Cu Si Despre Geo Bogza

Am ales această temă CU și DESPRE GEO BOGZA, pentru că vreau să cred că pot fi o verigă minusculă dintr-un grup profesional reprezentativ al literaturii românești, care vrea ca această problematică, a iubirii de frumos dar și de mizer, atât de des dezbătută în analizele literare de specialitate și care poate fi reluată cu multă vehemență și prezentată prin poetica personajelor și peisajelor în general, ale poeziei realismului vieții în special și coborâte din Orion în cotidian sau scoase din adâncuri negre de cărbune, la suprafață.

Am citat adesea în această lucrare din notele critice ale diverșilor autori, pentru a ilustra cât mai bine esența versurilor lui Geo Bogza. Aceste citate, uneori mai lungi decât normele literare uzuale, le-am folosit pentru a scoate la suprafață unele aspecte care rămân și azi încă insuficient dezbătute, tabuuri care deși nu au un caracter neapărat sacru, sunt tabuuri ale unei societății tradiționaliste existente și când Geo Bogza își transpunea dragostea și goliciunea poetic, și până în secolul 21. Aceste aspecte instinctuale continuă să suscite un mare interes și iată de ce reprezintă unul din obiectivele lucrării, cel de a trece de nuditate spre efemer. Lucrarea este adresată tinerilor în formare, studenților și nu numai, celor care pot vedea și înțelege dincolo de paravanul moralității, prin transparența acestor lucrări de avangardă, poeme care debutează cu versuri ce conțin imagini sexuale, unele explicite dar și pictograme macabre, sau ale instinctelor primare umane, ale putegaiului existenței umane, ale criminalității întemnițate și care în puținele zile de detenție îl inspiră pe Geo Bogza să le arate tuturor cu mult realism poetic. Așa nu, constituie un alt obiectiv al tematicii alease, obiectiv pe care mi-l doresc atins, indiferent de perioada de timp necesară îndeplinirii lui, un obiectiv care să le dea de gândit celor dornici de schimbări positive și pe care îl recomand în continuare oricărui cititor interesat de acest subiect.

În capitolul I, NOTE BIO-BIBLIOGRAFICE, capitol dedicat tinereții poetului avangardist, incursiunea noastră în opera lui Geo Bogza a început prin conturarea unei imagini de perspectivă, sperăm semnificativă, a perioadei istorice în care s-a născut autorul și aspecte cronologice despre familia sa. Am continuat cu subcapitolul 1.1, CU MINE ȘI DESPRE MINE, în care am considerat că cel mai bine ne poate vorbi despre anii tinereții lui Geo Bogza, chiar Geo Bogza și astfel am folosit incursiunile în Jurnal de copilărie și adolescent – navigând pe Dunăre, care începe cu data de 21 mai 1923 la Galați, Gura canalului Vâlciu, când diaristul notează primele impresiile personale zilnice și etapele călătoriei sale la bordul navei „Grivița”, cu care a navigat pe cursul superior al Dunării. Am continuat cu Incursiune în caietele jurnal – adio marină! când 21 Decembrie 1925 îl găsește la Blejoi unde va încheia capitolul călătoriei sale la bordul navei „Grivița” și satisfăcut de reușita sa scrie: „Sunt acasă. E doar o lună de cînd am intrat în infirmeria din Țiglina. A mers mai repede ca într-un film” (pag. 63 din 21 decembrie 1925). Am continuat citatele din Jurnal de copilărie și adolescență, cu partea a doua a acestuia, capitolul intitulat Conflict cu aventura terestră , între perioada 1 ianuarie 1930 – 2 iunie 1932, perioadă ce descrie ideea „unei cărți în care să-și povestească visele corelându-le cu realitatea” așa cum povestește autorul în 6 februarie 1930.

În 1.2., DEBUTURI PREA MODERNISTE, am vorbit despre debutul literar produs în anul 1929 cu „Jurnal de sex”( publicat în 1929, la Paris, în colecția „Integral”, volum de poeme ultrasexuale) și momentele care în care apar sanțiunile și primele declarații, în nenumărate rânduri, până la chiar a le transmite, ironizările, în paginile revistei „Unu”, nr. 26 din iunie 1930 încheiate prin fraza „Academicieni, bărbieriți-vă pe creier!”. Despre cele trei procese în care a fost acuzat poetul și scriitorul Geo Bogza de atentat la bunele moravuri și pornografie și despre care se poate spune că fac parte din perioada de teribilism rebel al tânărului în vârstă de 21 de ani, am analizat în subcapitolul Cărți de vizită „Geo Bogza achitat , 28 noembrie 1932”, făcând referire la cărțile de vizită pregătite de poet pentru prima sentință pronunțată în 1936. Și pentru „pornografie”, în aprilie 1937 ne prezintă spre analiză perioada celui de al treilea proces în care Geo Bogza va fi condamnat în primăvara anului 1937 și iarăși încarcerat la Văcărești. Capul de acuzare oficial: „Pornografia din Poemul invectivă”; va fi eliberat după câteva zile când Regele Carol al II-lea i-a semnat grațierea.

În capitolul 2, intitulat OPERA LUI GEO BOGZA, am descris activitatea literară a scriitorului, încercând o ierarhizare cronologică și mai ales a categoriilor de scrieri literare, ca perioadă de interes pe care 1-a parcurs opera în conștiința critică a celor contemporani marelui scriitor. Subcapitolul 2.1., POET ȘI MORALIST, POETICA REALULUI, analizează poemele Jurnal de sex (1929) și Poemul invectivă (1933), pentru care Geo Bogza a fost judecat de trei ori și închis de două la Văcărești sub acuzația de „atentat la adresa bunelor moravuri” dar și din poemele maturității, Ioana Maria – 17 poeme (1937), Cântec de revoltă, de dragoste și de moarte (1947), Orion (1976) și Jurnal de copilărie și adolescență (1987).

2.2., REPORTAJELE POETICE, cuprinde analiza marilor creații gen reportaj, scrise în formă poetică, unde temele majore și senzaționalul apar în mediile familiare și poartă de numiri ca: „Cartea Oltului” epopee în șapte părți sau Oltul sunt eu (1945), Peregrinajul în Țări de piatră, de foc, de pământ (1939), Țara de piatră (1946). Subcapitolul 2.3., ZIARIST DE ATITUDINE DEMOCRATICĂ, PATRIOTICĂ, UMANISTĂ prezintă în profunzime viziunea ziaristului, care, ca și scriitorul, intuiește caracterul efemer al articolului și înțelege baza fenomenelor social- istorice, descriindu-l în Anii împotrivirii (1953), Pagini contemporane (1944-1956), Paznic de far (1967 și 1972).

Geo Bogza a fost și (subcapitolul 2.4.) PROZATOR PRIN NUVELE, astfel că, în cel de – al doilea volum al Scrierilor în proză, strânge potențialele proze literare, grupate sub denumirile de fișe de copilărie, de închisoare, de război, de provincie, cu excepția celor de provincie: Cum a înnebunit regele petrolului, Înmormântări, O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil. Acestea au fost regăsite de critică în 1968, deoarece ele trecuseră aproape neobservate în 1957. Moartea lui Iacob Onisie este nuvela – reconstituire dintr-un dosar de ancheta ce înspiră cititorului un sentiment al absurdului.

Subcapitolul 2.5., REPORTAJE DIN CĂLĂTORIILE ÎN SPANIA ȘI FRANȚA (1936-1937), descrie perioada când, Geo Bogza, pleacat în Spania și Franța, trimite de acolo o serie de reportaje-confesiune pentru „Lumea românească”, reportaje percepute, ca fiind o școală a vieții adevărate prin care trebuie să treacă orice scriitor pe care reportajul îl va ajuta să înțeleagă imperativele vieții.

Capitolul 3, AVANGARDĂ ȘI VIZIUNE LA GEO BOGZA, fiind un capitol final, prezintă piese de puzzle ale poemelor, reportajelor poetice sau ziaristice și nuvele de reconstrucție a normalului în literatură, a literaturii de avangardă al cărui promotor a fost Geo Bogza. Viziune și tehnică la Geo Bogza, (3.1.), încearcă o descriere a marelui creator și a operelor sale. În Lumea prin Geo Bogza, (3.2.), am încercat să facem o evaluare a lumii văzută și descrisă de autor ca pe o lume a realului, plină de urmări, o lume în care nu se pierde nimic, nimic nu se petrece întâmplător, dar există o comuniune a omului cu tot ce-l înconjoară. Am considerat că cel mai bine se audescrie biographic chiar Geo Bogza, astfel că am folosit cartea intitulată „Eu sunt ținta”, de Diana Turconi, o carte gen interviu fluviu, prilejul unui torent de gânduri – amintiri, reflecții și examene de conștiință, concepută într-o perioadă vecină apusului marelui autor (18 iulie 1992 – 14 septembrie 1993) și derulată ca întrebări și răspunsuri între Diana Turconi și Geo Bogza. Tot din acest interviu-fluviu al sfârșitului în forță, din aceste ultime rezerve de energie spirituală, am folosit, câteva cuvinte despre prieteni și prietenii, (3.3.), așa cum îi descrie, în diverse citate din confesiunile lui Geo Bogza, chiar Geo Bogza. Am făcut astfel o incursiune în chiar intimitatea prietenilor și relațiilor cu acest grup intelectual ce cuprindea nume sonore ca: Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Perpessicius, George Murnu, Camil Petrescu, George Călinescu, Tudor Vianu, Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, Marin Preda, Florin Mugur, Nichita Stănescu, Constantin Noica, Petre Țuțea, Petre Pandrea, Mircea Eliade, Stephane Roll, Sașa Pană, Gheorghe Ursu, Virgil Gheorghiu, Victor Brauner, Milița Petrașcu sau Ion Țuculescu. Persoane care l-au marcat îndeosebi au fost fratele său Radu Tudoran și cel la care a ținut cel mai mult, Ilarie Voronca. În Sinteze despre stilul Geo Bogza, (3.4.), am folosit și am încercat să sintetizăm selectând din ce au scris acești prietenii dragi lui, cu care a pornit pe drumul literar sau dintre cei pe care i-a întâlnit mai târziu, și să cităm părerea lor preluată din diverse editoriale, cărți sau centenare dedicate lui Geo Bogza, cu riscul de a repeta numele folosite anterior, din interviul-destăinuire: Zaharia Stancu, Petru Poantă, Tudor Vianu, Ov.S. Crohmălniceanu, Ștefan Roll, Al. Philippide, Ion Pop și Doru Scărlătescu.

În CONCLUZII , am făcut o încheiere prin care am încercat să dăm o notă finală lucrării și analizei operelor lui Geo Bogza, folosind și cuvintele autorului în De ce scriu, confesiune analizată de Călin Catargiu, în lucrarea Geo Bogza sau elogiul sublimului, 1995.

CAPITOLUL 1

NOTE BIO-BIBLIOGRAFICE

1908 (MCMVIII),  an bisect al calendarului gregorian, cuprinde ca orice alt an istoric, nenumărate evenimente sociale și politice, prin care, fără a dori să le cuprindem în totalitate, vom face o scurtă trecere punctuală, doar printre cele care au avut, credem noi, o rezonanță deosebită pentru universalitate, România și autorul Geo Bogza.

Cercetând opera lui Geo Bogza, se observă că scriitorul a manifestat din anii tinereții tendința de a explora universul și a căutat mereu metodele poetice cele mai indicate să-l ajute în redarea problemelor existențiale, a furtunilor interioare, scrisul devenind astfel prea explicit între acțiune și trăire. Instinctiv, dar conștient, a gândit și acționat, a visat și si-a urmat visurile de timpuriu, „de teama banalității” și a devenit orice altceva decât împietrit în tiparele cerute de vremuri. A refuzat să fie un simplu spectator al vieții sale, a dorit s-o împartă cu noi toți.

Despre 1908

Începând cu 1 februarie Europa se zguduie prin asasinarea lui Carol I al Portugaliei și a fiul său, prințul moștenitor Ludovic Filip, la Lisabona de către republicani fapt ce duce la începutul domniei lui Manuel al II-lea, rege al Portugaliei.

Momentele care au tensionat cel mai mult scena politică europeană au fost reprezentate de evenimentele petrecute în toamna anului 1908, respectiv anexarea Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria și proclamarea independenței Bulgariei, prin transformarea acesteia în regat (țarat). Aceste evenimente, la rândul lor, s-au petrecut pe fondul instabilității din Imperiul Otoman, cauzată de revoluția „Junilor turci”.

Trecând oceanul, în 26 iulie ia ființă în Statele Unite  Biroul Federal de Investigații (FBI) creat de Charles Bonaparte, ministru al lui Theodore Roosevelt iar în 3 noiembrie are loc alegerea republicanului William Howard Taft ca președinte al Statelor Unite. În 2 decembrie, Împăratul copil Pu Yi accede pe tronul Chinei la vârsta de numai doi ani.

În România, la 20 martie, sub direcția lui Ion Minulescu apare  „Revista celorlalți”, de orientare simbolistă, iar în 28 aprilie a fost înființată Societatea Scriitorilor Români, al cărei prim președinte ales a fost Cincinat Pavelescu. În 24 mai a fost inaugurată noua clădire a Muzeului de Istorie Naturală Grigore Antipa din București, în prezența regelui Carol I iar în 30 iunie Muzeul Theodor Aman din București.

În același an s-au născut: în 27 martie  Șerban Țițeica, fizician, vicepreședinte al Academiei Române (d. 1985); 29 martie Virgil Carianopol, poet român (d. 1984); 25 mai  Costin Kirițescu, economist român, membru al Academiei Române (d. 2002); 9 octombrie: Alexandru Sahia, scriitor și publicist român (d. 1937) iar în 26 septembrie: Edgar Papu, eseist și critic literar român (d. 1993).

Se constituie Partidul Conservator-Democrat, sub conducerea lui Take Ionescu, intră în funcțiune  Observatorul Astronomic din București și ia ființă Institutul pentru producerea serurilor și vaccinurilor (numit din 1921 Institutul Pasteur) din București.

1908, acest moment de cumpănă al relațiilor international, a avut un ecou deosebit în epocă, fiind perceput de unii istorici ca reprezentând un fel de preludiu al Primului Război Mondial prin criza sârbo-austro-ungară ce s-a petrecut pe fondul mai larg al crizei bosniace, fiind, de fapt, aspectul cel mai dramatic al acesteia. Conflictul pentru asigurarea hegemoniei în Balcani a avut implicații deosebite asupra scenei politice europene deoarece celelalte mari puteri, în frunte cu Germania, Italia, Franța și Marea Britanie s-au văzut obligate, ca în funcție de interesele lor, să ia atitudine față de conflictul dintre Viena și Sankt Petersburg. Trebuie amintită atitudinea regelui Carol I (domnitor din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, 1866-1914, rege din 1881) care s-a pronunțat în mai multe rânduri, în perioada premergătoare izbucnirii crizei, pentru menținerea unor bune raporturi între Austro-Ungaria și Serbia, declarându-se ferm împotriva intențiilor agresive ale Vienei față de Belgrad. O poziție asemănătoare, chiar pro-sârbească avea și Ionel Brătianu, ministrul de externe al României din acea perioadă astfel că s-a adoptat o decizie majoră, avertizând Viena că țara noastră se va vedea obligată să denunțe obligațiile care îi reveneau conform tratatului existent între România și Tripla Alianță.

Cu mine și despre mine

Din numărul mare de opere, monografii, biografii și editoriale dedicate lui Geo Bogza, am considerat că cel mai bine ne poate vorbi despre anii tinereții lui Geo Bogza, chiar Geo Bogza. Nimeni altcineva nu ar putea descrie la „rece”, toate trăirile intime așa cum a făcut-o el în perioada 1923-1931, când, sub semnul aventurii, și-a asumat propria creație din perspectiva autenticității vieții trecând-o prin prisma transcrierii unor experiențe inedite în „Jurnalul de copilărie și adolescență ce se cade a fi citit cu bunăcredința și precauțiune” așa cum precizează, într-o scurtă introducere, chiar autorul lui în pagina 9.

Breviarul bibliografic dedicat centenarului nașterii marelui poet și a comemorării celor 15 ani de la trecerea în neființă, Mircea Coloșenco, (sub egida Bibliotecii județene „Nicolae Iorga” din Ploiești, orașul natal al marelui creator de bijuterii literare, cu sprijinul directorului instituției, regretatul prof. Nicolae Boaru), realizează un ghid ce-l reprezintă pe marele „creator harismatic, deschizător de căi, în marea aventură avangardistă (suprarealistă, dar și în contorsionata constipație comunistă / proletcultistă/ realist-soctalistă”. Această cronologie ne-a fost ghid în umila noastră încercare de a reține cele mai importante date din viața lui Geo Bogza.

George Bogza s-a născut la 6 februarie 1908, la Blejoi, lângă Ploiești, ca fiu al lui Alexandru, antreprenor (decedat când autorul avea doar 12 ani, „de care nu s-a temut și l-a admirat foarte mult”) și al Elenei Rhea Silvia (născută Georgescu, „blândețea făcută femeie”) Bogza, frate mai mic al viitorului muzician  Alexandru  Bogza (cel de-al treilea născut) și mai mare al lui Nicolae Bogza, scriitorul pe care îl vom cunoaște sub pseudonimul Radu Tudoran. Despre al doilea frate, Ovidiu, prilej de tristețe în familie fiindcă „s-a complăcut în tovărășia unor oameni băutori și mediocri”, dar îl amintește în jurnal, cu diferite ocazii, familiale sau vorbind despre fabrica de sifoane unde lucrează împreună. Primii copii ai familiei Bogza au fost fete și au murit foarte mici dar despre Lenuța, sora mai mare, autoarea cărții „Scurt popas”, spune în „Eu sunt ținta”, că a fost, mai ales în ultima parte a vieții ei, un izvor de infinită bucurie, pentru felul cu totul aparte în care și-a trăit bătrânețea.

Școala primară o face la Ploiești între anii 1915-1919 la școala primară nr.5. Între anii 1921-1925 este elev la școala de marină din Galați și Constanța, străbătând astfel Dunărea și Delta, dar nu va practica profesia de marinar. În anul 1926 se stabilește la Buștenari, comuna Telega, la sud-est de Câmpina, județul Prahova unde începe o lungă și excepțională carieră de gazetar iar în ianuarie 1928, editează la Câmpina , ca director, împreună cu Alexandru Tudor-Miu, revista de avangardă „Urmuz”, debutând acolo și ca poet. Între anii 1929-1933 colaborează la revistele „Unu”, „Bilete de papagal”, „Vremea”, „Cuvîntul liber”, „Lumea românească”, „Azi”, „Meridian”, „Pinguinul”etc.

Ion Pop, în „România Literară” nr.4 din 1 februarie 2008, consideră jurnalul ca fiind (…) „Document fundamental pentru (auto)definirea personalității lui Geo Bogza, Jurnalul de copilărie și adolescență este astfel și pentru întreaga mișcare românească de avangardă și e de presupus că amintita arhivă rămasă de la el, cu alte note de jurnal și mai ales cu o întinsă suprafață epistolară, va consolida această imagine atât de vie, de dinamică, de neliniștită, care se coagulează în culisele operei, tot atât de semnificative, pentru a o contura, ca opera însăși a poetului, a autorului de manifeste, a reporterului din cele mai bune ore ale sale. Fiindcă, așa cum am spus, între asemenea documente și textele tipărite ca scrireri mai mult sau mai puțin finisate, există o legătură profundă, până aproape de identificare, dată fiind investiția ontologică, tensiunea existențială ce le alimentează deopotrivă”.

Florin Corneliu Popovici în Geo Bogza – Pariul cu existența din „Cu cărțile pe masă”, ne aduce în prim plan tot jurnalul intim, Jurnal de copilărie și adolescență: (…)„Scris în perioada 1923-1931, acesta se constituie într-un veritabil document uman, într- o radiografie a ființei celui care, doborând canoanele și prejudecățile, născând și renăscând perpetuu, negând, autonegându-se și reconsiderând totul în momentul imediat următor, avea să ajungă, în timp, de pe baricadele avangardismului românesc pe băncile sobrei (și refractarei la experiment) Academii”. Sub aspect ideatic, jurnalul lui Geo Bogza (Geo Bogza, „Jurnal de copilărie și adolescența”, București, Editura Cartea românească, 1987, pag.433) se aseamănă, până la un punct, cu „Romanul adolescentului miop” al lui Mircea Eliade, ambele surprinzând perioada copilăriei și a adolescenței autorilor, însă se delimitează net de acesta sub aspect scriptic, narativ, arhitectural…. Ele aparțin genului biograficului”.

Incursiune în caietele jurnal – navigând pe Dunăre

Spontaneitatea și sinceritatea Jurnalui de copilărie și adolescență, respectă regulile intimității în care tocmai absența legilor face legea , exactitate, autenticitate, precum și binecunoscutul „pact autobiografic” (identitatea autor- narator- personaj)(….).

Înrolat la marină, într-o perioadă în care (…) „Omenirea trăia o clipă de naivitate, scăldîndu-se în visuri utopice, în fluxul cărora — înclinat spre himere — eu îmi trăiam visurile copilăriei. Imbrăcasem haina de marinar cu gîndul că fac un pas care îmi va așterne în față întreaga întindere a lumii”, lui Geo Bogza i se va cere de către superiori să-și consemneze zilnic trăirile ca măsură de responsabilizare, dar și de (auto) disciplinare. „Pornit fără nici o tragere de inimă, era o obligație școlară supraveghiată de ofițeri, caietul de impresii, din pricina căruia într-un rînd am fost bătut cu salam astra în buna tradiție marinărească, s-ar putea să fi fost începutul îndeletnicirii mele de mai tîrziu și de o viață întreagă”, așa cum declară însuși autorul în pagina 5 din jurnal.

Jurnalul, începe cu data de 21 mai 1923 la Galați, Gura canalului Vâlciu, când diaristul notează primele impresiile personale zilnice și etapele călătoriei sale la bordul navei bordul navei „Grivița”, navigând pe cursul superior al Dunării, unde novicele ia contact, pe rând, cu Galațiul, Cernavodă, Tiglina, Silistra, Oltenița, Turtucaia, Giurgiu, Zimnicea, Turnu Măgurele, Corabia, Nicopole, Bechet, Calafat, Gruia, Turnu Severin. Acestea sunt la început doar notificări școlărești, fără mult interes literar, se simte singur printre cei de-o vârstă, trece prin diverse transformări fizice sau psihice, când cu plete, când ras în cap, când cu bocanci, când cu picioarele goale, cu gândul la felul de a fi al tinerilor desculți de după război, astfel încât să ajung în scurt timp cu gândul la felul până la un grav conflict cu starea de om.

Este vorba de perioada inocenței, de naivitatea cu care tânarul consemnează, în jurnalul său de bord: „Am plecat pe la ora 2 p.m. Peste 1/2 oră am travers cu orasul Rusciuc. Apoi am intrat la închisoare și nu mai stiu nimic”. (pagina 15 din 11 iunie 1923) sau „Seara, Dnul sublocotenent Dumitriu vine să facă inspecție. Este vesel, mare minune. Pune pe câte doi elevi să-și facă unul altuia inspecție. Fiecare găsește câte un inconvenient și se pedepsesc unii pe alții. Vine și rândul meu cu Marinescu. El găsește praf la mine iar eu îl găsesc rupt. Acum vine și rândul pedepselor, el îmi spune să ies la raport , iar eu îl pedepsesc ca să doarmă a doua zi pâna la ora 8 1/2.” (pagina 16 din 18 iunie 1923).

În Cum a fost pregătit pentru tipar și cum se cuvine citit Jurnalul, (pagina 9), Geo Bogza ne spune că „Jurnalul a fost ținut cu întreruperi ce merg de la o zi la câteva luni, uneori menționate la reluare, alteori nu. Din prima lui parte, mai ales, au fost eliminate zile întregi sau, în cursul unei zile, pasagii care repetau prea des amănunte ale vieții cotidiene. Jurnalul a devenit astfel mai zvelt”.

Viața pe apă a tânărului mus este plină de privațiuni cazone, instrucție, carturi obositoare pe orice vreme, studiu și chiar muncă fizică epuizantă. Deși toate acestea îl întăresc dar totodată îl plafonează astfel că tânărul se revoltă, indiferent la urmările faptelor sale nu se mai pregătește pentru cursuri, are noroc însă de o minte ascuțită și reușește mereu să iasă neșifonat din situații limită. Ajunge să facă zile interminabile de arest, pe motiv de insubordonare, contestă legitimitatea comandantului școlii militare și a superiorilor,este perioada marilor frustări , a furtunilor interioare, a întrebărilor existențiale fără răspuns. „Școala asta meschină, de care altă dată mă temeam atât de mult, acum este prăbușită iar eu calc peste ea.” (pagina 45 din 30 martie 1925) sau „Dacă nu scap de aici sunt sigur că am să mor sau să înnebunesc”(pagina 46 din 2 aprilie 1925). Între aceste pusee de explozie juvenilă, când situația o permite, junele Bogza face apel la „supapele” de refulare la îndemână: jurnalul intim, sporadice vizite „la tanti” (pagina 38), studiul hărții cerești sau dezlegarea tainelor limbii esperanto (se visează cetățean al lumii). Note caracteristice ale labilității sale în căutarea eului reies și din afirmații de genul: „Mă cam jenez, dar trebuie să spun că eram fericit.” (pagina 50 din 13 iunie 1925) vin în contradictoriu cu cele de genul : „Sinucidere, dezertare, orice act care să mă scape de mizeria asta mi-au trecut rând pe rând prin minte. Mă decid să ramân repetent chiar în acest an. De marină trebuie să scap.” (pagina 61 din 18 noiembrie 1925). Promisiune pe care și-o va respecta o lună mai târziu când va spune fără regrete și pentru totdeauna „Adio marină!” (pagina 62 din 15 decembrie 1925).

La sfârșitul acestei perioade dedicate marinei, scrie, de parcă totul intra în normal: „După masă vine Mica cu 3 franzele și multă mîncare pe care apoi i-o las lui Călinescu. Ne înțelegem ca să plecăm mîine seară la Ploiești. Dorm ultima noapte în spital” (pagina 63 din 15 decembrie 1925). Între 16 decembrie și până în 21 decembrie, reușește să își țină propria promisiune între Țiglina, Divizie și Constanța: „(…)Acesta mă trimete la Dl. colonel Proca. El citește biletul și nu știe ce să facă. Se arată foarte ostil. Se hotărăsc să mă trimită la Constanța.Îmi face o hîrtie pe care mă duc de o înregistrez. Aici găsesc pe unul care îl cunoștea pe tata de cînd era în armată. Mă întorc la Țiglina, caut un soldat, îmi ia bagajul și-l duce la gară. Nici nu mă gîndesc să mă duc la Constanța” (pagina 63 din 16 decembrie 1925).

Incursiune în caietele jurnal – adio marină!

21 Decembrie 1925 îl găsește la Blejoi unde va încheia acest capitol satisfăcut de reușita sa: „Sunt acasă. E doar o lună de cînd am intrat în infirmeria din Țiglina. A mers mai repede ca într-un film” (pagina 63 din 21 decembrie 1925). În Aventura de a fi om, o prezentare a Jurnalului, Geo Bogza trage linie și concluzionează o perioadă pe care o consideră de maturizare: „Zece ani mai târziu, lăsasem în urmă nu numai marina, ci și avangarda, și intram într-o nouă vârstă a mea, mai rațională, și în alta a istoriei, demențială. Speriat de nebunia și dezordinea ce se vesteau am simțit nevoia să fac ordine în mine însumi”.

Criza adaptării ia locul crizei pubertății, la fel de dificilă și responsabilizarea adolescentului începe cu „o separare a apelor” în maniera abordării cuvântul scris, conștient că încă nu poate scrie romane chiar din 2 ianuarie 1926 începe cu proză scurtă, Naufragiații, dar realizează că : „Merge cît se poate de greu. Stilul în care scriu e foarte urît. Nu sunt mulțumit deloc. Altfel concep eu povestirea și altfel iese scrisă” iar după lecturarea romanului Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreaunu revine cu o hotărâre în 8 ianuarie: „Mă gîndesc că deocamdată eu nu pot scrie romane. Trebuie să mai aștept. Ori scriu cum trebuie, ori lipsă. Voi scrie numai bucăți scurte pe care le voi publica în reviste. Aceasta pînă ce voi evolua îndeajuns”.

În 26 ianuarie 1926 are loc plecarea definitivă din Blejoiul copilăriei cu deja obișnuita expresie „adio Blejoi” pentru a ajunge pe „(…)Drumuri cotite, șerpuite, aici urcând, aici coborînd. Doftana. Telega. Sunt pentru prima oară în locurile astea. Priveliști foarte frumoase. Buștenari. Sat pe o coastă. Începe în deal și sfârșește în vale. Presărat cu sonde. Casa noastră(…)” în Buștenariul petrolifer, „(…) năpădit de gânduri și de sentimente”. Se hotărește să înceapă să scrie cât de curând și să publice tot ce a scris până atunci în „Biblioteca Dimineața”, cu ajutorul domnului Coculescu. Devorează „Universul literar”, „Cetatea literară”, „Adevărul literar”, „Contimporanul”, dar și pe mai marii criticii ai literaturii române, cu care începe să corespondeze: Perpessicius, Sadoveanu, Arghezi .

Întors din călătoria de la Cheia, scria în 6 august: „ (…)Cred că din călătoria aceasta am învățat multe și că mi s-a schimbat mult firea. Întors la Buștenari am să evit societatea veselă a băieților, unde nu spuneam decît glume și mă falsificam. De acum înainte am să fiu mult mai rezervat în orice privință. Și în ideile despre literatură sunt mult mai serios decît pînă acum.”.

Pentru ca în 31 octombrie să adauge : „(…)Am devenit foarte riguros cu mine însumi. Înainte, mai tot timpul stăm pe drum în nesfîrșite discuții cu băieții. Acum, abia mai ies cîteva minute pe zi”. În 24 decembrie primește în plină petrecere, de la Pripoaie, scrisoarea lui Ion Vinea , răspuns la cele trimise acestuia și care începea așa: „Domnule Bogza, în viața mea n-am citit o asemenea prostie. M-ai făcut să trăiesc o noapte pierdută…”. Nu s-a demoralizat și răspunde pe loc : „Ai să vezi că la anul eu am să fiu directorul „Contimporanului”….Asta se petrecea în visul de astă noapte. Să vedem cum va fi în realitate”.

„Lumina se stinge și trecem în anul 1927”, an care îl așteaptă cu muncă titanică, cu selectări de prieteni pe care îi consideră mediocri, un an de frământări interioare, un an în care mai mult ca niciodată ambiția celui de doar 19 ani uimește prin hotărârea de a scoate o revistă altfel, iar în 30 septembrie, aflat într-o stare sufletească nebuloasă, se gândește să intitulez revista de la Câmpina, „Urmuz”; cu doar cinci numere tipărite între ianuarie și iulie 1928, se vroia o replică la „Contimporanul” lui Ion Vinea și Marcel Iancu, care începuse să devieze de la linia avangardistă inițială. Odată cu apariția revistei se va naște poetul și prozatorul Geo Bogza până acum cunoscut și citat de noi ca fiind diaristul.

Pentru a-și putea permite micile capricii și escapade va trebui să muncească fizic, să coboare printre cei pe care-i detesta, prestând munci sterile cum ar fi cea de fabricant-vânzător de sifoane împreună cu fratele său Ovidiu: „La masa de seară, Ovidiu spune că a luat, în tovărășie cu Dl.Fănică, fabrica de sifoane, iar eu voi avea grijă de ea(…)”.

Geo Bogza nota în 9 iulie: „Călduri mari. Fără să mă plâng, notez că pe aceasta vreme umblu cu o pereche de bocanci uriași, cu petice, fapt unic în Buștenari. Am terminat La vie aventureuse d' Arthur Rimbaud și am început captivanta Bétes, hommes et dieux. Citesc de asemeni, colecția pe anul trecut a Sburătorului, plus Viața literară, Sinteza, Adevarul literar, Universul literar, Est-vest. Stau toata ziua în casă. Îmi reamintesc de vremea când nu ghilotinasem încă sentimentalismul. Atunci mă durea faptul că fetele la care țineam – Valia, Mili, Vera și chiar Olga – sunt nevoite să facă gesturi prozaice, mi se părea sacrilegiu când alții le spuneau pe nume și erau puse pe aceeași treaptă cu celelalte fete. Dar astea sunt lucruri de demult”.

Colaborarea cu revista „Unu” din aprilie 1928 până în decembrie 1932, simbolic „asasinată” de însuși administratorul ei, ca să nu aibă timp să îmbătrânească, de către prietenul său Sașa Pană, pe atunci medic militar, va constitui pătrunderea într-o lume a marilor creatorilor, lumea bună a momentului ce-l duce într-o competiție cu el însuși spre autodepășire continuă. Frecventează cercuri mondene avându-i alături pe noii prieteni și mentori St. Roll, Victor Brauner, Maxy, Ilarie Voronca, Ion Călugaru și Claude Sernet.

Incursiune în caietele jurnal – conflict cu aventura terestră

Jurnal de copilărie și adolescența continuă cu partea a doua, capitolul intitulat Conflict cu aventura terestră desfășurat între perioada 1 ianuarie 1930 – 2 iunie 1932, perioade ce descriu ideea „unei cărți în care să-și povestească visele corelându-le cu realitatea” (6 februarie), după terminarea Petrolului de Boștinari, învinuiri că l-a plagiat pe Roll (23 februarie), se decide să scrie o serie de poeme destrăbălate în genul Alcool pe care să le termine prin aprilie (23 martie); în 30 martie, inginerul Lungu îi cere un Jurnal de sex cu plata curând, debutul său editorial făcut în 1929. Își urmează viața între prânzul la Mandravela și Fântâna, vizite la prieteni și familiile acestora, gânduri de sinucidere doar așa, în viitor ca o supapă, Café Elité, caietul de Atitudini, al cărui nume ar vrea să-l schimbe, trăiri normale ale momentului, Ny, Mimy, Magdalena, toți cei care îl fac să trăiască viața încă admirabil, dacă nu prin confort, în orice caz prin lipsa oricărei griji (2 iulie) iar în 11 iulie se întreabă dacă va avea bani pentru apariția Poemului Invectivă, în toamnă, transcrie poemele în spe (16 august) și încă nu s-a hotărât dacă unele îi încălzesc sângele iar altele sunt slabe . Lipește afișe unu cu cocă din făină făcută de el și Sașa în 11 octombrie iar în 25 octombrie, de pe peronul gării îi scrie cât îl întristează cenușa de banalități și mărunțișuri idioate care s-a așezat între inimile lor. Printre picăturile de banalitate se gândește la plecarea anunțată în Rusia, la Poemul Invectivă, la Conflict, la Petrol de Buștenari; în 2 noiembrie, scrie în casa Paveleștilor despre legătura de prietenie dintre el și Sașa, două caractere total diferite: unu, Magdalena, Sașa au pierdut acum orice relief, sunt simple nume, (…) prietenia mea față de el este viteză (…) între mine și el nu-i nici o punte mai înaltă. Anul se încheie cu încărcătură emoțională enormă, cu gânduri de suicid, lașitate și tortură, o moarte lamentabilă, mizeră, fără nici un protest, ca un pui de găină; sunt oboist, oboist. Parcă mi s-a turnat plumb în creier.

Abia în 8 ianuarie 1931 îi revine echilibrul iar la împlinirea vârstei de 23 de ani va scrie în jurnal: „Aș vrea să fac un bilanț în lumina liniștii de acum al acestui delir care a început astă toamnă și a culminat în ultima lună.Felul în care judec acum socotește tot ce a fost: nebunie. Și totuși aveam dreptate, eram hipersensibil, acum sunt destins (…)”.

Urmează cele două serii ale revistei „Alge”, cu scurtele ei apariții din 1930 și 1933, a ucenicilor care urmau modelul „Unu”, mai ales pe linia tânărului Bogza, cu a sa poezie-reportaj puternic angajată în cotidianul anti-estetizant și „realist” al „Vieții immediate” conduse de Bogza în decembrie 1933, din care s-a reușit tipărirea unui singur număr, însă foarte semnificativ pentru starea de spirit a generației nonconformiste.

Indiferent de vârstele personajului – autor și de crâmpeiele existențiale, intensitatea trăirilor din 2 aprilie sunt depășite cu mult de întâlnirea memorabilă cu Liviu Rebreanu. Acesta, cunoscut ca țărănist, urma să țină o conferință la Câmpina în incinta Teatrului Modern, într-un oraș liberal unde se preconiza o primire nu prea strălucită. Acesta va fi asaltat de tânărul nostru entuziasmat, antrenat în discuția culturală a grupului Miu și Stelian, până la a-i săruta mâna celui ce scrisese Pădurea spânzuraților și pe care-l iubea pentru cărțile sale. Fiica , amuzată, citește un Jurnal de sex primit de la Stelian și îl apreciază, se împrietenesc rapid , se zeflemisesc, iar gesturile tendențioase de la teatru, îl fac pe Geo Bogza invidiat de elita scandalizată a orașului. În fața lui Rebreanu m-am prezentat mai compact ca în fața oricui, dar în felul în care îmi propuneam să mă curarisesc. Ecoul întâmplărilor se prelungesc prin tot felul de alizii și după o săptămână.

În 26 iunie este citat să dea o declarație la Tribunal, rezumat al celei date în iarna trecută la Consiliul de război, iar în 16 iulie jandarmul îi aduce mandat de prezentare pentru aceiași problemă de la revista „Unu” dar va fi amânat pentru 11 august.Vrând să scape de tradiția scrierilor în caietele de jurnal, face o întrerupere a acestora pentru mai bine de două luni, până în 12 octombrie când le reia incluzând și perioada lipsă. În 31 octombrie, Sașa Pană, spre dezamăgirea și neânțelegerea lui Edy Voronca și a lui Geo Bogza anunțat poștal de acesta, îi permite lui Roll să pună din nou stăpânire pe Unu. În 22 noiembrie primește o scrisoare recomandată de la Edy (care se afla într-o mare dificultate, fiind dat afară din slujbă de însuși Nicolae Iorga, ca „poet modernist” de care nu mai era nevoie la Ministerul Propagandei și rămăsese fără slujbă, fiind constrâns să se distanțeze, fie și discret de avangardișrii momentului) prin care i se comunica faptul că procesul va avea loc și că trebuia organizată apărarea prin Ionel Teodoreanu de la Iași, persoană adesea înjuriată în revista „Unu”. Geo Bogza, rămâne, aproape singurul prieten care-i primește confesiunile dureroase și în care speră a mai putea găsi un punct de sprijin, chiar fiind plecat în străinătate. Se simte nevoia de solidaritate, pentru că fiind vulnerabil caută puncte de sprijin, confirmări pe care le va primi sub forma prețuirii doar de la prietenul Fundoianu sau Mihail Cosma-Claude Sernet, cu care are raporturi oscilante dar și episoade tensionate; etapa de criză pe care o trăiește acum deopotrivă pe plan uman și scriitoricesc îl aduc din nou în fața autotorturii, când revoltat, decepționat, disperat, cu exces, adesea, de patos expresiv, dar are și momente de revenire, fiind capabil să înțeleagă reacții ce i se păreau într-un prim moment negative și condamnabile.

Pentru Voronca (el însuși avocat), tânărul Bogza este mereu „mult iubitul și scumpul meu George”, „dragul și iubitul meu”, „adevăratul prieten”, „adoratul”, „mult iubitul meu frate”, de care se simte atașat și în care are cea mai deplină încredere iar în perspectiva procesului caută cu înfrigurare apărătorii cei mai potriviți pentru Geo Bogza, se gândește și la Arghezi, Galaction, Perpessicius sau Șerban Cioculescu, încurajându-l și susținând că nu va fi condamnat.

Jurnal de copilărie și adolescența se încheie în 2 iunie 1932 dar cu o concluzie ce reiese de-a lungul perioadei existenței caietelor, din lecturarea jurnalului : „Poate n-am să mai scriu niciodată aici, poate n-am scris niciodată, poate numai am visat. Acum va trebui să mă duc la masă. Aici mai e fratemiu, ce curios să ai un frate, și mama, și două pisici, și un câine. Cine sunt ei, în noaptea asta, sub un același acoperiș cu mine? Nu sunt nebun, asta nu-i decât un joc. Nu-i nimic, niciodată n-a fost nimic și nu e nici acum, sunt destrămat în seara asta, nu sunt cum „trebuie”, poate mâine am să fiu, dar nu mă interesează, pot rămâne mai departe așa, n-am nici o dorință, nu vreau să se întâmple nimic, totul mie indiferent, nimic nu mă mai chinuie, de altfel nici nu mai mă gândesc la ceva, creierul ca o roată se învârtește în gol, tacataca, tot ce scriu aici e tacataca, nu e o viziune halucinantă asupra lumii, nu știu dacă există o lume, am să mă culc, nu mă preocupă nimic.” (paginile 314, 315 din 11 ianuarie 1931).

Între anii 1936 și 1937 călătorește în Spania și Franța, în calitate de ziarist iar în 1937 apare volumul de 17 poezii „Ioana Maria”. În perioada 1940-1944 este clasat printre autorii „cosmopoliți” și „degenerați” de către regimul antonescian și numai în 1945 poate din nou publica, după ce se alătură noului regim, comunist. În anul 1948, Geo Bogza  este ales membru corespondent al Academiei Române iar în 1955 devine membru al Academiei Române și membru în Consiliul Național pentru Apărarea Păcii. În anul 1966, începe colaborarea săptămînală la revista, „Contimporanul” și este decorat în 1971 cu titlul de Erou al Muncii Socialiste iar în 1978 primește Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor.

Moare la 14 septembrie 1993, în București, la Spitalul Elias, la un an după fratele său, scriitorul Radu Tudoran.

A fost căsătorit cu Elisabeta Bogza, alintată Bunty, ce avea să fie găsită fără suflare, aproximativ 10 ani mai târziu, de către poștaș în apartamentul său de două camere din Știrbei Vodă nr. 1, etaj 6. Despre aceasta, Nicolae Tzone ne povestește „Doamna Bogza, Elisabeta (Geo o numea Bunty), femeia care a trăit simplu și fără nici un fel de zgomot în umbra sa, i-a asigurat o discreție pe care muntele de om care era scriitorul (avea aproape doi metri înălțime) cu siguranță că o prețuia foarte mult. S-au cunoscut la Buștenari, foarte devreme, și zăboveau în escapade adolescentine sub protecția dealului Măciucul, de deasupra așezării intesate de sonde ca pielea unui arici de țepi. S-au iubit și în tinerețe Bogza o ducea oriunde cu el, existând o mulțime de fotografii care le atestă existența de cuplu și tandrețea reciprocă”. 

1.2. Debuturi prea moderniste

Vlada Afteni, în articolul său din Istoria.md (primul site istoric din Republica Moldova, administrat de Roman Kozlovski), face o enumerare aleatorie a operei lui Geo Bogza, descriindu-l (…)„ a fost poet, reporter, creator al reportajului literar românesc, teoretician al avangardei, autor al câtorva din textele ei definitorii (Urmuz, Exasperarea creatoare, Reabilitarea visului), poet de mare întindere, de la „ciorchinul de negi” al Jurnalului la recea și solemna puritate a lui Orion, ziarist de curajoasă și consecventă atitudine democratică, patriotică, umanistă (Anii împotrivirii (1953),Pagini contemporane, Paznic de far), reporter al unor lumi, țări, priveliști, meridiane devenite componente ale unui univers particular, specific scriitorului, prozator al opulenței tâmpe (Înmormântări) și al plictisului exasperant provincial (O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil), al destinului individual tragic, sub semnul dorinței de înavuțire (Cum a înnebunit regele petrolului), al absurdului (Moartea lui Iacob Onisia), cântăreț, de amplitudine whitmaniană, al neamului din Carpați (Cartea Oltului). A mai scris cărțile: „Oameni și cărbuni în Valea Jiului”, „Porțile mareției”, „Trei călătorii în inima țării”,„Țara de piatră”, „Orion”etc”.

Mai simplist caracterizat, Geo Bogza spirit nonconformist, a refuzat încadrarea în tiparele vremurilor și totodată, și-a asumat realismul scrisului și al existenței, se prezintă tuturor ca dorind a fi conștiința vremurilor sale. S-a manifestat de la începuturile sale literare ca fiind un adept al avangardismului, un scriitor ce și-a asumat propria creație din perspectiva trăirii intense, autentice a vieții, dar și prin prisma transcrierii unor experiențe inedite, necontrafăcute.

Debutul literar se produce în anul 1929 cu „Jurnal de sex”( publicat în 1929, la Paris, în colecția „Integral”, volum de poeme ultrasexuale) va fi intitulată inițial „Țâțe” dar Ilarie Voronca, cel care a îngrijit ediția, i-a sugerat că ar putea fi mai prudent titlul „Jurnal de sex”. Și „Poemul invectivă” (1933) va fi conturat ca fiind șocant, „deșănțat” cum l-a numit G. Călinescu și nepublicat decât târziu, în 1986 la Panciova în Iugoslavia, în românește, ambele remarcându-se prin coloritul intens al emoției lirice, prin intensitatea implicării eului în text și din cauza cărora va suporta rigorile legii, chiar cu detenție, sub acuzația de „pornografie”. Dacă Jurnal de sex era compus ca o monografie a purității instinctului erotic, Poemul Invectiva este conceput ca o „cronică neagră“ a ravagiilor sexualității, a instinctului primar, incontrolabil, ce nu ține seama de norme, convenții, reguli, atentând la conformismul comod al societății și demascându-l în toată „goliciunea“ sa obscenă. Caracterul său etic apare cât se poate de manifest, iar contestarea valorilor „înalte“, fals-pozitive, merge mână în mână cu elogiul lucrurilor umile, disprețuite, declasate.

Revista „Unu”, pe care o susținea și o realiza financiar Sașa Pană, unde publicau și Voronca și Bogza, anunța în numărul 12 (din aprilie 1929) că „Va apare Țâțe – poeme ultrasexuale, de Geo Bogza (Colecția Integral)”, dar în numarul 13, din mai, se precizează în aceeași rubrică, „Vestiar”: „Jurnal de sex este în realitate titlul volumului ce se va pune sub tipar peste câteva zile cu 17 poeme inedite de Geo Bogza într-o manieră nouă, constituind ciclul complect al unui erotism descompus de un bacil încă necunoscut până azi în poezia noastră”.

Mircea Popa în articolul „Studii- Geo Bogza”, insurgentul, din revista de cultură fondată în 1865 de Iosif Vulcan, acum Familia on-line, Seria a V-a, Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005 ne spune că debutul propriu-zis nu are loc în revista „Urmuz” (ianuarie-iunie 1928, Câmpina), ci în revista „Câmpina”, scoasă tot la Câmpina, de poetul modernist Al.Tudor Miu, din noiembrie 1927, primul text bogzian pe care-l descoperim aici fiind poezia „Mea culpa”, apărută în nr.1 al revistei din 1928, deci oricum ieșit mai repede de sub tipar decât revista „Urmuz”, care era lunară. Cu excepția acestei poezii, Geo Bogza  dorește de la început să se afirme sub steagul avangardei. De aceea, următoarele poezii publicate de el în Câmpina vor purta titlul generic de Avantgarda, cum este cazul poeziei din nr. 2-3, având subtitlul Salată de metafore.

1.2.1. Apar sancțiuni și primele declarații

Geo Bogza a fost înainte de toate un poet teribilist și bine integrat în grupul său, contestat și condamnat, cenzurat și interzis dar apreciat și iubit, care a plătit pentru confruntările literare pe care le-a avut public cu mai marii academicieni ai vremii, în frunte cu Nicolae Iorga, I.Al. Brătescu-Voinești sau Octavian Goga, care au cerut pedepsirea „pornografului” și pe care el i-a ironizat în nenumărate rânduri până la chiar a le transmite în paginile revistei „Unu”, nr. 26 din iunie 1930 următoarele: „Academicieni, bărbieriți-vă pe creier!”.

Prima citație vine în 15 ianuarie 1931 și ne vorbește despre ea chiar diaristul; „Deschid geamul, băiatul de la primărie. Știu de ce e vorba. Citație. Iscălesc dovada. Pe urmă citesc. Consiliu de război. Ca martor. Așteptam de la o autoritate civilă. Și ca inculpat. Consiliu de război. Se știe deci de calitatea lui Sașa. Și de ce martor și nu inculpat ? Chestia deferită autorităților militare. Atunci el e învinuit. Mă simt vinovat. Sunt gata să iau asupra mea orice răspundere. Numai ei să mă creadă. Voi face tot ce va trebui. Nu mi-e frică”. Își dorește o perioadă de liniște dar gândurile negre abundă; dacă e arestat Sașa? Sau pe el? .Simte nevoia unui sfat care să-l îndrume cu bine pe drumul fără panică . Se gândește că există posibilitatea ca în timp ce este plecat la București, aici, acasă să se facă percheziție și să-i fie găsite caietele jurnal, cele care cuprind cele mai intime gânduri. Pleacă la București, vorbește cu Sașa până ce-l indispune despre tensiunea interioară, îngrozitoare, pe care o simte.

Sâmbătă 17 ianuarie ne povestește: „Dimineață, mă spăl, apă multă, rece. Dar încă necesitatea de a vorbi despre ceea ce gândesc. Îi spun lui Sașa despre fotografie. Îl indispune. Se vrea netulburat de nimic. Mă duc la Consiliul de război, dau o declarație că eu am tipărit numărul, par bucuroși că nu e amestecat un militar. Un mic incident cu un colonel, totuși politicoși”.

Duminică 18 ianuarie vorbesc în plimbările prin București și despre eventualul proces ce i se poate intenta lui Geo Bogza care nu mai vroia să publice nimic la „Unu” dar și să coboare cortina conveniențelor pe care încerca s-o spargă. Sigur că se răzgândește, a doua zi, trezit zăpăcit când, din prietenie va activa din nou pentru că „Unu”, revista lui Sașa trebuia să apară.

„Aseară, la cîtva timp după ce terminasem de scris, s-a întors Sașa, foarte vesel, foarte prietenos. Spune cum ofițerilor cărora le-am dat declarația le-a plăcut felul meu direct, cinstit. Mă gîndesc că Sașa mă suspecta, poate credea că toată această desperare a mea pornește din conflictul cu autoritățile. Câtă falsitate! O tristețe în plus”. Și totuși în 3 februarie, în Gara de nord, află de la Sașa de intenția Consiliului de război de a face descinderi la toți colaboratorii revistei „Unu”. „Chestia ar fi tâmpită dar nu o luăm în serios. Și totuși cine știe!”

În 26 iunie, se întoarce la București și scrie: „La 13h la Tribunal. Cabinetul 8 jud. de instiucție. Dn. Faur. Întîlnirea cu el mă indispune. Și ne lasă să așteptăm două ore. În fine, judecătorul Manolescu, sinistru, monstruos, tîmpit. Eu, plictisit, abia răspund. Nu încerc nici cea mai mică apărare, deși el asta ar fi vrut. Semnez o declarație, rezumat al celei dată astă-iarnă la Consiliul de război. (…) Chinuit, chinuit”. În după-amiaza de 16 iulie jandarmul îi aduce un nou mandat de aducere . Deja se obișnuise cu ideea dar „Dacă mă plictisește ceva e numai cheltuiala pe care trebuie să o fac, secătuitoare”. August va fi o perioadă cu trăiri intense, din nou, iar în 17 merge la parchet dis de dimineață, la un judecător mai cumsecade, alt interogator, de inculpat, spune că voi fi trimis în judecată. Apoi în urma intervenției acelei canalii tinere de grefier, sunt trimis la serviciul de identificare. Mi se iau amprentele, mi se face fișă. Dezamăgit, pleacă la Constanța, două săptămâni, la mătușile mamei, la plajă, la mare, înoată mult .

1.2.2. Cărți de vizită „Geo Bogza achitat , 28 noembrie 1932”

Nimic nu prevestea seria de probleme cu justiția pe care “autorul Jurnalului de sex cu sex de jurnal” avea să le aibă cu justiția. La 28  noiembrie 1932, îi este intentat un proces de atentat la bunele moravuri. Despre cele două procese în care a fost acuzat poetul și scriitorul Geo Bogza de atentat la bunele moravuri și pornografie se poate spune că fac parte din perioada de teribilism rebel al tânărului în vârstă de 21 de ani, perioadă în care moralitatea burgheză era ridicată la nivel de virtute. Nu cred că putem comenta obiectiv acele întâmplări și poate nici nu este decent să dăm noi un verdict, așa că vom recurge la mai multe citate din articole apărute în diverse culegeri din editoriale, considerate mai mult sau mai puțin credibile.

Claudia Daboveanu în articolul său din 05 Dec 2010, intitulat Rebelul autor al Jurnalului de sex cu sex de jurnal și publicat în „Jurnalul.ro”, ne prezintă o fațetă a grupului de scriitori acuzați de atentat la bunele moravuri, grup de tineri, teribiliști, care se strângeau la un cenaclu născut din modernismul aflat în plină înflorire și găzduit de ceea ce noi cunoaștem sub denumirea de Laptăria lui Enache: „Născută din fumul de mahorcă, petele slinoase de pe mesele de marmură unde înfulecau coșarii și graba greoaie a hamalilor, lăptăria „La Enache Dinu” era cel mai original cenaclu în care bătea inima mișcării moderniste. Geo Bogza i s-a alăturat, onorat de vecinătatea scriitorului și medicului Sașa Pană. Așadar, tânărul adversar al oricărui soi de compromis, în vârstă de 21 de ani, scrisese volumul de poezii „Jurnal de sex”, pe care-l intitulase „Țâțe”. Într-o epocă în care literatura părea făcută doar din zarzări în floare, harbuji cu ochi de diavol, suspine tainice de fecioare despletite și pui căzuți din cuib, „țâțele” poetice ale junelui Bogza n-au făcut decât să „rănească”, într-o primă fază, simțul estetic al lui Ilarie Voronca”.

Ziua procesului, 25 ianuarie 1932, îi aduce lui Geo Bogza nu numai neliniște deși procedura era neândeplinită și ar putea fi judecat în lipsă și chiar condamnat dar și secrete de familie despre care nu avea habar și care dau contextul nașterii sale, după cum ne spune în caietul jurnal: „Cu cîțiva ani înainte de a mă naște eu, tata a făcut închisoare. Aproape trei ani. Mica mi-a povestit. Erau la Constanța. în 1903. El, șeful Agenției Serviciului Maritim Român. Toate astea le știusem. Dar nu știusem că fusese un motiv grav al plecării lui de acolo. Intîmplarea a fost cu joc de cărți la un club. Și cu o lipsă din cassă de 27 de mii de lei. Acum ar veni peste un milion. Ce importanță că a fost mai degrabă o cursă, că nu el era casierul, că legal el n-ar fi avut nici o răspundere, ci un inspector. Banii el îi pierduse efectiv. Treptat, desigur. În afacerea asta amestecat un Klein, casierul. Într-o noapte, tata arestat și toate celelalte, de la interogator pînă la scandalul public și ecoul în gazete. 40 de lei, toți banii care îi avea Mica. Treptat începe să vîndă lucrurile din casă. Alexandru, Ovidiu, Lenuța, erau. Bani pentru avocat. Se duce la Delavrancea și el acceptă să pledeze fără plată. Vine la Constanța. Lumea ca la urs. Condamnat un an. Apel la Galați. Majorat pedeapsa la trei ani. Pe urmă i se mai reduce. Dar cu prevenția, care a fost de opt luni, tot trei ani se fac. Mica vine și ea la Galați. In casa părintească. Din traiul bun de pînă atunci, aproape în mizerie. Naște doi copii gemeni la spital. Mor. Planuri de sinucidere a ei și a celorlalți copii. Alexandru avea zece ani. își dădea perfect seama de ce se întîmplă. In August 1903 tata fusese arestat. în Decembrie 1906, de Crăciun este eliberat din închisoarea de la Galați. Un protector : Gratzoschi. Vin la Ploiești, se înjghebează. Copilul pe care îl fac după închisoare sunt eu. Găsesc o casă mare, cu servitori, cu trăsură. Și tata, un burghez. Dar numai pe dinafară. Înăuntru prăbușirea era definitivă. Omul care fusese n-a mai redevenit niciodată. Trei ani de închisoare. Pentru pierderea minții timp de cîteva săptămîni. Atunci, la Constanța. Dacă nu s-ar fi dus într-o seară la club… sau dacă nu ar fi acceptat să ia cassa de la Klein cînd în ea era deja lipsă.

Ceea ce mă tulbură sunt fatalitatea, tragedia, dramatismul vieții lui și a mamei. Și eu care crezusem că avuseseră tot timpul cea mai pașnică viață. Aventura mea cu viața este nimic pe lîngă aceea a tatei. Poate, dacă aș fi știut de la început dezordinea și prăbușirea lui, aș fi căutat ca măsură de apărare să vîslesc spre o viață de liniște. Poate, dacă aș fi știut, aș fi scris altfel de cum scriu acum. Cîte probleme, cîte sfîșieli interioare”.

La 1 februarie, Voronca îl anunță că procesul s-a amânat până la 30 mai iar avocatul Lică Zamfirescu stăruie în ideea tipăririi unui volum antologic cu toți scriitorii ce au avut opere cu conținut similar. În ziua de maximă tensiune nervoasă, însoțit de Mary și de prietenii apropiați, află cu stupoare că totuși procedura este îndeplinită, existând un proces verbal de afișare la Boștenari, de fapt inexistent la dosar; avocații Zamfirescu și Ionel Jianu, după studierea dosarului, îl sfătuiesc să nu se prezinte iar sfârșitul zilei îi aduce o amânare a procesului pentru 28 noiembrie iar notarului o amendă de 1000 lei.

Mihai Sebastian, în „Rampa”, nr.5112 din 24 ianuarie 1935, articol preluat de Antoaneta Tănăsescu în „Geo Bogza, prefață, notă asupra ediției, antologie, cronologie și bibliografie”, ne vorbește despre părerea sa în privința desfășurșrii procesului de la Tribunalul Ilfov: „ (…) delicventului Geo Bogza, poet primejdios, pe care forțele constituite îl urmăresc de vreo doi ani cu o neobosită tenacitate. Codul penal se simte ultragiat, în cele mai sensibile articole ale sale, de lira acestui foarte tânăr poet, care își cîntă cu asprime și inocență visele lui confuze”. „(…) Bogza e judecat pentru un volum de versuri. Volum care l-a tipărit pe banii lui, pentru câțiva prieteni ai lui – așa cum se tipărește totdeauna poezia la începuturile ei eroice înainte de a fi remarcată de stat și inainte – deci – de a sucomba. Poemul invectivă – titlu provocator, de o junească și de o naivitate ce mi se par vădite – încearcă și nu izbutește să ascundă, sub câteva silite violențe verbale, o inimă sfâșiată, un nostalgic dor de puritate, o tristețe metafizică de adolescent, rănit de spectacolul vulgar al existenței.Invectiva poetului încearcă să purifice cu flacăra, cu piatra, cu pumnul. Se poate crede orice despre această poezie.Nimeni nu este obligat să o iubească. Eu însumi am ezitat o bucată de vreme până la a-l descifra pe Geo Bogza. El era un modernist, ceea ce eu nu am fost niciodată”.

Va fi achitat însă un an mai târziu, la apariția plachetei de versuri „Poemul invectivă cu amprentele digitale ale autorului” catalogat la rândul său drept „pornografie”. Sub acuzația de imoralitate (ultragiu public contra pudoarei), autorul este condamnat și închis la Văcărești. Cum s-a ajuns aici? Presa vremii a speculat trei variante: o intervenție a lui N. Iorga, un atac veninos al lui Zenobie Bârsan din cotidianul gogist „Țara noastră” și volumul „Poemul invectivă” găsit, pasămite, de un profesor în pupitrul unui elev…

Și pentru „pornografie”, în aprilie 1937

În primăvara anului 1937 este iarăși încarcerat la Văcărești. Capul de acuzare oficial: „Pornografia din Poemul invectivă”. „Un mare ziar românesc din anii '35-'37 mă numea „Geo Bogza, patronul Poemului invectivă”, ca și cum poemul ar fi fost un bordel”, spune Geo Bogza în „Eu sunt ținta”. Tânărul scriitor a fost apărat la proces de Mihail Sebastian și a fost eliberat după câteva zile când Regele Carol al II-lea i-a semnat grațierea.

Igor Mocanu, în  articolul din „Avant-garde”, 30 iunie 2011, ne prezintă concluziile sale despre primul proces al poeziei obscene:„(…) pe la începutul anilor ’30, viața culturală bucureșteană a fost zguduită de un scandal-monstru, în mijlocul căruia se afla cartea unui tânăr poet proaspăt sosit de la Câmpina. Atentat la bunele moravuri, pornografie și alte câte și mai câte acuze transformau cartea lui Geo Bogza, Poemul invectivă cu amprentele digitale ale autorului (1933), într-un stigmat moral care nu se putea elucida decât în pușcărie, unde a și ajuns îndată. Era cel de-al doilea proces al pornografiei, intentat avangardistului nostru, după ce cu câțiva ani înainte o pățise pentru volumul Jurnal de sex(1929), la care s-au alăturat, în 1931, și băiețoii de la revista Pula, Organ Universal, trimis cu dedicație lui Iorga. Momentul e semnificativ întrucât, dincolo de fronda avangardistă, el fonda, în cultura română, primele pâlpâiri ale artei performanceului, după cum revoluția nu era numai artistică, deloc de neglijat, ci și una sexuală în toată regula. Pentru prima dată, după aproape un secol de la apariție, poemele blasfematoare, adevărate versete satanice avant la lettre, sunt reeditate acum, în colecția Jurnalului Național. Nu știu ce efect mai pot avea poemele lui Bogza acum, în ce măsură mai pot ele șoca, știu sigur însă că după ce citești Poemul marinarilor venerici și al femeii depravate sau Poem ultragiant, realizezi că trei sferturi din literatura contemporană nu a făcut decât să descopere roata”.

Daniel Cristea-Enache  în articolul Tînărul Geo Bogza (I), „Geo Bogza – Poemul Invectivă și alte poeme”, prefață de Paul Cernat, cronologie și referințe critice de Teodora Dumitru, colecția „Biblioteca pentru toți“, Editura Litera/Jurnalul Național, București, 2010, la pagina 384 : „Tânărul Bogza nu scrie nici aici, nici în alte pagini din Poemul Invectivă o mare poezie, comparabilă cu a lui Arghezi din Flori de mucigai. Dar ceea ce a făcut el, în 1933, pentru distrugerea tabuurilor și eliminarea clișeelor ce ajung să sufoce expresia n-a mai făcut, înainte, nici un alt poet român. În virtutea acestui pionierat, Geo Bogza a fost dus la închisoare de două ori: pentru „atentat la bunele moravuri”, în noiembrie 1932, și pentru „pornografie”, în aprilie 1937”.

Bogza este luat pur și simplu de pe stradă și dus la Prefectură, apoi la Tribunal. A întrebat pentru ce este acuzat și i-au pus pe masă volumașul cu coperte verzui pe care scria „Poemul invectiva”. A fost trimis la Văcarești. Geo Bogza trimite din închisoare articole la revista „Vremea”, printre ele, reportajul cu titlul „Viața lui Tata Moșu”, în care povesteste cu lux de amănunte atmosfera din pușcărie. La trei ani după aceasta primă detenție, în 1937, au urmat o nouă arestare și închiderea poetului tot la Văcărești. Motivul a fost același „Poem invectivă”. Nicolae Tzone povestește în „Timpul” nr.89 din 5 mai 2006, Restituiri, revistă de cultură editată de Casa Conachi din Iași, editorialul Geo Bogza,între Poezie și Pușcărie (II): „A fost, de altminteri, o întreagă campanie din partea Academiei Române, numele forte de academicieni doritori să izbăvească statul românesc de invazia așa-zisei pornografii și decadențe fiind sobrul Nicolae Iorga, povestitorul I.Al. Brătescu-Voinești și poetul național, convertit deja de ani buni la politică, Octavian Goga”. Am găsit în revista lui Nicolae Iorga, Cuget clar, nr. 41 din 1937, reprodus, sub titlul „Lupta impotriva pornografiei”, procesul-verbal al ședintei Academiei Române de la 26 martie 1937. Este o capodoperă de stupizenie”. În timpul celor șase zile din a doua detenție la Văcărești, poetul a trimis la ziarul la care lucra, „Tempo”, câteva reportaje scrise cu mult talent. Scriitorul deținut, devenit „coleg de pușcărie” cu asasinul din Galați, renumitul Berilă, care ucisese cu sânge rece nu mai puțini de șase oameni, i se confesează acestuia, vorbindu-i despre „iubirile” vieții sale, doamnele „Academia” și „Pornografia”, ironizând fin mentalitatea lumii de pe urma căreia avea de suferit.

Așa cum îl cunoaștem deja, Geo Bozga va folosi această perioadă neagră a tinereții sale pentru a scrie poezie inspirată din cazurile de infracțiuni penale sau doar încălcări morale pedepsite de comunitate și auzite în penitenciarul din Văcărești. Numele celor implicați în aceste fapte nu sunt amintite, pentru a crea o anumită atmosferă conspirativă ce îi înconjoară și protejază, tocmai pentru a sugera că doar poetul le cunoaște povestea. Cazurile despre care „gura lumii” știe mai mult decât autoritățile, sunt ilustrate în: „Femeia și rațele”, „Poemul destrăbălatelor frumoase”, „Balada tatălui denaturat”, „Balada domniței care s-a culcat cu câini” sau „Anica nebuna”.

Bogza este interesat de elementele omise în documentele oficiale, de variante ale realității infracțiunii, este preocupat să pătrundă în culisele faptelor „Adulmecând pe nară o simte lângă vatră/ Și bâjbâie prin beznă, se-apropie – și-alaturi /își trece toată foamea sub cărpăcite pături” (Balada tatălui denaturat), să surprindă detaliile picante, prezentând varianta nefardată a incestului: „Avusese două fete/ Și trăise pe rând cu amândouă” (La închisoarea de hoți de la Doftana), furtul: „Furase de la stăpână-su, un cârciumar hap-sîn” (idem), omuciderea: „Gelos de tată-su, îl ucisese ca pe un câine/îl făcuse bucăți, bucăți” (ibidem). De altfel, se remarcă tendința actelor juridice (a procesului-verbal, spre exemplu) de a simplifica și a sintetiza până la extrem, omițând elementele incomode, jenante „Și-1 îngropase în pivniță sub putina de varză.”( La închisoarea de hoți de la Doftana).

Simona Aranghel, în „Caiete critice”, articolul intitulat Geo Bogza achitat, apărut în colecția „Abstract”, concluzioneză referitor la procese: „Așadar, din perspectivă juridică, Bozga a fost neînțeles și din perspectivă estetică discutat insuficient spre deloc. De fapt, nu cred că putem supune poezia lui Bogza vreunui criteriu tipic de evaluare al operei de artă (estetic sau etic). Poezia trebuie luată ca atare, pentru că se sustrage oricărei judecăți de valoare și oricărei încadrări într-un canon. (…). Și dacă Bogza n-ar avea nici acum câștig de cauză, cel puțin ar fi înțeles mai bine de ceilalți”. Urmând linia dată de Vlada Afteni în articolul său din istoria.md, putem spune că poetul Geo Bogza crede, că menirea artistului nu e de a „povesti” viața, ci de a o trăi.

CAPITOLUL 2

OPERA LUI GEO BOGZA

S-a crezut despre Geo Bogza că a fost, în același timp, realist, romantic, fiind atras de baroc sau de clasic, dar și un modernist șocant. Opera lui a fost subordonată vitalismului patetic și înnouratului scepticism, după cum afirmă Antoaneta Tănăsescu, în cartea intitulată „Geo Bogza, prefață, notă asupra ediției, antologie, cronologie și bibliografie”. Unii critici l-au văzut drept un mare poet tragic, iar alții au pus în lumină viziunea sa asupra comediei umane, privită ca un pamflet satiric. Genul și vocația ce prezintă personalitatea celui ce a ținut fruntea sub steaua poeziei timp de cinci ani este recunoscut clar și fără dubiu drept unul dintre cei mai importanți gazetari români, reporter, prozator, eseist și moralist, chiar dacă însuși Bogza se intitula doar „un om care scrie din când în când la ziare”. El afirmă sugestiv: „Nu fac literatură. Ceea ce fac intră desigur în acel domeniu al culturii care se cheamă literatură, dar eu nu fac literatură”.

Arta nu este o menire, ci un mijloc pus în slujba unui țel suprem: apărarea ființei umane de înjosiri și primejdii. Anii și vârstele scriitorului sugerează o neîngăduitoare slujire a unui ideal, acela care vedea, în adolescență, cerbul care se lupta cu dificultăți simbolice ( Cândva am pomenit de un cerb ale cărui coarne îl împiedicau să înainteze în desișul pădurii. Eu sunt unul din acest fel de cerbi) este la maturitate paznic de far cu sprânceana mereu încruntată. Cerbul și paznicul de far sugerează energia și înțelepciunea, dar și vârstele simultane, implicând ordinea ideală a universului său moral.

Bogza concepe un alt mod de a privi mecanismul, considerat învechit, al literaturii, care este în armonie perfectă cu estetica elementară a vieții și cu lucrurile imediate ale vieții.

Asemenea multor scriitori români și străini ai generației sale, autorul scrie reportaje pe baza argumentelor estetice, noul gen părându-i o eliberare din constrângerile vechii literaturi, dar și pe baza argumentelor etice și politice.

2.1. Poet și moralist, poetica realului

Dacă ar fi să reconstituim traseul operei lui Geo Bogza, Dumitru Micu îl consideră a fi următorul: poezie-reportaj-poezie, însă Doru Scărlătescu, în cartea Geo Bogza susține că scriitorul nu a părăsit niciodată domeniul poeziei, iar acel „reportaj” este o particularitate a sa. Volumul de versuri „Orion” din anul 1978, scrierile ample, precum „Poem petrolifer”, „Cântec de revoltă, de dragoste și de moarte”, „Ioana Maria”, „Walt Whitman”, dar și „Cartea Oltului” întăresc spusele acestuia.

Scriitorul introduce o nouă ordine a realului, înaintând spre om dintr-o perspectivă opusă, susținând că există o comunitate secretă a anorganicului cu viața, chiar în mijlocul dezordinii aparente, dincolo de atom, de apă și de foc. De asemenea, Al. Protopopescu, în cartea „Geo Bogza”, a cărei prefață, notă asupra ediției, antologie, cronologie si bibliografie îi aparțin Antoanetei Tănăsescu, susține: negreșit, autorul poemelor incendiare de la „Urmuz” și „Unu” intuiește un adevăr de nuanță dialectică, și anume că ființa este infinita posibilitate a materiei și că înțelegerea ei nu poate fi ruptă de cunoașterea materiei în devenire.

Gândirea scriitorului modifică limitele înapoindu-i universului mișcarea inițială, subordonând artistic gândirii legi și forme. D. I. Suchianu, în „Viața românească”, nr 11- 12, noiembrie- decembrie 1945, paginile 77-78, consideră că această idee se regăsete în poemul „Cântec de revoltă, de dragoste și de moarte”, unde universul este conturat în jurul unui idei-cheie, aceea de legătură și raport și se sugerează faptul că exisă o rudenie a lucrurilor ce concretizează adevărata realitate.

Realitatea nu este una imediată, delimitată și inertă, iar ființa umană cu toate sentimentele ce o pot încerca se oglindește în lucruri. Doru Scărlătescu, în „Geo Bogza”, Editura Minerva, București, 1983, pagina 144, susține că: „Ioana- Maria este un poem despre disperarea tinereții: Ioana- Maria, în nopțile acelea/ am simțit din nou/ gustul sublim al dinamitei, / au fost nopți/ când am vrut ca orașul să sară în aer/ cu toți oamenii/ care dormeau între zidurile lui , dar și despre refacerea prin iubire: Ioana-Maria, au fost dimineți/ când tu mă trezeai din somn/ ca o lumină care venea din mine, / Ioana- Maria, au fost dimineți/ când răsăreau doi sori în lume”. Ființa umană și cea a realului se intersectează de misterul originii lor. Astfel, ființa omului privește în interiorul geologiei, încercând să dea viață cochiliilor, iar cea a realului cercetează haosul cosmic din care s-a concretizat.

2.1.1. Jurnal de sex (1929) și Poemul invectivă (1933)

Din cauza „Jurnal de sex” (1929) și a Poemulul invectivă” (1933), Geo Bogza a fost judecat de trei ori și închis de două la Văcărești sub acuzația de „atentat la adresa bunelor moravuri”. Poemele erau considerate elogiile sexualității libere și exuberante, ele fiind o celebrare a purității actului erotic. Geo Bogza gândește poemele ca pe niște experiențe vitale, refuzând orice fel de convenție, deoarece orice poate fi trăit în lumea reală poate fi transpus și în poezie. El visează la o lume edenică, lipsită de inocență menită să șocheze cititorul, care era obișnuit cu pastelul semănătorist, cu Minulescu, ori abia familiarizat cu modernismul de tip Arghezi-Blaga-Pillat.

Așa cum am arătat și în capitolul 1, când a scris celebrul poem de debut, „Jurnal de sex”, Geo Bogza era în vârstă de douăzeci și unu de ani și tipărea pe propria cheltuială revista de avangardă „Urmuz”. Inițial, volumul a fost intitulat „Țâțe”, posibil pentru faptul că acest cuvânt apărea de 17 ori în cele 17 poeme care formau acest ciclu erotic. Apoi, s-a gândit la un alt titlu : „Hau, hau”, dar a fost din nou refuzat, ca în final, Ilarie Voronca, cel care îngrijea ediția să-l sfătuiască să-l numească „Jurnal de sex”.

Bogza impune câteva semne de explorare feminină, precum pulpe, pântec, țâțe, șold, sex, fund, buric, sfârc, himen, coapse: Pântecul tău mi-a plăcut să-l trec înot sau călare/ cuprinsul i l-am strâns într-un gard împletit în piele/ ca lupii vin degetele flămânde să treacă prin nuiele/ în curtea unde buricul veghind, latră pe fiecare/ mai la deal îl păzesc țâțele ca doi argați/ numai printre ei se deschide o poartă strâmtă/ unde lumina cade în genunchi călugăriță sfîntă/ nevrând să-l înfășoare cu pruncii lui spurcați… („Adânciri”). De remarcat este, însă, faptul că, poetul menține o notă de senzualitate și nu recurge niciodată la erotismul scârbos: „Ce furnici au scos din carnea ta țâțele ca mușuroaie/ pe dedesubt știu cuiburi cu cartofi îngropați/ îmi sunt degetele sape pentru acești refugiați/ sub pielea ta cauciucată ca o mantă de ploaie/ îmi răcorește mersul roua ierbii de la subțiori/ e un peisaj în munți pieptul tău cu țâțe dinamice/ pentru ele împletind aceste cuvinte arhaice/ hau hau hau rostește glasul sângelui uneori”… („Rotiri”).

Fiecare pagină a volumului pune în lumină incendiul sângelui dezrobit („Creșteri”), inima flămândăca un câine („Lunecări”), muzica albă a piciorului pur / cântând din epidermăca o privighetoare („Unduiri”). El însuși mărturisește că parcă folosește o bucată de carne în fiecare cuvânt.  Dragostea se petrece într-un decor adesea violent, parcă blestemat, un univers grotesc, unde sacrul e profanat de obscenitate. „Am găsit oriunde un noroi gros/ și-n mănăstiri de cuvioase putrede / aveau icoanele mirosuri râncede / doar maicele candide iubeau cu burta-n jos”.

Sunt voci care spun că Geo Bogza a fost închis pentru „Jurnal de sex”, dar în realitate, el a fost condamnat pentru cel de-al doilea volum, „Poemul invectivă”, apărut în 1930. Cei mai tare deranjați de aceste versuri au fost academicienii, în frunte cu Nicolae Iorga, I.Al. Brătescu-Voinești sau Octavian Goga, care au și cerut pedepsirea pornografului. La auzirea acestei acuzații, însoțite și de cea de atentat la bunele moravuri, Bogza declară ofensat: „Dacă pornografie e să pictezi o femeie goală într-o poziție lascivă, atunci Poemul invectivă e femeie jupuită de vie într-o sală de disecție. Nu e pornografie Poemul invectivă, nu e atentat la bunele moravuri. E un atentat la liniștea și confortul spiritual al lumii („Însemnări pentru un fals tratat de pornografie, 1937”)”.

Într-unul din poemele din „Poemul invectivă”, care este dedicat unei servitoare, asigură condiția invectivei: „Scriu despre tine poemul acesta / pentru a face să turbeze de ciudă fetele burgheze / și să scandalizeze părinții lor onorabili („Poem ultragiant”)”. Un alt poem, de exemplu, transferă erotismul în lumea obiectelor obținându-se efecte hilare, din cauza obsesiei erotice: „Și muri!…acea batoză / Puternic suferind / De-o stranie psihoză / Și de mârșavul jind”. („Efebul ghepard provoacă moartea batozei psihopate”). Poetul tinde să-i uimească pe cei vâstnici, într-un stil cât se poate de adolescentin : „Nicolae rugan / Un învechit în rele și-un vajnic pehlivan / Sub o mustață sură își poartă cercul gurii („Balada tatălui denaturant”); Anica lui Petre Strâmbu, femeie frumoasă / Dar veșnic nesăturată de cele lumești / Așteaptă să-i plece bărbatul de-acasă / Și iese la poartă să ademenească drumeții („Anica nebuna”).

De asemenea, se observă o trecere bruscă de la femeia tradițional idolatrizată datorită frumuseții și purității sale, la banala servitoare a cărei trăsături nu au fost valorizate până atunci. În „Poemul destrăbălatelor frumoase”, feciorii de bani gata ajung să sărute lung femeile care arată pentru legi un fulminant dispreț și marea preferință pentru viol, asasinat, incest. Femeia depravată, din alt poem, vindea, cântând, sirenă ca-n basm și epopee.

Geo Bogza introduce în unul din poemele sale o poveste tragică de dragoste, un fapt aparent banal, întâmplat într-un târg anonim de provincie despre un tânar cizmar, Gheorghiță, care este atras de fata unui boier prin intermediul unui fetiș: pantoful. Acesta este plin de semnificații erotice: „Pantoful era fraged și suav ca o pulpă de fată / Pantoful avea încuietori de argint ca un sex de fată / Sex de fată de boier căptușit cu mătasă / Gheorghiță a îngălbenit / Și l-a apăsat în carne, adânc, pînă la oase”. În cele din urmă, tânarul ajunge să facă dragoste cu pantoful fetei sub privirile mirate ale ucenicilor săi: „Și l-au văzut cum se tăvălea prin pat cu pantoful / Cum îl săruta cu buze fierbinți și cum striga pe nume fata boierului / Flăcăii satului i-au bătut în geam și au izbucnit în hohote de râs / Tocmai când Gheorghiță era mai palid și din trupul lui sămânța țâșnea afară cu furie”, iar pe urmă se sinucide, spânzurându-se.

2.1.2. Ioana Maria – 17 poeme (1937)

Doru Scărlătescu, în Geo Bogza, afirmă că: „ Ioana- Maria e Floarea- albastră a lui Geo Bogza, un poem al rememorării și retrăirii, al absenței reîntrupate, al despărțirii și îndepărtării, al dorului, al iubirii neîmplinite, al destinului, asumat și depășit printr-o largă înțelegere: Ioana-Maria, noi nu am fost decât două corăbii/ care după nopți și nopți de călătorie, se întâlnesc în zori și se salută/ de pe coastele unor valuri de o clipă” .

Acest prim volum de poezii este gândit ca pe o conversație cu o presupusă iubită, reușind să facă o analogie între aceasta și o corabie. Singura imagine poetică în poemul „Ioana-Maria”, e floarea roșie, pe care Ioana-Maria o ține în mână, simbolul dragostei ce surprinde prin tonul cald si luminos, dar nu este lipsită de tensiunea interioară.

De această dată, erotismul se caracterizează prin gingășie, discreție și puritate: întâlnirile dintre cei doi, în zori sau pe înserat, prin pădurile de la marginea orașului, priviri, gesturi, tăceri sau chiar câteva cuvinte. Depășind barierele reportajului, prin versurile „Ioana- Maria, era o seară de februarie, /când ți-am spus: hai să ne plimbăm pe străzi, / și ți-am dat o floare”, se pune în lumină un eveniment esențial, copleșitor, fantezist: „Era într-o seară de februarie/ un fantastic început de poveste…”, ilustrându-i pe eroi: „Mergeam alături de tine/ și umerii noștri pluteau/ în noapte”, luminând peisajul: „Erau păduri sărace/ de margine de oraș, / dar dorul meu de tine era mare/ și le vedeam fantastice”.

Efectul de solemnitate îl apropie pe Geo Bogza de Walt Whitman, specialistul genului. N. Steinhardt, în lucrarea „Geo Bogza. Un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului” susține că: „sunt prezente în poemul Walt Whitman toate cuvintele care alcătuiesc vocabularul solemnității proclamatorii și declamatorii. Nu lipsește niciunul din verbele, sintagmele, substantivele și (mai ales) adjectivele satelite stilului impunător (le reproducem așa cum apar flexionate în poem): grandioase, solemne, nemaiîntâlnită pasiune, patimă chiar, măreț, cuvinte simple transformate, proclam, proslăvi, sublime, rapsod, uriașă, orgoliosului, având spre vastitate, avangardă îndrazneață, formidabil, zvonul unei imense chemări, impetuoasă, le transformă în, mândre catarge ale poeziei lui, torențial și maiestuos, orgoliosului, marelui tumult, maiestuoasă, vuiet asurzitor, formidabilă, extraordinară, cosmos, să proclame frumusețea, mărețe, proclamă, cosmică, splendori, măreție”.

Solemnitatea aceasta există și în poemul „Ioana-Maria: În astfel de dimineți Ioana-Maria / lumea părea de o grandoare unică/ ori / în seara aceea atât de gravă și de fantastică”. Sunt evidențiate, totodată, și efectele entuziasmului și al superlativului: „Ioana- Maria, ești cea mai frumoasă floare din lume/ Ioana- Maria, era o seară umedă de Februarie/ când ți-am spus: vreau să merg cu tine pe străzi/ și vreau să-ți dau o floare”.

N. Steinhardt consideră că există și un efect de mare emoționalitate, în fragmentul XIV, deoarece adjectivul palid apare la început cu sens concret, dar este urmat de versul și de câte ori am să mă gândesc la tine am să fiu palid toată viața. Așadar, palid este semnificația unei stări psihice grave, redând o stare de spirit, de melancolie sau chiar o atmosferă sufletească.

Se regăsește și efectul transfiguratoriu și maximalizant al privirii poetului deoarece Ioana-Maria este superioară unei stele: „O stea ciudată se ivise pe cer/ tot orașul avea ochii ațintiți spre ea/ eu te priveam pe tine, Maria Ioana/ În anul acela nemaivăzută stea/ eu te priveam pe tine, Ioana Maria”. Secretul stă ascuns în privirea autorului și doar el îi poate oferi sau nu grandoarea: „Erau păduri sărace/de margine de oraș/ dar dorul meu de tine era mare/ și le vedeam fantastice”.

2.1.3. Cântec de revoltă, de dragoste și de moarte (1947)

În poemul „Cântec de revoltă, de dragoste și moarte”, viziunea poetului dobândește trăsături ale meditației organizându-se în jurul unui simbol central – fecioara galbenă rudă cu marile dezastre ale dragostei, ceea ce simbolizează semnul visului revoltat, al neliniștii și care își are originile în sâmburele cosmic, acel oval de viață frământat și mai adânc de moarte. Întregul poemul este de fapt o odă închinată acestei fecioare galbene.

Întregul „Cântec de revoltă, de dragoste și de moarte”, ar putea fi considerat unul de iubire și solemnitate: „că trebuie să calc pe pământ în loc să zbor, sau mai/ bine să mă aflu într-o mie de locuri deodată,/ totul mă chinuia atunci, dragostea dintre bărbat și/ femeie, pe care eu aș fi vrut-o altfel/ o întâmplare fantastică, la care să ia parte oceanele,/ și nebuloasele, cu toată întinderea și profunzimea lor”.

Personajul „Ferioara galbenă” este conceput apocaliptic: „Fecioara galbenă rudă cu delirul, cu sinuciderea și cu/ celelate privilegii înspăimântătoare ale dragostei și biologiei,/ așa cum masca muribunzilor e rudă cu zâmbetul neantului/ fecioara galbenă- inima mea- când încruntata ta/ virginitate ca o pecete a neantului, ca o cometă care aduce sfârșitul lumii”.

Tema poemului este aceea a exasperării: „Fecioară galbenă rudă cu dezastrele dragostei/ așa cum cântecul pe care îl rostesc e rudă cu nopțile mele de febră, de insomnie, / când o flacără prevestitoare îmi dansează pe frunte,/ și încrezător în steaua neagră care îmi călăuzește visul, exasperarea,/ îmi las degetele să curgă aceste flori de vitriol ale neurasteniei/ acest cântec de revoltă, de dragoste și de moarte”.

Acest simbol central, fecioara galbenă, poate fi o sugestie a exasperării, insomniei sau a nebuniei, fiind mereu prezentă și seducătoare: „Fecioară galbenă rudă cu visul, cu exasperarea și deznădejdea adolescenței mele,/ fecioara galbenă rudă cu neliniștea, cu agonia și sinuciderea din privirile mele”.

Ea este fantasma ce stă deasupra tuturor elementelor, sentimentul-concluzie: „ fecioară galbenă rudă cu nebunia cu sinuciderea așa cum figurile geometrice sunt rudă cu oasele misterioase ale frunții și unghiul dintre soare și lună cu fluxul și refluxul oceanelor”. Aceasta este alcătuită din elemente predilecte poeziei de descendență suprarealistă, fără a nu lipsi spaima, nevroza, straniul sau grotescul: „Fecioară galbenă cu surâsul ca o autopsie / ca o floare de vitriol a neurasteniei”. În jurul ei se leagă un univers agonic, bântuit de neliniști, amenințat de insomniile prevestitoare ale poetului „ floarea fumegândă și prevestitoare a insomniei și de lumina violentă și nemiloasă a astrelor aducătoare de nenorocire”.

Nopțile lui sunt îngrozitoare de febră și iasomnie, păsările de pradă îl sfâșie, în timp ce orașul doarme liniștit sub lună, creându-se astfel o antiteză între poet și restul orașului. Pasiunea lui e distrugătoare, iar iubirea e violentă: „cânt sânii tăi care mă dor prin vis până la sinucidere, / genunchii ca o țară legendară, ca o țară de flăcări”.

2.1.4. Orion (1976)

Orion a apărut la Editura Minerva, în 1978 și permite suprapunerea tânărului exasperat și incandescent: „Totul mă chinui atunci, faptul că aveam zece degete în loc de o sută, sau mai bine unul singur, putând să se prefacă în fulger,/ că trebuia să calc pe pământ în loc să zbor…” cu păzitorul valorilor dobândite în cele cinci decenii: „Eu am ținut socoteala oricărei corăbii/ Ieșită în larg pe mările lumii/ Paznic de far cu sprânceana mereu încruntată”.

Fecioarei galbene din poemul „Cântec de revoltă, de dragoste și moarte”, ce îi provoca nopțile de insomnie sau de coșmar poetului, îi corespunde acum Orion, constelația despre care Bogza vorbește: „Nicio corabie nu se întoarce vreodată/ Din mările sudului sau de la capricorn/ Atât de pură și elegantă fregată/ Cum se întoarce toamna Orion”.

În volumul „Orion” (1978), Bogza și-a întocmit o secțiune „Urmuz”, în care a publicat poeme „de tinerețe”, unele „revăzute și aranjate”. Autorul ediției de față le publică în forma lor corectată, revizuită, deși într-un aparat critic riguros meritau să fie redate în starea inițială, neretușată. O ediție viitoare, o ediție critică în toată puterea cuvântului, va rezolva asemenea restanțe. Oricum, ediția lui Paul Cernat rămâne de certă referintă, reprezentând un pas înainte în cunoașterea unui personaj literar cu o biografie aventuroasă.

2.1.5. Jurnal de copilărie și adolescență (1987)

„Jurnal de copilărie și adolescent”, surprinde intensitatea trăirilor poetului, indiferent de vârstele acestuia. Geo Bogza este prins între vitalitate și gândurile sumbre ale vieții, între rebeliune și potolirea pasiunilor, între indignare și abandonare, între agresarea propriei ființe și dragostea pentru umanitate. Adesea, ambiguitatea și contrazicerea de sine se întâlnesc în lucrarea mai sus menționată, iar Geo Bogza afirmă: „Poate n-am să mai scriu niciodată aici, poate n-am scris niciodată, poate numai am visat. Acum va trebui să mă duc la masă. Aici mai e frate-miu, ce curios să ai un frate, și mama, si două pisici, și un câine. Cine sunt ei, în noaptea asta, sub un același acoperiș cu mine? Nu sunt nebun, ăsta nu-i decât un joc. Nu-i nimic, niciodată n-a fost nimic și nu e nici acum, sunt destrămat în seara asta, nu sunt cum „trebuie”, poate mâine am să fiu, dar nu mă interesează, pot ramâne mai departe așa, n-am nici o dorința, nu vreau să se întâmple nimic, totul mi-e indiferent, nimic nu mă mai chinuie, de altfel nici nu mai mă gândesc la ceva, creierul ca o roată se învârtește în gol, țaca-țaca, tot ce scriu aici e țaca-țaca, nu e o viziune halucinantă asupra lumii, nu știu dacă există o lume, am să mă culc, nu mă preocupă nimic”.( paginile 314-315, 11 ianuarie 1931).

2.2. Reportaje poetice

Însuși Geo Bogza susține, cu am mai arătat, că: „Nu fac literatură. Ceea ce fac intră desigur în acel domeniu al culturii care se cheamă literatură, dar eu nu fac literatură”.

Poetul își exprimă gestul care necesită împlinirea, dedicându-se reportajului. El însuși afirmă: „Din aceste trei elemente de bază ale gazetăriei moderne, cel ce scrie rândurile de față și-a ales reportajul. El nu este încă un reporter, dar are dorința fierbinte să devină”. Din aceste rânduri se înțelege faptul că pentru Bogza, reportajul nu este nicidecum pe planul secund al abilității și al documentării, așa cum s-a întâmplat în cazul altor poeți și prozatori, dar nici o inițiere în misterele scrisului, ci este chiar literatura însăși.

„Manifestul activist al Contemporanului” din 1924 este printre primele creații care reîmprospătează scrisul prin reportaj, autorul afirmând următoarele: „un bun reportaj cotidian înlocuiește azi orice lung roman de aventuri sau de analiză”. Simultan cu poemele Invectivă și Ultragiante, apar în „ Bilete de papagal”, nr. 384, din 10 mai 1929, „Fapt divers petrolifer”, despre moartea groaznică a celui care lucrează la sonde, Nicolae Ilie, în „Strada” lui Tudor Miu, ciclul de cinci reportaje „Buștenari- Runcu- Mislea: Criză, șomaj, mizerie”( nr. 1, iunie 1932), „Pe acolo pe unde erau sonde azi cresc dovleci”( nr. 2, iulie 1932), „Nu se mai văd flăcări”( nr. 3, august 1932) „Spelunci petrolifere. Introducere”( nr. 4, septembrie 1932), „O sondă și o ducesă”( nr. 5, octombrie 1932), „Articolul cu Vasile M. Cerchez, C. Argetoianu, Petre St. Secu, Profetul Moise, Tablele legii, legea conversiunii, prost a fost, domnule, mai multe considerațiuni generale și o concluzie a autorului în final”( nr. 10-11, martie 1933). Acestea au o structură asemanătoare: se deschid cu un argument care prezintă o atitudine, rezumă o realitate, indică câteva capitole, cu titlurile acestora și se termină cu o încheiere.

În reportajul lui Geo Bogza apar teme majore, idei și motive cu o mare putere de individualitate, dar care se regăsesc și în operele vremii. În anii de ucenicie ai autorului, reportajele nu depășesc limitele jurnalisticii, fiind concepute ca jocuri superficiale de informație sau ca divertisment. Ca adult, senzaționalul apare în mediile familiare, precum: provincia, periferia, viața de noapte, oamenii și profesiile lor obișnuite (Geo Bogza, pagina 43).

2.2.1 „Cartea Oltului” epopee în șapte părți sau Oltul sunt eu (1945)

În cartea lui Călin Catargiu, Geo Bogza sau elogiul sublimului, prefața semnată chiar de scriitor la ediția cehă, Odeon, din Praga, redă cuvintele autorului: „Plină de priveliști și de o viziune grandioasă a lumii, această carte este rodul celei mai profunde împotriviri în care mi-am angajat vreodată ființa. Scrisă în anii celui de al doilea Război Mondial, într-o vreme a întunericului și a urii, ea a pornit din inima mea ca un apel nemărginit pentru demnitatea și măreția ființei umane”.

Doru Scărlătescu susține că încă din 1945, când a apărut, critica literară a încercat, cu intenția de a o descifra, formule definitorii precum: reportaj, monografie de râu himeric, imn al apei, poem filozofic, epopee stihială, eros, cânt, eseu sociologic, biografie umanizată a materiei, roman liric, basm modern, simfonie wagneriană, cosmogonie, Ramayană, Biblie nouă, Geneză, De rerum natura, Gnoza, Chartă națională, sinteză poetică complexă, O. Summa.

„Cartea Oltului” este rezultatul unei călătorii, din vara anului 1939, nota ce o deschide și bogata experiență a scriitorului, stau la baza acesteia. Geo Bogza propune propriile definiri: „Cartea Oltului nu este nici reportaj și nici poem în proză, ci un catehism sau un tratat al demnității omenești, inspirate din veșnicia și frumusețea lumii”. Drumul râului este doar un pretext, deoarece cartea este o creație a țării și a naturii, ce ajunge și la proporțiile cosmice ale ființei umane. Parcurgerea acestuia este în strânsă legatură cu destinul, iar cele trei ipostaze ale râului exprimă destinele esențiale: eroic- legendar, simplu-uman, istoric-național.

Călin Catargiu, în „Geo Bogza sau elogiul sublimului”, reproduce prefața semnată de scriitor, la a doua ediție apărută la aceiași editură Odeon din Praga, în 1969 și o descrie ca fiind: „(…) o pictură dramatică și sfârșită de mari nostalgii. Ea opune violenței și josniciei, cruzimii și urii, marea frumusețe a lumii”. Însuși Geo Bogza își lămurește cititorii: „(…) Fiindcă, prin ținta pe care o urmărește, această carte nu este biografia unui râu, ci un tratat de demnitate umană, inspirat din frumusețea și veșnicia lumii.

„Cartea Oltului” este, așadar, un volum de peste 400 de pagini ce surprinde un râu de la izvoare până la vărsarea-n Dunăre. Pompiliu Constantinescu consideră că Geo Bogza nu este un poet descriptiv, care ar trebui să ne prezinte o panoramă de peisaje: „paleta sa e redusă la câteva tonuri numai, între care roșul, albul și negrul predomină”.

Oltul este personificat, fiind înfățișat ca pe un erou sau un fenomen al naturii în timpul luptelor sale cu piatra, cu imperfecțiunile și cu surprizele reliefului, iar Pompiliu Constantinescu afirmă: „(…) râul simte și gândește, fiindcă se naște, e tânăr și matur, ia inițiative și riscă, câștigă bătălii, apoi obosește și moare, ca o ființă uriașă, care și-a împlinit un destin”. Tot el clarifică și faptul că adevărata Ramayană a Oltului se relectă în apele lui agitate sau liniștite, omul alunecând pe un loc secundar și dezvăluie că, opera este „un imn al apei, al pietrei și al stihiilor, al vegetației și al pământului”.

Savin Bratu ne dezvăluie faptul că „universul d-lui Bogza pare, în origine, o entitate pasivă, care capătă putere de acțiune prin sensurile pe care i le dă circuitul cosmic. Însuși năvalnicul Olt, la început, e o masă disponibilă de picături de apă care vor deveni prin rolul pe care l-a precizat un destin implacabil, încadrându-le în mers”.

Marele Olt își parcurge drumul, trecând treaptă după treaptă: treapta minerală, biologică, vegetală, spirituală, istorică și cea a reîntoarcerii în cosmos, dar toate coexistă și se îmbină armonios. Astfel, totul urmează același circuit ireversibil, cel spre întoarcerea în cosmos ( munții, dealurile, stâncile, animalele și oamenii).

Viziunea sa impune o mișcare continuă, staticul fiind exclus. Savin Bratu consideră faptul ca există o legătură între oamenii lui Bogza și cei ai lui Sadoveanu, având aceeași activitate stereotipă. Diferența este că Bogza îi încadrează în misterul universului, și că există o uniune între viețile lor și elementele, având relații aproape organice, ca între membrii aceleiași familii: „Solidari cu oamenii și cu munții, căinii stau de strajă deasupra culmilor. Așa au pornit odată de acolo, din fundurile vremii și ale lumii. Un om, un foc și un câine. Focul se stinge treptat și oamenii dorm, iar câinii stau de veghe deasupra munților. Nimic n-ar putea fi atât de simplu și, totuși, atât de încărcat de misterul esențial al lumii”.

Geo Bogza ne învață ordinea macrocosmosului, printr-un ceremonial în care omul este în perfectă armonie cu forfota lumii. Din acest motiv, se pare că odată cu Oltul, toată lumea începe cu treapta desprinderii de pământ până la cea a întoarcerii în cosmos.

Apare și sentimentul apocaliptic, în momentul descrierii furtunii, fenomen obișnuit în zonă de munte, iar Hășmașul- Mare este văzut ca un conducător de oști: „Dar pentru a da viață acestor ape și pentru ca niciodată în mii de ani, să nu le sece izvorul doar el, Hășmașul- Mare, știe cât de neîntreruptă trebuie să fie veghea, și cât de cumplite bătăliile. Ridicat ca o cetate de strajă pe pământul Ardealului, veghind spre cele patru zări ale lumii, cu patru piscuri neînduplecate, el zărește norii din depărtare, îi atrage și îi provoacă la luptă. După fiecare din aceste crunte bătălii, își numără brazii smulși de furtună sau nimiciți de trăsnete, ca pe soldați căzuți pentru o cauză mare. Dar jertfa nu a fost zadarnică: în enormu-i gâtlej de piatră apa gâlgăie generos. Și astfel viața celor trei puternice izvoare e asigurată pentru multă vreme, iar muntele obosit și eroic se poate cufunda cu toate crestele și pădurile lui rănite într-o profundă și binemeritată pace minerală”.

Grandiosul devine un mod de existență, încetând să mai fie un element de decor, iar metafora devine expresia unui spirit marcat de tăcerea minerală a lucrurilor, sentimentul de apocalips geologic fiind ilustrat de toate imaginile cărții. Un tablou important este acela al furtunii de pe Hășmașul Mare, dar și cel ce prezintă agonia brazilor: „Sunt brazi foarte groși, asemeni unor monștri zăcând răsturnați cu fața în sus, din a căror coloană vertebrală se ridică zeci de coaste cenușii, uscate, scheletice, ca un uriaș rânjet al morții. Sunt brazi cărora crăcile de dedesubt, rămase întregi, suținându-i deasupra pământului în toată lungimea, le dau siluete de giganți miriapozi, gata să pornească pe sutele lor de picioare. Sunt apoi brazi cărora le-au căzut toate crăcile, și zac la pământ, rotunzi și grei, asemeni unor șerpi cuprinși de un somn adânc, din care nu uită totuși să deschidă asupra lumii guri lacome de balauri. (..) Tot vârful muntelui e acoperit cu aceste fantastice schelete, ale unor monștri pe care moartea pare a-i fi surprins în plină desfășurare a groaznicelor lor instincte și pofte bestiale. Parcă mai foiesc și acum, lacomi, concupiscenți, târându-se greoi pa pământ și căscând guri flămânde spre victimele împietrite de spaimă”(pagina 99).

Geo Bogza întreține ambiguitatea vorbind de furtuni, colibe, râuri și stânci sure și de a ne face să gândim și la destinul și spirtualitatea unui popor cu o existență tragică, cartea sfârșind prin a fi o meditație despre destinul umanității. Astfel, Cezar (la început, fiind un băiat tânăr, și curajos, apoi având conștiința încărcată de multe victime) devine o pildă ireversibilă a omului.

Din carte nu lipsesc sugestiile din mit, basm și legendă: fiii de împărat sunt prefăcuți în râuri, apa vie, muntele sacru, pădurea împietrită tărâmul celălalt, miază- noapte. De la izvor până când se varsă, râul parcurge un traseu inițiatic, fiind un drum al uceniciei, al cunoașterii: „Încărcat cu tot ce întâlnește în cale, cu munți, cu păduri, cu sate și turle de biserici, Oltul trece prin lume. Și lumea trece odată cu el”.

Titlurile poemelor ce apar la sfârșitul cărții, în Index alfabetic, surprind fragmente semnificative, în acțiune și sunt sugestii în jurul cărora sunt concepute poemele: „Dealurile dispar treptat”, „Drumurile dintre marile singurătăți”, „Întrebările Oltului în noapte”, „Joaca piscului halucinant”, „Oamenii și apele vin din fundurile oceanului”, „Trei șerpi subțiri și lungi”, „Umbrele cetăților plutesc în amurg”, „Un stop de apă își începe Aventura”, „Voșlobenarii își încep ascensiunea etc”.

Geo Bogza nu face referire, așadar, la evenimentele petrecute în acea vreme, ci la intensitatea trăirilor pentru povestea unui râu și afirmă tot în prefața ediției cehe: „(…) oricine poate desluși, în oricare pagină, vibrația surdă a unei conștiințe în luptă, protestul și drapelele ei” .

Poemul este despre timp și spațiu, despre existență noastră, a oamenilor, dar și despre cea geologică, luând ca pretext viața unui râu. Oltul are o viață armonizată după mari legi simfonice, iar în senzația de liniște a ultimei nopți care „ca o crizantemă gigantică și-a desfăcut splendoarea de la un capăt la altul al lumii, marele fluviu își poartă foșnetul lui imens, departe, printre stele”.

Perpessicius afirmă despre Cartea Oltului că nu este numai o carte frumos scrisă, ci mai presus de toate este un dar și o carte frumos gândită și frumos elaborată, în care sunete, miresme și culori își transmit mesagiile ca-n alchimia baudelairiană, a corespondențelor.

2.2.2. Peregrinajul în Țări de piatră, de foc, de pământ (1939)

Deoarece Geo Bogza a fost mereu preocupat de esența lumii, țițeiul, cărbunele și piatra nu reprezintă simple elemente de inventar ale naturii, ci pot fi privite ca pe niște răspunsuri raționale filozofice sau chiar istorice în fața naturii, devenind elemente primordiale. De asemenea, și tablourile din „Țara de piatră” și „Cartea Oltului” ori din „Porțile măreției” și din „Tablou geografic” sunt lipsite de orice fel de farmec turistic și semnifică meditația asupra condiției umane. Scriitorul nu descrie niciodată peisajele ce alcătuiesc tablourile, doar sugerează gândirea sa despre ființa umană, desprinzând idei despre viață. Se observă preferința lui Geo Bogza de a sugera timpul prin elemente de spațialitate, de exemplu, în straturile de cărbuni, el caută amintirea mării și a pădurii care au fost. Geologicul devine un păstrător al timpului. Pe parcursul carierei scriitorului reportajele alternează cu poemele simultan. Criticul literar, Mircea Martin, susține că: „Nu reporterul devine poet, ci poetul se face reporter fără să părăsească poezia. Și e semnificativ că poemul- reportaj precede la el reportajul- poem”.

În „Lumea petrolului” și „Țara de piatră”, în „Oameni și cărbuni în Valea Jiului” și „Cartea Oltului” apare mitul materiei, în care spiritul și cenușa își află misterul comun: mișcarea eternal, unică în simplitatea ei, deoarece nicio altă operă nu evidențiază atât de ingenios trecerea materiei în ființă. Pentru scriitor, descrierea nu este doar o simplă înregistrare a elementelor exterioare, iar comparația și personificarea nu mai sunt destinate evadării stilistice a fanteziei.

Volumul lui Geo Bogza „Țări de piatră, de foc și de pământ” reunește reportaje scrise în urma unor călătorii făcute în anul 1934, pe când Geo Bogza era corespondent la ziarul „Vremea”. Prin nuvelele sale, pătrunde în provinciile românești cărora le asociază caracteristicile unor elemente ale naturii, piatră, foc, pământ și relatează cu exactitatea unui reporter și sufletul de poet, realitatea pe care o vede. Astfel, „Țara de piatră” este Țara Moților, „Țara de foc” este Cadrilaterul, iar Basarabia este „Țara de pământ”, la care este alăturată și o împărăție a apelor plasată în ținuturile Dunării românești.

Autorul observă realitatea, dar limitele sale tind către infinit, iar ceea ce caracterizează aceste reportaje este realismul puternic ce cuprinde și unele elemente romantice.

Mircea Eliade afirmă în „Revista Fundațiilor regale”, din ianuarie 1940: „ D-lui Bogza îi plac îndeosebi fundalurile aspre, deturnate, colțoase; îi plac cerurile sumbre, plumburii, spinările pietroase, drumurile despicate. Când nu se descompun în bălți și nu se năclăiesc în noroaie, oamenii și lucrurile din cartea d-sale par oarecum năucite de atâta duritate granitică. Este o țară pentru bărbați, țară pe care a străbătut-o d. Bogza. Chiar și femeile sunt silite să devină, aici, adevărați muncitori, deșteptându-se la trei dimineața ca să deapăne cânepa”.

Tot Mircea Eliade spune despre autor că a fost atras de suferința omenească și de bătălia dintre om și mediu sau dintre om și om. Se pare că aceasta este cauza pentru care, Geo Bogza vede viața în linii simple, dar brutale, iar omul este înfățișat degradat din demnitatea sa umană prin boală sau sărăcie. Oamenii acestor țări sunt uneori singuri, constrânși de un destin care îi apasă și pe semenii lor, cu dureri sufletești, cât se poate de personale.

2.2.3. Țara de piatră (1946)

„Țara de piatră” este după cum afirmă chiar Geo Bogza, marea poveste a țării. Amintind de Cantemir și de Alecu Russo, această operă este o descriere și o cântare a României, autorul susținând, la Congresul scriitorilor din 1956: „(…) mă gândesc tot mai temeinic la o nouă și cuprinzătoare descriere a țării. Eu cred că un scriitor își poate face datoria față de popor căutând, descoperind și punând în valoare, fin, geografia patriei sale și din istoria ei, cât mai multe elemente de măreție” sau într-o tabletă din „Contemporanul”: „Orice scriitor (..) este dator să-și cunoască țara, prin studii, prin cercetări personale, prin meditație și prin comuniune spirituală cu un cât mai mare număr de bărbați și femei, și să fie ambasadorul lor pe lângă stele. De aici încolo e liber, conform cu personalitatea sa”.

„Țara de piatră” subintitulată sugestiv „Confesiune despre vitregia naturii și a istoriei”, dezvăluie munca desfășurată în adâncurile pământului, la Roșia Montană, unde omul este singur în fața naturii, purtându-și ca semn al destinului lampa de miner: „Omul, cu sacul în spinare urcă din fundul pământului spre lumina zilei, urcă neîncetat, strivit sub greutate, se strecoara prin galerii strâmte, mușcă pământul. Atunci agață felinarul de câte un colț de stâncă și împinge sacul cu capul său, sau îl târpște cu dinții. E un lucru să înnebunești, sa-ți sară capul în țăndări. Când ajunge afară e tot una de noroi, de apă și de sudoare și fiecare bucată de mușchi îi tremură, se zbate agonic”.

Geo Bogza își inițiază cititorii în tainele vieții subterane a Munților Apuseni și, astfel, asistăm la momentele exploziilor, la clipa descoperirii filonului de aur, care este sigilat pentru a nu fi furat, la tristele accidente și la aventurile în miez de noapte ale hoților de aur.

La suprafață, aflăm că, viața moților stă sub semnul pietrei și nu al aurului. Peisajele, oamenii și conditiile lor de viață sunt cioplite în piatră, simbolizând tăria în timp. Redusă la esențe, viața se materializează, în câteva semne elementare care devin simboluri emoționale: „Un om și un topor, un om și un cal, un om și un brad, acestea sunt aspecte sub care se prezintă viața aici”.

Astfel, omul își divulgă o mare parte din frumusețea universului său interior. Autorul descrie gestul femeii care mănâncă un măr pe banca trenului, gestul ei împrumutând eleganța unei manifestări artistice: „Întâi a luat mărul și l-a privit câteva clipe printre pleoapele pe jumătate închise. Era respect, admirație și bucurie, puțin tristă, puțin amară, în fața acelui lucru pe care îl avea în mână. Cred că numai pescuitorii de perle au privit în felul acesta splendorile smulse din fundul oceanului. Pe urmă a început să taie mărul cu briceagul. Cum aș putea să reproduc în cuvinte eleganța din gesturile acestei femie? Nu numai că nu era nimic obișnuit , nimic vulgar, dar părea că oficiază un cult, că se impărtășește dintr-un mister. Când lua bucata de măr și o ducea spre gură, buzele ei păreau că murmură o rugăciune”.

Autorul străbate o lume tragică, cu o viziune hiperbolică, ce provoacă un sentiment de groază: „Ore întregi, după ce am descoperit aceste lucruri senzaționale, de un senzaționalism crâncen, plătit cu sânge, am stat împietrit, fără voce, cu fălcile încleștate”. Geo Bogza descrie drumul unui miner în subteran astfel: „Sacul în spinare, felinarul în mână, patronul de dinamită în buzunar și băieșul coboară sute de metri în pământ să caute aur”.

Geo Bogza ne oferă o imagine dură a existenței în țara de piatră, deoarece înfățișează un spațiu al penuriei, dar nu se referă la mizerie, ci la simplitatea despoierii. Aici, observă autorul, până și sărăcia e aspră și tare ca piatra, iar elementele ce alcătuiesc decorul sunt reduse la minimum: calul, toporul și furca, toporul fiind unealta fundamentală.

Apar, parcă din inima munților, imaginile unor răzvrătiți cunoscuți precum Doja, Horia, Iancu, sub tutela cărora autorul așează „ Țara de piatră: Urmașii acelor răzvrătiți, os din osul lor tras pe roată, sânge din sângele lor curs sub biciul călăilor, trăiesc și azi, în aceleași locuri, tot atât de lipsiți de stâncă, tot atât de înrudiți cu munții și cu încruntata lor măreție”. Capitolul intitulat Răzvrătiții este un micro-poem despre țara montană a moților și istoria lor agitată, iar Horia este o expresie chintesențială a peisajului: „Horia e omul în care s-au concentrat toată tăria munților aspri și stâncoși, toată amărăciunea veacurilor de iobăgie. Profilul lui lăuntric e aidoma munților pe care a aprins flăcările răzvrătirii: creste ascuțite, stânci, prăpăstii dramatice și sumbre. Om de granit, tăcut, neînduplecat ca piatra”.

2.3. Ziarist de atitudine democratică, patriotică, umanistă

Cartea lui Geo Bogza este dovada faptului că ziaristul, ca și scriitorul, intuiește caracterul efemer al articolului și înțelege baza fenomenelor social- istorice.

Reporterul nu creează, nu inventează caractere și imagini, așa cum se întâmplă în literatură, ci pune cititorii față în față cu realitatea, deoarece el este obligat să o redea exact așa cum este ea. El trebuie să fie atent să nu ajungă la naturalism și să reproducă evenimentele, deoarece esența este cea importantă.

2.3.1 Anii împotrivirii (1953), Pagini contemporane (1944-1956)

Articolele și reportajele din volumul Anii împotrivirii au apărut între anii 1934-1939 în diferite ziare și reviste, dar cititorul de astăzi pare încă interesat de acestea. George Macovescu, în „Geo Bogza. Anii împotrivirii”, apărut în „Gazeta literară”, în 1954, susține că motivul este acela că „ea constituie un document al uneia dintre cele mai întunecate perioade din istoria noastră, un document viu, expresiv, mai grăitor decât orice statistici și rapoarte”.

Se desprinde ideea exploatării femeilor în industria petroliferă, amintind de munca depusă de acestea la piramidele egiptene, creând, astfel, un tablou dramatic „ Fetele trag funiile care ridică blocul de fontă al berbecului. Stau înghesuite una în alta și pentru ca efortul să fie simultan, cântă toate în cor, un cor de soprane, care trece din deal în deal, spărgând timpanele: hei, rup, una; hei, rup, două. Când ajung la zece, una din ele, cea cu vocea mai ascuțită, strigă: talia. Atunci se opresc o clipă să se odihnească: și apoi iarăși încep: hei, rup, una”.

„Pagini contemporane” strânge la un loc cunoscutele „Porți ale măreției”, „Meridianele sovietice”, reportajele despre China și Iugoslavia, articolele despre scriitorii umaniști precum Ciu Yen, Fielding, Whitman, dar și cele vechi, antifasciste.

În „Pagini contemporane”, Bogza este mai puțin inspirat în fantezie, dar mai aproape de ființa umană și mult mai retoric. Mihail Petroveanu, în Geo Bogza: „Pagini contemporane”, din „Gazeta literară”, din 1958, afirmă „Omagiul destinat ziditorului comunismului, Prometeul lui Geo Bogza acoperă cu semnificația lui statura omului de pe cuprinsul socialismului, a omului de pretutindeni prins în indiferent ce tensiune creatoare:împotriva oprimării capitaliste și coloniale, împotriva războiului sau a stihiei rebele”. Inovarea Salutului este oficierea victoriei lui Prometeu, privit ca un glorios înfrânt: „Fiu slăvit al unei mame slăvite, dacă ai vedea ce uimitoare flăcări izbucnesc din scânteia pe care ai dăruit-o omenirii! Dacă i-ai vedea pe cei ce se târau în întunericul umed al peșterilor, cât de măreț se înalță de la pământ, cât de măreț plutesc peste apele mării și culmile minților”.

2.3.2. Paznic de far

„Paznic de far” cuprinde sumarele tablete lirice publicate săptămânal în „Contemporanul” și „România literară” apărute între 13 noiembrie 1967 și 9 noiembrie 1972 și reprezintă refugiul autorului prins în actualitate, urmărind una dintre escapadele autorului. Această carte este una a memoriei și a gândului ce are conștiență de sine, ci nu o simpla culegere de texte așa cum pare la prima vedere.

Doru Scărlătescu susține în Geo Bogza: „ne putem lipsi chiar de titluri, care pot fi înlocuite cu date. Sentimentul acestei unitâți, care creștea odată, oricum, scrisă dintr-o răsuflare și abia după aceea publicată, foiletonistic, în presa literară. Mai mult decât atât, Paznic de far devine nucleul polarizant al întregii activități publiciste, anterioare sau următoare, a lui Geo Bogza, dându-i unitate și sens”.

Cartea conține fragmente de jurnal, pornind de la 18 ani și întrerupt dramatic și, totodată, oferă date importante despre om și creator. Am ales ca exemple câteva momente ale biografiei scriitorului: copilăria: „Mi-aduc aminte de marea lume a satelor în care am copilărit, de cum săreau cu toții de pe prispă, de pașii mărunți și iuți ce se îndreptau spre poartă, când dincolo de ea se auyea unul din glasurile care cereau apa” („În vara aceasta”), adolescența: „Aveam atunci treisprezece ani și de câtva timp, înspăimântat de spectrul unei vieți banale, în mine îmi încolțea gândul de a mă face marinar, să plec în căutarea aventurii” („Marea”), tinerețea: „ Nu împlinisem douazeci de ani, când pașii mei s-au încrucișat cu pașii lui, în tipografia acelui oraș. Eu veneam dintre dealurile presărate cu sonde ale buștenilor, în minte cu afișul viitoarei reviste Urmuz, pentru că după câțiva ani să ajung în trepidația redacțiilor bucureștene” („Tudor- Miu”), maturitatea: „ Într-un timp care nu era al războiului, am auzit mitralierele trăgând și în zgomotul lor- nemilos și sec, absurd și tragic- am deschis încă o dată ochii asupra lumii și m-am născut în dimineața istorică a vieții mele” („Februarie”), senectutea: „Eu însumi mi-am început ca destructor și de atâta vreme, mă strădui sa-mi împlinesc misiunea de paznic. Paznic de far, cum spuneam în această revistă acum cinci ani, paznic de far cu sprânceana mereu încruntată” („Destinul unui artist”).

Dan Sărlătescu spune despre Geo Bogza că „ni se dezvăluie în aceste pagini de frumoasă ținută publicistică, am zice, eminesciană, o conștiință exemplară a epocii, lucidă, severă, din exces de iubire, mereu ofensivă, optimistă, pornită să ne orienteze ferm prin meandrele lumii contemporane. O face cu o profundă gravitate, cu un sentiment al sacrificiului, al damnării sisifice, dat de uriașe răspunderi ce le simte pe umeri”.

Al. Rosetti mărturisește că inițial a deschis cartea sfios, cu teama că nu-l va recunoaște pe scriitor, dar a realizat contrariul: „emoție subtilă, stil familiar cu solidă infrastructură, bonomie reținută, admirație exprimată în rafinate nuanțe verbale, atâtea excepționale ale acestui artist nemărturisit al cuvântului, prezente în această scriere. Evenimentele zilnice, aparent neînsemnate, trezesc acorduri tainice într-însul și provoacă lungi vibrații ale lirei sale. (Astfel, suntem aduși brusc la realitate, și obligați să reflectăm asupra unor evenimente cărora nu le acordasem nicio atenție!)”.

2.4. Prozator prin nuvele

Cel de – al doilea volum al „Scrierilor în proză” strânge potențialele proze literare, ce sunt grupate sub denumirile de fișe de copilărie, de închisoare, de război, de provincie, dar excepție fac fișele de provincie: Cum a înnebunit regele petrolului, Înmormântări, O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil. Acestea au fost regăsite de critică în 1968, deoarece ele trecuseră aproape neobservate în 1957.

Din universul geografic și moral, foarte bine știute de către Geo Bogza, din copilărie și adolescență, se inspiră și Înmormântări, care realizează împreună cu O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil, o fiziologie a provinciei: Monstru fără cap, fără gură, fără gheare, capabil să înghită minți și suflete oricât de avântate.

2.4.1. Înmormântări

Înmormântări descrie un oraș de negustori ce fac afaceri zi de zi. Autorul își concentrează atenția asupra unei singure activități, pe care o exagerează: înmormântarea, cu toată rânduiala sinistră ce o presupune formând imaginea unui oraș al cărui simbol sunt alaiurile funebre.

Doru Scărlătescu susține că accentele pamfletare sunt evidente și că „fiecare frază din Înmormântări ar trebui să fie însoțită de un semn de exclamație”. Apelând la sarcasm, este evocat și urâtul provincial în existența orașului și în modul de viață al locuitorilor săi, fiind puse sub semnul prostului-gust și al grotescului: „ De ce orașul acela era atât de urât, niciunul dintre locuitorii lui nu se întrebase vreodată. Era o urbe clădită de negustori, pentru negustori, după nevoile și viziunea lor asupra lumii. Când, într-un tărziu, au dărâmat bărăcile de lemn din centru, pline de halci de carne, de zarzavaturi, de verze și de precupețe putrede, și-au făcut acolo o statuie a libertății, reprezentată printr-o femeie cu mâna ridicată în sus, statuia aceea părea mai degrabă a unei prostituate care, încetând o clipă gesturile obscene, ia în bătaie de joc o atitudine solemnă”. Cenușiul învelește orașul, cu casele „cu atât mai anoste, cu cât erau mai mari și cu grădinile sale cele mai lipsite de gust din câte s-au văzut vreodată pe lume”, dar în special, cu oamenii săi. Atitudinea violentă, cu caracter autoritar față de burghezi este evidențiată prin faptul că „oamenii, atât cât trăiau, își vedeau strict numai de treburile lor și nu-și complicau existența cu niciuna din acele preocupări blestemate care, în unele părți ale pământului, s-au ivit, torturând omenirea și punându-i buneori pe frunte nimbul nebuniei, al suferinței sau al revoltei”. În lipsa aspirațiilor, a dorului, a întrebărilor și afirmațiilor instigatoare, oamenii sunt dominați de aritmetică, de calcule și cântăriri. Astfel, cifrele invadează totul: orașul devine „O vastă tablă de inmulțire. Tot ce era în el se înmulțea cu altceva de alături și creștea monstruos, locuitorii lui erau plini de cifre, ca de icre”, gesturile lor sunt semne ale inmulțirii și ale adunării (binecuvântarea preoților, salutul pe stradă, clipirea din ochi) „Orice gest, orice întâmplare se înmulțea cu alt gest sau cu altă întâmplare, și cifra totală care reprezenta valoarea orașului creștea în fiecare secundă”.

Mascarea adevăratei esențe, dar și ultima încercare de calcul egoist și escrocherie, destinate să le redobândească banalitatea sunt meschinăria, idealurile înalte și înmormântările fastuoase ale potentaților orașului. Tulburătoare și stranii privite în ansamblu și de la depărtare, aceste înmormântări sunt de un comic enorm, prin ritmul forțat și artificial: „Oamenii înaintau cu mișcări lente și descompuse, ca sub puterea unei hipnoze, punând de fiecare pas un timp de patru ori mai mare decât ar fi fost normal. Până să se desprindă de pe caldarâm, piciorul ezita o clipă, apoi îi trebuia o altă clipă să se ridice în aer, încă una să coboare, și la fel ezita înainte de a se așeza pe piatră. Într-un minut, mâinile se mișcau pe lângă corp de trei sau patru ori, iar ținuta figuranților era absurdă: De aproape (cioclii, n.n) erau ridiculi cum mergeau pe jos, prin noroi și prin praf, când bicornul de generali napoleonieni pe care le purtau ar fi presupus un cal spumegând și un piept plin de decorații, iar fizionomiile lor erau: săreau în ochi detaliile figurii lor de profesie: nas inroșit de băutură și priviri tulburi din pricina ultimilor duști de țuică. Apar și detalii ale pieselor funerare, privite prin geamul dricului, unde sicriul cu ornamentații și inițiale aurite s-ar fi putut crede că e mutată o bijuterie rară, dacă pe capacul lui n-ar fi fost prinsă, surprinzând prin forma ei banală, pălăria răposatului, iar imensele coroane de flori din hârtie cerată aveau ceva macabru, de panopticum. Atinse, scoteau un foșnet strident, ce părea însuși scrâșnetul din dinți al morții”.

2.4.2. O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil

Călin Catargiu, în „Geo Bogza sau elogiu sublimului”, mărturisește despre O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil că „este o radiografie a unui loc unde nu se întâmplă nimic. Vidul, plictiseala, timpul inexistent dintr-un oraș ca acelea ale lui Sadoveanu sau Bassarabescu sunt descompuse meticulos, pe minute, și din această operație paradoxală rezultă o capodoperă a prozei autorului”.

În „O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil”, motivul literar este chiar reportajul. În paginile de început, cititorul este pregătit pentru un reportaj senzațional despre Mizil, iar scriitorul afirmă: „Mărturisesc că gândul acesta m-a făcut în nenumărate rânduri fericit. Mă vedea ajungând în oraș, instalându-mă la hotel și pornind apoi pe străzi, liber și curios, amestecându-mă printre oameni, trăgând cu urechea la ceea ce discută între ei. Tot el își convinge cititorul de bunele sale intenții, după nedreptatea făcută locuitorilor din Mizil de I.L. Caragiale: „E poate timpul să se afle în întreaga țară ce-i cu Mizilul- Mi-zi-lul-, cum trăiesc, ce gândesc, la ce visează, cum iubesc și cum mor acolo, în urbea lor, oamenii aceia peste care de atâția ani planează, batjocoritor, zâmbetul marelui umorist”. Relatarea întâmplărilor ce au avut loc la Mizil este amănunțită pentru a putea fi interpretată, în raport cu capacitatea noastră, fie ca o banalitate ucigătoare, fie ca o aventură cu adevarat spectaculoasă. Dan Scărlătescu spune că „înțelegem, desigur, că banalitatea e a universului cercetat, iar sentimentul aventurii și al senzaționalului ale conștiinței cercetătoare”. Chiar și când oamenii sunt prezenți, este în permanență o senzaie de gol, reportajul fiind al unei ființe inteligente și curioase ce se întâlnește, brusc cu realitatea.

2.4.3. Moartea lui Iacob Onisie

Se observă cu ușurință că, în „Moartea lui Iacob Onisie”, notația ține de reportaj, iar ritmul întrerupt și fragmentarea momentelor vin din tehnica cinematografică.

Încă din prima pagină a scrierii apare tabloul „unei ample și parcă veșnice încremeniri hibernale: În zori, ceața puțină se împrăștiase repede, sticloasă, inundă valea, încât cerul și pământul păreau un singur glob de gheață. Prin limpezimea lui se vedeau coloniile, căzute ca într-un fund de ocean, care înghețase apoi în jurul lor, încremenindu-le. Crăciunul, cu nemișcarea lui totală, împinsese peste noapte valea spre nord, prefăcându-se într-un ținut polar. Părea că totul a înțepenit astfel pentru eternitate”.

Nuvela este o reconstituire dintr-un dosar de anchetă, dar inspiră cititorului sentimentul absurdului. În noapte de ajun, Iacob Onisie călătorește spre casă, iar narațiunea înaintează lent, insistând asupra peisajelor: „În urmă, Petrila se ducea la fund, părând, cu zecile eid e lumini, Cloșca cu pui, când apune. Dar numai când, puțin mai târziu, fu deasupra Petroșanilor, lumea izbucni într-o priveliște de basm, pe care nimeni n-ar fi putut s-o creadă aievea. Cu sorcova în mână, Onisia sta și privea”. Momentul realizării propriului necaz dobândește dimensiuni catastrofale: într-o singură clipă totul fu distrus. Funicularul n-avea să mai plece. Era prizonierul neantului, al frigului și al morții. Suferi îngrozitor. Cu ochii înghețați de spaimă, privi altfel lumea, ca pe o mare dușmancă, plină de viclenie. Și toată întâmplarea, începând cu beția din toamnă, i se păru o cursă groaznică în care căzuse”.

Chiar dacă nuvela este o relatare fidelă a unui accident după documentele comisiei de anchetă, Dan Scărătescu afirmă: „se vede ușor că aceasta e doar un truc literar, un pretext pentru realizarea unei puternice nuvele reluând, cu date moderne, tema antică a destinului și a confruntărilor tragice cu acesta”. Iacob Onisia este victima statutului, agenții destinului fiind derumul dificil: „De la Aninoasa la Petroșani erau trei văi adânci și trei dealuri înalte. Poteca trecea peste toate trei, de-a curmezișul, coborând în văile adânci, urcând pe creste și iar coborând. Caznă mai mare nici nu se putea!, funicularul: Atât îi trecuse prin minte: mâine e Crăciunul! (Funicularul n-are să mai plece. S-a oprit pentru două zile), frigul: spre el veneau prin văzduh lupi mari de ger, pregătindu-se să-l sfâșie; spânzura între ger și pământ, înconjurat din toate părțile de valurile de frig care-l mușcau fără milă, foamea: O foame adâncă și neagră îl distrugea. Simțea în stomac un gol atroce, un vid chinuitor, mai dureros decât prăpastia deasupra căreia se afla. Laitmotivul păsării negre, ce prevestește răul este prezent atât la începutul: părea să fie un vultur, nemișcat în aer, pândindu-și prada, cât și în cuprinsul: peste capul lui, mereu treceau într-o parte și alta corfele funicularului, ca niște păsări mari negre, dar și la sfărșitul nuvelei: deasupra, corfa din care căzuse se zărea ca o ciudată pasăre neagră”.

Autorul întreține și amplifică senzația de frig, creând un peisaj polar astfel: munții: „asemenea unor temple gigantice, de marmură, umbrele lungi, mari mase de întuneric clintindu-se cu o încetineală care înfiora lumea”, calotele de gheață fața de sticlă înghețată a cerului. Încercările de a reduce intensitatea frigului simțită de Onisia sunt inutile: „Căciula veche, dar încă destul de bună, și care îi ținuse întotdeauna cald, părea a fi o foiță subțire de țigară”.

Pentru minerul condamnat să moară înghețat în funicularul care ar fi trebuit să-l ajute să ajungă mai rapid acasă, paradisul este limitat la ideea că „toți oamenii se găseau acum în casele lor, la căldură, iar imaginea camerei calde, a dușumelei spălate cu leșie și gândul de a fi acasă devin chinuitoare”.

Moartea lui Iacob Onisie ocupă un loc restrăns în nuvelă și nu este prezentat direct, ci în mod simbolic: „Atunci, în acea uriașă neclintire, un corp omenesc se prăbuși în vid de la două sute de metri, și pe o mare distanță de-jur-împrejur aerul fu sfâșiat de un țipăt înfricoșător. Uși se deschiseseră, capete apărură la ferestre; sau prin intermediul unui martor: cădea prin aer, vâjâind, zvâcnindu-și brațele și picioarele și, în același timp, cădea prin ființa învățătorului, despicând-o din creștet până în tălpi”. Nuvela „Moartea lui Iacob Onisia” este o meditație asupra sorții nedrepte.

2.4.4. Cum a înnebunit regele petrolului

Reconstituie cu lux de amănunt istoria creșterii și darâmării unui capitalist pe nume Alexandru T. Iordănescu. Visul și nebunia, două filoane ale psihanalizei freudiene și ale realismului stau la dispoziția literaturii. Drama și nebunia lui Iordănescu se justifică treptat, prin antecedente ereditare și accese de furie. Într-una din stările de nebunie calmă prezente în nuvela sunt înregistrate reacțiile unor martori ocazionali: mirarea foștilor sondori, bucuria patronului de restaurant: „Gogu îl privi deodată atent. Prin mintea lui un gând trecu ca un fulger și îl umplu de o bucurie năprasnică. Aproape că îi veni să dea un chiot, spaima lui Iancu, provocată de contrastul dintre aspectul fizic (fața liniștită, ochii albaștri, limpezi), glasul (voce calmă și minuțioasă, voce ștearsă, fără gradații, vorbea calm, vorbea cu o liniște atât de mare) și gesturile (arăta cu mâna, într-un larg gest circular)”. Calmul aparent, în raport cu starea sa reală, accentuează absurdul și apare peisajul înconjurător: „Totul era în clipa aceea de prânz extraordinar de liniștit și de limpede: cerul, câmpiile dinspre Ploiești, dealurile, pădurile Cosminei. Jos se vedea satul cu cele mai mici amănunte, cu copiii care se întorceau de la școală, cu sondele negre și vechi, oprite din lăcărit pentru masa sondorilor. Satul părea un ceasornic deschis, cu o mașinărie precisă și plină de piese minuscule. Totul, acolo, jos, se desfășura ca într-un angrenaj cu mii de rotițe, fiecare învârtindu-se în spațiul ei, cu precizie”.

În cadrul familial, nebunia lui Lisandru pare de coșmar, unde sunt amestecate elemente obsedante din viața reală: viața din satul natal, sentimentul de vinovăție pentru moartea prietenului său, oboseala sau neputința.

De-a lungul timpului, pentru a se afla poziția sa, între poet, jurnalist, nuvelist, eseist, memorialist s-au căutat integrări în familii de scriitori, incluzând un numar mare al acestora începând cu anticii Homer, Herodot, Cezar, Tacit, Cicero, Vergiliu, Ovidiu; apoi Cantemir, Spătaul Milescu, Dinicu Golescu, Alecu Russo, Bățcescu, Odobescu, dar și V. Hugo, Blaise Cendrars, americanii Whitman și Hemingway, E. E. Kisch, italianul Curzio Malaparte, ajungând și la Eminescu, Hogaș, Caragiale, D. Anghel, Camil Petrescu, Sadoveanu, Arghezi, Călinescu. Concluzia este că Geo Bogza are un statut de singularitate, el fiind „cel mai neprecis situat, cel mai nedefinit din întreaga galerie a literaturii române din ultimii cincizeci de ani”( Radu Popescu), având o operă dificilă, în esență inanalizabilă ( Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea), al cărui orgoliu e pus la grea încercare ( Al. Căprariu).

2.5. Reportaje din călătoriile în Spania și Franța (1936-1937)

În 1937, Geo Bogza pleacă în Spania și trimite o serie de reportaje-confesiune pentru „Lumea românească”. Reportajul era perceput, după cum afirmă Călin Catargiu, în „Geo Bogza sau elogiul sublimului”, Editura Grafica Prahoveană, în 1995, „ca o școală a vieții adevărate prin care trebuie să treacă orice scriitor care vrea să fie un scriitor viu, în ale cărui cărți să se zbată de la pagină la pagină, viața; se face apel la confruntarea deschisă și se visează o sublimare în suferință. Tot el spune că: reportajul îl va ajuta pe Geo Bogza să înțeleagă imperativele vieții și să îmbrățișeze idealurile generoase ale umanității”.

Iată, așadar, câteva titluri apărute în „Lumea românească”: „Noua Armată Națională a Spaniei” (miercuri, 4 august 1937, paginile 1 și 11), unde sunt descriși cei cinci sute de mii de soldați care apără Spania, „Eroii războiului spaniol: El Compresino și don Jose Miaja” (joi, 5 august 1937, pagina 1), unde conducătorii armatelor republicane aveau calități superioare generalilor de meserie, „Uriașa luptă împotriva analfabetismului în Spania” (vineri, 6 august 1937, pagina 1), în care se relatează faptul ca la Valencia se clădesc blokhausuri, iar în celelalte orașe și sate se învață carte serios. Alte articole apărute, în același an sunt: „Cuvintele care au salvat Madridul: No pasaran!” (sâmbătă, 7 august 1937, paginile 1 și 11), aceste cuvinte unind populația Madridului împotriva ofensivei rebelilor, „O figură patetică a poporului spaniol: Pasionaria” (duminică, 8 august 1937, paginile 1 și 11), în numele mamelor spaniole care roagă mamele germane și italiene să nu le mai permită fiilor să ajungă în Spania și „Cine are să învingă în Spania?” (luni, 9 august 1937, paginile 1 și 15), unde vorbește despre faptul că Generalul Franco este conducătorul regiunilor pustii ale Spaniei, iar trei sferturi din populația acestei țări este sub posesia republicanilor. Toate aceste reportaje au fost reunite mai târziu în cartea „Spania în inima și conștiința mea”, Editura politică, București, 1981.

Din călătoria lui Geo Bogza în Franța apar o altă serie de reportaje, precum: „Isprăvile submarinelor și avioanelor necunoscute”, „Acte de piraterie în Mediterană”(miercuri, 11 august 1937, pagina 1), „Oamenii războiului din Extremul orient” (vineri, 16 august 1937, paginile 1 și 12) despre chinezii și japonezii veniți la Paris și despre tânărul chinez ce iubea o argentiniană sau „Fețele păcii și ale războiului”, „Cel mai urât om din Franța: Pierre Saval” (luni, 23 august 1937, paginile 1 și 15), unde este scoasă în evidență ura poporului francez față de acest om.

Indiferent de modul de abordare literar, la Geo Bogza, jurnal, reportaj, poem sau nuvelă, acestea se intersectează, amestecăndu-se în descrierea extremelor, a frumosului sau mizerului, a duhorii și a mirosului pădurilor, a profesiilor de orice nivel intelectual sau fizic și devenind succesiuni de poeme în descrierea realului. Totodată, poezia și elogiile închinate minunățiilor naturii și a creației divine, omului în general, nu crează confuzii în lirismul său, nefiind exclusive în ritm, rimă și sintaxă. Iată de ce și proza obiectivă poate fi poetică, acea proză prin care autorul său transmite cititorului său o relatare exactă, un documentar ce folosește poemul ca efect al realului dar și pentru a suplini ficțiunea, ne arată Tănăsescu Antoaneta în Geo Bogza, prefață, notă asupra ediției, antologie, cronologie și bibliografie, Editura Eminescu, București, 1976.

CAPITOLUL 3

AVANGARDĂ ȘI VIZIUNE LA GEO BOGZA

Definirea mișcării de avangardă se poate face doar prin abordarea analitică a unui număr mare de scriitori și opere, a reprezentaților ei aflați în căutarea șocantului echivalat cu surpriza, a neprăvăzutului, a tot ceea ce nu se supune regulii ca structură sau concept. Mișcarea avangardistă nu trăiește încă numai prin propria atitudine de rebeliune și opoziție, ci găsește argumente pentru ea în acea perioadă a schimbărilor, a emancipărilor și entuziasmului de după Primul Război Mondial, al atmosferei din anii ’20.

În „România Literară” nr.41 din 7 octombrie 1971, plachetă preluată de Cătălin Catargiu, în lucrarea Geo Bogza sau elogiul sublimului, autorul se întrebă retoric și se autodefinește: “DE CE scriu? Poate din aceleași motive din care vor fi scris alții înaintea mea, cei care, citiți cu o neistovită pasiune, mult înainte de a bănui că eu însumi voi scrie cândva, au avut o atât de covârșitoare influență asupra mea, deschizându-mi ochii spre mine și spre lume, plămădindu-mă încă o dată și fără să mă nasc a doua oară întru omenie și cunoaștere, încât fără ei-marii și venerații mei părinți-chipul și statura mea ar fi fost altele, nu-mi închipui cum, așa cum plopul care crește în lumina zilei nu-și poate închipui cum ar fi arătat dacă i-ar fi fost dat să crească într-o peșteră.(…) Din credință că aș putea să-i fac pe cei ce mă citesc mai buni, așa cum cei pe care eu i-am citit m-au făcut mai bun, ca să pun încă o așchie pe focul ce arde de veacuri. într-un atât de mare întuneric, în ceasul în care mi-a fost dat să fac de veghe asupra lui.(…) DE CE scriu ? Poate că sunt convins de frumusețea vieții și a lumii, pentru că socotesc existența universului și prezența noastră în univers, capacitatea noastră de a-1 percepe și de a reflecta asupra lui, o aventură extraordinară, în stare să ne taie respirația în fiecare clipa, în toate clipele vieții noastre și de-a lungul mileniilor în care omenirea va fi prezentă în univers.(…) La început și la început am scris, cum am mărturisit atunci, din exasperare. Iar astăzi scriu din cu totul alte pricini, mai vaste decât oricare altele care mi-au pus vreodată în stare de veghe conștiința. Scriu pentru că, mai mult decât oricând, cred că am ceva de spus. Scriu pentru a încerca să corectez erorile. Aceasta îmi pare a fi datoria față de epoca în care trăiesc”.

3.1. Viziune și tehnică la Geo Bogza

Geo Bogza și-a început cariera în anii furtunilor hormonale, de puber, prin a scrie poeme de dragoste, viguroase, chiar șocante, cu o metaforă primejdioasă care i-a adus oprobriul unei părți a intelectualității moraliste a vremii și pentru care a suportat trei procese și chiar zile de detenție la Văcărești. Părăsește acest tip de poezie fără a părăsi poezia în sine iar în perioada premergătoare ultimului proces, între 1936 și 1937 îl găsim călătorind în Spania și Franța. Din aceste peripluri va scrie numeroase reportaje poate pregătindu-se pentru marile capodopere epopeice de mai târziu.

Cătălin Catargiu, în lucrarea Geo Bogza sau elogiul sublimului, îl descrie ca fiind tot un creator al descrierilor extreme: „Reportajele sale stau la granița dintre epica acută și poezia vizionară, cosmogonică. Talentul ieșit din comun al tânărului avangardist e de a crea lumi: lumea tăbăcarilor, lumea petrolului, lumea țării de piatră. Geo Bogza creează o lume a mizeriei colosale, o reprezentare a contrastelor vieții moderne”.

Bogza ne vorbește despre lucruri insuportabile, pe care însă le desfășoară cu încrâncenare artistică, fără a renunța la descrierea realului în detalii halucinante astfel încât viața cu aer ireal să devină îndepărtată. Suntem invitați să vedem ca pentru prima oară acest început de viață nouă, prin gesturi simple dar ridicate la cote de ritual. O sută șaptezeci și cinci de minute în Mizil este întemeiată pe relatări exacte, fără a omite nimic din succesiunea faptelor transformate în succesiunea efectelor „Mizil ! Aici tot ce văd e Mizil. Mă simt perplex și dezorientat”, ne spune autorul în minutul 24 și 25 al experienței sale. În descrierea lirică este influențat de partea poetică a sufletului său duios, astfel că Mizilul devine un teritoriu intangibil, miraculos dar o promisiune îndeplinită. „Avem aici o mostră a tehnicii lui Geo Bogza din reportajele-poeme, descompuse cu minuție (…) După cum se știe, orice reportaj renunță la invenție. În același timp, el reclamă o raportare directă la realul pe care-l selectează”. Dacă așa sună teoria, aceasta nu este valabilă și pentru Geo Bogza, care fie își descompune subiectul în multe părți, fie îl tipizează, practic îngheață obiectul descris, într-o poziție aleasă dinainte de autor și-l mută în acel mediu , dinainte ales, mai complex, poetic și în continuitate cu el, ca o prelungire a celui inițial, pregătind de fapt o reintegrare în acel spațiu colosal cu demnitate statuară ca în Cartea Oltului, pagina 36: „Ceahlăul însuși apare ca un uriaș transatlantic și tot astfel straturile de cărbune recuperate de mineri ca bunurile unei nave scufundate”. În reportajul literar, Geo Bogza, folosește descrierea și narațiunea actualității imediate a acelor manifestări ale vieții sociale cu atitudine activă. În reportajul literar destinat presei, Geo Bogza folosește cu împrumut limbajul acesteia, al presei, acele expresii ce încă nu sunt obișnuințe ale literaturii: (…)„imagine relevantă, lucruri reconfortante, frapează ochiul, viață exorbitantă, va fi antrenat, manevre persuazive sau Oltul e năvalnic și prodigios.Toate aceste cuvinte și expresii sunt neologisme împrumutate limbii franceza și vădesc prin tendința lor de a urma curentul limbii vorbite la un moment dat, mai mult decât a se supune acțiunii de frânare a literaturii, originile ziaristice ale scrisului lui Bogza”.

Antoaneta Tănăsescu, în Geo Bogza, prefață, notă asupra ediției, antologie, cronologie și bibliografie, este un alt autor care folosește titlul de „Viziune și tehnică la Geo Bogza” și care încearcă să analizeze ordinea poetică a autorului despre o lume în cere omul se simte angajat, dar știe s-o locuiască poetic. Există modificări radicale între modul în care autorul înțelege și mai ales exprimă literatura de-a lungul carierei sale. Poetul revoltat de supramorala vremurilor în „Jurnal de sex”, contestatar al bunului-simț, descoperă tradițiile și chiar inițiază ceremonii, devine de multe ori moralist. Reportajele alternează cu poemele, iar simultaneitatea acestora se poate vedea chiar și în titlurile ce par a avea puncte comune mergând până la faptul că și în proza de relatare exactă, reală, documentată, folosește poezia pentru efectele pe care de obicei le dă ficțiunea. Cartea Oltului și nu numai, este plină de metafore, figuri de stil și ritm, fiecare pagină fiind un poem în sine ce poate , ca și alte volume, să fie despărțită în versuri și percepută ca atare. Așa cum știm, orice reportaj literar, este ancorat în realitate și la o relatare, pe care Geo Bogza o deformează estetic prin descompunerea obiectului respectiv și mutarea lui într-un spațiu ales de autor, dar într-un mediu ce nu-i este străin, analogic și de aici poezia își intră în rol. Alte ori decupează o figură, o stare sau un gest proiectându-le în spații colosale: „În nopțile de iarnă, femeile moților torc la lumina lunii (…) de două mii de ani torc grăbite”. Este ușor înțeleasă sugestia timpului prin elementele de spațialitate mai ales atunci când în straturile de cărbuni el caută „amintirea mării și a pădurii care au fost”. Ce poate fi mai expresiv decât foșnetul prins în rocă, timp măsurat de mineralizarea frunzei. Asemenea analogii face și atunci când redă imaginea ciobanilor „cum dorm ghemuiți cu genunchii la gură par întorși la poziția embrionară a ființei omenești”. Ordinea vieții e supusă și recompusă prin ordinea artei, analogia e chemată să înobileze faptul brut.

3.2. Lumea prin Geo Bogza

Lumea văzută și descrisă de Geo Bogza este o lume a normalului, a realului, plină de urmări, este o lume în care nu se pierde nimic, nimic nu se petrece întâmplător, există o comuniune a omului cu tot ce-l înconjoară, ce susține ipoteza poetico- irezistibilă,aratând frumusețea unor acte de justiție morală și socială sau, denunță răul social și moral astfel încât metafora să devină un mod de sancțiune.

Despre el, în „Contemporanul” nr.13 (1272) din 26 martie 1971, pagina 1, Geo Bogza are o plachetă numită Scurtă mărturisire, preluată de Antoaneta Tănăsescu, în Geo Bogza, prefață, notă asupra ediției, antologie, cronologie și bibliografie și în care autorul sedestăinuie: (…)„Cu toate cîte a pătimit el însuși (n.a.- reportajul literar) și cu toate câte am pătimit eu din pricina lui, și azi țin-în principiu și sentimental- la loc de cinste reportajul, acel steag pe care l-am rididicat în anii tinereții mele, și îmi pare rău de impasul în care a ajuns. Și azi cred că un scriitor poate aduce un real și necontroversat serviciu societății și timpului său, descriind prompt și exact o nouă realitate sau fapte abia petrecute și care privesc conștiința omenirii, contribuind astfel la procesul prin care oamenii unei epoci devin mai repede contemporani cu epoca lor. (…) Cu toată înăscuta mea curiozitate față de realitatea imediată, față de feluritele medii și activități umane, chiar de pe vremea cînd proclamam, ca o adeziune la desfășurarea istoriei, că vreau să devin reporter – după cei cinci ani în care îmi ținusem fruntea numai sub steaua poeziei – am fost obligat să-mi dau seama că alte componente ale spiritului meu, precumpănitoare, nu îmi vor îngădui să fac decât puțini și șovăitori pași spre ținta propusă. (…) Prizonier al propriei mele firi, am dat realității mult din chipul și asemănarea mea, transfigurând-o sau redimensionând-o după nevoile spiritului meu”.

De-a lungul vieții sale, Geo Bogza a refuzat sistematic să acorde interviuri, a evitat convenționalitatea interviului, întrebările incomode, confesiunea. Cu privirea scrutătoare, întâlnirile erau adesea prilejul unui torent de gânduri — amintiri, reflecții, examene de conștiință.

Sorin Vieru, în Mahatma, (așa cum îl denumeau apropiații pe Geo Bogza), postfață la Eu sunt ținta, de Diana Turconi, ne exemplifică: „A sta de vorbă, a întreba și a răspunde, a consemna, poate însemna, în genere, mult mai mult și poate însemna cu totul altceva. Șirul discuțiilor neconvenționale la care asistam conține momente de autentic dialog, în cadrul căruiarelația exterioară întrebător— respondent — condiția generică a interviului — evoluează într-un raport mai subtil. Întrebătorul nu este reprezentantul unor mass-media, respondentul nu este o victimă consimțindă, manipulator sau (și) manipulat al unor mass-media. Cartea aceasta poate părea o simplă întâmplare publicistică, un accident. Un accident, desigur, dar unul răscolitor. Devenit posibil numai pe fondul unei vechi admirații a Dianei Turconi pentru Geo Bogza și al unei vechi prietenii pentru familia extraordinară a fraților Bogza.(…) In ultimii ani Geo Bogza, un asemenea proiect apărea ca o posibilitate de a prelungi viața activă a scriitorului”.

Cartea corespunde perioadei (18 iulie 1992 – 14 septembrie 1993) în care marele scriitor era țintuit la pat, obosit fizic, când încet dar sigur, boala îi dădea o suferință ce îi marcase trăsăturile chipului și îl făcuse tăcut, taciturn. Acesta este tragismul doar puțin întrezărit de cititor, cel al fundalului în care se desfășoară discuția, pentru că în această carte este vorba prea puțin despre boală.

„Cred că nu trebuie să se teamă, ci să-și trăiască plin de curaj inconsecvențele”este răspunsul la una din întrebările existențiale ale Dianei Turconi și pentru această asumare până la capăt, Bogza poate fi admirat și iubit cu dragoste reînnoită. Hulitorii lui oportuniști de azi, care au uitat ce scriau ieri nu merită decât tăcutul nostru dispreț (…)”.

Din acest interviu-fluviu al sfârșitului în forță, din aceste ultime rezerve de energie spirituală, vom folosi, pentru definitivarea perioadei de adult și a viziunii, a tehnicii și stilului, diverse citate din confesiunile lui Geo Bogza, așa cum pentru perioada tinereții timpurii am folosit caietele jurnal.

Sâmbătă, 18 iulie 1992, la Snagov, printre întrebările de început ale autoarei Oana Turconi „Ca să devenim adulți, trebuie, pesemne, să ucidem într-un fel copilul care am fost și să ne dezamăgim părinții”, Geo Bogza, în pagina a 10 a lucrării Eu sunt ținta, răspunde printr-un autoportret, așa cum de fapt se vrea a fi toată lucrarea: „Nu cred că am ucis în mine copilul care am fost. S-ar putea ca nici până azi să nu fi devenit adult. Părinților — adevărat, le-am dat multe prilejuri de dezamăgire.(…) Întrebat, „Cum ați trăit, la voia întâmplării sau v-ați căutat destinul?” Geo Bogza va răspunde: „viața nu m-a lovit cu șapte sulițe deodată” iar despre credință și spirit, „Și acum despre Dumnezeu: cine a fost El pentru dumneavoastră – dar mai întâi, a fost?” va răspunde așa cum deja îl cunoaștem, nonconformist: „Pe la 20 de ani am avut câteva crize mistice. Atunci am crezut în Dumnezeu. E ceva extraordinar (…) Într-un fel, da. Într-un anume fel, pentru că Dumnezeul în care cred eu nu se aseamănă cu cel al nici unei religii. Nu socotesc că Dumnezeu n-ar avea altă treabă decât să răspundă rugăminților noastre de tot felul, uneori prea mărunte.Dumnezeul meu este o mireasmă a Universului”.

Duminică, 19 iulie 1992, la Snagov, despre secretele inimii sale, va răspunde: „Fie! Mi-a plăcut să fac lucrurile bine. În privința asta am învățat de la felul cum băteau țăranii cuiele în scândurile din care făceau garduri: le băteau, țintuindu-le dintr-o singură lovitură. (…) Viața și-a propus și a reușit să mă zgârie și ea, cu mult mai mult. Și foarte adânc.(…) Cred că a meritat, că nu mi-ar fi plăcut să fiu un burtăverde! (…) Da. Încă nu am găsit cui să cer socoteală”. Oscilând între bine și rău, la întrebarea „Spuneți-mi despre dumneavoastră tot răul posibil” va răspunde concis: „Sunt leneș. (…) Dacă nu eram leneș, aș fi scris mult mai mult. Despre partea favorabilă, bună a lui Geo Bogza, a fost întrebat: „Spuneți-mi acum și o fărâmă de bine” și va răspunde: „Nu sunt rău. (…) Fiindcă totuși sunt bun, mi-am permis adeseori să fiu cu duritate. (…) Asta înseamnă că sunt egocentric, nu crezi?”. Întrebat despre dorința de a i se mulțumi pentru un bine făcut: „Cred că da, însă nu am dat prea mare importanță; dar să existe motive pentru care să mi se spună mulțumesc, am dorit, recunosc; deoarece asta înseamnă că făcusem cuiva un bine. Fie că i-am dat numai o scobitoare”. Despre pedeapsa cu moartea va concide: „Poate că în anumite împrejurări ale istoriei este necesară; pe mine însă m-a îngrozit întotdeauna”. La întrebarea dacă este posibil ca anumite elemente geografice să-l fi fost modelat interior? Va răspunde că: „Toate elementele geografice m-au modelat interior. Nu m-a lăsat indiferent nici o înfățișare a lumii. (…) În egale proporții.(…)”. Iată cum descrie această călătorie geografică a sufletului său: „De câte ori am fost în apă și am înotat m-am simțit în elemental meu primordial. Am început, în copilărie, cu Teleajenul și am avut norocul să înot în fluvii mari- și să ajung până la oceane. (…) Lanul de grâu! În orice împrejurări l-am avut, a fost izvorul unei fericiri mereu proaspete. (…) Sondele: Un rol fantastic! Incendiile sondelor m-au modelat esențial și m-au făcut patetic. Fără sondele de petrol aș fi fost cu totul altfel, mult mai plat, în orice caz(…)”.

„Fabrica de var, fabrica de sifoane, fabrica de acid carbonic – au trezit ele în tânărul Geo Bogza instinctul de proprietar? Răspunsul este: „Nu. Absolut deloc. Le consideram mai degrabă niște trăsnăi ale fratelui meu Ovidiu”. (…) despre foamea de bogăție a concetățenilor: „Totuși îi înțeleg, fiindcă tare rea este sărăcia. Metodele lor însă sunt de cele mai multe ori inacceptabile”. I-a privit pe cei săraci cu solidaritate iar pe cei săraci cu duhul cu destulă tristețe, pentru ce se poate întâmpla cu oamenii. Cei mici la suflet, cu și mai multă tristețe, ba chiar cu spaimă.

În 27 iulie 1992, seara, orele 19 este întrebat de Diana Turconi dacă se simte apăsat de singurătate și va răspunde: „Singur am fost și deseori sunt, dar sentimentul singurătății nu l-am cunoscut. M-am plans eu vreodată, spune-mi? După câte țin minte nu m-am plâns niciodată, nici de singurătate, nici de plictiseală”(…). La o oră după ce a aflat telefonic că fusese numit membru al Academiei, în 1948, la 40 de ani, mergând cu tramvaiul alege să facă un act de revoltă și care să-i dovedească faptul că încă e tânăr și neanchilozat și nu-și cumpără bilet.

Vineri 31 iulie, vorbește despre luna octombrie, lună pe care ar dori să dureze un an întreg. „Octombrie mă asigură că Orion n-a pierit, pentru cazul că în lunile în care nu s-a mai văzut, ar fi dispărut printr-o catastrofă cosmică”. Asupra destinului personal, influența lui Orion a fost cea de „a-i atrage atenția că în univers există măreție”.

Față de ceilalți s-a simțit întotdeauna construit altfel, uneori cu plus, alteori cu minus – o necontenită mișcare de oscilație. Și totuși nu a dorit niciodată să evadeze din ea, „chiar dacă i-a adus multă suferință, dădea vieții o tensiune care o scăpa de lâncezeală.(…) A iubit-o cu patimă (realitatea) și am urât-o, în egală măsură. Am fost necontenit devastat de ea – și înălțat totodată”. Raportul geniului cu lumea fiind tensionat din cauza faptului că geniul prescrie reguli fără a le urma pe cele ordinare, tradiționale și are ca efecte suferința, adeseori cumplită. Marginalizarea; singurătatea.

A înregistrat ca un șoc foarte puternic faptul că este unic și irepetabil. „Pe la zece ani simțeam pregnant că se pregătește ceva în mine, dar nu neapărat niște cărți. Dacă aș fi fost numit comandantul unei oștiri, care avea de câștigat mari bătălii, cred că nu aș mai fi scris”.

Nevoia de a scrie nu a fost un imperativ, pentru că „în prima tinerețe nu a simțit această nevoie. Mai târziu însă, când am văzut că nu am altă cale de a evita un destin mediocru, am simțit-o – și chiar foarte imperativ”.

A crezut în spontaneitate, dar a fost partizanul elaborării minuțioase a ceea ce a scris – „nu o numesc operă, fiindcă îmi displace termenul, e lipsit de căldură și modestie. Știi ce ne spunea Radu Tudoran despre Numele trandafirului: plăcintă din semințe de dovleac. Nu-i împărtășesc părerea în privința acestei cărți, dar în ceea ce privește Pendulul, da (…)”.

De multe ori opera își depășește în moralitate autorul și iată cum explică Geo Bogza acest lucru la pagina 61 al aceluiași interviu fluviu: „E simplu: opera răspunde unor aspirații ideale. Ea începe, de obicei, dincolo de pragul unde se oprește omul, cel de toate zilele.Ea este calea, nu e călătorul”.

La pagina 69, la întrebarea ce se va întâmpla cu bătrânii, înțelepții satului și în general despre caracterizarea perioadei postdecembristă, 1990, Geo Bogza răspunde: „Rolul bătrânilor va fi preluat de băncile de informații. Ele vor ști multe, vor ști totul. Dar vor fi lipsite de înțelepciune…(…)”. La întrebarea despre consecințele automatizării și creșterea costului reparațiilor de obiecte privite individual, va răspunde: „Multe. Mai întâi, un mare consum de obiecte, care își vor epuiza însușirile cu repeziciune. De-aici derivă efemerizarea raporturiloromului cu realitatea, având ca rezultat probabil, tocmai gustul pentru efemer și preferința pentru artificial (…)”. Publicul lui Geo Bogza (pagina 73) a fost alcătuit mai întâi „din cei pe care îi îngrozea fascismul. Iar apoi, din cei cărora nu le plăcea ca un scriitor să-și bată joc de ei”.

3.3. Câteva cuvinte despre prieteni și prietenii

Printre puținii cu care și-a împărțit părerile în perioada vizitei la Moscova, Geo Bogza ne povestește despre Mihail Sadoveanu ca fiind fermecat de vocea lui mai ales când citea din Creangă și Eminescu, vocea acestuia fiind, ani în șir, o vrajă continuă pe care a socotit-o ca pe un bun spiritual al poporului nostru. Era un om blând, tăcut, ce putea fi cuprins de mânii subite, explosive, ce a trecut greu de proletcultism, urmărit fiind de legionarii care vroiau să-l linșeze dar și expropiat de ferma sa de către noile puteri politice. În anul în care a murit Stalin, în iarna plimbării pe Dealul Vrăbiilor, se simțeau ușurați dar în același timp și temători de ceea ce le va aduce viitorul. A fost desemnat să vorbească la înmormântarea prietenului și confidentului său dar o laringită gravă l-a ținut departe de tristul eveniment. A încercat să compenseze mai târziu, la sărbătorirea zilei de naștere, vorbind la radio, unde și-a încheiat cuvântarea astfel: „Acum sub pașii lui răsună bolțile eternității! (…) Sadoveanu este unic. Poate fi asemuit cel mult cu Ceahlăul.(…) Sadoveanu face parte din tot ce are mai profund și mai autentic pământul românesc”.

Gala Galaction, preotul scriitor a fost venerat de Geo Bogza pentru că, într-o perioadă a întunericului și a urii a dat exemplu de bunătate creștină.(…) Era și el un mare naiv, iubit și pentru prietenia neclintită față de Arghezi. Deși țintuit la pat ani de zile, într-o lungă agonie, operele lui rămân valabile și pentru generațiile viitorului, prin oricâte prefaceri ar trece și oricâte progrese ar înregistra literatura.

Perpessicius, era un om instruit, discret, delicat și binevoitor față de scriitorii cei tineri, ce a trudit pe manuscrisurile eminesciene de la Academie, cu dăruire pilduitoare și emoționantă până „ce aproape și-a pierdut lumina ochilor. Se cuvine să ne gândim la el cu infinit respect și recunoștință, ca la un sfânt”.

Dintre membrii Academiei, îi amintește cu stimă pe traducătorul lui Homer, George Murnu, care a dovedit o trudă și mult talent și o putere de muncă uluitoare. O prietenie specială a avut cu Camil Petrescu, pe care l-a iubit mult și care l-a uimit cu spiritualitatea lui tinerească. Rămas aproape surd în timpul războiului, a avut complexul însingurării alături de cel al cuceririi cetății, fiind orfan. Promotor al romanului modern prin Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Camil Petrescu rămâne în inima lui Geo Bogza ca fiind omul care a văzut idei.

În pagina 82, îl descrie pe George Călinescu ca fiind „o fire dificilă, spirit foarte mobil, ce se manifesta efervescent, când fermecător, când exploziv, capricios, contradictoriu, de multe ori absurd”. Va rămâne important prin operele lui remarcabile, prin geniul său, prin critica neobișnuită și extraordinară, prin Institutul de Istorie al literaturii române, unde lucrau cercetători ce-l admirau dar care se simțeau deopotrivă și terorizați prin manifestările de nedreptate și brutalitate iminente ale șefului lor. Era un uragan ce nu poate fi ironic nici în operele sale. Nu avea mulți prieteni fiind o persoană incomodă, singur împreună cu conștiința geniului său, dar față de Al.Rosetti a avut în mod cert sentimente de profundă prietenie.

Tudor Vianu era un spirit olimpian, un exemplu de om echilibrat, adunat, ce emite judecăți totale, adevărate și profunde. A dispărut prematur, urmând șirul scriitorilor ce au lăsat un gol profund în literatura română, precum Camil Petrescu, George Călinescu sau Mihai Ralea.

Cu Tudor Arghezi a avut o relație fierbinte încă din 1930 când scria la „Unu”. Și-a arătat dezaprobarea folosind un pamflet despre cooperarea acestuia la Radio cu o conferință despre Luchian, după ce în „Bilete de papagal” se declarase, prin pamflete mușcătoare, împotriva celor din conducerea radiofuziunii declarând că nu va pune acolo niciodată piciorul. Această comportare îl va indigna pe Geo Bogza care îl iubea mult, dar care îi va dedica acel pamflet din „Unu” și relațiile dintre ei se vor rupe; dovada admirației deosebite este faptul că se vor fi reluate fără vreo explicație. Îi va fi alături în perioada de prigoană și nu va lipsi de la aniversările din 21 mai, ziua lui Arghezi. Pe idolul său, cel care se simțea înjosit de apelativul maestre și-l considera consolarea mediocrității, dar în același timp și un negociator despre tot și toate, l-a vizitat adeseori la casa de la Mărțișor dar și la mormântul său, în ciuda convingerii germanofile a acestuia, manifestată în primul război mondial. Arghezi era o persoană închisă în cercul familiei sale, un fumător înveterat, cu degetele colorate de nicotină. A fost dat ca exemplu negativ de un veleitar, un membru al noii Academii, un scriitor mediocru, A. Toma al cărui fiu era redactor șef la „Scânteia” și care îl ajuta pe tatăl său să fie opusul lui Arghezi.

Cu Zaharia Stancu a fost prieten și au colaborat la ziarul „Lumea Românească” și la „Tempo”, unde împărțeau același birou. Între reportajele despre paricidul Sile Constantinescu și Desculț, Zaharia Stancu nu era interesat de prestigiul de scriitor, de renumele său literar, dar, după ce a fost numit președinte al Uniunii Scriitorilor, a tins chiar și spre Premiul Nobel, în acest scop, spune Geo Bogza, reușind să devină cel mai tradus scriitor, în peste șaptezeci de țări. Cât timp a fost director al Teatrului Național, actorii îl simpatizau. Propulsarea spre posturile deținute , afirmă Geo Bogza, a început mai ales în perioada când, fiind funcționar la Direcția Presei, a fost desemnat să-i facă sumarul presei, primului ministru, Nicolae Iorga și lucra la domiciliul acestuia, într-o anticameră. În toate scrierile lui, Zaharia Stancu a abordat un stil limpede, direct, fără înflorituri, ca geamul care acoperă o masă, un geam prin care el își înfățișează realitatea.

Confesiunea continuă despre Eugen Jebeleanu, un alt prieten, membru al Academiei, cu care s-a cunoscut în 1933 când a venit în București, pe când acesta lucra la ziarul lui Octavian Goga, „Țara noastră”, ziar de orientare profund nationalistă și șovină, pe care l-a și părăsit repede. După război, timp de un deceniu, au fost colegi la „Contemporanul”, în perioada în care se încerca prin Eugen Barbu și revista „Săptămâna”, revenirea la mentalitatea fascistă, pe care au combătut-o amândoi. Moni, era un om de societate ce însuflețea reuniunile prietenești dar și cârcotaș uneori. A fost foarte îndurerat la moartea soției sale, Florica Cordescu, dedicându-i un volum de elogii cu o notă aparte față de creația sa. Poeme cutremurătoare a scris și despre vizitele la Hiroshima și Lidice, orașe memorie ale războiului înfricoșător.

Departe de compromisurile absolvenților de la Școala de literatură, cea care îndoctrina tinerii scriitori și puțini din ei ieșeau teferi iar majoritatea au devenit excelenți proletculturiști ce au creat o literatură aparte, Radu Tudoran, fratele mai mic, de care a fost legat printr-o afecțiune sobră, legat de el mult mai mult decât de ceilalți frați, a traversat începutul comunismului, cu demnitate, nevoit în primul deceniu al perioadei, să-și asigure traiul decent. Deseori se afla la limita sărăciei și a disperării, nevoit fiind să facă stilizări ale cărților sovietice traduse de rusofilii fără calități literare și hotărât să nu cedeze joncțiunilor momentului. Foarte târziu a revenit la scris, cu un roman pentru copii și romanul de aventuri, ecranizat mai târziu, Toate pânzele sus!, roman prilej de evadare din atmosfera vieții sufocante a acelor ani, urmate de cărți de călătorie și ciclul de romane închinat sfârșitului celui de- al doilea mileniu. A fost un romancier remarcabil, gata să inventeze întotdeauna o poveste pasionantă, de acțiune, cu personaje convingătoare, foarte organizat și harnic.

În 29 noiembrie 1992, la zece zile după moartea fratelui său, spunea despre acest eveniment trist: „(…) moartea lui Radu Tudoran a fost o cruntă absurditate. Nu numai pentru mine, care eram fratele lui, dar pentru toți aceia care îl cunoșteau mai de-aproape și îl văzuseră în ultimele zile. A muri la optzeci de ani, nu este, bineînțeles, o absurditate. Însă fratele meu arăta o sănătate și o tinerețe perfecte, încât durerea celor care îl iubeau era nespusă. Dacă ar fi murit la douăzeci de ani, înainte de a-și scrie cărțile, nu ar fi fost același lucru. Deși tot tragedie s-ar fi numit. Dar acum, în starea lui de bine și de elan creator, a fost o surpriză, o surpriză neagră. Un lucru, repet, absurd și de neîngăduit. (…) Fratele meu a presimțit această moarte stupidă, care a dat peste el ca o locomotivă”.

Pe Marin Preda l-a cunoscut îndeaproape, l-a considerat un tovarăș special, agreabil pe care-l poreclise mielule pentru forma buzelor când râdea. Avea inteligența puțin vicleană și greoaie a țăranului, un țăran fără sentimentul naturii, invidiat de ceilalți pentru recunoașterea valorii sale, de excelent romancier.

Florin Mugur, autorul cărții Schițe despre fericire, cel ce se mișca în nefericire ca peștele în apă, cel ce avea ca singur element nefericirea, era de fapt un om bolnav, chinuit de viață, foarte sensibil și vulnerabil. În ciuda suferinței pricinuite de moartea soției sale, Iulia și a șchiopătatului, avea valoarea autoironiei, știa să facă haz de necaz și toate aceste calități se îmbină în poezia lui într-un mod plăcut. Tatăl său, ziarist, la sosirea guvernului Iorga a fondat o revistă de opoziție numită „Încotro?”.

Nichita Stănescu, după o scurtă întrevedere la sediul Editurii de Stat, l-a vizitat pe Geo Bogza acasă. Era un personaj sfios, timid, ezitant, cu o voce nesigură, mai în vârstă decât Labiș, cu o evoluție literară lentă, după cum singur recunoștea, dar i-a devenit foarte simpatic iar poezia sa plăcută frenetic. Și totuși a fost un om care s-a neglijat din punct de vedere al sănătății, neascultând niciun sfat de nicăieri, de la niciun prieten. Gândindu-se la constructivism, un grup format din Geo Bogza, Nichita Stănescu, Traian Coșovei, Nicolae Velea și Constantin Țoiu, au hotărât să facă un reportaj despre tăbăcăria modernă Jilava, fiecare având repartizată o secțiune a acesteia. Nichita Stănescu, care avea repartizată secțiunea Electrostivuitorul, a fost foarte încântat de funcționarea aceastei mașinării capabilă să ridice tot felul de greutăți, a creat și o poezie profund metafizică, nerefractară la modernism și nici la aspectele tehnice ale vieții cotidiene, o poezie formidabilă, neegalabilă până în prezent și poate nici în viitor, ne povestește în pagina 126 a aceluiași interviu confesiune.

Pe Constantin Noica l-a cunoscut în timpul războiului, prin familia Simionescu-Râmniceanu, pe care acesta îi vizita destul de des. Era căsătorit cu o englezoaică pe nume Wendy, o femeie micuță, gingașă, cu mult farmec dar care l-a părăsit, plecând mai târziu în țara natală; împreună locuiau la o cabană, la țară, în pădurea Andronache. După o prietenie de peste douăzeci de ani, după cutremurul din 1977, Noica a început editarea unui capitol din cartea Realismul Critic, a fratelui mai mare, Alexandru Bogza. Era un om plăcut în conversație, catifelat, inventiv, atent la interlocutor. Câteodată putea fi coroziv, dar acest lucru putea veni din plăcerea de a fi profesor, ca un defect profesional, sau mentor pentru discipoli, era autoritar deci dar nu într-un mod supărător. Era o persoană fără îndoieli, fără temeri, cu o părere bună despre el, era modest dar în același timp afișa și falsă modestie, în sens filozofic vorbind. A lăsat în urmă un sistem de gândire filozofică, o școală și discipoli, poate prea apropiați de el, cărți importante și mai ales punerea în lumină a lui Mihai Eminescu. O caracterizare sumară făcută acestuia, apropiată ar fi cea a unui nobil englez rătăcit în Balcani – așa arăta, dar nu i-ar fi plăcut să i-o spui, ne spune în pagina 162.

Cu Petre Țuțea, s-a cunoscut când acesta era directorul Oficiului de Studii al Ministerului Economiei Naționale unde mai lucrau Ghiță Ionescu și Radu Popescu. „Era uluitor de inteligent și de o erudiție debordantă, copleșitoare. Neîntrecut causeur,pe teme filozofice și politice, volubilitatea era farmecul lui cel mai mare. În ultimii ani ai vieții lui, cât am mai putut să mergem – și eu și el- obișnuiam să ne întâlnim la Athènèe Palace, la patiserie. Îmi amintesc că, de câte ori spuneam câte ceva care i se părea năstrușnic, Țuțea ridica brațele spre tavan și exclama, cu afecțiune: „măi eu te omor!” Despre Dumnezeu nu am vorbit, nu părea dispus, pe-atunci, să își afișeze public credința. Petre Țuțea ar fi rămas un învățat fără operă-se cheltuia numai în șuete superbe, cel mai ades filozofice-dacă, în ultimii ani nu ar fi pus pe hârtie o scriere monumentală, despre care mi-a vorbit de multe ori: o carte de filozofie și credință creștină. Mi-a ajuns la ureche zvonul întristător că o parte din manuscris s-ar fi rătăcit prin biblioteca nu știu cui. Eu aștept apariția integral a lucrării.(…) Era exuberant! Adora să se manifeste, să se exprime pe sine însuși. O făcea cu frenezie, dar și cu bunătate, ca și cum ți.ar fi dat cu amândouă mâinile pâine caldă.(…) Țuțea nu a creat o școală, nu a propus o metodă – și nu cred să fi realizat acestea nici în scrierea a cărei tipărire integral o aștept. El se dăruia ascultătorilor cu generozitate, orgoliu și patimă. Acesta era Țuțea, în adevărul lui: un neântrerupt joc de artificii – uneori și explozii de grenade și șrapnele. Te fermeca, dar te și obliga să regândești lumea. (…) Și nu se plângea niciodată de nimic, își ascundea cu discreție sărăcia lucie.(…) Cred că iertase multe, în numele credinței creștine.(…) Țuțea rămâne un fenomen, ca evoluție și manifestare”.

Ca având un farmec asemănător, l-a cunoscut pe Petre Pandrea, căsătorit cu sora lui Lucrețiu Pătrășcanu și de care a fost apropiat. Era avocat talentat, cu darul vorbirii, foarte sociabil, cult, strălucitor. După executarea cumnatului său, și Petre Pandrea a fost închis iar după eliberare i-au fost închise toate drumurile și astfel nevoit să se retragă la Poiana Țapului, în casa socrilor unde i-a dedicat o carte excelentă marelui Constantin Brâncuși.

Pe Mircea Eliade l-a stimat mult încă din perioada anilor 1934 în care colaborau la revista „Vremea”, alături de alți prieteni. „Acest colonizator metafizic, print al culturii, bun scriitor și filozof de excepție, erafoarte camarad, un om cald, extrem de cultivat, suplu în conversația pe care o conducea întotdeauna, dar fără să îi sufoce pe ceilalți. (…) Eliade însă, deși tânăr-dar criteriul vârstei nu operează în sfera valorii-avea autoritatea celui consacrat, unanim recunoscut”. Ca și reproșuri, Geo Bogza nu își exprimă decât regretul articolelor scrise împotriva lui Nicolae Iorga, polemică la care acesta nu a răspuns o vreme. Ar mai fi și acuzația de pornografie, în urma căreia și-a pierdut catedra de la Universitate, iar eu am fost închis în două rânduri la Văcărești (…).

Despre ceilalți prietenii alături de care a început să scrie, Geo Bogza, ne povestește începând, cu mult drag, despre llarie Voronca, prietenul din tinerețe „pe care l-a iubit cel mai mult. El era poate cel mai talentat dintre toți și un om extraordinar ca patos al trăirii; un exemplar omenesc cu totul aparte. L-am iubit foarte mult, iar sinuciderea lui m-a îndurerat nespus. Din grup poate fi socotită ca făcând parte și soția lui, Colomba, care de asemeni era o ființă specială. El a dominat, ca temperament, ca pasiune, ca tumult interior, ca bogăție a resurselor lirice, pe toți aceia ce-i erau prieteni; pe lângă el ne simțeam întotdeauna plați, alcătuiți dintr-o materie opacă, neînaripată. Capacitatea lui specială de a trăi numai într-u poezie, ca într-un univers de sine stătător, nu a fost egalată de nici unul din contemporanii săi. Voronca avea altfel de retină, altfel de nervi, altfel de piele. El, față de ceilalți, chiar față de poeți, era bolnav:grav și iremediabil bolnav de poezie!”. La persoane speciale din viața lui I.Voronca se înscriu și marele prieten din tinerețe al acestuia, Fundoianu, care, stabilit fiind la Paris va publica sub pseudonimul de Benjamin Fondane, dar în 1944 este răpit de Gestapo împreună cu sora sa și gazați la Auschwitz.

Stephane Roll (Gheorghe Dinu, proprietarul lăptăriei Secol, de pe strada Bărăției, unde frecvent se întâlneau cei din cercul de prieteni), „era și el un poet cu mult talent, dar raporturile mele cu el au fost mai reci. Sașa Pană, apoi, avea meritul că timp de cinci ani a scos cu regularitate în flecare lună, un număr din revista „Unu”. El era și un arhivar, păstrând tot ce era în legătură cu avangarda, dar mai cu seamă cu „Unu”. De aceea viziunea celor care, când au vrut să știe cum a fost avangarda, i s-au adresat, a fost denaturată de optica lui strict personală”.

Pe Gheorghe Ursu, zis Babu, când îl vedeai, părea un om obișnuit dar el era un om cu totul excepțional. Îi ieșise în întâmpinare lui Geo Bogza, pe digul nou, aflat în construcție pe atunci, la Mangalia, prin anii ’70, unde acesta încerca să pescuiască exaltat, întotdeauna bucuros să întâlnească un poet. Așa s-au cunoscut iar conversația cu el era o plăcere, o supraplăcere, era foarte cultivat și avea un suflet fraged și copilăros, întreaga ființă îi era suavă. Despre Gheorghe Ursu, se poate spune că era „un poet exemplar! Și a murit ca un martir în beciurile securității! A ucide un astfel de om echivalează cu a-l omorî pe Regele fluturilor”.

Virgil Gheorghiu era un personaj straniu, pianist foarte talentat, poet talentat, iar în viața de toate zilele de un nonconformism uluitor. Și pe el l-am iubit mult.

Se alăturaseră și câțiva pictori. „Da, din grupul „unu”au făcut parte și câțiva pictori care mai înainte aparținuseră altor grupări. Printre ei vreau să îlamintesc mai întâi pe M H. Maxy, care și scria, fiind un teoretician a1 avangardei. Victor Brauner a fost însă cel mai apropiat de grup, prin vârstă și prietenii personale. Am fost extrem de legat de el. (…) A fost al doilea mare prieten al lui I. Voronca, asociat cu acesta la tipărirea lui „75H.P.”- ei doi fiind nucleul inițial al celui de-al doilea val al avangardei – Victor Brauner urcă neîncetat în prețuirea celor ce trec în revistă valorile picturii suprarealiste. Dar Voronca stă într-un con de penumbră. Este de neînțeles și dureros pentru mine că nimeni nu l-a descoperit încă”. Milița Petrașcu era o doamnă adevărată, câreia îi purtam mult respect. Din grupul nostru a mai făcut parte și Claudiu Sernet, fratele Colombei, cumnat cu Ilarie Voronca – foarte bun și el, dar zgâcit cu ceea ce scria. Mult mai tânăr decât toți era ultimul venit în grup, pictorul S. Perahim, un talent cu totul excepțional, de-a dreptul uluitor. Și de el am fost foarte apropiat. Tot timpul războiului am trăit cu teama să nu moară în Rusia, unde fugise la venirea legionarilor la putere; invazia hitleristă l-a obligat să se refugieze până în Armenia. Puiu sau Se, de la S., cum i se mai spunea, avea în plus față de colegii lui, o fărâmă de geniu-har în orice caz! mărturisește Geo Bogza în pagina 219.

O afecțiune specială a avut și față de pictorul, expresionist suprarealist, mare imaginativ, ce a surprins o întreagă lume în plină efervescență, Ion Țuculescu, pe care Geo Bogza l-a cunoscut în jurul vârstei acestuia de 50 de ani, vârstă pe care o purta cu mândrie și impunând-o celor din jur. În perioada de persecuție a acestuia de către Uniunea Artiștilor Plastici, Geo Bogza l-a vizitat în apartamentul modest, minuscul, al familiei sale destul de numeroasă, situat deasupra unui bistrou popular, zgomotos și murdar, cu ocazia unei expoziții personale. Deși nu au avut dese întâlniri, l-a apreciat ca fiind un talent extraordinar, cu o pregătire ce-i făcea invidioși pe toți ceilalți, un om singuratic, retras în gândurile și planurile lui. Era preocupat de artă, și științele naturii, de biosistemul lacului Techirghiol, dar se zbătea într-o sărăcie lucie astfel, încât chiar picta cu ajutorul unei lentile de binoclu, neavând spațiu pentru a privi în ansamblu imaginea pictată.

Prieteni cu preocupări literare dar care nu făceau parte din grupul de la „Unu” sunt enumerați cei din Câmpina, oraș în preajma căruia a trăit șapte ani, și anume Horia Bottea, judecător cu un spirit de o causticitate rară; Al.Tudor-Miu, care a tipărit câteva reviste la care a colaborat și Geo Bogza. Apoi Stelian Constantin, poet și profesor la liceul din Câmpina și nu în ultimul rând Simion Stolnicul care locuia în Comarnic, unul dintre prietenii de care scriitorul s-a simțit foarte legat sufletește. Un loc exploziv și dureros printr-o prietenie dramatică îl ocupă și Mihail Blecher, un prozator original, căruia Geo Bogza a încercat să-i fie rampă de lansare în literatură – „și mai mult decât original (…) Pentru acest om atât de înzestrat și atât de nefericit, am avut cea mai fierbinte prietenie cu putință”.

Revenind la propria persoană, Geo Bogza, ne împărtășește că „seninătatea sa a venit odată cu Cartea Oltului (…) Astăzi iubesc tot ce urmează după dimpotrivă. Aș întoarce timpul înapoi, la epoca în care am avut cincizeci și șaizeci de ani – cea mai plină din viața mea. În cursul ei a apărut și Snagovul, adică împăcarea”. Timpul vremii, istoric ar fi dorit să-l întoarcă în funcție de țara în care ar fi să trăiască. „Dacă aș trăi în America, aș dori timpul când și-a dobândit Independența. Cât despre România, vremea în care și-a întregit hotarele-adică în timpul domniei regelui Ferdinand. În istoria modernă, aceea a fost perioada noastră de glorie.(…) sunt propriul paradis. (…) Nu cobor, pentru că sunt de la început acolo,în profunzimea mea. Singur nu m-am plictisit niciodată stand cu mine, așa cum îți spuneam. Dar au fost oameni care m-au plictisit îngrozitor! (…) Simt că cee ce am scris mă justifică, dar nu simt că aș fi doi: eu de acum sunt foarte compact, ca bolovanul pornit la vale”.

3.4. Sinteze despre stilul Geo Bogza

În pagina 46 din Eu sunt ținta; în dialog cu Geo Bogza 18 iulie 1992 Snagov – 14 septembrie 1993 Spitalul Elias, Diana Turconi, face o întoarcere în timpul tinereții lui Geo Bogza prin întrebarea: „Când ați înființat revista „Urmuz” aveați 20 de ani. Cum priviți acum acea îndrăzneală”? iar răspunsul a fost considerația că: „Urmuz a fost pentru viața mea un act fundamental, așa cum a fost pentru Cristofor Columb călătoria în care a descoperit America”.

Dintre acesti prietenii dragi lui, cu care a pornit pe drumul literar sau dintre cei pe care i-a întâlnit mai târziu, vom încerca să sintetizăm din ce au scris și să cităm părerea lor preluată din diverse editoriale, cărți sau centenare dedicate lui Geo Bogza, cu riscul de a ne repeta.

Zaharia Stancu , în „Ultima oră”, an II, nr. 329, din 23 octombrie 1945, pag.2, îl descrie pe Geo Bogza făcând o paralelă între cum și-l închipuise din scrierile lui și cum l-a cunoscut personal: „nu ca un pisc de munte, și nici cu numele unui fluviu, dar ca un vlăjgan sălbatec la înfățișare, coborât dintre dealurile petrolifere ale Prahovei, în Capitală, cu buzunarele doldora de poeme. Un poet cu poeme unice, bucăți de piatră aprinse de soare, lacuri sticloase între stânci bizarre, flăcări purtând în zbaterea lor toate culorile lumii”. De la poezie, Geo Bogza a trecut la reportaj. Cartea Țări de piatră, de foc și de pământ, a fost foarte bine primită, pentru că așa cum ne spune Zaharia Stancu, „iată un scriitor care știe să vadă și să povestească – un scriitor care spune adevărul fără menajamente. În Țări de piatră, de foc și de pământ Bogza descrie țara – țara cea întinsă și chinuită a celor mulți. Sunt de neuitat paginile lui despre Deltă, despre Dobrogea. (…) și această Românie pietroasă, noroioasă, cu oameni păroși și vii, a lui Geo Bogza! Când a izbugnit războiul civil în Spania – repetiția general a războiului cumplit ce avea să vină – , Geo Bogza a plecat în Spania republican. De neuitat au fost reportajele lui Bogza asupra războiului civil spaniol, pe care le-am publicat atunci în Lumea românească. (…) Călătoria lui pe Olt, de la izvoare până la Dunăre, a durat luni (…)”. Datorită unui ordin guvernamental, de a fi executați în provincie toți oamenii suspectați că ar fi legionari și expuși în piețele publice ca exemplu, în haosul creat de executarea lui Armand Călinescu, Geo Bogza este arestat și cercetat doar pentru că purta bocanci, un rucsac cu mâncare și arăta ca un călător venit de departe care povestea că a mers pe cursul Oltului pentru a scrie o carte despre el. Este eliberat și va scrie o carte cu patru sute de pagini, transcrisă de mai multe ori din 1939 până în 1945.
Zaharia Stancu încheie : „Cartea aceasta, unică, în literatura noastră mai nouă, scrisă de dragul meu Geo Bogza, se și află, poate, la ora aceasta, pe mesele multora dintre cititorii mei. Mă bucur pentru ei, laolaltă cu ei”.

În editorialul Geo Bogza și imaginația ideilor, din „Tribuna” nr.133, Revistă de cultură, serie nouă, anul VII, 16-31martie 2008, Petru Poantă, aduce un elogiu marelui autor: „Dincolo însă de succesiunea generațiilor de critici, problemele rămân, în mare, aceleași: raporturile autorului cu avangardismul; definirea reportajului în relație cu literatura, în general, și cu poezia, în special. Astfel că cine pronunță astăzi numele lui Geo Bogza se gândește numaidecât la întemeietorul reportajului modern”.

Bogza are o sensibilitate aparte, lirică dar și prozele sale sunt construite printr-o tehnică de substanță pe care literatura modernă o folosește în mod curent: logopeea, un proces de intensificare a realului. Ordinea realității este dictată de realitatea interioară a autorului, a spiritului său, mai profundă și mai adevărată, ca o nevoie de confesiune, nu sunt înregistrate pur și simplu, astfel că „reportajele lui Bogza rămân în esență niște ficțiuni; ele se nasc dintr-o exasperare a sensibilității, sensul lor ultim este existențial”. Geo Bogza oferă sentimentul realității geologice, economice, sociale și politice. Dar este vorba despre o realitate a ideilor, dominanta scriitorului fiind reprezentată în proză de poezie și de imaginația ideilor. El face parte mai degrabă din familia eseiștilor, din aceea pentru care lumea cărților a fost înlocuită cu lumea concretă, reală, în care caută a introduce un sens, a o ordona prin redarea ideilor. Dincolo de nivelul strict poetic, poate fi relevat în universul bogzian un veritabil eseu despre o civilizație autohtonă, o „radiografie” profundă, uimitoare, intuitivă, elementară, naturală a spiritualității poporului roman păstrând un sens estetic și moral, adaugă în același editorial, Geo Bogza și imaginația ideilor, din „Tribuna” nr.133, 16-31martie 2008, Petru Poantă.

Într-o lucrare mai modestă, Tablou geografic, un fel de manual eseistic de geografie, Geo Bogza descrie sumar arhitectonica naturală, cosmică, a peisajului autohton. Este imaginea unui amfiteatru de o perfectă armonie, magnifică, de o măreție modelată, civilizată de forțelenaturiiși mai puțin de istorie. Armonia peisajului n-are nimic artificial, este doar rezultatul forței naturii, astfel că și cetățile (așa ca în evocarea Feldioarei) apar ca fiind emanații ale geologicului, de unde impresia de stabilitate cosmică, de trăinicie și siguranță. Un peisaj, în care omul se integrează organic și devine un membru al unui trup uriaș, au astfel destinul elementelor, ca în ținutul moților din Țara de piatră, „o comuniune ca aceea dintre om și unealta sa, unealtă care înseamnă nu atât o prelungire a brațului cât un alter-ego, sau, mai mult, este limbajul său esențial, un mod de exprimare fățișă, direct. Asemenea spații mizere mai apar în opera lui Geo Bogza, fiind văzute îndeobște ca degradări ale naturii și ale umanului. Așa de pildă, în Valea plîngerii întâlnim o teribilă radiografie a periferiei, un eseu cumplit asupra pestilențialului. Mizeria apare aici în aspectele ei economice, sociale, umane, cosmice. E o lume colcăitoare, în descompunere, imaginea mahalalei putride. Radiografii acute reușește, apoi,scriitorul, în câteva orașe de provincie din cîmpiade sud ori din Deltă. Despre Sulina, ,,un oraș al nimănui”, se spune, de exemplu, concentrat: ,,Sulina, în spatele ei, nu are nici o realitate. Sulina, în spatele ei, are un vis: întinderi nesfârșite de ape…” În alt oraș, singura „realitate deosebită”o constituie fastul sinistru al înmormântărilor etc”.

Revenind la Cartea Oltului, România noastră este prezentată ca un un eseu ce cuprinde aproape toate aspectele analizate până acum, dar accentul îl pune pe invenție, literaritate, nivelul eseistic e mai greu de surprins. Însuși autorul mărturisește: “Cartea Oltului, la data elaborării ei, adică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, reprezenta un mod de protest, o„retragere” polemică dintr-o realitate monstruoasă. Era, cu alte cuvinte, o problemă: aceea amomentului istoric prin care trecea țara”. Pentru că îi consacră Oltului un „destin eroic și fecund”,scriitorul reface modelul civilizației autohtone, în dimensiunile ei cosmice-geologice, elementar-sociale, primar-spirituale; adică aproape de momentul genezei, aproape de a-și definitiva coordonatele etice și spirituale. Construcția are aici o schemă conceptuală pestecare cresc tumultuoase metaforele.

Petru Poantă analizează în editorialul său și consider că: „treptele existenței Oltului sunt etape ale acestei civilizații. Peisajul modelează totul, inclusive singurătatea omului, enigmatică și împietrită aidoma acestei „matrice” cosmice. Primele formeale existenței „artificiale”, vatra, coliba, sunt mai curând niște mistere. De remarcat e faptul că scriitorul interpretează imaginând și nu poetizează pur și simplu. El face radiografii pornind de la observații sociologice: esența naturală și cosmică, de o profundă originalitate barocă, a civilizației noastre, o civilizație configurată mai puțin din valori materiale și mai mult din cele spiritual”.

Pentru a spori forța de sugestie, Tudor Vianu analizează în „Observații asupra limbii și stilului lui Geo Bogza” și consideră că Geo Bogza folosește gradul superlativ abolut al adjectivelor și adverbelor, forme originale cum ar fi cele prin care face descrieri : „ fulgerător de pustiu, cumplit de dezolantă înfățișarea lumii, uimitor de multe lucruri, un timp neânchipuit de lung” etc. Din dorința de extindere, de a obține vastitatea și grandoarea, recurge la folosirea pluralului în locul singularului posibil cu obținerea efectelor scontate care alături de atribute, predicate sau complemente, produc o impresie de mărime fără granițe. În general, pentru crearea de impresie unică, se folosește adjectivul-epitet care de obicei urmează substantivul, dar pentru un efect de intensitate mai mare, va folosi izolarea acestora, prin deplasări topice și sintactice, tehnică uzuală la Tudor Arghezi și preluată pe alocuri și de Geo Bogza ca de exemplu : „Ceahlăul părea…un muget de piatră, uriaș, al pământului” (Cartea Oltului, pagina 36). Verbul predicativ apare în frază înaintea determinărilor sale iar așezarea lui după acestea, dă o intensitate mai mare: „Oltul, tânăr și îndrăzneț, întregii lumi cântă”. În cazul capitolului al II-lea, pentru a intensifica urcarea neobosită și îngrijorarea celor șase personaje, spre culmea muntelui, va folosi verbul predicativ urcau în mod repetitiv, odată cu deplasarea topică, pentru ca mai târziu predicatul să revină la interval și după complementele lui: „ În felul acesta urcau…Atît de cumplit urcau…Înșirați unul după altul, urcau…Cu sufletul la gură urcau…”(Cartea Oltului, paginile 22-27). Uneori renunță la verbul predicativ și folosește pentru funcția explicativă, semnul graphic două puncte ca în exemplul: Rusticitate. O casă: o cameră. O cameră: lemne de brad bătute unul peste altul. Atît. (Țări de piatră, de foc și de pământ, pagina 22). Adesea folosește un stil telegrafic, o tehnică a clar-obscurului, prin construcții sintactice, fraze fără legătură între ele, care nu se subânțeleg, lăsate la înțelegerea cititorului.

În Literatura română între cele două războaie mondiale, I, (paginile 333-337), Ov.S. Crohmălniceanu, preluat de Antoaneta Tănăsescu, în Geo Bogza, prefață, notă asupra ediției, antologie, cronologie și bibliografie, ni-l decrie pe Geo Bogza ca fiind un „spirit agresiv liric, venit din cercuri suprarealiste, a căror atracție pentru tot ce se situa la limita experienței sensibile și forța granița între realitatea obiectivă și violența dorinței o exprimase ca nimeni altul în versurile plachetelor Jurnal de sex din 1929, Poemul invectivă în 1933 și Ioana Maria în 1937”.

La publicarea reportajelor sale despre lumea petrolului în 1934 și vizita la Tăbăcării din același an, ce aduc în prim plan rampe de gunoaie, traiul celor exasperați de sărăcie, au produs senzație dar cele care i-au asigurat numele și locul singular în peisajul prozei interbelice, au fost volumele Țări de piatră, de foc și de pământ, Cartea Oltului, în 1939, respectiv 1945. Evoluția este surprinzătoare dar pe gustul lui în privința descrierii atrocelui cotidian. Rămâne în esență un poet ce va realiza reportaje lirice, vizionare, de mare intelectualitate, cu meritul de a descoperi senzaționalul faptului divers, va fi în stare să schimbe chiar realitatea cu o alta nebănuită, uluitoare. Toate acestea se întâmplă odată cu intercalarea dramelor celor mulți într-o perspectivă cosmică punctul de vedere din Sirius.Va scoate astfel la vedere dramatismul copleșitor al situațiilor, întâmplărilor și destinelor omenești. „Niciodată nu s-a înfăptuit în literature noastră cu mijloacele prozei o operație mai subversivă” (Ov.S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, I, (paginile 333-337), preluat de Antoaneta Tănăsescu, în Geo Bogza, prefață, notă asupra ediției, antologie, cronologie și bibliografie,pagina 193). Sărăcia din Țara moților, are funcții stilizatoare estetice: este „lucie, liniară, limpede, dreaptă”, toate excluzând murdăria și urâțenia: „un om și un topor, un om și un cal, un om și un brad”. Tot aspecte ale vieții sunt și : „un om și o femeie, o femeie și un copil, o femeie și un fus de lînă – și gata. O casă, o cameră. O cameră; lemne de brad bătute unul peste altul. Atât”.

Dar esteticul, mirificul dispare atunci când Geo Bogza ne povestește și despre cealaltă față a vieții moților: „ca minerii să nu ascundă aurul extras, înghițindu-l eventual, sînt ănchiși într-un fel de carantină, urmând apoi să li se controleze excrementele. Când cineva e prins, nu mai găsește loc nicăieri. Își trimite nevasta și copii de acasă, își legă dinamită pe pântec, se culcă pe podea și aprinde fitilul. După aceea e adunat cu mătura de pe perați. Oamenii trec munții, înfruntă furtunile și lupii, ca să vândă la oraș o legătură de lemne, prețul unui rachiu”.

Geo Bogza construiește astfel de metafore ale vieții curente, din : „amănunte precise, cifre, detalii locale, numirile exacte, explicații tehnice dar puse în energii îndrăznețe, revelatoare și creînd imagini încărcate cu o rară putere de șoc”. Formează astfel, jurnalistic, în conștiința cititorului, în funcție de natura epopeică a temei, fraze gândite artistic, muzical, ritmice, neîntrerupte, care nu prevestesc șocul, bubuitura realității. În biografia unui râu, pentru străbaterea vîrstelor succesive, pentru redarea perspectivei geologice ingeniozitatea poetului, crează descrieri ale naturii cu caracter de reportaj senzațional. Peisajul este cuprins de o animație fierbinte ca în ceasurile genezei și descrise cu tot dinamismul într-un sistem telegrafic de front. Viziunea este grandioasă și mitică, salvată de monotonie prin raportări curajoase la actualitatea vieții modern, civilizate.

Ștefan Roll, gazetar în epoca de protest împotriva tembelismului academic, de răzvrătire și de avataruri temerare în artă, așa cum se descrie, în „Contemporanul” nr.45, (1408) din 2 noiembrie 1973, pagina 3, ne oferă punctele sale de vedere asupra personalității boemului iluminist, ale celui careîn urmă cu jumătate de viață s-a integrat organic în grupul lor (…) asemeni unei stihii, un temut cetățean al vremurilor aprige de care ne apropiau delincvențele istoriei, sfârtecătorii ei. S-a alăturat marelui reportaj, epopeii sociale, luându-și ca erou Oltul, vlădică a apelor românești, (…) de la sorginte, până la Dunăre și în albastrul mării, spre oceane, ca o împrăștiere de aghiasmă a pămîntului românesc. „Cu Cartea Oltului, Geo Bogza se așează în literatura epică a noastră ca un hăulitor poet, ca un homeric letopiseț, ca un giuvaergiu al cuvântului, un artisan al frazei, un rapsod al cântecului de străfunduri. Tabletele lui săptămânale din Contemporanul sunt epoleți ai literaturii și publicisticii noastre, adevărate mozaicuri sau vitralii, aș spune. (…) Un elogiu al cuvântului, al frazei, al ideii”.

Al. Philippide în „Scînteia”, an XI, nr.8791, din 20 mai 1971, pag.4, îl trece pe Geo Bogza prin filtrul afirmației criticului francez Emile Faguet: „Numai frumusețea stilului conservă” .O lucrate de filozofie, de știință, are nevoie numai de un stil corect și convingător să-și îndeplinească scopul, care este de-a propune idei și de a aduce argumente pentru susținerea lor. (…)„ Scrisul literar, ca să-și merite numele, trebuie să placă; dacă e vers, să dea, la lectura, un sunet plăcut, iar daca e proză, să inspire, cu forma sa, simpatie cititorului. Arta literară tocmai în aceasta stă : să interpreteze realitatea, fără să o denatureze și s-o prezinte în chip atrăgător(…)”. Dar nu orice stil poate atinge o expresie de interpretare a faptelor de viață întipărite în memorie și care face primele corelații, nu doar prin simpla raportare la realitate. Trebuie să fie un stil care interpretează conform modului intim de a simți, de a filtra ceea ce vede, primele sale impresii și sentimente, adevărate aventuri spirituale literare în care descrierea sau narațiunea, vîrstată adeseori de dialoguri concise, se desfășoară fără ocolișuri.

„Ca și frazele lui Odobescu, fraza lui Geo Bogza îndeamnă la lectură înceată, fiindcă e încărcată de meditație. (…) Scriitorul își clădește cu atenție perioadele și știe să le dea de multe ori aparența, căpătată cu migală, a dezvoltării spontane. (…) Artist al frazei scrise, Geo Bogza e unul dintre scriitorii, astăzi parcă tot mai rari, care cuceresc atanția și simpatia cititorului prin puterea stilului. (…) Nu se poate omite caracterul profund social și umanist al acestei opera, sensibilitatea și generozitatea autorului față de viața oamenilor simpli, solidaritatea sa cu destinul celor care, într-un alt timp istoric, aveau să înfrunte consecințele inechitățiilor fără a-și pierde încrederea în viitor”.

Poezia lui Geo Bogza este și ea un strigăt de revoltă, spune Ion Pop în „România literară”, nr. 4 / 2008, Centenar, pagina 17, în articolul intitulat Geo Bogza, poetul „exasperării creatoare”, ca al tuturor avangardiștilor, împotriva celor care s-au autointitulat apărători ai moralității și literaturii. Jurnalul de sex și placheta Poemul invectivă, sunt culegeri care spun mult prin titlurile lor despre nonconformismul tânărului poet, sunt de fapt elogii adus sexualității libere și exuberante în general. Poetul își dorește să poată trasforma visul în poezie, să creeze o lume aparte, în paralel de cea reală și alege, din real, opusul idealului uman, aspectele degradante și umilitoare cum ar fi incestul, amorurile monstruoase și instinctele sălbatice, primare.

„Dintr-o perspectivă strict estetică, scrisul lui Bogza-avangardistul prezintă, fără îndoială, inegalități de relief, recunoscute de autorul însuși, deja în Jurnal, atunci când se referă, bună oară, la unele texte din Poemul invectivă, ce urma a fi tipărit în 1933. Versurile din Jurnal de sex, apărute acum aproape optzeci de ani, nu pot ascunde destule stângăcii, în aliajul lor, relativ strunit de prozodia încă „clasică“, de cutezanțe juvenil-iconoclaste și poetizări acceptate. Programatic „ultragiante“, paginile Poemului invectivă capătă relief în primul rând prin considerarea în contextual militantismului subversiv-autenticist, radical antiestetizant, al avangardei celei mai patetic și vehement angajate în ruptura față de poetica tradițională, fie și ea modernistă, adică înalt modernistă, cu concretizări în opere majore precum cele ale unor Blaga, Arghezi, Ion Barbu, puși nu o dată, alături de accentele admirative atrase de ultimii doi, sub semnificative semne de întrebare”.

Doru Scărlătescu, în Geo Bogza,1983, în prezentarea lucrării sale, consideră că mulți dintre literații vremurilor, au intuit destinul artistic al acestui scriitor „cu privire la care paginile de critică vor aduna, de-a lungul timpului, o bogată colecție de semne ale mirării și interogației. S-au propus definiții, încadrări, comparații, disocieri. Este Geo Bogza un realist, un clasic, un romantic, un baroc ? Care e poziția sa, între jurnalistică și literatură ? Este el poet, reporter, nuvelist, eseist, memorialist, sau o sinteză a tuturor acestora ? S-au încercat integrări în familii de scriitori, pe baza unor „afinități elective”, intelectuale, temperamentale, stilistice, rostindu-se, cu aceste prilejuri, un număr impresionant de nume ale unor prestigioși cronicari care i-au acordat superlative de genul „ în literatura noastră, reportajul este Geo Bogza” .

Același scriitor, în prefața volumului de versuri al lui Al. Tudor-Miu (Întâlnire cu pasărea Phoenix 1973), despre superioritatea capacității sale de a iubi asupra celei de a cunoaște. Reconstruind universul, el îi adaugă, cum am mai arătat o a patra dimensiune. Pe frontispiciul uneia din cărții sale, poate cea mai semnificativă, autorul așază, generos, rezultatul problemei: Priveliști și sentimente.

Geo Bogza readuce, în actualitate, un crez romantic, cel al scriitorului tribun și profet, specific perioadei de elanuri revoluționare interbelice și postbelice. Și totuși rămâne un modern, contemporan cu marile personalități artistice ale mijlocului de veac XX „ nicio clipă străin de idealurile, obsesiile, spaimele și experiențele decisive ale acestuia. Dar, indiferent de soluția pe care o adoptă, sinteza revine mereu la : reportaj liric, proză poetică, poem în proză, constatând că, în definirea întregii creații, genul său preferat de manifestare îl reprezintă poezia”.

Întrebat de Diana Turconi în Eu sunt ținta, dacă cititorilor care au, poate, o viață mai puțin satisfăcătoare, li se poate spune ceva să îi încurajeze și să îi stimuleze să se aplece peste paginile scrise de Geo Bogza, acesta a răspuns: „ De spus- am făcut-o adeseori. În rest- eu sunt primul și ultimul meu cititor”(…) Drumul adevărului în viață este descris ca fiind: „ un drum pe care cu timpul, dobândești o statură și o privire de zeu. Nu poartă un nume. Duce spre demnitate și spre fericirea interioară. Eu cred că oricine îl poate găsi, dacă nu e leneș și luptă cinstit cu el însuși (…) A trăi „ întru’ poezie? Înseamnă „ să te bucuri de marele spectacol al lumii și să îi dai expresie (…) Da. Când a fost vorba să scriu, grotescul și ridicolul au fost pentru mine alimente esențiale?” .

Încheiem cu aceste fraze care ni s-au părut deosebit de relevante pentru o viață dedicată și trăită în slujba poeziei vieții, deschizătoare de vremuri, pentru un sfârșit geologic, etern ca Oltul cu care s-a identificat: „ Este o parte grăitoare pentru întreg. Grăitoare pentru luciditatea cu care Geo Bogza a comentat până la sfârșit spectacolul istoric și comedia umană; grăitoare pentru demnitatea, pentru seninătatea, pentru veghea neobosită a paznicului de far”.

Concluzii

Dacă normalitatea este egală cu mediocritatea,

Artistul stă desigur sub semnul anormalității.

În CONCLUZII , am încercat să facem o încheiere prin care să dăm o notă finală lucrării și analizei operelor lui Geo Bogza, folosind și cuvintele autorului în „De ce scriu”, confesiune analizată de Călin Catargiu, Geo Bogza sau elogiul sublimului, în 1995.

Incontestabil, marele poet și prozator, Geo Bogza reprezintă, prin ansamblul operei sale, un capitol singular în literatura română, un fascinant aventurier al spiritului și materiei ce ne comunică bucuria enormă de a descoperi cosmosul, geneza în toată splendoarea sau mizeria ei, a firii umane și a conștiinței de sine a universului asemuit cu chipul său și căruia îi dedică numele și viața sa în general.

„DE CE scriu ? Ca să-i tulbur pe oameni, să le reamintesc că sunt oameni, că omenia e o realitate care poate fi simțită și pe care se poate conta ca pe mireasma și substanța pâinii, plămădită din grâul care e un dar al soarelui. (…) FAC literatură. Ceea ce fac intră desigur în acel domeniu care se cheamă literature. (…) RAPORTURILE dintre mine și profesiunea de scriitor sunt dintre cele mai spinoase. Nu-mi place să scriu. Mult mai mult, o, mult mai mult — îmi place să citesc. Și încă și mai mult îmi place să mă plimb. (…) A citi. a mă plimba, a sta la soare : acestea sunt treptele fericirii mele. Fiindcă mai mult decât orice îmi place să stau la soare, uitând tot ceea ce știu, devenind un fir de nisip în cosmos, dar un fir de nisip încărcat cu existența Iui. (…) ȘI TOTUȘI scriu. Cu eforturi mai mari decât dacă ar fi să mut din loc pietrele de moară, mă aplec iarăși asupra hârtiei si scriu. (…) De ce scriu ? Poate că în această lume toți ducem o cruce, iar crucea mea a fost să fie scrisul. (…) De patruzeci de ani nu aud decât asta : linotipiștii așteaptă, rotativa așteaptă. Luați, mâncați, acesta este trupul și sufletul meu.

Opera lui Geo Bogza rămâne o mare unitate, indiferent dacă o despărțim în volume sau facem o diferențiere între stiluri literare, lucrările sale la maturitate fiind de neconceput fără experiența trăirilor tinereții avangardiste și a exercițiului libertății de exprimare literară, fără curiozitatea spiritului, chiar și sexual, deseori duse până la paroxism, aflate față în față cu mentalitățile mediocre sau cel mult normale, puse la zid de convențiile și tradiționalismul de orice fel și diferențe de a înțelege literatura în general, percepție generală ce se modifică radical în timp. Într-o perioadă interbelică, la începuturile dezinhibărilor tradiționale, al vocabularului și uzuanțele stilistice de altădată, descoperite într-un astfel de moment al practicii moralizatoare, de către un contestatar, versurile lui Geo Bogza pot fi interpretate după ca fiind vicioase sau contra bunelor moravuri, astăzi aceleași versuri fiind descrise ca artă.

La Geo Bogza poetul, nu reporterul a devenit poet, ci poetul scrie reportaje fără a părăsi poezia, prima iubire. Din toate volumele, alese la întâmplare, se pot desprinde secvențe ce pot fi desfăcute în versuri și înțelese astfel. Modul propriu de a decupa priveliștile și sentimentele, o face prin raportare direct, prin înghețarea sau descompunerea sau tipizarea obiectului ales, încremenindu-l în poziții sau locații alese dinainte de autor, apoi desprins din mediul lui și mutat într-un mediu anterior ales, așa cum am spus, dar un mediu care îi este familiar și astfel captând o simbolistică superioară. Toate aceste metafore le folosește pentru a pregăti o repoziționare a obiectului ales, în mediul său initial.

Timpul este și el redat prin elemente de spațialitate, prin analogii și metafore care vin să redea cât mai expresiv timpul aflat, decantat, în obiectul sau fenomenul descris, uneori se ajunge chiar la geneză. Spațiului i se imprimă și valori masive, chiar de reclădire a masivității.

Ordinea vieții e supusă și recompusă prin ordinea artei, analogia e chemată să înnobileze faptul brut sau tonul direct(…).

Încheiem tot cu un citat, din Geo Bogza, 1956, unde, în „Pagini Literare” la pagina 729, spune: Eu cred că poporul nostrum are dreptul la această bucurie, la această mândrie, la acest element de măreție sufletească, iar noi scriitorii, suntem datori să ne gândim cei dintâi la ea și să căutăm mijloacele de a o înfăptui.