Cruciada A Iv A Si Imperiul Latin DE Constantinopol
CRUCIADA A IV-A ȘI IMPERIUL LATIN DE CONSTANTINOPOL
CUPRINS
ARGUMENT
INTRODUCERE
I.1. Istoriografia problemei
CONTEXTUL POLITIC ȘI RELIGIOS
PREGĂTIRI PENTRU O NOUĂ CRUCIDĂ
III.1. Papa Inocențiu III ( 1198-1216 )
III.2. Predicarea cruciadei și formarea primei armate
III.3. Negocierile cu Veneția
III.4. Bonifaciu de Montferrat – liderul cruciaților
DEVIEREA CRUCIADEI. ASEDIUL CONSTANTINOPOLULUI
IV.1. Devierea Cruciadei a IV-a
IV.1.1. Cruciații la Veneția
IV.1.2. Cucerirea Cetății Zara
IV.1.3. Devierea către Constantinopol
IV.2. Primul asalt asupra Constantinopolului
IV.2.1. Fuga împăratului și disensiunile cu Alexios IV
IV.2.2. Un nou împărat! Alexios V
IV.2.3. Partitio Romaniae
IV.3. Al doiea asalt și cucerirea Constantinopolului
Imperiul Latin de Constantinopol
Consecințele Cruciadei a IV-a
Concluzii
Tabel Cronologic
Bibliografie
ARGUMENT
Majoritatea istoricilor care s-au ocupat de studierea și aprofundarea fenomenului Cruciadelor în general și cu cercetarea Cruciadei a Patra în mod special, sunt de acord în privința faptului că cea de-a patra cruciadă reprezintă un fenomen deosebit de complex, deoarece este necesară aprofundarea unor multitudini de aspecte pentru ca imaginea rezultată să fie cât mai clară și cât apropiată de realitățile istorice petrecute la începutul secolulului al XIII-lea, realitați care, într-o măsură mai mare sau mai mică, au marcat evoluția istorică a Europei Răsăritene și Apusene până în vremea noastră.
Alegerea acestui subiect are la bază pasiunea pentru istoria cruciadelor în general dar mai ales fascinația pe care o provoacă oricărui cititor această evoluție incredibil de complexă a celei de-a patra cruciadă. Conjunctură internațională a secolelor XII-XIII, amestecarea sacrului cu profanul, alianțele, intriga internă și externă, precum și finalitatea absout incredibilă a acestei expediții rămase in istorie sub denumirea de Cruciada a IV-a, se cereau aprofundate și transpuse în forma unei lucrari.
În privința metodei de lucru, vom încerca o structurate cronologică a informației deoarece considerăm că acest mod de parcurgere a evenimentului este mult mai folositor și vine în sprijinul înțelegerii complexității pe care o presupune subiectul tratat. În partea introductivă ne vom ocupa de delinirea și clarificarea teoretică a fenomenului cruciadelor în general, urmărind apoi structurat doar aspectele și evenimentele proprii celei de-a patra cruciadă. Obiectivul cercetării noastre este acela de a arăta care au fost motivele inițierii acestei cruciade, care au fost personalitățile participante la expediție și prin ce s-au remarcat, parcursul forțelor cruciate din occident în orient, precum și finalitatea și urmările sale.
În favoarea actualității problematicii temei alese vin și preocupările constante ale istoriografiei contemporane asupra acestui subiect. Importanța temei abordate este justificată prin urmările pe care le-a avut cucerirea Constantinopolului din anul 1204 asupra Imperiului Bizantin și a Europei Răsăritene. Evenimentele petrecute la începutul secoluui XIII prezintă o importanță covârșitoare și pentru noi, românii, întrucât ocuparea Constantinopolului și trecerea lui în stăpânirea latinilor a marcat destinul românilor din Peninsula Balcanică și din spațiul Regatului ungar, supus în acea perioadă Bisericii Romei.
Cei mai mulți istorici consideră că cea de-a patra cruciadă a dat lovitura de grație unității creștine care încă nu era separată iremediabil. În urma acestei cruciade în care Constantinopolul, capitala Imperiului Bizantin, a fost cucerit și devastat de către cruciații latini, divergențelor de ordin religios dintre bizantini și latini li s-a adăugat și o ură de natură etnică, care nu a reușit să se mai vindece nici până în prezent.
INTRODUCERE
În primele secole Biserica a ezitat în ceea ce privește folosirea armelor, deoarece Creștinismul, ca religie a păcii și a dragostei, nu putea să încurajeze agresiunea. Justificarea lui bellum justum, termen folosit de către Fericitul Augustin, va duce la dezvoltarea militantismului creștin. Foarte mult timp cruciatul apare în textele Evului Mediu ca un simplu pelerin care merge la Locurile Sfinte. Pelerinajul la Locurile Sfinte devine astfel un element fundamental al expedițiilor religioase în timp ce toate deficultățile pe care le întâmpinau aceștia pe drum erau considerate ca fiind necesare pentru dezvoltarea spiritualității. Pe lângă acest aspect mai mult spiritual, cruciadele mai ofereau participanților și posibilitatea de a-și satisface spiritul de aventură și de bravură. Totuși aceste lucruri nu erau singurele urmărite de către cruciați deoarece mulți dintre cei care luau crucea și plecau spre Răsărit urmăreau și dobândirea de bogății și terenuri. Așadar această expediție spre Locurile Sfinte oferea participanților posibilități nebănuite, care se puteau sau nu se puteau încadra în scopul ei inițial.
Înițiativa declanșării cruciadelor a aparținut în general Papaei, în calitatea lui de lider spiritual, iar predica o făcea personal sau chiar o însărcina unor clerici. Finanțarea expediției, un aspect foarte important, era diversă și s-a obținut fie de la cruciați, prin nobilii și baronii care luau crucea și mai apoi își vindeau averile pentru a participa și financiar, fie de la regi sau chiar de la Biserică, așa cum vom vedea că este și cazul Cruciadei a IV-a.
Canoniștii occidentali din Evul mediu au preluat extrase din scrierile Fericitului Augustin, care au circulat în diverse culegeri de texte patristice tematice, rupte de contextul în care au fost scrise de autor, și astfel s-a ajuns la percepția generală că Fericitul Augustin ar fi părintele doctrinei despre războiul drept. Papa Grigorie cel Mare (590-604), introduce o idee nouă atunci când, în una din scrisorile sale, întrevede posibilitatea unui război misionar, cu scopul răspândirii creștinismului.
O nouă etapă este atinsă în aceeași direcție de papa Ioan al VIII-lea (872-882) în 878, când s-a adresat unui grup de episcopi afirmând că toți aceia care vor muri pentru apărarea Bisericii, a religiei creștine și a statului, vor obține indulgență pentru păcatele lor. Începând cu secolul al XI-lea în Apus se va naște idealul cavaleresc propus de clericii acelei perioade.
Acesta a fost favorizat de reforma papei Grigorie al VII-lea (1073-1085), care a întărit în mod decisiv ideea că Biserica, în special papalitatea, putea să ducă în scopuri proprii războaie, atât contra dușmanului intern, cât și celui extern. Totuși în această perioadă sensul termenului bellum justum nu mai corespundea sensului său original.
I.1. Istoriografia problemei
Una dintre cele mai cunoscute cronici ale Cruciadei a Patra este cea a lui Geoffroy de Villehardouin intitulată La conquete de Constantinople. Cronica lui Villehardouin prezintă derularea cruciadei de la momentul predicii lui Fulk de Neuilly, adică din anul 1198, și până la moartea lui Bonifaciu de Montferrat.
O altă sursă importantă din epocă este intitulată Cucerirea Constantinopolului și aparține lui Robert de Clari, un cavaler picard, participant și el la Cruciada a IV-a. Prin intermediul cronicii lui Robert de Clari putem pătrunde în mijlocul evenimentelor și să percepem de aproape aspectele bătăliilor mulțumită mărturiilor sale direct de pe câmpul de luptă.
Printre sursele esențiale ale cruciadei, la fel de importantă ca și cronica lui Villehardouin, este și Historia lui Nicetas Choniates. Istoria lui Nicetas cuprinde perioada anilor 1180-1207, el fiind cel mai important istoric bizantin de la sfârșitul secolului al XII-lea și începutul secolului al XIII-lea. Nicetas Choniates avea certitudinea că evenimentul cuceririi Constantinopolului se datorează unui complot organizat de Enrico Dandolo, dogele Veneției, care voia să răzbune suferințele îndurate de venețieni în anul 1171. În vreme ce sursele occidentale referitoare la Cruciada a IV-a trec cu vederea prădarea și jefuirea orașului timp de trei zile, Nicetas ne oferă o descriere vie și emoționantă a acesui eveniment.
Primele istorii moderne ale Cruciadelor le datorăm istoricilor germani Friedrich Wilken (1777-1840) și Heinrich von Sybel (1817-1895). În Franța Joseph Francois Michaud (1767-1839), membru al Academiei Franceze, a adus o contribuție importantă la istoria cruciadelor prin lucrarea Histoire des croisades. Unii cercetători consideră această lucrare a lui Michaud ca fiind un punct de reper major în istoriografia europeană consacrată cruciadelor.
Savantul englez Charles Mills (1788-1826), unul dintre cei mai mari istorici ai vremii sale, a publicat în anul 1820 lucrarea The History of the Crusades for the Recovery and Possession of the Holy Land (2 vol.). Datorită acestor cercetări, în secolele următoare au apărut mai multe sinteze dintre care amintim pe cele semnate de Rene Grousset (1885-1952) și Steven Runciman (1903-2000).
Secolul XX va aduce contribuții majore în studierea fenomenului cruciat. Istoricul Thomas F. Madden afirma într-un recent studiu că pe această temă s-au făcut în ultimii 40 de ani investigații științifice în mii de articole de revistă și monografii academice. Fenomenul complex al Cruciadelor s-a bucurat de o mare atenție din partea istoricilor mai vechi sau mai noi, existând în prezent o extrem de bogată literatură în această problematică. Bizantinologul francez Charles Diehl (1859-1944) i-a făcut pe venețieni responsabili de devierea cruciadei spre Constantinopol, iar Edmond Faral (1882-1958), profesor la College de France scoate în evidență sinceritatea lui Villehardouin în cronica sa.
Preocupări privind studierea și analiza fenomenului cruciadelor gasim și în mediul academic românesc. Dintre istoricii români care au avut preocupări în privința Cruciadelor amintim pe Nicolae Iorga, Milan Șesan, Francisc Pall, Ilie Grămadă, S. Columbeanu, Radu Valentin, Florentina Căzan, Șerban Papacostea, Vladimir Roșulescu, Ovidiu Pecican.
Un alt istoric de seamă al secolului XX, care a adus o contribuție esențială în problematica cruciadelor, a fost britanicul Steven Runciman (1903-2000). Acesta în lucrarea sa, A History of the Crusades (1951-1954), pune capăt tradiției occidentale cu privire la cruciade, tradiție care idealiza pe cruciații apuseni ce luptau în numele crucii. Spre deosebire de istoriografia occidentală de până la el, care-i considera pe cruciați eroi care luptau împotriva barbarilor, Steven Runciman, bazându-se pe izvoarele răsăritene a arătat că războiul sfânt al cruciaților occidentali, purtat în numele lui Dumnezeu, era pângărit prin cruzime și lăcomie, constituind un păcat împotriva Duhului Sfânt.
O contribuție esențială în problematica cruciadei a patra a adus-o bizantinologul britanic Donald M. Nicol (1923-2003) în lucrarea Byzantium and Venice. O altă lucrare de referință cu privire la cruciada a patra aparține lui John Godfrey (n.1942) și se intitulează 1204: The Unholy Crusade. O altă lucrare importantă, cu privire la problematica cruciadei a patra, aparține istoricului Charles M. Brand, intitulată Byzantim Confronts the West, 1180-1204, în care autorul descrie totul din perspectivă bizantină.
Contextul politic și religios
Momentul în care turcii și-au făcut apariția la granițele Imperiului bizantin va pune lumea creștină în fața unui imens pericol politic și religios, pericol care i-a găsit pe creștinii răsăriteni și apuseni dezbinați din cauza incercarilor papalității de a-și impune hegemonia și în Răsăritul creștin. În perioada respectivă bizantinii trebuiau să mai facă față și pericolului normand care se apropia din ce în ce mai mult de granițile imperiului. La rândul lor pecenegii vor amenința Imperiul bizantin la nord . În această situație, presat și de către turcii selgiucizi, împăratul face apel la papa Grigorie al VII-lea, în anul 1073, pentru un sprijin militar din Apus, în schimbul supunerii scaunortantă, cu privire la problematica cruciadei a patra, aparține istoricului Charles M. Brand, intitulată Byzantim Confronts the West, 1180-1204, în care autorul descrie totul din perspectivă bizantină.
Contextul politic și religios
Momentul în care turcii și-au făcut apariția la granițele Imperiului bizantin va pune lumea creștină în fața unui imens pericol politic și religios, pericol care i-a găsit pe creștinii răsăriteni și apuseni dezbinați din cauza incercarilor papalității de a-și impune hegemonia și în Răsăritul creștin. În perioada respectivă bizantinii trebuiau să mai facă față și pericolului normand care se apropia din ce în ce mai mult de granițile imperiului. La rândul lor pecenegii vor amenința Imperiul bizantin la nord . În această situație, presat și de către turcii selgiucizi, împăratul face apel la papa Grigorie al VII-lea, în anul 1073, pentru un sprijin militar din Apus, în schimbul supunerii scaunului patriarhal din Constantinopol Bisericii Romei.
În Franța, regele era suveran real doar pe pământurile cuprinse între Paris și Orleans. Ducele de Burgundia, care îi datora ascultare ca unui senior direct, avea un fief ce îl întrecea de câteva ori pe cel regal în suprafață și în bogăție. Printre feudalii francezi regele nu era decât un primus inter pares (primul între egali). Orice chevalier scăpătat se considera nu mai puțin nobil decât suveranul său suprem. Pe celălalt mal al Canalului Mânecii, epigonii lui Wilhelm Cuceritorul iroseau moștenirea ilustrului lor predecesor, cedând pas cu pas pozițiile în fața baronilor și orășenilor rebeli. Anglia se afla în pragul unor transformări revoluționare. În anul 1215 monarhia engleză avea să-și pună semnătura pe actul care marca recunoașterea impotenței sale de a mai conduce autocrat regatul – Magna Carta Libertatum (Marea Cartă a Libertăților – primul act constituțional englez care a pus începutul limitării puterii regale și transformarea treptată a monarhiei britanice în una constituțională). Conform acestui act, regele englez trebuia să conducă țara doar în comun acord cu vasalii săi. Sfântul Imperiu Roman de națiune germană prezenta mai mult un conglomerat haotic de domenii feudale cvasi-independente, decît o formațiune statală integră. Italia era o copie fidelă a Sfântului Imperiu în planul fărâmițării feudale, dar, spre deosebire de acesta, nu avea nici măcar nominal o conducere supremă. Bogatele republici negustorești și papalitatea își disputau înverșunat primatul puterii, iar, între timp, feudalii francezi și cei germani se simțeau în Apenini ca la ei acasă.
Într-o Europă frământată de fărâmițare și răzmerițe feudale, Biserica Catolică reprezenta o oază de prosperitate și bogăție dar și de ignoranță. Donațiile seniorilor laici și ale oamenilor simpli, zeciuiala, simonia, comerțul cu indulgențe, venerarea moaștelor și chiar camăta obișnuită au îmbogățit nespus Vaticanul. Pentru a opri dispersarea uriașelor sale avuții, papii de la Roma introduc celibatul chiar și pentru preoțime. Cruciadele au devenit și ele pentru Vatican un foarte important izvor de venituri. Cavalerii, plecând să lupte pentru eliberarea Sfântului Mormânt, aveau nevoie de mari sume de bani pentru propriul echipament și pentru cel al slugilor și armurierilor săi. Unica instituție care dispunea de mijloace suficiente pentru lansarea unor campanii de asemenea anvergură,era Biserica Catolică, la a cărei inițiativă ele s-au și început.
Însă altruismul era pentru papi o frază la fel de lipsită de conținut ca și pentru neguțătorii venețieni. Biserica îi credita pe cavaleri la niște dobânzi demne de zarafii evrei și le lua în calitate de gaj castelele și pământurile. Puțini erau cei care se întorceau vii din Palestina, dar și mai puțini erau cei ce puteau să-și răscumpere înapoi domeniile amanetate. Monarhii unor țări întregi s-au văzut nevoiți să se recunoască vasali ai Sfântului Scaun, așa precum au făcut-o regii Aragonului, Portugaliei și Angliei. Papii de la Roma pretindeau primatul puterii ecleziastice asupra celei laice, recurgând la tot felul de tertipuri sofiste și chiar la falsificări.
Demersul primei cruciade a avut ca efect generarea de numeroase contradicții între apuseni și bizantini din cauza indisciplinei multor grupuri de cruciați care, pe drumul spre Țara Sfântă, s-au dedat la jafuri și cruzimi față de populația imperiului.
Nașterea statelor latine în Orient, urmare a primei cruciade, a fost un alt motiv de neînțelegere dintre Bizanț și Roma. Relațiile deja tensionate dintre Apuseni și Bizantini se vor amplifica și mai mult în urma cruciadei a doua. Trecerea cruciaților prin teritoriul bizantin a provocat numeroase conflicte ca și în prima cruciadă. Împăratul din Constantinopol a fost nevoit să trimită trupe imperiale împotriva armatei germane care înainta jefuind pe locuitorii Imperiului. Ca de obicei bizantinii erau acuzați de trădare și de perfidie pentru a se acoperi incapacitatea și neînțelegerile dintre cruciați.
Dintre expedițiile anterioare Cruciadei a IV-a, declanșate de normanzii sud-italieni, trei dintre acestea aveau ca obiectiv anunțat cecerirea capitalei bizantine: atacul lui Robert Guiscard (1081-1085), urmat de cel al fiului său, Bohemod de Tarent (1107-1108) și de acțiunile regelui Wilhelm II (1185). Urmează apoi rândul lui Barbarossa (1189-1190) și apoi al fiului său, Herric VI-lea, să își propună cucerirea metropolei bizantine. Totuși planurile acestora au eșuat din diferite motive.
Între bizantini și venețieni au existat numeroase legături amicale dar și conflicte. În secolele V-VI războaiele din sudul Italiei ale lui Justinian (527-565) au fost purtate cu vase venețiene care asigurau transportul trupelor romano-bizantine. În anul 584 împăratul Mauriciu (582-602) îngrijorat de invazia lombardă în nordul Italiei a recunoscut formal statul venețian și l-a luat sub protectoratul său. Astfel Veneția a devenit parte a Imperiului Răsăritean, istoria Veneției fiind puternic influențată de spiritul și cultura Bizanțului.
Dacă la începutul secolului al XI-lea provinciile bizantine din sudul Italiei erau protejate de atacurile arabe prin intervenția flotei venețiene, curând ele au devenit expuse pericolului din partea unui nou inamic, normanzii, care mai târziu vor amenința Imperiul Bizantin. Robert Guiscard, după ce a cucerit posesiunile bizantine din sudul Italiei, a făcut planuri de o mare anvergură pentru a cuceri Bizanțul. Veneția urmărindu-și propriile interese răspunde favorabil chemării lui Alexios. În schimbul ajutorului flotei, împăratul bizantin promisese Republicii Sfântului Marcu privilegii comerciale enorme. Trebuie să menționăm că în secolul al XII-lea între bizantini și venețieni au existat divergențe notabile care au intensificat animozitățile dintre ei. În 1151 venețienii nu au ținut cont de alianța lor cu bizantinii și au trecut de partea regelui Ungariei împotriva împăratului bizantin.
Un eveniment important care avea să amplifice conflictul dintre Bizanț și Veneția a apărut în martie 1171 și a fost generat de decizia împăratului Manuel I Comnenul (1143-1180). Acesta ordonat să fie arestați toți venețienii din Imperiu și să le fie confiscate toate bunurile și proprietățile. Aproximativ 10 000 de venețieni au fost arestați în capitală.
La scurt timp, în anul 1182, a avut loc masacrul comercianților venețieni la Constantinopol. Mai târziu, în 1184, s-a încercat o restaurare a relațiilor de colaborare între Veneția și Bizanț, comercianții venețieni întorcându-se în cartierele lor din Constantinopol. La sfârșitul anului 1198, s-a semnat un tratat între cele două părți, prin care Veneția se obligă să acorde asistență maritimă Imperiului bizantin dacă acesta ar fi atacat, iar Bizanțul a garantat Veneției avantajele comerciale de care se bucurase mai înainte în imperiu.
Printre evenimentele ce au precedat Cruciada a IV-a trebuie să amintim și cucerirea Jaffei de către Mlik-al-Adil (Septembrie 1197), precum și alegerea lui Amaury de Lusignan, regele Ciprului, și ca rege al Ierusalimul (sub numele de Amaury al II-lea).
Pregătiri pentru o nouă cruciadă
III.1. Papa Inocențiu al III-lea (1198-1216)
Fiul lui Trasimund, conte de Segni, și a Clariciei de Scotti, fiica unei familii nobile din Roma, Lotario, viitorul Inocentiu al III-lea, se naște în anul 1161 în castelul Gavignano situat într-o regiune alaturată Romei, cunoscută sub numele de Campagna di Roma.
Educatia primară o primește în fosta capitală a Imperiului Roman, unde va și rămâne până în anul 1180 când va călători la Paris pentru a studia teologia. Deși nu se cunosc foarte multe informații în legătură cu perioada petrecută de Lotario în Paris, știm că aici îi întâlnește pe Stephen Langton, viitorul arhiepiscop de Canterbury, și pe Robert de Courson, viitorul cardinal din curia lui Inocențiu al III-lea. După finalizarea perioadei de studii la Paris, Lotario va merge la Bologna pentru a studia dreptul. Deși petrece o perioada semnificativă de timp și aici, doi sau trei ani, Lotario nu va deveni un canonist. Viața și actiunile sale viitoare precum și întreaga perioadă de papalitate vor fi influențate si modelate de teologie și mai puțin de drept. Totuși, trebuie să menționam, perioada petrecută de acesta în Bologna este puțin obscură, datele fiind foarte puține și nesigure.
La sfârșitul anului 1187 Lotario se întoarce la Roma unde este facut subdiacon de către papa Grigorie al VIII-lea iar în Ianuarie 1190 este ridicat la rangul de cardinal de către papa Clement al III-lea. Pe parcursul anilor ’90 va lucra în curia papală dar fără să dețină poziții semnificative sau să primească îndatoriri importante. Aceasta este și perioada în care Lotario scrie una dintre celebrele sale lucrări și anume De Miseria Conditionis Humane, un tratat ascetic asupra condiției căzute a naturii umane nemântuite. Scrierile sale ilustrează cunoștințe solide a legii canonice dar și o vastitate de alte preocupări erudite, atât în domeniul teologie, cât și a filozofiei.
Punctul culminant al ascensiunii lui Lotario este atins pe 8 Ianuarie 1198, odată cu moartea papei Celestin al III-lea. În ciuda tinereții sale și a lipsei de experiență administrativă Lotario este ales drept noul Papă de către cardinali și primește sau își alege numele de Inocențiu al III-lea. Pe 21 Februarie 1198 este hirotonit preot iar în ziua următoare este consacrat drept episcop al Romei.
La începutul pontificatului conjunctura internatională și internă l-au pus pe Inocențiu în fața unor situații complexe și dificile. Împaratul Henri al VI-lea al Germaniei murise in 1197 iar lupta pentru tron se ducea între Filip de Suabia și Otto de Brunswick. Prinții Germani erau divizați pentru succesiune, sudul Italiei se afla în tensiuni politice iar statele creștine din Țara Sfânta se aflau în mâinile musulmanior. În a doua jumatate a secolului al XII-lea erezia devenise o problemă gravă în sudul Franței, în situația în care autoritatea papală se diminua constant iar curia papală necesita o amplă reformă. Personalitatea remarcabilă a relativ tânărului papă se evidențiază prin faptul că asumă și încearcă să rezolve toate aceste probleme simultan.
De la începutul perioadei sale de pontificat, Inocențiu III a inceput demersul stabilizării autorității papale în Roma dar si în toate celelate State Papale. Imediat după consacrarea în scaunul Sfântului Petru, Papa a ordonat construirea unei masive fortificații militare chiar în centrul Romei, fortificație cunoscută sub numele de Torre dei Conti, și a pus-o sub comanda fratelui său Roger. Predecesorii lui Inocențiu III au încercat extinderea suveranității papale și asupra unor regiuni din imediata vecinatate a Romei, însă noul papă a folosit vacuumul de putere creat de moartea împăratului pentru face revendicări mult mai expansive. În acest sens el a trimis în mod sistematic legate papale orașelor din centru Italiei pentru a se asigura de loialitatea acestora. Într-o perioada relativ scurtă, nu doar orașele din regiunile vecine Romei dar și cele mai îndepărtate, cum ar fi Ancona, Assisi și Perugia, și-au declarat alianța cu Papa. El stabilește astfel un teritoriu papal mult mai mare comparatic cu oricare dintre predecesorii
săi și, începând cu pontificatul său, papa a funcționat ca un prinț secular cu o importanță covârșitoare în special în centru Italiei.
Începând cu cel de-al doilea an al pontificatului, Inocențiu își întoarce atenția asupra problemei ereziei catarilor. În scrisoarea cunoscută sub numele Vergentis in senium ( 25 Martie 1199), trimisă la Viterbo, Papa declară că erezia este tradare tradare împotriva lui Dumnezeu. În mod consecvent, pentru persecutarea ereticilor, Inocențiu a aplicat sancțiunile și a adoptat normele procedurale folosite in procesele de tradare din vechiul Imperiu Roman. Prin acest demers a inceput lunga campanie de eradicare a ereziei, campanie care va dura pâna la sfarșitul pontificatului sau și care va culmina în Cruciada împotriva Albigenzilor, prezenți cu precădere în sudul Franței.
Numele lui Inocențiu III este strans legat și de cel de-al patrulea Conciliu de la Lateran. În Noiembrie 1215, 412 episcopi au raspuns chemarii papale și s-au strans la Roma pentru acest Conciuliu. Au fost emise acum 72 canoane care aveau în vedere erezia și o noua cruciadă, impuneau noi restricții evreilor și legiferau alte probleme în ceea ce privește credința și practica. Canonul 8 al acestui Conciliu a asigurat fundația preliminară a unei noi proceduri pe care papii următori o vor folosi pentru a intenta proces ereticilor în curțile eclesiale. Este foarte important de menționat că Papa Inocențiu al III-lea nu a fost fondatorul Inchiziției chiar dacă acest Canon 8 al Conciliului stabilea unele norme folosite mai tarziu de curțile Inchiziției. Acest Conciliu de la Lateran a fost ultimul evenimen major din viața lui Inocențiu deoarece un an mai târziu acesta va muri la Perugia, lasând în urmă o importantă moștenire pentru viitori papi.
În privința Cruciadei a IV-a, a importanței, acțiunilor și implicarii lui Inocențiu, o să detaliem pe parcursul lucrarii, tocmai pentru a pastra o cronologie a evenimentelor.
III.2. Predicarea cruciadei și formarea primei armate
Ideea organizării unei cruciade pentru eliberarea Ierusalimului a fost mereu prezentă în mintea Papei Inocențiu III și chiar a reprezentat unul dintre punctele principale ale politicii sale.
Papa Inocențiu proclama o noua cruciadă în August 1198 și încredințează predicarea acesteia cardinalilor Soffredo și Petru Capuano, care au fost numiți legați papali pentru cruciadă. Toate orașele, conții și baronii trebuiau să pună la dispoziția cruciadei oameni, pe o perioadă de doi ani, cavaleri care trebuiau finanțați din veniturile proprii. Prelații bisericilor trebuiau să contribuie și ei cu bani sau cu oameni în funcție de posibilități. Deoarece situația din Occident din acea perioadă dar și contextul internațional erau destul de tulbure, apelul papei a rămas fără prea mare ecou. La sfârșitul anului, papalitatea s-a văzut nevoită să impună o taxă generală asupra clerului. Cardinalii trebuiau să achite a zecea parte din veniturile lor ca taxă pentru anul următor. Alți clerici trebuiau să achite a paisprezecea parte din venituri, cu excepția unor ordine ca cistercienii, care achitau doar a cincisprezecea parte din venituri.
Deoarece rezultatele obținute nu erau pe masura așteptărilor, papa încredințează predicarea cruciadei harismaticului Fulk de Neuilly. Acesta era celebru pentru lipsa sa de teamă în fața principilor și mai marilor conducători, o dovadă în acest sens constituind-o celebrul episod când acesta i-a ordonat regelui Richard să renunțe la mândria și avariția sa. La cererea papei și din îndemnul acestuia, Fulk a început să călătorească, să predice în favoarea cruciadei și să-i convingă și pe oamenii simpli să pornească la luptă pentru eliberarea locurilor sfinte. Deși nu au existat restricții în privința categoriilor sociale cărora li se predica noul asalt spre orient, Cruciada a IV-a nu a fost una a maselor, deși nici nu au lipsit cu desăvârșire, ci a fost mai mult o mișcare a baronilor și cavalerilor.
Momentul în care s-a început formarea unei armate în adevăratul sens al cuvântului este reprezentat de un turneu cavaleresc ținut de contele Thibaut de Champagne, la castelul lui de la Ėcry-sur-Aisnes, în Ardennes, regiune în nordul Franței, la 28 noiembrie 1199. Cavalerii conduși de contele Thibaunt și de vărul său, contele Louis de Blois, au fost cuceriți de entuziasmul comun și au militat ei înșiși pentru o cruciadă. Exemplul celor doi tineri a încurajat pe mulți să le urmeze în luarea Crucii: Simon de Montfort, Renaud de Montmirail, Garnier, episcop de Troyes, contele Gautier de Brienne, Gautier de Vignory, Guy de Plessier, Vilain de Nully, Geoffroy de Villehardouin, mareșal al ținutului Champagne, Guillaume de Nully, Jean Foisnon și mulți alții, în timp ce contele Thibaut de Champagne este ales drept conducător al cruciaților. La 23 februarie 1200 în orașul Bruges, contele Balduin de Flandra, a luat și el Crucea. În Picardia, provincie situată în nord vestul Franței, puternicul conte Hugh de Saint Pol, un veteran cruciat, s-a angajat și el în noua întreprindere cruciată.
Totuși, deși predicarea cruciadei s-a facut sistematic în tot Apusul Europei, la început au raspuns doar nobilii francezi printre care se numără și cei mai sus menționați. Acești au realizat că numarul lor este insuficient pentru a întreprinde ceva imediat fapt pentru care au mai asteptat încă un an, până in 1200, pentru ca numărul cruciaților să fie suficient de ridicat. În această perioadă de așteptare cavalerilor francezi li s-au alăturat micii baroni cu slujitorii lor dar și pelerini. Orașele italiene, încă interesate în obținerea de privilegii comerciale în Orient au promis să participe și ele. Clasa socială a țărănimii nu a fost prea entuziasmată și doar puțini s-au încumetat să participe. Componența aproape exclusiv nobiliară și orășenească a dat cruciadei a patra un caracter pregnant politic, cel religios estompându-se în ciuda eforturilor papei de a-l menține.
În privința strategiei pe care avea să o urmeze această armată în curs de formare, conjunctura internațională a reprezentat factorul decisiv. Deoarece precedenta cruciadă a lui Barbarosa a arătat nenumăratele dificultăți pe care marșul pe uscat le poate întâmpina, s-a hotărât ca de această dată transportul trupelor să se facă pe mare. Declinul Imperiului Bizantin făcuse ca nici un drum prin Balcani sau Anatolia să mai fie sigur. Cum nici un port francez nu era capabil să pună la dispoziția cruciaților numărul de corăbii necesare, armata cruciată s-a văzut nevoită a alege între cele trei mari orașe maritime italiene: Genova, Pisa sau Veneția, al căror comerț contribuise esențial la dezvoltarea Apusului. Decizia, acceptată în cele din urmă în unanimitate, a fost de a cere ajutorul republicii Veneției pentru transportarea trupelor pe mare, decizie condiționată și de faptul că doar aceasta era capabilă în acel moment să construiească flota necesară și să asigure proviziile pentru expediție.
III.3. Negocierile cu Veneția
Această nouă strategie, de a transporta contingentul cruciat cu ajutorul vaselor, pe mare, era condiționată de primirea ajutorului Republicii Veneția, singura capabilă în acel moment să construiască vasele necesare transportării cruciaților. În această situație, nobilii care asumase crucea au format un comitet din șase reprezentanți care să meargă la Veneția și să negocieze condițiile construirii unei flotei și transportării soldaților. Cei șase, împuterniciți să găsească o soluție cu dogele Veneției, erau: Geoffroy de Villehardouin, care a fost și istoricul cruciadei, Milon Brebantul, Conon de Beithune, Alrad Maquereau, Jean de Fraize și Gautier de Gaodonvile. După unele amânări, mai mult sau mai puțin obiective, delegații au reușit să ajungă la Veneția în primăvara anului 1201.
Negocierile au fost purtate cu dogele Enrico Dandolo (1192-1205), figură impozantă în istoria Veneției dar și una dintre personalitățile remarcante ale Cruciadei a patra, care în acel moment avea peste 80 de ani.
Pentru început dogele a primit comisia cruciată doar împreună cu un numar restrăns de seniori venețieni urmând ca abia peste patru zile reprezentanții cruciaților să își poată prezenta cauza în fața consiliului său privat din șase membri. După terminarea pledoariei dogele le-a cerut un timp de așteptare de opt zile pentru a se putea sfătui ce cei 40 de membri care alcătuiau Sfatul Mare. Cauza cruciată urma să fie adusă în atenția Consiliului Mare, alcătuit din 500 de membri și mai apoi în fața poporului.
După lungi deliberări ce au durat mai bine de două săptămâni, Dogele Dandolo a putut înainta un răspuns după cum urmează: Veneția se angaja să transporte cu ajutorul vaselor 4500 de cai, 4500 de cavaleri, 90000 de scutieri și 20000 de pedestrași. De asemenea ei aigurau și hrana pentru un an de zile, vasele necesare transportului urmând să fie finalizate pe 29 iunie 1202. Tot în virtutea colaborării venețienii mai asigurau și 50 galere de război. Toate acestea veneau la schimbul unui preț. A fost astabilită astfel o remunerație de 85 000 de mărci, care puteau fi plătite eșalonat. În tratatul semnat între cele două părți se mai prevedea și faptul că Veneția va revendica jumătate din teritoriile cucerite. Este foarte interesant faptul că la semnarea tratatului expediția nu avea o destinație anume. Totuși, în secret, cruciații au căzut de acord cu membrii Sfatului Mic sau al celor șase, ca expediția să se îndrepte spre Egipt.
Pentru cruciați Egiptul era un punct strategic foarte important deoarece de acolo Țara Sfântă putea fi cucerită mult mai ușor. Problema însă era în tabăra Veneției deoarece avea relații de colaborare cu Egiptul li nu dorea să le piardă prin transportarea armatei cruciate în acea direcție. O altă problematică a alegerii traseului era faptul că oamenii simpli care asumase crucea doareau un drum direct către Ierusalim. În speranța de a atrage căți mai mulți oameni pentru cruciadă, liderii au hotărât să păstreze în secret destinația deoarece anunțarea numelui Egipt ar fi avut ca efect doar o mulțime de dezacorduri și dezordine.
Construirea flotei necesare transportului armatei presupunea un efort financiar uriaș chiar și pentru Republica Venețiană. Robert de Clari menționează că dogele a hotărât suspendarea comerțului venețian tocmai pentru a se putea concentra pe construirea flotei.
Tratatul din anul 1201 va avea efecte nebănuite, sub forma unor crize succesive. În acel moment nu se putea anticipa că acest tratat va schimba cursul expediției tocmai pentru că armata cruciată nu își putea îndeplini obligațiile financiare.
III.4. Bonifaciu de Montferrat
După ce înțelegerea cu Dogele a fost parafată, ambasada cruciată și-a reluat drumul de întoarcere. La scurt timp după întoarcerea din Veneția conducătorul armatei cruciate, contele Thibaud de Champagne, inițiatorul alcătuirii unei armate, a murit în Mai 1201.
După înmormântarea contelui Thibaut, urmașii lui au căutat un succesor. Matei de Montmorency, Simon de Montfort, Geoffroy de Joinvville și Villehardouin au fost trimiși să ofere comanda armatei cruciate ducelui Eudes de Burgundia, un văr al lui Thibaut dar acest a refuzat această responsabilitate. Ca urmare a acestui refuz Geoffroy de Joinvville a fost trimis să facă aceiași ofertă contelui Thibaut de Bar-le-Due, de asemenea văr al contelui decedat de la Champagne, dar și acesta a declinat propunerea.
După aceste două refuzuri s-a hotărât organizarea unei întâlniri la Soissons pentru a se putea lua o decizie în privința viiitorului. Aici au fost prezenți căpeteniile cruciaților francezi: Balduin de Flandra, Louis de Blois, Geoffroy de Perche, Hugh de Saint Pol și mulți alții. Acum este momentul în care Geofroy de Villehardouin propune ca și conducător al armatei cruciaților pe marchizul Bonifaciu de Montferrat, despre care a spus că este foarte iscusit și unul dintre cei mai prețuiți oameni care se află astăzi.
Marchizul de Montferrat era un faimos cavaler și mai mult decât atât, era corespunzător principiilor contelui Thibaut de Champagne. Curtea lui Montferrat era și un centru pentru ospitalitate cavalerească, de găzduire și recepție. Nobilii vizitatori se adunau acolo să asculte cântece ale celor mai faimoși trubaduri din Europa. Ținând cont de statutul lui Villehardouin, de legăturile și interesele sale, unii dintre istorici consideră că mai mult ca sigur Villehardouin a oprit la curtea marchizului Bonifaciu. Este de presupus că i-a dezvăluit marchizului misiunea de la Veneția și probabil Bonifaciu s-a arătat el însuși înclinat să se alăture cruciaților francezi. Probabil Geoffroy și Bonifaciu au stabilit atunci o relație prietenească care a devenit atât de puternică și de durată.
În ce privește persoana lui Bonifaciu, au existat multe dezbateri între cruciați, dar în cele din urmă aceștia au căzut de acord asupra alegerii marchizului italian. Marchizul de Montferrat avea suficiente calități pentru a atrage atenția conducătorilor cruciadei. El aparținea marii aristocrații internaționale. Casa de Montferrat era înrudită cu casa germană de Hochenstanfen și cea franceză de Capetians care jucase un important rol în primele cruciade.
La vârsta de 50 de ani Bonifaciu era un lider matur, cu o mare și îndelungată experiență a conducerii. El a guvernat ținutul Montferrat încă din 1183 și fusese marchiz din 1192, când fratele său Conrad a murit în Răsărit. Aptitudinile lui în diplomație sunt dovedite de abilittea lui de a menține încrederea papei în ciuda loialității față de casa de Hochenstanfen în Germania. El era privit ca un cavaler creștin ideal. Impetuozitatea și valoarea lui au fost dovedite și de moartea lui în 1207, când el s-a aruncat în luptă numai cu o sabie. El a fost unul dintre cei mai buni luptători și comandanți din vremea lui.
De multe ori s-a pus întrebarea: de ce nu a fost oferită conducerea cruciaților puternicului și popularului Balduin de Flandra? Nimeni nu părea a poseda o mai bună pretenție decât el la comanda armatei cruciate. Era bogat, cu dare de mână și dintre toți cruciații numai el poseda o fllotă proprie. Unul dintre motivele cele mai serioase pentru care Balduin a fost trecut cu vederea se datorează faptului că el nu era favoritul regelui Franței, pe care cu ceva timp în urmă îl umilise. Din motive personale regele avusese o reținere naturală în a oferi un asemenea prestigiu unuia dintre vasalii săi cei mai puternici. Dacă acesta este adevărul, și se pare că acesta este, Filip Augustus, regele Franței, a intervenit în favoarea lui Bonifaciu. Acest lucru este confi rmat și de faptul că Bonifaciu îl va vizita mai târziu pe regele Franței și se va consulta cu el pe marginea expediției cruciate.
Filip de Suabia era de asemenea înclinat în mod favorabil în favoarea lui Bonifaciu. Bonifaciu de Montferrat a fost o alegere agreabilă și pentru papa Inocențiu al III-lea. În 1199 papa alesese pe marchizul de Montferrat ca și coleg al lui Conrad, cardinalul de Mainz, într-o zadarnică încercare de a stabiliza lupta pentru tronul Germaniei între Filip Hochenstanfen de Suabia și welful Otto de Brunswick. În ciuda binecunoscutei loialități față de casa de Hochenstanfen a marchizului de Montferrat, întrebuințarea lui de către papă în acest rol proeminent este surprinzătoare. Inocențiu trebuia să fi avut o mare încredere în Bonifaciu, pentru încredințarea sarcinii de conducător al cruciadei, de vreme ce acesta era prieten apropiat al temutei dinastii cu care papa era în confl ict.
Emisarii trimiși de cruciații de la Soissons să ofere comanda armatei cruciate marchizului de Montferrat, l-au găsit pe acesta la Castagnola de Lanze, un castel în ținutul Asti. Ei i-au cerut să vină la Soissons să se consulte cu liderii cruciați. Călătorind spre Soissons unde nobilii îl așteptau să ajungă spre sfârșitul verii lui 1201, Bonifaciu s-a oprit la Paris să se consulte cu Filip Augustus, regele Franței. Anterior acceptării conducerii armatei dominată de nobili francezi, gestul lui Bonifaciu era cu siguranță unul nimerit, pentru că se cuvenea ca un prinț lombard să stea de vorbă și să se consulte cu regele Franței, nu numai din curtoazie, ci și pentru că regele era capabil să-i spună multe lucruri despre oamenii peste care era chemat să conducă.
Filip Augustus l-a primit pe Bonifaciu cu afecțiune și au discutat probleme legate de politică în general nu numai cele legate strict de cruciadă. Marchizul nu a putut trece cu vederea oportunitatea de a interveni la monarhul francez în ce privește dezbinarea în lupta pentru tronul Germaniei. Regele l-a convins pe Bonifaciu că el a rămas atașat pentru cauza lui Filip de Suabia și că nu a avut nicio înțelegere cu rivalul acestuia Otto de Brunswick. Filip Augustus se pare că l-a încredințat pe Bonifaciu cu un mesaj pentru papă în care el se plângea de puternicul suport al lui Inocențiu al III-lea acordat lui Otto.
Ca șef al cruciadei, marchizul se gândise să viziteze Germania și pentru a afla ce ajutor puteau oferi nobilii Germaniei acestei cruciade. Nobilii din Germania erau divizați între cele două partide care se afl au angajate în confl ict, respectiv casa de Hochenstanfen și cea de Welf. Deși nu se putea aștepta de la germani la o susținere substanțială, pentru noul lider al cruciadei era obligatoriu, și în calitate de vasal al imperiului, să facă această încercare.
La Hagenau, Bonifaciu a dat peste un oaspete neașteptat, prințul bizantin Alexius, fi ul împă- ratului Isaac al II-lea Angelos, care fusese detronat de fratele său Alexios al III-lea. El era fratele Irinei, soția lui Filip de Suabia. Este posibil ca ideea conducerii armatei cruciate spre Ierusalim prin Constantinopol, în vederea instalării tânărului Alexius pe tron, să fi apărut acum. Au existat istorici care au considerat că deturnarea cruciadei a patra spre Constantinopol ar fi opera intrigilor dintre Filip de Suabia și Bonifaciu de Monferrat.
Față de aceste opinii unii istorici consideră că nici Filip și nici Bonifaciu nu erau într-o poziție în care ar fi putut realiza acest deziderat. Lupta lui Filip cu Otto, protejatul papei, nu decurgea în cele mai bune condiții pentru el. Filip a fost chiar excomunicat de papă în martie 1201. Prin urmare Filip avea destule probleme în propriul lui interes, pentru a satisface interesele cumnatului său.
Istoricii care atribuie cucerirea latină a Constantinopolului unui plan secret, așază la origine pe Filip de Suabia și văd în alegerea lui Bonifaciu de Montferrat instrumentul cerut de Hochenstanfen pentru realizarea lui. Autorul lucrării Gesta Innocentii, dorind să-l absolve pe papa Inocențiu al III-lea de orice responsabilitate în ce privește atacarea Constantinopolului, a învinovățit casa de Hochenstanfen de faptul că Bonifaciu și Filip trataseră instalarea lui Alexius în Constantinopol prin armata cruciată. Se presupune că o astfel de discuție avusese loc în mod sigur, dar că nici Filip și nici Bonifaciu nu aveau cum să anticipeze o deviere a cruciadei spre Constantinopol.
IV.1. DEVIEREA CRUCIADEI
IV.1.1 Cruciații la Veneția
Termenul stabilit pentru plecare se apropia iar venețienii își îndepliniseră partea lor din contract. Flota venețiană pusese la dispoziție vase pentru a transporta 33. 500 de oameni, dar la Veneția au venit doar o treime din numărul acesta. Flota pentru cruciadă era gata dar cruciații nu aveau suma necesară. Unii dintre lideri și-au donat averile dar tot lipseau în continuare 34 000 de mărci din suma de 85 000 convenită.
Rândurile cruciaților începuseră să se destrame deoarece suspiciunea asupra tratatului crescuse foarte mult. Mulți dintre cruciații simpli nu întelegeau de trebuie să meargă ma întâi în Egipt. Această stare de nemulțumire era amplificată și de Venețieni întrucât aceștia nu aveau nici un interes să meargă ân Egipt. Chiar mai mult de atât, în primăvara anului 1202, un număr de mesageri venețieni au fost la Cairo pentru a semna un tratat comercial cu sultanul Al-Adil. Acesta din urmă fusese asigurat de către venețieni că nu se va porni o expediție împotriva Egiptului.
IV.1.2. Cucerirea cetății Zara
Aflați în imposibilitatea de a achita întreaga sumă datorată Veneției pentru construcția flotei și transportului soldaților, cruciații, dar și dogele, au fost nevoiți să gasească o soluție de compromis prin care să se acopere diferența. Acesta este momentul în care Enrico Dandolo propune ca armata cruciată să cucerească pentru Veneția orașul Zara de pe coasta Dalmației. Această idee, oricât de bună era pentru interesele Veneției, care nu dorea o campanie prin Egipt, ridica mari probleme conducătorilor cruciadei. O astfel de problemă era reprezentata de o mare parte din masa cruciațior care doreau să îsi îndeplinească scopul pentru care au luat crucea, eliberarea Locurilor Sfinte, și nu sa fie prinși în mijlocul unor întelegeri de ordin politic. Odată întelegerea parafată între conducătorii cruciadei, bătrânul și aproape orbul doge Enrico Dandolo i-a la rândul său crucea si este de acord să conducă fortele venețiene care, într-o izbucnire de entuziasm cruciat ajung să numere aproximativ 21 000 de oameni.
Zara era un oraș catolic latin care își declarase loialitatea regelui Imre al Ungariei, rege care la rândul său își manifestase dorința de a participa la cruciadă. Deoarece propunerea de a cuceri acest oraș în contul sumei restante datorate venețienilor a cauzat disonanțe în rândul armatei cruciate și chiar supărase Biserica Catolică, papa Inocențiu III avertizează și chiar amenință cu excomunicarea pe cei care aveau să participe la acest atac. Situația aceasta deja tensionată și deficilă avea să se complice și mai mult atunci când, în una Septembrie 1202, reprezentanții prințului Alexios Anghelos, fiul impăratului detronat Isaac al II-lea( fiul celebrei Theodora, sora lui Alexios Comnenul), sosesc de la Verona în Veneția cu propuneri din partea acestuia. Propunerile pe care le făcea printul Alexios erau incredibile și presupuneau consecințe majore în situația în care ele erau îndeplinite. Astfel, prințul fugar, promite supunerea Bisericii Grecești Ortodoxe papalității, se angaja să subvenționeze cruciada cu 20 000 marci de argint, oferea provizii pentru un an de zile, precum și 10 000 de călăreți pentru armată și menținerea permanentă a 500 de soldați în Țara Sfântă. În schimbul acestor aferte el dorea ajutor pentru a-l detrona pe unchiul său Alexios III, împăratul Imperiului Bizantin.
Aceste propuneri au divizat liderii cruciadei și astfel au fost ținute secrete de restul armatei, pentru a nu tensiona și mai mult starea deja existentă. Au existat în tabăra cruciată și unii lideri care considerau că o astfel de ofertă era prea bună pentru a fi refuzată. Printre aceștia se numărau Bonifaciu de Montferrat, Balduin de Flandra, Louis de Blois, Hugh de Saint-Pol și dogele Enrico Dandolo. Cei menționați mai sus au semnat astfel o înțelegere cu prințul Alexios prin care se angajau să ajute la detronarea împăratului bizantin iar prințul urma să se alăture acestora la Zara, înainte de 20 Aprilie 1203. Această întelegere nu a rămas secretă prea mult timp deoarece în scurt timp și împăratul Alexios III avea să afle planurile care se făceau între cuciați și fiul împăratului detront Isac al II-lea. Nici reacția împăratului bizantin nu s-a lăsat așteptată. Acesta timite o scrisoare papei prin care se plânge acestuia de eventualitatea unui atac al cruciaților.
Flota Cruciadei a Patra a părăsit Veneția în prima săptămână a lunii Octombrie 1202 dar nu ca un grup unitar ci în două divizii: prima, care conținea contindentul principal al cruciadei, a navigat la Pola, unde a și rămas câteva zile, în timp ce a doua divizie, condusă de Dogele Dandolo, a navigat la Piram. Orașele din apropierea acestuia, mai exact Trieste și Muggia, și-au declarat imediat loialitatea față de Veneția și chiar s-au bucurat de o vizită a Dogelui înainte de plecarea acestuia spre Zara.
Cele două contingente navale s-au grupat în imediata apropiere a orașului Zara pe 10 și 11 Noiembrie. Forța navlă din acel moment consta în 50-60 galere de război, aproximativ 150 galere pentru transportul cailor și un număr necunoscut de alte vase dintre care aproximativ 50 erau vase de mari dimensiuni.
În momentul debarcării forțelor venețiene conducătorii orașului erau pregătiți să se predea acestora. Au existat totuși unii dintre aceștia care încă mai sperau că avertismentul Papei Inocențiu III va împiedica asaltul. În speranța împiedicării asaltului locuitorii orașului au agățat cruci pe zidurile exterioare pentru a arăta că ei nu erau doar creștini ci și cruciați. Nici acestă încercare a locuitorilor și nici avertismentul papei nu au putut împiedica asaltul. Pe 24 Noiembrie 1202 Zara s-a predat trupelor cruciate. Din păcate nu avem informații clare cu privire la distrugerile pe care le-a provovat cucerirea orasului prin forță.
În iarna respectivă armata a staționat în oraș, găsind aici adăpostul necesar dar provizii cam puține. Este important să menționăm că acest episod nu a fost receptat pozitiv de către toți membrii armatei cruciate. O parte dintre aceștia au părăsit acum cruciadă în timp ce o altă parte si-au continuat singuri drumul spre Țara Sfântă. Majoritatea forțelor au rămas totuși în Zara.
Pe parcursul iernii au continuat negocierile dintre liderii cruciadei și prințul Alexios, negocieri care au culminat cu semnarea unui tratat formal în luna Ianuarie 1203. Prin acesta cruciații se angajau să ofere ajutorul necesar pentru ca prințul să devină noul împărat al Imperiului Bizantin. Tot în acestă iarna Papa Inocențiu a luat drastica decizie de a excomunica întreaga cruciadă. Această excomunicare nu a durat mult deoarece în luna Februarie 1203 Papa decide să o ridice cu condiția ca liderii cruciadei să acorde despăgubiri regelui Ungariei și să jure că nu vor mai ataca niciodată creștinii. Condițiile impuse de către Papă au fost acceptate de către liderii cruciadei cu excepția dogelui Enrico Dandolo care refuză să recunoască greșeala pe care au făcut-o prin atacare orașului. În această situație Venețienii au rămas în continuare în afara Bisericii.
Pe 07 Aprilie 1203 armata cruciată a eliberat Zara iar pe 20 au ridicat iar pânzele cu destinația Insula Corfu. Bonifaciu de Montferrat împreună cu Enrico Dandolo au ramas în continuare în Zara pentru al aștepta pe Prințul Alexios. Această nouă mișcare de trupe a ajuns să fie cunoscută și de către Împăratul Bizantin. Prevăzând evenimentele ce aveau să urmeze, Alexios III începe pregătirile pentru un conflict armat. Cronicarul Nicetas Choniates mărturisește că împăratul a inceput fortificarea zidurilor Capitalei și întărirea navelor care erau ordonate la intrarea în Cornul de Aur.
Perioadă de staționare a armatei în Corfu a reprezentat momentul decisiv pentru devierea expediției către capitala Imperiului Bizantin. Nu toți cruciații erau de acord cu această nouă schimbare de planuri. După ce Bonifaciu, Enrico Dandolo și Prințul Alexios se alătură armatei staționate în Corfu, ofertele substanțiale ale prințului bizantin precum și promisiunea liderilor, că armata va staționa în Constantinopol doar o lună înainte de plecarea către Țara Sfântă, aveau să convingă majoritatea cruciaților. Astfel se ajunge la decizia ca armata celei de-a Patra Cruciadă să navigheze către capitala Imperiului Bizantin pentru a-l susține pe Prințul Alexios în încercarea de a dobândi tronul imperial.
IV.1.3. Devierea către Constantinopol
Pe 24 Mai 1203 flota parăsește Corfu. Cruciații călătoreau acum prin marea Egee făcând o scurtă oprire la Halkis. Aici autoritățile locale și-au declarat loialitatea către prințul Alexios. Liderii cruciadei, încurajați de această supunere a localității, dotorată în mare parte imaginii pe care care o avea Prințul în aceste zone, au oferit lui Alexios câteva nave pentru a-și extinde autoritatea și în zonele învecinate. Pe 23 Iunie cruciada ajunge la Agios Stefanos, chiar în vestul capitalei Bizantine. În loc să debarce pe țărmul european, flota a navigat catre Calcedon, oraș situat pe partea asiatică a Bosforului deoarece Dogele Dandolo a sugerat că ar fi un loc potrivit pentru baza armatei.
Conștient că motivul inițial al abaterii Cruciadei a Patra a fost lipsa de resurse, pe 2 Iulie Împăratul Alexios III s-a oferit să hranească și să finanțeze Cruciada cu condiția ca aceștia să părăsească teritoriul bizantin. Din păcate liderii cruciați nu au acceptat și și-au menținut în continuare poziția de susținere a prințului Alexios, cerând chiar împăratului Bizantin să abdice.
Poziția strategică avantajoasă pe care o ocupau acum forțele cruciate, puteau ataca foarte ușor Galata și putea presa Bosforul, a făcut ca pe 5 Iulie, în ciuda fortificațiilor substanțiale de care dispunea turnul Galata, să cadă în mâna cruciaților. Trebuie să menționam că împăratul bizantin nu a rămas impasibli la această mișcare, el chiar trimițând unități militare pentru ajutor, dar fără efect.
Spre deosebire de armta Otomană care a cucerit Constantinopolul în 1453, contingentul armat al Cruciadei a Patra era relativ redus. În acestă situație liderii cruciați știau că trebuie să își concentreze ofensiva asupra unei părți limitate din defensiva orașului. Ei au ales partea de nord-vest deoarece armata putea lua cu asalt zidurile defensive ale Platului Vlacherne în timp ce flota Venețiană putea ataca partea de vest a Cornului de Aur. Așa s-a ajuns ca pe 10 sau 11 Iulie, folosind probabil podul pe care l-au folosit trupele bizantine pentru retragerea din Galata, armata cruciată să traverseze Cornul de Aur și să își stabilească baza de asediu în fața Palatului Vlacherne. Potrivit lui Nicetas Choniates, baza bilitară a cruciaților era împărțită corturi și palisade de lemn poziționate în jurul dealului. Soldații bizantine de pe zidurile cetății puteau vedea fortificațiile cruciate și aproape puteau vorbi cu cei din afara orașului.
IV.2. Primul asalt asupra Constantinopolului
Cruciații au ajuns în afara capitalei bizantine sperând ca Prințul Alexios să fie așteptat de către locuitorii acestuia. Când s-a dovedit că situația era de fapt alta, ei au atacat orașul, forțând eventual bizantinii să accepte un nou conducător. Deși mulți dintre cruciații simpli si-au manifestat dezacordul cu privire la atacarea orașului creștin, clerici catolicii i-au convins garantându-le iertarea păcatelor, în numle Bisericii și în numele Papei.
Pentru aproximativ două săptămâni ambele tabere, cea cruciată și cea bizantină, s-au bombardat reciproc cu mașini de aruncat pietre și săgeți, cele ale cruciaților ajungând până la palat iar cele ale bizantinilor ajungând până în tabăra atacatorilor. Primul asalt major a fost orientat către Palatul Vlacherne pe 17 Iulie dar cruciații au fost respinși, suferind pierderi substanțiale. În același timp a avut loc și ofensiva Venețiană, această având mai mult succes, reușind să obțină controlul asupra aprximativ 30 de turnuri orientate către Cornul de Aur. În această situație critică împăratul bizantin a luat decizia de a organiza o amplă ofensivă orientată împotriva flancului armatei cruciate. Această mișcare s-a dovedit a fi un adevărat succes deoarece ofensiva bizantină a reușit să determine trupele Contelui de Flandra să se reorganizeze într-o altă locație și a determinat și flota Venețiană să își încheie ofensiva asupra turnurilor din Bosfor pentru a veni în spijinul trupelor aflate pe uscat. Această mișcare armată a avut ca efect și izbucnirea unui incendiu în interiorul capitalei, incendiu care a aras până pe 18 Iulie și a distrus o suprafață incredibil de mare.
IV.2.1. Fuga împăratului și disensiunile cu Alexios al IV-lea
La sfârșitul zile de 17 Iulie atacatorii se aflau într-o poziție deloc plăcută deoarece primul contact cu forțele bizantine i-au făcut să sufere pierderi grele fără a primi ceva concret drept răsplată. În orice caz, fără ca occidentali să știe, focul mai sus amintit dar și retragerea împăratului de pe câmpul de luptă au făcut ca acesta să sufere o lovitură de imagine în rândul locuitorilor orașului și chiar a pierdut suportul aristocrației și a armatei. În această situație Alexios al III-lea a văzut doar o ieșire posibilă. Cu o cantitate considerabilă de aur dar și cu alte valori din tezaurul orașului, Împăratul Alesios III a fugit pe timpul nopții, lăsând imperiul fără conducător și armata fără organizator.
Fugă Împăratului a determinat Curtea Bizantină să reinstaureze pe scaunul imperial pe Isac al II-lea. Cruciații, surprinși oarecum de această nouă desfășurare a evenimentelor, au insistat ca fiul lui Isac II, prințul Alexios, să fie numit și el co-împărat la domnie. Aceste insistențe ale occidentalilor sunt de înțeles deoarece Prințul era garantul tuturor promisiunilor făcute. Curtea imperială a acceptat această poziție și pe 1 August 1203 fiul lui Isac al II-lea a fost încoronat cu numele Alexios al IV-lea. În acest moment diversiunea cruciadei către Constantinopol părea un real succes.
Realitatea era în fapt alta deoarece Curtea imperială Bizanțină nu se afla în poziția în care să poată oferi fondurile, mâncarea și asistența militară care au fost promise de tânărul împărat. A fost făcută totuși inițial o plată pentru ca armata cruciată să achite o parte din debitele datorate Veneției. Pe măsură ce timpul trecea conducătorii celor două tabere se afundau într-o situație destul de ingrată. Liderii cruciați nu puteau sau poate că nu vroiau să își îndeplinească promisiunea făcută celor care au luat crucea pentru eliberarea locurilor Sinte, în timp ce co-împărații Bizantini erau prinși între cererile propriilor cetățeni și cererile cruciaților.
Această situație tot mai alarmantă din interiorul imperiului, amplificată și de presiunea făcută de occidentali, a făcut ca în rândul liderilor Imperiului Bizantin să apară unii care doreau o rezistența și chiar o contraofensivă viguroasă împotriva celor care au asediat orașul. Printre aceștia cel mai sonor nume este cel al nobilului prizoner Alexios Doukas. Acesta a fost eliberat și chiar numit protovistiereu.
Deoarece starea de sănatale a împăratului Isac al II-lea se agrava, se crede că ar fi suferit de demență, Alexios IV propune cruciaților o campanie comună pentru extinderea posesiunilor bizantine și eventul prinderea împăratului fugar Alexios al III-lea. O parte din forța cuciată, aflată sub condurecerea lui Bonifaciu de Montferrat, Henri de Flandra și Hugh de Saint-Pol , a cceptat să participe la această campanie în schimbul unei cantități considerabile de aur. Așadar, pe la jumătatea luinii August 1203, Alexios IV și aliații săi au mărșăluit către Tracia, cucerind și supunând căteva orase printre care și Adrianopol. Din păcate pentru Alexios IV predecesorul său nu a putut fi capturat, acesta din urmă reușind să fugă și mai mult către vest.
În acest interval de timp la Constantinopol are loc un eveniment ce se impune a fi menționat. La scurtă timp după plecare Împăratului, în oraș a izbucnit o revoltă pe timpul căreia Grecii au ucis un număr destul de mare de rezidenți latini, incusiv Pisanii care se bucuraseră la un moment dat de susținerea Împăratului. Supraviețuitorii acestui masacru au fugit către cruciați și s-au alăturat armei acestora. În ziua imediat următoare, o bandă armată de occidentali înarmați au trecut Cornul de Aur și au incediat o moschee, construită în semn de prietenie față de sultanul Saladin, izbucnind astfel un nou incendiu care a ars pănă pe 21 August. Acest a devenit unul dintre cele mai extinse conflagrații urbane din Istoria Europei lăsând apoximativ 100 000 de oameni fără case.
Văzând distrugerea pe care a suferit-o orașul lor, bizantinii au dat imediat vina pe Alexios IV ca fiind vinovat de distrugeri deoarece el a fost cel care a adus în oras occidentali. Reîntors în oraș, tânărul conducător a încercat să zdobească opoziția formată prin spânzurarea celor implicați în orbirea și depunera din scaun a tatălui său. In orice caz împăratul a conștientizat că popularitatea lui a suferit o nouă lovitură și după un avertisment formal, Alexios IV a incetat toate plățile către cruciați pe 1 Decembrie 1203. Acest lucru nu a fost acceptat de occidentali deoarece ei încă mai așteptau îndeplinirea promisiunilor făcute. Astfel, pentru a pune presiune pe bizantini, încep atacarea și distrugerea teritoriilor bizantine învecinate. Astfel s-a ajuns la noi ciocniri între atacatori și bizantini, ciocniri în care se va evidenția cel mai mult Alexios Doukas.
IV.2.2. Un nou împărat! Alexios al V-lea
Pe 25 Ianuarie 1204 răbdarea bizantinilor a ajuns în sfârșit la final. Acum au loc revolte pe străzile orașului și manifestări împotriva occidentalilor dar și a împăratului. Alexios IV a încercat acum să obțină din nou ajutorul cruciaților dar a fost prins și întemnițat e către Alexios Doukas. Tot în această perioadă moare și bătrânul Isac al II-lea. Pentru căteva zile s-au făcut presiuni pentru ca pe tronul imperial să urce tânărul nobil Nicholas Kanabos. Din păcate nu avem o dată precisă dar în acest timp Alexios Doukas se proclamă împărat iar tânărul Kanabos este executat. Pe 5 Februarie 1204 are loc încoronarea oficiala a lui Alexios Doukas și pentru un timp părea că bizantinii s-au ales cu un lider determinat care putea să unească capitala împotriva cruciaților și Venețienilor.
Toate aceste evenimente păreau să ducă către un singur deznodământ: o confruntare finală între cruciați și bizantini. Imediat după încoronare, noul împărat a început fortificarea sistemul defensiv a orașului și a organizat mai multe acțiuni defensive în afara acestuia. Situația financiară a imperiului nu s-a îmbunătățit însă peste noapte, Alexios V fiind nevoit să ceară mari sume de bani nobililor care au prosperat în timpul împăraților precedenți.
O altă problemă majoră, cu care se confrunatau însă ambele tabere, era nevoia urgentă de a procura hrană. Armata bizantină nu era sufucient de puternică pentru a împiedica demersurile cruciaților de a procura hrana, în timp ce arma cruciață era prea mică pentru a putea oprirea aprovizionarii orașului. Acest lucru l a determinat pe împăratul bizantin să conducă o ambuscadă împotriva trupelor lui Henry de Hainault, însărcinate cu procurarea proviziilor. Deși ambele forțe erau puține la număr pierderile au fost considerabile. Potrivit lui Nicetas Choniates acesta este momentul în care liderul bizantin pierde pe câmpul de luptă Icoana Maicii Domnului, o lucrare impresionantă și foarte valoroasă, făcută din aur și pietre prețioase.
Nicetas Choniates menționeză și o încercare a împăratului bizantin de a negocia un final pașnic al evenimentul. Tosuși, se pare că venețienii au sabotat această încercare.
IV.2.3. Partitio Ramaniae
În Martie 1204 liderii Cruciați și Latini decid cucerirea metropolei bizantine și redactează în acest sens un document solemn prin care se stabileau cotele ce aveau să revină fiecăruia.
Vețienii urmau să primească 3/8 din teritoriile imperiale ( un sfert și jumătate), iar cruciații celelalte 5/8, dintre care viitor împărat beneficia de 1/4 din tot teritoriul bizantin. Constantinopolul urma să fie împărțit între negustorii din sudul Italiei ( 3/8) și împărat (5/8). În privința împăratului, acesta urma să fie ales de către 6 electori din fiecare tabără și avea să fie din rândul cruciaților în timp ce patriarhul urma să fie ales din rîndul venețienilor. Actul respectiv mai menționa și teritoriile ce urmau să fie acordate părților. În afară ce cele 5/8 din Constantinopol, suveranul urma să dețină și ținuturile din Asia Mică, o parte din Tracia și principalele insule din Marea Marmara și Marea Egee ( Chios, Lesbos, Samos, Lemnos, Cos și altele). La rândul său, Veneția, și-a rezervat întrega rețea de insule, coaste și ceteți, care controlau comerțul din Adriatică, Marea Egee și strâmtori:insulele Corfu, Cephallonia, Leucade, jumătate din Pelopones, cu insulele Eubeea, Andros, Salamina și Egina, precum și teritoriul grecesc de la vest de Pind și o parte din Tracia.
Cele 3/8 ce aparțineau baronilor erau constituite din Macedonia, Thessalia, o parte din Tracia și jumătate din Grecia. Trebuie să meționăm că Marchizul Bonifacius de Montferrat primise anterior insula Creta de la prințul Alexios Anghelos, dar aceasta nu mai figurează în Partitio Romaniae.
IV.3. Al doiea asalt și cucerirea Constantinopolului
Cel de-al doilea asalt al Cruciadei a Patra asupra Capitalei Imperiului Bizantin a început pe 9 Aprilie 1204 însă, în ziua precedentă, au avut loc pregătiri febrile pentru ca oamenii să poată traversa Cornul de Aur. Villehardouin decrie cum toți intrau in vase și își puneau caii în transportoare. Fiecare divizie avea vasul său … și ficare vas era separat în galere de luptă și nave de transport. Între timp Împăratul Bizantin Alexios V și-a stabilit postul de comandă în prejma mănăstirii Pentapoptes, locație care îi permitea să observe flota inamică, Cornul de Aur dar și fortificațiile amenințate.
Acolo unde distanța dintre țărm și zid permitea, cuciații debarcau cuști armate pentru ai proteja pe săpători de rafalele arcașilor bizantini. Din nefericire pentru atacatori, artilera bizantină s-a dovedit a fi extrem de eficientă, așa cum notează Robert de Clari. Tot el menționează și curajul de care au dat dovadă Englezii, Danezii și Grecii înarmați cu topoare și situați pe zidurile cetății.
În alte părți Venețienii au încercat un asalt direct din vasele de luptă asupra zidurilor, dar, promițător cum a fost, acest asalt a eșuat, așa cum descrie Nicetas Choniates: Atât navele care transportau scările cât și vasele care transportau caii au fost respinse de zidurile pe care ei le-au atacat fără succes. În această situație cruciații s-au văzut nevoiți să se retragă înapoi în locul de campanie și chiar au ținut un mic conciliu. Acesta este momentul în care unii dintre liderii armatei sugerează ca următorul atac să fie orientat către partea de sud a zidurilor dar Venețienii s-au opus deoarece acest lucru ar fi fost prea periculos din punct de vedere strategic pentru flotă.
După căteva discuții se ajunge la o întelegere. Astfel, următorul atac avea să fie asupra zidurilor Cornului De Aur, în ziua de Luni, 12 Aprilie. Totuși acest asalt eșuat a creat dezordine în răndul taberei atacatorilor. Soldații se îndoiau oarecum de decizia luată de a ataca capitala Bizantină. . Ca să reducă la tăcere și aceste ultime reticențe, în duminica următoare, sfidând interdicțiile lui Innocențiu III, „episcopii”, scrie Robert din Clari, „au predicat pe câmpul de luptă și (…) le-au arătat pelerinilor că lupta lor este legitimă, deoarece grecii erau niște trădători și niște ucigași; neloiali, pentru că îl omorâseră pe stăpânul lor legitim: erau mai răi decât evreii. Episcopii spuneau că-i vor absolvi – în numele lui Dumnezeu și al papei – pe toți cei care vor lua parte la asalt; și episcopii au poruncit pelerinilor să se spovedească și să se împărtășească și să nu se teamă să-i atace pe greci, căci aceștia erau dușmanii Domnului Dumnezeu”.
Sâmbăta și Duminica au fost petrecute pentru a repara vasele și masinăriile de asalt. În dimineața zilei de Luni armata Cruciată a lansat un alt atac. Încă o dată cele două armate se bombardau reciproc cu găgeți și dispozitive incendiare. Bizantinii au fost în avantaj până în jurul mijlocului zilei însă situația avea să se schimbe.
Intarea propriu-zisă în oraș este descrisă foarte detaliat de către Rodert de Clari. Acum iese în evedință fratele lui Robert de Clari, care dă dovadă de mult curaj rușind să cucerească una dintre portți dar și un cavaler francez care, potrivit lui Nicetas Choniates, poate fi identificat ca Petru de Amiens.
Toate sursele sunt de acord în legătură cu iițiativa împăratului Alexios V de a lansa o contra ofensivă. Totuși acestă dorință nu se regăsea și în inimile soldaților care au părăsit împăratul și au fugit. În acest sens Cronica de la Novgorod prezintă o situație dramatică în care se afla Alexios în acel moment : Împăratul Alexios îi încuraja pe nobili și pe toți oamenii, dorind să lupte … dar ei nu îl ascultau. Cu toții au fugit de lângă el. La rândul său și împăratul a fugit de ei (Franci), dar ei l-au urmărit până la Hipodrom. În acest moment rezistența bizantină s-a probușit, celebrul Petru de Amiens, amintit mai sus, reușind să distrugă o altă poartă, opținând astfel cale liberă occidentalilor pentru a intra în oraș. Acest al doilea asediu al Constantinopolului, în urma căruia capitala Bizantină a fost cucerită s-a încheiat în dimineața zilei de 13 Aprilie. Pe timpul nopții, 12-13 Aprilie, Împăratul bizantin renunță la orice încercare de a se opune și fuge din oraș împreună cu soția fostului împărat Alexios III dar și cu o parte din fiicele acesteia.
Elita Bizanțină rămasă nu s-a predat imediat după fuga lui Alexios ci chiar a încercat să îi găsească acestuia un înlocuitor. Printre cei care se prezentau ca potențiali viitori împărați se număra Constantin Doukas, el fiind probabil fiul lui Ioan Anghelos Doukas și unchiul împăraților Isac II și Alexios III, și un anumit Laskaris, care era probabil fie Constantin Laskaris sau fratele său, Theodor Laskaris, viitorul împărat de la Niceea. Acesta din urmă a fost ales dar, deși el a încercat să motiveze armata și cetățenii să reziste, nu a găsit un suport adevarat. În aceste condiții, la fel ca majoritatea artistocrației, părăsește și el capitala.
În mijlocul unui incendiu care distruge mai mult de jumătate din clădiri, armata victorioasă se pornește pe un jaf și niște atrocități pe care le-a enumerat un martor, mitropolitul Efesului, Ioan Mazarites: „Atunci, piețele, casele cu două sau trei etaje, locașurile sfinte, așezămintele mănăstirești pentru tinerele fete, mănăstirile de călugări și de maici, sanctuarele și chiar Marea Biserică a Domnului [Sfânta Sofia], palatul imperial au fost de peste tot năpădite de războinici, de spadasini cu mintea întunecată, care respirau crima, cu arme, cu lănci, cu săbii și pumnale; arcașii, călăreții aveau privirea cruntă, urlau ca Cerberul și răsuflau precum Caron, jefuiau așezămintele Domnului, furau obiectele de cult, înjurau de lucruri sfinte. Aruncau la pământ imaginile și icoanele lui Iisus, ale Mamei Sale și ale sfinților, care de veacuri sunt plăcute lui Dumnezeu. Proferau necuviințe și blesteme, smulgeau copiii din brațele mamelor și pe mame de lângă copii, necinsteau fără rușine fecioarele în chiar locașurile de cult, fără teamă de pedeapsa dumnezeiască și nici de răzbunarea oamenilor.
Dezveleau pieptul femeilor, ca să vadă dacă nu țin ascunse podoabe sau obiecte de aur; le despleteau părul și le smulgeau vălurile de pe cap … Peste tot nu auzeai decât plânsele și țipete de durere și de suferință … îi măcelăreau pe nou-născuți, ucideau femeile demne, le despuiau chiar și pe bătrâne și le necinsteau. Chinuiau călugărițele, lovindu-le cu pumnii și izbindu-le cu piciorul în pântece, doborându-le la pământ sub lovituri pe aceste ființe demne de respect. Vărsau sânge de om peste altarele sfinte și, pe fiecare dintre acestea, în locul mielului lui Dumnezeu, jertfit pentru mântuirea omenirii, ei îi târau pe oameni, ca pe oi, și le retezau capul. Acesta era respectul arătat pentru lucrurile Domnului de către astfel de ființe care purtau pe umeri semnul Crucii lui Hristos! Așa să-i fi învățat pe ei episcopii lor să se poarte? Și cum să-i numim noi pe aceștia? Arhiepiscopi printre soldați, sau soldați printre arhiepiscopi?”
Cuceritorii s-au dedat la abuzuri, fărădelegi, și blasfemii care s-ar putea compara doar cu cele comise de vandalii lui Genseric, din anul 456, când aceștia au cucerit Roma. N-au fost cruțate nici sfintele lăcașuri. Podoabele de aur și argint, pânzele și draperiile brodate cu nestemate și metale prețioase din biserici erau împărțite între cuceritori. Relicvele creștine și sfintele moaște, în care era atât de bogat Constantinopolul, au fost literalmente rupte în bucăți de către „cucernicii” cavaleri și prelații catolici care i-au însoțit. Astfel, au fost jefuite printre miile de relicve și asemenea unicate ca „Năframa Veronicăi” cu care s-a șters Mântuitorul pe față în drumul său spre Golgota și pe care a rămas chipul Său nefăcut cu mîna omului.
Această relicvă se păstrează astăzi la Toledo în Spania. Același lucru s-a întâmplat și cu renumitul „Giulgiu de la Torino” în care a fost înfășurat Trupul lui Iisus înainte de a fi pus în mormânt și pe care s-a păstrat imaginea „fotografică” a Trupului. El a fost răpit și dus în Franța ca apoi să ajungă în catedrala din Torino în Italia. Nu a fost „trecută cu vederea” de către cruciați nici catedrala Sfintei Sofia, jefuită și ea în modul cel mai barbar. Au fost prădate până și cavourile imperiale. Osemintele marelui Iustinian au fost dezgropate și ele pentru a fi despuiate de podoabele și hainele prețioase în care era îmbrăcat trupul acestuia.
Cronicarii occidentali se arată însă discreți în privința actelor de violență comise. Astfel, vechiul mareșal al provinciei Champagne și viitor mareșal al Romaniei, Villehardouin, spune: „Atunci i-ați fi putut vedea pe cruciați cum îi ucideau pe greci. Au fost acolo atâția morți și răniți, fără sfârșit și fără măsură.”
Autorii bizantini, ca Mazarites, completează această discreție. Dar și unii și ceilalți sunt de acord asupra proporțiilor jafului. Astfel, Villehardouin scrie: „Marchizul Boniface de Montferrat a călărit de-a lungul țărmului drept spre Bouchelion [Bucoleon]… Cât despre comorile aflătoare în acest palat, cuvintele nu ajung să le poată descrie: căci erau atâtea bogății, fără sfârșit și fără măsură […] [Palatul] Blacherne a fost [predat] lui Henri, fratele contelui Balduin de Flandra […]. Și aici se găsea o avere uriașă […]. Ceilalți, răspândiți prin oraș, au strâns și ei multa pradă, și era atâta, că nimeni n-ar putea-o socoti…. De când e lumea lume, atâta pradă dintr-un oraș nu s-a capturat niciodată.”
Istoricul bizantin Nicetas Choniates confirmă: „Bandiții care s-au făcut stăpâni pe Constantinopol, nesătui de aur, ca toate popoarele barbare, s-au dedat la excese de jaf și de urgie nemaiauzite. Au deschis mormintele împăraților, care împodobeau sanctuarul marelui templu [biserica Sfinții Apostoli], au furat de acolo toate bogățiile, perlele, pietrele prețioase. Au batjocorit trupul împăratului Justinian. Se poate spune că acești cuceritori feroci nu i-au iertat nici pe vii, nici pe morți; l-au insultat pe Dumnezeu, i-au batjocorit pe slujitorii săi; au sfâșiat în bucăți minunatul văl al marelui templu, țesut din aur și argint curat, prețuit la mai multe milioane de mine, și cu mult mai frumos decât cel pe care îl vedeți azi.”
Jaful capătă o altă dimensiune, sacră, am putea spune. Într-adevăr, Constantinopolul era încărcat de relicve, de care occidentalii sunt atât de avizi. Enrico Dandolo n-a adus de acolo doar leii care împodobesc azi piața San Marco, ci și o bucată din Sfânta Cruce, puțin sânge de-al lui Hristos, un braț al Sfântului Gheorgheși multe altele.
Robert din Clari se plânge că marii seniori nu au lăsat aproape nimic celor mai mărunți, așa ca el; dar și el aduce la mănăstirea din Corbia o bucată din Sfânta Cruce, o bucată din veșmântul purtat de Hristos pe Cruce, o bucată din cununa de spini, din burete, și încă alte patruzeci și cinci de diverse relicve. Nici ecleziaștii nu rămân mai prejos: Gunther de Pairis, dintr-o mănăstire alsaciană, ni-l înfățișează pe abatele său, Martin, într-o biserică din Constantinopol: „Când a văzut [lădița cu relicve], abatele s-a repezit lacom la ea, vârându-și amândouă mâinile adânc, apoi, ridicându-și poalele, le-a umplut cu pradă. Preotul care îl însoțea a făcut tot așa și el.”
Jaful odată terminat, cavalerii cruciați și comanditarii lor venețienii își împart între ei teritoriul bizantin. Cei care juraseră odată să elibereze Ierusalimul din mâinile necredincioșilor se instalează acum pe pământul creștin: cruciada s-a terminat. Și totuși, ea începuse sub semnul credinței. Cruciații au hotărât să aleagă un nou împărat și printre candidați se numărau bătrânul doge venețian Enrico Dandolo și contele Balduin de Flandra. Venețienii, însă, au hotărât să se „mulțumească” cu supremația pe mare. Ei au preluat controlul asupra punctelor-cheie în Arhipelag și de-a lungul coastelor maritime ale noului imperiu latin creat pe ruinele celui bizantin. De asemenea, conform înțelegerii de la Lido, lor le-a revenit a treia parte din bogatele trofee de război și plata integrală pentru serviciile navale de transport prestate cruciaților.
Imperiul Latin de Constantinopol
Prima consecință directă a cucerii Constantinopolului de către occidentali a fost nașterea unei noi structuri sociale organizată piramidal. Această nouă structură a rămas cunoscută în istorie sub numele de Imperiul Latin de Constantinopol. În vârful acestei piramide se afla împăratul latin și patriarhul catolic cărora li se supuneau principii, baronii și seniorii. Pe baza actului semnat în luna Martie, Partitio Ramaniae, cruciații și venețienii au trecut la alegerea noului împărat și a noului patriarh. Așa cum am mai amintit, împăratul era ales prin vot, de către 12 electori, 6 aparținând Veneției și 6 cruciaților. În această situație puterea de decizie și influența era împărțită în mod egal între cele două tabere, echilibrul fiind păstrat prin faptul că cruciații își rezervau dereptul ca împăratul să fie din tabăra lor, în timp ce patriarhul urma să fie din rândul venețienilor.
Total împotriva așteptărilor lui Bonifaciu de Montferrat, care așteptând să fie ales drept noul împărat deoarece fusese liderul formal al cruciaților ocupase deja palatul imperial, Colegiul celor 12 electori îl alege ca împărat pe contele Balduin de Flandra, pe la jumătatea lunii Mai. Această decizie s-a datorat în parte și dogelui Enrico Dandolo deoarece acesta nu îl dorea pe Bonifacius la putere din cauza pericolului pe care îl putea reprezenta marchizul pentru interesele Veneției. Mai târziu, ca o măsură compensatorie, se va crea la Tesalonic un regat latin, supus împăratului de la Constantinopol, special pentru Bonifacius.
Patriarh latin al Constantinopolului a fost ales Tomasso Morosini, contrar protestelor vehemente ale papei Inocențiu al III-lea care vedea în alegerea unui patriarh din rândul venețienilor un adevărat abuz.
Contele Balduin de Flandra a fost încoronat ca prim împărat latin de Constantinopol sub numele de Balduin I (1204-1205). El a înlocuit repede sistemul imperial bizantin cu un sistem de tip feudal, similar celui din Europa Occidentală, și a împărțit posesiunile imperiului între cavalerii săi care au devenit stăpânii locali ai unor teritorii care au aparținut până la acea vreme nobililor bizantini. Balduin a intrat în conflict cu româno-bulgarii, ceea ce s-a dovedit a fi eroare fatală pentru occidentali. Împăratul a condus el însuși o armată împotriva oastei condusă de Ioniță Caloian, dar în cursul bătăliei decisive de la Adrianopol, în Tracia, din 14 aprilie 1205, a fost luat prizonier și mai târziu executat în captivitate.
Henric de Hainault (1206-1216), fratele lui Balduin, s-a dovedit a fi un conducător mult mai abil decât fratele său. El a fost încoronat ca împărat al Imperiului Latin din Răsărit în 21 august 1206. Curajul, energia și inteligența sa l-au impus a fi adevăratul fondator al Imperiului latin. El a dus o politică mult mai conciliantă față de nobilii bizantini din acea regiune ceea ce a făcut ca bizantinii să fie mai puțin violentați sau brutalizați de către latini. Henric a murit în 11 iunie 1216, înainte de a împlinii 40 de ani. După moartea împăratului Henric au urmat o serie de conducători slabi, lipsiți de importanță care vor duce Imperiul latin spre prăbușire.
Primul dintre cei mai sus mențiunați este Petru de Courtenay (1216-1218,) soțul celebrei Yolanda, sora primilor doi împărați Balduin I și Henric. Soția sa Yolanda (1217-1219) a preluat regența în Constantinopol și a condus până la moartea ei, survenită în anul 1219. La moartea împărătesei Yolanda tronul a revenit fiului ei Robert de Courtenay (1221-1228). În timpul domniei lui Robert de Courtenay venețienii i-au cerut împăratului prin Marinus Michael, reprezentantul dogelui Veneției în Romania, să confirme în mod irevocabil pactul dintre împăratul Balduin I, dogele Enrico Dandolo și Bonifaciu de Montferrat încheiat în martie 1204, și întărit de Henry în octombrie 1205.
La moartea lui Robert tronul Imperiului latin de Constantinopol ia revenit fratelui său mai mic Balduin al II-lea (1228-1261) care era încă minor. În această situație latinii au decis să-i ofere regența asupra Imperiului lui Ioan de Brienne (1231-1237), fostul rege al Ierusalimului. La sfârșitul domniei lui Balduin în 1261 Imperiul latin de Constantinopol fusese redus la zonele din împrejurimile orașului. Când bizantinii au asediat orașul, recucerindu-l în scurt timp în iulie 1261, Balduin al II-lea, ultimul împărat al Imperiului latin de Constantinopol a fugit în Occident unde va muri în 1273.
În toată această perioadă de care ne ocupăm încercările de refacere a unității Bisericii pe calea dialogului au fost numeroase dar fără efecte majore. În primii ani de după 1204 discuțiile se vor purta între latini și reprezentanții clerului și ai învățaților ortodocși din Constantinopol, ca apoi partenerii de dialog ai latinilor să fie liderii politici și bisericești de la Niceea. Primele discuții teologice între apuseni și bizantini au loc la scurt timp după căderea Bizanțului în mâinile cruciaților latini. În decembrie 1204 cardinalul Petru Capuano a adunat toți locuitorii capitalei bizantine, îndeosebi pe clerici și teologi, în catedrala Sfânta Sofia, unde printr-o cuvântare aprinsă le cere tuturor să se supună urmașului Sfântului Petru.
A doua dispută dintre latini și bizantini are loc la 26 septembrie 1206 când legatul papal Benedict de Sfânta Suzana și Thomaso Morossini convoacă la o întâlnire pe monahii din jurul Constantinopolului. În 1208 are loc un schimb de scrisori între papă și Theodor I Lascaris prin care se face debutul tratativelor de unire dintre latini și Imperiul de Niceea. Împăratul de la Niceea oferă papei supunerea sa religioasă în schimbul obținerii unei păci cu Imperiul latin, care amenința granițele imperiului său. Lunga domnie a lui Ioan al III-lea Ducas Vatatzes prilejuiește cele mai multe încercări de dialog între bizantini și latini.
Cele mai importante înâlniri sunt cele din anii 1232 și 1234. În 1237 papa Grigorie al IX-lea face noi propuneri de de unire bisericească pe care basileul bizantin de la Niceea le respinge. Alte tratative de unire s-au purtat și între împăratul Theodor II Lascaris și papa Alexandru al IV-lea, între anii 1256 și 1258, dar nici acestea n-au dat nici un rezultat.
Prezența occidentalilor în calitate de cuceritori și stăpâni la Constantinopol, precum și atitudinea lor ostilă față de populația de rând vor accentua tensiunile dintre cele două lumi creștine. Atitudinea plină de aroganță și violențele unora din reprezentanții clerului apusean, cât și amintirea jafului îngrozitor la care orașul fusese supus în momentul cuceririi, au adâncit prăpastia urii dintre bizantini și cruciații occidentali. Jefuirea Constantinopolului și profanarea comorilor sale spirituale au avut pentru bizantini consecințe psihologice inestimabile. Arhiepiscopul Chrysostomos a arătat că: „Orașul nu a fost pur și simplu cucerit. Latinii nu erau simpli invadatori. Occidentalii deveniseră dușmanii lui Hristos, profanatori ai celor sfinte; ei reprezentau într-un fel, pentru bizantini, ceea ce aveau să devină musulmanii în concepția credinciosului obișnuit din Occident”.
Pentru bizantini occidentalii au devenit profanatori și dușmani ai lui Hristos așa încât Cruciada a patra nu a putut fi uitată niciodată de creștinii răsăriteni. Cucerirea Constantinopolului de către latini nu a dus la dispariția Imperiului bizantin. Mai mulți conducători bizantini refugiați în afara Constantinopolului, după cucerirea lui de către cavalerii latini ai celei de a patra cruciade, vor cristaliza opoziția bizantină prin apariția a trei state importante: Niceea, Epir și Trapezunt, care vor salva lumea bizantină de la dispariție. Fiecare dintre aceste state grecești avea pretenția de a fi continuator al Imperiului și tindea la recucerirea capitalei imperiale.
Spre deosebire de Trapezunt și Epir, Imperiul de Niceea a beneficiat de mai multe avantaje în disputa cu latinii din Constantinopol. Trapezuntul era prea departe, iar Epirul nu avea forță economică prosperă. În schimb Imperiul de Niceea beneficia de o poziție geografică propice, de un teren întins și fertil. Văile din estul Anatoliei udate de izvoarele apelor care izvorau din munți susțineau o viață agricolă bogată. Orașul Niceea era împrejmuit de ziduri puternice și se bucura și de faima celor două Sinoade Ecumenice ținute acolo. Theodor I Lascaris (1208-1221) s-a intitulat împărat al Bizanțului în 1208 și a fost încoronat de noul patriarh ales în exil, Mihail al IV-lea Autorianos, astfel încât pretențiile sale imperiale s-au bucurat de o legitimitate venită și din partea Bisericii, fapt ce l-a avantajat pe Theodor în fața principalilor săi rivali.
După ce Theodor I Lascaris a murit în 1221 a fost urmat la tron de ginerele său Ioan al III-lea Ducas Vatatzes (1221-1254). Lui i-a urmat la tron Theodor al II-lea Lascaris (1254-1258) un om foarte educat, care studiase cu Nichifor Blemmides, unul dintre cei mai învățați bizantini din secolul al XIII-lea. Lui Theodor I Lascaris i-a urmat la tron Ioan al IV-lea în vârstă de numai 7 ani. Mihail Paleologul, în care Theodor al II-lea nu avusese încredere, a devenit noul regent, luând titlul de ”Mare Duce și Despot”. În cele din urmă în 1259 a fost încoronat împărat asociat împreună cu tânărul Ioan al IV-lea sub numele de Mihail al VIII-lea. El va fi cel care va recuceri Constantinopolul după 57 de ani din mâinile latinilor.
Pe lângă jefuirea bogățiilor materiale Constantinopolul a avut de îndurat și umilința răpirii celor mai importante comori spirituale: moaștele sfinților. De jaful apusenilor n-au scăpat nici bisericile, nici mormintele vechilor împărați ai Bizanțului, cum a fost cazul împăratului Justinian, nici icoanele, nici cărțile de cult, dar nici operele de artă ale antichității păstrate în Bizanț, cum a fost vestita Quadriga trimisă la Veneția de dogele Enrico Dandolo și așezată mai târziu pe frontispiciul basilicii San Marco ca semn al măreției Republicii Veneția. Între cele mai vechi relicve sfinte ajunse din Bizanț la Veneția se numără și cele ale Sfântului Prooroc Zaharia și ale Sfintei Elisabeta, părinții Sfântului Ioan Botezătorul, ale Sfântului Apostol Andrei, Sfântul Mucenic Policarp, Sfânta Muceniță Marina, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei etc.
Consecințele Cruciadei a IV-a
Acest eveniment unic în istoria Europei, Cruciada a IV-a, a avut urmări care s-au ridicat la nivelul complexitatății incredibile a acestuia. Predicarea expediției pentru eliberarea Locurilor Sfinte de sub dominația musulmană și alcătuirea primul contingent cruciat nu anunțau parcursul cu totul neașteptat pe care aceasta avea să îl urmeze. Tensiunile cu Imperiul Bizantin, deja existente din timpul primelor cruciade, va obliga occidentalii să aleagă o altă metodă de transport, care să le permită transportarea trupelor fără a mai încălca teritoriile aflate sub dominația Imperiului Roman din Răsărit. În această situație, cruciații se orienteză spre transportul naval și contractează în acest sens Republica Sf. Marcu pentru ajutor. Avem așadar primul element specific acestui eveniment și anume alegera unei alte metode de transport a trupelor.
Deoarece conjunctura din acea perioadă făcea posibil ca flota necesară transportului să poată fi construită doar de către Veneția, negocierile nu au fost tocmai echilibrate iar sumele cerute de către Republica din Lagune se va dovedi mult peste capacitățile financiare ale occidentalilor cruciați. Din acest motiv, dar și pentru că Veneția nu dorea îndreptarea cruciaților către Egipt, expediția care trebuia să elibereze Ierusalimul se va îndepărta către Zara și va cuceri acest oras pentru Veneția.
Cucerirea Zarei este o consecință a lipsei unei părți din suma datorată de cruciați venețienilor. Acest episod cu totul neașteptat va produce la rândul său efecte. Prima reacție a papei Inocențiu al III-lea, care nu și-a manifestat acordul ca armata cruciată să atace orașul, a fost de a excomunica întreaga crucidă. Deși în scurt timp papa ridică excomunicarea pentru cruciați, veneșienii for rămâne în continuare în afara Bisericii deoarece, în viziunea Pontifului de la Roma, ei erau singurii vinovați de această deviere. Atacarea orașul creștin nu a rămas fără efect nici în rândul crucaților simpii. O parte dintre aceștia părăsesc acum armata și se îndreaptă singuri către Ierusalim. Avem așadar, prin cucerirea acestul oraș de pe coastă Dalmației, prima deviere a cruciadei de la scopul ei declarat.
Situația complicată din Imperiul Bizantin dar mai ales intervenșia Prințului Alexios, fiul împăratului Isac al II-lea Anghelos, se vor dovedi a fi cruciale pentru a doua deviere a acestei expediții. Deoarece oferta făcută de prințul bizantin cruciaților era greu de refuzat dar și pentru că ideea cuceririi capitaei Bizantine era prezentă de foarte mult timp în mințile multor cavaleri și nobili occidentali, Venețienii și cruciații semnează un accord cu Alexios prin care se angajează să il ajute pe acesta din urmă să recâștige tronul pierdut al tatălui său. Așa se ajunge la cele două asedii ale Constantinopolului li la distrugerile incredibile pe care acestea le-au presupus. Asedierea capitalei Bizantine va provoca acesteia un prejudiciu material imens, în special prin incendiile pe care atacurile le-au provocat. Cucerirea metropolei și jaful incredibil la care s-au dedat soldații occidentali vor cântări foarte mult în evoluția ulterioară a imperiului Bizanti.
Prima consecință a cucerii capitalei Imperiului Bizantin a fost nașterea unei noi structuri sociale cunoscută sub numele de Imperiul Latin de Constantinopol. Acest nou imperiul, împărțit între cuciați și venețieni, pe baza celebrului act Partitio Romaniae, va rezista până în anul 1261 și va avea efecte dezastroase pentru relațiile dintre lumea Răsăriteană și cea Apuseană. Odata cu nașterea acestei noi forme de organizare occidentală vor lua ființă și o serie de principate vasele organizate într-o manieră feudală. Printre acestea se numără Regatul Tesalonicului, Ducatul Atenei și al Tebei, Principatul Ahaiei. Din imperiul bizantin anterior cruciadei mai rămâneau doar Imperiul Grec de Trebizonda (1204-1261), Imperiul Grec de Niceea (1204-1261) și Despotatul de Epir.
Odată cu ajungerea Constantinopolului sub stăpânire latină Papalitatea va încerca să suprime schisma în întreaga lume răsăriteană care se dezvoltase sub autoritatea Bizanțului.
Situația Bisericii Ortodoxe Răsăritene va deveni mult mai complicată în anul 1206 când, Patriarhul Constantinopolului Ioan Camateros, refugiat acel moment în Bulgaria, va muri. Astfel grecii cer papei Inocențiu libertatea de a-și aege un nou Patriarh din rândul lor. Răspunsul Papei a fost unul pozitiv dar a venit cu condiții. Acordul papei era condiționat de spunerea noului patriarh Scaunului de la Roma și de recunoașterea de către acesta a supremației Papei. Au avut loc discuții în acest sens între Patriarhul latin de la constantinopol, Tommaso Morosini, și reprezentantul grecilor Nicolae Mesarites. Din păcatele discuțiile nu au dus spre nimic deoarece era inacceptabilă supunera față de Scaunul Papal iat reconciliera cu latinii nu putea fi concepută. În această situație singura speranță a grecilor mai era Imperiul de la Niceea.
Papa Inocențiu al III-lea considera revenirea în sânul Bisericii Romane a celorlalte Biserici Răsăritene ca fiind firească și necesară. Conform acestei viziuni papa Inocențiu al III-lea le adresează la 7 octombrie 1207 clericilor și conducătorilor Rusiei o chemare prin care îi invită să accepte supremația Romei în virtutea principiului unității. Se pare că invazia tătară din Rusia din 1223 i-a făcut pe unii cneji ruși să încerce o apropiere de Roma. Istoricul Șerban Papacostea amintește de existența unor mărturii din 1231 care arată existența unor contacte între Roma și cneaznul Vladimir de Susdal, iar mai târziu între papa Grigorie al IX-lea care v-a trimite în Rusia un episcop.
Evoluția evenimentelor politice de la Constantinopol a influențat și politica externă a liderilor sârbi care au fost nevoiți să-și adapteze poltica externă în funcție de situația din Constantinopol. Succesorul lui Nemanja pe tronul Serbiei, Ștefan, a divorțat de soția sa bizantină și s-a recăsătorit cu o nepoată a dogelui Veneției Enrico Dandolo. Fratele lui Nemanja, călugărul Sava a revenit la scurt timp după 1204 din Muntele Athos între conaționalii săi și a condamnat orientarea prolatină a țării. În anul 1219 el a negociat cu bizantinii de la Niceea și a obținut pentru Serbia o arhiepiscopie autocefală recunoscută de patriarhia ecumenică cu sediul la Niceea.
Expansiunea Bisericii Apusene în Europa Răsăriteană după Cruciada a patra, respectiv după cucerirea Constantinopolului în anul 1204, nu a ocolit nici spațiul românesc. În ceea ce privește situația românilor din Transilvania, aparținători de Regatul catolic al Ungariei, e suficient să amintim măsurile luate împotriva Bisericii Ortodoxe de către papi și regii Ungariei, care după ce au cucerit teritorii din spațiul românesc, au început și lupta împotriva românilor ortodocși, catalogați de papalitate ca schismatici.
Cucerirea capitalei și înființarea Imperiului Latin se vor dovedi dezastroase deoarece după acest moment imperiul bizantin nu mai reușește să își revină complet iar perioada de dominație a latinilor va cântari enorm în cucerirea Constantinopolului din 1453 de către turci.
Cruciada a IV-a dar mai ales atacul și atrocitățile săvârșite de occidendali în Constantinopol vor amplifica și mai mult ruptura dintre cele două lumi, cea Apuseană și cea Răsăriteană, posibilitatea unei reconcilieri fiind acum pierdută iar resentimentele subzistând până astăzi.
Concluzii
În prezentarea lucrării de față am încercat să arătăm că devierea Cruciadei a IV-a și finalitatea acesteia, cucerirea Constantinopolului de către cavalerii occidentali participanți la această expediție orientată inițial către Țara Sfântă, a avut consecințe importante în evoluția raporturilor dintre Imperiul Bizantin și lumea occidentală. Cea de a patra cruciadă a desăvârșit depărtarea sau schisma dintre cele două Biserici și a făcut imposibilă reconcilierea dintre cele două lumi creștine, Răsăriteană și Apuseană. Imperiul Bizantin, deși reușește în anul 1261 să recucerească Constantinopolul, nu și-a mai revenit din criza produsă de prezența latinilorîn capitala lor, sfârșind dezastroasa căderea în mânile turcilor, în 1453.
Mult disputatele divergențe dintre Constantinopol și Roma, născute încă din primele secole creștine, în problematica primatului papal, s-au accentuat în secolele al IX-lea și al XI-lea ajungând la tensiuni foarte ridicate în vremea cruciadelor. Refuzul Papei Inocențiu al III-lea de accepta existența unui patriarh ortodox pe lângă cel latin de la Constantinopol a accentuat și mai mult diverhențele și distanța dintre greci și latini. Chiar mai mult, prin Sinodul de la Lateran din anul 1215, era aprobat controversatul Canon 28 al Sinodului de la Calcedon (451) prin care se stabile că Scaunul Patriarhului din Constantinopol este al doilea, după cel al Romei.
Am amintit faptul că în vremea primelor cruciade relațiile dintre bizantini și apuseni s-au deteriorat din cauza indisciplinei multor grupuri de cruciați care si-au uitat condiția de purtători ai crucii și au ales să se lase pradă imoralității săvârșind jafuri și cruzimi în drumul lor spre Țara Sfântă, atunci când străbăteau teritoriile imperiului.
Scopul nostru a fost acela de a arăta că cea de-a patra cruciadă, inițiată și predicată de către papa Inocențiu al III-lea, s-a îndepărtat treptat de la scopul ei inițial, de eliberare a Țării Sfinte, și a deviat la început spre Zara și apoi spre Constantinopol. Cruciații, aflându-se în imposibilitate de a-și achita datoriile față de venețieni pentru construirea flotei care avea să-i transporte spre Țara Sfântă, au fost nevoiți să se supună voinței acestora de a ataca cetăți sau orașe creștine cum a fost cazul cetății Zara și apoi a orașului Constantinopol. Am încercat să prezentăm, având baza izvoarele bizantine, că latinii, orbiți de bogățiile Constantinopolului, au uitat jurămintele depuse pentru eliberarea Țării Sfinte și au jefuit și prădat marele oraș timp de trei zile, așa încât nu au fost cruțate nici viețile locuitorilor, nici bisericile, nici moaștele, nici monumentele de artă.
Unul dintre dezideratele noastre în această lucrare a fost să arătăm faptul că marea ruptură dintre Răsărit și Apus s-a petrecut la 1204 și nu cum de multe ori se susține eronat că schisma de la 1054 ar fi fost momentul ireversibil de rupere dintre Apus și Răsărit.. Am evidențiat faptul că devastarea capitalei bizantine a creat o prăpastie de netrecut între creștinii răsăriteni și cei apuseni. Bizantinii se vor regrupa în regatele de Trapezunt, Epir și Niceea și vor trăi vreme de aproape 60 de ani cu dorința de a recuceri capitala bizantină, eveniment reușit în anul 1261 de către împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul. După cucerirea Constantinopolului, latinii vor intra în conflict și cu româno-bulgarii din Balcani, conduși de dinastia Asăneștilor.
O altă problematică pe care am analizat-o în această lucrare a fost aceea a prezentării ofensivei papalității în Răsăritul ortodox ca urmare a cuceririi Constantinopolului la 1204 Am ținut să arătăm că papa Inocențiu al III-lea dorea ca în cele din urmă toți supușii greci să fie aduși la ritul latin, preoții și episcopii care se opuneau urmând să fie îndepărtați din slujire. Ofensiva papalității în Răsăritul ortodox nu s-a redus numai la teritoriile bizantine, ci s-a impus și în celelalte teritorii locuite de populație ortodoxă, cum ar fi Serbia, Rusia, Bulgaria sau Transilvania. E bine cunoscută în cazul Transilvaniei conlucrarea dintre Papalitate și Regatul Ungariei în vederea supunerii schismaticilor români
În ce privește noutatea adusă de cercetarea noastră în această lucrare menționăm că am insistat și am atras atenția asupra faptului că ideea cuceririi Constantinopolului de către apuseni nu a apărut la 1204, ci s-a format în timp, începând cu anul 1054 și s-a adâncit în vremea primelor trei cruciade, ajungând să se împlinească odată cu desfășurarea Cruciadei a Patra. Evident că în prezentarea unei lucrări despre Cruciada a Patra se pot releva și alte aspecte cu privire la această expediție a cruciațlor occidentali în Orientul Creștin. Am încercat, pe cât a fost posibil, să ne atingem țelul pe care l-am fixat la începutul demersului nostru științific, respectiv de a arăta impactul pe care l-a avut Cruciada a Patra asupra Imperiului bizantin și a lumii românești și a urmărilor pentru Răsăritul și Apusul creștin la acea vreme.
TABEL CRONOLOGIC
BIBLIOGRAFIE
IZVOARE
GEOFFROY DE VILLEHARDOUIN, Cucerirea Constantinopolului, traducere și note de Tatiana Ana Fluieraru, ediție îngrijită și prefață de Ovidiu Pecican, Editura Limes, Cluj, 2002.
O CITY OF BYZANTIUM, ANNALS OF NIKETAS CHONIATES, translated by Harry J. Magouilas, Wayne State University Press, Detroit, 1984.
ROBERT DE CLARI, The Conpuest of Constantinople, Translated from the old French of Robert of Clari, by Edgar Holmes McNeal, Ohio State University, New York, 1936.
THE OXFORD DICTIONARY OF BYZANTIUM, Oxford University Press, New York, Oxford, 1991.
LUCRĂRI GENERALE
Băbuș, Pr. Prof. Dr. Emanoil, Bizanțul. Istorie și spiritualitate, Ed. Sophia, București, 2010.
BREZEANU, Stelian, Istoria imperiului bizantin, Editura Meronia, București, 2007.
CAHEN, Claude, Orient et occident au temps des Croisades, Aubier Montaigne, 1983.
CĂZAN, Florentina, Cruciadele, Editura Academiei Române, București, 1990.
CHIFĂR, Preot Nicolae, Istoria Creștinismului, vol III, Editura Trinitas, Iași, 2002.
COMNENA, Anna, Alexiada, traducere de Marina Marinescu; prefață, tabel cronologic și note de N. Ș. Tanașoca, vol. I-II, București, 1977.
DIEHL, Charles, Istoria Imperiului bizantin, Craiova, 1999.
GILL, Joseph, Byzantium and the Papacy 1198 – 1400 , New Jersey, 1979.
GRĂMADĂ, Ilie, Cruciadele, Editura Științifică, București, 1961.
HARRIS, Jonathan, Constantinople: Capital of Byzantium, London – New York, 2007.
HOLMES, George, The Oxford Illustrated History of Italy, Oxford University Press, Oxford, 2001.
HUSSEY, J.M., The Orthodox Church in the Byzantine Empire, Clarendon Press, Oxford, 1986.
LINEBAUGH, Peter, The Magna Carta Manifesto: Liberties and Commons for All, University of California Press, Berkley, 2008.
MAYER, Hans E., The Crusades, translated by John Gillingham, Oxford University Press, Oxford, 1972.
MORRIS, Colin, The Papal Monarchy, Oxford University Press, New York, 1989.
NORWICH, John Julius, Byzantium: The decline and Fall, Alfred A. Knopf, New York,1996.
POPOVICI, Eusebiu, Istoria bisericească universală și statistică bisericească, Vol. II, traducere din limba germană de Mitropolitul Atanasie Mironescu, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1927.
RĂMUREANU, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria Bisericească Universală, EIBMBOR, București, 2004.
RUNCIMAN, Steven, Vecerniile siciliene. O istorie a lumii mediteraneene spre sfârșitul secolului al XIII-le traducere de Minai Mladin, București, 1993.
Smith, Jonathan R., The Crusades. A short history, Constinuum Publishing Group, London, 2005.
TANAȘOCA, Nicolae-Șerban, Literatura Bizanțului, studii, antologie, Editura Univers, București, 1971.
THE OXFORD HISTORY OF THE CRUSADES, Oxford University Press,New York, Oxford, 1999.
TREADGOLD, Warren, O scurtă istorie a Bizanțului, Editura Artemis, București, 2003.
LUCRĂRI SPECIALE
AA. – VV., Byzance et le monde ortodoxe , volum coordonat de Alain Ducellier, Armand Colin, Paris, 1986.
ALFRED, Andrea L., Contemporary Sources for the Fourth Crusade, Brill, Leiden, 2000.
ANGOLD, Michael, The Byzantine Empire 1025-1204. A political history,Longman, London and New York, 1984.
BRAND, Charles, Byzantium confronts the West 1180-1204, Cambridge, 1968.
CAPTA, Urbs, La quatrieme croisade et ses consequenses, Lethielleux, Paris, 2005.
Chrysostomos, Arhiepiscopul, Relațiile dintre Ortodocși și Romano-Catolici, Ed. Vremea, București, 2007.
GODFREY, John, 1204. The Unholy Crusade, Oxford University Press, Oxford, 1980.
LEA, Henry Charles, History of Sacerdotal Celibacy in the Christian Church, Kessinger Publishing, Whitefish MT, 2001.
MEYENDORFF, John, Rome, Constantinople, Moscow. Historical and Theological Studies . St. Vladimir`s Seminary Press, 1996.
MOORE, John C., Pope Inocent III, Brill, Leiden, 2003.
MUNRO, Dana C., The Fourth Crusade, University of Pensylvania Press, Philadelphia, 1980.
NICOLLE, David, The Fourth Crusade 1202-1204, Osprey Publishing House, Long Island, 2011.
PHILLIPS, Jonathan. P., The Fourth Crusade and the Sack of Constantinopol, London, 2005.
QUELLER, Donald E., și MADDEN, Thomas F., The Fourth Crusade. The Conquest of Constantinople, University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 1997.
REDDINA, Claudio, Dogii Veneției. Istorie și secrete, traducere de Radu Gâdei și Constantin Vlad, Editura All, București, 2003.
RICE, David Talbot, Constantinopole, The Byzantines, London, 1964.
RUNCIMAN, Steven, A History of the Crusades, Volume III, The Kingdom of Acre and the Later Crusades, Cambridge the Univerity Press, London, 1954.
ARTICOLE
FOLDA, Jaroslav, „The Fourth Crusade 1201-1203: Some Reconsiderations”, în Byzantinoslavica, Nr. 26 din 1965.
HRIB, Dana, „Politica de colonizare bisericească a Papei Inocențiu III și Cruciada a IV-a” în RT, nr. 1, Sibiu, 2001, p. 26.
MADDEN, Thomas F., „Outside and Inside the Fourth Crusade”, în The International History Review ,Vol. 17, No 4, 1995.
TUDORIE, Ionuț – Alexandru. „Sfântul Augustin și teoria bellum justum. Reflecții pe marginea scrisorilor 189 și 229”, în Revista Tabor, Cluj-Napoca, anul V, nr. 12, martie, 2012.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cruciada A Iv A Si Imperiul Latin DE Constantinopol (ID: 151043)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.