secolului trecut aceast ă clasificare stârnea obiec țiile
mai multor savan ți. Aceste obiec ții țineau, în primul rând, de îns ăș i denumirea și, în al doilea
rând, de esen ța clasific ării.
În particular, un oponent, adversar al componen țelor formale, în dependen ță de esen ța
acestora, a fost savantul А.Н. Трайнин .
Referitor la posibilitatea existen ței componen țelor de infrac țiune „f ără de consecin țe”,
altfel spus – „formale”, А.Н. Трайнин men ționeaz ă: „A atenta înseamn ă întotdeauna a cauza, a
pricinui într-o form ă sau alta și într-o anumit ă m ăsur ă o anumit ă daun ă obiectului… Obiectul

103 invulnerabil al atentatului criminal se contrazice singur pe sine” [173, p.86; 106, p.16].
Fundamentându- și concep țiile pe o premis ă, corect ă dup ă esen ță și dovedit ă de el însu și, cu
referire la prezen ța corela ției strânse dintre obiectul atentatului criminal și survenirea consecin ței
socialmente periculoase, А.Н. Трайнин ajunge la concluzia c ă separarea componen țelor formale
de infrac țiune nu este fundamentat ă, fiind lipsit ă de sens. În a șa fel, chestiunea cu privire la
leg ătura cauzal ă în cadrul infrac țiunilor cu o componen ță formal ă decade, iar „afirma ția c ă în
cadrul unui grup de a șa-numite infrac țiuni cu o componen ță formal ă leg ătura cauzal ă lipse ște
submineaz ă principiul general și de o mare importan ță al justi ției – tragerea persoanei la
răspundere doar în cazul prezen ței în cadrul celor comise a tuturor elementelor și semnelor
componen ței de infrac țiune” [106, p.118].
Deoarece corectitudinea și fundamentarea clasific ării componen țelor de infrac țiune în
formale și materiale nu este pus ă la îndoial ă în studiul nostru, logica conceptelor savantului А.Н.
Трайнин , care vede cauzalitatea în toate componen țele, f ără excep ție, negând inexisten ța
acesteia în componen țele formale, aici nu poate fi acceptat ă. Totodat ă, întrebarea cu privire la
leg ătura cauzal ă în infrac țiunile cu o componen ță formal ă necesit ă o investiga ție special ă,
deoarece, declarând cauzalitatea ca fiind o categor ie general ă, vom genera o contradic ție intern ă,
dac ă vom recunoa ște c ă pentru anumite componen țe de infrac țiune (materiale, formale, reduse)
leg ătura cauzal ă nu este un semn obligatoriu.
Este bine cunoscut c ă structura, construc ția componen ței materiale de infrac țiune
presupune existen ța a trei semne obligatorii ale laturii obiective:
1) fapta, în form ă de ac țiune sau inac țiune;
2) consecin țele, sub form ă de rezultatul socialmente periculos;
3) leg ătura cauzal ă dintre ele.
Îns ă, construc ția componen ței formale a infrac țiunii presupune doar existen ța a unui singur
semn al laturii obiective: fapta în form ă de ac țiune sau inac țiune. Dup ă cum men ționeaz ă В.Н.
Кудрявцев și С.Г.Келина , consecin țele unor a șa infrac țiuni fie c ă se prezum ă, fie c ă survin nu
în toate cazurile, sau nu au caracter material, de aceea nu pot fi stabilite prin intermediul
mijloacelor procesuale [129, p.160].
Т.В. Церетели eviden țiaz ă urm ătoarele motive normative ale construirii, materiali z ării
componen țelor formale:
1) consecin ța survine inevitabil prin comiterea unei fapte dete rminate, de aceea acestea
sunt, practic, de facto , inseparabile una de cealalt ă;
2) una și aceea și fapt ă poate cauza variate consecin țe infrac ționale, considerent din care
este dificil a concretiza aceste consecin țe;
3) rela ția social ă protejat ă are o importan ță atât de mare, încât se consider ă c ă nu putem

104 aștepta survenirea daunei evidente pentru a lega de a cest moment consumarea faptei socialmente
periculoase; de aceea, sanc ționabil ă este îns ăș i s ăvâr șirea faptei, care ar prezuma fie și o
posibilitate îndep ărtat ă de survenire a daunei [178, p.65-66].
Astfel, s-ar p ărea c ă, deoarece sunt lips ă consecin țele necesare, nu exist ă, în genere,
necesitatea de a vorbi despre leg ătura cauzal ă: aceast ă întrebare nu este solu ționat ă, deoarece
decade de la sine. În acest context, М.И. Ковалев și П.Т. Васьков men ționeaz ă: „În cazul
infrac țiunilor formale obiectului atentatului îi poate fi cauzat ă o daun ă sau poate fi creat pericolul
cauz ării unei a șa daune. Îns ă, tr ăsătura de baz ă a acestei categorii de infrac țiuni ține de faptul c ă
consecin țele și, respectiv, leg ătura cauzal ă între ele și ac țiunile socialmente periculoase ale
învinuitului nu constituie semne ale componen ței de infrac țiune” [106, p.13]. Anume aceast ă
leg ătur ă, f ăcut ă prin termenul „respectiv”, și constituie acea gre șeală logic ă în cazul concluziei
că în componen țele formale lipse ște leg ătura cauzal ă, concluzie formulat ă în temeiul lipsei
consecin țelor socialmente periculoase.
Este necesar a delimita no țiunile „infrac țiune” și „componen ță de infrac țiune”.
Componen ța de infrac țiune reprezint ă o construc ție știin țific ă ideal ă, care reflect ă tr ăsăturile
esen țiale ale faptei socialmente periculoase (în sens la rg al cuvântului). Infrac țiunea, îns ă,
constituie un fapt materializat în exterior, existe nt, un obiect al știin ței dreptului penal. În
conformitate cu procesul logic al criminaliz ării unei anumite fapte, ini țial este eviden țiat obiectul
care necesit ă protec ție din partea dreptului penal. Aceasta este o cerin ță general ă pentru orice
obiecte, materiale și imateriale, protejate de legea penal ă, ca de exemplu: pentru obiectul –
rela țiile sociale din domeniul protec ției vie ții și s ănătății persoanei (infrac țiunea – omorul;
componen ță material ă), pentru obiectul – rela țiile sociale din domeniul propriet ății
(infrac țiunea – furtul; componen ță material ă), pentru obiectul – rela țiile sociale din domeniul
drepturilor politice, de munc ă și altor drepturi constitu ționale ale cet ățenilor (infrac țiunea –
înc ălcarea drepturilor cet ățenilor; componen ță formal ă) etc. În continuare, consecutiv (pentru
fiecare element în parte) este construit ă componen ța și, în dependen ță de faptul dac ă consecin țele
pot fi procesual stabilite, dac ă au o expresie material ă etc., componen ța devine material ă sau
formal ă. Infrac țiuni f ără consecin țe, dup ă cum este unanim recunoscut, nu exist ă. Întrebarea
const ă doar în aceea dac ă sunt incluse sau nu consecin țele în semnele obligatorii ale
componen ței de infrac țiune. În infrac țiunile, materializate în legea penal ă pe calea construirii
componen ței formale, consecin ța socialmente periculoas ă, care, în mod evident, survine, nu este
inclus ă în semnele obligatorii ale componen ței. Îns ă, de la sine, aceasta nu neag ă prezen ța unei
corela ții strânse între criminalizarea faptei și obiectul infrac țiunii anume prin eviden țierea
daunei, pe care o anumit ă fapt ă o aduce obiectului ce necesit ă protejare din partea legii penale.
Astfel, nu consecin țele exprimate material constituie esen ța „rezultatului” infrac țiunii cu o

105 componen ță formal ă, ci stabilirea normativ ă a circumstan ței c ă printr-o anumit ă fapt ă concret ă
unui anumit obiect i se cauzeaz ă o daun ă determinat ă.
Și în continuare: cauzalitatea, în calitatea sa de c ategorie universal ă a tabloului lumii
contemporane, persist ă în toate faptele, evenimentele, fenomenele care su nt legate intern, în mod
genetic, adic ă corelate într-un a șa mod, încât fapta, fenomenul, evenimentul A genereaz ă fapta,
fenomenul, evenimentul B. Unele evenimente, fenomene într-adev ăr sunt generate de fapte, îns ă
nu sunt incluse în cadrul componen ței de infrac țiune în calitate de semn obligatoriu – consecin țe.
Fapta, evenimentul, fenomenul A, în calitate de cauz ă, atât în componen țele materiale de
infrac țiune, formale, cât și în cele reduse, având un semn genetic, deja con ține în sine
posibilitatea survenirii unui anumit rezultat (al faptei, evenimentului, fenomenului B ), care, în
acela și timp, datorit ă unor motiva ții practice, nu este inclus în categoria semnelor o bligatorii (în
calitate de consecin ță ).
Lipsa necesit ății de a dovedi pricinuirea daunei ( și, respectiv, prezen ța leg ăturii cauzale) în
componen țele formale de infrac țiune (necesitate determinat ă nu de cerin țele legisla ției
procesuale, dar de influen ța componen ței de infrac țiune asupra determin ării cercului de
circumstan țe ce urmeaz ă a fi dovedite) nu poate nega existen ța unei anumite leg ături cauzale,
deoarece, dup ă cum s-a stabilit, criminalizarea faptei este legat ă, în primul rând, de necesitatea
de a proteja obiectul, nu îns ă de interdic ția general ă a faptei ca esen ță .
Astfel, dac ă am recunoa ște universalitatea cauzalit ății și înr ădăcinarea ei, în totalitate, în
cauz ă (dar nu independen ța acesteia), apoi putem formula concluzia, conform c ăreia categoria
cauzalit ății este evident prezent ă în cadrul componen țelor formale de infrac țiune.
În mai multe cazuri, în dispozi țiile articolelor cu o componen ță formal ă de infrac țiune (ca,
de exemplu, art.171 C. pen. RM) chiar este direct p rezent ă leg ătura cauzal ă, ea urmând a fi
dovedit ă.
Îns ă, uneori, pentru a învinui subiectul în cazul unei componen țe formale, organul de
urm ărire penal ă, instan ța de judecat ă urmeaz ă s ă stabileasc ă dac ă ar fi putut fapta s ă condi ționeze
pricinuirea daunei; cu alte cuvinte, s ă solu ționeze chestiunea referitoare la prezen ța leg ăturii
cauzale ( poten țiale, nerealizate ) în cadrul componen ței de infrac țiune, formale dup ă construc ție.
Dup ă cum am men ționat pe parcurs, în situa ția dat ă, pentru solu ționarea întreb ării referitoare la
leg ătura cauzal ă, urmeaz ă a fi utilizate tezele teoriei cauzalit ății adecvate.
Este necesar s ă atragem aten ția și asupra faptului c ă uneori putem întâlni și construc ții
formal-materiale ale componen țelor de infrac țiune. În opinia lui В.В. Лунев , componen țele de
infrac țiune sunt materiale numai atunci când au dus la sur venirea real ă a daunei; atunci, îns ă,
când fapta doar ar fi putut avea drept consecin ță cauzarea de daune, componen ța infrac țiunii
reale r ămâne a fi formal ă. Totodat ă, în situa ția respectiv ă, stabilirea leg ăturii cauzale constituie o

106 necesitate obligatorie [137, p.293]. Acest moment u rmeaz ă a fi luat în calcul și în cazul
componen țelor formal-reduse de infrac țiune.

3.5. Cazul particular al diviz ării categoriei cauzalit ăț ii, al construc ției teoretice a
leg ăturii cauzale și al mecanismului cauz ării empirice

a) Particularit ățile mecanismului cauz ării empirice și particularit ățile construc ției
teoretice a leg ăturii cauzale în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune.
Mecanismul cauz ării empirice este prezent în toate infrac țiunile și ar fi incorect a-l ignora în
cazul analizei componen ței de infrac țiune. Pe exemplul cauzelor penale concrete putem ex amina
mecanismul cauz ării empirice, care duce la consecin țe socialmente periculoase fixate în
dispozi ția articolelor din Partea Special ă a Codului penal al Republicii Moldova.
Infrac țiunea prev ăzut ă la art.162 C. pen. RM – Neacordarea de ajutor unui bolnav – are o
componen ță , în latura obiectiv ă a c ăreia fapta este exprimat ă în forma inac țiunii pure [20].
Teoreticianul С.В. Бородин men ționeaz ă, corect, c ă „pentru survenirea r ăspunderii penale
trebuie s ă survin ă consecin țele indicate în lege, cauzal legate de neacordarea ajutorului” [87,
p.190].
Leg ătura cauzal ă dintre consecin țele infrac ționale și fapta de neacordare de ajutor (adic ă,
fapta în form ă de inac țiune), eviden țiat ă de c ătre С.В. Бородин , se prezint ă, în special, în calitate
de construc ție teoretic ă special ă de drept penal a leg ăturii cauzale; altfel spus, inac țiunea
infrac țional ă aici nu „cauzeaz ă, pricinuie ște” în acela și sens în care „cauzeaz ă, pricinuie ște”
ac țiunea. Aceasta, îns ă, nu neag ă leg ătura cauzal ă generat ă de o cauz ă pasiv ă. Ac țiunea cauzeaz ă
în sensul c ă determin ă apari ția mecanismului cauz ării empirice, creeaz ă cauza natural ă, fireasc ă,
în sensul acordat acesteia de știin țele naturii. Inac țiunea, în calitate de categorie excep țional ă de
drept penal în sensul neîndeplinirii celor necesare , intr ă în componen ța complexului cauzal, care
determin ă survenirea consecin țelor periculoase indicate în lege. În aceast ă situa ție, cauza
obiectiv ă, a șa cum aceasta este tratat ă de știin țele naturii, este premerg ătoare în timp inac țiunii
persoanei obligate.
Specificul mecanismului cauz ării empirice const ă în faptul c ă în cazul inac țiunii el apare;
respectiv, acest mecanism, urmeaz ă a fi analizat mult mai devreme decât construc ția teoretic ă a
leg ăturii cauzale. Explica ția const ă în faptul c ă coraportul dintre mecanismul cauz ării empirice și
construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale, care are importan ță în sensul dreptului penal (adic ă,
pentru solu ționarea întreb ării referitoare la dreptul penal), se realizeaz ă prin:
1) coinciden ța deplin ă a efectului și a consecin ței ilegale (aici este vorba doar despre
infrac țiunea consumat ă);

107 2) constatarea complexului cauzal existent, ceea ce este extrem de important pentru
stabilirea leg ăturii cauzale.
Complexul cauzal trebuie s ă includ ă în sine cauza în sensul mecanismului cauz ării
empirice și cauza în sensul construc ției teoretice a leg ăturii cauzale; dac ă inac țiunea persoanei
obligate nu are atribu ție la cauz ă în sensul mecanismului cauz ării empirice, apoi despre existen ța
componen ței de infrac țiune în situa ția dat ă nu poate fi vorba. De aceea, doar dup ă stabilirea
minu țioas ă a întregului mecanism al cauz ării empirice putem trece la întrebarea referitoare la
faptul dac ă exist ă subiect special și dac ă inacțiunea acestuia este în leg ătur ă cauzal ă (în sensul
construc ției teoretice a leg ăturii cauzale) cu consecin ța ilegal ă.
În spe ță , S. a fost pus ă sub învinuire în baza alin.(2) art.162 din C. pen. RM (Neacordarea
de ajutor, f ără motive temeinice, unui bolnav de c ătre o persoan ă care, în virtutea legii sau a
regulilor speciale, era obligat ă s ă îl acorde, dac ă aceast ă fapt ă a provocat din impruden ță o
vătămare grav ă a integrit ăț ii corporale sau a s ănătăț ii sau decesul bolnavului). S. a fost
învinuit ă pentru faptul c ă, activând în calitate de medic de familie, nu a ac ordat ajutor medical
adecvat l ăuzei N.; ca urmare, aceasta a suportat v ătămare grav ă a s ănătăț ii din cauza
hemoragiei. În cursul urm ăririi penale s-a stabilit c ă S., observând c ă procesul de na ștere la cet.
N. a început spontan, fiind înso țit de o hemoragie intensiv ă, nu i-a comunicat despre aceasta
medicului ginecolog raional, nu a examinat pacienta în modul necesar. Mai mult ca atât, și-a
dat acordul la transportarea acesteia cu un mijloc de transport de ocazie (la spitalul raional)
care se afla la o distan ță de 18 km. Dup ă ce pacienta N. a fost adus ă la spital, S. nu a informat
personalul medical despre starea bolnavei și a plecat imediat într-o alt ă localitate (Sec ția de
Urm ărire Penal ă a Inspectporatului de Poli ție B ălți, cauza penal ă nr. 2012040540).
În cazul dat, mecanismul cauz ării empirice este exprimat cu toat ă claritatea și este stabilit
în baza investig ării medicale, prezentate în cauza penal ă prin raportul de expertiz ă.
Hemoragiile legate de na ștere sunt determinate cauzal de particularit ățile organismului, de
traume și alte cauze, a c ăror stabilire se realizeaz ă în cadrul știin ței medicale [166, p.103-106;
78, p.350-351]. În conformitate cu caracterul cauze i medicale a hemoragiei sunt prescrise
modalit ățile de înl ăturare a acestui proces patologic. Dac ă nu se întreprind m ăsurile necesare în
vederea opririi hemoragiei sau dac ă mijloacele aplicate în aceast ă privin ță nu corespund
necesit ății reale, pacienta moare în rezultatul pierderii ma sive de sânge.
În a șa fel, mecanismul cauz ării empirice este stabilit de c ătre expert – persoan ă care
dispune de cuno știn țe speciale într-un anumit domeniu, adic ă de c ătre un specialist într-un alt
domeniu al știin ței decât cel juridic; acesta se prezint ă în felul urm ător: cauza (hemoragia) →
efectul (moartea pacientei).

108 Urmeaz ă s ă men țion ăm c ă în exemplul dat cauza (hemoragia) este, de asemene a,
determinat ă de particularit ățile organismului p ărții v ătămate sau de particularit ățile procesului
na șterii. Îns ă, aceste cauze nu sunt dependente de careva categor ii importante în sensul dreptului
penal, cu toate c ă au o importan ță esen țial ă pentru observa țiile medicale asupra mecanismului
cauz ării empirice. Adic ă, dac ă e s ă red ăm aceast ă schem ă mai desf ăș urat în urm ătorul mod:
(cauza hemoragiei → hemoragia → moartea în rezultatul hemoragiei), apoi în sfera i nteresului
de drept penal sunt implicate doar ultimele dou ă momente și este totalmente ignorat cel dintâi.
Aceasta este determinat de faptul c ă dreptul penal examineaz ă numai acele evenimente,
fenomene, fapte care se afl ă în raport nemijlocit cu fapta normativ fixat ă în form ă de ac țiune sau
inac țiune și constituie, în cumul cu ea (fapta), complexul cau zal. Anume din acest considerent
este necesar a examina construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale, f ără a ne limita doar la
mecanismul cauz ării empirice ( și, mai mult ca atât, la no țiunile general-filosofice referitoare la
leg ătura cauzal ă).
Astfel, dup ă ce a fost determinat mecanismul cauz ării empirice, este necesar a stabili dac ă
exist ă complexul cauzal, adic ă dac ă inac țiunea normativ ă a subiectului obligat se afl ă în coraport
cu ceea ce constituie cauza, care este stabilit ă în limitele mecanismului cauz ării empirice.
Particularitatea construc ției teoretice a leg ăturii cauzale în cazul inac țiunii se reflect ă în
procesul depist ării complexului cauzal. Inac țiunea constituie o form ă a comportamentului
persoanei, fixat ă normativ și interzis ă prin legea penal ă. Acest comportament poart ă un caracter
infrac țional doar în cazul în care este coraportat la anum ite condi ții stabilite de lege. Condi țiile,
în a c ăror prezen ță inac țiunea este una infrac țional ă, sunt divizate în urm ătoarele categorii:
– prima condi ție o constituie prezen ța subiectului special – adic ă, statutul persoanei
asupra c ăreia este plasat ă o anumit ă obliga țiune. Anterior acest subiect a fost supus
examin ării și a fost formulat ă concluzia referitoare la faptul c ă inac țiunea, fie simpl ă
sau mixt ă, formeaz ă subiectul special;
– cea de a doua condi ție, legat ă nemijlocit de prima, o constituie îns ăș i obliga țiunea de a
săvâr și anumite ac țiuni;
– a treia condi ție ține de o anumit ă stare a realit ății, în cadrul c ăreia subiectul obligat
(prima condi ție) trebuie s ă realizeze anumite ac țiuni (cea de a dou ă condi ție) și are
posibilitatea real ă de a le îndeplini.
În cazul anterior expus cea de-a treia condi ție se prezint ă în felul urm ător: starea patologic ă
a procesului de na ștere, în cadrul c ăruia persoana obligat ă (prima condi ție) urm ă s ă întreprind ă
anumite ac țiuni (a doua condi ție). Cea de-a treia condi ție este strâns corelat ă cu primele dou ă.
Totodat ă, cea de-a treia condi ție indicat ă reprezint ă mecanismul cauz ării empirice, adic ă
reprezent ările cu privire la leg ătura cauzal ă, privit ă prin prisma știin țelor naturale, unde efectul îl

109 constituie moartea pacientei ca rezultat al hemorag iei, iar cauza o constituie hemoragia.
Prezen ța tuturor celor trei condi ții, adic ă inac țiunea f ără motive întemeiate a persoanei
obligate în circumstan ța când la pacient ă era prezent ă hemoragia, denot ă că construc ția teoretic ă
a leg ăturii cauzale, exprimat ă normativ în alin.(2) art.162 C. pen. RM, la mod di rect, prin
intermediul no țiunii de complex cauzal, este corelat ă cu mecanismul cauz ării empirice. Și anume
ambele cauze – inac țiunea în componen ța construc ției teoretice a leg ăturii cauzale (elementul
juridic) și hemoragia în sensul mecanismului cauz ării empirice (elementul medical) – au
determinat survenirea consecin ței socialmente periculoase, decesul pacientei.
În a șa fel, cauza pasiv ă specific ă – inac țiunea – se include în totalitate în complexul cauza l
și reprezint ă cauza consecin ței infrac ționale survenite cu rezerva prezen ței celor trei condi ții
anterior eviden țiate, unde cea mai important ă dintre ele o constituie coraportarea direct ă la cauza
fireasc ă, în sensul specific.
În cadrul ultimului paragraf al capitolului precede nt au fost formulate dou ă întreb ări, la
care acum putem da un anumit r ăspuns.
Prima întrebare const ă în urm ătoarele: putem oare vorbi despre leg ătura cauzal ă dintre
fapta în form ă de inac țiune și consecin ța socialmente periculoas ă sau leg ătura cauzal ă într-o a șa
construc ție lipse ște?
Răspunsul la întrebarea dat ă este absolut evident în ipoteza delimit ării diferitelor sensuri
ale leg ăturii cauzale, utilizate în dependen ță de necesitate în dreptul penal. Leg ătura cauzal ă în
calitate de mecanism al cauz ării empirice este prezent în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite
prin inac țiune. În componen țele materiale cu inac țiune în latura obiectiv ă, în afara inac țiunii,
apar cauze a c ăror evolu ție duce, prin intermediul leg ăturii cauzale, la survenirea consecin țelor.
Mult mai interesant ă este întrebarea despre reprezentarea proprie drept ului penal cu referire
la a șa componen țe (cu inac țiune în cadrul laturii obiective). Aici este util ă și aplicabil ă ideea
înaintat ă anterior cu privire la complexul cauzal. Deoarece în sfera de ac țiune și influen țare a
dreptului penal sunt plasate doar acele fapte care sunt socialmente periculoase și ilegale,
inac țiunea, de rând cu anumite cauze, se include în comp lexul cauzal și constituie unul dintre
evenimentele premerg ătoare necesare, care, luate în cumul, duc la surven irea rezultatului
infrac țional. Dup ă cum a fost men ționat anterior, cauza are un caracter genetic și nomologic și
este extern ă în coraport cu efectul survenit. Aceste particular it ăți se atribuie în deplin ă m ăsur ă și
complexului cauzal. Inac țiunea și alte cauze și condi ții respective constituie complexul cauzal,
care determin ă survenirea consecin ței socialmente periculoase. În a șa fel este prezentat ă
construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale în componen țele cu inac țiune în cadrul laturii obiective.
Prevederea cu privire la complexul cauzal, în compo nen ța c ăruia se con țin: 1) fapta în forma
prev ăzut ă de dispozi ția respectiv ă a articolului și 2) cauza descris ă de mecanismul cauz ării

110 empirice, este aplicabil ă în egal ă m ăsur ă atât componen țelor de infrac țiune s ăvâr șite prin ac țiune,
cât și componen țelor de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune.
Cea de-a doua întrebare consta în urm ătoarele: este oare necesar ă o construc ție teoretic ă
special ă cu referire la leg ătura cauzal ă în cazul inac țiunii, sau orice teorie general ă a leg ăturii
cauzale în dreptul penal este suficient ă pentru descrierea leg ăturii cauzale în componen țele de
infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune?
Dup ă cum a fost men ționat anterior, orice teorie a leg ăturii cauzale în dreptul penal
reprezint ă prin sine descrierea sistematizat ă a determinismului cauzal de drept penal. Este posi bil
să ne ghid ăm consecutiv de afirma țiile unei anumite teorii elaborate, îns ă, totodat ă, este necesar
să reie șim și din prevederea c ă a șa-numita cauz ă „pasiv ă” pe deplin și în întregime se afl ă pe
tărâmul determinismului cauzal. În acela și timp, în influen țarea sa asupra lumii obiective ea se
deosebe ște esen țial de cauza activ ă, de aceea are anumite particularit ăți strict determinate.
b) Particularit ățile leg ăturii cauzale în sens îngust, determinate de caract erul pasiv al
cauzei. Leg ătura cauzal ă în sens îngust (adic ă, ca leg ătur ă între dou ă evenimente, fenomene)
constituie, f ără echivoc, un anumit grad de complexitate pentru per ceperea și studierea
componen țelor de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune.
Într-adev ăr, mecanismul cauz ării empirice este stabilit în baza datelor știin țelor naturii și
reprezint ă anumite procese, cauza evident ă a c ărora poate fi depistat ă dup ă limitele, inclusiv
temporale, ale componen ței de infrac țiune. Aceast ă cauz ă obiectiv ă, fireasc ă, în procesul
calific ării se afl ă în coraport cu cauza normativ ă – cauz ă în componen ța construc ției teoretice a
leg ăturii cauzale. Respectiv, complexul cauzal ob ținut, înglobând ambele cauze, ne ofer ă
reprezent ări cu referire la cauzare prin intermediul inac țiunii.
Leg ătura cauzal ă în sens îngust, adic ă leg ătura nemijlocit ă, coraportul dintre evenimente,
fenomene, procesul gener ării genetice, nomologice a unui eveniment, fenomen de c ătre altul
constituie un subiect care s-a dovedit a fi dificil de studiat, dar care nu poate fi ignorat și l ăsat
fără o examinare special ă. Anume dificultatea studierii leg ăturii cauzale în sens îngust și ofer ă
adep ților teoriei acauzalit ății inac țiunii posibilitatea de a nega leg ătura cauzal ă în componen țele
de infrac țiune s ăvâr șite prin comportamentul infrac țional pasiv. Problema de baz ă aici const ă în
faptul c ă pentru percepere, în țelegere, care s ă aib ă ca reper anumite observa ții, este complicat a
constitui un a șa sistem, în cadrul c ăruia evenimentul, fenomenul exterior pasiv constitu ie anume
cauza în sensul deplin al cuvântului.
În conformitate cu abordarea, tratarea „energetic ă” expus ă de c ătre В.Н. Кудрявцев , „nu
exist ă cauz ă în sensul specific al acestui cuvânt (spre deosebi re de condi ții). Cauza se
„cristalizeaz ă” într-un cumul de condi ții, iar cauzalitatea – în condi ționare, determinism… Despre
cauz ă în a șa situa ție putem vorbi doar în sens de cauz ă deplin ă, adic ă format ă din cumulul

111 tuturor condi țiilor necesare și suficiente” [127, p.34]. În acela și timp, condi ționarea nu este
altceva decât determinismul, în cazul dat fiind vor ba despre determinismul cauzal. Conform
pozi ției sistemice, cauze, în sensul direct al cuvântulu i, sunt acele evenimente, fenomene a c ăror
necesitate este fundamentat ă pe includerea lor indispensabil ă în sistemul corespunz ător.
Abordarea expus ă de В.Н. Кудрявцев se atribuie, ținând cont de contextul studiului nostru,
cel mai mult la dovedirea prezen ței categoriei cauzalit ății în componen țele de infrac țiune
săvâr șite prin inac țiune. Spre deosebire de acest autor, Г.А. Злобин descrie anume leg ătura
cauzal ă, nu îns ă la general caracteristicile universale și defini țiile date categoriei cauzalit ății. În
acest context, în continuare vom expune tr ăsăturile specifice leg ăturii cauzale în componen țele
de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune.
Prima particularitate a leg ăturii cauzale în situa ția inac țiunii const ă în urm ătoarele: leg ătura
cauzal ă urmeaz ă a fi examinat ă sistemic, adic ă „în limitele sistemului respectiv și cu aplicare la
el” [127, p.34], ceea ce ar permite a determina cer cul fenomenelor, evenimentelor-cauze din
cercul general al tuturor fenomenelor, evenimentelo r premerg ătoare, deoarece, dup ă cum
cunoa ștem, „dup ă aceasta” nu are în țelesul de „rezultat al acesteia”.
Cea de-a dou ă particularitate a leg ăturii cauzale în situa ția inac țiunii este foarte strâns
legat ă de examinarea în sistem a fenomenelor și evenimentelor și se reflect ă asupra proceselor de
stabilire a leg ăturii cauzale în situa ția cauzei pasive. Aici, în vederea stabilirii leg ăturii cauzale,
este necesar ă, în primul rând, nu observarea fizic ă asupra proceselor active, ci analiza mintal ă,
imaginar ă a elementelor sistemului, ceea ce ofer ă posibilitatea de a delimita corect cauzele de
ne-cauze. Regulile proceselor imaginare, mentale de stabilire a leg ăturii cauzale corespund
principiilor inductive ale lui Mille-Bacon (expuse anterior în cadrul tezei noastre). În procesul
cercet ării leg ăturii cauzale, stabilite printr-o cauz ă activ ă (ac țiune infrac țional ă), ini țial este
necesar ă anume observarea fizic ă asupra faptelor, fenomenelor, evenimentelor, ceea ce ne va
oferi posibilitatea de a solu ționa întrebarea referitoare la prezen ța leg ăturii cauzale. Cerin ța de a
determina sistemul, în cadrul c ăruia inac țiunea are un caracter pricinuitor, esen țial deosebe ște
procesul stabilirii leg ăturii cauzale în cazul ac țiunii de stabilirea leg ăturii cauzale în cazul
inac țiunii.
În investiga ția noastr ă au fost anterior expuse caracteristicile no țiunilor incluse în
determinismul cauzal, în special ale leg ăturii cauzale în sens îngust. Aici vom verifica cum
anume aceste caracteristici „lucreaz ă” cu referire la leg ătura cauzal ă, stabilit ă printr-un
eveniment, fenomen, fapt pasiv. În calitate de supo rt și de exemplu condi ționat vom utiliza
componen ța de infrac țiune „Neacordarea de ajutor unui bolnav”, conform d ispozi ției prev ăzute
de alin.(2) art.162 C. pen. RM: medicul, cu o preg ătire corespunz ătoare, aflat în procesul de
exercitare a obliga țiilor sale și în institu ția medical ă corespunz ătoare, neîntemeiat a refuzat de a

112 acorda ajutor medical unui bolnav de apendicit ă acut ă, și anume: interven ția chirurgical ă
operativ ă și tratamentul. Drept rezultat, bolnavul a decedat.
Inevitabilitatea (ireversibilitatea) leg ăturii cauzale în cazul inac țiunii. Procesele ce se
includ în cadrul mecanismului cauz ării empirice au o pricin ă proprie, care poate fi stabilit ă în
limitele domeniilor speciale ale știin ței. În baza acelui fapt c ă inac țiunea medicului pricinuie ște,
cauzeaz ă este stabilit ă r ăspunderea penal ă și modelat ă construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale. În
conformitate cu tratarea sistemic ă, este eviden țiat un sistem unde anumite elemente ( și anume –
comportamentul pasiv) constituie cauze. Inevitabili tatea leg ăturii cauzale în situa ția inac țiunii
presupune c ă neacordarea ajutorului de c ătre medic, de rând cu procesele care au loc în
organismul bolnavului, au constituit un complex cau zal, în componen ța c ăruia în calitate de
cauze figureaz ă atât inac țiunea medicului, cât și boala pacientului. Neacordarea de ajutor, fiind
cauz ă, atrage dup ă sine evolu ția inevitabil ă a bolii, care duce la moartea pacientului. Acordar ea
de ajutor într-un timp mult mai târziu, în situa ția redezvolt ării, retransform ării depline a cauzei în
efect (moartea pacientului), se dovede ște a fi neefectiv ă. În baza inevitabilit ății leg ăturii cauzale
este luat ă hot ărârea cu referire la r ăspunderea penal ă a subiectului vinovat.
Cea de-a treia particularitate a leg ăturii cauzale în situa ția inac țiunii este nemijlocit legat ă
de caracteristica inevitabilit ății. Dac ă în majoritatea faptelor, s ăvâr șite prin ac țiune,
inevitabilitatea leg ăturii cauzale se reflect ă imediat, atunci în cazul inac țiunii, de regul ă, avem un
interval substan țial de timp pe durata c ăruia leg ătura cauzal ă înc ă nu este inevitabil ă. Aceasta îi
permite subiectului, care a refuzat ini țial s ă-și îndeplineasc ă obliga ția plasat ă asupra lui, ca totu și
pe viitor s ă realizeze obliga țiunea respectiv ă. Dac ă consecin țele infrac ționale în situa ția dat ă nu
au survenit, atunci, respectiv, nu survine nici r ăspunderea penal ă. Dac ă îns ă, în pofida ajutorului
acordat ulterior, consecin țele socialmente periculoase totu și au survenit, atunci întrebarea cu
privire la r ăspunderea penal ă urmeaz ă a fi clarificat ă cu luarea în considerare a tuturor celorlalte
semne ale componen ței de infrac țiune. În special, întârzierea inten ționat ă a ajutorului medical
poate însemna prezen ța inten ției asupra cauz ării mor ții, adic ă calificarea în baza alin.(2) art.162
C. pen. RM este exclus ă. Dac ă, îns ă, medicul a apreciat incorect starea bolnavului, în tâmpl ător a
pus o diagnoz ă incorect ă, care pe urm ă a fost corectat ă, dar nu a prev ăzut posibilitatea survenirii
consecin țelor socialmente periculoase și, conform circumstan țelor cauzei, nu era obligat și nici
nu putea s ă le prevad ă, avem de-a face cu situa ția cauz ării daunei f ără vinov ăție.
În a șa fel, putem concluziona c ă inevitabilitatea total ă a leg ăturii cauzale în cazul ac țiunii
esen țial se corecteaz ă în leg ătura cauzal ă în cazul inac țiunii, ob ținând în acela și timp anumite
tr ăsături specifice „reversibilit ății”.
Sunt strâns legate între ele a șa tr ăsături ale leg ăturii cauzale, precum relativitatea și
legitatea. „Leg ătura cauzal ă este întotdeauna relativ ă, adic ă dependent ă de anumite condi ții care

113 o înso țesc… Odat ă cu schimbarea condi țiilor, sufer ă schimb ări și caracterul leg ăturilor cauzale”
[109, p.17-18]. Foarte clar și evident se manifest ă inevitabilitatea leg ăturii cauzale în cazul
inac țiunii. Toat ă suma condi țiilor înso țitoare în cazul inac țiunii – cauzarea pasiv ă – constituie un
sistem în limitele c ăruia comportamentul pasiv se consider ă a fi anume cauz ă, în sensul deplin al
acestui cuvânt.
Totodat ă, leg ătura cauzal ă universal ă poart ă un caracter nomologic, adic ă firesc, natural.
Aceasta înseamn ă c ă una și aceea și cauz ă (un cumul de cauze) în unele și acelea și condi ții în
mod necesar duce la survenirea efectului cunoscut. Caracterul unilateral, necesar al leg ăturii
cauzale în cazul inac țiunii se exprim ă în aceea c ă în unele și acelea și condi ții refuzul de a
îndeplini ac țiunile obligatorii atrage dup ă sine survenirea rezultatului infrac țional strict
determinat.
Cea de-a patra particularitate a leg ăturii cauzale în situa ția inac țiunii este legat ă de
relativitate și legitate, deoarece aici este foarte important a s tabili faptul c ă anume inac țiunea
constituie cauza. Primul pas în acest sens îl va co nstitui aprecierea corect ă a leg ăturii cauzale de
pe pozi ția relativit ății acesteia; urm ătorul pas se va referi la solu ționarea chestiunii cu privire la
legitatea leg ăturii cauzale. Drept rezultat va fi concluzia refer itoare la faptul dac ă inac țiunea a
fost cauza rezultatului survenit sau inac țiunea nu a fost decât un fapt, eveniment, fenomen
înso țitor, paralel, iar cauz ă a rezultatului a fost altceva.
Pentru solu ționarea corect ă a întreb ării referitoare la leg ătura cauzal ă și la stabilirea ei este
necesar a aprecia pe deplin relativitatea leg ăturii cauzale; altfel spus, trebuie luate în consid erare
toate condi țiile care și constituie elementele sistemului, în limitele c ăruia poate fi eviden țiat ă
inac țiunea în calitate de cauz ă. Boala pacientului (care, de asemenea, reprezint ă prin sine cauza
în sensul mecanismului cauz ării empirice), calea de evolu ție a acestei boli, obliga țiunea
medicului de a acorda ajutor, prezen ța indica țiilor speciale asupra interven ției și lecuirii
operative, posibilitatea obiectiv ă de a realiza un a șa tratament, adresarea pacientului c ătre medic
în cadrul institu ției medicale corespunz ătoare – toate acestea constituie suma condi țiilor necesare
și creeaz ă o anumit ă situa ție, în cadrul c ăreia este posibil de a examina în limitele categori ei
cauzalit ății neacordarea de ajutor unui bolnav din partea med icului. Apoi, dup ă ce este stabilit ă
întreaga sum ă a condi țiilor și este determinat c ă ele constituie în cumul sistemul necesar,
urmeaz ă a fi solu ționat ă chestiunea referitoare la legitatea leg ăturii cauzale. Astfel, în cazul în
care medicul a refuzat s ă acorde ajutor unui bolnav, care dup ă pu țin timp a decedat din cauza
unui accident de circula ție, semnul legit ății leg ăturii cauzale lipse ște totalmente și, respectiv, este
lips ă și leg ătura cauzal ă dintre inac țiunea medicului și moartea persoanei. (Este evident c ă o
anumit ă influen ță asupra solu țion ării întreb ării cu privire la leg ătura cauzal ă în baza art.162 C.

114 pen. RM (luat ca exemplu) îl are momentul c ă vinov ăția în situa ția dat ă este sub form ă de
impruden ță ).
În calitate de exemplu al componen ței cu form ă inten ționat ă de vinov ăție putem aduce
infrac țiunea prev ăzut ă la art.364 din Codul penal al Republicii Moldova ( Neexecutarea
inten ționat ă a ordinului). Apreciat ă de pe pozi ția relativit ății, suma condi țiilor care înso țesc
leg ătura cauzal ă const ă în corespunderea situa ției tuturor cerin țelor legii: prezen ța șefului, a
subalternului, anun țarea ordinului în condi țiile stabilite de lege. În a șa condi ții, neexecutarea
inten ționat ă a ordinului de c ătre subaltern poate fi cauza pricinuirii unei daune de propor ții
intereselor de serviciu. Dac ă o anumit ă daun ă în propor ții considerabile (fizic ă, material ă,
organiza țional ă) cauzat ă intereselor de serviciu este prezent ă, dar însu și faptul execut ării sau
neexecut ării ordinului nu a influen țat în niciun fel asupra apari ției unei a șa daune de propor ții,
atunci legitatea în calitate de semn esen țial, substan țial al leg ăturii cauzale lipse ște. Este lips ă și
îns ăș i leg ătura cauzal ă. Singur ă de la sine, neexecutarea ordinului nu este sanc ționat ă în ordine
penal ă.
Caracterul genetic al leg ăturii cauzale în cazul inac țiunii. Intransparen ța întreb ării
referitoare la prezen ța caracterului genetic în situa ția cauzei pasive și determin ă, consider ăm, o
opunere impetuoas ă din partea adep ților acauzalit ății inac țiunii recunoa șterii inac țiunii în calitate
de cauz ă cu valoare deplin ă. Într-adev ăr, întrebarea cu privire la caracterul genetic al c auzei
active este solu ționat ă u șor: glontele a nimerit în inim ă și a generat afec țiuni ale acestui organ de
importan ță vital ă care nu erau compatibile cu via ța, și, respectiv, partea v ătămat ă a decedat.
Asupra acestui mecanism clar exprimat al cauz ării empirice se plaseaz ă, în cazul calific ării,
construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale, și corespunderea lor determin ă întrebarea referitoare la
răspunderea penal ă (desigur, în condi țiile prezen ței celorlalte semne ale componen ței de
infrac țiune).
Mult mai complicat ă este situa ția în cazul caracterului genetic al cauzei pasive.
G.H. von Wright men ționeaz ă urm ătoarele: „Ac țiunea are un analog pasiv, care, de obicei,
poart ă denumirea de ab ținere . Deoarece ab ținerea este o pasivitate inten ționat ă, ea poate fi
deosebit ă de simpla pasivitate, inac țiune. Prin intermediul ab ținerii nu putem s ă producem
nemijlocit ceva anume sau s ă împiedic ăm ca ceva s ă se realizeze, îns ă putem admite schimbarea
sau s ă l ăsăm neschimbat acel ceva. Atare schimb ări sau neschimb ări constituie aspectul exterior
al ab ținerii de la ac țiune… Putem oare numi ab ținerea „comportament”? Dac ă am determina
ab ținerea ca o varietate pasiv ă a ac țiunii, apoi nu putem obiecta împotriva determin ării ei ca fiind
o varietate a comportamentului… Urmeaz ă s ă recunoa ștem pericolele trat ării unilaterale, care
apar, dac ă limit ăm (cum aceasta are loc adeseori) dezbaterile doar a supra ac țiunii care genereaz ă
schimbarea” [92, p.123].

115 În cazul demonstr ării prezen ței caracterului genetic la cauza pasiv ă urmeaz ă s ă luam în
calcul pozi ția sistemic ă, conform c ăreia este apreciat ă leg ătura cauzal ă în cazul inac țiunii și este
eviden țiat ă nemijlocit cauza. Ne vom folosi de exemplul adus a nterior referitor la neacordarea de
ajutor unui bolnav cu apendicit ă acut ă.
Mecanismul cauz ării empirice Construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale
conform alin.(2) art.162 C. pen. RM
1. Apendicit ă acut ă (cauza)
↓
2. Peritonit ă
↓
3. Sepsis
↓
4. Moartea persoanei în rezultatul
afect ării activit ății tuturor organelor și
sistemelor (efectul)
I. Inac țiunea (neacordarea ajutorului f ără
motive întemeiate de c ătre persoana obligat ă în
acest sens (cauza)
↓
↓
II . Moartea bolnavului (consecin ța)
În prima coloan ă a schemei este prezentat mecanismul cauz ării empirice, adic ă se arat ă în
ce mod, din punctul de vedere al medicinei, survine moartea pacientului cu diagnoza „apendicit ă
acut ă”. La general vorbind, sepsisul are alte cauze în c ompara ție cu peritonita, iar peritonita are
alte cauze, pe lâng ă apendicita acut ă. De asemenea, și apendicita are anumite cauze care nu sunt
incluse în schema respectiv ă și sunt l ăsate în afara aten ției la calificarea infrac țiunii. În
conformitate cu principiul izol ării, pentru solu ționarea întreb ării cu privire la prezen ța în
ac țiunile persoanei obligate a semnelor componen ței de infrac țiune, mecanismul cauz ării
empirice urmeaz ă a fi limitat la cauza și efectul care ne intereseaz ă.
Efectul este determinat în baza construc ției teoretice a leg ăturii cauzale, reflectate în
articolul legii penale. În al ți termeni, efectul în componen ța mecanismului cauz ării empirice
întotdeauna urmeaz ă s ă coincid ă pe deplin cu consecin ța socialmente periculoas ă, fixat ă în
dispozi ția articolului respectiv din Codul penal al Republi cii Moldova. În caz contrar poate fi
vorba despre o infrac țiune neconsumat ă sau despre lipsa în genere a componen ței de infrac țiune.
În conformitate cu semnul relativit ății leg ăturii cauzale, cauz ă în componen ța
mecanismului cauz ării empirice va fi boala (adic ă, condi ția în baza c ăreia persoana este
recunoscut ă drept pacient și are dreptul la ajutor medical). Efectul în exempl ul examinat este
moartea bolnavului. Sepsisul și peritonita specificate în schem ă reflect ă procesul ce reprezint ă
caracterul genetic al ac țiunii cauzei (apendicita acut ă), care duce la apari ția unui eveniment nou –

116 moartea. Și cu toate c ă putem men ționa c ă pacientul a decedat din cauza sepsisului, a molips irii
sângelui, examinarea cauzal ă a procesului adus în calitate de exemplu permite a delimita sepsisul
în calitate de cauz ă a mor ții de sepsisul ca proces genetic al evolu ției leg ăturii cauzale, unde
cauza constituie anume apendicita acut ă (cu condi ția c ă anume la aceast ă etap ă bolnavul s-a
adresat dup ă ajutor la medic).
Construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale în cea de-a doua coloan ă este prezentat ă în
conformitate cu determinarea legislativ ă stabilit ă în alin.(2) art.162 C. pen. RM, unde este
normativ fixat c ă este sancționat ă penal neacordarea de ajutor, f ără motive întemeiate, unui
bolnav de c ătre o persoan ă care, în virtutea legii sau a regulilor speciale, era obligat ă s ă îl acorde,
dac ă aceast ă fapt ă a provocat, din impruden ță , decesul bolnavului.
Săge țile din schem ă indic ă leg ătura cauzal ă, activitatea, lucrul genetic al cauzei, care
asigur ă apari ția unui nou eveniment, fapt, fenomen (a efectului).
În a șa fel, cele expuse în schem ă permit a solu ționa dou ă întreb ări:
1) întrebarea referitoare la particularit ățile coraportului dintre mecanismul cauz ării
empirice și construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale în cazul inac țiunii;
2) chestiunea referitoare la caracterul genetic al cauzei pasive.
Cea de-a cincea particularitate a leg ăturii cauzale în situa ția inac țiunii const ă în coraportul
temporal special dintre cauza în componen ța mecanismului cauz ării empirice și cauza în
componen ța construc ției teoretice a leg ăturii cauzale. Prin acest coraport leg ătura cauzal ă în
situa ția cauzei active se deosebe ște esen țial de leg ătura cauzal ă în situa ția cauzei pasive.
În Anexa 2 la prezenta tez ă de doctorat se arat ă c ă ac țiunea ilegal ă (adic ă, cauza în
componen ța construc ției teoretice a leg ăturii cauzale) apare în timp mult mai devreme decât
mecanismul cauz ării empirice; mai mult ca atât, ac țiunea ilegal ă determin ă nemijlocit apari ția
mecanismului cauz ării empirice. A șa, de exemplu, producerea unei lovituri cu cu țitul în regiunea
inimii genereaz ă procese ireversibile în organismul omului, care au drept rezultat moartea
persoanei.
Cu totul alta este situa ția în cazul inac țiunii. Dup ă cum aceasta este expus ă în Anexa 3 la
tez ă, cauza în componen ța mecanismului cauz ării empirice deja exist ă la momentul începerii
inac țiunii de c ătre medic. În conformitate cu o anumit ă reversibilitate a leg ăturii cauzale în cazul
inac țiunii, inac țiunea în calitate de cauz ă a consecin ței ilegale în componen ța construc ției
teoretice a leg ăturii cauzale poate avea loc la diferite etape ale evolu ției mecanismului cauz ării
empirice; de aceea, inac țiunea nu este indicat ă în acela și rând cu cauza mor ții (apendicita acut ă),
ci mai jos, deoarece atât peritonita, cât și sepsisul pot fi supuse lecuirii. Aceasta, îns ă, nu
schimb ă pozi ția expus ă: mecanismul cauz ării empirice pe terenul temporal apare mai degrab ă
decât începe a se realiza construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale. Totodat ă, și construc ția

117 teoretic ă a leg ăturii cauzale, și mecanismul cauz ării empirice coincid în momentul finis ării, care
îl constituie survenirea efectului. Efectul empiric și consecin ța infracțional ă în infrac țiunea
consumat ă coincid întotdeauna.
Acum putem da r ăspuns și la întrebarea cu privire la caracterul genetic al cauzei pasive.
Caracterul genetic al cauzei este un semn constitut iv al determinismului cauzal la general, de
aceea lipsa unui a șa caracter la inac țiune nu ne permite totu și s ă recunoa ștem prezen ța leg ăturii
cauzale în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune și va face toate particularit ățile
expuse ca fiind doar semne separate ale determinism ului acauzal sau, în genere, ale
interdeterminsmului.
Solu ționarea problemei este posibil ă prin dovedirea contrariului. Dac ă cauza pasiv ă nu are
un caracter genetic, atunci inac țiunea persoanei obligate nu cauzeaz ă consecin țe infrac ționale. În
așa caz, inac țiunea persoanei obligate nu poate fi atribuit ă la mecanismul cauz ării empirice și nu
se coreleaz ă cu survenirea consecin ței socialmente periculoase. Îns ăș i consecin ța, în virtutea
acestui fapt, nu poate fi considerat ă ca fiind infrac țional ă, îns ă r ămâne socialmente periculoas ă,
și tot în acela și timp nu nimere ște în sfera de ac țiune a func ției de ocrotire a dreptului penal.
Fiind socialmente periculoas ă, consecin ța necesit ă solu ționarea întreb ării referitoare la persoana
vinovat ă. Vinovat poate fi considerat, evident, nemijlocit cel bolnav. În acela și timp, în legea
penal ă avem componen țe de infrac țiune care prev ăd consecin țe socialmente periculoase de un
anumit caracter. Îns ă, dac ă lipse ște caracterul genetic al cauzei „pasive”, r ăspunderea penal ă nu
poate fi plasat ă asupra c ăreiva persoane. Totu și, exist ă și o alt ă variant ă a solu țion ării acestei
probleme, și anume: învinuirea obiectiv ă; adic ă, plasarea r ăspunderii penale asupra persoanei în
situa ția neg ării depline a faptului c ă inac țiunea ei a cauzat consecin țe ilegale și socialmente
periculoase. Aici revenim la opinia adep ților acauzalit ății inac țiunii în privin ța faptului c ă pentru
răspunderea penal ă în cazul inac țiunii este suficient ă doar prezen ța obliga țiunii neîndeplinite de a
ac ționa.
Niciunul din rezultatele nerecunoa șterii caracterului genetic al cauzei pasive nu este
admisibil, nici sub aspectul unei trat ări generale și nici, mai ales, în sensul dreptului penal.
Cea de-a șasea particularitate a leg ăturii cauzale în situa ția inac țiunii o constituie calitatea
genetic ă a cauzei pasive, care const ă în faptul c ă ceea ce este cauz ă pasiv ă în mod genetic
produce consecin ța, îns ă, în comun cu o alt ă cauz ă, deja existent ă, constituie împreun ă cu ea
complexul cauzal – un sistem în cadrul c ăruia fiecare dintre elemente este obligatoriu.

118 3.6. Concluzii la Capitolul 3

1. Schema componen ței de infrac țiune în calitate de temei al r ăspunderii penale este
constituit ă în baza ideii cauz ării, a leg ăturii cauzale a acesteia cu survenirea consecin ței ilegale și
socialmente periculoase și a necesit ății restabilirii obligatorii a adev ărului și echit ății prin
sanc ționarea subiectului care se face vinovat de prezen ța acestei leg ături cauzale.
2. Reprezentarea filosofico-general ă a leg ăturii cauzale este reflectat ă în modul urm ător:
cauza → leg ătura cauzal ă → efectul. În dreptul penal aceast ă reprezentare este corectat ă în
conformitate cu specificul no țiunilor de drept penal: fapta socialmente periculoa s ă și ilegal ă →
leg ătura cauzal ă → consecin ța socialmente periculoas ă. În a șa fel, elementul de baz ă al
componen ței de infrac țiune – latura obiectiv ă – reprezint ă o construc ție special ă a leg ăturii
cauzale în dreptul penal.
3. Independen ța fiec ărui element și semn al componen ței de infrac țiune și destula
independen ță a no țiunii de leg ătur ă cauzală în sens îngust permite a stabili coraportul leg ăturii
cauzale cu alte elemente și semne ale componen ței de infrac țiune.
4. Ceea ce constituie cauz ă în componen ța construc ției teoretice a leg ăturii cauzale (fapta
ilegal ă în form ă de ac țiune) este premerg ătoare în timp cauzei din componen ța mecanismului
cauz ării empirice. Astfel, pot fi formulate anumite concluzii : 1) fapta constituie parte
component ă a complexului cauzal, este cauz ă în componen ța construc ției teoretice a leg ăturii
cauzale; 2) în cadrul construc ției teoretice a leg ăturii cauzale este imposibil a separa fapta de
procesul genetic de survenire a efectului; pentru a ceasta este necesar s ă facem trimitere la
mecanismul cauz ării empirice, unde datele altor știin țe, nejuridice, descriu procesele apari ției
faptelor noi (efecte) din fapte prezente, externe și efective, active sau pasive (adic ă, cauze).
5. Ideea cu privire la gradele cauz ării, de asemenea, reflect ă leg ătura dintre obiectul
infrac țiunii (obiectul material al infrac țiunii) și leg ătura cauzal ă în calitate de semn al laturii
obiective. Având importan ță pentru determinarea gradului de pericol social al faptei, ceea ce în
componen țele materiale de infrac țiune se reflect ă prin intermediul consecin ței criminale (adic ă,
dauna cauzat ă obiectului), gradul de cauzare în calitate de no țiune specific ă determinismului
cauzal de drept penal coreleaz ă, în reprezent ări abstracte, obiectul infrac țiunii cu leg ătura cauzal ă
dintre fapt ă și consecin ță .
6. Examinarea detaliat ă și minu țioas ă a coraportului dintre categoriile de drept penal a le
leg ăturii cauzale și vinov ăție ofer ă posibilitatea de a trata în mod deosebit vinov ăția, realizat ă
prin stabilirea tr ăsăturilor și caracteristicilor leg ăturii cauzale. Aceast ă tratare nu are destina ția de
a o înlocui pe cea tradi țional ă; ea descrie particularit ățile subiective ale vinov ăției prin prisma
categoriei cauzalit ății. Corela ția determinismului subiectiv cu determinismul cauza l obiectiv,

119 expus ă mai sus, ne convinge de faptul c ă o atare tratare este susceptibil ă de a formula noi
postulate cu privire la no țiunea vinov ăției în dreptul penal.
7. Elementul volitiv al vinov ăției const ă nu în dorin ța sau în lipsa dorin ței, dar în admiterea
con știent ă sau în atitudinea indiferent ă fa ță de cauzarea daunei obiectului infrac țiunii. Utilizarea
termenului „cauzare” de la sine ne plaseaz ă pe terenul no țiunilor deterministice. Îns ă, pentru
atare analize un mai mare interes prezint ă elementul intelectual al vinov ăției și componentele
sale, deoarece putem observa c ă exist ă prevederea (neprevederea) cauz ării și con știentizarea
complexului cauzal.
8. Prevederea cauz ării – adic ă, prevederea posibilit ății sau inevitabilit ății survenirii
consecin țelor socialmente periculoase – prin spectrul determ inismului cauzal presupune c ă
subiectul dispune de o schem ă imaginar ă, mintal ă, a leg ăturii cauzale, c ă are un model al
acesteia, unde în componen ța complexului cauzal sunt prezente un șir de cauze și condi ții de el
analizate, susceptibile de a produce genetic surven irea efectului.
9. O aten ție deosebit ă în formularea normativ ă a vinov ăției este acordat ă con știentiz ării de
către subiect a suficien ței complexului cauzal, altfel spus – perceperii per iculozi țății sociale a
ac țiunii (inac țiunii) sale, adic ă în țelegerii momentului c ă totalitatea respectiv ă a cauzelor și
condi țiilor poate s ă dea un imbold dezvolt ării sau s ă nu stopeze mecanismul cauz ării empirice,
care duce la survenirea efectului dorit.
10. Subiectul infrac țiunii nu trebuie confundat cu ceea ce constituie ca uza: nici în sensul
construc ției teoretice a leg ăturii cauzale (în cadrul c ăreia cauza este ac țiunea sau inac țiunea
subiectului), nici în sensul mecanismului cauz ării empirice (unde în calitate de cauz ă figureaz ă,
în genere, fapta, evenimentul, care, de regul ă, este ulterior legat de subiectul infrac țiunii).
Deosebiri esen țiale aici exist ă între leg ătura cauzal ă în cazul ac țiunii și leg ătura cauzal ă în cazul
inac țiunii subiectului infrac țiunii: dac ă în cadrul componen țelor de infrac țiune, s ăvîr șite prin
ac țiune, leg ătura cauzal ă ca mecanism al cauz ării empirice este stabilit ă de c ătre subiect, care în
mod activ selecteaz ă modalitatea de atingere a rezultatului dorit, apoi în cazul inac țiunii
obliga țiunea imputat ă subiectului de a nu admite anumite consecin țe se realizeaz ă prin „pauza,
stoparea” mecanismului cauz ării empirice deja existent. Putem men ționa c ă leg ătura cauzal ă în
cazul ac țiunii are un caracter subiectiv-obiectiv, iar în ca zul inac țiunii, invers – obiectiv-
subiectiv. În acela și timp, modelarea construc ției teoretice a leg ăturii cauzale depinde în mare
parte de modalitatea apari ției mecanismului cauz ării empirice. În a șa fel, posibila modalitate a
comportamentului subiectului infrac țiunii – pasiv, activ sau mixt (îmbinat) – în mod ob ligatoriu
se ia în considerare în procesul construirii compon en ței de infrac țiune.
11. Inciden ța, din punctul de vedere al dreptului penal, reprez int ă construc ția uneia din
variet ățile cauz ării daunei f ără de vinov ăție, în cadrul c ăreia persoanei îi lipse ște în totalitate

120 previziunea cauz ării și con știentizarea complexului cauzal. Anume din acest con siderent se
eviden țiaz ă în mod deosebit momentul c ă incidentul urmeaz ă a fi delimitat de for ța major ă,
deoarece în cazul for ței majore este viciat ă fapta din cadrul laturii obiective, iar în cazul
incidentului sunt viciate elementul intelectual și cel volitiv ale laturii subiective a componen ței
de infrac țiune.
12. Răspunsul la întreb ările privind cauzalitatea în cazul incidentului con st ă în urm ătoarele.
Formularea „negarea cauzalit ății în cazul incidentului” este discordant ă și contradictorie din
interior, deoarece recunoa șterea cauzalit ății în calitate de categorie exclude, în general, di scu țiile
despre o oarecare întâmplare obiectiv ă. Chestiunea imput ării, învinuirii în situa ția a șa-numitei
cauz ări din întâmplare, adic ă a incidentului, apare deoarece sunt confunda ți termeni specifici
diferitelor domenii de cercetare: determinismul met odologic cauzal, care neag ă întâmplarea, și
dreptul penal, unde întâmplarea, denumit ă incident, are importan ță proprie, legat ă de procesele
subiective care se desf ăș oar ă în psihicul persoanei, în fapta c ăreia sunt întrunite doar semnele
exterioare ale componen ței de infrac țiune. Problema imput ării, învinuirii în situa ția cauz ării
daunei din întâmplare urmeaz ă a fi înaintat ă nu în cazul examin ării laturii obiective a
componen ței de infrac țiune și, în particular, a leg ăturii cauzale, ci în cazul examin ării
chestiunilor legate de vinov ăție.
13. În situa ția incidentului, latura obiectiv ă a componen ței de infrac țiune nu este viciat ă,
leg ătura cauzal ă în calitatea sa de mecanism al cauz ării empirice și în calitatea sa de construc ție
teoretic ă este prezent ă, precum este prezent ă și fapta în form ă de ac țiune (inac țiune) și, respectiv,
consecin țele socialmente periculoase. Îns ă, este bine cunoscut faptul c ă doar prezen ța în cadrul
faptei a tuturor semnelor componen ței de infrac țiune ne permite s ă vorbim despre r ăspunderea
penal ă a f ăptuitorului.
14. În știin ța dreptului penal și în activitatea practic ă a organelor de drept exist ă destul loc
și pentru teoria leg ăturii cauzale adecvate. Regulile metodice prev ăzute de alte teorii ale leg ăturii
cauzale, care sunt respinse și recunoscute ca incorecte în cazul studierii direc ționate anume a
leg ăturii cauzale în dreptul penal, ca argument fiind a dusă conditio sine qua non, își g ăsesc
reflectare în anumite dispozi ții ale normelor legii penale și în practica aplic ării acestora. În acest
sens, este necesar a recomanda studierea construc ției leg ăturii cauzale și a posibilelor mecanisme
ale cauz ării empirice cu referire la fiecare articol din Par tea Special ă a Codului penal.
15. Cauzalitatea, în calitatea sa de categorie univers al ă a tabloului lumii contemporane,
persist ă în toate faptele, evenimentele, fenomenele, care s unt legate intern, în mod genetic, adic ă
corelate într-un a șa mod, încât fapta, fenomenul, evenimentul A genereaz ă fapta, fenomenul,
evenimentul B. Unele evenimente, fenomene într-adev ăr sunt generate de fapte, îns ă nu sunt
incluse în cadrul componen ței de infrac țiune în calitate de semn obligatoriu – consecin țe. Fapta,

121 evenimentul, fenomenul A, în calitate de cauz ă, atât în componen țele materiale de infrac țiune,
formale, cât și în cele reduse, având un semn genetic, deja con ține în sine posibilitatea survenirii
unui anumit rezultat (al faptei, evenimentului, fenomenului B ), care, îns ă, în acela și timp, datorit ă
unor motiva ții practice, nu este inclus în categoria semnelor o bligatorii (în calitate de
consecin ță ).
16. Lipsa necesit ății de a dovedi pricinuirea daunei ( și, respectiv, prezen ța leg ăturii
cauzale) în componen țele formale de infrac țiune (necesitate determinat ă nu de cerin țele
legisla ției procesuale, dar de influen ța componen ței de infrac țiune asupra determin ării cercului
de circumstan țe ce urmeaz ă a fi dovedite) nu poate nega existen ța unei anumite leg ături cauzale,
deoarece, dup ă cum s-a stabilit, criminalizarea faptei este legat ă, în primul rând, de necesitatea
de a proteja obiectul, nu îns ă de interdic ția general ă a faptei ca esen ță .
17. Dac ă am recunoa ște universalitatea cauzalit ății și înr ădăcinarea ei, în totalitate, în cauz ă
(dar nu independen ța acesteia), apoi putem formula concluzia, conform c ăreia categoria
cauzalit ății este evident prezent ă în cadrul componen țelor formale de infrac țiune.
18. Inac țiunea, în calitate de categorie excep țional ă de drept penal în sensul neîndeplinirii
celor necesare, intr ă în componen ța complexului cauzal, care genereaz ă survenirea consecin țelor
periculoase indicate în lege. În aceast ă situa ție, cauza obiectiv ă ce ține de știin țele naturii este
premerg ătoare în timp inac țiunii persoanei obligate.
19. Particularitatea mecanismului cauz ării empirice în cazul inac țiunii const ă în aceea c ă
apare și, respectiv, urmeaz ă a fi analizat mult mai devreme decât construc ția teoretic ă a leg ăturii
cauzale. Momentul ține de faptul c ă coraportul dintre mecanismul cauz ării empirice și
construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale, care are importan ță în sensul dreptului penal (adic ă,
pentru solu ționarea întreb ării ce vizeaz ă dreptul penal), se realizeaz ă prin: 1) coinciden ța deplin ă
a efectului și a consecin ței ilegale; 2) descoperirea complexului cauzal exis tent, ceea ce este
extrem de important pentru stabilirea leg ăturii cauzale.
20. Complexul cauzal trebuie s ă includ ă în sine cauza în sensul mecanismului cauz ării
empirice și cauza în sensul construc ției teoretice a leg ăturii cauzale; dac ă inac țiunea persoanei
obligate nu are atribu ție la cauz ă în sensul mecanismului cauz ării empirice, apoi despre existen ța
componen ței de infrac țiune în situa ția dat ă nu poate fi vorba. De aceea, doar dup ă stabilirea
minu țioas ă a întregului mecanism al cauz ării empirice putem trece la întrebarea dac ă exist ă
subiect special și dac ă inac țiunea acestuia (în sensul construc ției teoretice a leg ăturii cauzale) se
afl ă în leg ătur ă cauzal ă cu consecin ța ilegal ă.
21. Particularitatea construc ției teoretice a leg ăturii cauzale în cazul inac țiunii se reflect ă în
procesul depist ării complexului cauzal. Inac țiunea constituie o form ă a comportamentului
persoanei, fixat ă normativ și interzis ă prin legea penal ă. Acest comportament are un caracter

122 infrac țional doar în cazul când se afl ă în coraport cu anumite condi ții determinate de lege.
Condi țiile, în a c ăror prezen ță inac țiunea este una infrac țional ă, sunt divizate în urm ătoarele
categorii: Prima condi ție o constituie prezen ța subiectului special – adic ă, statutul persoanei
asupra c ăreia este plasat ă o anumit ă obliga țiune. Anterior acest subiect a fost supus examin ării și
a fost formulat ă concluzia c ă inac țiunea, fie simpl ă sau mixt ă, formeaz ă subiectul special. Cea
de-a doua condi ție, legat ă nemijlocit de prima, o constituie îns ăș i obliga țiunea de a s ăvâr și
anumite ac țiuni. A treia condi ție ține de o anumit ă stare a realit ății, în cadrul c ăreia subiectul
obligat (prima condi ție) trebuie s ă realizeze anumite ac țiuni (cea de a dou ă condi ție) și are
posibilitatea real ă de a le îndeplini.
22. Cauza pasiv ă specific ă – inac țiunea – se include în totalitate în complexul cauza l și
reprezint ă cauza consecin ței infrac ționale survenite, cu rezerva prezen ței celor trei condi ții
anterior eviden țiate, unde cea mai important ă dintre ele o constituie coraportarea direct ă la cauza
fireasc ă, a șa cum aceasta este definit ă de știin țele naturii.
23. Inac țiunea și alte cauze și condi ții respective constituie complexul cauzal, care
genereaz ă survenirea consecin ței socialmente periculoase. În a șa fel este prezentat ă construc ția
teoretic ă a leg ăturii cauzale în componen țele cu inac țiune în cadrul laturii obiective. Prevederea
cu privire la complexul cauzal, în componen ța c ăruia se con țin: 1) fapta în forma prev ăzut ă de
dispozi ția respectiv ă a articolului și 2) cauza, descris ă de mecanismul cauz ării empirice, este
aplicabil ă în egal ă m ăsur ă atât componen țelor de infrac țiune s ăvâr șite prin ac țiune, cât și
componen țelor de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune.
24. Mecanismul cauz ării empirice este stabilit în baza datelor știin țelor naturii și reprezint ă
anumite procese, cauza evident ă a c ărora poate fi depistat ă dup ă limitele, inclusiv temporale, ale
componen ței de infrac țiune. Aceast ă cauz ă obiectiv ă, fireasc ă, în procesul calific ării se
coraporteaz ă cu cauza normativ ă – cauz ă în componen ța construc ției teoretice a leg ăturii cauzale.
Respectiv, complexul cauzal ob ținut, înglobând ambele cauze, ne ofer ă reprezent ări cu referire la
cauzare prin intermediul inac țiunii.
25. Studiul întreprins în aceast ă direc ție ne-a permis s ă identific ăm și, respectiv, s ă
eviden țiem tr ăsăturile specifice leg ăturii cauzale în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin
inac țiune.
26. Prima particularitate a leg ăturii cauzale în situa ția inac țiunii const ă în urm ătoarele:
leg ătura cauzal ă urmeaz ă a fi examinat ă sistemic, adic ă „în limitele sistemului respectiv și cu
aplicare la el”, ceea ce ar permite a determina cer cul fenomenelor, evenimentelor-cauze din
cercul general al tuturor fenomenelor, evenimentelo r premerg ătoare, deoarece cunoa ștem c ă
„dup ă aceasta” nu are în țelesul de „rezultat al acesteia”.

123 27. Cea de-a dou ă particularitate a leg ăturii cauzale în situa ția inac țiunii este foarte strâns
legat ă de examinarea în sistem a fenomenelor și evenimentelor și se reflect ă asupra proceselor de
stabilire a leg ăturii cauzale în situa ția cauzei pasive. Aici, în vederea stabilirii leg ăturii cauzale,
este necesar ă, în primul rând, nu observarea fizic ă asupra proceselor active, ci analiza mintal ă,
imaginar ă, a elementelor sistemului, ceea ce ofer ă posibilitatea de a delimita corect cauzele de
ne-cauze.
28. Cea de-a treia particularitate a leg ăturii cauzale în situa ția inac țiunii este nemijlocit
legat ă de caracteristica inevitabilit ății. Dac ă în majoritatea faptelor, s ăvâr șite prin ac țiune,
inevitabilitatea leg ăturii cauzale se reflect ă imediat, atunci în cazul inac țiunii, de regul ă, avem un
interval substan țial de timp pe durata c ăruia leg ătura cauzal ă înc ă nu este inevitabil ă. Aceasta îi
permite subiectului, care a refuzat ini țial s ă îndeplineasc ă obliga ția plasat ă asupra lui, ca totu și pe
viitor s ă realizeze obliga țiunea respectiv ă. Dac ă consecin țele infrac ționale în situa ția dat ă nu au
survenit, atunci, respectiv, nu survine nici r ăspunderea penal ă. Dac ă îns ă, în pofida ajutorului
acordat ulterior, consecin țele socialmente periculoase totu și au survenit, atunci întrebarea cu
privire la r ăspunderea penal ă urmeaz ă a fi clarificat ă cu luarea în considerare a tuturor celorlalte
semne ale componen ței de infrac țiune. Inevitabilitatea leg ăturii cauzale în cazul ac țiunii esen țial
se corecteaz ă în leg ătura cauzal ă în cazul inac țiunii, ob ținând în acela și timp anumite tr ăsături
specifice „reversibilit ății”. Sunt strâns legate între ele a șa tr ăsături ale leg ăturii cauzale, precum
relativitatea și legitatea. Leg ătura cauzal ă este întotdeauna relativ ă, adic ă dependent ă de anumite
condi ții care o înso țesc. Odat ă cu schimbarea condi țiilor sufer ă schimb ări și caracterul leg ăturilor
cauzale.
Leg ătura cauzal ă universal ă poart ă un caracter nomologic, adic ă firesc, natural. Aceasta
înseamn ă c ă una și aceea și cauz ă (un cumul de cauze) în unele și acelea și condi ții în mod necesar
duce la survenirea efectului cunoscut. Caracterul u nilateral, necesar al leg ăturii cauzale în cazul
inac țiunii se exprim ă în aceea c ă în unele și acelea și condi ții refuzul de a îndeplini ac țiunile
obligatorii atrage dup ă sine survenirea rezultatului infrac țional strict determinat.
29. Cea de-a patra particularitate a leg ăturii cauzale în situa ția inac țiunii este legat ă de
relativitate și legitate, deoarece aici este foarte important a s tabili faptul c ă anume inac țiunea
constituie cauza. Pentru solu ționarea corect ă a întreb ării referitoare la leg ătura cauzal ă și la
stabilirea ei este necesar a aprecia pe deplin rela tivitatea leg ăturii cauzale; în al ți termeni, a lua în
considerare toate condi țiile care și constituie elementele sistemului, în limitele c ăruia poate fi
eviden țiat ă inac țiunea în calitate de cauz ă. Dup ă ce sunt stabilite toate condi țiile și este
determinat c ă ele constituie în cumul sistemul necesar, urmeaz ă a fi solu ționat ă chestiunea
referitoare la legitatea leg ăturii cauzale. În cazul dovedirii prezen ței caracterului genetic la cauza

124 pasiv ă, urmeaz ă s ă luam în calcul pozi ția sistemic ă, conform c ăreia este apreciat ă leg ătura
cauzal ă în cazul inac țiunii și este eviden țiat ă nemijlocit cauza.
30. Cea de-a cincea particularitate a leg ăturii cauzale în situa ția inac țiunii const ă în
coraportul temporal special al cauzei în componen ța mecanismului cauz ării empirice și al cauzei
în componen ța construc ției teoretice a leg ăturii cauzale. Prin acest coraport, leg ătura cauzal ă în
situa ția cauzei active se deosebe ște esen țial de leg ătura cauzal ă în situa ția cauzei pasive.
Caracterul genetic al cauzei este un semn constitut iv al determinismului cauzal la general, de
aceea lipsa unui a șa caracter la inac țiune nu ne permite totu și s ă recunoa ștem prezen ța leg ăturii
cauzale în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune și va face toate particularit ățile
expuse ca fiind doar semne separate ale determinism ului acauzal sau, în genere, ale
interdeterminsmului. Solu ționarea problemei este posibil ă prin dovedirea contrariului. Dac ă
cauza pasiv ă nu are un caracter genetic, atunci inac țiunea persoanei obligate nu cauzeaz ă
consecin țe infrac ționale. În a șa caz, inac țiunea persoanei obligate nu poate fi atribuit ă la
mecanismul cauz ării empirice și nu se coreleaz ă cu survenirea consecin ței socialmente
periculoase. Îns ăși consecin ța, în virtutea acestui fapt, nu poate fi considerat ă ca fiind
infrac țional ă, îns ă r ămâne socialmente periculoas ă. În acela și timp, nu nimere ște în sfera de
ac țiune a func ției de ocrotire a dreptului penal. Fiind socialment e periculoas ă, consecin ța
necesit ă solu ționarea întreb ării referitoare la persoana vinovat ă.
31. Cea de-a șasea particularitate a leg ăturii cauzale în situa ția inac țiunii o constituie
calitatea genetic ă a cauzei pasive care const ă în faptul c ă ceea ce este cauz ă pasiv ă în mod
genetic produce consecin ța, îns ă, în comun cu o alt ă cauz ă deja existent ă, constituie împreun ă cu
ea complexul cauzal – un sistem în cadrul c ăruia fiecare dintre elemente este obligatoriu.

125 4. PARTICULARIT ĂȚ ILE STRUCTURII ȘI CON ȚINUTULUI LATURII OBIECTIVE
A COMPONEN ȚELOR DE INFRAC ȚIUNE S ĂVÂR ȘITE PRIN INAC ȚIUNE.

4.1. Particularit ăț ile inac țiunii în calitate de form ă a faptei socialmente periculoase

Fapta, în calitate de termen în legea penal ă și, respectiv, în literatura de specialitate, este
folosit ă în sens dublu. În primul rând, termenul „fapt ă” este utilizat în calitate de sinonim al
infrac țiunii. În acest sens, termenul vizat este utilizat de c ătre legea penal ă, în special în art.14
alin.(1) C. pen. RM: „Infrac țiunea este o fapt ă (ac țiune sau inac țiune) prejudiciabil ă; prev ăzut ă
de legea penal ă…”. În al doilea rând, prin termenul respectiv se în țelege un semn aparte al laturii
obiective a componen ței de infrac țiune.
Fapta, în calitate de element al laturii obiective a componen ței de infrac țiune, se poate
realiza în dou ă forme, prin:
1) ac țiune;
2) inac țiune.
Ac țiunea sau inac țiunea ob ține semnifica ție juridico-penal ă prin capacitatea real ă de a
produce o urmare negativ ă, care const ă în v ătămarea unor valori sociale indicate expres în art.2 C.
pen. RM sau în crearea unui pericol pentru acestea. Sub acest aspect, prin fapt ă (ac țiune sau
inac țiune), într-o accep ție general ă, se în țelege activitatea desf ăș urat ă laolalt ă cu urm ările produse.
De aici concluzia c ă nu pot fi apreciate drept infrac țiuni gândurile, ideile, convingerile persoanei,
fără o substan ță real ă a acestora. Numai în m ăsura în care ele (gândurile, ideile, convingerile) s-au
concretizat într-o ac țiune sau într-o inac țiune incriminat ă, care a produs urm ări d ăun ătoare, se
poate vorbi despre infrac țiune [6, p.43].
Construc ția laturii obiective a componen ței de infrac țiune, s ăvâr șit ă prin inac țiune, se
deosebe ște esen țial de construc ția laturii obiective a componen ței de infrac țiune s ăvâr șite prin
ac țiune. Deosebirile constau în dou ă aspecte, care sunt strâns legate între ele, dar to tu și o
delimitare abstract ă între acestea este posibil ă:
1) forma de manifestare a faptei în exterior;
2) condi țiile survenirii r ăspunderii penale.
În cazul delimit ării ac țiunii și inac țiunii, trebuie s ă lu ăm în calcul acea circumstan ță c ă
inac țiunea nu constituie un comportament cu des ăvâr șire pasiv, ci reprezint ă o varietate a
comportamentului în cadrul c ăruia persoana nu îndepline ște anumite ac țiuni pe care era obligat ă
să le realizeze. În limitele știin ței dreptului penal, noi privim comportamentul ales con știincios
de c ătre persoan ă prin prisma func țiilor regulative și de ap ărare ale dreptului penal. În vederea
determin ării inac țiunii importante din punct de vedere penal, în cali tate de indicator de baz ă

126 figureaz ă anume func ția regulativ ă; func ția de ap ărare începe s ă se realizeze doar atunci când cea
regulativ ă nu-și realizeaz ă obiectivul. De aceea, „inac țiunea” se refer ă exclusiv la negarea anume
a acelei ac țiuni, care era a șteptat ă din partea persoanei.
Conform opiniei savantului Ion Oancea, inac țiunea are valoare cauzal ă și cel ce se face
vinovat de ea trebuie s ă r ăspund ă penalice ște. Argumentele invocate sunt urm ătoarele: 1) în caz
de inac țiune nu se face ceva ce trebuie f ăcut și prin aceasta se las ă drum liber declan șă rii unor
cauze (de exemplu, defectarea liniei ferate – când nu se controleaz ă linia ferat ă); aceast ă
persoan ă, care nu împiedic ă declan șarea altor ac țiuni, are o pozi ție similar ă cu acela care
provoac ă, el însu și, deraierea trenului; 2) este greu de f ăcut o distinc ție absolut ă între o ac țiune
superficial ă sau gre șit ă și o inac țiune (de exemplu, un control prost f ăcut la calea ferat ă); a șa
fiind, de ce am admite c ă o ac țiune gre șit ă are valoare cauzal ă și o inac țiune nu are valoare
cauzal ă?; 3) societatea modern ă cu tehnica ei atât de dezvoltat ă, cu atâtea dezl ănțuiri de for țe
mecanice, fizice, chimice, sociale și atâtea pericole, a impus îndatoriri și activit ăți multiple,
destinate a preveni aceste for țe și pericole; unele ac țiuni prev ăzute de lege sunt absolut necesare,
iar neîndeplinirea lor implic ă pericole mari și echivaleaz ă cu adev ărate ac țiuni. Pentru aceste
considerente, inac țiunea are valoare cauzal ă și faptele s ăvâr șite prin inac țiuni, care produc urm ări
periculoase pentru societate, se incrimineaz ă și se sanc ționeaz ă [62, p.112].
În acest context, este totalmente binevenit ă și opinia savantului rus И.И. Козаченко , care
sus ține c ă „func ția regulativ ă este o form ă activ ă (în mi șcare) de protejare a subiec ților raportului
juridic, care se reflect ă, în mod obligatoriu, în situa ții extremale (infrac țiuni), deoarece în cadrul
acestora din urm ă func ția regulativ ă se transform ă în cea de ap ărare” [108, p.13].
La rândul s ău, В.Д. Филимонов men ționeaz ă c ă „anume normele ce stabilesc r ăspunderea
pentru comportamentul criminal sunt destinate, în g eneral, reglement ării comportamentului
cet ățenilor,… pentru a-i face s ă se ab țin ă de la s ăvâr șirea faptelor socialmente periculoase” [177,
p.43]. Spre deosebire de normele de drept civil, ma joritatea dintre care indic ă direct asupra
modalit ății comportamentului a șteptat de la subiect, în sfera legisla ției penale m ăsura
comportamentului necesar este determinat ă pe cale analitic ă, cu luarea în considerare a formulei
reglementate juridic: „Este permis aceea ce nu este interzis direct și expres”. În cazul cercet ării
analitice a întreb ărilor cu privire la func ția regulativ ă a dreptului penal, în deplin ă m ăsur ă sunt
utilizate tezele logicii deontice (logicii normelor ) – compartiment al logicii care investigheaz ă
leg ăturile logice și structura expresiilor normative. În special, pent ru analiza prevederilor
regulative ale dreptului penal, un interes deosebit prezint ă a șa legi ale logicii deontice, precum:
1) realizarea ac țiunii și ab ținerea de la s ăvâr șirea acesteia nu pot fi simultan obligatorii;
2) dac ă ac țiunea duce la o consecin ță interzis ă, apoi și ac țiunea este interzis ă [97, p.266-
267].

127 Trebuie, de asemenea, s ă men țion ăm și faptul c ă delimitarea consecutiv ă a ac țiunii de
inac țiune, ca ab ținere de la realizarea anumitor ac țiuni, nu este echivalent ă cu o simpl ă
inactivitate. Din punct de vedere logic, ea constit uie o extindere a teoriei logice a ac țiunii și, de
asemenea, constituie obiectul logicii deontice, car e î și g ăse ște o larg ă aplicare în procesul
analizei materialului normativ.
În sensul dreptului penal sau, mai corect spus, în sensul func ției regulative a dreptului
penal, ac țiunea și inac țiunea constituie antipodul, contradictoriul uneia f a ță de cealalt ă. Putem
men ționa c ă ac țiunea este pedepsibil ă în acel caz când de la subiect se a șteapt ă o inac țiune, adic ă
neîndeplinirea de c ătre el a acelor ac țiuni care sunt interzise de c ătre func ția regulativ ă a
dreptului penal; și invers, inac țiunea este sanc ționat ă atunci când de la subiect se a șteapt ă un
comportament activ, corespunz ător situa ției create.
În literatura de specialitate se men ționeaz ă, de asemenea, c ă fapta nu trebuie s ă fie viciat ă,
și anume:
1) trebuie s ă fie volitiv ă;
2) trebuie s ă fie con știentizat ă;
3) trebuie s ă fie independent ă, adic ă s ăvâr șit ă f ără constrângere [124, p.178].
Introducerea acestor semne în descrierea faptei nu pretinde la antrenarea laturii subiective a
componen ței în procesul de cercetare cu referire la latura o biectiv ă, dar în mod obligatoriu
caracterizeaz ă fapta în calitate de semn al laturii obiective a c omponen ței de infrac țiune.
În sensul dreptului penal, prin fapt ă se subîn țelege nu un comportament reflector, instinctiv
și necon știentizat sau un comportament în afara voin ței persoanei, ci un comportament regulat
prin activitatea volitiv ă și intelectual ă a creierului uman. Aceast ă afirma ție ilustreaz ă unitatea
elementelor componen ței de infrac țiune, în cadrul c ăreia persoana nu este recunoscut ă vinovat ă,
dac ă nu a con știentizat și, în dependen ță de circumstan țele cauzei, nu putea percepe
periculozitatea social ă a faptelor sale sau nu a prev ăzut posibilitatea survenirii consecin țelor
socialmente periculoase și, în temeiul circumstan țelor cauzei, nu era obligat ă și nici nu putea s ă
le prevad ă.
Forma manifest ării faptei în cadrul realit ății obiective. Ac țiunea const ă în mi șcarea
corpului sau într-un cumul de mi șcări ale corpului, inclusiv în realizarea gesturilor și în
pronun țarea cuvintelor.
Inac țiunea, dup ă cum am men ționat anterior, const ă în faptul c ă subiectul nu realizeaz ă
acele ac țiuni, care erau a șteptate de la el în conformitate cu cerin țele legii penale ce au un
caracter regulativ. A șa, de exemplu, art.163 C. pen. RM (alin.(1) − L ăsarea, cu bun ă-știin ță , f ără
ajutor a unei persoane care se afl ă într-o stare periculoas ă pentru via ță și este lipsit ă de
posibilitatea de a se salva din cauza vârstei frage de sau înaintate, a bolii sau a neputin ței, dac ă cel

128 vinovat știa despre primejdie și a avut posibilitatea de a acorda ajutor p ărții v ătămate, fie c ă el
însu și a pus-o într-o situa ție periculoas ă pentru via ță ) stabile ște obliga țiunea normativ ă a
subiectului infrac țiunii de a acorda în anumite condi ții (locul și circumstan țele s ăvâr șirii
infrac țiunii) ajutor, care nu este legat de crearea simult an ă a pericolului pentru el însu și. În
situa ția dat ă, anume ajutorul prezint ă acea ac țiune necesar ă care urmeaz ă a fi realizat ă de subiect
în situa ția creat ă, în locul respectiv și în condi țiile respective. Neîndeplinirea acestei ac țiuni și
reprezint ă inac țiunea ilegal ă.
În a șa fel, în legea penal ă sunt descrise toate condi țiile, care, luate în totalitate, determin ă
aprecierea comportamentului subiectului ca având an ume un caracter ilegal.
Putem presupune faptul c ă deplina corespundere a comportamentului criminal a l persoanei
obligate inac țiunii descrise în legea penal ă este suficient ă pentru recunoa șterea în faptele celui
vinovat, în situa ția respect ării anumitor condi ții, a componen ței de infrac țiune, și leg ătura
cauzal ă este aici, într-un anumit sens, de prisos, un semn care nu este necesar. Putem, îns ă,
accepta o atare presupunere doar în calitate de ipo tez ă alternativ ă. Nemijlocit și separat,
realizarea inac țiunilor și, nemijlocit și separat, survenirea consecin țelor socialmente periculoase,
dac ă și unele și celelalte sunt fixate într-o singur ă norm ă de drept penal, îns ă nu sunt legate între
ele prin leg ătur ă cauzal ă, nu ar trebui s ă atrag ă dup ă sine survenirea r ăspunderii penale. Temei al
răspunderii penale îl constituie doar prezen ța în fapt ă a componen ței de infrac țiune, iar în
componen țele materiale de infrac țiune leg ătura cauzal ă constituie un semn obligatoriu.
Inac țiunea poate fi înso țit ă de o activitate energic ă; aceast ă activitate (comportament) poate
fi important ă sau indiferent ă pentru dreptul penal.
Importan ța sau indiferen ța, din punctul de vedere al dreptului penal, este s tabilit ă de pe
pozi țiile cauzalit ății și cu luarea în considerare a laturii subiective în cadrul acelor infrac țiuni,
componen ța c ărora este fixat ă în lege ca fiind material ă. Dac ă comportamentul activ întreprins
de c ătre persoan ă a fost orientat spre aceea ca s ă corespund ă obliga țiilor plasate asupra ei de
către func ția regulativ ă a normei de drept penal, îns ă survenirea rezultatului criminal nu a putut fi
evitat ă de c ătre persoan ă și aceast ă posibilitate nimere ște, pe deplin, sub no țiunea de „cauzare
din nevinov ăție a daunei” (art.20 C. pen. RM), atunci în situa ția dat ă componen ța de infrac țiune
lipse ște și evitarea rezultatului criminal este plasat ă dup ă limita vinov ăției persoanei.
Important din punctul de vedere al calific ării, comportamentul activ al persoanei poate fi
prezent și în tentativele active de a evita ac țiunile cerute ei în calitatea sa de subiect obligat la
ceva anume și poate fi apreciat, de exemplu, ca fiind o „eschiv are înr ăit ă”.
Din punctul de vedere al calific ării, comportamentul activ-indiferent, nep ăsător al
persoanei obligate la ceva anume nu trebuie s ă fie legat de acea sfer ă, unde de la cel vinovat, în
conformitate cu func ția regulativ ă a legii penale, este a șteptat un comportament activ. Dac ă

129 comportamentul activ al persoanei se afl ă dincolo de limitele sferei ac țiunilor obligatorii și
comportamentul pasiv nu coroboreaz ă în niciun mod cu multitudinea ac țiunilor, apoi un atare
comportament activ nu trebuie s ă influen țeze asupra calific ării celor comise. În cazul aplic ării
pedepsei, un a șa comportament poate fi luat în considerare de c ătre instan ța de judecat ă doar
dac ă caracterizeaz ă persoana celui vinovat, nu și modalitatea s ăvâr șirii infrac țiunii. Drept
exemplu al unui atare comportament activ poate fi c omportamentul pozitiv și exemplar la
serviciu.
Așa, de exemplu, B. a fost recunoscut vinovat în s ăvâr șirea infrac țiunii prev ăzute de
art.353 C. pen. RM (Eschivarea de la serviciul mili tar în termen, de la serviciul militar cu
termen redus sau de la serviciul militar ca rezervi ști concentra ți sau mobiliza ți). Dup ă
absolvirea Colegiului, B., nedorind s ă-și satisfac ă serviciul militar, nu s-a prezentat la
Comisariatul militar, a r ămas s ă tr ăiasc ă la p ărin ț și s-a aranjate la lucru. (Procuratura Militar ă
Bălți, cauza penal ă nr. 2012368024).
În dispozi ția articolului nominalizat sunt expuse semnele latu rilor obiective și subiective
ale componen ței de infrac țiune, care au o importan ță calificativ ă (automutilare, simularea unei
boli, falsificarea documentelor, alt ă în șel ăciune). Realizarea eschiv ării de la serviciul militar prin
modalit ățile indicate în lege determin ă calificarea celor comise, iar comportamentul lui B .
(angajarea în câmpul muncii, caracteristicile pozit ive etc.), în situa ția dat ă, nu vor avea o
importan ță calificativ ă. În astfel de cazuri, este necesar a delimita core ct comportamentul activ,
îmbinat, cuplat cu cel pasiv, care are importan ță pentru calificarea actelor comise sau, respectiv,
nu prezint ă niciun interes în acest sens; acesta din urm ă poate avea, totu și, importan ță doar în
cazul determin ării gradului de pedeaps ă, în calitatea sa de tr ăsătur ă a persoanei celui vinovat.
Condi țiile survenirii r ăspunderii penale. Conform condi țiilor survenirii r ăspunderii
penale, ac țiunea este caracterizat ă prin aceea c ă este prezent ă obliga țiunea normativ ă a persoanei
de a se ab ține de la realizarea acesteia, obliga țiune dedus ă în mod analitic din reglement ările
legii penale (în sfera de activitate a func ției regulative).
Solu ționarea chestiunii referitoare la faptul dac ă este interzis ă ac țiunea este legat ă și de
interpretarea logic ă și gramatical ă a legii penale, precum și de chestiunile de tehnic ă legislativ ă.
Dispozi țiile articolelor P ărții Speciale a Codului penal al Republicii Moldova c on țin, în
mod obligatoriu, descrierea laturii obiective a com ponen ței de infrac țiune. Alte elemente și
semne ale componen ței de infrac țiune nu primesc întotdeauna o reflectare direct ă în cadrul
articolelor din legea penal ă. Astfel, obiectul infrac țiunii de cele mai frecvente ori este stabilit nu
nemijlocit în articolul din Partea Special ă a Codului penal al Republicii Moldova, ci în
denumirea capitolului la care se atribuie infrac țiunea respectiv ă. Indicarea asupra obiectului în
cadrul dispozi ției articolului legii penale este necesar ă atunci când componen ța de infrac țiune

130 include un obiect suplimentar sau facultativ. Semne le subiectului general al infrac țiunii î și g ăsesc
reflectare în Partea General ă a Codului penal al Republicii Moldova, iar în disp ozi țiile articolelor
din Partea Special ă a Codului penal al Republicii Moldova sunt indicat e doar caracteristicile,
tr ăsăturile subiectului special.
În ceea ce ține de latura subiectiv ă, apoi, conform P ărții Generale a Codului penal al
Republicii Moldova, sunt pedepsibile infrac țiunile săvâr șite, potrivit regulii generale, inten ționat
sau din impruden ță .
Faptele s ăvâr șite din impruden ță și cu inten ție sunt expuse direct în forma respectiv ă a
vinov ăției și în Partea Special ă a Codului penal al Republicii Moldova. O a șa formulare a
dispoziției este legat ă de gradul avansat de pericol social al atentatelor la via ța și s ănătatea
persoanei și de importan ța social-psihologic ă a stricte ții r ăspunderii penale pentru comiterea unor
așa fapte.
Latura obiectiv ă nu poate s ă nu fie fixat ă în legea penal ă, deoarece anume latura obiectiv ă
reprezint ă reflectarea extern ă a comportamentului sanc ționabil. Îns ă, latura obiectiv ă a
componen ței de infrac țiune con ține un rând de semne obligatorii (fapta, leg ătura cauzal ă,
consecin ța), acestea nefiind, îns ă, fixate în totalitate de fiecare dat ă în dispozi ția articolului din
legea penal ă.
Așa, de exemplu, la art.145 alin.(1) C. pen. RM legiu itorul sanc ționeaz ă omorul – adic ă,
cauzarea inten ționat ă a mor ții unei alte persoane. În acest caz, în cadrul latu rii obiective se con țin
indica ții doar asupra consecin ței infrac țiunii (cauzarea mor ții).
De facto , sunt interzise toate ac țiunile care ar putea genera a șa consecin țe.
Alte dispozi ții din legea penal ă con țin doar descrierea faptei (de obicei, în cadrul
componen țelor formale de infrac țiune), ca, de exemplu, dispozi țiile art.184 C. pen. RM (Violarea
dreptului la libertatea întrunirilor).
Fapta și consecin țele sunt descrise, de exemplu, în dispozi ția art.185 C. pen. RM
(Atentarea la persoan ă și la drepturile cet ățenilor sub form ă de propov ăduire a credin țelor
religioase și de îndeplinire a riturilor religioase), unde sunt indicate ac țiunile ilegale și
consecin ța, condi ția obligatorie a survenirii r ăspunderii penale – cauzarea de daune s ănătății
cet ățenilor etc.
În articolele din Partea Special ă a Codului penal al Republicii Moldova întâlnim și indica ții
cu referire la leg ătura cauzal ă. Acestea se exprim ă prin a șa formul ări și expresii, precum:
„cauzare”, „provocat”, „soldat ă …” etc.
Deci, în vederea survenirii r ăspunderii penale pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă prin ac țiune, în
cadrul laturii obiective este necesar ă s ăvâr șirea ac țiunii interzise (cu condi ția prezen ței tuturor
semnelor componen ței sau a construc ției infrac țiunii neconsumate). Aceasta este reglementarea

131 normativ-legislativ ă a condi țiilor r ăspunderii penale pentru infrac țiunile s ăvâr șite prin ac țiune.
Cu referire la r ăspunderea penal ă pentru inac țiune, V.Bujor și V.Gu țuleac eviden țiaz ă trei
semne ale acesteia:
1) obliga țiunea persoanei de a îndeplini o anumit ă ac țiune determinat ă;
2) posibilitatea de a realiza ac țiunea în condi țiile existente;
3) neîndeplinirea de c ătre persoan ă a acelor ac țiuni care erau de la ea cerute și a șteptate [88,
p.61].
În a șa fel, întru fundamentarea r ăspunderii penale pentru inac țiunea infrac țional ă este
necesar ă prezen ța obliga țiunii de a ac ționa, care decurge dintr-un spectru larg de temeiur i. Aceste
obliga țiuni sunt:
1) stabilite de lege, inclusiv de cea penal ă (func ția regulativ ă a legii penale);
2) stabilite prin acte normative subordonate legii;
3) stabilite de contracte de diferit gen, inclusiv de cele de munc ă;
4) premerg ătoare, anterioare comportamentului subiectului;
5) generate din rela țiile de rudenie și din anumite norme sociale generale.
Temeiurile indicate ale obliga țiunii de a ac ționa într-un anumit mod constituie criteriul
obiectiv al inac țiunii.
В.С. Прохоров vine cu propunerea de a diviza criteriul obiectiv în temeiuri obiective și
subiective ale comportamentului obligatoriu activ al subiectu lui, adic ă, respectiv – exist ă
necesitatea obiectiv ă de a ac ționa legea ce înainteaz ă cerin țe de a s ăvâr și anumite ac țiuni [154,
p.327].
Criteriul obiectiv al inac țiunii criminale nu poate fi unic în vederea învinui rii; de asemenea,
este necesar ă și prezen ța criteriului subiectiv, care se exprim ă în aceea c ă persoana are
posibilitatea real ă de a s ăvâr și ac țiunea a șteptat ă de la ea în condi țiile situa ției existente.
Un interes aparte prezint ă întrebarea referitoare la modalitatea formul ării legislative în
cadrul laturii obiective a componen țelor de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune. În unele cazuri,
inac țiunea interzis ă poate fi dedus ă din consecin ța interzis ă; în a șa mod, este constituit, de
exemplu, cunoscutul model al omorului prin inac țiune, când mama inten ționat nu-și al ăpteaz ă
copilul, astfel cauzând moartea acestuia. Survenire a mor ții în mod obligatoriu trebuie s ă fie
legat ă cauzal cu lipsa al ăpt ării; dac ă moartea a survenit din alt motiv, atunci comportam entul
mamei urmeaz ă a fi luat în considerare și urmeaz ă s ă survin ă r ăspunderea penal ă cu luarea în
considerare a altor semne ale componen ței.
Îns ă, acest exemplu este unul particular. Atunci când î n legea penal ă este formulat ă o
norm ă cu inac țiune în cadrul laturii obiective, fapta – inac țiunea – potrivit regulii generale,
trebuie s ă fie minu țios expus ă în dispozi ția articolului. Cerin ța dat ă este legat ă de circumstan ța c ă

132 pasibil ă de pedeaps ă este, dup ă cum s-a men ționat anterior, nu comportamentul pasiv la general,
ci anume nes ăvâr șirea, nerealizarea a ceea ce este necesar. În baza particularit ăților func ției
regulative a dreptului penal, nes ăvâr șirea celor necesare (inac țiunea penal ă) este stabilit ă anume
de c ătre normele Codului penal al Republicii Moldova și, respectiv, tot de c ătre el urmeaz ă a fi
reglementat ă cu un grad optim de minu țiozitate. În a șa fel, dispozi țiile componen țelor de
infrac țiune s ăvâr șit ă prin inac țiune trebuie s ă con țin ă în cadrul laturii obiective descrierea a
îns ăș i inac țiunii infrac ționale, iar în componen țele materiale – și a consecin țelor criminale.
Printr-o a șa modalitate a tehnicii legislative sunt formulate, de exemplu, componen țele
unor a șa infrac țiuni, precum: Neacordarea de ajutor unui bolnav (ar t.162 C. pen. RM –
componen ță formal ă de infrac țiune; L ăsarea în primejdie (art.163 C. pen. RM – componen ță
formal ă de infrac țiune) etc.
Formularea clar ă în legea penal ă a faptei infrac ționale, exprimat ă în forma inac țiunii, ofer ă
adep ților acauzalit ății inac țiunii temei de a formula concluzia c ă inac țiunea criminal ă în situa ția
prezen ței obliga țiunii (neîndeplinite) de a ac ționa constituie – în limitele laturii obiective a
componen ței – suficient temei de supunere a celui vinovat r ăspunderii penale; stabilirea leg ăturii
cauzale dintre inac țiune și consecin ța infrac țional ă nu este necesar ă. Drept rezultat, în genere este
negat ă leg ătura cauzal ă în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune. Îns ă,
corespunderea deplin ă a comportamentului persoanei inac țiunii infrac ționale indicate în lege,
chiar și împreun ă cu prezen ța consecin țelor infrac ționale, formulate în aceea și norm ă a legii,
nemijlocit de la sine nu permite a formula concluzi a despre prezen ța în fapt ă a componen ței de
infrac țiune. Desigur, în realitate, nu este exclus ă urm ătoarea situa ție: medicul, fiind o persoan ă
obligat ă, nu a acordat ajutor pacientului; ultimul, ie șind din spital, a fost lovit de un automobil și
a decedat. Din acest exemplu este evident faptul c ă, nemijlocit de la sine, neacordarea de ajutor
(inac țiunea criminal ă) nu se afl ă în leg ătur ă cauzal ă cu moartea persoanei. Vinovat în moartea
acesteia, în cazul prezen ței tuturor semnelor componen ței de infrac țiune, va fi conduc ătorul
mijlocului de transport. Putem aduce și un exemplu pu țin mai sofisticat: medicul-stomatolog a
refuzat s ă acorde ajutor pacientului care invoc ă dureri asem ănătoare celor de din ți; pacientul a
decedat din cauza hemoragiei cerebrale, generate de tensiunea arterial ă înalt ă. În acest exemplu
inac țiunea medicului-stomatolog de asemenea nu se afl ă în leg ătur ă cauzal ă cu moartea
pacientului, deoarece obliga țiunea de a ac ționa a unui medic-stomatolog nu include investigare a
medical ă deplin ă a persoanei, inclusiv verificarea și tratamentul tensiunii arteriale. Astfel,
nemijlocit de la sine, corespunderea comportamentul ui subiectului obligat la careva inac țiuni
criminale descrise în lege, în componen țele materiale, nu ne permite s ă concluzion ăm c ă
componen ța de infrac țiune exist ă; mai este necesar a stabili existen ța tuturor semnelor laturii
obiective a componen ței, adic ă a consecin țelor, care se afl ă în leg ătur ă cauzal ă cu inac țiunea ce

133 constituie cauza.
Inac țiunea poate fi clasificat ă în:
1) simpl ă (absolut ă);
2) mixt ă (combinat ă).
Aceast ă clasificare este recunoscut ă în dreptul penal, îns ă nu se caracterizeaz ă prin unitate
în ceea ce ține de formularea anumitor concluzii și a anumitor defini ții.
Л.Д. Гаухман men ționeaz ă c ă inac țiunea simpl ă este inac țiunea care nu e legat ă de o
careva ac țiune, nu se îmbin ă cu aceasta și nici nu genereaz ă careva consecin țe.
Inac țiunea mixt ă este acea inac țiune care:
1) este legat ă sau se îmbin ă cu îndeplinirea ac țiunii – r ăspunderea penal ă survine pentru
inac țiune, indiferent de faptul dac ă ea a fost înso țit ă de ac țiune;
2) a generat consecin ța – r ăspunderea penal ă intervine doar în cazul survenirii
consecin țelor prev ăzute de lege.
În continuare, inac țiunea mixt ă este exprimat ă în dispozi ția articolului legii penale prin
dou ă modalit ăți:
1) prin indicarea la inac țiune și la consecin ță ;
2) prin indicarea doar la consecin ță [94, p.106].
Savantul М.И. Ковалев men ționeaz ă c ă inac țiunea mixt ă intr ă în componen ța unei a șa
laturi obiective, care poate s ă includ ă și ac țiunea, și inac țiunea [104, p.148]. Ultima clasificare
este ceva mai preferat ă, deoarece inac țiunea este, în exclusivitate, form ă a faptei, și clasificarea
inac țiunii ca form ă a faptei nu trebuie s ă ias ă în afara limitelor acestui semn al laturii obiecti ve a
componen ței de infrac țiune. În clasificarea oferit ă de savantul Л.Д. Гаухман inac țiunea, în
calitate de form ă a faptei, se îmbin ă cu construc ția componen ței de infrac țiune dup ă modalitatea
formul ării laturii obiective, adic ă a construc ției materiale sau formale a componen ței.
În a șa fel, componen țele de infrac țiune cu inac țiune în cadrul laturii obiective se divizeaz ă
în materiale și formale; în continuare, în latura obiectiv ă atât a componen ței materiale, cât și a
celei formale a infrac țiunii poate exista o inac țiune simpl ă (care nu este legat ă de prezen ța
ac țiunii) și o inac țiune mixt ă, care, în opinia lui М.И. Ковалев , intr ă în structura unei a șa laturi
obiective, care poate s ă prevad ă și ac țiunea, și inac țiunea.
Clasificarea inac țiunii este realizat ă și de c ătre savantul М.Д. Шаргородский . În opinia lui,
infrac țiunile s ăvâr șite prin inac țiune constau în:
1) nes ăvârșirea ac țiunilor, pe care persoana dat ă era juridic obligat ă s ă le realizeze, f ără
cerin ța survenirii unui careva anumit rezultat… a șa-numitele delictum omissionis ;
2) nes ăvârșirea ac țiunilor, pe care persoana dat ă era juridic obligat ă s ă le realizeze, și care,
pentru recunoa șterea prezen ței unei componen țe „împlinite”, necesit ă rezultatul stabilit de lege,

134 adic ă a șa-numitele delicta comissioner per omissionem. În atare situa ții urmeaz ă s ă deosebim
dou ă categorii de infrac țiuni:
a) infrac țiuni generale, s ăvâr șite prin inac țiune (ca, de exemplu, omorul s ăvâr șit de c ătre
medic, care inten ționat nu a oferit antidotul necesar);
b) componen țe reglementate și prev ăzute în mod special (ca, de exemplu, atragerea
minorilor la consumul ilegal de droguri, medicament e și de alte substan țe cu efect narcotizant)
[180, p.67-68].
Așadar, întrebarea cu privire la leg ătura cauzal ă apare în cazul cercet ării delicta
comissioner per omissionem , deoarece leg ătura cauzal ă trebuie s ă fie stabilit ă în acele
infrac țiuni, componen țele c ărora sunt descrise în legea penal ă ca fiind materiale. Chestiunea cu
privire la prezen ța acesteia în cadrul delictum omissionis constituie o întrebare general ă referitor
la leg ătura cauzal ă în cadrul componen țelor formale, care se solu ționeaz ă în felul urm ător:
leg ătura cauzal ă, ca, de fapt, și consecin țele, nu sunt semne obligatorii ale componen țelor de
infrac țiune, formale dup ă construc ție. Categoria cauzalit ății în cadrul acestor componen țe este
fundamentat ă prin formularea construc ției componen ței.

4.2. Inac țiunea în calitate de element al complexului cauzal

Definirea final ă a no țiunii de „ac țiune”, la fel ca și a inac țiunii, întâlne ște uneori anumite
dificult ăți. Astfel, fapta este determinat ă ca fiind un comportament pasiv al subiectului obli gat
(inac țiune infrac țional ă) sau ca un comportament activ, o mi șcare a corpului sau un cumul de
mi șcări ale acestuia, exprimat și prin gesturi, prin pronun țarea cuvintelor (amenin țarea,
răspândirea informa țiilor umilitoare etc.), adic ă – ac țiunea infrac țional ă. Îns ă, o întrebare la care
nu avem înc ă un r ăspuns exhaustiv este urm ătoarea: se refer ă oare la no țiunea de fapt ă for țele și
legit ățile naturii care sunt utilizate de c ătre persoan ă?
Cercetând no țiunea de leg ătur ă cauzal ă, В.Н. Кудрявцев vorbe ște despre for țele accesorii,
de alt ă natur ă, și men ționeaz ă c ă „includerea în no țiunea de ac țiune infrac țional ă, privit ă ca un
cumul de acte ale comportamentului infrac țional, și a a șa-numitelor for țe externe și a legit ăților
realit ății obiective utilizate de c ătre f ăptuitori … extinde peste m ăsur ă no țiunea de ac țiune a
persoanei din contul fenomenelor lumii înconjur ătoare, care, de și sunt legate cu ac țiunea și într-o
oarecare m ăsur ă determin ă consecin țele ei, totu și constituie ni ște elemente îndep ărtate ale
lan țului cauzal, care duc de la ac țiune spre rezultatul infrac țional” [125, p.194].
В.С. Прохоров solu ționeaz ă aceast ă întrebare într-un cu totul alt mod, contradictoriu celui
expus mai sus: „Faptele elementare complexe sunt le gate inseparabil de ac țiunea for țelor externe
și a legit ăților, care nu doar c ă sunt puse în mi șcare, dar și în mod con știent sunt orientate,

135 schimbate și înlocuite de c ătre subiectul infrac țiunii în procesul activit ății lui. În acest caz, for țele
externe și legit ățile utilizate de c ătre persoan ă constituie o parte component ă organic ă a ac țiunii
sale” [154, 324-325].
Examineaz ă temeinic întrebarea referitoare la coraportul dint re ac țiune, for țele externe și
legit ățile realit ății obiective și В.Б. Малинин , dânsul indicând asupra „imposibilit ății de a se
oferi un r ăspuns unic” [142, p.142]. El ajunge la urm ătoarea concluzie: „Cumulul mi șcărilor
corpului, al for țelor și legit ăților naturii urmeaz ă a fi examinat ca o activitate unic ă”. Și în
continuare: „Propunem ca în cadrul studiilor despre latura obiectiv ă s ă fie cercetate nu doar
ac țiunea și inac țiunea, dar și activitatea ca o form ă ce se deosebe ște de aceste modalit ăți de
săvâr șire a infrac țiunii” [142, p.143].
Despre activitate ne vorbe ște pu țin într-un alt sens și В.Н. Кудрявцев : „În unele cazuri, ar
fi mai corect a se vorbi nu despre ac țiune, ci despre activitatea infractorului, care est e constituit ă
dint-un complex întreg de acte, reciproc legate înt re ele” [125, p.194]. Dânsul vorbe ște despre
activitate ca despre un cumul complicat de acte, ca re, la rândul lor, reprezint ă un cumul de
mi șcări ale corpului. În acela și timp, din no țiunea de ac țiune el exclude toate legit ățile naturii
utilizate de c ătre cel vinovat. În continuare, sus ține c ă nu ar fi de dorit s ă atribuim diferite sensuri
no țiunii de ac țiune și s ă includem în ea ac țiunea for țelor și legit ățile naturii, utilizate de c ătre
infractor, astfel identificând-o ca fiind cea de-a treia form ă a faptei.
Nu este clar pe deplin ce urmeaz ă a se în țelege în a șa cazuri prin „legit ăți și for țe ale
naturii”. Putem presupune c ă un șir de legit ăți și for țe ale naturii, ale realit ății ce ne înconjoar ă,
precum for ța atrac ției universale, posibilitatea deplas ării în spa țiu și multe alte calit ăți ale
obiectelor lumii înconjur ătoare, nici nu pot fi discutate dac ă urmeaz ă a fi incluse, înglobate sau
nu în no țiunea de fapt ă din punctul de vedere al dreptului penal. Aceste l egit ăți ale realit ății
obiective constituie doar condi ții ce fac posibil ă existen ța ac țiunii și inac țiunii.
В.Н. Кудрявцев indic ă asupra urm ătoarelor for țe accesorii, str ăine: „faptele, actele altor
persoane (de exemplu, în cazul instig ării la s ăvâr șirea infrac țiunii); diferitele mecanisme (de
exemplu, mijloacele de transport) și chiar for țele naturii (inunda țiile, surp ările etc.)” [125,
p.180].
La rândul s ău, В.Б.Малинин nume ște „for țele și legit ățile naturii” ca fiind un element al
activit ății, f ără a indica special care anume for țe și legit ăți intr ă în acest cerc. În acest sens aduce
urm ătorul exemplu: „Dac ă șoferul conduce mijlocul de transport și într-un anumit moment nu
vireaz ă într-o parte și love ște un pieton, putem noi oare s ă separ ăm inac țiunea lui de ac țiunile
premerg ătoare și de ac țiunile mecanismelor mijlocului de transport?” [142, p.143].
Componen ța de infrac țiune presupune o unitate logic ă; și pentru comoditatea analizei
știin țifice și practice (chiar și sub form ă abstract ă) aceasta este divizat ă în elemente constitutive,

136 care sunt strâns și inseparabil legate între ele. Fapta, inclus ă în componen ța laturii obiective ca
unicul, dup ă unele surse [93, p.90], semn obligatoriu al compon en ței de infrac țiune, ar fi o
no țiune inaplicabil ă, dac ă nu ar reflecta leg ătura dintre latura obiectiv ă a infrac țiunii și subiectul
acesteia. Dac ă prin fapt ă, fie ea ac țiune sau inac țiune, am în țelege un cerc larg de influen țe care
nu constituie ac țiuni sau inac țiuni nemijlocite ale subiectului infrac țiunii, apoi va fi afectat ă
integritatea componen ței de infrac țiune ca entitate echilibrat ă constituit ă dintr-o totalitate de p ărți
componente. În a șa fel, are deplin ă dreptate В.Н. Кудрявцев când sus ține c ă for țele și legit ățile
naturii, fiind utilizate, nu constituie elementul f aptei, cu toate c ă sunt legate de aceasta în modul
cel mai strâns.
For țele și legit ățile obiective, în cazul cercet ării inductive și analitice, au o importan ță
diferit ă. În primul rând, ele constituie o condi ție a posibilit ății ac țiunii (inac țiunii) la general. A șa
sunt, de exemplu, viteza c ăderii libere, for ța gravit ății, legitatea deplas ării obiectelor în spa țiu,
viteza etc. Aceste legit ăți obiective nu urmeaz ă a fi cercetate în vederea includerii ca parte
component ă în con ținutul faptei, fiindc ă sunt obiective și de neînl ăturat. Alte „for țe accesorii” nu
pot constitui, în genere, mijloace ale s ăvâr șirii infrac țiunii. Fapta și mijloacele s ăvâr șirii
infrac țiunii sunt semne diferite ale laturii obiective a c omponen ței, care nu trebuie s ă fie
confundate.
Pentru solu ționarea acestei chestiuni și determinarea faptei (atât a ac țiunii, cât și a
inac țiunii) trebuie s ă utiliz ăm no țiunea anterior propus ă – de complex cauzal. Întru p ăstrarea
construc ției componen ței de infrac țiune împ ărțit ă în elemente, cu referire la fapt ă urmeaz ă a fi
atribuit doar comportamentul activ sau pasiv al per soanei, în conformitate cu regulile formulate
în normele regulative ale dreptului penal. Leg ătura cauzal ă, în sensul larg al cuvântului, include
așa entit ăți, precum cauza și efectul, și în construc ția teoretic ă de drept penal a leg ăturii cauzale
fapta figureaz ă în calitate de cauz ă, iar consecin ța socialmente periculoas ă – în calitate de efect.
Nemijlocit, fapta în calitate de semn fixat normati v al laturii obiective a componen ței de
infrac țiune urmeaz ă a fi deosebit ă de fapta în calitate de cauz ă în sensul larg al no țiunii de
leg ătur ă cauzal ă. Numai doar fapta, atât ac țiunea, cât și inac țiunea, nu întotdeauna este
susceptibil ă de a genera, a determina leg ătura cauzal ă, care duce la survenirea rezultatului
infrac țional. Fapta și for țele accesorii, în opinia lui В.Н. Кудрявцев , urmeaz ă a fi examinate ca
fiind un complex cauzal, unde for țele accesorii constituie, de regul ă, condi ții ale survenirii
rezultatului criminal. În a șa fel, for țele accesorii constituie un element, care se atribu ie într-o
măsur ă mult mai mare la caracteristica leg ăturii cauzale decât la fapt ă, adic ă for țele accesorii nu
constituie un element al comportamentului persoanei .
А.А. Тер -Акопов sus ține c ă divizarea binom ă a faptei în ac țiune și inac țiune nu reflect ă în
măsur ă deplin ă sensul juridico-penal al faptei. Autorul propune c ea de-a treia varietate a faptei,

137 pe care o denume ște „înc ălcarea regulilor speciale de comportament”. Indicân d asupra faptului
că aceast ă varietate constituie „o form ă independent ă a comportamentului infrac țional”, А.А.
Тер -Акопов men ționeaz ă: „În exterior, înc ălcarea regulilor se exprim ă în ac țiune sau inac țiune.
De exemplu, în cazul înc ălc ării regulilor de circula ție conduc ătorul mijlocului de transport se
deplaseaz ă cu viteza care dep ăș ește limita admis ă, adic ă s ăvâr șește o ac țiune și, în acela și timp,
nu mic șoreaz ă viteza – manifest ă inac țiune. Coinciden ța într-un singur act faptic a ac țiunii și
inac țiunii nu permite de a-l atribui nici la ac țiune, nici la inac țiune, dar indic ă asupra
independen ței acestei forme a faptei”. În continuare, dânsul i ndic ă asupra faptului c ă „înc ălcarea
regulilor speciale de comportament se deosebe ște de ac țiune și inac țiune dup ă mecanismul
cauz ării consecin țelor periculoase. În cazul ac țiunii și inac țiunii fiecare act separat este capabil s ă
cauzeze dauna… În situa ția înc ălc ării, consecin ța survine în principal nu în rezultatul ac țiunii sau
inac țiunii, ci în rezultatul înc ălc ării de c ătre persoan ă a unui anumit comportament, care este
stabilit pentru participan ții la forma special ă a activit ății vitale și la care to ți ace ști participan ți se
orienteaz ă”.
Mai departe, autorul examineaz ă particularit ățile leg ăturii cauzale în cazul înc ălc ării
regulilor speciale de comportament, care „în form ă general ă, se caracterizeaz ă prin aceea c ă
leg ătura cauzal ă este stabilit ă nu la nivel fizic, ci la nivel de corela ție programat ă. Aceasta
presupune c ă importan ță juridic ă prezint ă nu corela ția fizic ă dintre subiect și obiect, dar cea
social-juridic ă, informa țional ă și programatic ă” [171, p.54].
Teza cu privire la cea de a treia form ă a vinov ăției, de rând cu ac țiunea și inac țiunea, pare a
fi nefundamentat ă pe deplin și lipsit ă de necesitate real ă. Ac țiunea și inac țiunea, dup ă cum a fost
men ționat anterior în studiul nostru și dup ă cum se men ționeaz ă frecvent în literatura de
specialitate, se refer ă nu la întregul comportament al persoanei, ci numai la o parte determinat ă a
celor comise de c ătre ea.
Astfel, inac țiunea presupune neîndeplinirea celor necesare și, într-o a șa reprezentare,
manifestare, inac țiunea descrie pe deplin acele cazuri, situa ții similare celui când subiectul nu
reduce viteza, ca în exemplul adus de А.А. Тер -Акопов ; deci, construc ția inac țiunii care exist ă
în dreptul penal este suficient ă și aplicabil ă fa ță de situa țiile descrise.
În ceea ce ține de observa țiile asupra particularit ăților leg ăturii cauzale în situa ția înc ălc ării
regulilor speciale de comportament, apoi particular it ățile indicate, eviden țiate de c ătre А.А. Тер –
Акопов , sunt pe deplin aplicabile la cercetarea leg ăturii cauzale în cadrul laturii obiective a
componen ței de infrac țiune.
De c ătre dreptul penal este elaborat ă o construcție clar ă și de calitate înalt ă a componen ței
de infrac țiune, care dispune de o unitate intern ă. Caracteristicile subiective ale comportamentului
urmeaz ă a fi luate, în mod obligatoriu, în considerare.

138 Aceasta îns ă nu presupune transferul leg ăturii cauzale în domeniul idealului și atribuirea
momentelor subiective leg ăturii cauzale. Aceasta înseamn ă c ă subiectul, fiind responsabil în
conformitate cu criteriul medical și cel juridic, con știent alege un comportament determinat, care
și condi ționeaz ă survenirea consecin țelor socialmente periculoase.
În procesul unui astfel de comportament, factorii i nforma ționali, social-juridici, dup ă cum
îi desemneaz ă А.А. Тер -Акопов , au, f ără îndoial ă, o importan ță esen țial ă.

4.3. Specificul caracterului cauzator al inac țiunii

În literatura știin țific ă de specialitate o aten ție deosebit ă este acordat ă studierii leg ăturii
cauzale în calitatea ei de semn al laturii obiectiv e a componen ței de infrac țiune. Totodat ă,
chestiunea cu privire la leg ătura cauzal ă în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin ac țiune
este analizat ă cu prioritate, adic ă ca fiind una de baz ă, și numai dup ă aceasta se acord ă o anumit ă
aten ție problemei privind leg ătura cauzal ă și cauzalitatea cu referire la inac țiune. Rezultatele
examin ării leg ăturii cauzale în cazul ac țiunii se aplic ă, într-o form ă mai mult sau mai pu țin
modificat ă, și componen țelor de infrac țiune cu form ă pasiv ă a cauz ării. Cu toate acestea,
problema leg ăturii cauzale în cadrul componen țelor de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune
rămâne a fi una „suplimentar ă” dup ă genul și caracterul s ău. Aceasta depinde nu de importan ța
redus ă a chestiunii vizate, dar de anumite dificult ăți esen țiale teoretico-constructive, deoarece
cauza activ ă este mult mai transparent ă și accesibil ă pentru investiga ții decât „cauza pasiv ă”.
La momentul de fa ță dispunem de un num ăr suficient și variat de construc ții teoretice, care
dovedesc argumentat și fundamental prezen ța caracterului prejudiciabil al inac țiunii și prezen ța
leg ăturii cauzale în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune. Unei a șa modalit ăți de
examinare a componen ței generale de infrac țiune și a componen țelor concrete de infrac țiune i se
opun cercet ările de drept penal în planul determinismului cauza l, care indic ă la lipsa posibilit ății
cauz ării prejudiciului prin inac țiune, afirmându-se nonsensul logic al existen ței leg ăturii cauzale,
nonsens argumentat prin lipsa ac țiunii. Par țial, aceast ă din urm ă variant ă de solu ționare a
chestiunii este legat ă de momentul c ă se consider ă a fi practic și teoretic imposibil ca ceea ce
constituie cauza s ă aib ă un caracter pasiv. Îns ă, cauza poate fi, în m ăsur ă egal ă, atât activ ă, cât și
pasiv ă; principala caracteristic ă aici fiind eficacitatea cauzei, calitatea genetic ă a leg ăturii dintre
fapta, care este presupus ă a fi cauza, și fapta, care este presupus ă a fi consecin ța.
În a șa fel, urmeaz ă a fi solu ționate dou ă întreb ări de baz ă:
1) putem oare vorbi despre leg ătura cauzal ă dintre fapta în form ă de inac țiune și consecin ța
socialmente periculoas ă, sau legătura cauzal ă în a șa construc ție a componen ței de infrac țiune
lipse ște?

139 2) este oare necesar ă o construc ție teoretic ă special ă cu referire la leg ătura cauzal ă în cazul
inac țiunii, sau teoria general ă a leg ăturii cauzale în dreptul penal (fie teoria cauzalit ății exclusive,
a cauzalit ății adecvate sau teoria condi ției necesare, precum și oricare alte teorii) este suficient ă
pentru descrierea leg ăturii cauzale în cadrul componen țelor de infrac țiune s ăvâr șite prin
inac țiune?
Considera ții de ordin istoric. Cu referire la întrebarea vizând inac țiunea, savan ții în
domeniu s-au împ ărțit în dou ă lag ăre; primii dovedesc acauzalitatea inac țiunii; ceilal ți,
dimpotriv ă, recunosc prezen ța cauzalit ății în inac țiune în componen ța laturii obiective. Pân ă a
oferi o fundamentare personal ă a caracterului cauzator al inac țiunii, este necesar s ă demonstr ăm,
în primul rând, alogica teoriilor care combat carac terul prejudiciabil al inac țiunii, și, în al doilea
rând, logica teoriilor care dovedesc prezen ța elementului cauzator în inac țiune în calitatea și
forma sa de comportament infrac țional. Mai mult ca atât, expunerea punctelor de rep er ale teoriei
neg ării inac țiunii cauzatoare de prejudiciu va determina punctel e care necesit ă polemic ă și
combatere.
Teoriile ce combat cauzarea prin inac țiune. Prezen ța leg ăturii cauzale în componen țele de
infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune este categoric negat ă de М.Д. Шаргородский . Rezultatele
prezentate de el constituie cea mai reu șit ă ilustrare a opiniilor savan ților, care în mod consecutiv
au sus ținut acauzalitatea inac țiunii.
În special, М.Д. Шаргородский men ționeaz ă: „Inac țiunea, în genere, nu poate cauza,
pricinui”. No țiunile și st ările, în multe situa ții obi șnuite la prima vedere, precum c ăderea
fructelor de pe copaci, se atribuie lipsei de ploai e, iar sustragerile de bunuri din avutul
proprietarului – lipsei organelor judiciare, nicide cum nu ar putea presupune c ă ploaia, în cazul
dat fiind lips ă, ar dezbate fructele de pe copac. Logica filosofic ă corect ă const ă în aceea c ă „unde
nu exist ă momentul ac țiunii, acolo nici nu poate fi, în esen ță , vorba despre leg ătura cauzal ă”
[180, p.68-69]. Ini țialmente М.Д. Шаргородский este, în viziunea noastr ă, corect când sus ține
că nu putem confunda chestiunea cu privire la r ăspundere pentru inac țiune cu chestiunea
referitoare la prezen ța leg ăturii cauzale în cadrul inac țiunii [180, p.70]; îns ă, conform logicii de
mai departe a acestuia, întru fundamentarea r ăspunderii penale pentru inac țiune este suficient ă
doar prezen ța obliga ției juridice de a ac ționa, care, îns ă, nu a fost realizat ă de c ătre cel vinovat.
Leg ătura cauzal ă nu poate fi stabilit ă de inac țiune – adic ă de cauza pasiv ă, de lipsa ac țiunii
(inactivitate în sens juridico-penal). „În cazul in ac țiunii leg ătura cauzal ă lipse ște și întrebarea
care urmeaz ă a fi solu ționat ă se refer ă nu la faptul când inac țiunea constituie cauza rezultatului
survenit, ci la faptul când persoana r ăspunde pentru inac țiune” [180, p.71]. În leg ătur ă cu
clasificarea infrac țiunilor s ăvâr șite prin inac țiune pe care o ofer ă însu și М.Д. Шаргородский ,
dânsul men ționeaz ă c ă „dac ă infractorul nu a dorit survenirea rezultatului soc ialmente periculos,

140 ac țiunea lui poate fi examinat ă doar ca o infrac țiune independent ă și, în a șa fel, este sanc ționat ă
doar atunci când este special prev ăzut ă de lege ( delictum sui generis ), ca de exemplu,
neacordarea de ajutor unei persoane care se afl ă în pericol de moarte” [ibidem]. Îndr ăznim s ă
presupunem c ă indicarea pe care o face М.Д. Шаргородский cu privire la sanc ționarea ac țiunii
constituie nu altceva decât o gre șeal ă tehnic ă.
În continuare, autorul men ționeaz ă (consider ăm, corect) c ă în cazul componen țelor
formale, s ăvâr șite prin inac țiune, problema cu referire la leg ătura cauzal ă în genere nu apare.
Problema cauzalit ății în cazul infrac țiunilor cu componen țe formale a fost deja atins ă în studiul
nostru cu ocazia examin ării construc ției teoretice a leg ăturii cauzale în dreptul penal. Întrebarea
cu privire la leg ătura cauzal ă în infrac țiunile cu o construc ție formal ă, într-adev ăr, nici nu are
necesitatea unei solu țion ări. Alta este situa ția dac ă în componen ță sunt plasate eventualele și
poten țialele consecin țe; în a șa cazuri urmeaz ă a fi solu ționat ă întrebarea cu privire la leg ătura
cauzal ă poten țial ă. Îns ă, potrivit regulii generale, leg ătura cauzal ă în sens larg – în calitate de
construc ție teoretic ă și ca mecanism al cauz ării empirice – lipse ște în componen țele de
infrac țiune, modelate în dreptul penal ca fiind formale.
În sfâr șit, М.Д. Шаргородский concluzioneaz ă c ă „întrebarea cu privire la „cauzare” apare
numai atunci când are loc o fapt ă infrac țional ă cu caracter material, s ăvâr șit ă prin inac țiune”
[ibidem]. Îns ă, examinând în continuare în lucrarea sa aceast ă întrebare, autorul ajunge la
acelea și concluzii anterior men ționate, ce fundamenteaz ă lipsa cauz ării prin inac țiune: pentru
survenirea r ăspunderii penale în cazul inac țiunii este suficient ă prezen ța unei obliga țiuni juridice
de a ac ționa, neîndeplinite și, de asemenea, a vinov ăției persoanei. „Legiuitorul nu recunoa ște
cauzarea prin inac țiune”, conchide М.Д. Шаргородский , indicând în a șa fel c ă în construc ția
componen ței de infrac țiune cu inac țiune în latura obiectiv ă în genere nu se con ține ideea
cauzalit ății. În acela și timp, dac ă e s ă atragem aten ție la modalitatea formul ării dispozi ției
articolelor ce sanc ționeaz ă infrac țiunile având o componen ță material ă în cadrul laturii obiective,
săvâr șite prin inac țiune, apoi constat ăm c ă prin legea penal ă este recunoscut faptul cauz ării prin
inac țiune. Despre aceasta ne conving, de exemplu, dispoz i țiile art.364 C. pen. RM: Neexecutarea
inten ționat ă a ordinului șefului, dat în modul stabilit, dac ă aceasta a cauzat daune în propor ții
considerabile intereselor de serviciu (alin.(1); ac eea și fapt ă, soldat ă cu urm ări grave (alin.(2)
litb)). Despre existen ța leg ăturii cauzale dintre inac țiune și consecin țe se vorbe ște direct și în
dispozi țiile art.162 C. pen. RM: Neacordarea de ajutor, f ără motive întemeiate, unui bolnav de
către o persoan ă care, în virtutea legii sau a regulilor speciale, era obligat ă s ă îl acorde (alin.(1)),
dac ă aceast ă fapt ă a provocat din impruden ță o v ătămare grav ă a integrit ății corporale sau a
sănătății sau decesul persoanei (alin.(2)).

141 Urmeaz ă s ă men țion ăm c ă fundamentarea prezentat ă de М.Д. Шаргородский cu referire la
lipsa nu doar a leg ăturii cauzale, dar și a îns ăș i ideii cauzalit ății în construc ția componen țelor de
infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune constituie, în esen ță , unica modalitate posibil ă de
argumentare în acest sens. P ărta șii acauzalit ății inac țiunii sus țin c ă temeiurile r ăspunderii penale
pentru inac țiune constau doar în prezen ța unei obliga țiuni juridice de a ac ționa neîndeplinite – cu
respectarea, desigur, a condi ției c ă în fapta comis ă de persoan ă sunt prezente toate semnele
componen ței de infrac țiune.
Într-o a șa form ă și varietate sunt reflectate în literatura de specia litate teoriile care neag ă
leg ătura cauzal ă în cazul inac țiunii. În acela și timp, nu putem confunda întrebarea referitoare la
leg ătura cauzal ă în situa ția inac țiunii și întrebarea despre r ăspunderea penal ă pentru inac țiunea
infrac țional ă. În caz contrar, s-ar ajunge la o concluzie nu pe deplin corect ă chiar și din punct de
vedere logico-formal, deoarece se presupune c ă temeiul r ăspunderii penale pentru inac țiunea
infrac țional ă, privit ă prin prisma obliga țiunii neîndeplinite, epuizeaz ă totalmente cercet ările de
drept penal ale infrac țiunilor s ăvâr șite prin inac țiune și a componen țelor de acest gen fixate
normativ în legea penal ă.
Pentru dep ăș irea situa ției respective, la caracterizarea fiec ărui element al componen ței de
infrac țiune urmeaz ă a fi stabilit ă o a șa condi ție a r ăspunderii penale, precum prezen ța
obliga țiunii de a s ăvârși ac țiuni corespunz ătoare. Totodat ă, punct ini țial r ămâne a fi faptul c ă
obliga țiunea de a ac ționa este un criteriu obiectiv, adic ă caracterizeaz ă anume necesitatea
manifestat ă exterior de a ac ționa într-un anumit mod în anumite condi ții, dar nu convingerea
intern ă a persoanei cu privire la necesitatea sau la posib ilitatea s ăvâr șirii anumitor ac țiuni în
anumite situa ții.
Pentru început, putem presupune dou ă variante de solu ționare a acestei întreb ări:
Obliga țiunea de a s ăvâr și anumite ac țiuni determinate caracterizeaz ă cel mai mult subiectul
infrac țiunii și, respectiv, mult mai logic poate fi atribuit ă la un a șa element al componen ței de
infrac țiune cum este subiectul. De aceea, obliga țiunea de a s ăvâr și anumite ac țiuni în toate
componen țele cu inac țiune în latura obiectiv ă, atât simple, cât și mixte, se refer ă la subiectul
special (de exemplu, persoana care, în conformitate cu legea sau în temeiul anumitor
reglement ări, este obligat ă s ă acorde ajutor bolnavului – art.162 C. pen. RM; mil itarul, care este
obligat s ă execute ordinul șefului, dat în modul stabilit – art.364 C. pen. RM) . În situa ția în care
problema va fi tratat ă într-un a șa mod, r ămâne totu și problematic ă, la prima vedere, chestiunea
privind locul condi ției respective a r ăspunderii penale în cazul inac țiunii mixte: de exemplu, are
oare subiect special infrac țiunea de omor inten ționat (art.145 C. pen. RM), dac ă omorul a fost
săvâr șit prin inac țiune? R ăspunsul la aceasta întrebare ne vom str ădui s ă-l g ăsim pe parcurs,
continuând abordarea ideii expuse.

142 Astfel, neîndeplinirea obliga ției de a realiza anumite ac țiuni, plasate asupra persoanei,
caracterizeaz ă în cea mai mare m ăsur ă un a șa element al componen ței de infrac țiune, precum
latura obiectiv ă și, în genere, constituie o condi ție a existen ței no țiunii de drept penal inac țiune,
deoarece no țiunea de inac țiune în dreptul penal presupune nu o inactivitate d eplin ă, ci lipsa
ac țiunilor necesare, determinate în con ținut și form ă în conformitate cu func ția regulativ ă a
dreptului penal. În acela și timp, obliga țiunea de a ac ționa nu afecteaz ă caracteristicile subiectului
infrac țiunii în calitatea sa de element al componen ței de infrac țiune.
Analizând obliga țiunea de a s ăvâr și anumite ac țiuni într-o situa ție corespunz ătoare drept
caracteristic ă a subiectului infrac țiunii sau drept caracteristic ă a laturii obiective a infrac țiunii,
trebuie s ă se ia în considerare faptul c ă aceast ă condi ție caracterizeaz ă ambele elemente ale
componen ței de infrac țiune. (În acela și mod este solu ționat ă, în teoria dreptului penal, și
chestiunea cu privire la caracterul perceptiv și volitiv al faptei în calitate de tr ăsătur ă care se
refer ă la latura obiectiv ă a infrac țiunii și care nu coincide cu criteriile intelectiv și volitiv ale
laturii subiective a componen ței de infrac țiune).
Din cele dou ă variante de solu ționare propuse, cea mai aproape de adev ăr este prima:
prezen ța obliga țiunii de a ac ționa în cea mai mare m ăsur ă caracterizeaz ă subiectul infrac țiunii. O
atare solu ție permite a determina cercul de persoane asupra c ărora este plasat ă obliga țiunea de a
ac ționa și, astfel, de a evita probleme în procesul de stabi lire a celui vinovat în cazul inac țiunii
infrac ționale a persoanei. Obliga țiunea de a ac ționa este plasat ă asupra persoanei prin lege,
printr-un anumit act cu caracter normativ sau indiv idual, inclusiv prin legea penal ă, în virtutea
func ției regulative a acesteia, fie printr-o regul ă special ă, care nu contravine reglement ărilor din
domeniul jurispruden ței, în special al dreptului penal. De fapt, a șa o obliga țiune este
caracteristic ă subiectului special – persoan ă obligat ă s ă s ăvâr șeasc ă anumite ac țiuni în situa ții
strict determinate; și anume în privin ța unor astfel de persoane urmeaz ă a fi solu ționat ă problema
privind r ăspunderea penal ă, dac ă ac țiunea necesar ă nu a fost realizat ă.
Și ultima condi ție care constituie esen ța inac țiunii în dreptul penal – nerealizarea ac țiunii
obligatorii. Aici o importan ță deosebit ă are formularea: prezen ța obliga țiunii de a ac ționa
caracterizeaz ă subiectul infrac țiunii, în timp ce la latura obiectiv ă se atribuie nu prezen ța
obliga țiunii de a ac ționa, ci prezen ța neîndeplinirii obliga țiunii de a ac ționa. Obliga țiunea de a
ac ționa constituie o caracteristic ă de baz ă a subiectului infrac țiunii, iar neîndeplinirea acestei
obliga ții – esen ța inac țiunii în sensul dreptului penal. Anume o atare solu ție se pare a fi cea mai
optimal ă.
Astfel, nemijlocit de la sine prezen ța obliga țiunii de a ac ționa nu epuizeaz ă componen ța de
infrac țiune, nu determin ă prezen ța componen ței de infrac țiune și nu permite a solu ționa
unilateral problema cu privire la r ăspunderea penal ă. În continuare, neîndeplinirea obliga țiunii de

143 a ac ționa constituie inac țiune, sanc ționabil ă nemijlocit de la sine, f ără s ă mai fie necesar ă
solu ționarea problemelor cu privire la existen ța leg ăturii cauzale în construc ția formal ă a
componen ței (în cazul stabilirii celorlalte elemente și semne ale componen ței de infrac țiune). De
asemenea, dac ă componen ța cu inac țiune simpl ă sau mixt ă este construit ă în dreptul penal ca
fiind material ă, apoi prezen ța obliga țiunii neîndeplinite de a ac ționa nicidecum nu poate înlocui
prin sine leg ătura cauzal ă dintre consecin țe și inac țiune și nu permite a afirma prezen ța
componen ței de infrac țiune în fapta persoanei (exact ca și în cazul când s ăvâr șirea faptei
interzise, dac ă aceasta este descris ă nemijlocit în lege, nu predetermin ă chestiunea cu referire la
componen ța de infrac țiune, dac ă nu exist ă leg ătur ă cauzal ă care s ă fi adus la survenirea
consecin ței infrac ționale). Evident, toate cele expuse sunt absolut co recte și aplicabile doar în
cazul când în fapta persoanei sunt prezente celelal te semne ale componen ței de infrac țiune.
Componențele cu inac țiune mixt ă în cadrul laturii obiective, de asemenea, urmeaz ă a fi
tratate ca având subiect special, deoarece anume o atare abordare permite a eviden ția din întregul
cerc de persoane pe acelea care erau obligate s ă ac ționeze, și numai apoi putem solu ționa
problema referitoare la leg ătura cauzal ă. A șa, de exemplu, В.Н. Кудрявцев examineaz ă
chestiunea cu privire la faptul „dac ă sunt echivalen ți factorii mediului pasiv sau, altfel spus, dac ă
este similar ă, în sens fizic, inac țiunea mamei copilului, vecinei de apartament și a tuturor
persoanelor str ăine” [127, p.34], aici fiind vorba despre modelul o morului prin ac țiune, despre
care am vorbit anterior în cadrul lucr ării noastre. Pentru solu ționarea acestei întreb ări, numitul
autor apeleaz ă la opiniile contradictorii expuse de А.А. Айсман și З.А. Злобин , men ționând c ă
între aceste dou ă opinii nu exist ă contradic ții, ele completându-se reciproc. Rezultatul
cercet ărilor realizate de В.Н. Кудрявцев rezid ă în urm ătoarele: mediul pasiv, examinat în
calitate de cauz ă, este unul omogen, unde to ți factorii, în totalitatea lor, determinând surveni rea
consecin ței, constituie condi ții echivalente. Aici cauza este un cumul al tuturor condi țiilor
necesare și suficiente. O a șa analiz ă a leg ăturii cauzale descrie, în viziunea lui В.Н. Кудрявцев ,
corela ția, coraportul la nivel energetic. În acela și timp, la nivel sistemic, este posibil a delimita
elementele interdependente și, în cazul oric ărei st ări pasive a mediului, în calitate de cauze vor fi
anume „actele de inac țiune ale acelor persoane, care au fost real incluse în sistemele respective
biologice, tehnice și sociale în calitate de elemente obligatorii ale a cestora. Astfel, cauza mor ții
copilului o constituie nu inac țiunea vecinei, dar inac țiunea mamei, deoarece mama și copilul
acesteia constituie sistemul biologic și social, pentru men ținerea c ăruia comportamentul
determinat al mamei constituie veriga necesar ă” [127, p.34].
La general vorbind, lucrul cu ceea ce numim calitat ea caracterului sistemic al leg ăturii
cauzale a inac țiunii, împreun ă cu consecin țele acesteia, are o importan ță practic ă deosebit ă la
stabilirea leg ăturii cauzale în procesul cercet ării infrac țiunii și form ării bazei probatorii.

144 În acest context, este necesar a stabili toate cond i țiile r ăspunderii penale pentru inac țiune,
depistând ini țial sistemul elementelor din cadrul componen ței aflate în interac țiune și dup ă
aceasta urmând a se purcede la depistarea leg ăturii cauzale.
Modalitatea sistemic ă de cercetare a componen țelor de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune
eviden țiaz ă o dat ă în plus necesitatea prezent ării leg ăturii cauzale în calitate de semn al laturii
obiective anume în calitate de construc ție teoretic ă de drept penal. Confundarea no țiunii de drept
penal a leg ăturii cauzale, fixate în componen ța de infrac țiune (atât în componen ța general ă de
infrac țiune, cât și în cele concrete), cu no țiunea filosofic ă de leg ătur ă cauzal ă, fie cu no țiunea din
știin țele naturii privitoare la leg ătura cauzal ă concret ă, duce la o reprezentare, reflectare
denaturat ă, desfigurat ă a coraportului dintre infrac țiune și componen ța de infrac țiune și creeaz ă
anumite dificult ăți în procesul de calificare a infrac țiunilor.
În a șa fel, fundamentul teoriilor care neag ă posibilitatea cauz ării prin inac țiune nu se
coreleaz ă în m ăsur ă deplin ă cu dogmele de drept penal și, respectiv, prin dogme și sunt
comb ătute.
Teoriile ce fundamenteaz ă cauzarea prin inac țiune. Fundament ării cauzalit ății în cazul
inac țiunii în literatura de specialitate îi este acordat ă o aten ție deosebit ă; respectiv, temeiurile
argument ării acestor teorii sunt multiple. Sistematizate, cl asificate și expuse, aceste teorii ocup ă
destul loc în literatur ă [178, p.238-258]. Condi țional, putem face trimitere la urm ătoarea
enumerare-clasificare:
1) teorii juridice speciale;
2) teoria cauzalit ății informa ționale;
3) teoria „mediului pasiv”;
4) teoria posibilit ății de a ac ționa;
5) teoriile normative, sau teoriile obliga țiunii de a ac ționa;
6) teoria pricinuirii daunelor rela țiilor sociale;
7) teoria folosirii for țelor și legit ăților naturii în scopul cauz ării daunelor;
8) teoria probabilit ății leg ăturii cauzale [142, p.189-208].
În a șa fel, avem o gam ă larg ă de diverse temeiuri ale prezen ței leg ăturii cauzale în cazul
inac țiunii. Nu este necesar de a expune detaliat aici to ate fundament ările și argument ările
cauzalit ății în cazul inac țiunii, deoarece, în primul rând, atare cercet ări deja au fost efectuate în
literatura de specialitate; în al doilea rând, fiec are teorie particular ă se deosebe ște prin raritatea
sa, iar clasificarea temeiurilor nu are importan ță euristic ă, ci în plan de sistematizare. În acela și
timp, urmeaz ă s ă coment ăm critica adus ă teoriilor juridice speciale privind leg ătura cauzal ă în
cazul inac țiunii. Mai mult ca atât, nu ar fi de prisos dac ă am expune fundamentarea dat ă de В.Н.
Кудрявцев caracterului cauzator al inac țiunii [127, p.28-36], deoarece elabor ările teoretice ale

145 acestuia privind caracterul cauzator al inac țiunii au o importan ță deosebit ă pentru știin ța și
practica dreptului penal.
Critica adus ă teoriilor juridice speciale este cunoscut ă. Se consider ă, de exemplu, c ă teze
doctrinare despre leg ătura cauzal ă în anumite discipline luate separat nu exist ă (atunci, de ce în
așa caz s-ar crea texte, în care s-ar expune viziunea proprie asupra leg ăturii cauzale în dreptul
penal?), ci c ă exist ă doar o „viziune și tratare filosofic ă unic ă” etc. Îns ă, la rândul s ău, filosofia
opereaz ă cu a șa-numita categorie a cauzalit ății și cu cea mai general ă schem ă a leg ăturii cauzale,
care la direct nu este aplicabil ă în anumite știin țe ramurale. A efectua cercet ări și elabor ări în
domeniul dreptului penal, a se folosi de „limbajul” și, respectiv, de sistemul no țiunilor de drept
penal și a utiliza, în acela și timp, „perceperea filosofic ă unic ă a leg ăturii cauzale” este imposibil,
datorit ă independen ței obiectului de cercetare al fiec ărei știin țe luate în parte. Mai mult ca atât,
negând teoriile juridice speciale ale leg ăturii cauzale, teoreticienii în domeniul dreptului penal
elaboreaz ă ei în șiși noi teorii juridice speciale, unde importan ță cap ătă teoriile și no țiunile
împrumutate, în particular, din filosofie, care sun t introduse pe t ărâmul dreptului penal cu
anumite modific ări de sens, ceea ce și determin ă existen ța no țiunilor juridice consolidate.
Riscând a ne repeta, men țion ăm c ă nicio cercetare pur filosofic ă nu poate fi aplicat ă la direct în
privin ța satisfacerii necesit ăților teoretice și practice ale dreptului penal. Îns ă, teoriile speciale
juridice ale leg ăturii cauzale schimb ă într-un mod arbitrar baza știin țific ă fundamentat ă a
con ținutului celor mai importante no țiuni, pretinzând la o recunoa ștere nemeritat ă. Ceea ce este
absolut incorect. Reie șind din faptul c ă no țiunea de leg ătur ă cauzal ă în dreptul penal are un
caracter consolidat, teoriile juridice speciale o f ac s ă fie aplicabil ă pe terenul dreptului penal.
Lipsa no țiunii unice general-filosofice a leg ăturii cauzale și inaplicabilitatea „lucr ărilor
filosofice” din domeniul determinismului cauzal cu referire la realit ățile dreptului penal este
evident ă.
În continuare, vom face referire la teoria expus ă de В.Н. Кудрявцев .
În cadrul determinismului filosofic întâlnim un num ăr impun ător de defini ții ale leg ăturii
cauzale; pentru unele știin țe aceste no țiuni reprezint ă un instrument, dar nu un obiect propriu de
cercetare. Instrumentul cercet ării trebuie s ă corespund ă semnelor aplicabilit ății și scopului
preconizat.
Astfel, una dintre defini ții este urm ătoarea: leg ătura cauzal ă este leg ătura dintre dou ă
obiecte, în cadrul c ăreia un obiect genereaz ă schimbarea altuia prin transmiterea unei cantit ăți
corespunz ătoare de materie, energie sau informa ție [127, p.31]. Anume o a șa defini ție a leg ăturii
cauzale utilizeaz ă В.Н. Кудрявцев în studiul întreprins. Într-adev ăr, în cazul examin ării mai
multor leg ături cauzale, este necesar s ă ținem cont de faptul c ă nu doar influen ța mecanic ă
(transmiterea materiei, energiei) intr ă în reprezentarea general ă despre cauzalitate, dar și

146 influen ța informa țional ă are un caracter cauzator. Utilizând acest instrume ntariu al
determinismului cauzal filosofic, В.Н. Кудрявцев examineaz ă întrebarea cu privire la caracterul
cauzator al inac țiunii ca form ă a faptei infrac ționale (ne permitem s ă reamintim c ă în dreptul
penal cauza are forma faptei).
În cadrul teoriei examinate se propune a eviden ția patru variet ăți ale leg ăturii cauzale dintre
comportamentul persoanei și rezultatul infrac țional survenit; temei al diviz ării figureaz ă
caracterul comportamentului infrac țional (activ sau pasiv) și caracterul consecin ței infrac ționale
(de asemenea, activ sau pasiv). Ob ținem, în a șa fel, patru formule:
A ─ A
A ─ P
P ─ A
P ─ P
unde : „A” este elementul activ, „P” – elementul pasiv; pe primul loc este plasat
comportamentul criminal, pe locul doi – consecin ța infrac țional ă. Inac țiunea în formulele date
este prezentat ă prin comportamentul pasiv (leg ătura P ─ A și P ─ P).
1. Leg ătura P ─ A. Pentru acest tip de leg ătur ă este caracteristic ă corela ția dirijat ă, unde de
la cauz ă spre rezultat se transmite nu energia, ci informa ția, și unde rezultatul survine în leg ătur ă
cu influen țarea informativ ă asupra obiectului. „Aici și se depisteaz ă acea circumstan ță c ă
inac țiunea, fiind pasiv ă, din punct de vedere energetic, dispune de anumite calit ăți active în plan
informa țional” [127, p.31].
În cazul leg ăturii de tipul P ─ A, dup ă cum men ționeaz ă В.Н. Кудрявцев , „caracterul
corela ției este acela și ca și în cazul A ─ P, îns ă rezultatul este invers, opus, deoarece are loc nu
„re ținerea, st ăpânirea” for țelor socialmente utile, ci „declan șarea” for țelor socialmente
dăun ătoare. Drept exemplu clasic, în situa ția dat ă, poate figura inac țiunea acarului, care las ă
macazul în acea pozi ție, din cauza c ăreia trenul este direc ționat pe linia ocupat ă, și, respectiv, se
produce un accident. Aici interac ționeaz ă dou ă aspecte ale cauzalit ății: energetic ă și de dirijare”
[ibidem].
În a șa fel, este oferit ă prima fundamentare a prezen ței momentului cauzator în cazul
inac țiunii, și anume: în cadrul acelor componen țe unde avem o consecin ță infrac țional ă „activ ă”,
evident exprimat ă. În a șa situa ții cauzarea este prezent ă și leg ătura cauzal ă este exprimat ă în
transmiterea informa ției de la cauz ă spre efect.
2. Îns ă, un anumit grad de complexitate prezint ă cel de-al patrulea caz, și anume: leg ătura
P ─ P , unde este pasiv atât comportamentul criminal, cât și rezultatul infrac țional. „Dup ă îns ăș i
natura și esen ța sa, inac țiunea este susceptibil ă a determina lipsa schimb ărilor pozitive în mediul
înconjur ător. În anumite cazuri, aceast ă lips ă a rezultatelor pozitive și este examinat ă de c ătre

147 lege ca fiind consecin ța infrac țional ă… A explica acest rezultat negativ prin ac țiunea c ărorva
for țe active nu ar fi posibil. Influen ța energetic ă – transmiterea materiei sau a mi șcării – aici în
mod evident lipse ște. Nu exist ă și nicio transmitere a informa ției de la cauz ă spre rezultat. Dar
exist ă oare, în genere, în a șa situa ții leg ătura cauzal ă?” [127, p.32]. Prezen ța în leg ătura de tipul
P ─ P a leg ăturii cauzale este argumentat ă de c ătre В.Н. Кудрявцев în felul urm ător: mi șcarea
este o form ă a existen ței materiei, iar „imobilitatea – un caz particular al mi șcării… Lini ștea,
imobilitatea, echilibrul de asemenea au cauze propr ii interne (iner ția) și externe. O a șa cauz ă
extern ă, în particular, poate fi starea deosebit ă a mediului înconjur ător, în prezen ța c ăreia for țele
în ac țiune se echilibreaz ă reciproc”. Aducând exemple de leg ătur ă cauzal ă între dou ă fenomene,
care se afl ă în stare pasiv ă (în lini ște, imobilitate), В.Н. Кудрявцев men ționeaz ă c ă „atunci când
facem trimitere la fenomenele naturii vii și apoi – la cele ale vie ții ob ște ști, cauzarea prin
intermediul inac țiunii devine și mai evident ă” [ibidem]. Ca o dovad ă suplimentar ă aici figureaz ă
și rezultatele cercet ărilor realizate de А.А. Айсман și З.А. Злобин cu privire la cauza deplin ă, în
plan energetic, și la cauza concret ă, în plan sistemic. În a șa fel, este fundamentat ă prezen ța
leg ăturii cauzale în ipostaza caracterului pasiv al com portamentului și al consecin țelor criminale;
leg ătura cauzal ă aici este prezent ă, reprezentând un caz particular și, trebuie s ă men țion ăm, un
caz special al aplic ării, unde fapta în stare de imobilitate genereaz ă, atrage dup ă sine starea de
imobilitate, lini ște a altei fapte. Este necesar a men ționa c ă a șa cazuri, când starea de imobilitate
atrage dup ă sine imobilitatea altui fapt, sunt atribuite la me canismul cauz ării empirice.
Construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale, fixat ă în dispozi ția normei de drept penal, ia în calcul, în
circumstan țe diferite, negarea cu referire la cauz ă și negarea cu referire la efect.
În leg ătura de tipul „P ─ P”, P 1 (inac țiunea) și P 2 (consecin ța) se afl ă anume în leg ătur ă
cauzal ă, deoarece starea pasiv ă intr ă ca element necesar în acel complex cauzal, care în mod
genetic duce la apari ția în realitatea obiectiv ă a unui nou fenomen – efectul, iar exprimându-ne în
limbajul dreptului penal – a consecin ței socialmente periculoase.
Rezultatele cercet ărilor efectuate de В.Н. Кудрявцев au o importan ță deosebit ă pe t ărâmul
categoriilor de drept penal. Autorul indic ă direct c ă „în virtutea naturii și esen ței sale, inac țiunea
poate s ă determine lipsa modific ărilor pozitive în mediul înconjur ător. În unele cazuri aceast ă
lips ă a rezultatelor pozitive și este examinat ă de lege ca fiind consecin ța socialmente
periculoas ă” [127, p.32]. Iar faptul c ă prezen ța leg ăturii cauzale este demonstrat ă de el prin
prezentarea imobilit ății drept caz particular al mi șcării se dovede ște a fi esen țial atunci și numai
atunci când de lege sunt stabilite fapta socialment e periculoas ă și ilegal ă în form ă de inac țiune
(cauza) și consecin ța socialmente periculoas ă (efectul). În cazul dat, stabilirea prin lege a ac estor
dou ă pozi ții presupune determinarea lor clar ă și deplin ă, inclusiv din punct de vedere etimologic.
Leg ătura cauzal ă dintre cauz ă și efect în ipoteza în care în articolul legii penal e este redat

148 con ținutul inac țiunii (cauzei) și con ținutul consecin țelor cap ătă un caracter normativ determinat:
se contureaz ă construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale. Formul ările corespunz ătoare o transform ă,
aceasta devenind adecvat ă realit ății; în caz contrar, norma de drept penal „nu lucrea z ă” sau
„lucreaz ă incorect și ineficient”.
Fundamentarea prezen ței leg ăturii cauzale în calitatea sa de construc ție teoretic ă nu
epuizeaz ă întregul spectru de probe ale cauzalit ății inac țiunii.
În viziunea savantului francez R.Garraud, faptele a l c ăror element material const ă într-o
inac țiune sunt sanc ționate nu pentru c ă ar fi produs un rezultat v ătămător sau periculos, deoarece
ele nu pot da na ștere unui asemenea rezultat, atâta vreme cât din ni mic nu se poate na ște nimic,
ci pentru c ă legea penal ă le-a declarat ilicite [191, p.241].
Acest punct de vedere este îns ă infirmat de c ătre savantul român V.Dobrinoiu, care
men ționeaz ă c ă „neîndeplinirea unei îndatoriri legale poate deven i cauza unui rezultat
socialmente periculos, deoarece, dac ă obliga ția respectiv ă ar fi fost îndeplinit ă, acel rezultat nu
s-ar fi produs.
Persoana care nu ac ționeaz ă pentru a se opune ca alte energii s ă provoace rezultatul, de și
avea obliga ția s ă le împiedice, las ă acestora posibilitatea de a ac ționa, ca și cum s-ar fi folosit ea
îns ăș i de ele” [29, p.161].

4.4. Fundamentarea caracterului cauzator al inac țiunii în baza aplic ării teoriei deosebirii
categoriei cauzalit ăț ii, a construc ției teoretice a leg ăturii cauzale și a mecanismului cauz ării
empirice

Dup ă cum reiese din opiniile adep ților acauzalit ății inac țiunii, solu ționarea pozitiv ă a
chestiunii referitoare la caracterul cauzator al in ac țiunii în genere nu este necesar ă, deoarece
răspunderea penal ă pentru inac țiune este fundamentat ă, în m ăsur ă suficient ă, prin prezen ța
obliga țiunii neîndeplinite de a ac ționa. „Leg ătura cauzal ă în cazul inac țiunii lipse ște, iar
răspunderea survine nemijlocit pentru inac țiune, pentru neîndeplinirea obliga țiunii, dar nu pentru
cauzare” [142, p.218]. Întâlnim și varianta ce prevede „oprirea cercet ării”: putem (în scopuri, la
prima vedere, pragmatice) nega leg ătura cauzal ă generat ă de inac țiune; dac ă inac țiunea
corespunde semnelor fixate în legea penal ă, respectiv, nu exist ă necesitatea de a pune întrebarea
dac ă rezultatul a survenit din cauza inac țiunii acestei persoane sau dac ă rezultatul a survenit
datorit ă ac țiunii altei persoane, sau, în genere, de la orice a ltceva – toate acestea nu sunt
importante. Lucrurile, îns ă, nu stau chiar a șa: de exemplu, dac ă o anumit ă consecin ță
socialmente periculoas ă a survenit în rezultatul ac țiunii unei ter țe persoane, atunci apar mai
multe variante și alternative de apreciere, din punctul de vedere a l dreptului penal, a persoanei

149 aflate în stare de inac țiune. Exist ă și varianta ce prevede „cercetarea consecutiv ă”: putem,
nepragmatic, nega nu doar posibilitatea inac țiunii de a avea caracter cauzator, dar chiar și îns ăș i
ideea cauz ării prin inac țiune (trecerea pe pozi ții interdeteministe consecutive în situa ția dat ă nu
se observ ă).
Tuturor acestor prevederi și expuneri le putem înainta un spectru de replici.
Regula caracterului universal, unica aplicabil ă f ără excep ție fa ță de toate faptele
infrac ționale, const ă în aceea c ă temeiul r ăspunderii penale o constituie prezen ța în fapta
persoanei a tuturor semnelor componen ței de infrac țiune. Nu exist ă careva temeiuri suplimentare
independente, neatribuite la elementele componen ței generale sau concrete de infrac țiune, care ar
putea deveni temei al r ăspunderii penale – aceasta este atât contrar legii, cât și nu corespunde
dogmelor de drept penal. Știin ței dreptului penal îi este cunoscut ă discu ția din anii ’50 ai
secolului trecut cu privire la leg ătura cauzal ă și vinov ăție ca temeiuri (premise) ale r ăspunderii
penale [178, p.5; 106, p.4], care s-a finisat cu re cunoa șterea necondi ționat ă a faptului c ă temei al
răspunderii penale este nu un oarecare element al fap tei, vinov ăția, leg ătura cauzal ă sau
periculozitatea social ă, ci anume prezen ța exclusiv ă în fapta subiectului a tuturor semnelor
componen ței de infrac țiune prev ăzute de Codul penal. De aceea, argumentarea acauzal it ății
inac țiunii nu se poate, în genere, baza pe trimiterile l a „temeiul r ăspunderii penale”. Leg ătura
cauzal ă nu constituie nici temei independent al r ăspunderii penale, nici element independent al
componen ței de infrac țiune. Leg ătura cauzal ă este un semn al laturii obiective a componen ței de
infrac țiune, de aceea întrebarea: „Este suficient ă oare prezen ța obliga țiunii neexecutate de a
ac ționa pentru învinuirea în s ăvâr șirea inac țiunii infrac ționale?” (a șa cum aceasta o fac adep ții
acauzalit ății inac țiunii) este pus ă incorect. Formularea necesar ă, cu luarea în considerare a
prezen ței tuturor semnelor componen ței în fapt ă ca temei al r ăspunderii penale, se prezint ă ca
adecvat ă în felul urm ător: „Este oare leg ătura cauzal ă semn obligatoriu al laturii obiective a
componen ței de infrac țiune, unde fapta este exprimat ă în form ă de inac țiune?” Da, leg ătura
cauzal ă este un semn obligatoriu al laturii obiective a or icărei componen țe materiale de
infrac țiune, exprimând leg ătura dintre fapt ă ca proces de atentare a subiectului asupra obiectu lui
și consecin țele infrac ționale ca rezultat al atent ării asupra obiectului. Categoria obiectului
infrac țiunii, în genere, constituie cea mai important ă verig ă de leg ătur ă între fapt ă și consecin țele
socialmente periculoase, și lipsa leg ăturii cauzale în latura obiectiv ă a componen ței de
infrac țiune o viciaz ă, discrediteaz ă. Potrivit regulii generale, aceasta are ca rezulta t recunoa șterea
lipsei în fapta persoanei a componen ței de infrac țiune, iar în unele cazuri poate duce chiar la
tragerea nefundamentat ă la r ăspundere penal ă.
În a șa fel, adep ții acauzalit ății inac țiunii, realizând cercet ările pe terenul temeiurilor
răspunderii penale și negând necesitatea afirm ării caracterului cauzator al inac țiunii, submineaz ă

150 nemijlocit temeliile r ăspunderii penale. Drept rezultat, a șa concluzii nu pot fi recunoscute ca
fiind corecte. În a șa fel, este comb ătut ă prima afirma ție a adep ților acauzalit ății inac țiunii, legat ă
de suficien ța neîndeplinirii obliga țiunii obiective de a ac ționa pentru fundamentarea r ăspunderii
penale pentru inac țiune.
Cea de a dou ă afirma ție este exprimat ă prin aceea c ă în cazul inac țiunii în genere este
negat ă îns ăș i posibilitatea cauzalit ăț ii , deoarece „nici nu poate fi vorba despre leg ătur ă cauzal ă în
lipsa ac țiunii”. Aceast ă afirma ție, prin care se neag ă caracterul cauzator al inac țiunii, este u șor
comb ătut ă prin teoria deosebirii categoriei cauzalit ății, a construc ției teoretice a leg ăturii cauzale
și a mecanismului cauz ării empirice. Con ținutul acestor no țiuni ale determinismului cauzal au
fost examinate detaliat în Capitolul II al tezei, a ici vom verifica aplicabilitatea acestor no țiuni în
privin ța inac țiunii.
Vom men ționa cu titlu de observa ție: terminologia investiga țiilor realizate pân ă acum în
domeniul determinismului cauzal sub aspect de drept penal se deosebe ște de terminologia
utilizat ă în cadrul studiului nostru (no țiunile generale ale teoriilor și termenii acestora sunt
introdu și pentru prima dat ă). De regul ă, nu sunt delimitate, în calitate de obiecte de sin e
st ătătoare de studiu, nici categoria cauzalit ății, nici diferitele no țiuni propuse leg ăturii cauzale (în
sens larg și îngust, precum: construc ția teoretic ă și mecanismul cauz ării empirice). P ărta șii
acauzalit ății inac țiunii indic ă asupra lipsei leg ăturii cauzale în componen țele de infrac țiune
săvâr șite prin inac țiune, în acela și sens în care indic ă și asupra lipsei cauzalit ății în cazul
inac țiunii. Totodat ă, utilizarea no țiunilor vizate în calitate de sinonime în cea mai m are parte
blocheaz ă calea pentru careva investiga ții știin țifice ulterioare.
Categoria cauzalit ății și inac țiunea. Putem oare vorbi c ă categoria de cauzalitate „nu
lucreaz ă” atunci când fapta infrac țional ă este exprimat ă prin inac țiune? Pentru verificarea
aplicabilit ății calit ăților categoriei cauzalit ății fa ță de inac țiune ca form ă a comportamentului
infrac țional vom aminti, succint, rezultatele anterior ob ținute. Categoria cauzalit ății constituie o
norm ă general ă a realit ății obiective. Ini țial, categoria cauzalit ății exist ă independent și impune
reguli de evolu ție și dezvoltare a proceselor obiectiv exprimate. În re alitatea obiectiv ă nu exist ă
fenomene interdeterminate și în limitele unei determinitivit ăți depline a fiec ărui fenomen putem
considera și fundamentarea cauzal ă ca o varietate a determinitivit ății. În orice caz, dac ă fapta sau
fenomenul nu au existat în genere, apoi apari ția lor întotdeauna va fi determinat ă în mod genetic.
Fiecare fenomen (fapt ă) î și are suma cauzelor sale și genereaz ă suma propriilor efecte. Sarcinile
știin ței constau în a reflecta corect procesele obiective și în a selecta legile știin țifice anume în
baza acestui temei. În a șa fel, plasarea formelor inactive ale comportamentu lui criminal dup ă
limitele determinismului, inclusiv ale determinismu lui cauzal, afecteaz ă schema general ă a
perceperii realit ății obiective și distruge integritatea știin țific ă a perceperii lumii înconjur ătoare.

151 Din aceste considerente nu putem vorbi c ă, în privin ța inac țiunii, ca form ă a
comportamentului infrac țional în componen ța laturii obiective a infrac țiunii, nu ac ționeaz ă
categoria cauzalit ății. Iat ă cum putem ilustra aceast ă constatare: „Juristul este nevoit s ă se
ghideze nu doar de adev ărul și de veridicitatea special juridic ă; el se supune, de asemenea,
adev ărurilor de o calitate mult mai înalt ă” [147, p.28]; mai mult decât atât: „principiul jur idic
indic ă asupra a ceea ce trebuie s ă existe, iar legea ( știin țific ă) indic ă asupra aceea ce exist ă în
virtutea calit ăților persoanei, societ ății și ale lumii înconjur ătoare. Principiul juridic constituie
productul activit ății umane; legea ( știin țific ă) este plasat ă deasupra acesteia. Principiul juridic
poate fi afectat, înc ălcat de c ătre persoan ă; înc ălcarea legii știin țifice este dincolo de for țele și
posibilit ățile persoanei. Principiul juridic poate fi supus cr iticii, în timp ce critica legii știin țifice
este lipsit ă de sens” [ibiem, p.26].
În a șa fel, categoria cauzalit ății este prezent ă în inac țiune ca într-una din reflect ările
existen ței lumii materiale; de aceea, a nega prezen ța cauzalit ății în componen țele de infrac țiune
săvâr șite prin inac țiune ar însemna s ă proclam ăm o serie întreag ă de procese globale obiective
care nu se subordoneaz ă no țiunii de cauzalitate și, ca rezultat, sunt în general nedeterminate.
Care legi știin țifice pot fi atunci aplicate în privin ța proceselor de a șa gen, dac ă temei pentru
constituirea legii știin țifice este determinarea dur ă obiectiv ă în una din reflect ările sale? Dac ă
aplic ăm aceste concepte cu referire la doctrina dreptului penal, apoi rezult ă c ă dac ă în
componen ța material ă cu inac țiune în cadrul laturii obiective este negat ă leg ătura cauzal ă, atunci
lipsesc temeiurile pentru a învinui infractorul ref eritor la consecin țele survenite și, respectiv,
pentru a-l trage pe cel vinovat la r ăspundere penal ă (prezen ța unei obliga țiuni neîndeplinite de a
ac ționa nu substituie, nu înlocuie ște prin sine latura obiectiv ă a componen ței de infrac țiune, ci
constituie doar esen ța inac țiunii penale). Negarea cauzalit ății în cazul inac țiunii ca form ă a faptei
duce la negarea leg ăturii dintre fapt ă și consecin ță ; dac ă aceast ă leg ătur ă este neesen țial ă,
urmeaz ă ca toate componen țele cu inac țiune s ă fie formulate în calitate de componen țe formale
de infrac țiune. S ă utiliz ăm în acest sens modelul omorului prin inac țiune. R ăspunderea penal ă
survine în baza art.145 și 146 C. pen. RM, componen ța c ărora este material ă, iar, fiind formulate
ca formale, se schimb ă îns ăș i no țiunea de omor. Acestea sunt consecin țele îndep ărtate, „de
perspectiv ă” ale neg ării categoriei cauzalit ății în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin
inac țiune.
Momentele expuse indic ă asupra faptului c ă categoria de cauzalitate, ca una dintre
categoriile fundamentale ale lumii înconjur ătoare, este prezent ă în componen țele cu inac țiune,
exact a șa cum și în componen țele cu ac țiune în cadrul laturii obiective.
Mecanismul cauz ării empirice și inac țiunea. Conform afirma țiilor, în viziunea noastr ă
corecte, ale savantului В.Н. Кудрявцев , principala întrebare privind r ăspunderea pentru

152 inac țiunea ilegal ă „const ă în faptul dac ă cauzeaz ă inac țiunea un rezultat d ăun ător și, în leg ătur ă
cu aceasta, dac ă constituie prezen ța leg ăturii cauzale dintre inac țiune și rezultat condi ția necesar ă
a r ăspunderii materiale, administrative și penale sau fundamentarea obiectiv ă a r ăspunderii
pentru inac țiune urmeaz ă a fi c ăutat ă în alt ă parte?” [127, p.28]. În continuare, В.Н. Кудрявцев
men ționeaz ă: „Pân ă a solu ționa întreb ările juridice, urmeaz ă s ă determin ăm natura fizic ă a
inac țiunii și mecanismul leg ăturii ei cu consecin țele infrac ționale” [ibidem]. Exact în a șa mod,
fără divizarea metodologic ă indicat ă a no țiunilor natural-fire ști ale leg ăturii cauzale și a
construc ției juridico-penale a leg ăturii cauzale, de facto , se propune a examina leg ătura cauzal ă
în mod separat în dependen ță de aceste dou ă sensuri diferite ale ei. Aceast ă pozi ție dispune de o
valoare euristic ă și gnoseologic ă.
În albia celor expuse anterior, no țiunea mecanismul cauz ării empirice , luat la general,
precum și mecanismul cauz ării empirice , strict determinat, care are loc în cazul unei inf rac țiuni
concrete, intr ă în domeniile obiectelor de studiu ale diferitelor știin țe ale naturii. Procesele
cauz ării, descrise în cadrul știin țelor naturii și prezente în cadrul infrac țiunii – s ăvâr șite fie prin
ac țiune, fie prin inac țiune – nu pot fi negate de c ătre știin ța dreptului penal; mai mult ca atât, nici
nu pot fi determinate, în virtutea faptului c ă acestea se afl ă dincolo de domeniul obiectului de
studiu al dreptului penal, fiind inadmisibil ă o interven ție, în acest sens, în alt domeniu al
cuno știn țelor. Studierea mecanismului cauz ării empirice, prezent în cadrul unei infrac țiuni
concrete, poate fi implicat ă într-un studiu de drept penal cu luarea obligatori e în considerare a
apartenen ței la un alt domeniu de cercetare și cunoa ștere. Totodat ă, în limitele acestei cercet ări
descrierile urmeaz ă a fi realizate în limbajul știin ței naturale respective. Prevederile acestei
descrieri corespund prevederilor raportului de expe rtiz ă în cadrul unui dosar penal concret,
deoarece leg ătura cauzal ă în sensul mecanismului cauz ării empirice în cauza penal ă presupune
prezen ța raportului de expertiz ă – asupra întreb ărilor ce necesit ă cuno știn țe speciale și
concluziile proprii ale aceluia care aplic ă norma de drept – asupra întreb ărilor ce nu necesit ă
cuno știn țe speciale.
Astfel, în modelul anterior utilizat, moartea copil ului survine în rezultatul foamei, adic ă al
proceselor negative care au fost generate de ea în organismul acestuia. Dreptul penal, atât în
aspect practic, cât și teoretic, este interesat, în primul rând, de apar i ția consecin ței socialmente
periculoase (în cazul infrac țiunii consumate cu o componen ță material ă). În exemplul adus o a șa
consecin ță este prezent ă. Mai departe, prin intermediul regulilor de stabil ire a leg ăturii cauzale și
prin utilizarea tr ăsăturilor de baz ă ale acesteia este depistat elementul c ăutat – cauza survenirii
rezultatului. Aceast ă cauz ă, depistat ă și descoperit ă, în primul rând în cadrul limitelor
mecanismului cauz ării empirice, este ulterior comparat ă cu comportamentul persoanei b ănuite în
săvâr șirea infrac țiunii. Persoana, în privin ța c ăreia este efectuat ă urm ărirea penal ă, este

153 determinat ă reie șind din faptul c ă obliga țiunea de a ac ționa constituie caracteristica subiectului
infrac țiunii și, în a șa fel, este delimitat, eviden țiat subiectul obligat special din cercul tuturor
celor care au inac ționat. Acest comportament al persoanei obligate poa te constitui cauza în
sensul construc ției teoretice a leg ăturii cauzale, dac ă va fi nemijlocit legat de cauz ă în cadrul
mecanismului cauz ării empirice. Un atare coraport presupune prezen ța complexului cauzal și are
ca efect, în condi țiile respect ării prezen ței celorlalte semne ale componen ței, tragerea persoanei
vinovate la r ăspundere penal ă.
În a șa fel, la componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune este aplicabil ă în mod
direct categoria cauzalit ății, care î și g ăse ște reflectare în cadrul acestora, precum și în cadrul a tot
ceea ce exist ă în mod obiectiv. Leg ătura cauzal ă în calitatea sa de mecanism al cauz ării empirice
este, de asemenea, prezent ă, deoarece avem un complex cauzal care duce la surv enirea
consecin țelor socialmente periculoase. Conform celor expuse, se pare c ă adep ții acauzalit ății
inac țiunii vor considera posibil, f ără afectarea teoriilor lor, de a se solidariza atât c u prezen ța
cauzalit ății îns ăș i, cât și cu prezen ța mecanismului cauz ării empirice în componen țele de
infrac țiune cu inac țiune în latura obiectiv ă. Consider ăm c ă cele mai de baz ă și esen țiale
contradic ții între adep ții teoriei inac țiunii cauzatorii și oponen ții acesteia sunt concentrate asupra
urm ătoarelor momente:
1) momentul cu privire la leg ătura cauzal ă în sens îngust (cum ar fi nemijlocit leg ătura,
coraportul);
2) momentul cu referire la construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale în componen țele de
infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune.
Construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale și inac țiunea. Construc ția teoretic ă a leg ăturii
cauzale în calitate de construc ție special ă a dreptului penal este prezent ă oriunde unde avem de-a
face cu componen țe materiale de infrac țiune. Aceast ă afirma ție se bazeaz ă pe acel temei c ă
leg ătura cauzal ă dintre fapt ă și consecin ță constituie un semn obligatoriu al laturii obiectiv e a
componen ței materiale de infrac țiune, iar în unele cazuri, dup ă cum am men ționat anterior, are
chiar și un rol determinant în cadrul componen țelor construite ca fiind formale (dac ă avem
consecin țe poten țiale, atunci și leg ătura cauzal ă se prezint ă a fi o leg ătur ă cauzal ă poten țial ă).
Construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale se creeaz ă dup ă modelul leg ăturii cauzale în sens
larg, adic ă în forma cu structur ă tripl ă: cauza → leg ătura cauzal ă → efectul, unde importan ță
esen țial ă au nu doar caracteristicile filosofice generale al e leg ăturii dintre fapte și fenomene, dar
și tr ăsăturile știin țifice particulare ale cauzei și efectului. Pentru dreptul penal, de fapt ca și
pentru orice domeniu teoretic și practic, importan ță esen țial ă au caracteristicile juridice proprii
ale faptei și consecin țelor, fixate în dispozi ția articolului respectiv din Partea Special ă a Codului
penal al Republicii Moldova. În componen ța complexului cauzal al construc ției teoretice a

154 leg ăturii cauzale avem fapta, exprimat ă în forma inac țiunii, și anume: cu inac țiunea important ă în
sens juridico-penal are de-a face și cel ce aplic ă legea și teoreticianul (savantul) în cazul analizei
componen ței infrac țiunii corespunz ătoare. În a șa fel, construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale în
componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune este prezentat ă în felul urm ător: inac țiunea
infrac țional ă → leg ătura cauzal ă → consecin ța infrac țional ă.
În a șa fel, a nega prezen ța construc ției juridico-penale teoretice a leg ăturii cauzale în
componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune ar fi incorect. În caz contrar, s-ar întâmpla
că latura obiectiv ă a componen țelor de infrac țiune, unde fapta este exprimat ă în forma inac țiunii,
se deosebe ște de latura obiectiv ă a componen țelor de infrac țiune, unde fapta este exprimat ă în
form ă de ac țiune.
Vom men ționa înc ă o dat ă c ă în știin ța dreptului penal avem o componen ță de infrac țiune
unic ă general ă, modelul c ăreia este utilizat cu succes în cadrul analizei știin țifice a oric ărei
componen țe de infrac țiune concrete și în cadrul calific ării oric ărei infrac țiuni concrete în
procesul aplic ării normelor de drept penal. Mai mult ca atât, nega rea construc ției teoretice a
leg ăturii cauzale în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune distrug îns ăș i esen ța
laturii obiective a componen ței de infrac țiune, deoarece inac țiunea infrac țional ă (cauza) în
componen țele materiale genereaz ă consecin ța (efectul), iar aceste categorii sunt prezentate î n
planul doctrinei știin țifice penale despre latura obiectiv ă a componen ței de infrac țiune ca fiind
corelate, legate reciproc; în caz contrar, devine i mposibil ă tragerea legal ă a celui vinovat la
răspundere penal ă, fiind deschis ă calea învinuirii obiective.
Leg ătura cauzal ă în sens îngust și inac țiunea. O întrebare de sine st ătătoare, care necesit ă
solu ționare, o constituie negarea de c ătre adep ții acauzalit ății inac țiunii a leg ăturii cauzale în sens
îngust, adic ă nemijlocit a leg ăturii, a coraportului dintre cauz ă și efect (inac țiunea infrac țional ă și
consecin ța infrac țional ă). Combaterea, dezmin țirea este fundamentat ă pe dovezile deja invocate
privind prezen ța cauzalit ății, a mecanismului cauz ării empirice și a construc ției teoretice a
leg ăturii cauzale în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune. Dacă se presupune c ă
infrac țiunile s ăvâr șite prin inac țiune nu se exclud din limitele determinismului, dac ă este
prezent ă construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale în construc ția componen ței cu inac țiune în
latura obiectiv ă, apoi leg ătura cauzal ă în sens îngust între inac țiune și consecin ță este prezent ă și
se subîn țelege de la sine.

155 4.5. Concluzii la Capitolul 4

1. În cazul delimit ării ac țiunii și inac țiunii trebuie s ă lu ăm în calcul acea circumstan ță c ă
inac țiunea nu constituie un comportament cu des ăvâr șire pasiv, ci reprezint ă o varietate a
comportamentului în cadrul c ăruia persoana nu îndepline ște anumite ac țiuni pe care era obligat ă
să le realizeze. În limitele știin ței dreptului penal, noi privim comportamentul ales con știincios
de c ătre persoan ă prin prisma func țiilor regulative și de ap ărare ale dreptului penal.
2. În vederea determin ării inac țiunii, importante din punct de vedere penal, în cal itate de
indicator de baz ă figureaz ă anume func ția regulativ ă; func ția de ap ărare începe s ă se realizeze
doar atunci când cea regulativ ă nu-și realizeaz ă obiectivul. De aceea, „inac țiunea” se refer ă
exclusiv la negarea anume a acelei ac țiuni care era a șteptat ă din partea persoanei.
3. Trebuie, de asemenea, s ă men țion ăm și faptul c ă delimitarea consecutiv ă a ac țiunii de
inac țiune, ca ab ținere de la realizarea anumitor ac țiuni, nu este echivalent ă cu o simpl ă
inactivitate. Din punct de vedere logic, ea constit uie o extindere a teoriei logice a ac țiunii și, de
asemenea, constituie obiectul logicii deontice, car e î și g ăse ște o larg ă aplicare în procesul
analizei materialului normativ.
4. În sensul dreptului penal sau, mai corect spus, în sensul func ției regulative a dreptului
penal, ac țiunea și inac țiunea constituie antipodul, contradictoriul uneia f a ță de cealalt ă. Putem
men ționa c ă ac țiunea este pedepsibil ă în acel caz când de la subiect se a șteapt ă o inac țiune, adic ă
neîndeplinirea de c ătre el a acelor ac țiuni care sunt interzise de c ătre func ția regulativ ă a
dreptului penal; și invers, inac țiunea este sanc ționat ă atunci când de la subiect se a șteapt ă un
comportament activ, corespunz ător situa ției create.
5. Deplina corespundere a comportamentului criminal a l persoanei obligate inac țiunii
descrise în legea penal ă este suficient ă pentru recunoa șterea în faptele celui vinovat, în situa ția
respect ării anumitor condi ții, a componen ței de infrac țiune, și leg ătura cauzal ă este aici, într-un
anumit sens, de prisos, un semn care nu este necesa r. Putem, îns ă, accepta o atare presupunere
doar în calitate de ipotez ă alternativ ă. Nemijlocit și separat, realizarea inac țiunilor și, nemijlocit
și separat, survenirea consecin țelor socialmente periculoase, dac ă și unele și celelalte sunt fixate
într-o singur ă norm ă de drept penal, îns ă nu sunt legate între ele prin leg ătur ă cauzal ă, nu ar
trebui s ă atrag ă dup ă sine survenirea r ăspunderii penale. Temei al r ăspunderii penale îl constituie
doar prezen ța în fapt ă a componen ței de infrac țiune, iar în componen țele materiale de infrac țiune
leg ătura cauzal ă constituie un semn obligatoriu.
6. Importan ța sau indiferen ța, din punctul de vedere al dreptului penal, este s tabilit ă de pe
pozi țiile cauzalit ății și cu luarea în considerare a laturii subiective în cadrul acelor infrac țiuni,
componen ța c ărora este fixat ă în lege ca fiind material ă. Dac ă comportamentul activ întreprins

156 de c ătre persoan ă a fost orientat spre aceea ca s ă corespund ă obliga țiilor plasate asupra ei de
către func ția regulativ ă a normei de drept penal, îns ă survenirea rezultatului criminal nu a putut fi
evitat ă de c ătre persoan ă și aceast ă posibilitate nimere ște pe deplin sub no țiunea de „cauzare din
nevinov ăție a daunei” (art.20 C. pen. RM), atunci în situa ția dat ă componen ța de infrac țiune
lipse ște și evitarea rezultatului criminal este plasat ă dup ă limita vinov ăției persoanei.
7. Important din punctul de vedere al calific ării, comportamentul activ al persoanei poate fi
prezent și în tentativele active de a evita ac țiunile cerute ei în calitatea sa de subiect obligat la
ceva anume, și poate fi apreciat, de exemplu, ca fiind o „eschiv are înr ăit ă”.
8. Comportamentul activ-indiferent, nep ăsător al persoanei obligate, din punctul de vedere
al calific ării nu trebuie s ă fie legat de acea sfer ă, unde de la cel vinovat, în conformitate cu
func ția regulativ ă a legii penale, este a șteptat un comportament activ. Dac ă comportamentul
activ al persoanei se afl ă dincolo de limitele sferei ac țiunilor obligatorii și comportamentul pasiv
nu coroboreaz ă în niciun mod cu multitudinea ac țiunilor, apoi un atare comportament activ nu
trebuie s ă influen țeze asupra calific ării celor comise.
9. Formularea clar ă în legea penal ă a faptei infrac ționale, exprimat ă în forma inac țiunii,
ofer ă temei adep ților acauzalit ății inac țiunii de a formula concluzia c ă inac țiunea criminal ă, în
situa ția prezen ței obliga țiunii neîndeplinite de a ac ționa, constituie – în limitele laturii obiective a
componen ței – temeiul suficient de supunere a celui vinovat r ăspunderii penale; stabilirea
leg ăturii cauzale dintre inac țiune și consecin ța infrac țional ă nu este necesar ă.
10. Nemijlocit de la sine, corespunderea comportamentu lui subiectului obligat inac țiunii
criminale descrise în lege, în componen țele materiale, nu ne permite s ă formul ăm concluzia
precum c ă componen ța de infrac țiune ar fi existent ă; mai este necesar ă stabilirea tuturor
semnelor laturii obiective a componen ței, adic ă a consecin țelor care se afl ă în leg ătur ă cauzal ă cu
inac țiunea – cauza.
11. Nu este clar pe deplin, de asemenea, ce urmeaz ă a se numi și a se în țelege prin „legit ăți
și for țe ale naturii”. Putem presupune c ă un șir de legit ăți și for țe ale naturii, ale realit ății ce ne
înconjoar ă – precum for ța atrac ției universale, posibilitatea deplas ării în spa țiu și multe alte
calit ăți ale obiectelor lumii înconjur ătoare – nu trebuie discutate dac ă sunt incluse, înglobate sau
nu în no țiunea de fapt ă din punctul de vedere al dreptului penal. Aceste l egit ăți ale realit ății
obiective constituie condi țiile ce determin ă posibilitatea existen ței ac țiunii sau inac țiunii.
12. Componen ța de infrac țiune presupune o unitate logic ă și, pentru comoditatea analizei
știin țifice și practice (chiar și sub form ă abstract ă), este divizat ă în elemente ale componen ței,
care sunt strâns și inseparabil legate între ele. Fapta, inclus ă în componen ța laturii obiective ca
unicul semn obligatoriu al componen ței de infrac țiune, ar fi o no țiune inaplicabil ă, dac ă nu ar
reflecta leg ătura dintre latura obiectiv ă a infrac țiunii și subiectul acesteia.

157 13. For țele și legit ățile obiective, în cazul cercet ării inductive și analitice, au o importan ță
diferit ă. În primul rând, ele constituie o condi ție a posibilit ății ac țiunii (inac țiunii) la general. A șa
sunt, de exemplu, viteza c ăderii libere, for ța gravit ății, legitatea deplas ării obiectelor în spa țiu,
viteza etc. Aceste legit ăți obiective nu urmeaz ă a fi cercetate în vederea includerii ca parte
component ă în con ținutul faptei, fiindc ă sunt obiective și de neînl ăturat. Alte „for țe accesorii” nu
pot constitui, în genere, mijloace ale s ăvâr șirii infrac țiunii. Fapta și mijloacele s ăvâr șirii
infrac țiunii sunt semne diferite ale laturii obiective a c omponen ței, care nu trebuie confundate.
14. Întru p ăstrarea construc ției componen ței de infrac țiune împ ărțite în elemente, cu
referire la fapt ă urmeaz ă a fi atribuit doar comportamentul activ sau pasiv al persoanei, în
conformitate cu regulile formulate în normele regul ative ale dreptului penal. Leg ătura cauzal ă, în
sensul larg al cuvântului, include a șa entit ăți, precum cauza și efectul, și în construc ția teoretic ă
de drept penal a leg ăturii cauzale fapta figureaz ă în calitate de cauz ă, iar consecin ța socialmente
periculoas ă – în calitate de efect.
15. Ideea cu privire la cea de-a treia form ă a vinov ăției, de rând cu ac țiunea și inac țiunea,
pare a nu fi pe deplin fundamentat ă și lipsit ă de necesitate real ă. Ac țiunea și inac țiunea, dup ă
cum a fost men ționat anterior în studiul nostru și dup ă cum se men ționeaz ă frecvent în literatura
de specialitate, se refer ă nu la întregul comportament al persoanei, ci numai la o parte
determinat ă a celor comise de ea.
16. Neîndeplinirea obliga ției de a realiza anumite ac țiuni, obliga ție plasat ă asupra
persoanei, caracterizeaz ă în cea mai mare m ăsur ă un a șa element al componen ței de infrac țiune
precum latura obiectiv ă și, în genere, constituie o condi ție a existen ței no țiunii de drept penal sub
form ă de inac țiune. Aceasta deoarece no țiunea de inac țiune în dreptul penal presupune nu o
inactivitate deplin ă, ci lipsa ac țiunilor necesare, determinate în con ținut și form ă în conformitate
cu func ția regulativ ă a dreptului penal. În acela și timp, obliga țiunea de a ac ționa nu afecteaz ă
caracteristicile subiectului infrac țiunii în calitatea sa de element al componen ței de infrac țiune.
17. Obliga țiunea de a s ăvâr și anumite ac țiuni într-o situa ție corespunz ătoare urmeaz ă a fi
atribuit ă la caracteristica subiectului infrac țiunii sau la caracteristica laturii obiective a
infrac țiunii cu luarea în considerare a faptului c ă aceast ă condi ție este caracteristic ă ambelor
elemente ale componen ței de infrac țiune. (În acela și mod este solu ționat ă, în teoria dreptului
penal, și problema cu privire la caracterul perceptiv și volitiv al faptei în calitate de tr ăsătur ă care
se refer ă la latura obiectiv ă a infrac țiunii și care nu coincide cu criteriile intelectiv și volitiv ale
laturii subiective a componen ței de infrac țiune).
18. Obliga țiunea de a ac ționa este plasat ă asupra persoanei prin lege, printr-un anumit act
cu caracter normativ sau individual, inclusiv prin legea penal ă, în virtutea func ției regulative a
acesteia, fie printr-o regul ă special ă, care nu contravine reglement ărilor din domeniul

158 jurispruden ței, în special al dreptului penal. O a șa obliga țiune este pus ă în sarcina subiectului
special – persoan ă obligat ă s ă s ăvâr șeasc ă anumite ac țiuni în situa ții strict determinate; anume în
privin ța acestui cerc de persoane este solu ționat ă întrebarea cu privire la r ăspunderea penal ă,
dac ă ac țiunea necesar ă nu a fost realizat ă.
19. O ultim ă condi ție ce constituie esen ța inac țiunii în dreptul penal este nerealizarea
ac țiunii obligatorii. Aici o importan ță deosebit ă are formularea: prezen ța obliga țiunii de a ac ționa
caracterizeaz ă subiectul infrac țiunii, în timp ce la latura obiectiv ă se atribuie nu prezen ța
obliga țiunii de a ac ționa, ci prezen ța neîndeplinirii obliga țiunii de a ac ționa. Obliga țiunea de a
ac ționa constituie o caracteristic ă de baz ă a subiectului infrac țiunii, iar neîndeplinirea acestei
obliga țiuni este esen ța inac țiunii în sensul dreptului penal. Anume o atare solu ție pare a fi cea
mai optimal ă.
20. În virtutea naturii și esen ței sale, inac țiunea este susceptibil ă s ă determine lipsa
modific ărilor pozitive în mediul înconjur ător. În unele cazuri, aceast ă lips ă a rezultatelor pozitive
și este examinat ă de lege ca fiind consecin ța socialmente periculoas ă. Stabilirea leg ăturii cauzale
prin prezentarea imobilit ății ca a unui caz particular al mi șcării este esen țial ă atunci și numai
atunci când de lege sunt stabilite fapta socialment e periculoas ă și ilegal ă în form ă de inac țiune
(cauza) și consecin ța socialmente periculoas ă (efectul). În cazul dat, stabilirea prin lege a ac estor
dou ă pozi ții presupune determinarea lor clar ă și deplin ă, inclusiv din punct de vedere etimologic.
21. Leg ătura cauzal ă dintre cauz ă și efect, în cazul în care în articolul legii penale este redat
con ținutul inac țiunii (cauzei) și con ținutul consecin țelor, cap ătă un caracter normativ determinat:
se contureaz ă construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale. Formul ările corespunz ătoare o fac s ă
devin ă adecvat ă realit ății; în caz contrar, norma de drept penal „nu lucrea z ă” sau „lucreaz ă
incorect și ineficient”.
22. Categoria cauzalit ății este prezent ă în inac țiune ca într-una din reflect ările existen ței
lumii materiale; de aceea, a nega prezen ța cauzalit ății în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite
prin inac țiune ar însemna s ă proclam ăm o serie întreag ă de procese globale obiective care nu se
subordoneaz ă no țiunii cauzalit ății și, ca rezultat, sunt în general nedeterminate. Nega rea
cauzalit ății în cazul inac țiunii ca form ă a faptei duce la negarea leg ăturii dintre fapt ă și
consecin ță ; dac ă aceast ă leg ătur ă este neesen țial ă, urmeaz ă ca toate componen țele cu inac țiune s ă
fie formulate în calitate de componen țe formale de infrac țiune.
23. Categoria de cauzalitate, ca una din categoriile f undamentale ale lumii înconjur ătoare,
este prezent ă în componen țele cu inac țiune, exact a șa cum și în componen țele cu ac țiune în
cadrul laturii obiective.
24. La componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune este aplicabil ă în mod direct
categoria cauzalit ății, care î și g ăse ște reflectare în cadrul acestora, precum și în cadrul a tot ceea

159 ce exist ă în mod obiectiv. Leg ătura cauzal ă în calitatea sa de mecanism al cauz ării empirice este,
de asemenea, prezent ă, deoarece avem un complex cauzal care duce la surv enirea consecin țelor
socialmente periculoase.
25. Consider ăm c ă cele mai esen țiale contradic ții între adep ții teoriei inac țiunii cauzatorii și
oponen ții acesteia sunt concentrate asupra urm ătoarelor momente: 1) momentul cu privire la
leg ătura cauzal ă în sens îngust (cum ar fi nemijlocit leg ătura, coraportul); 2) momentul cu
referire la construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin
inac țiune.
26. În componen ța complexului cauzal al construc ției teoretice a leg ăturii cauzale avem
fapta, exprimat ă în forma inac țiunii, și anume: cu inac țiunea important ă în sens juridico-penal
are de-a face și cel ce aplic ă legea și teoreticianul (savantul) în cazul analizei compon en ței
infrac țiunii corespunz ătoare. Astfel, construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale în componen țele de
infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune este prezentat ă în felul urm ător: inac țiunea infrac țional ă →
leg ătura cauzal ă → consecin ța infrac țional ă.
27. Ar fi incorect a nega prezen ța construc ției juridico-penale teoretice a leg ăturii cauzale
în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune. În caz contrar s-ar întâmpla ca latura
obiectiv ă a componen țelor de infrac țiune, unde fapta este exprimat ă în form ă de inac țiune, s ă se
deosebeasc ă de latura obiectiv ă a componen țelor de infrac țiune, unde fapta este exprimat ă în
form ă de ac țiune.
28. În știin ța dreptului penal avem o componen ță de infrac țiune unic ă general ă, modelul
căreia este utilizat cu succes în cadrul analizei știin țifice a oric ărei componen țe de infrac țiune
concrete și în cadrul calific ării oric ărei infracțiuni concrete în procesul aplic ării normelor de
drept penal.
29. O importan ță deosebit ă pentru descrierea particularit ăților leg ăturii cauzale în
componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune au urm ătoarele momente: 1) expunerea
mecanismului cauz ării empirice; 2) dezv ăluirea construc ției leg ăturii cauzale; 3) descrierea
leg ăturii cauzale în sens îngust.

160 CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMAND ĂRI

Analiza și generalizarea materialului expus în prezenta inve stiga ție știin țific ă permit
formularea unui spectru larg de concluzii generale, concluzii care, în viziunea noastr ă, urmeaz ă
să determine, la maximum, aplicabilitatea practic ă a ideilor expuse pe parcurs. Pe lâng ă
concluziile și opiniile proprii, în a c ăror expunere și formulare am întâlnit un anumit grad de
dificultate, generat de complexitatea și specificul studiului întreprins și de multitudinea
conceptelor în acest domeniu, venim, în special, cu sus ținerea anumitor opinii și pozi ții pe care
le-am materializat pe parcursul lucr ării, opinii și concepte pe care le consider ăm corecte și
benefice întru aplicarea corect ă a normelor de drept penal cu referire la subiectul luat în vizor.
În aceast ă ordine de idei, la categoria concluziilor generale la care facem referire sunt atribuite
urm ătoarele momente de o importan ță , dup ă noi, major ă:
1. Solu ționarea problemelor cu privire la leg ătura cauzal ă în dreptul penal pretinde, pe bun ă
dreptate, s ă fie fundamentat ă pe dou ă știin țe: filosofie și drept penal. În cazul investiga țiilor
juridice, filosofia se utilizeaz ă în calitate de pârghie metodologic ă, de rând cu trat ările știin țifice
și dogmatice.
2. Determinarea cauzal ă are un caracter nomologic (de lege). Acest moment poate fi
ilustrat pe cale inductiv ă: una și aceea și cauz ă sau o totalitate similar ă a mai multor condi ții, care
constituie cauza, întotdeauna au drept rezultat unu l și acela și efect. Determinarea cauzal ă poate fi
tratat ă ca o condi ționare prin intermediul „unei cauze active sau pasi ve”. Cauza activ ă este mult
mai transparent ă pentru cercet ări, deoarece în majoritatea cazurilor poate fi clar eviden țiat ă.
Cauza pasiv ă prezint ă un mai mare grad de complexitate în vederea stabil irii și perceperii. În
acela și timp, cauza pasiv ă, adic ă lipsa, aparent ă la prima vedere, a faptelor active are, de
asemenea, o anumit ă capacitate cauzatorie. Explica ția rezid ă în faptul c ă semnul de baz ă al
cauzei aici îl constituie nu comportamentul activ s au pasiv, ci eficacitatea și caracterul influen ței
acestuia în coraport cu entitatea influen țat ă. Aceste particularit ăți, în totalitate, ne permit s ă
delimit ăm determinarea cauzal ă de alte variet ăți ale condi țion ării (de exemplu, autodeterminarea,
determinarea statistic ă în cazul prezen ței acestora în form ă ideal ă).
3. Categoria cauzalit ății are o importan ță deosebit ă și pentru dreptul penal. Aceast ă
importan ță rezid ă în faptul c ă în Partea General ă a Codului penal este modelat ă construc ția
teoretic ă a leg ăturii cauzale. În baza caracterului categorial al c auzalit ății și al tuturor
particularit ăților acesteia, construc ția vizat ă se caracterizeaz ă prin faptul c ă: 1) din punct de
vedere teoretic, este adecvat ă în sens știin țific (adic ă, fundamentat ă și dovedit ă pentru
solu ționarea sarcinilor teoretice); 2) din punct de vede re practic, este aplicabil ă (adic ă, adecvat ă
în vederea realiz ării sarcinilor practice, con ținând reguli clare și realizabile ce permit

161 solu ționarea întreb ărilor legate de stabilirea și dovedirea prezen ței leg ăturii cauzale).
4. Conform concep ției expuse referitoare la cauzalitate, putem men ționa c ă îns ăș i
posibilitatea survenirii daunei poate fi apreciat ă și dovedit ă anume datorit ă faptului c ă exist ă și
este universal recunoscut ă categoria cauzalit ății – ca una dintre categoriile fundamentale
recunoscute de știin ță . În a șa fel, în dreptul penal este eviden țiat și utilizat cumulul tr ăsăturilor ce
constituie esen ța categoriei cauzalit ății și dovedirea ideilor știin țifice este pe deplin posibil ă
anume prin utilizarea acestui cumul de semne.
5. Pentru dreptul penal importan ță esen țial ă prezint ă: 1) leg ătura cauzal ă în calitate de semn
al laturii obiective a componen ței de infrac țiune; 2) leg ătura cauzal ă cercetat ă, descris ă de c ătre
știin țele naturii, în special de c ătre medicin ă, fizic ă, chimie.
Deosebirea dintre aceste reflect ări ale leg ăturii cauzale urmeaz ă a fi efectuat ă, în special,
din considerentul c ă, de și în investiga țiile privind analiza teoretic ă a dispozi ției articolului din
legea penal ă și aplicarea lui cercet ării este supus și aspectul cauz ării, rezultatele lor nu constituie
o solu ție final ă pentru latura obiectiv ă a componen ței de infrac țiune.
6. Cercet ările în domeniul teoretic și cel aplicativ al dreptului penal nu pot s ă nu ia în
considerare faptul c ă no țiunea „leg ătur ă cauzal ă”, în sens larg, este aplicat ă și în alte știin țe, de
obicei ale naturii. Totodat ă, este necesar a delimita domeniul „propriu” și „cel str ăin” de
cercetare. Din acest considerent, pentru necesit ățile dreptului penal, este necesar s ă se acorde
aten ție cuvenit ă și unor alte aspecte ale leg ăturii cauzale: 1) leg ătura cauzal ă ca mecanism al
cauz ării empirice; 2) leg ătura cauzal ă în calitate de construc ție teoretic ă a dreptului penal.
7. În procesul interpret ării, analizei normei de drept o aten ție deosebit ă este acordat ă
leg ăturii cauzale ca construc ție teoretic ă fixat ă în mod normativ de c ătre legiuitor – pe calea
descrierii laturii obiective a componen ței de infrac țiune în dispozi ția articolului legii penale. În
procesul aplic ării normelor de drept, leg ătura cauzal ă urmeaz ă a fi investigat ă în calitate de
mecanism al cauz ării empirice și în calitate de construc ție teoretic ă.
8. Avem diferite modalit ăți și posibilit ăți de a determina construc ția teoretic ă a leg ăturii
cauzale în dreptul penal, și anume: 1) crearea, în m ăsur ă suficient ă și necesar ă, a unei construc ții
speciale de drept penal a leg ăturii cauzale în cadrul P ărții Generale a dreptului penal și, în
special, în teoria și doctrina dreptului penal; 2) includerea men țiunilor cu privire la leg ătura
cauzal ă în dispozi ția articolelor din Partea Special ă a legii penale.
În dreptul penal contemporan al Republicii Moldova a fost aleas ă prima variant ă; adic ă, în
cazul examin ării întreb ărilor generale ale dreptului penal, în particular a laturii obiective a
componen ței de infrac țiune, este examinat ă și chestiunea cu referire la leg ătura cauzal ă. În ce
prive ște a doua modalitate, fixarea în cadrul dispozi țiilor articolelor din Partea Special ă a legii
penale a regulilor cauzalit ății cu referire la anumite componen țe concrete, aceasta se prezint ă a fi

162 o cale nici pe departe corect ă de solu ționare a problemei: fixarea normativ ă a chestiunilor și
problemelor cauzalit ății, în mod evident, este practic imposibil ă.
9. Schema componen ței de infrac țiune în calitate de temei al r ăspunderii penale este
constituit ă în baza ideii cauz ării, a legit ății cauzale a survenirii consecin ței ilegale și socialmente
periculoase, urm ărindu-se scopul restabilirii adev ărului și echit ății prin sanc ționarea subiectului
care se face vinovat de prezen ța acestei leg ături cauzale.
10. Subiectul infrac țiunii nu trebuie confundat cu ceea ce constituie ca uza: nici în sensul
construc ției teoretice a leg ăturii cauzale (în cadrul c ăreia cauza este ac țiunea sau inac țiunea
subiectului, nici în sensul mecanismului cauz ării empirice (unde în calitate de cauz ă figureaz ă, în
genere, fapta, evenimentul, care, de regul ă, este ulterior legat de subiectul infrac țiunii). Deosebiri
esen țiale aici exist ă între leg ătura cauzal ă în cazul ac țiunii și leg ătura cauzal ă în cazul inac țiunii
subiectului infrac țiunii: dac ă în cadrul componen țelor de infrac țiune s ăvâr șite prin ac țiune
leg ătura cauzal ă ca mecanism al cauz ării empirice este stabilit ă de c ătre subiect, care în mod
activ selecteaz ă modalitatea de atingere a rezultatului dorit, apoi în cazul inac țiunii obliga țiunea
imputat ă subiectului de a nu admite anumite consecin țe se realizeaz ă prin „pauza, stoparea”
mecanismului cauz ării empirice deja existent.
11. Inciden ța, din punctul de vedere al dreptului penal, reprez int ă construc ția uneia din
variet ățile cauz ării daunei f ără de vinov ăție, în cadrul c ăreia persoanei îi lipse ște în totalitate
previziunea cauz ării și con știentizarea complexului cauzal. Anume din acest con siderent se
eviden țiaz ă în mod deosebit momentul c ă incidentul urmeaz ă a fi delimitat de for ța major ă,
deoarece în cazul for ței majore este viciat ă fapta din cadrul laturii obiective, iar în cazul
incidentului sunt viciate elementul intelectiv și cel volitiv ale laturii subiective a componen ței de
infrac țiune.
12. În cazul delimit ării ac țiunii și inac țiunii trebuie s ă lu ăm în calcul acea circumstan ță c ă
inac țiunea nu constituie un comportament cu des ăvâr șire pasiv, ci reprezint ă o varietate a
comportamentului în cadrul c ăruia persoana nu îndepline ște anumite ac țiuni pe care era obligat ă
să le realizeze. În limitele știin ței dreptului penal comportamentul ales con știincios de c ătre
persoan ă este privit prin prisma func țiilor regulative și de ap ărare ale dreptului penal. În vederea
determin ării inac țiunii, important ă din punct de vedere penal, în calitate de indicato r de baz ă
figureaz ă anume func ția regulativ ă; func ția de ap ărare începe s ă se realizeze doar atunci când cea
regulativ ă nu-și realizeaz ă obiectivul. De aceea, „inac țiunea” se refer ă exclusiv la negarea anume
a acelei ac țiuni care era a șteptat ă din partea persoanei.
Trebuie s ă men țion ăm și faptul c ă inac țiunea, ca ab ținere de la realizarea anumitor ac țiuni,
nu este echivalent ă cu o simpl ă inactivitate. Din punct de vedere logic, ea consti tuie o extindere a

163 teoriei logice a ac țiunii și, de asemenea, constituie obiectul logicii deontic e, care î și g ăse ște o
larg ă aplicare în procesul analizei materialului normati v.
13. Ideea cu privire la cea de a treia form ă a vinov ăției, de rând cu ac țiunea și inac țiunea,
pare a nu fi fundamentat ă pe deplin și lipsit ă de necesitate real ă. Ac țiunea și inacțiunea, dup ă
cum a fost men ționat în studiul nostru și dup ă cum se men ționeaz ă frecvent în literatura de
specialitate, se refer ă nu la întregul comportament al persoanei, ci numai la o parte determinat ă a
celor comise de c ătre ea.
14. Neîndeplinirea obliga ției de a realiza anumite ac țiuni, plasat ă asupra persoanei,
caracterizeaz ă în cea mai mare m ăsur ă un a șa element al componen ței de infrac țiune, precum
latura obiectiv ă, și, în genere, constituie o condi ție a existen ței no țiunii de drept penal inac țiune.
No țiunea de inac țiune în dreptul penal presupune nu o inactivitate d eplin ă, ci lipsa ac țiunilor
necesare, determinate în con ținut și form ă în conformitate cu func ția regulativ ă a dreptului penal.
În acela și timp, obliga țiunea de a ac ționa nu afecteaz ă caracteristicile subiectului infrac țiunii în
calitatea sa de element al componen ței de infrac țiune.
15. Problema dac ă obliga țiunea de a s ăvâr și anumite ac țiuni într-o situa ție corespunz ătoare
caracterizeaz ă subiectul infrac țiunii sau latura obiectiv ă a infrac țiunii necesit ă a fi solu ționat ă cu
luarea în considerare a faptului c ă aceast ă condi ție vizeaz ă ambele elemente ale componen ței de
infrac țiune.
16. Obliga țiunea de a ac ționa este plasat ă asupra persoanei prin lege, printr-un anumit act
cu caracter normativ sau individual, inclusiv prin legea penal ă, în virtutea func ției regulative a
acesteia, fie printr-o regul ă special ă, care nu contravine reglement ărilor din domeniul
jurispruden ței, în special al dreptului penal. O a șa obliga țiune este caracteristic ă subiectului
special – persoan ă obligat ă s ă s ăvâr șeasc ă anumite ac țiuni în situa ții strict determinate; și anume
în privin ța acestui cerc de persoane este solu ționat ă problema privind r ăspunderea penal ă, dac ă
ac țiunea necesar ă nu a fost realizat ă.
17. O ultim ă condi ție ce constituie esen ța inac țiunii în dreptul penal este nerealizarea
ac țiunii obligatorii. Aici o importan ță deosebit ă are formularea: prezen ța obliga țiunii de a ac ționa
caracterizeaz ă subiectul infrac țiunii, în timp ce la latura obiectiv ă se atribuie nu prezen ța
obliga țiunii de a ac ționa, ci prezen ța neîndeplinirii obliga țiunii de a ac ționa. Obliga țiunea de a
ac ționa constituie o caracteristic ă de baz ă a subiectului infrac țiunii, iar neîndeplinirea acestei
obliga țiuni constituie esen ța inac țiunii în sensul dreptului penal. Anume o atare solu ție se pare a
fi cea mai optimal ă.
18. A nega prezen ța construc ției juridico-penale teoretice a leg ăturii cauzale în
componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune ar fi incorect. În caz contrar s-ar întâmpla c ă
latura obiectiv ă a componen țelor de infrac țiune, unde fapta este exprimat ă în form ă de inac țiune,

164 să se deosebeasc ă de latura obiectiv ă a componen țelor de infrac țiune, unde fapta este exprimat ă
în form ă de ac țiune. Negarea construc ției teoretice a leg ăturii cauzale în componen țele de
infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune distruge îns ăș i esen ța laturii obiective a componen ței de
infrac țiune, deoarece inac țiunea infrac țional ă (cauza) în componen țele materiale genereaz ă
consecin ța (efectul), iar aceste categorii sunt prezentate î n doctrina penal ă despre latura obiectiv ă
a componen ței de infrac țiune ca fiind corelate, legate reciproc; în caz con trar, devine imposibil ă
tragerea legal ă a celui vinovat la r ăspundere penal ă, fiind deschis ă calea învinuirii obiective.
19. Specificul mecanismului cauz ării empirice const ă în aceea c ă în cazul inac țiunii el
apare. Respectiv, acest mecanism urmeaz ă a fi analizat mult mai devreme decât construc ția
teoretic ă a leg ăturii cauzale. Explica ția ține de faptul c ă coraportul dintre mecanismul cauz ării
empirice și construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale, care are importan ță în sensul dreptului penal
(adic ă, pentru solu ționarea întreb ărilor ce țin de dreptul penal) se realizeaz ă prin: 1) coinciden ța
deplin ă a efectului și a consecin ței ilegale; 2) depistarea complexului cauzal existe nt, ceea ce este
extrem de important pentru stabilirea leg ăturii cauzale.
20. Complexul cauzal trebuie s ă includ ă în sine cauza în sensul mecanismului cauz ării
empirice și cauza în sensul construc ției teoretice a leg ăturii cauzale; dac ă inac țiunea persoanei
obligate nu are atribu ție la cauz ă în sensul mecanismului cauz ării empirice, apoi despre existen ța
componen ței de infrac țiune în situa ția dat ă nu poate fi vorba. De aceea, doar dup ă stabilirea
minuțioas ă a întregului mecanism al cauz ării empirice putem trece la întrebarea referitoare la
faptul dac ă exist ă subiect special și dac ă inac țiunea acestuia (în sensul construc ției teoretice a
leg ăturii cauzale) se afl ă în leg ătur ă cauzal ă cu consecin ța ilegal ă.
21. Particularitatea construc ției teoretice a leg ăturii cauzale în cazul inac țiunii se reflect ă în
procesul depist ării complexului cauzal. Inac țiunea constituie o form ă a comportamentului
persoanei, fixat ă normativ și interzis ă prin legea penal ă.
22. Acest comportament are un caracter infrac țional doar în acel caz când este coraportat la
anumite condi ții determinate de lege. Condi țiile în a c ăror prezen ță inac țiunea este una
infrac țional ă sunt divizate în urm ătoarele categorii: O prim ă condi ție o constituie prezen ța
subiectului special – adic ă, statutul persoanei asupra c ăreia este plasat ă o anumit ă obliga țiune.
Cea de-a doua condi ție, legat ă nemijlocit de prima, o constituie îns ăș i obliga țiunea de a s ăvâr și
anumite ac țiuni. A treia condi ție ține de o anumit ă stare a realit ății, în cadrul c ăreia subiectul
obligat (prima condi ție) trebuie s ă realizeze anumite ac țiuni (cea de-a dou ă condi ție) și are
posibilitatea real ă de a le îndeplini.
23. Studiul întreprins ne-a permis s ă identific ăm și, respectiv, s ă eviden țiem tr ăsăturile
specifice leg ăturii cauzale în componen țele de infrac țiune s ăvâr șite prin inac țiune: Prima
particularitate a leg ăturii cauzale în situa ția inac țiunii const ă în urm ătoarele: leg ătura cauzal ă

165 urmeaz ă a fi examinat ă sistemic, adic ă „în limitele sistemului respectiv și cu aplicare la el”, ceea
ce ar permite a determina cercul fenomenelor, eveni mentelor-cauze din cercul general al tuturor
fenomenelor, evenimentelor premerg ătoare, deoarece cunoa ștem că sintagma „dup ă aceasta” nu
are în țelesul de rezultat al acesteia. Cea de-a dou ă particularitate a leg ăturii cauzale în situa ția
inac țiunii este foarte strâns legat ă de examinarea în sistem a fenomenelor și evenimentelor și se
reflect ă asupra proceselor de stabilire a leg ăturii cauzale în situa ția cauzei pasive. Aici, în
vederea stabilirii leg ăturii cauzale este necesar ă, în primul rând, nu observarea fizic ă asupra
proceselor active, ci analiza mintal ă, imaginar ă, a elementelor sistemului, ceea ce ofer ă
posibilitatea de a delimita corect cauzele de ne-ca uze. Cea de-a treia particularitate a leg ăturii
cauzale în situa ția inac țiunii este nemijlocit legat ă de caracteristica inevitabilit ății. Dac ă în
majoritatea faptelor, s ăvâr șite prin ac țiune, inevitabilitatea leg ăturii cauzale se reflect ă imediat,
atunci în cazul inac țiunii, de regul ă, avem un interval substan țial de timp pe durata c ăruia
leg ătura cauzal ă înc ă nu este inevitabil ă. Cea de-a patra particularitate a leg ăturii cauzale în
situa ția inac țiunii este legat ă de relativitate și legitate, deoarece aici este foarte important a s tabili
faptul c ă anume inac țiunea constituie cauza. Pentru solu ționarea corect ă a întreb ării referitoare la
leg ătura cauzal ă și stabilirea ei este necesar a aprecia pe deplin re lativitatea leg ăturii cauzale. În
al ți termeni, trebuie luate în considerare toate condi țiile care și constituie elementele sistemului,
în limitele c ăruia poate fi eviden țiat ă inac țiunea în calitate de cauz ă. Cea de-a cincea
particularitate a leg ăturii cauzale în situa ția inac țiunii const ă în coraportul temporal special al
cauzei în componen ța mecanismului cauz ării empirice și al cauzei în componen ța construc ției
teoretice a leg ăturii cauzale. Prin acest coraport, leg ătura cauzal ă în situa ția cauzei active se
deosebe ște esen țial de leg ătura cauzal ă în situa ția cauzei pasive. Cea de-a șasea particularitate a
leg ăturii cauzale în situa ția inac țiunii o constituie calitatea genetic ă a cauzei pasive, care const ă
în faptul c ă ceea ce este cauz ă pasiv ă în mod genetic produce consecin ța, îns ă, în comun cu o alt ă
cauz ă deja existent ă, constituie împreun ă cu ea complexul cauzal – un sistem în cadrul c ăruia
fiecare dintre elemente este obligatoriu.
24. De asemenea, venim și cu o propunere de lege ferenda, care ține nemijlocit de
completarea Capitolului XIII din Codul penal al Rep ublicii Moldova „În țelesul unor termeni sau
expresii în prezentul Cod” cu art.134 13 având urm ătorul con ținut, destinat s ă expun ă conceptul
leg ăturii cauzale în dreptul penal: „ Raportul de cauzalitate desemneaz ă rela ția existent ă între
dou ă fenomene: cauz ă și efect. Cauza este fenomenul care determin ă na șterea altui fenomen, iar
efectul – fenomenul determinat, rezultatul. În drep tul penal raportul de cauzalitate se stabile ște
între ac țiunea (inac țiunea) omului prev ăzut ă de legea penal ă, care constituie fapta, și urmarea
periculoas ă, ca efect al acestei ac țiuni (inac țiuni) ”.

166 Avantajele și valoarea elabor ărilor propuse
În latur ă teoretic ă, s-a reu șit a expune doctrina de drept penal și conceptele filosofice pe
segmentul institu ției leg ăturii cauzale, fiind specificate multiple no țiuni, precum: cauzalitatea,
leg ătura cauzal ă, cauza, efectul, incidentul, construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale, mecanismul
cauz ării empirice, inac țiunea, caracterul cauzator al inac țiunii etc.
Sub aspectul activit ății practice, solu țiile expuse și înaintate în cadrul lucr ării aduc
reglement ările de drept penal de pe segmentul incrimin ării faptelor socialmente periculoase
comise prin inac țiune la ritmul necesar de activitate al organelor d e uirm ărire penal ă și al
instan țelor de judecat ă, la o evident ă eficientizare a procesului de cercetare și examinare a
faptelor infrac ționale comise prin inac țiune.
La nivel profilactic, abord ările din cadrul tezei de doctorat pot avea un evide nt impact
asupra prevenirii și profilaxiei faptelor infrac ționale care pot fi comise în forma inac țiunii.
Luând în calcul cele sus-men ționate, consider ăm c ă lucrarea în cauz ă a contribuit la
solu ționarea unei probleme știin țifice importante în materie de drept penal prin dezvoltarea
doctrinei din Republica Moldove cu solu ții și finalit ăți practice din domeniul leg ăturii cauzale în
cadrul componen țelor de infrac țiune comise prin inac țiune, cu perfec ționarea legii penale pe
segmentul incrimin ării, prevenirii și profilaxiei faptelor comise prin inac țiune, precum și prin
înaintarea anumitor propuneri menite s ă eficientizeze procesul de cercetare și examinare a
cauzelor penale privind faptele infrac ționale comise prin inac țiune.
Impactul lor elabor ărilor noastre asupra domeniului vizat ține de optimizarea activit ăților
practice de stabilire a leg ăturii cauzale în anumite situa ții de inac țiune în scopul prevenirii,
profilaxiei, investig ării și aprecierii corecte a faptelor comise prin inac țiune care nimeresc sub
inciden ța legii penale.

Planul cercet ărilor de perspectiv ă la tema lucr ării
1) specificul leg ăturii cauzale în componen țele de infrac țiune comise prin inac țiune în
legisla ția penal ă a altor state;
2) aplicarea cuno știn țelor privind leg ătura cauzal ă în cadrul componen țelor de infrac țiune
comise prin inac țiune în activitatea practic ă a organelor de urm ărire penal ă și a instan țelor de
judecat ă;
3) eviden țierea specificului trat ării subiectului leg ăturii cauzale în cadrul altor știin țe:
filosofie, logic ă etc.;
4) continuarea cercet ării știin țifice pe segmentul construc ției teoretice a leg ăturii cauzale în
dreptul penal.

167 BIBLIOGRAFIE
A. Referin țe bibliografice în limba român ă

1. Alecu Gh. Institu ții de drept penal. Partea General ă și Partea Special ă. Constan ța: Ovidius
University Press, 2012. 671 p.
2. Antoniu G. Contribu ții noi la cercetarea cauzalit ăț ii penale . În: RDP, 1998, nr.4, p.12.
3. Antoniu G. Raportul de cauzalitate în dreptul penal . Bucure ști: Editura Știin țific ă, 1968. 272 p.
4. Baciu Gh. Medicina legal ă. Chi șin ău: Știin ța, 1995.150 p.
5. Barac L. Drept penal. Partea General ă. Vol.I. Re șița: Universitatea „Eftimie Murgu”, 1994.
199 p.
6. Barb ăneagr ă Al., Alecu Gh., Berliba V. și al. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu .
Chi șin ău: ARC, 2009. 859 p.
7. Basarab M. Drept penal. Partea General ă. Bucure ști: Editura Didactic ă și Pedagogic ă, 1983.
232 p.
8. Basarab M. Drept penal. Partea General ă. Cluj-Napoca, 1988. 297 p.
9. Basarab M. Drept penal. Partea General ă. Vol.I. Bucure ști: Lumina LEX, 1997. 480 p.
10. Basarab M. Drept penal. Partea General ă. Vol.I. Ia și: Chemarea, 1996. 270 p.
11. Băncil ă O. Critica pozitivismului logic în problema naturii ca uzalit ăț ii . În: Analele
Universit ății din Bucure ști. Seria Filozofie, 1997, nr.21-22, p.196.
12. Borodac Al., Bujor V., Brînz ă S. și al. Drept penal. Partea General ă. Chi șin ău: Știin ța, 1994.
368 p.
13. Boroi Al. Drept penal. Partea General ă. Bucure ști: ALL Beck, 1999. 350 p.
14. Boroi Al., Nistoreanu Gh. Drept penal. Partea General ă. Bucure ști: ALL Beck, 2002. 338 p.
15. Botnaru S., Șavga A., Grosu Vl. și al. Drept penal. Partea General ă. Vol.I. Chi șin ău: Cartier,
2005. 624 p.
16. Bulai C . Drept penal. Partea General ă. Vol.I. Bucure ști: Casa de Editur ă și Pres ă „ ȘANSA”
– SRL, 1992. 529 p.
17. Bulai C. Manual de drept penal. Partea General ă. Bucure ști: ALL, 1997. 648 p.
18. Butiuc C. Elemente de drept penal . Bucure ști: Lumina LEX, 1998. 207 p.
19. Codul de procedur ă penal ă al Republicii Moldova: Legea Republicii Moldova nr .122-XV din
14 martie 2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.104-110. În vigoare din
12 iunie 2003.
20. Codul penal al Republicii Moldova: Legea Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie
2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.128-129. În vigoare din 12 iunie
2003.

168 21. Constitu ția Republicii Moldova: Legea Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.1. În vigoa re din 27 august 1994.
22. Cri șu N. Margaon, Cri șu C. Repertoriu. Jurispruden ță selectiv ă în domeniul dreptului penal și
procesual penal. Perioada 1990-2005 . Curtea de Arge ș: Juris Agressis, 2006. 426 p.
23. Curtea European ă a Drepturilor Omului. Reglement ări de baz ă și jurispruden ța în cauzele
moldovene ști . Chi șin ău: ARC, 2007. 270 p.
24. Deleanu I. Cunoa șterea legii și eroarea de drept . În: Dreptul, 2004, nr.7, p.45.
25. Dima T. Drept penal. Partea General ă. Vol.I. Bucure ști: Lumina LEX, 2001. 504 p.
26. Dincu A. Drept penal. Partea General ă. Vol.I. Bucure ști, 1975. 384 p.
27. Dobrinescu I. Analiza sistematic ă și determinarea raportului de cauzalitate în dreptul penal .
În: RRD, 1976, nr.1, p.17.
28. Dobrinoiu V., Nistoreanu Gh., Boroi A. și al. Drept penal. Partea General ă. Bucure ști:
Europa Nova, 1997. 576 p.
29. Dobrinoiu V., Pascu I., Molnar I. și al. Drept penal. Partea General ă. Bucure ști: Europa
Nova, 1999. 576 p.
30. Dongoroz V, Fodor I., Oancea I. și al. Explica ții teoretice ale Codului penal român. Partea
General ă. Vol.I. Bucure ști: Editura Academiei Republicii Socialiste România , 1969. 439 p.
31. Dongoroz V. Drept penal . Reeditarea edi ției din 1939. Bucure ști: Asocia ția Român ă de Știin țe
Penale, 2000, p.221-222.
32. Dongoroz V. Explica ții teoretice ale Codului penal român. Partea Genera l ă. Vol.I. Bucure ști:
Editura Academiei, 1969. 439 p.
33. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I. și al. Explica ții teoretice ale Codului penal român. Partea
General ă. Vol.I. Edi ția a II-a. Bucure ști: ALL Beck, 2003. 450 p.
34. Elian Gh. Not ă cu privire la raportul de cauzalitate . În: Justi ția nou ă, 1959, nr.11, p.79.
35. Florea V. Răspunderea penal ă pentru infrac țiunile medicale . Chi șin ău: Epigraf, 2006. 331 p.
36. Giurgiu N. Infrac țiunea . Ia și: Gama, 1994.
37. Giurgiu N. Legea penal ă și infrac țiunea (doctrin ă, legisla ție, practic ă judiciar ă). Ia și: Gama,
1995. 447 p.
38. Giurgiu N. Legea penal ă și infrac țiunea . Ia și: Gama, 1996. 447 p.
39. Groza I.L., Ast ărăstoaie V. Introducere în medicina legal ă pentru juri ști : Curs universitar.
Bucure ști: C.H. Beck, 2007. 296 p.
40. Jidveian V. Raportul de cauzalitate în dreptul penal. Aspecte p ractice . Alba-Iulia: Mesagerul,
1995. 111 p.
41. Lascu I. Drept penal. Partea General ă. Sibiu: Alma Mater, 2006. 496 p.
42. Legea Republicii Moldova „Cu privire la expertiza j udiciar ă”, nr.1086-XIV din 23 iunie 2000.

169 În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr.144-145, p.4-10.
43. Macari I. Dreptul penal al Republicii Moldova. Partea General ă. Chi șin ău: CE USM, 2002.
398 p.
44. Macari I. Infrac țiunea și semnele ei . În: Revista Na țional ă de Drept, 2002, nr.5, p.34-39.
45. Macari I. Leg ătura cauzal ă în dreptul penal . În: Revista Na țional ă de Drept, 2001, nr.2,
p.8-10.
46. Mare C. Introducere în ontologia general ă. Bucure ști: Albatros, 1980. 327 p.
47. Mari ț Al. Drept penal. Partea General ă. Vol.I. Legea penal ă. Teoria infrac țiunii. Participa ția
penal ă. Chi șin ău, 2002. 354 p.
48. Mari ț Al. Evolu ția conceptelor și a reglement ărilor cu privire la vinov ăț ia penal ă. Chi șin ău,
2005. 287 p.
49. Mircea I. Despre elementele constitutive ale infrac țiunii . În: Studia Universitaria
(Universitatea Babe ș-Bolyai). Seria Jurispruden ța XXIX, 1984, p.69-73.
50. Mircea I. Temeiurile r ăspunderii penale . Bucure ști: Editura Știin țific ă și Enciclopedic ă, 1987.
215 p.
51. Mitrache C. Drept penal român. Partea General ă. Bucure ști: Universul Juridic, 2006. 453 p.
52. Mitrache C. Drept penal. Partea General ă. Bucure ști: ȘANSA-SRL, 1997. 513 p.
53. Mitrache C. Dreptul penal român. Partea General ă. Bucure ști: ȘANSA-SRL, 1995. 483 p.
54. Mitrache C., Mitrache Gr. Drept penal român. Partea General ă. Bucure ști: Universul Juridic,
2003. 524 p.
55. Moruzi J. Problema cauzalit ăț ii în dreptul penal. Studii de drept și procedur ă penal ă.
Bucure ști, 1933. 37 p.
56. Mure șan A., Basarab M. Unele probleme ale raportului de cauzalitate în dre ptul penal . Cluj,
1961. 185 p.
57. Mure șan I., S ăbău P.O. Drept penal. Partea General ă. (No țiuni generale. Teoria general ă a
infrac țiunii ). Cluj-Napoca: Sfera, 2008. 292 p.
58. Nistoreanu Gh., Boroi Al. Drept penal. Partea General ă. Bucure ști: ALL Beck, 2002. 338 p.
59. Nistoreanu Gh., Dobrinoiu V. Drept penal. Partea General ă. Bucure ști: Europa Nova, 1995.
552 p.
60. Oancea I. Drept penal. Partea General ă. Bucure ști: Editura Didactic ă și Pedagogic ă, 1971.
571 p.
61. Oancea I. Raportul causal în dreptul penal . În: Justi ția nou ă, 1954, nr.6, p.78.
62. Oancea I. Tratat de drept penal. Partea General ă. Bucure ști: ALL, 1994. 352 p.
63. Oprea I., Pamfil G.-C., Radu R. și al. Noul dic ționar universal al limbii române . Edi ția a II-a.
Bucure ști: Litera Interna țional, 2006. 353 p.

170 64. Papadopol V. Principii de drept . Bucure ști: Editura Știin țific ă, 1958. 543 p.
65. Pătulea V. Răspunderea penal ă. Elemente constitutive. Raport de cauzalitate . În: RRD, 1982,
nr.4, p.63.
66. Păvăleanu V. Drept penal general. Conform noului Cod penal . Bucure ști: Universul Juridic,
2012. 503 p.
67. Pitulescu I., Abraham P., Der șidan E. și al. Dic ționar explicativ și practic de drept penal și
procesual penal . Bucure ști: Na țional, 1997. 622 p.
67 1. Prodan M. Cauzalitatea – condi ție inerent ă a r ăspunderii juridice : Tez ă de doctor în drept.
Chi șin ău, 2007. 175 p.
68. Rascu I., Dima T., P ăun C. și al. Noul Cod penal comentat. Partea General ă. Vol.I. Bucure ști:
Universul Juridic, 2012. 875 p.
69. Rîpeanu Gr. Legi obiective în dreptul penal . În: Analele Universit ății din Bucure ști, Seria
Știin țe Juridice, 1971, nr.2, p.39.
70. Rîpeanu Gr. Obiectiv și subiectiv în dreptul penal . În: RRD, 1967, nr.7, p.
71. Sima C. Codul penal adnotat. Bucure ști: Lumina LEX, 2000. 864 p.
72. St ănoiu R.-M., Griga I., Dianu T. Drept penal. Partea General ă. Bucure ști: Hyperion XXI,
1992. 243 p.
73. Stoica O. Premise filosofico-juridice ale teoriei unit ăț ii și pluralt ăț ii de infrac țiuni . În: Studia
Universitaria (Universitatea Babe ș-Bolyai), 1973, nr., p.98.
74. Stoica O.A. Drept penal. Partea Special ă. Vol.I. Bucure ști, 1976. 536 p.
75. Streteanu F. Tratat de drept penal. Partea General ă. Vol.I. Bucure ști: C.H. Beck, 2008. 693 p.
76. Stroe C. Compendiu de filosofia dreptului . Bucure ști: Lumina LEX, 1999. 239 p.
77. Țapoc V., Capcelea V. Cercetarea știin țific ă. Chi șin ău: ARC, 2008. 312 p.
78. Ungurean S. Medicina legal ă. Chi șin ău: Știin ța, 1993. 413 p.
79. Ungureanu A. Drept penal. Partea general ă. Bucure ști: Lumina LEX, 1995. 464 p.
80. Vasiliu T., Antoniu G., Dane ș Șt. și al. Codul penal al Republicii Socialiste România.
Comentat și adnotat. Partea General ă. Bucure ști: Editura Știin țific ă, 1972. 775 p.
81. Zolyneac M. Drept penal. Partea General ă. Vol.I. Ia și: Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”,
1973. 553 p.
82. Zolyneac M., Michinici M. Drept penal. Partea General ă. Ia și: Chemarea, 1999. 520 p.
83. Nedelcu N. Coraportul leg ăturii cauzale cu elementele componen ței de infrac țiune . În:
Legea și Via ța, 2012, nr.12, p.31-37.
84. Nedelcu N. Categoria cauzalit ăț ii și construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale în
componen țele formale de infrac țiune . În: Legea și Via ța, 2013, nr.2, p.46-48 .

171 84 1 Nedelcu N. Unele particularit ăți ale leg ăturii cauzale în dreptul penal . În: Legea și Via ța,
2013, nr.1, p.48-51.
84 2 Nedelcu N., Ciobanu I. Locul întâmpl ării în cadrul determinismului și al incidentului
(cazus-ului) în dreptul penal . Revista Na țional ă de Drept, 2015, nr.4, p.23-24.

B. Referin țe bibliografice în limba rus ă
85. Болдырев С.В., Галкин В.М. Уголовно -правовая норма и состав преступления .
Москва : Юридическая Литература , 1977. 411 p.
86. Брайнин Я. Уголовная ответственность и ее наказание в советском уголовном
праве . Москва : Юридическая Литература , 1963. 275 p.
87. Большой юридический словарь / Под ред . А.Я. Сухарева , В.Е. Крутских . Москва :
ИНФРА -М, 2000. 244 p.
88. Бом Д. Причинность и случайность в современной физике / Пер . с англ . С.Ф.
Шушурина . Общ . ред . и предисл . Я.П. Терлецкого . Москва : Издательство
Иностранной Литературы , 1959. 248 p.
89. Бородин С.В. Преступления против жизни и здоровья . În: Курс российского
уголовного права . Особенная часть / Под ред . В.Н. Кудрявцева , А.В. Наумова .
Москва : Спарк , 2002, p.121-122.
90. Бужор В., Гуцуляк В. Комментарий к Уголовному кодексу Республики Молдова .
Общая часть . Кишинэу , 2005. 471 p.
91. Бунге М. Причинность . Место принципа причинности в современной науке . Москва :
Издательство Иностранной Литературы , 1962, p.31-35.
92. Ветров Н.И., Ляпунов Ю.И. Уголовное право . Общая часть : Учебник . Москва :
Новый Юрист , 1997. 583 p.
93. Ветров Н.И. Уголовное право . Общая часть . Москва : ЮНИТИ -ДАНА , Закон и Право ,
1999. 415 p.
94. Вригт Г.Х. фон . Логико -философские исследования : Избранные труды / Перевод с
английского / Общ . ред . Г.И. Рузавина и В.А. Смирнова . Составитель и автор
предисловия В.А. Смирнов . Москва : Прогресс , 1986. 593 p.
95. Гаухман Л.Д. Квалификация преступлений : закон , теория , практика . Москва : АО
«Центр ЮрИнфор », 2001. 114 p.
96. Гаухман Л.Д. Субъективная сторона преступления . În: Уголовное право : Часть
Общая . Часть Особенная : Учебник / Под ред . Л.Д. Гаухмана , Л.М. Колодкина , С.В.
Максимова . Москва : Юриспруденция , 1999. 130 p.
97. Гонтарь И.Я. Преступление и состав преступления как явление и понятие в

172 уголовном праве . Владивосток , 1997. 211 p.
98. Давыдовский И.В. Проблемы причинности в медицине . ( Этиология ). Москва : Медгиз ,
1962. 176 p.
99. Жоль К.К. Логика : Учебное пособие для вузов . Москва : ЮНИТИ -ДАНА , 2004, p.266-
267.
100. Здравомыслов Б.В., Красиков Ю.А., Рарог А.И. Уголовное право . Общая часть :
Учебник . Москва : Юридическая Литература , 1994. 535 p.
101. Здравомыслов Б.В. Уголовное право Российской Федерации . Общая часть . Москва :
Юристъ ,1999. 480 p.
102. Игнатов А.Н., Костарева Т.А. Уголовная ответственность и состав преступления .
Москва : Лекция , 1996. 63 p.
103. Истомин А.Ф. Общая часть уголовного права . Москва : ИНФРА -М, 1997. 271 p.
104. Карпушин М.П., Курляндский В.И. Уголовная ответственность и состав
преступления . Москва : Юридическая Литература , 1974. 232 p.
105. Ковалев М. И. Советское уголовное право : Курс лекций . Свердловск , 1971. 146 p.
106. Ковалев М.И. Объективная сторона преступления . În: Уголовное право . Общая
часть : Учебник для вузов / Отв . ред . И.Я. Козаченко , З.А. Незнамова . Москва :
НОРМА , 2000. 148 p.
107. Ковалев М.И. Проблемы учения об объективной стороне преступления . Красноярск ,
1991. 75 p.
108. Ковалев М.И., Васьков П.Т. Причинная связь в советском уголовном праве . Москва :
Юридическая Литература , 1958. 163 p.
109. Козаченко И.Я., Незнамов З.А. Уголовное право . Общая часть . Москва : ИНФРА -М,
1997. 516 p.
110. Козаченко И.Я. Уголовное право как основной инструмент уголовно -правового
регулирования . În: Уголовное право . Общая часть : Учебник для вузов / Отв . ред . И.Я.
Козаченко , З.А. Незнамова . Москва : НОРМА , 2000, p.13.
111. Козаченко И.Я., Курченко В.Н., Злотченко Я.М. Проблемы причины и причинной
связи в институтах Общей и Особенной частей отечественного уголовного права :
вопросы теории , оперативно -следственной и судебной практики . СПб .:
Юридический Центр Пресс , 2003, p.16-18.
112. Кокоркин И.Д. Уголовное законодательство зарубежных стран ( Англии , США ,
Франции , Германии , Японии ). Москва : Зерцало , 1998. 352 p.
113. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Под ред . А.И. Бойко .
Ростов -на -Дону : ФЕНИКС . 1996. 658 p.

173 114. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Под ред . А.В. Наумова .
Москва : Юристъ , 1996. 753 p.
115. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Под ред . В.И. Радченко ,
А.С. Михлина , И.В. Шмарова . Москва : Вердикт , 1996. 646 p.
116. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Под ред . Ю.И.
Скуратова , В.М. Лебедева . Москва : НОРМА -ИНФРА -М, 1998. 832 p.
117. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Под ред . Н.Ф.
Кузнецовой . Москва : Зерцало , 1998. 878 p.
118. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Отв . ред . В.И. Радченко .
Москва , 2000. 738 p.
119. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Под общ . ред . С.И.
Никулина . Москва , 2001. 958 p.
120. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Под ред . А.В. Наумова .
Москва : Юристъ , 2004. 739 p.
121. Коновалова В. Е. Правовая психология . Харьков : Основа , 1997. 132 p.
122. Краткий философский словарь / Под ред . А.П. Алексеева . Москва : Проспект , 1998.
246 p.
123. Кудрявцев В.Н. Объективная сторона преступления . Москва : Юридическая
Литература , 1960. 233 p.
124. Кудрявцев В.Н., Наумов А.В. Учебник уголовного права . Общая часть . Москва :
Спарк , 1996. 389 p.
125. Кудрявцев В.Н. Общая теория квалификации преступлений . Москва : Юристъ , 2001.
147 p.
126. Кудрявцев В.Н. Объективная сторона преступления . În: Курс российского
уголовного права . Общая часть / Под ред . В.Н. Кудрявцева , А.В. Наумова . Москва :
Спарк , 2001. 178 p.
127. Кудрявцев В.Н. Объективная сторона преступления . Москва : Госюриздат , 1960.
227 p.
128. Кудрявцев В.Н. Причинность в криминологии . Москва : Госюриздат , 1968. 113 p.
129. Кудрявцев В.Н. Противоправное бездействие и причинная связь . În: Советское
Государство и Право , 1967, nr.5, p.29.
130. Кудрявцев В.Н. Общая теория квалификации преступлений . Москва : Юристъ , 1999.
365 p.
131. Кудрявцев В.Н., Келина С.Г. Состав преступления . În: Курс российского уголовного
права . Общая часть / Под ред . В.Н. Кудрявцева , А.В. Наумова . Москва : Спарк , 2001. 160 p.

174 132. Кузнецова Н.Ф. Значение преступных последствий в советском уголовном праве .
Москва : Госюриздат , 1958. 98 p.
133. Кузнецова Н.Ф. Новое уголовное право России . Общая часть . Москва : Зерцало ТЕИС ,
1996. 392 p.
134. Кузнецова Н.Ф. Состав преступления . Спорные вопросы . În: Вестник Московского
Университета . Серия « Право », 1997, nr.4, p.13.
135. Кузнецова Н.Ф., Тяжкова И.М. Курс уголовного права . Общая часть . Том 1. Москва :
Зерцало , 1998. 592 p.
136. Куринов Б. Научные осноы квалификации преступлений . Москва : Юридическая
Литература , 1984. p.
137. Лист Ф. Задачи уголовной политики . Преступление как социально -патологическое
явление / Сост . и предисл . В.С. Овчинского . Москва : ИНФРА -М, 2004, p.80-81.
138. Лунев В.В. Субъективная сторона преступления . În: Курс российского уголовного
права . Общая часть / Под ред . В.Н. Кудрявцева , А.В. Наумова . Москва : Спарк , 2001.
293 p.
139. Лунев В.В. Субъективное вменение . Москва : Спарк , 2000. 62 p.
140. Ляпунов Ю.И. Общественная опасность и объективная сторона преступления . În:
Общественная опасность деяния как универсальная категория уголовного права .
Москва : Юридическая Литература , 1989. p.
141. Ляпунов Ю.И. Природа преступных последствий в деликтах создания опасности . În:
Сибирские юридические записки . Выпуск 4. Томск -Омск , 1974, p.32-41.
142. Ляпунов Ю.И. Общественная опасность деяния как универсальная категория
уголовного права . Москва : Юридическая Литература , 1990. 173 p.
143. Малинин В.Б. Идеи М.Д. Шаргородского в современной концепции причинности . În:
Уголовное право , 2004, nr.3, p.51.
144. Малинин В.Б. Причинная связь в уголовном праве . СПб .: Юридический Центр Пресс ,
2000, p.126-131.
145. Мальков В.П. Состав преступления в теории и законе . În: Государство и Право , 1996,
nr.7, p.105-114.
146. Мальцев В.В. Проблема уголовно -правовой оценки общественно опасных
последствий . Саратов : СГУ , 1989. 192 p.
147. Михлин А.С. Последствия преступления . Москва , Госюриздат , 1969. 104 p.
148. Молодцов Н.С. Состав преступления как основание уголовной ответственности .
Москва : Юридическая Литература , 1975. 163 p.
149. Муромцев С. Что такое догма права ? Москва : Типография А.И. Мамонтова , 1885.

175 28 p.
150. Наумов А.В. Российское уголовное право . Общая часть . Курс лекций . Москва : БЕК ,
1997. 560 p.
151. Наумов А.В. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации . Москва :
Юристъ , 2004. 829 p.
152. Непомнящая Т.В. Назначение уголовного наказания . Теория , практика , перспективы .
СПб .: Юридический Центр Пресс , 2006. 779 p.
153. Панов Н.И. Способ совершения преступления и уголовная ответственность .
Харьков , 1982. 161 p.
154. Панченко П.Н. Научно -практический комментарий к Уголовному кодексу Российской
Федерации . Нижний Новгород , 1996. 317 p.
155. Пионтковский А.А. Учение о преступлении по советскому уголовному праву . Москва :
Юридическая Литература , 1961. 211 p.
156. Прохоров В.С. Объективная сторона преступления . În: Курс советского уголовного
права / Под ред . Н.А. Беляева и М.Д. Шаргородского . Часть Общая . Т.1. Ленинград :
Издательство Ленинградского Университета , 1968. 327 p.
157. Райский М.И. Судебная медицина . Москва : Медгиз , 1953. 126 p.
158. Рарог А.И., Степалин В.П. Уголовное право . Общая часть в вопросах и ответах .
Москва : Юристъ , 2001. 142 p.
159. Расторопов С.В. Уголовно -правовая охрана здоровья человека от преступных
посягательств . СПб .: Юридический Центр Пресс , 2006. 489 p.
160. Ратинов А.Р. Судебная психология для следователей . Москва , 1967. 208 p.
161. Сахаров А.Б. Понятие преступления по советскому уголовному праву . Москва :
Юридическая Литература , 1973. 218 p.
162. Светлов В.А. Практическая логика : Учебное пособие / Изд . 3-е. СПб .: ООО Росток ,
2003, p.322-333.
163. Семернева Н.К. Субъективная сторона преступления . În: Уголовное право . Общая
часть : Учебник для вузов / Отв . ред . И.Я. Козаченко , З.А. Незнамова . Москва : Норма ,
2000. 201 p.
164. Семернева Н.К. Убийство при отягчающих обстоятельствах . În: Уголовное право .
Особенная часть : Учебник для вузов / Отв . ред . И.Я. Козаченко , З.А. Незнамова , Г.П.
Новоселов . Москва : Норма , 2001. 57 p.
165. Сенаторов В.Н. Потерпевший от преступления в уголовном праве : Автореферат
диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук . Харьков ,
2005. 18 p.

176 166. Сигалов Л. Юридические предпосылки , состав и понятие уголовной
ответственности . Свердловск , 1997. 194 p.
167. Скляров С.В. Вина и мотивы преступного поведения . СПб .: Юридический Центр
Пресс , 2006. 326 p.
168. Справочник практического врача / Сост . В.И. Бородулин . Под . ред А.И. Воробьева .
Москва : Мир и Образование , 2004, p.103-106.
169. Таганцев Н. С. Русское уголовное право . Часть Общая : Лекции . Москва , 1994. 380 p.
170. Таганцев Н.С. Русское уголовное право . Том 1. Тула : Автограф , 2001. 465 p.
171. Тарасов В.Н. Методологические проблемы юридической науки . Екатеринбург , 2001.
134 p.
172. Тер -Aкопов А.А. Бездействие как форма преступного поведения . Москва :
Юридическая Литература , 1980. 152 p.
173. Тер -Aкопов А.А. Преступление и проблемы нефизической причинности в уголовном
праве . Москва : ЮР -КНИГА , 2005, p.54.
174. Тимейко Г.В. Общее учение об объективной стороне состава преступления . Ростов –
на -Дону , 1977. 216 p.
175. Трайнин А.Н. Общее учение о составе преступления . În: Трайнин А.Н. Избранные
труды / Составление , вступительная статья Н.Ф. Кузнецовой . СПб .: Юридический
центр Пресс , 2004, p.101.
176. Трайнин А.Н. Общее учение о составе преступления . Москва : Госюриздат , 1957. 364 p.
177. Уголовное право России . Часть Общая / Под ред . Л.Л. Кругликова . Москва : БЕК ,
2000. 590 p.
178. Фейерабенд П. Избранные труды по методологии науки / Перевод с английского и
немецкого А.Л. Никифорова . Общ . ред . И.С. Нарский . Москва : Прогресс , 1986. 542 p.
179. Филимонов В.Д. Норма уголовного права . СПб .: Юридический Центр Пресс , 2004. 43 p.
180. Церетели Т.В. Причинная связь в уголовном праве . Москва : Государственное
Издательство Юридической Литературы , 1963, p.31-37.
181. Шаргородский М.Д. Преступления против жизни и здоровья . СПб .: Юридический
центр Пресс , 2003. 21 p.
182. Шаргородский М.Д. Избранные работы по уголовному праву . СПб .: Юридический
Центр Пресс , 2003. 434 p.
183. Юридический энциклопедический словарь / Под ред . А.Я. Сухарева . Москва :
Советская Энциклопедия , 1987, p.174.
184. Якушин В. Ошибка и ее уголовно -правовое значение . Казань : Издательство СГУ , 1988.
128 p.

177 C. Referin țe bibliografice în limbile german ă, francez ă, italian ă și spaniol ă
185. Antolisei F. Manuale di diritto penale. Parte generale . Milano, 1991. 763 p.
186. Antolisei F. Manuale di diritto penale. Parte generale . Milano: Guiffre Editore, 2000.
856 p.
187. Bettiol G. Dirito penale . Padove: Cedam, 1994. 1012 p.
188. Calderon A., Choclan J. Derecho penal. Parte general . Barcelona: Bosch, 2001.672 p.
189. Desportes F., Gunehec F. Droit penal general . Paris: Economica. 2004. 1097 p.
190. Donnedeieu de Vabres. Traite elementaire de droit criminel et de legislat ion penale
comparee . Paris: Sirey, 1947. 1059 p.
191. Fiandaca G., Musco E. Diritto penale. Parte generale . Bologna: Zanicheli, 1995. 837 p.
192. Fiandaca G., Musco E. Diritto penale. Parte generale . Bologna: Zanicheli, 2001. 865 p.
193. Garraud R. Traité théorique of pratique de droit pénal . Tome I. Paris, 1916. 241 p.
194. Jacobs G. Derecho penal. Parte general. Fundamentos y teoria de la imputacion . Madrid:
Marcial Pons ediciones juridicas. 1997. 1113 p.
195. Jescheck H., Weigend T. Tratato de derecho penal. Parte general . Granada: CAMARES,
2002. 1066 p.
196. Kadish S. H., Morrison A. F. Morrison M. T. Encyclopedia of Crime & Justice . London:
Collier Macmillan Publisher, 1983. 1790 p.
197. Levasseur G., Chavanne A., Montreuil J., Bouloc B. Droit penal general et procedure
penale . Paris: Dalloz, 1996. 384 p.
198. Lekschas I. Die Kauzallität bei der vebrecherischen Handlung . Berlin, 1952. 75 p.
199. Pradel J. Droit penal general . Paris: Cujas, 2012. 756 p.
200. Sennwald Charles A., Tsukayama John K. The process of Investigation . Concept and
Strategies. Second Edition. Butterworth-Heinemann, 2001. 348 p.
201. Stefani G., Levasseur G. Droit penal general et procedure penale . Paris: Dalloz, 1964.
564 p.
202. Stefani G.., Levasseur G., Bouloc B. Droit penal general . 3-me ed. Paris: Dalloz, 1994.
628 p.
203. Stefani G., Levasseur G. Droit penal general . Paris: Dalloz, 1992. 600 p.

178 ANEXE
Anexa 1.
Tr ăsăturile cauzalit ăț ii, ale leg ăturii cauzale, ale cauzei și efectului

Tr ăsăturile
categoriei
cauzalit ăț ii Tr ăsăturile
leg ăturii cauzale
(în sens îngust) Tr ăsăturile cauzei Tr ăsăturile efectului
1. Obiectivitate 1. Caracter genetic 1. Asimetrie t emporar ă
în coraport cu efectul 1. Asimetrie
temporar ă în coraport
cu cauza
2. Universalitate 2. Identitate 2. Capacitatea de a
genera efectul
(generarea caracterului
determinativ) 2. Caracterul firesc al
apari ției sub influen ța
efectului

3. Legitate 3. Relativitate

4. Universalitate 4. Inevitabilitate
5. Desf ăș urare în timp

și spa țiu 5. Caracter
nomologic

6. Continuitate
7. Infinitivitate

179
Anexa 2.
Modelul procesului de cauzare a mor ții în baza unui exemplu evident – al comiterii fapt ei
de omor cu aplicarea armei reci de t ăiere-spintecare
1. Preg ătirea c ătre comiterea loviturii cu ajutorul cu țitului
↓
2. Mi șcarea orientat ă a corpului
↓
3. Comiterea loviturii orientate în regiunea cavit ății toracice
↓
4. Provocarea r ănii penetrante în regiunea cavit ății toracice
↓
5. Afectarea integrit ății țesutului muscular
↓
6. Afectarea integrit ății țesutului inimii
↓
7. Stopul cardiac
↓
8. Oprirea respira ției, a aliment ării organelor de o importan ță vital ă cu sânge, a creierului,
inclusiv alte procese
↓
9. Moartea clinic ă
↓
10. Moartea biologic ă

180 Anexa 3.
Modelul caracterului sistemic al leg ăturii cauzale în cazul inac țiunii prev ăzute de
dispozi ția art.162 alin.(2) C. pen. al RM (Neacordarea de a jutor unui bolnav)

Mecanismul cauz ării empirice Construc ția teoretic ă a leg ăturii cauzale
conform art.162, alin.(2) C. pen. al RM
↓
1. Apendicit ă acut ă (cauza)
↓
2. Peritonit ă
↓
3. Sepsis
↓
4. Moartea persoanei în rezultatul
afect ării activit ății tuturor organelor și
sistemelor (efectul)
↓
I. Inac țiunea (neacordarea ajutorului f ără
motive întemeiate de c ătre persoana
obligat ă în acest sens) (cauza)

↓
↓
II . Moartea bolnavului
(consecin ța)

181 DECLARA ȚIA PRIVIND RESPONSABILITATEA ASUMAT Ă

Subsemnata, Nedelcu Narciza, declar pe proprie r ăspundere c ă materialele prezentate în
teza de doctorat sunt rezultatul propriilor cercet ări și realiz ări știin țifice. Con știentizez c ă în caz
contrar urmeaz ă s ă suport consecin țele, în conformitate cu legisla ția în vigoare.

Nedelcu Narciza 2016

182 CURRICULUM VITAE
al autorului
Curriculum vitae

Informații personale
Nume / Prenume NEDELCU NARCIZA
Adresă Iași, str. Vasile Conta, nr.20
Telefon 004-0232.214.889 Mobil: 004-0745.632.022
E-mail narciza_nedelcu@yahoo.com

Naționalitate ROMÂNĂ

Data nașterii 30.04.1959

Sex Feminin

Studii 2010 –prezent Doctorand în Științe Juridice
2009 -2010 Master Administrație publică
2006 -2009 Facultatea de Economie, Universitatea Pe tre Andrei, Iași
1993 -1998 Facultatea de Drept, Universitatea Petre Andrei, Iași
1978 -1981 Liceul Emil Racoviță – profil Chimie Fiz ica – treapta a II-a
1976 -1978 Liceul de Chimie nr.2 Iași – specializar ea operator mase plastice
1974 -1976 Liceul de Chimie Iași – treapta I

Experiența profesională

Perioada Mai 2009 – prezent
Funcția sau postul ocupat Director
Numele și adresa angajatorului O.C.P.I. Iași, str. Costache Negri, nr.48
Tipul activității sau sectorul de activitate Cadast ru și publicitate imobiliară

Perioada Iunie 2008 – mai 2009
Funcția sau postul ocupat Consilier Juridic
Numele și adresa angajatorului SC MOBILPLAST SA Iaș i – Calea Chișinăului, nr.6B
Tipul activității sau sectorul de activitate Produc ție mase plastice

Perioada Ianuarie 2001 – iunie 2008
Funcția sau postul ocupat Administrator
Numele și adresa angajatorului SC MOBILPLAST SA Iaș i – Calea Chișinăului, nr.6B
Tipul activității sau sectorul de activitate Produc ție mase plastice

183 Perioada Octombrie 1996 – decembrie 2000
Funcția sau postul ocupat Jurist Consult
Numele și adresa angajatorului SC MOBILPLAST SA Iaș i – Calea Chișinăului, nr.6B
Tipul activității sau sectorul de activitate Produc ție mase plastice

Perioada Octombrie 1993 – septembrie 1996
Funcția sau postul ocupat Tehnician principal – luc rare de cercetare cu contract pt „Aluminotermie”
Numele și adresa angajatorului Institutul Politehni c Gh. Asachi Iași, Facultatea de Chimie Industrială
Tipul activității sau sectorul de activitate Univer sitate Tehnică

Perioada
Octombrie 1984 – septembrie 1993
Funcția sau postul ocupat Tehnician
Numele și adresa angajatorului Institutul Politehni c Gh. Asachi Iași, Facultatea de Chimie Industrială
Tipul activității sau sectorul de activitate Univer sitate Tehnică

Perioada Noiembrie 1977 – Septembrie 1984
Funcția sau postul ocupat Operator chimist
Numele și adresa angajatorului Întreprinderea de Pr elucrare a Lemnului Iași
Tipul activității sau sectorul de activitate Fabric a de mobilă

Aptitudini și competențe
personale

Limba maternă Română

Limba(i) străină(e) cunoscută(e) Franceză – nivel mediu
Engleză, rusă – nivel minimal

Competențe și aptitudini
organizatorice capacitate de analiză și sinteză
corectitudine, perseverență, tenacitate
spirit de echipă
capacitate inovatoare
capacitate de lucru în program prelungit

Competențe și aptitudini tehnice depunere și acceptare la OSIM a brevetului pentru „ Capace compozite în
industria metalurgică”

Competențe și aptitudini de utilizare
a calculatorului utilizarea calculatorului la nivel mediu

Competențe și aptitudini artistice lectură, goblenurile, șofatul, muzică
arta peisagistică
arta culinară

Permis de conducere Categoria B