Crizele Financiare

INTRODUCERE

În zilele noastre cuvântul “criză” este tot mai des folosit de conducătorii instituțiilor, de jurnaliști dar și de oamenii de rând. În ultimii ani, atât România cât și celelalte țări se confruntă cu crize extrem de diverse care afectează populația, mediul, companiile. Criza poate apărea în orice organizație și pune în pericol funcționarea normal și reputația acesteia într-o anumită comunitate. Cu toate că unele crize sunt previzibile și pot fi controlate, în ciuda tuturor precauțiilor pentru oprirea sau controlarea acesteia, în cele mai multe cazuri criza scapă de sub control și poate aduce prejudicii foarte grave organizației.

Crizele financiare sunt o formă de manifestare a crizelor bancare,cu impact asupra stabilității financiare și care pot duce la o stare de colaps a infrastructurii financiare în cazul în care banca centrală nu intervine.

Cele mai memorabile crize financiare din istoria mondială au fost criza din anii 1929-1933, cunoscută ca Marea Depresiune, criză ce a dus la prăbușirea burselor de valori, și criza internațională din 2007 care a dus la prăbușirea sistemului bancar.

Am ales să dezbat această temă în lucrarea mea de licență deoarece este una dintre cele mai importante și grave probleme la nivel mondial, apariția crizei influențând într-o mare măsură situațiile financiare și economice ale țărilor care s-au confruntat cu aceasta.

Prezenta lucrarea este o sinteză a celor mai semnificative crize financiare care au apărut în Statele Unite ale Americii și s-au extins rapid, cuprinzând într-un final țări din toate continentele.

Lucrarea este structurată pe patru capitole.

Primul capitol vizează partea teoretică și este împărțit în patru părți.În prima parte este definită criza financiară și sunt prezentate cele mai importante zece crize financiare din lume.În partea a doua sunt prezentate cele două etape ale crizei financiare, urmând ca în partea a treia să prezint cauzele crizei. În cadrul acestei părți sunt prezentați și factorii care duc la apariția crizei, respectiv factorii interni și cei externi. Capitolul întâi se termină cu o enumerare a efectelor de contagiune a crizelor.

Capitolul doi este și acesta împărțit pe două părți. În prima parte este prezentată criza financiară din anul 1929, numită și Marea Depresiune, urmând ca în partea a doua să fie redate cauzele și efectele acestei crize.La sfârșitul capitolului sunt prezentate cele cinci motive considerate importante în declanșarea crizei financiare.

În cadrul capitolului trei este prezentată criza financiară din anul 2007, această criză fiind o criză internațională, pe parcusul ei fiind afectate foarte multe state, ajungând în 2008 și în România. Partea a doua a acestui capitol redă cauzele care au determinat declanșarea acestei crize. Cauzele crizei din 2007 sunt de două feluri:fundamentale și proxime, fiecare având elemente caracteristice lor.În partea a treia sunt prezentate consecințele pe care criza financiară le-a avut asupra sistemului bancar.În ultima parte sunt redate măsurile luate pentru combaterea crizei financiare și măsurile luate pentru relansarea creditării bancare și pentru racapitalizarea băncilor.

Ultimul capitol este o prezentare a modului în care țările europene au fost afectate de crizele financiare. Este împărțit în două părți. În prima parte este prezentat impactul crizei financiare din 1929 în țările europene, iar în partea a doua impactul crizei financiare din 2007 în Europa precum și impactul pe care criza financiară l-a avut asupra României începând cu anul 2008.

CAPITOLUL I CRIZELE FINANCIARE-ASPECTE GENERALE

1.1.Definirea noțiunii de criză financiară

Conform Dex, criza este definită ca o perioadă de tensiune, de tulburare sau de depresiune.

Crizele au fost prezente în viața oamenilor din totdeauna. Pentru a identifica cauzele crizei este necesar să delimităm conținutul acesteia, care poate fi economic, financiar, social, politic, cultural, iar mai apoi să stabilim măsura în care sunt implicați factorii umani în acea criză. Atunci când se vorbește despre o criză financiar-bancară trebuie stabilit atât aportul implicării responsabililor oficiali cât și a cetățenilor de rând. Cetățenii de rând pot fi un factor a acestei crize prin asumarea unor împrumuturi și cheltuieli mult mai mari decât veniturile și posibilitățile efective de rambursare a împrumuturilor bănești.

Un rol important în declanșarea crizei îl are factorul subiectiv. Falimentare instituțiilor bancare, de exemplu, este declanșată în mare parte de bancheri. Aceștia, pentru a crește profitul băncii, îi conving pe oameni să se împrumute de la bancă creându-le impresia consumului nelimitat. Atunci când banca intră în criză de lichidități, deponenții doresc să își retragă banii depuși în depozitele băncii pentru nu a rămâne fără economii și se declanșează o stare de colectivă de frică.

Pentru economiști, examinarea crizei se face pe baza unor indicatori sintetici: Produsul Intern Brut, indicele producției industriale sunt indicatori la nivel național. Reperele semnificative pentru a judeca virulența și profunzimea unei crize economice sunt dinamica venitului mediu, rata șomajului, cursul bursier,și cursul monedei naționale, evoluția numărului de unități economice aflate în faliment precum și indicele prețurilor.

Criza financiară este imprevizibilă, dacă nu ar fi așa, aceasta nu s-ar produce. Apare brusc, deși există anumite elemente și situații care pot prevesti această criză.

Crizele financiare sunt definite de către economiști și monetariști ca fiind o formă de manifestare a crizelor bancare, cu efect asupra stabilității financiare ce pot declanșa o înrăutățire, o prăbușire a infrastructurii financiare în cazul în care banca centrală nu intervine.

Dacă banca centrală intervine, criza poartă denumirea de pseudo-criză. Pseudo-crizele, spre deosebire de crizele financiare, nu afectează baza monetară și puterea de cumpărare a monedei.

Cele mai importante crize economico-financiare, care au afectat întreg globul au fost:

Criza sistemului bancar al S.U.A. din anul 1907: Această criza a fost declanșată de recesiunea economică, de pierderea încrederii populației în sistemul bancar și de retragerea în masă a depozitelor. În acea vreme nu existau insituții de garantare a depozitelor. Restabilirea sistemului bancar s-a realizat prin intervenția trezoreriei S.U.A. și a băncii JP Morgan care au asigurat lichiditățile sistemului bancar american.

Hiperinflația din Germania, anii 1918-1924: Rata de schimb marcă-dolar a crescut de la 4 mărci pentru 1 dolar la 1 miliard de mărci pentru 1 dolar în doar 9 ani (1914-1923). Germania și-a asumat vina pentru declanșarea Primului Război Mondial, prin semnarea Tratatului de la Versailles și a fost nevoită să plătească despăgubiri de război celorlalte țări implicate, despăgubiri ce au ajuns la 132 miliarde de mărci. Plata despăgubirilor a fost întreruptă odată cu ajungerea lui Hitler la puetere. Hiperinflația a fost calmată de către guvernul german prin introducerea reformei monetare la sfârșitul anului 1923. Plățile despăgubirilor au fost reluate după al Doilea Război Mondial, au fost suspendate din nou în 1953 și reluate abia în anul 1990.

Marea Depresiune Interbelică dintre anii 1929-1933: Această criză a apărut în S.U.A. odată cu prăbușirea bursei. Criza a declanșat creșterea șomajului, reducerea producției industriale și scăderea prețurilor. Chiar dacă criza a durat oficial până în 1933, abia în 1940 economia Americii și-a revenit complet.

Criza petrolului din 1973: Această criză a fost declanșată de refuzul țărilor arabe care sprijineau acțiunile politico-militare ale Israelului, de a mai livra petrol Statelor Unite ale Americii și altor țări dezvoltate. Țările importatoare au fost cele afectate deoarece prețul petrolului a crescut foarte mult.

Criza bursei americane din 1987: Indicele Dow Jones a crescut cu 44% față de anul 1986. În ciuda creșterii foarte mari a indicelui, în 19 octombrie 1987 bursa s-a prăbușit brusc, iar companiile economice au fost nevoite să suporte devalorizarea capitalului propriu de aproximativ 500 de miliarde de dolari.

Criza economiei mexicane din 1994 a avut ca și efect devalorizarea monedei naționale, peso, cu 80% față de dolar. S.U.A s-a implicat prin cumpărarea direct de pe piață a monedei naționale mexicane și prin garantarea Mexicului a unui împrumut de 50 miliarde de dolari.

Criza astiatică dintre anii 1997-1999: Această criza s-a declanșat în Thailanda odată cu liberarizarea cursului de schimb a bath-ului,moneda națională care până la adoptarea liberarizării era legată de evoluția dolarului. Criza s-a extins și asupra țărilor din jor, dar cele mai afectate au fost Coreea de Sud și Indonezia. Intervenția Fondului Monetar Internațional , care a acordat acestor țări un împrumut a dus la restabilirea economiei acestora.

Criza financiară din Rusia 1998 : Are legătură cu criza declanșată în Thailanda, deoarece aceasta a declanșat diminuarea prețurilor la materiile prime pe care Rusia le exporta pe piața țărilor asiatice. Rusia era depententă de veniturile din export, iar scăderea acestora a dus țara la declanșarea incapacității de plată deoarece aceasta nu își mai putea onora datoriile externe. La jumătatea anului 1998 s-a declanșat criza financiară ca urmare a prăbușirii bursei și a cursului valutar. Situația financiară a Rusiei a s-a revitalizat abia în anul 2000.

Criza financiară din Argentina dintre anii 1999 și 2002 : A apărut ca urmare a războiului pierdut cu Anglia pentru cucerirea Insulelor Falklands. Economia a fost afectată de o inflație uriașă care ajungea la 200%pe lună.

Criza financiară internațională din 2007: A apărut ca urmare a căderii pieței creditelor pentru locuințe. Această criză a afectat cel mai tare sistemul bancar din S.U.A dar s-a extins și asupra altor țări, precum și asupra țărilor europene.

1.2Etapele evoluției unei crize

Crizele implică patru etape:

Prima etapă este pregătirea crizei, aceasta este etapa de avertizare în care identificarea potențialului de criză al unor situații poate duce fie la luarea unor măsuri de preîntâmpinare a crizei fie la măsuri de oprire a acesteia. În cazul în care nu s-a reușit oprirea crizei, aceasta trece în cea de-a doua etapă și anume criza acută.

În componența acestei etape intră: detectarea semnalelor de criză, prevenirea crizei și pregătire acesteia. Pregătire crizei se realizează prin identificarea elementelor vulnerabile ale acesteia și prin elaborarea unui plan de management al crizei.

Dacă în prima etapă s-au elaborat planuri de criză, organizația va putea deține un control asupra modului și momentului în care aceasta va izbucni, în caz contrar, organizația va putea doar să controleze momentul în care informațiile referitoare la acest eveniment vor putea fi distribuite. Această etapă, criza acută, cuprinde patru faze: recunoașterea crizei, stăpânirea crizei,reluarea afacerilor, și etapa de post-criză ce cuprinde acțiunile ce permit verificarea faptului ca criza a luat sfârșit.

Cauzele crizei

Crizele pot să apară ca fenomene sociale atât pe plan intern cât și internațional, însă indiferent de situație este important să se identifice factorii care generează aceste crize. Acești factori sunt de două feluri: interni și externi. Factorii interni sunt acele situații, elemente care influențează in mod negativ componentele sistemului național, ajungându-se chiar și la destabilizarea acestuia. Factorii externi sunt acele situații, elemente care duc la apariția crizelor interne și internaționale.

Din categoria factorilor interni pot face parte:

Durabilitatea problemelor severe de natură economică, financiară și socială generate de prelungirea tranziției și întârzierea reformelor structurale;

Amplificarea formelor de corupție și de gestionare deficitară a resurselor publice care duc la adâncirea nedreptăților sociale și a fenomenului de excluziune socială;

Perpetuarea unor surse și cauze care pot declanșa conflicte sociale asupra scăderii activităților economice și asupra stării de liniște a populației;

Apariția și perpetuarea decalajelor de dezvoltare între regiunile unei țări;

Menținerea infrastructurii informaționale la un nivel scăzut și întârzieri în aducerea acesteia la standardele impuse de dinamica globalizării;

Părăsirea țării de către specialiști, care preferă să emigreze în alte state mai bine dezvoltate;

Nerespectarea normelor ecologice și producerea unor catastrofe naturale și procese de degradare a mediului;

Slăbirea ceoziunii sociale și civice, reducerea nivelului de încredere a cetățenilor în instituțiile statului, situații declanșate de o birocrație exagerată.

Factorii externi care duc la apariția crizelor:

Îngrădirea accesului țărilor la unele resurse și oportunități regionale importante în realizare intereselor naționale;

Acțiuni de instigare la extremism, intoleranță, rasism, separatism, care pot afecta țara și promovarea valorilor demografice;

Terorismul politic transnational si international, inclusiv sub formele sale biologice si informatice;

Agresiune economico- financiară;

Inegalitățile apărute între nivelurile de dezvoltare, asigurarea securității și gradul de stabilitate a statelor din apropierea statului în cauză;

Acțiuni efectuate în scopul afectării imaginii țării în plan internațional, care au efecte asupra credibilității și seriozității în îndeplinirea angajamentelor asumate;

Evoluții negative pe plan regional zonal, in domeniul democratizarii, respectarii drepturilor omului si al dezvoltarii economice;

Cauzele crizei financiare

La fel ca și celelalte piețe și piețele de capital prezintă un risc de manifestare a crizei. Cele mai mari crize sunt cele ale secolului XX, acestea fiind declanșate într-o mare măsură de dezvoltarea produselor financiare și a reglementărilor mai permisive cu restrictivitate redusă.

Criza financiară apare atunci când cererea de bani depășește oferta de bani. În această situație, lichiditatea dispare rapid deoarece banii sunt retrași din bănci, iar acestea pentru a nu ajunge la colaps sunt nevoite să-și vândă activele pentru a mai face rost de lichidități.

Orice crah bursier este previzibil când sunt reuniți următorii factori: factorul economic, financiar și tehnic.

Factorul economic apare odată cu înregistrarea unor dezechilibre în economia mondială, dezechilibre ce duc la scăderea profiturilor întreprinderilor și în consecință se manifestă o scădere și a cursului acțiunilor.

Factorul financiar: bulele speculative pe baza ruperii legăturii între sfera economică reală și sfera financiară. Cumpărarea acțiunilor se realizează de către investitori pe baza speculațiilor unor creșteri viitoare și nu a valorii intrisece a acțiunilor. Numărul mare de acțiuni cumpărate și creșterea numărului investitorilor care iau decizia de a cumpăra acțiuni pe baza previziunilor duc la majorarea cursurilor.

Factorul tehnic: funcționarea pieței. Acesta poate face referire la corecțiile tehnice ale pieței, ca desprindere între acțiuni și obligațiuni și arbitrajele investitorilor. Evoluția nefavorabilă și negativă a cursului acțiunilor duce la scăderea randamentului lor. Creșterea riscului pe acțiuni poate duce la situația în care rentabilitatea asigurată de obligațiuni va fi preferată. Ratele obligațiunilor vor crește pentru a atrage investitorii.

Dintre cei trei factori, factorul financiar prezintă cel mai mare interes din punct de vedere al manifestării, și deci a efectelor de piață.

Bulele speculative se bazează pe creșterea dorinței de a cumpăra bunuri de pe piață. Această dorință duce la creșterea neîntemeiată a prețurilor, urmată de o spargere a bulei speculative care declanșeză prăbușirea bruscă a prețurilor.

1.4Efectele crizei financiare

Există mai multe forme de contagiune a crizelor financiare:

– Efectul de contagiune de tip „muson”: este dat de existența unui dezechilibru la nivel global care afectează un număr mare de țări care sunt conectate la economia mondială

– Efectul de contagiune de tip „spillover”: este dat de existența unei crize într-o țară anume care se extinde apoi la un număr mare de țări. Exemple de astfel de efecte de contagiune ar fi: deprecierea pronunțată a yen-ului japonez din 1995 față de dolarul american care a generat apoi criza în Asia de Sud-Est (începută în Thailanda în 1997), cele mai afectate țări din regiune fiind țările care aveau cele mai dezvoltate relații comerciale cu Japonia și SUA, criza din Mexic din 1994 care apoi s-a propagat în mai multe țări din America Latină, criza din Turcia din 2000, criza „dot.com” din SUA și Europa din 2000, criza „subprime” de pe piața creditului din SUA din 2007.

– Efectul de contagiune de tip „rezidual”: se referă la modificări ale situației economice din diferite țări care depășesc așteptările operatorilor din piață și care sunt vizibile în valoarea reziduală al modelelor care testează corelațiile între diferitele economii

– Efectul de contagiune a volatilității:acest tip de contagiune se regăsește în special pe piețele de capital și au ca scop extinderea volalității în creștere de pe piața de capital pe alte piețe.

Efectele crizelor sunt foarte ușor de recunoscut: aceste crize declanșează o micșorare a consumului datorită panicii create în jurul veștilor rele cu privire la evoluția indicatorilor macroeconomici (inflație așteptată, dobânzi, curs de schimb, șomaj); pe fondul scăderii consumului intern apare o majorare a șomajului. Perioadele de criză stârnesc teamă în rândul investitorilor individuali.Investitorii au început să se reorienteze spre instrumente financiare mai puțin riscante,cum ar fi obligațiunile sau titlurile de stat. Acest lucru determină apariția efectului asupra costului capitalului și indirect asupra cursului de schimb. Conform teoriei economice (legea cererii și a ofertei), atunci când investitorii de pe piața de capital se confruntă cu majorarea riscurilor, cu scăderea randamentelor, când lichiditatea pieței de capital este scăzută, scade cererea de instrumente financiare (înclinația spre investiții) acest lucru declașând o creștere a dobânzii și o creștere a costului capitalului atras pe o perioadă lungă de pe piețele de capital prin instrumente specifice. Așa se explică de ce băncile centrale sunt atrase de diminuarea dobânzii pentru a putea oferi sistemului bancar o lichiditate ridicată necesară susținerii financiare a activității economice. Înflația și deprecierea cursului de schimb nu sunt consecințele directe ale crizei ci consecințele expansiunii monetare.

CAPITOLUL II CRIZA FINANCIARĂ DIN 1929

Criza financiară din anul 1929 este considerată a fi cea mai mare depresiune a economiei

mondiale.

Această criză financiară a fost efectul mentalității oamenilor. După terminarea Primului Război Mondial, în 1919, S.U.A., spre deosebire de Marea Britanie și de celelalte aliate europene ale acestia, a ieșit învingătoare din punct de vedere economic. Economia începea să funcționeze, să înflorească.

Datorită faptului că creditele erau ușor de accesat, oamenii au început să se împrumute tot mai mult decât oricând, astfel anii '20 au ani în care consumul a crescut într-o măsură nemaiîntâlnită până în acea perioadă.

Criza a început să dea semne destul de vizibile în anul 1928, atunci când piața a crescut cu 50% în 12 luni.

Totul s-a oprit brusc în octombrie 1929, când criza a început să-și facă puternic simțită prezența.

În 24 octombrie criza a început să fie simțită de către vânzătorii acțiunilor. Panica vânzătorilor creștea tot mai mult din cauză că ei conștientizau faptul că, cumpărătorii nu își mai puteau onora obligațiile. Valoarea acțiunilor a scăzut, acțiunile ajungând să valoreze mai puțin de jumătate decât au valorat înainte de instalarea crizei, această scădere a fost cauzată de faptul că se vindeau foarte multe acțiuni.

Președintele de la acea dată a S.U.A a încercat să liniștească populația, garantându-le că situația se va îmbunătăți remarcabil în 60 de zile.

Criza a atins apogeul din 29 octombrie, zi numită „marțea neagră”, când prețul acțiunilor a scăzut și mai mult, iar panica vânzătorilor a ajund de necontrolat. Scăderea puternică a cursului a declanșat pierderi de circa 30.000.000 $.

Investitorii au încercat să se salveze apelând la noi credite, însă băncile au acționat prin creșterea dobânzilor pe termen scurt mai mult de 10%. Investitorii au fost ruinați din cauză că nu au mai putut să-și ramburseze datoriile.

Din 1929 până în 1933, 5.800 de bănci au dat faliment, bănci ce aveau depozite însumate la 5 miliarde de dolari.

În primăvara anului 1930 se ajunsese la o stabilizare economică, stabilizare ce dădea speranța că economia avea să-și revină după crahul bursier din octombrie 1929. Această liniște a fost tulburată în noiembrie 1930 de un val de falimente bancare. Crizele bancare din această perioadă au dus la dezorganizarea intermedierii financiare. Băncile nu au mai putut dobândi informații asupra debitorilor, iar costul real al intermedierii financiare a crescut foarte mult. Rezultatul acestor crize a fost ștrangularea creditului, acest aspect a dus la transformarea recesiunii severe într-o depresiune catastrofală.

După S.U.A, prima țară afectată de criză a fost Germania. Germania a fost țara învinsă în Primul Război Mondial și totodată și țara care a fost declarată vinovată pentru izbucnirea războiului. Aceasta trebuia să plătească pentru toate pagubele produse de acest război, însă din cauza faptului că și aceasta a fost afectată de război nu avea cum să plătească acele pagube, așa că s-a împrumutat la băncile din S.U.A.. Următoarea țară a fost Anglia, care s-a împrumutat și ea la băncile din S.U.A, iar apoi Franța în 1932.

Efectele crizei s-au făcut simțite și în America latină pentru că țarile din această parte deși își obținuse independența politică depindeau economic de capitalul Statelor Unite ale Americii.

Criza financiară a fost simțită și în România în 1928 și mai ales în 1932. Guvernarea care a simțit foarte tare criza a fost Guvernarea Național Țărănistă în frunte cu Iuliu Maniu.

Nu doar prăbușirea bursei a adus economia în această situație, deoarece economia reală se afla deja într-o stare de declin. Prăbușirea bursei putea duce la o recesiune minoră și nu la acest dezastru financiar dacă nu interveneau următorii factori.

Primul factor este legat de decizia Statelor Unite de a mări taxele vamale. Această decizie a declanșat un război comercial internațional care a avut urmări serioase materializate prin scăderea comerțului comerțului mondial cu o treime în anii următori, o diminuare a exporturilor care a afectat cel mai tare chiar Statele Unite. Scăderea comerțului exterior nu a influențat foarte tare economia deoarece acesta deținea doar o mică parte din economie.

Această scădere a adus însă influențe negative în alte țări, ca de exemplu Marea Britanie, unde comerțul exterior era o componentă importantă a economiei, țara fiind practic mult mai dependentă de acesta.

Un alt factor a fost falimentele corporatiste și bancare ce au urmat după prăbușirea bursei.

Lipsa unei politici monetare a contribuit și ea la situația economiei din anii '30. Băncile trebuiau să dețină aur într-o anumită proporție cu cererea lor de depozite. Odată cu scăderea stocului de aur s-au redus și depozitele și tot odata și creditele ce puteau fi acordate. În septembrie 1931, Marea Britanie a renunțat la etalonul aur, lăsând valuta să aibă un curs liber convertibil în scădere. Pentru a verifica scăderea stocului de aur, Fed-ul a ridicat rata discountului, ceea ce a determinat noi falimente în sistemul bancar.

Tabel 1: Numărul de bănci, bănci falimentare, depozite în bănci falimentare pe perioada 1929-1934. (Sursa: Johan A. Lybeck- Istoria Globală A Crizei Financiare,trad. de Cătălin D. Editura Polirom,2012)

Al patrulea factor a fost nivelul redus al cererii, asupra căruia politica fiscală nu și-a arătat interesul de a interveni.

Pentru a împiedica aplicarea unei politici monetare pasive, legea bancară din 1933 a creat Comitetul federal pentru operațiuni pe piața liberă. Politica monetară activă s-a putut implementa abia după ce s-a renunțat la etalonul aur, iar după al doilea război mondial s-a ajuns din nou la rate de schimb fixe

2.1.Cauzele și consecințele crizei

Principalii vinovați pentru această criză erau considerați de către populație speculanții de pe piață. Aceștia vindeau și cumpărau acțiuni bazându-se pe intuiție și pe speranța ca acele acțiuni vor ajunge la cursul dorit de ei. Speculanții și-au asumat riscuri foarte mari, deoarece evoluția cursului nu poate fi anticipată cu certitudine.

Este cert faptul că speculanții au fost una dintre cauzele crizei din 1929, însă principalele cauze ale acestei crize au fost altele, cauze ce țin în mare parte de supravegherea pieței de capital.

Acțiunile existente pe piață erau într-un număr foarte mare acțiuni necontrolate. Aceste acțiuni intrau libere pe piață, numărul lor creștea în fiecare zi, ducând la o scădere a prețului acțiunilor, ajungându-se la situația în care acțiunile să nu mai intereseze pe nimeni și să nu existe un cumpărător pentru acestea.

Orice societate putea fi admisă cu ușurință pe bursă, deoarece nu se efectuau controale asupra societății emitente, asupra situțiilor financiare ale acestora. Acțiunile emise de acestea ajungeau pe bursă fără a exista o bază reală de evaluare a lor.

Datorită marjei scăzute, se apela tot mai mult la conturile în marjă pentru cumpărarea pe datorie a acțiunulor de pe piață. Marja este o sumă de banice trebuie depusă în momentul în care există dorința de a vinde sau de a cumpăra acțiuni de pe piață. În cazul în care nivelul sumei din cont scade sub nivelul marjei, se poate efectua apelul la marje, astfel marja inițială se va completa. În acea vreme marja ce trebuia depusă în momentul cumpărării sau a vânzării era de doar 10% din valoarea contractului.

Pe parcursul anilor '20 federalii au majorat masa monetară determinând împrumuturi masive către public și bănci. A apărut un nou tip de împrumut, "împrumutul marginal pe piața de acțiuni". Acest tip de împrumut le permitea investitorilor să plătească doar valoarea a 10% din acțiuni, restul de 90% putând fi împrumutat de la brokeri. Acest împrumut putea fi retras în orice moment și trebuia returnat în 24 de ore. Rezultatul specific al unei astfel de cereri presupunea vânzarea acțiunilor cumpărate pe bază de împrumut.

Cu câteva luni înainte de luna octombrie 1929 cei implicați s-au retras de pe piață, iar pe 24 octombrie bancherii din New York care avansaseră împrumuturi marginale au cerut restituirea lor integrală. Acest fapt a declanșat creșterea vânzărilor pe piață de către cei care contractaseră acest tip de împrumut. Din același motiv au falimentat peste 16.000 de bănci, ceea ce le-a permis bankerilor internaționali conspiratori nu numai să cumpere băncile rivale la un preț foarte mic ci să și cumpere corporații întregi la raportul de 1 penny-1dolar. A fost cel mai mare jaf din istoria Americii. În loc să mărească cantitatea de bani existentă pe piață, recuperată din acest colaps, federalii au restrâns-o, alimentând una din cele mai mari depresiuni din istorie.

O cauză importantă a crizei a fost adusă și de bănci, care își antrenau capitalul în credite acordate brokerilor pentru a menține sistemul conturilor în marjă.

Majorarea dobânzilor, lipsa de lichidități și pierderea încrederii investitorilor în sistemul bancar sunt principalele cauze care duc la extinderea crizei financiare spre sistemul bancar.

După identificarea cauzelor care au generat această criză financiară puternică, s-a trecut la îmbunătățirea standardelor în activitatea bursieră.

Dacă înainte de criză intrarea pe piață era una ușoară pentru toate întreprinderile, după criză s-a trecut la stabilirea unor proceduri stricte și riguroase, astfel numai anumite companii puteau fi admise pe piață, companii cu situații financiare bune.

Companiile intrate pe piața bursieră aveau obligația de a raporta situațiile financiare, de a asigura o transparență a activității bursiere în fața investitorilor prin furnizarea informațiilor cu privire la procedurile de încheiere a tranzacțiilor, de executare a ordinelor, precum și furnizarea altor informații.

Pe piață nu mai puteau fi tranzacționate acțiuni în număr foarte mare, deoarece și asupra numărului acțiunilor tranzacționate s-a impus un control.

Pentru a reduce numărul tranzacțiilor în marjă, s-a hotărât ridicarea marjei de la 10% la 50% din valoarea contractului.

2.2. Motivele declanșării crizei

1.Câștigul rapid

În perioada premergătoare crizei cumpărarea de acțiuni era considerată un drum scurt către o avere considerabilă și astfel peste patru milioane de americani dețineau acțiuni la bursă.

2.Credite acordate ușor

Băncile acordau credite foarte ușor stimulând consumul, dar in același timp mulți oameni investeau o parte din banii primiți de la bănci în acțiuni la bursă.

3. Supraproducția

La mijlocul deceniului trei industria a început să acumuleze stocuri (supraproducție), dar investitorii fiind optimiști și crezând că va continua creșterea cererii de produse au investit în noi unități de producție crescând stocurile și mai mult.

Această reacție a producătorilor a dus la o reacție în lanț ce a dăunat și mai mult economiei ce se apropia de colaps: înființarea de noi unități de producție a dus la noi angajări, inutile, și datorită angajarilor au fost contractate noi credite de consum crescând astfel artificial prețul acțiunilor și implicit valoarea companiilor. Din această cauză indicele Dow Jones a crescut în perioadă 1921-1929 de aproape șase ori.

4.Consumul exagerat

Consumul exagerat sau dorința obsesivă de a deține cât mai multe proprietăți și bunuri fără ca acestea să fie utile persoanei care le deține. Supraevaluarea produselor a dus mereu la criză, exemplu fiind supraevaluarea imobilelor care a contribuit și la criza din 1929 și a cam produs, alături de creditele acordate prea ușor, criza cu care probabil trebuie să mai trăim ceva timp.

In această perioada numarul de automobile produse a crescut de la 2 milioane la inceputul deceniului doi la 5.5 milioane în anul declanșării crizei. Majoritatea automobilelor erau cumpărate prin credite, credite acordate de băncile locale, care în momentul declanșării crizei au inceput să falimenteze la o rata de 2 pe zi,având în vedere faptul că bancile se inființau în SUA înainte de criză la o rată de 5 pe zi.

5.Optimismul guvernului și îndemnarea populației să investească la bursă

Datorită optimismului exagerat al oamenilor care dețineau puterea în SUA și datorită declarațiilor unor oameni, cu influență asupra maselor, populația SUA a continuat să investească la bursă pentru că guvernul și oamenii "cu școala" recomandau acest lucru.

CAPITOLUL III CRIZA FINANCIARĂ DIN 2007

Sistemul financiar a fost atins în 2007 de o altă criză financiară de mari proporții, asemănătoare celei din 1929. Criza din 2007 a fost progresivă, aceasta ajungând să-și facă simțită prezența pe mai multe piețe, tot mai mulți agenți economici s-au confruntat cu ea, a ajuns în diferite țări, iar într-un final, fără a putea fi oprită de cineva sau de ceva s-a transformat în criză globală, cuprinzând tot globul, toate continentele.

Criza financiară internațională din 2007 a fost declanșată de căderea pieței creditelor ipotecare grad mare de risc din SUA. Băncile au acordat credite pentru contruirea de locuințe solicitanților care nu aveau un istoric bun al creditelor, solicitanți care nu îndeplineau criteriile de acordare a creditelor ipotecare. Băncile nu pierdeau foarte mult în cazul în care debitorii nu puteau rambursa creditele, deoarece acestea scoteau la vânzare acele imobile pentru care nu s-a putut înapoia datoria. Prețul acestor imobile era într-o continuă creștere, astfel banca reușea să-și acopere pierderile aferente nerambursării creditelor.

Băncile internaționale au început să se implice și ele prin refinanțarea creditelor ipotecare prin intermediul unor produse financiare special create atfel încât să permită împachetarea creanțelor de calitate diferită. În acest fel gama activelor financiare a crescut și s-a diversificat, datorită faptului că puteau fi securizate orice fel de credite. Autoritățile de reglementare și supraveghere financiară nu au dorit să se implice, deoarece vedeau aceste noi inovații ca fiind ceva bun, calea spre un sistem financiar mai eficient și mai puternic.

Odată cu creșterea economică în Statele Unite al Americii, băncile au început să aibă probleme cu împrumuturile nerambursate, deoarece prețurile locuințelor au ajuns să scadă, iar acestea nu mai puteau să-și recupereze banii pierduți ca urmare a nerambursării de către debitori a creditelor. Nici o bancă nu știa despre o altă bancă dacă se află în această dificultate sau nu și pentru a se proteja au renunțat să se mai împrumute între ele, deci piața interbancară nu mai exista. S-a ajuns în situația în care nici întreprinderile și nici persoanele fizice nu mai puteau fi împrumutate.

3.1. Cauzele crizei financiare din 2007

Secolul XXI a debutat cu o criză financiară de mari proporții care a izbucnit din S.U.A.

Inovațiile financiare și creditul ieftin au invadat piața din S.U.A., nivelul scăzut al dobânzilor a încurajat populație să apeleze la creditele ipotecare imobiliare și a descurajat economisirea.

Sistemul Federal de Rezerve (FED) al S.U.A a plasat pe piață bani proveniți din emisiunea monetară. Dobânzile s-au redus foarte mult, astfel încât dacă la începutul anului 2000 dobânda era de 6,25%, aceasta a ajuns până la sfârșitul anului la 1,75% și chiar la 1% în anul 2003.

Banca Japoniei a acordat credite cu 0% dobândă, iar Banca Central Europeană a scăzut dobânda la 2% în anul 2006

Cauzele crizei au fost distorsionarea stimulentelor , hazardul moral și reglementările contraindicate:reglementări interne, în special a creditelor subprime și reglementări globale.

Cauzele crizei financiare se pot împărți în două mari categorii:

Cauze fundamentale

Persistența dezechilibrelor de cont curent: Deficitele imense de cont curent asumate de autoritățile din SUA, Marea Britanie și Spania au fost finanțate de excedentele înregistrate în China, Japonia și Germania. Atunci când consumul consumul domestic total depășea produsul național, diferența era acoperită de împrumuturi. Dezechilibrele erau susținute prin faptul că țările care înregistrau resurse, cumpărau active financiare și acest lucru menținea rata dobânzii pe termen lung la un nivel scăzut.

Globalizarea: Presupune o cirulație internațională a ideilor și informațiilor, experiențe culturale comune, o societate civilă globală și o mișcare ecologică globală. Internaționalizarea rapidă a producției,investițiilor și a conexiunilor financiare s-a produs fără o dezvoltare corespunzătoare a supravegheriiși a altor forme de reglementare la un nivel adecvat (european, global).

Retragerea intervenționalismului statului în economie. Proprietatea statului și a instituțiilor financiare a fost scăzută, piața muncii a fost slăbită, reglementarea legală silită a fost înlocuită de coduri de conduită și de auto-reglementări. Guvernele nu au mai putut să țină pasul cu inovația financiară.În Statele Unite ale Americii dereglementarea serviciilor financiare s-a făcut la cerere explicită și cu sprijinul unor donații politice din partea unor instituții financiare care acum cer statului sprijin. Unele reglementări abrogate au fost introduse ca urmare a Marii Depresiuni.

Schimbări ce țin de modul de distribuție a venitului în țarile capitaliste. Această schimbare a dus la diferențierea între săraci și bogați și o deconectare a veniturilor bogaților de veniturile restului societății. O mare parte a resurselor au ajuns la persoane care le utilizau pentru a face speculații pe piața financiară și nu pentru a consuma bunuri și servicii, în timp ce cei săraci trebuiau să se împrumute pentru a-și menține nivelul de trai.

Cauzele proxime ale crizei financiare

Prețurile mărfurilor au crescut puternic: prețul petrolului s-a majorat peste 100% de la începutul anului 2007 până la mijlocul lui 2008, prețurile mărfurilor dinafara sectorului energetic s-au majorat în 2008 cu 10% în fiecare trimestru. Acest lucru a declanșat o creștere a costurilor întreprinderilor și a reducerii salariilor personalului.

Euro s-a apreciat puternic față de dolar de la începutul anului 2006 și până la jumătatea anului 2008, ajungând de la 1,20 USD la 1,60 USD.

Aprecierea EURO nu s-a realizat numai față de USD ci acesta s-a apreciat și față de yen-ul japonez. Aceste aprecieri au dus la o creștere a ratei de schimb efectiv nominale a monedei euro. Cu toate ca aprecierea monedei a compensat pe de o parte, creșterea prețurilor a scăzut ratele de profit ala firmelor în sectorul bunurilor comercializabile și a redus exporturile. Soldurile conturilor curente în zona euro au ajuns la deficit.

Problemele cu care s-au confruntat unele țări: Spania, Marea Britanie, Irlanda s-au confruntat cu aceeași problemă ca și SUA, și anume datorii ale gospodăriilor, deficite de cont curent, probleme legate de competitivitatea internațională.

3.2. Consecințele crizei financiare

De la o criză de lichiditate apărută ca urmare a imposibilității băncilor de a-și vinde activele pe piața interbancară s-a ajuns la falimentarea celor mai importanți participanți la piața financiară.

În domeniul financiar, criza s-a manifestat în principal în cadrul sectorului bancar prin reducerea activității de creditare bancară, prin creșterea nivelului riscului de credit, prin deteriorarea indicatorilor de performanță bancară. Pe lângă deteriorarea sectorului bancar s-a observat și deteriorarea activității economice a companiilor nefinanciare, a celor de asigurări, a fondurilor de pensii și s-a intensificat aversiunea față de indicele de referință al pieței de capital.

Criza a dus la faliment 254 de bănci din SUA, trei bănci de investiții au fost închise, preluate de autoritatea de supraveghere sau obligate să fuzioneze cu un partener mai puternic.

Cu toate că pe parcursul acestei crize numărul băncilor care au falimentat a fost cu mult sub numărul băncilor falimentate de criza asociațiilor de economii și împrumuturi din anii '80 când numărul acestora s-a ridicat la 4.000 de bănci sau de Marea Depresiune când au fost falimentate 10.000 de bănci. Din cele cinci bănci clasate ca fiind cele mai importante bănci de investiții, au dispărut:Meryl Lynch, Bear Stearns și Lehman Brothers.

Goldman Sachs și Morgan Stanley, cele două bănci de investiții rămase, au trebuit să fie transformate în holdinguri bancare comerciale.

În tabelul de mai jos sunt enumerate băncile din SUA în proces de schimbare ordonate în funcție de depozite (miliarde de dolari). În acest tabel sunt trecute cu font roșu băncile care au dispărut sau au fost obligate să fuzioneze.

Tabel 2: Bănci din SUA în proces de schimbare, ordonate în funcție de depozite (miliarde de dolari), 30 iunie 2007. (Sursa: Sursa: Johan A. Lybeck- Istoria Globală A Crizei Financiare,trad. de Cătălin D. Editura Polirom,2012,pg 118-119)

Alte consecințe ale crizei

Din punct de vedere geopolitic, criza financiară din 2007 a scăzut influența, faima și credibilitatea Americii în lume. Recesiunea economică izbucnită în Statele Unite ale Americii precum și naționalizarea instituțiilor financiare au dus la compromiterea eficacității promovării globale a modelului economic capitalist de tip american, apreciat în trecut ca fiind cel mai competent în a crea progres economic și properitate.

Stimularea activității economice, reducerea șomajului, restabilirea încrederii în instituțiile financiare, au devenit principalele preocupări a noii administrații de la Washington. Influența pe care S.U.A și Europa Occidentală o aveau asupra celorlalte state, influență dată de faptul că acestea erau principalele surse de capital privat pentru acestea, a scăzut din cauza deficitelor bugetare și a deteriorării instituțiilor financiare.

Băncile care au fost afectate de pierderile din nerambursarea creditelor au fost nevoite să se restructureze și să-și reducă numărul de angajați.

Cu toate că guvernele au intervenit financiar în țările afectate de criză, în scopul restabilirii vitalității instituțiilor financiare și a stimulării activității economice, acest lucru nu poate garanta recâștigarea încrederii populației în sistemul bancar, în fondurile de investiții și în capacitatea autorităților de a reglementa piețele de capital, așa încât să elimine sau să prevină speculațiile excesive, abuzurile și corupția nepedepsită.

Eforturile făcute de guverne pentru stabilirea daunelor crizei financiare vor afecta populația prin creșterea impozitelor.

3.3. Măsuri luate pentru combaterea crizei financiare

Pentru remedierea lichiditatea instituțiilor financiare, autoritățile monetare au acționat prin implementarea unor măsuri în acest sens. Blocarea împrumuturilor interbancare a fost motivul pentru care banca de investiții Lehman Brothers a ajuns la faliment, în acel moment băncile centrale acționat prin injectări masive de lichidități în sistemul bancar, relaxând cerințele privind garanțiile operațiunilor de refinanțare. Printre măsurile luate atât în statele din Europa cât și în alte state se regăsește și ridicarea plafoanelor de garantare a depozitelor.

Toate aceste eforturi pentru redresarea pieței financiare nu au dat roade, încrederea în piețele financiare și condițiile de piață au continuat să se deterioreze. Statelor le-a fost recomandat să adopte un plan mai puțin costisitor concretizat în adoptarea unor măsuri de relansare a creditării interbancare și ajutorarea recapitalizării bancare.

Măsurile recomandate și obiectivele care se doreau a fi indeplinite sunt sintetizate în figura de mai jos.

Figura 1: Măsuri de relansare a creditării interbancare și ajutorarea recapitalizării bancare (Sursa: Ionica Munteanu-The financial crisis 2007-2008: causes and consequences, pg. 12 disponibil pe http://mpra.ub.uni-muenchen.de/36771/1/MPRA_paper_36771.pdf )

S.U.A. a fost prima care a utilizat pachetul de salvare, bazându-se în principal pe cumpărarea activelor problematice privind ipoteci. Marea Britanie a adoptat injecțiile de capital și facilitarea accesului băncilor la surse de lichiditate.

Statele europene au adoptat măsuri guvernamentale de sprijin pentru indicatorii de capital ai băncilor.

Guvernul din Marea Britanie a naționalizat două bănci imobiliare. Depozitele celor două bănci naționalizate, Northen Rock și Bradford & Bingley au fost vândute către Abbey National. Royal Bank of Scotland (RBS) și-a vândut divizia de asigurări și filialele bancare in Anglia, Țara Galilor, Scoția. Guvernul britanic avea la dispoziție 109 miliarde de lire sterline pentru sprijinirea capitalului băncilor. Din această sumă 78,5 miliarde au fost folosite pentru injecții de capital în RBS și Lloyds Banking Group.

În Austria, suma totală cheltuită pentru sprijinirea capitalului băncilor a fost de două miliarde de euro. Spre deosebire de Austria, guvernul francez a cheltuit sume mult mai mari. Suma cheltuită cu injecțiile de capital a fost de 28 miliarde de euro, la care se pot adăuga 320 miliarde de euro sub formă de garanții posibile.

Spania a alocat 10 miliarde de euro pentru recapitalizarea băncilor sale de economii și a înființat o schemă de garantare bancară de 100 miliarde de euro.

Sumele alocate de statele Uniunii Europene, în perioada de apogeu a crizei, pentru sistemul bancar au fost:

SURSA: Johan A. Lybeck- Istoria globală a crizei financiare(2007-2010), Editura POLIROM, București, pg.223)

Printre măsurile luate de către autoritățile monetare se regăsesc măsurile de reducere a ratei dobânzii. Băncile centrale au redus ratele de deoarece deteriorarea condițiilor de pe piața financiară a schimbat perspectivele privind stabilitatea financiară, dar și cu scopul relansării activității de creditare bancară.

Țările din Europa Emergentă care au suferit această schimbare a ratei dobânzii au fost: Bulgaria, Letonia, Lituania, Polonia,România, Ungaria.

Figura 2:Evoluția ratei dobânzii de politică monetară, în cadrul unor țări din Europa Emergentă, în perioada 2007-2011 (noiembrie) (%).

(SURSA: Angela Roman, Dan Chirleșan- Sistemul financiar-bancar și politica monetară:evoluții și tendințe, Editura Junimea, Iași, 2012, pg.14)

Ratele dobânzii politicii monetare au fost reduse, din cauza că înrăutățirea condițiilor de pe piața financiară a schimbat perspectivele privind stabilitatea financiară. Un alt scop pentru relansarea activității de creditare bancară a fost relansarea activității de creditare bancară.

Băncile centrale au fost nevoite să apeleze la măsuri de intervenții pe piețele naționale și pe piața valutară, măsuri necesare deoarece mediul economic înregistra deterorări importante, iar canalele de transmisie a politicii monetare înregistrau și acestea deficiențe majore.

În cazul țarilor emergente s-a apelat la promovarea utilizării instrumentelor directe, cum ar fi susținerea necesarului de rezerve. În țarile dezvoltate s-a promovat ritmul descedent al ratei dobânzii până aproape de zero, acționând și spre extinderea contrapartidelor eligibile și a maturității operațiunilor de refinanțare.

CAPITOLUL IV CRIZELE FINANCIARE ÎN EUROPA

4.1. Impactul crizei financiare din 1929 asupra statelor europene

În Europa încă se resimte criza financiară din 1929. Economiile naționale ale țărilor europene au fost profund afectate de această criză, la fel și băncile, întreprinderile și odată cu acestea au fost afectate și gospodăriile individuale. Toate aceste probleme au pornit de la anumite instituții financiare care și-au asumat riscuri foarte mari în încercarea lor de a obține profit pe termen scurt.

Marea Britanie a avut o creștere economică greoaie, iar recesiunea s-a făcut simțită în această parte a Europei în toată perioada celei de-a doua jumătăți a anilor 1920 și nu a căzut în marea depresiune decât la inceputul anului 1930. Industria nu a fost atât de afectată precum industria Statelor Unite, declinul în producția industrială fiind doar de o treime față de declinul înregistrat de industria Statelor Unite.

Spre deosebire de Marea Britanie, Germania a intrat în criză încă din anul 1928, iar declinul producției industriale a fost aproape la fel de puternic ca cel din S.U.A.

Căderea economică în Franța a fost slab resimțită la începutul anului 1930, apoi a urmat o înviorare a economiei până în anul 1933, atunci când atât producția industrială cât și prețurile au scăzut puternic.

În România veștile despre începutul celei mai mari crize financiare, criza din 1929, au ajuns cu o întârziere de câteva zile.

Situația României nu era deloc departe de situația din SUA, deoarece și aceasta era în curs de dezvoltare, agricultura era modernizată de către țărani prin intermediul creditelor. Datoriile agricultorilor la bănci creșteau din ce în ce mai mult.

Criza financiară nu s-a simțit în România foarte repede și puternic, deoarece la acea vreme Bursa de Valori București era mai mică, iar prăbușirile au fost la început aproape nesemnificative, dar aceasta începea să se manifeste în valuri succesive.

În prima fază a crizei au început să scadă prețurile. Produsele exportate de România pe piețele internaționale au suferit scăderi drastice de preț:cerealele, lemnul,petrolul.

Cu toate că producția în anul 1929 a fost una mare, valorificarea acesteia a fost una redusă din cauza scăderii prețurilor.

Această reducere a prețurilor a determinat scăderea veniturilor și într-un final și scăderea consumului. Având în vedere că angajații din economie și agricultură, salariații publici, liber profesioniștii, precum și cei din învățământ și sănătate au resimțit reducerea veniturilor, scăderea puterii de cumpărare a fost un fenomen general economic și unul dintre indiciile cele mai evidente ale crizei, care s-a resimțit începând cu 1930-1931.

După primele trei valuri ale crizei : criza prețurilor, criza veniturilor și criza consumului, a venit și vremea producției să fie afectată și odată cu acest nou val de criză s-a instalat și criza locurilor de muncă în România. Din cauză ca puterea de cumpărare era deja foarte scăzută, la fel și consumul, a fost afectată producția internă.

Deoarece volumul vânzărilor a scăzut,depozitele erau pline cu marfă, nu se mai investea în materia primă și în mâna de lucru, astfel șomajul a început să crească.

Anul 1931 a consemnat agravarea crizei mondiale, fapt ce impunea intervenția statului

Criza financiară a fost și mai tare agravată în anii 1931-1932, atunci când criza bancară a atins apogeul odată cu retragerea depozitelor bancare în masă de către populație. Oamenii au preferat să-și păstreze banii acasă deoarece nu mai aveau încredere în sesitemul bancar. O parte dintre aceștia și-au folosit economiile pentru a cumpăra aur și devize, ceea ce a dus la devalorizarea leului.

Sistemul bancar a fost afectat în mare parte de numărul mare al băncilor slab capitalizate. În acea perioadă s-au înființat foarte multe bănci, multe dintre acestea au fost bănci mici ale căror depozite nu erau bine administrate, iar managerii acestor bănci încălcau chiar și normele proprii de prudență. Pentru a salva sistemul bancar românesc, Banca Națională a intervenit prin rescontarea băncilor. În 1931 băncile comerciale au primit credite de 6,3 miliarde de lei, astfel sistemul bancar românesc a fost salvat și doar câteva bănci au falimentat în acea perioadă.

Una dintre băncile care au supraviețuit acestei crize a fost Banca Comercială Română, care chiar dacă a pierdut unele participații industriale a reușit să le păstreze pe cele de la “Steaua Română”, iar asta a scăpat-o de faliment. Unele dintre băncile care au dat faliment sunt : Banca Generală a Țării Românești, Banca Comerțului din Craiova, Banca Agricolă, Banca Berkowitz.

La începutul anului 1929 s-a realizat si stabilizarea leului. Leul a fost devalorizat puternic față de leul aur de dinainte de război, iar moneda românească a ajuns de la una din cele mai puternice din Europa în perioada de dinaintea războiului la una dintre cele mai slabe monede din perioada interbeliză.

4.2. Criza financiară din 2007 în Europa

Cu toate că criza a izbucnit în S.U.A prin bula creditelor ipotecare care a dus la falimentarea băncii de investiții Lehman Brothers. Dezechilibrele din zona euro, cauzate de acumularea în unele state membre a unor deficite și datorii mari, alături de dezechilibrele economice au făcut unele state să facă față cu greu crizei financiare și celei bancare. Uniunea Europeană a suferit unele dezechilibre macroeconomice ce au intensificat efectele negative ale crizei financiare și economice.

Un factor important pentru criza imobiliară izbucnită în america a fost cumpărarea imobilelor în scop speculativ. Cu toate că în Miami mai mult de jumătate din apartamentele nou-contruite au fost cumpărate cu scop speculativ, în Europa acest factor a lipsit aproape în totalitate fiind mai mult prezent doar în Spania sau Irlanda.

În situația în care preceda criza financiară, se cunoștea faptul că în unele țări piețele imobiliare erau finanțate din împrumuturi într-o măsură mai mare decât în alte state. În S.U.A. împrumuturile din 2007 erau egale cu 75% din produsul itern brut. În Europa, Marea Britanie înregistra cel mai mare procent a împrumuturilor, 85% din PIB. Aceasta era urmată de Germania ale cărei împrumuturi erau de 54% din PIB , Franța 30% și Italia 18%.

În S.U.A. ponderea ipotecilor imobiliare în PIB este mai mare decât media pe Europa. Această diferență se poate observa mai în detaliu în tabelul de mai jos, tabel ce ilustrează ponderea ipotecilor imobiliare în produsul intern brut în anii 1997 și 2006. Tot prin intermediul acestui tabel se poate remarca evoluția ponderii ipotecii imobiliare în PIB pe parcursul a 10 ani.

Tabel 3:Relația dintre ipotecile imobiliare și PIB, 1997 și 2006 (SURSA: Johan A. Lybeck- Istoria globală a crizei financiare(2007-2010), Editura POLIROM, București, pg.112)

În tabelul de mai sus se poate observa că țări precum Irlanda sau Spania și-au triplat ponderile, astfel în Irlanda ponderea a crescut de la 24% în anul 1997 la 70% în anul 2006.

Motivele care susțin această situație au fost ponderea scăzută din anul 1997, dar și faptul că erau în urmă în ceea ce privește nivelul de trai din Uniunea Europeană în anii '90. Cea mai mică evoluție în relația dintre ipoteci și PIB s-a înregistrat în Germania. Datorită faptului că produsul intern brut era în creștere în Marea Britanie și Danemarca, creșterea ponderii ipotecilor în PIB chiar și cu doar 30 de puncte procentuale, egalează cu evoluția ponderilor din Irlanda și Spania. Ponderile mici din unele țări sunt date și de nivelul de trai al locuitorilor și anume de faptul că mulți dintre aceștia aveau posibilitatea să economisească, astfel încât ipotecile imobiliare nu își mai aveau rostul. Pe lângă acest motiv, un alt motiv pentru nivelul scăzut al ponderilor din unele țări este și faptul că în acestea există anumite restricții juridice care limitează diensiunea împrumutului cu valoarea casei. În Germania limita era de 60%, de 75% în Franța,80% în Danemarca și de 95% în Suedia. În Germania, băncile sunt nevoite să evalueze garanția în fiecare an pentru a se asigura că nu depășește limita de 60%.

4.2.1. Impactul crizei în România (2008)

România suportă criza financiară și economică prin două canale de transmitere.

Canalul financiar determinat de restrângerea și scumpirea creditului pe plan mondial:

Creșterea costului creditelor luate de către populație, firme și stat;

Investitorii străini renunță sau amână deciziile cu privire la unele investiții pe care ar fi dorit să le facă în România;

Investițiile de portofoliu au fost reduse substanțial.

Canalul economic determinat de contracția economică din țările dezvoltate:

Diminuarea exportului;

Reducerea sau oprirea activităților care furnizează componente pentru industriile afectate de recesiune – auto, metalurgie, confecții, construcții etc.;

Scăderea transferurilor de bani în România făcute de către muncitorii români din străinătate;

Reducerea ritmului de creștere economică.

Contracția economică poate conduce la imposibilitatea achitării unor datorii de către persoane fizice și juridice și implicit la apariția unor probleme de solvabilitate pentru bănci și alte instituții financiare, precum și a tensiunilor sociale.

Criza financiară internațională a ajuns și în România, însă spre deosebire de celelalte țări, în România sistemul bancar nu a suferit un impact direct a acestei crize datorită lipsei activelor toxice și a faptului că Banca Națională a României a adoptat de-a lungul timpului anumite măsuri prudențiale.

Cu toate că sistemul bancar nu a fost foarte afectat de apariția crizei, criza a avut un impact indirect asupra economiei românești. Criza a afectat sectorul comercial prin scăderea exporturilor. În sectorul financiar criza afectează România prin faptul că accesul la finanțarea externă s-a limitat, ceea ce înseamnă reducerea volumului creditării și creerea unor dificultăți.

Impactul crizei nu s-a limitat doar la sectorul comercial și financiar, afectat de criză a fost și cursul de schimb prin deprecierea monedei naționale cauzată de reducerea finanțărilor externe. Investitorii din partea de est a Europei s-au retras din cauză că și-au pierdut încrederea în sectorul financiar și economil al României. Această pierdere a încrederii, urmată de retragerea investitorilor a dus la manifestarea unor momente de panică pe piața valutară și a unor atacuri speculative.În această situație a fost necesară intervenția Băncii Naționale a României.

Criza financiară din 2008 scoate la lumină noi dimensiuni ale conceptului de risc sistemic în activitatea bancară. Evaluarea riscului sistemic în România rămâne tradițională ținându-se cont de faptul că nivelul de dezvoltare al tehnologiilor financiare și toleranța față de risc au un nivel scăzut. În România, riscul sistemic se poate manifesta în conexiune cu lichiditatea instituțiilor de credit ca rezultat a accentuării comportamentului unor bănci care își bazează strategia de finanțare a majorării creditelor pe atragerea de resurse interbancare.

În majoritatea sistemelor bancare se întâlnesc bănci care dețin în portofolii active riscante, printre ele găsindu-se chiar și activele toxice care au dus la prăbușirea multor bănci din S.U.A. În România aceste active lipsesc, însă acest lucru nu înseamnă că sistemul bancar nu se confruntă cu riscul sistemic, însă și acesta este prezent doar la un nivel scăzut, ca urmare a expunerilor interbancare și a lipsei lichidităților.

Criza a avut efecte pe piața de capital din România asupra instituțiilor financiare, volumului și cotațiilor bursiere, comportamentului investitorilor, reglementărilor privind piața de capital.

Criza financiară a adus falimentul unor companii și instituții financiare, preluări și fuziuni și la o susținere financiară directă cu fonduri importante din partea guvernelor. Majoritatea acestor instituții au fost cotate la bursă, iar ieșirea lor de pe piață a afectat atât credibilitatea pe piața de capital cât și volumul tranzacțiilor bursiere.

Volumul tranzacțiilor bursiere este în scădere, dar impactul cel mai puternic pe care l-a avut criza a fost asupra riscului și asupra randamentelor bursiere asociate mai ales instrumentelor cu venit variabil.

Efectul crizei asupra investitorilor este dat de condițiile pieței. O piață care nu mai oferă siguranță și randamente stabile și în creștere, țin investitorii la depărtare. Acest lucru are impact asupra costului capitalului și asupra dobânzilor financiare.

Criza financiară a avut efecte și asupra structurii forței de muncă, aducând o creștere a numărului de șomeri concomitent cu reducerea populației ocupate. Cu toate că pe parcursul ultimei jumătăți a anilor '90 populația activă s-a menținut la valori ridicate de peste 11 milioane de persoane, de la începutul anilor 2000 populația activă a început să scadă. În anul 2010 populația activă număra 9965mii persoane, din care 95,8% aparțin grupei în vârstă de muncă (16-64ani)

Tabel 4 :Populația activă, populația ocupată, șomeri. (SURSA: http://www.insse.ro/cms/files/publicatii/Romania_in%20cifre%202011.pdf pg 18)

După creșterea înregistrată între anii 2005-2008, din 2009 populația ocupată a început să scadă, în anul 2010 atingând cel mai mic nivel de 9240 de persoane.

Numărul șomerilor a fost în anul 2010 de 725 mii persoane, în creștere atât față de anul 2009 (6,5%) cât și față de anul 2008 (26,0%). În anul 2010, din numărul total al șomerilor, 28,1% erau tineri (15-24 ani).

Numãrul șomerilor înregistrați la Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM) a scăzut până în luna iulie 2007 după care a înregistrat o evoluție oscilantă până la finele anului. După o creștere cu 4,4% în ianuarie 2008 față de decembrie 2007, numărul șomerilor înregistrați a continuat să scadă în perioada următoare, atingâng un punct minim (337 mii persoane) în luna iunie 2008, când rata șomajului înregistrat s-a situat la 3,7%. Începând cu luna iulie a anului de crizã 2008, numãrul șomerilor înregistrați a crescut până la un punct maxim (765 mii persoane) în martie 2010; în lunile care au urmat, indicatorul a cunoscut o scădere continuă, astfel că la sfârșitul anului, în evidențele agențiilor pentru ocuparea forței de muncã s-a înregistrat un număr de 627 mii persoane șomere, cu 11,6% mai puțin comparativ cu sfârșitul anului 2009.

România a simțit efectul turbulențelor cauzate de unii investitori străini, care au dorit să închidă pozițiile deschise în țara noastră.

La începutul anului 2008, sectorul imobiliar nu s-a confruntat cu o criză deoarece abia atunci începuse să se dezvolte și că se estima o saturație a pieței într-un interval de 20 de ani. Piața imobiliară a fost blocată în octombrie 2008, atunci când BNR a restricționat accesul populației la credite.

Pe parcursul anului 2009, situația din Uniunea Europeană și România a devenit din ce în ce mai dificilă. Au existat oameni de afaceri care au susținut că România putea să se dezvolte și în perioada de criză, dacă ar fi avut capacitatea de a atrage capitalurile străine și companiile care se relochează din alte țări. Era necesar să fie stimulat consumul, cerearea și creditarea pentru că acestea sunt singurele soluții pentru depășirea recesiunii.

Cu toate că și România a fost afectată de criza financiară, guvernatorul BNR, Mugur Isărescul este de părere că economia românească a rezistat destul de bine șocurilor externe, astfel:

Creșterea economică de 8-9% în anul 2008, este cea mai puternică creștere economică din UE;

Rata inflației a scăzut;

Deficitul extern s-a stabilit în jurul valorii din 2007 de 14% din PIB, nivel care treptat va fi corectat pentru evitarea unei aterizări bruște;

Sistemul bancar continuă se se dezvolte. Cu toate că unele bănci mamă au raportat pierderi ca rezultat a expunerilor pe băncile americane intrate în faliment, aceste pierderi nu a afectat sistemul bancar românesc.

Cursul valutar oscilează în limitele normale pe o piață liberă, fără presiuni semnificative dintr-o direcție sau alta.

Mugur Isărescu explică și de ce sistemul bancar din România este mai puțin vulnerabil.

Sistemul bancar are o bază de capital solidă. Până acum câțiva ani se vorbea despre o supracapitalizare, datorită faptului că un număr mare de bănci din România au înregistrat rate de solvabilitate mai mari decât limitele impuse de Basel.

Și poziția plasamentelor este un motiv pentru nivelul redus al vulnerabilității din sistemul bancar. Este vorba de faptul că plasamentele sunt pe piața internă. Plasamentele în credite pe piața internă asigură un randament ridicat care face ineficientă căutarea altor plasamente, pe piața externă.

În cazul în care ar apărea necesitatea suplimentară de lichiditate,prima resursă ar fi rezervele minime obligatorii ale băncilor la BNR, care reprezintă o siguranță importantă pentru momentele de tensiune.

Faptul că sistemul bancar românesc a scăpat nevătămat de criza din prezent nu înseamnă că el nu are de făcut față unor provocări importante. Dintre aceste provocări, cele mai importante sunt:

Evaluarea riguroasă și responsabilă a riscurilor din activitatea bancară. Această evaluare face referire la unele recomandări de care ar trebui să țină cont sistemul bancar. Evitarea exuberanței, este una dintre acestea, și face referire la exuberanța pe care ar putea-o declanșa faptul că în țara noastră nu s-a extins criza bancară. Următoarea face referire la faptul că ar trebui înțeleasă situația României și anume faptul că aceasta nu a parcurs un ciclu complet al economiei, și deci, băncile ar trebui să țină cont că este posibil să apară și un moment în care nu va mai exista o creștere economică atât de vehementă. Băncile ar trebui să renunțe și la ideea conform căreia orice risc asumat de bancă poate fi transferat clientului, deoarece riscurile mari se pot întoarce împotriva băncii. O ultimă recomandare ar fi păstrarea vigilenței pentru a reduce gradul de risc operațional, risc care poate apărea odată cu creșterea numărului de clienți, a operațiunilor, a numărului de unități precum și a numărului de salariați.

Pregătirea amănunțită și strictă a forței de muncă. Este vorba de pregătirea continuă a personalului bancar, deoarece acesta este principalul factor care poate determina riscul operațional.

Unii analiști, inclusiv ai unor agenții internaționale de rating, atrag atenția asupra riscurilor ca România să repete experiența nefavorabilă a unor țări precum țările baltice care, pe fondul unui deficit extern ridicat, au trecut de la creștere puternică la recesiune și inflație înaltă. După criza financiară, o cincime dintre angajații băncilor au dispărut, iar sistemul revenit pe pierdere.

Din cele mai mari zece bănci doar patru au trecut prin criză cu același director, restul de șase bănci au schimbat doi sau unele chiar trei șefi. Banca cu cei mai multi șefi în perioada de criză a fost Bancpost, bancă care a avut cinci șefi.

Cea mai actuală schimbare a fost efectuată în această toamna anului 2014, când vicepreședintele pe retail George Georgakopoulos l-a înlocuit în funcția de CEO pe Anthony Hassiotis. BRD și Volksbank au traversat criza cu câte trei șefi, iar BCR, Banca Transilvania și ING Bank cu câte doi.

Raiffeisen, CEC Bank, UniCredit Țiriac și Alpha sunt cele patru bănci care au rămas cu același director.

Un număr mic de șefi de bancă au reușit să treacă de criză în condițiile unui sistem bancar cu pierderi de sute de milioane de euro și cu un portofoliu de credite neperformante reprezentând o cincime din creditele acordate.

Spre deosebire de împrumuturile în lei, care au început să-și revină datorită scăderii dobânzilor, creditele în valută au continuat să scadă.

Criza economică și nivelul ridicat al creditelor neperformante au afectat puternic profitabilitatea sistemului bancar, care a adunat în cei trei ani la rând pierderi, respectiv în 2010, 2011 și 2012. Anul 2013 a adus primele semne de refacere a profitabilității, însă era vorba despre o redresare slabă. În perioada 2010-2012 sistemul bancar a fost pe pierdere, circa 3,6 mld. lei cumulat, în condițiile în care o cincime dintre credite au devenit neperformante.

Figura 3 Rata creditelor neperformante din sistemul bancar (%) (SURSA http://www.zf.ro/banci-si-asigurari/ce-a-mai-ramas-din-sectorul-bancar-romanesc-dupa-sase-ani-de-criza-o-cincime-din-salariatii-bancilor-si-din-sucursale-au-disparut-in-criza-iar-sistemul-a-revenit-pe-pierdere-13695837

În 2011 oficialii din BNR spuneau că procesul de refacere la nivelul sistemului bancar nu a fost atât de puternic precum așteptările BNR, iar banca centrală a fost nevoită să ceară unor bănci închiderea acelor unități din țară care le aduceau pierderi majore.

CONCLUZII

In sens larg, prin criză se înțelege starea de disfuncționalitate și declin, de paralizie, de blocaj, de recesiune în care poate intra o instituție, grupare umană ori activitate din cuprinsul unei societăți. Deficiența,lipsa, potențialul evoluționar diminuat sunt însușiri caracteristice crizei. Orice manifestare de criză, într-o activitate, începe printr-o încetinire a ritmului anterior și instalarea elementelor de dezorganizare sau dezordine, se continuă cu reducerea și epuizarea resurselor, ajungându-se până la blocarea, întreruperea activității, pe o perioadă temporară sau definitivă.

Crizele, indiferent de natura și aria lor de manifestare (generală sau particulară), constituie un factor de tulburare a ordinii și a stabilității sociale.

Crizele apar în urma unei perioade în care prețul unor active au crescut artificial foarte mult, și în momentul în care piața devine conștientă cu privire la această supraevaluare reacționează în consecință.

Crizele financiare au apărut ca rezultat a unui eveniment exterior. Criza financiară din 2007 a apărut pe piața imobiliară.

Odată cu terminarea bulei speculative s-a constatat că piața imobiliară din S.U.A a fost principala vinovată pentru producerea crizei. Gospodăriile au primit credite pentru consum în ipoteza că creșterea prețurilor locuințelor ar fi suficientă de mare pentru a acoperi creditele restante . Odată cu sfârșitul creșterii prețurilor locuințelor,aceste credite au devenit active toxice, care ies din sectorul financiar cu riscuri necunoscute în bilanțurile lor .

Acest lucru ,la rândul său a condus la o criză a creditelor la nivel mondial,s-a ajuns la oprirea creditării interbancare deoarece nu se știe starea exactă a băncilor, iar posibilitatea ca partenerul comercial să aibă probleme de lichiditate era foarte mare..La sfarsitul procesului , creditele pentru alți actori economici au fost , de asemenea, drastic reduse . Acesta este unul dintre motivele pentru care economia reală a început să sufere de pe urma crizei într-o etapă ulterioară în raport cu sectorul financiar .

În Europa , Irlanda și Spania se confruntă cu bule de preț similare celor de pe piața imobiliară și atunci când criza internațională a lovit , acest lucru a dus la o recesiune severă în aceste două țări care a arătat anterior unele dintre cele mai bune performanțe economice în zona euro .

Alte țări europene precum Marea Britanie , Franța, Suedia și Țările de Jos au prezentat creșteri similare ale prețurilor locuințelor în ultimele decenii , deși la un grad mai scăzut

În timp ce prețurile reale ale caselor au crescut în multe țări , la fel a crescut și un alt indicator important al atractivității de a deține o casă : chiria . Decizie de investiție este legată de creșterea potențială a valoarii proprietății , se considera faptul că deținera unei case este o. Locuințe este un bun de folosință îndelungată care poate fi eventual vândut la un preț mai mare , chiar și după ani de utilizare . De aceea se lua mai mult decizia de a cumpăra o casă decât de a consuma pentru alte bunuri care se bazează pe preț și pe constrângerea bugetară a consumatorului.

Țările au implementat răspunsuri politice puternice la criză . În special, multe țări au luat măsuri fiscale , ca parte a pachetelor de stimulare fiscală mai largi. Ideea unei taxe pe tranzacții pentru a preveni bule speculative nu este recentă . Pentru susținătorii ei , această taxă ar reduce volatilitatea și ar aduce venituri fiscale suplimentare .

Impozitele pot influența decizia de a cumpăra o casă , prin intermediul costului real de utilizare al locuinței , definite ca costurile de a deține și exploata proprietățile . Printre aceste costuri , se pot identifica costul dobânzii pentru fondurile împrumutate să cumpere casa , deprecierea structurii , întreținerea ,asigurări , impozitele pe proprietate și costurile de tranzacționare imobiliare.

Deoarece locuința este un bun de folosință îndelungată , care poate fi revândut , trebuie să se țină seama , de asemenea, de câștiguri sau pierderi care pot reduce sau crește costul utilizatorului final de capital . Impozitarea afectează mai multe dintre aceste elemente și , prin urmare, influențează cererea de locuințe.

Crizele din perioada modernă au cauze și efecte asemănătoare cu crizele din perioada clasică.Statul nu a putut tempera frecvența apariției crizelor financiare și nici nu a reușit să diminuaze efectele negative ale crizelor. Singura soluție de ieșire din ultima criză rămâne schimbarea modului în care statul intervine pe piețele monetare, limitarea expansiunii monetare, a hazardului moral creat de această expansiune monetară. Un alt aspect luat în serios este introducerea unor restricții în sistemul de creditare.

Criza din 2007-2008 este rezultatul expansiunii creditului ipotecar, datorită micșorării repetate a ratei dobânzii de FED, în modificarea legislației bancare și în creditarea populației cu venituri mici pentru achiziția de case.

Crahul sistemului financiar a declanșat și criza datoriilor suverane care mocnea în Prtugalia, Spania, Irlanda, Italia și Grecia.

Sute de bănci din Europa și America au fost închise și obligate să fuzioneze cu parteneri mai puternici, naționalizare sau recapitalizate cu banii contribuabililor.

La mijlocul anului 2010 băncile și companiile de asigurări au considerat pierdute aproximativ 2000 de miliarde de dolari americani din activele lor sub forma devalorizării împrumuturilor și titlurilor de valoare deținute.Evaluarea făcută de către Fondul Monetar Iternațional a indicat o pierdere de peste 4.000 de miliarde de dolari americani, această pierdere arată gravitatea situației în perioada de vârf a crizei.

Măsurile de ordin intervenționist ale crizei din 2007 sunt aplicate pe un interval de timp mult mai mare decât în anii 20-30 și acoperă unul sau mai multe cicluri economice de durată scurtă sau medie.Măsurile de ordin intervenționist luate la această criză diferă de masurile luate în 1929.

În 1929-1930 s-au adoptat măsuri de natură protecționistă în comerțul internațional, măsuri ce nu au mai fost luate de nici o organizație regională ca de exemplu U.E. sau N.A.F.T.A

Diferențele apar și în privința măsurilor de diminuare a efectelor unei crize. Pe parcursul crizei din '30 nu exista un mecanism de consultare, de informare sau cooperare, spre deosebire de ultima criză atunci când țările occidentale au colaborat pentru diminuarea efectelor crizei de pe piața financiară. În acea vreme, oamenii politici nu s-au gândit la salvarea băncilor prin injecție de lichidități așa cum s-a procedat pe parcursul crizei din 2007.

Măsurile de salvare a sistemului bancar diferă de la o țară la alta.Spre deosebire de țările din Europa, care preferă un model socialist, S.U.A adoptă un model liberal de salvare a sistemului bancar.Statele din Europa au acționat prin naționalizarea băncilor. Marea Britanie a naționalizat foarte multe bănci, astfel în septembrie 2008 a cumpărat acțiunile preferențiale de la bănci, acțiuni care nu îi conferă dreptul de vot în A.G.A. Naționalizarea sistemului bancar adoptat în cadrul ultimei crize financiare nu aduce atingerea acționarilor. Această naționalizare a fost gândită ca un fel de afacere, deoarece s-a avut în vedere posibilitatea ca la sfârșitul crizei, acțiunile se vor majora, iar guvernul britanic va putea vinde acele acțiuni cu un randament mai bun.

Pe parcursul ultimei crize financiare,chiar dacă a fost globală, multe țări au făcut față șocului, mult mai bine decât altele, contribuind substanțial la dinamica economiei mondiale. Aceste țări denumite „emergente” au reușit prin politicile inițiate să atingă ritmuri de creștere economică spectaculoase. .
Concluzia care se desprinde din analiza acestor crize care au avut un impact puternic asupra lumii este că nici capitalismul, nici liberalismul excesiv sau mecanismele pieței libere nu au generat criza, ci statul, deoarece este cel care prin băncile sale centrale alterează o resursă importantă din economie (care este și ea limitată) – capitalul – prin emisiunea necontrolată de monedă și prin lipsa unor mecanisme reale de a controla această emisiune (etalonul aur era foarte eficient pentru că nu s-a putut descoperi formula chimică a acestui metal prețios). Alterând acest capital din piață el denaturează dobânda calculele antreprenoriale și induce în eroare pe toți cei care acționând pe piața liberă, fiind creativi și asumându-și riscuri vând produse și servicii.

Lucrul cel mai grav este că această intervenție greu de observat a statului în economie prin acapararea sistemului financiar-bancar s-a extins și la piața capitalurilor. Prețurile acțiunilor au fost influențate negativ de banii ieftini injectați de stat și de băncile comerciale în economie.

BIBLIOGRAFIE

Cărți

Adriana Otovescu, Gabriela Motoi, Maria-Cristina Frăsie., Dumitru Otovescu- Criza Mondială, Editura PRO UNIVERSITARIA,București

Angela Roman, Dan Chirleșan- Sistemul financiar-bancar și politica monetară:evoluții și tendințe, Editura Junimea, Iași, 2012

Gabriela Anghelache- Piața de capital, Editura Economică, București, 2009

Diana Sabău-Popa, Daniela Zăpodeanu – Introducere în studiul pieței de capital, Editura Universității Oradea, 2008

Johan A. Lybeck- Istoria globală a crizei financiare(2007-2010), Editura POLIROM, București

Michel Aglietta – Macroeconomie financiară, Editura CNI Coresi, București

Publicații

Cristian Păun- Cauzele, propagarea și efectele crizelor într-o lume din ce în ce mai globalizată- http://www.sferapoliticii.ro/sfera/148/art02-paun.html#_ftn26

Foaia de parcurs a Uniunii Europene pentru reforma financiară- http://ec.europa.eu/internal_market/finances/docs/roadmap/finanial_reform_ro.pdf

Ionica Munteanu-The financial crisis 2007-2008: causes and consequences- http://mpra.ub.uni-muenchen.de/36771/1/MPRA_paper_36771.pdf

Mugur Isărescu, Guvernatorul BNR- România și criza financiară internațională, Conferința “Calea spre standarde europene în serviciile financiare”

Ruxandra Ciulu,Lorin Dragan –Proiecte economice de comerț- https://books.google.ro/books?isbn=9737307410

Sergiu Tămaș-Sfera politicii,Revistă de științe politice, Editată de Fundația Societatea Civilă, http://www.sferapoliticii.ro/sfera/pdf/Sfera_148_1.pdf

Thomas Hemmelgan, Gaeton Nicodeme –The 2008 financial crisis and taxation policy http://static.cfnet.ro/media/2010-01-28-taxation-paper-20-en-The-2008-financial-crisis-and-taxation-policy.pdf?0c7c9e

Site-uri

http://www.academia.edu

http://www.bnr.ro

www.ecol.ro

http://www.insse.ro

https://istoriecontemporana.wordpress.com

http://www.zf.ro