Crize Politico Militare In Contextul Actual
Introducere
Politologia interpretează criza ca o schimbare bruscă, urmare a unei puternice dereglări în viața socială, caracterizată prin ascuțirea deosebită a contradicțiilor existente și prin ciocnirea forțelor antagoniste. Criza este un moment de ruptură, de disfuncționalitate, în interiorul unui sistem organizat, ea este purtătoare de riscuri atât pentru securitatea națională, cât și pentru securitatea internațională.
Din punct de vedere politico-militar, criza reprezintă un fenomen de schimbare a
raportului de forțe, un moment tensionat care apare în evoluția geopolitică, la un
moment dat, în raporturile dintre state, sau la nivelul unor uniuni sau alianțe
strategice.
Situațiile de criză constituie o vulnerabilitate pentru securitatea națională.
Lărgirea NATO și a UE, deși au creat premise pentru o mai bună gestionare a crizelor și conflictelor specifice, au creat premisele apariției unor game noi de riscuri și vulnerabilități, fapt ce a impus ca pentru fiecare tip de criză, să fie planificate strategii,
mecanisme și proceduri adecvate.
Sistemul militar, sub latura genezei sale, s-a instituit drept ansamblul forțelor umane-sociale și a mijloacelor tehnico-economice adecvate, necesare pentru apărarea intereselor societăților umane constituite și pentru respingerea (prevenirea și contracararea) acțiunii agresive violente a factorilor exogeni (exteriori unei societăți umane constituite, închegate). În acest sens, geneza și funcționalitatea sistemului militar au devenit extrem de clare odată cu constituirea și consolidarea entităților statal-naționale.
Contextul geopolitic contemporan se caracterizează, în esență prin:
corelarea intensă și explicită a expansiunii economice cu mijloacele în continuă diversificare ale expansiunii militare;
multiplicarea și tendința de generalizare a acțiunii militare (de regulă preventivă, dar cu manifestare violentă oricând posibilă) a unor organizații internaționale cu vocație planetară (Organizația Națiunilor Unite), dar și a unor organizații continentale (precum Uniunea Europeană);
practicarea unor corelații mult mai strânse decât în etapele anterioare între securitatea națională, securitatea regională și continentală și securitatea mondială.
Schimbarea caracterului și procedeelor de ducere a războiului modern, după cum au demonstrat-o cu prisosință conflictele militare postbelice, îndeosebi războiul din Golf și cel din Iugoslavia, au fost însoțite de necesități sporite în studierea fenomenului politico-militar și elaborarea sau adecvarea doctrinelor militare în raport cu evoluția acestuia.
De altfel, doctrina militară este în schimbare aproape în toate statele lumii,întrucât războiul viitorului are de acum ca temă principala luptă aeroterestră și operații aeroterestre, iar caracterul acestuia va fi colosal de distructiv, bazându-și agresivitatea pe resursa cunoașterii.
În prezenta lucrare vom aborda problematica crizelor politico – militare din contextual actual, prezentând concepte privitoare atît la crizele politice ori militare contemporane cât și la tendințele și doctrinele politice și militare actuale, iar în final vom prezenta situația crizei din Crimeea ce a debutat la începutul anului 2014, între Ucraina și Rusia.
Capitolul I. CRIZELE POLITICO-MILITARE ÎN CONTEXTUL GEOPOLITIC ACTUAL
Delimitări și abordări conceptuale
Crizele diferă în funcție de propriile caracteristici cât și de domeniul de manifestare sau acțiune.
Politologia interpretează criza ca o schimbare bruscă, urmare a unei puternice dereglări în viața socială, caracterizată prin ascuțirea deosebită a contradicțiilor existente și prin ciocnirea forțelor antagoniste. Criza este un moment de ruptură, de disfuncționalitate, în interiorul unui sistem organizat, ea este purtătoare de riscuri atât pentru securitatea națională, cât și pentru securitatea internațională.
Etimologic, termenul “criză” provine din limba greacă – krisis – “judecată” sau “decizie”.În dicționarul explicativ al limbii române noțiunea de criză este definită ca o „manifestare ascuțită a unor neconcordanțe sau contradicții (economice, politice,
sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) în care
se manifestă acut neconcordanța sau contradicțiile”. Tot în dicționarul explicativ al
limbii române conflictul reprezintă „o neînțelegere, o ciocnire de interese, un
dezacord”.
În altă ordine de idei, conflictul este „un diferend în care cel puțin una din cele
două părți apelează la mijloacele de putere pentru a-și apăra interesele în mod
coercitiv. Dacă una din cele două părți își folosește mijloacele militare de putere, fie
pentru a le angaja, fie pentru a – l amenința pe oponent, vorbim de un conflict armat” .
Din punct de vedere politico-militar, criza reprezintă un fenomen de schimbare a
raportului de forțe, un moment tensionat care apare în evoluția geopolitică, la un
moment dat, în raporturile dintre state, sau la nivelul unor uniuni sau alianțe
strategice.
Potrivit unor specialiști în domeniu criza se referă la acele situații în care actorii
internaționali au percepția unei amenințări ce se poate concretiza în evenimente
neprevăzute în care există o mare probabilitate de utilizare a mijloacelor violente,
precum și un timp scurt de reacție politică.
În acest sens, atunci când există un anumit dezacord, o incompatibilitate între
interesele sau obiectivele între doi sau mai mulți actori internaționali avem de-a face
cu o situație conflictuală, cu un conflict. Altfel spus, atunci când apar disfuncționalități
în comunicarea dintre diferiți subiecți avem de-a face cu „un diferend, deci cu o
situație în care apărarea intereselor unei părți pune obstacole celorlalte părți” .
În concepția nouă, conflictele sunt socotite ca fiind procese naturale specifice
evoluției societății. Criza prezintă o serie de caracteristici cu caracter general, precum :
caracter relativ neașteptat;
derulare rapidă a evenimentelor;
implică informații puține;
creează stare de incertitudine și nesiguranță;
poate beneficia de mediatizare intensă și agresivă prin care sunt exagerate de cele mai multe ori efectele create;
are o durată de desfășurare nedeterminată și produce consecințe pe mai multe planuri;
gestionarea acestora implică de cele mai multe ori un ansamblu de măsuri ce privesc în mod primordial factorul decident;
are ca surse fie cauze de natură umană, fie cauze de natură non umană;
presupune un timp de reacție scurt și determinat în mod direct de luarea unor decizii, de cele mai multe ori de natură politico-militară.
Criza poate fi înțeleasă drept o situație manifestată la nivel național sau internațional, ce este caracterizată de existența unei amenințări la adresa valorilor, intereselor sau scopurilor principale ale părților implicate.
Criza este declanșată de apariția unor situații critice, iar rolul principal în gestionarea crizei în domeniului securității revine decidenților politici. Prin criză poate fi definită o situație națională, internațională în contextul căreia se creează o amenințare la adresa valorilor, a intereselor sau la adresa valorilor prioritare ale părților implicate, prin urmare o stare de anormalitate, de excepție. Viața unei societăți cunoaște și situații de criză și conflicte.
Criza este definită ca o „perioadă extrem de tensionată, în care dificultățile
economice, politice, sociale și ideologice ating cote paroxistice și, de aceea, necesită
soluții imediate, ferme și în general decisive în evoluția unei societăți, unei instituții“.
Crizele sunt conflictuale, cu intensități și desfășurări diferite cauzate de incompatibilități ale unor procese și fenomene, ale unor situații sau stări.
Securitatea și siguranța națională se definesc, în esența lor, pe gestionarea situațiilor de criză. Noul mediu internațional de securitate cunoaște în profunzime dinamica conflictelor, manifestându-se astfel, tot mai pregnant tendința de a mondializa astfel de situații.
Situațiile de criză constituie o vulnerabilitate pentru securitatea națională.
Lărgirea NATO și a UE, deși au creat premise pentru o mai bună gestionare a crizelor și conflictelor specifice, au creat premisele apariției unor game noi de riscuri și vulnerabilități, fapt ce a impus ca pentru fiecare tip de criză, să fie planificate strategii,
mecanisme și proceduri adecvate.
Criza se poate defini ca o situație de anormalitate în care sunt amenințate sau perturbate semnificativ valorile fundamentale, echilibrul și stabilitatea politică, economică și socială a țării, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor,valorile materiale și culturale, mediul înconjurător, interesele și obiectivele statului român, precum și îndeplinirea obligațiilor internaționale ale acestuia.
Într-o accepțiune foarte largă, criza reprezintă acea situație națională sau internațională prin care se creează o amenințare la adresa valorilor, intereselor sau
obiectivelor fundamentale ale structurilor implicate, în consecință o stare de anormalitate.
Prin efectele pe care le creează criza, acestea pot consta în:
reducerea ritmului de dezvoltare a unui sistem în fața amenințărilor;
afectează autoritatea și credibilitatea sistemului decizional;
perturbă desfășurarea normală a activităților în principalele domenii ale statului;
afectează interesele fundamentale ale indivizilor, comunităților sau ale statelor;
aduc prejudicii la toate nivelele economic, social, politic, militar, cultural, etc.;
produc pierderi de vieți omenești sau distrugerea unor obiective, bunuri, valori.
Forțele NATO acționează în sprijinul procesului de pace într-o zonă de conflict rin desfășurarea de operații de menținere și impunere a păcii, prevenirea conflictelor,
construirea păcii și umanitare.
Calitatea României de membru al organizațiilor euroatlantice și europene
„contribuie direct și semnificativ la consolidarea și asigurarea securității naționale,
dezvoltării economice și prosperității României”.
Ca țară membră a NATO și a UE, România este obligată să-și creeze propriul Sistem Național de Management Integrat al Crizelor – SNMIC, compatibil și interoperabil cu cele existente la nivelul celor două organizații.
În acest sens, România a întreprins unele măsuri care au vizat înființarea unor structuri destinate planificării și coordonării acțiunilor de intervenție în situații deosebite și realizarea unei relaționări corecte între principalele instituții ale statului cu responsabilități de securitate.
În domeniul terorismului, ca factor important generator de situații de criză, atât la nivel internațional, cât și național, Serviciul Român de Informații – SRI reprezintă instituția care coordonează acțiunile specifice în domeniu.
În domeniul ordine publică, situațiile de criză sunt coordonate de către MAI prin Centrul Național de Conducere a Acțiunilor de Ordine Publică.
În legătură cu managementul crizelor externe de securitate, ce pot afecta interesele naționale, ale NATO, ale UE sau ale altor organizații internaționale la care România este parte, Ministerul Apărării Naționale trebuie să fie în măsură să pregătească, să disloce și să susțină, în diferite teatre de operații, contingente militare de mărimi și structuri variate, în funcție de tipul operațiilor multinaționale planificate a fi executate în zonele respective. Forțele armate participă la operații multinaționale în cadrul Alianței sau al unor coaliții, cu aprobarea Parlamentului, în baza unei solicitări oficiale adresate României de către NATO, UE, ONU sau OSCE și în funcție de resursele financiare puse la dispoziție de Guvern.
Coordonarea integrată a măsurilor de prevenire, de înlăturare sau limitare a efectelor crizelor, ca parte a domeniului securității naționale, se realizează de către autoritățile abilitate ale statului: Parlament, Președintele României, CSAT, Guvern.
Acestea stabilesc structura direct responsabilă de conducerea procesului de management al crizelor, în funcție de natura, complexitatea, amploarea și intenunile specifice în domeniu.
În domeniul ordine publică, situațiile de criză sunt coordonate de către MAI prin Centrul Național de Conducere a Acțiunilor de Ordine Publică.
În legătură cu managementul crizelor externe de securitate, ce pot afecta interesele naționale, ale NATO, ale UE sau ale altor organizații internaționale la care România este parte, Ministerul Apărării Naționale trebuie să fie în măsură să pregătească, să disloce și să susțină, în diferite teatre de operații, contingente militare de mărimi și structuri variate, în funcție de tipul operațiilor multinaționale planificate a fi executate în zonele respective. Forțele armate participă la operații multinaționale în cadrul Alianței sau al unor coaliții, cu aprobarea Parlamentului, în baza unei solicitări oficiale adresate României de către NATO, UE, ONU sau OSCE și în funcție de resursele financiare puse la dispoziție de Guvern.
Coordonarea integrată a măsurilor de prevenire, de înlăturare sau limitare a efectelor crizelor, ca parte a domeniului securității naționale, se realizează de către autoritățile abilitate ale statului: Parlament, Președintele României, CSAT, Guvern.
Acestea stabilesc structura direct responsabilă de conducerea procesului de management al crizelor, în funcție de natura, complexitatea, amploarea și intensitatea
acestora. În raport de nivelul intensității, crizele pot evolua spre conflicte violente și
pot genera războaie.
Tipologia și caracteristicile crizelor
Managementul crizelor a fost considerat pentru mult timp o problemă internă a statelor, iar începând cu anii 1990 acest concept a fost inclus în Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) a Uniunii Europene.
Acest concept presupune intervenția pentru soluționarea unui conflict armat, pentru protejarea populației civile. Inițial aceste intervenții au avut un caracter militar dar în prezent acțiunile militare sunt coroborate cu cele de natură civilă.
Conflictologia analizează stările de conflict ca stări de criză. Astfel, criza este privită nu numai ca disfuncție ci și ca oportunitate, conflictul fiind privit ca fenomen firesc al interacțiunilor sociale. În acest sens conflictologia pune în evidență etapele ce le parcurge conflictul în evoluția sa:
dezacordul;
confruntarea
escaladarea;
de-escaladarea;
rezolvarea.
Dezacordul debutează cu simple neînțelegeri, scoțând în evidență diferențierea indivizilor sau grupurilor prin modul lor de a fi și a gândi.
Confruntarea adâncește diferențele dintre indivizi și grupuri prin faptul că fiecare parte își susține poziția, accentuând pe erorile de gândire și comportamentul celorlalți.
Escaladarea se caracterizează prin faptul că tensiunile și ostilitățile din grup
sunt scăpate de sub control, reacțiile de autoapărare ale fiecărei părți determinând
agresiune maximă.
De-escaladarea marchează etapa în care grupul face eforturi reale pentru a ajunge la un acord în ceea ce privește rezultatele discuțiilor.
Rezolvarea vine atunci când starea conflictuală dispare datorită unor intervenții
legale de tip instituțional, demarării unor negocieri și realizării unor compromisuri și
deschiderii posibilităților de comunicare între părți.
Orice criză ajunge să parcurgă gradual etapele sale pe o scară proprie de escaladare, dar se constată disfuncționalități frecvente în procesul normal de luare a deciziilor.
Capacitatea de reacție în contextul fiecărei crize, revine în primă fază părților implicate în fenomenul de criză și reprezintă principalele măsuri, decizii și activități pe care le iau acestea folosindu-se de mijloacele pe care le au la dispoziție.
Diminuarea din intensitate a cauzelor care produc fenomenul de criză,gestionarea în mod eficient a crizelor politico-militare indiferent de intensitatea și sfera de extindere a acestora, se realizează prin intervenția structurilor specializate ale statului, a factorului decizional și prin demersul și acțiunea nemijlocită a instituțiilor politice, juridice, economice, diplomatice, militare, etc.
Un element extrem de important care trebuie avut în vedere pe timpul crizei constă în elaborarea scenariilor și a variantelor de acțiune pentru gestionarea acesteia, în concordanță cu evaluarea costurilor și a necesarului de resurse umane, tehnologice, financiare și informaționale, fiind cunoscut faptul că fiecare tip de criză are caracteristicile ei distincte și trebuie tratată în mod corespunzător, neexistând de dinainte soluții fundamental valabile.
Se poate aprecia faptul că, în funcție de domeniul în care se manifestă crizele, la fel ca și conflictele, pot fi:
politice;
economice;
financiare;
tehnologice;
sociale;
informaționale;
culturale;
financiare;
etnice;
religioase;
militare;
politico-militare, etc.
În ceea ce privește criteriile stabilite pentru clasificarea crizelor, acestea pot fi: criteriul geografic și cronologic, numărul de părți implicate (mondiale, bilaterale), în funcție de cauzele declanșatoare ale crizelor (fortuite sau voluntare), în funcție de influența crizelor asupra evoluțiilor geopolitice (crize induse, crize calculate, crize
accidentale).
În funcție de originile și cauzele acestora, crizele se clasifică astfel:
crizele progresive care se derulează în stare latentă, evoluând gradual (fenomenul migrației ilegale a populației);
crizele punctuale care sunt declanșate de evenimentele greu de prevăzut,într-un domeniu sau o zonă bine determinată;
criza accidentală care izbucnește aproape spontan și fără provocare (accident, calamitate ).
În funcție de zona (aria) de manifestare, de implicațiile politice și de entitățile
angajate, crizele și conflictele pot fi:
naționale (în interiorul granițelor unui stat);
de frontieră (atunci când sunt implicate două state care au granița comună);
regionale (când se manifestă într-o anumită regiune geografică);
globale (depășesc aria unei regiuni geografice);
crize individuale;
crize continentale.
În funcție de intensitatea cu care se produc, crizele și conflictele pot fi:
de joasă intensitate;
de intensitate medie;
de mare intensitate.
Crizele trec, de regulă, prin următoarele etape: anormalitate, pre-criză, criză și conflict (război), în timp ce conflictele trec prin următoarele etape: pre-conflict;conflict; post-conflict.
Criza politică se caracterizează prin existența unei amenințări la adresa obiectivelor sau a intereselor politice ale unui stat sau grupuri de state, și poate lua forme latente sau manifeste. Practic, toate operațiile militare care au urmat după 1991au accelerat perfecționarea noilor oportunități pentru crearea de conflicte și în consecință, de gestionare a acestora în special prin dezvoltarea tehnologiilor.
Globalizarea a scos în evidență faptul că fiecare stat aparținând unei coaliții strategice prezintă valoare pentru ceilalți în marile jocuri politice ale lumii contemporane.
În actualul context geopolitic, adversarii căută să folosească toate avantajele oferite de complexitatea, omogenitatea, disimetria și asimetria mediului de securitate.
Perfecționarea procesului de culegere a informațiilor și de analiză a lor constituie una din prioritățile tuturor strategiilor de gestionare a potențialelor crize în planul securității. Supremația informațională, ca rezultat al aplicării înaltelor tehnologii în gestionarea conflictelor, va permite rezolvarea acestora dincolo de aspectele concrete ale violențelor armate.
Criza este un fenomen multidimensional, dar în majoritatea cazurilor este analizată prin interdependențele dintre efectele violente pe care le produce și celelalte dimensiuni ale sale. Aceste conexiuni sunt definitorii azi în modelarea strategiei de gestionare a crizelor și se exprimă prin elaborări politice concrete care urmăresc, în esență, impunerea unei anumite conduite.
Factori generatori de crize politico-militare
Procesul de tranziție geopolitică din ultima perioadă de timp, prin care au trecut
mai multe state din Europa Centrală și de Sud-est, a fost însoțit de o translatare spre
est a fostei frontiere ce diviza Europa pe timpul Războiului Rece. În același timp,
existența unor riscuri sau apariția altora noi la adresa securității regiunii balcanice este
relevată și de faptul că în această regiune au fost declanșate crize și conflicte pe care
comunitatea internațională s-a dovedit incapabilă să le prevadă sau să le soluționeze
oportun și definitiv prin mijloace politice sau diplomatice.
Terorismul internațional poate deveni o armă politico-militară semnificativă în
menținerea stărilor conflictuale, zonale și naționale, proliferarea acestuia reprezentând,
componenta de bază a războiului psihologic pentru destabilizarea unor state și crearea
unei stări de haos general.
Amplificarea influenței geopolitice a parteneriatelor strategice în actualul mediu de securitate, schimbarea caracterului misiunilor desfășurate de aceste coaliții multinaționale, cât și apariția unor noi actori cu influență puternică în ceeea ce privește securitatea internațională, dovedesc că evoluția amenințărilor asimetrice determină ca statele să-și reanalizeze potențialul pentru contracararea efectelor acestora.
În noul context internațional, zona Mării Negre a câștigat o importanță strategică datorită unui concurs de factori obiectivi, care îi întăresc importanța în plan geopolitic, cum ar fi :
campania internațională împotriva terorismului;
extinderea NATO și a Uniunii Europene;
impact pe termen lung asupra securității europene și euro-asiatice;
regiunea Mării Negre include apele teritoriale și litoralul României,Bulgariei, Georgiei, Federației Ruse, Turciei și Ucrainei;
legătura strategică cu Marea Mediterană prin strâmtorile Bosfor și
Dardanele;
zonă tampon și zonă de tranzit între Europa și Asia;
zonă unde au loc conflicte de joasă intensitate, trafic ilegal cu arme, cu ființe umane, droguri, etc.;
apariția unui mare număr de state după dezmembrarea Uniunii Sovietice și a fostei Iugoslavii unde persistă disputele interne pentru obținerea puterii politice;
transferul radicalismului islamic spre Europa de Sud-Est;
prezența în fostul spațiu iugoslav de formațiuni paramilitare precum Armata Națională Albaneză care promovează idei extremiste și generează tensiuni în zonă;
extinderea influențelor rețelei teroriste Al Qaida care a declanșat Jihadul împotriva SUA și a aliaților săi;
accentuarea fenomenului de migrație ilegală a populației din zonele unde se desfășoară războaie etnice sau din statele slab dezvoltate spre statele europene;
vecinătatea geografică a României de zonele în care amenințările sunt în plină evoluție, Kosovo, Bosnia, Transnistria, Macedonia etc.
tranzitul elementelor teroriste prin zona Mării Negre către Europa și Asia.
În concluzie, zona Mării Negre este direct conectată la imperativul necesității de gestionare a riscurilor și amenințărilor de securitate emergente.
De asemenea, NATO a devenit un organism de asigurare a stabilității și securității globale prin dezvoltarea capacității de intervenție în situații de conflicte și criză.
Avem convingerea că în condițiile actuale, UE are disponibilitatea de a continua procesul de integrare economică și politică la nivel continental, dar capacitățile de
materializare a politicii de securitate și apărare comune rămân totuși limitate.
Apartenența României la NATO și UE implică și asumarea riscurilor și amenințărilor asimetrice cu care se pot confrunta statele partenere din cadrul alianțelor, fiecare stat membru în parte, trebuind să-și aducă în mod efectiv contribuția la efortul comun de prevenire și contracarare a acestor riscuri și amenințări.
Situația politico-militară din Peninsula Balcanică a fost, este, și greu de spus pentru cât timp va fi, complicată, cu o imensă capacitate radiantă de insecuritate.
Un alt aspect al situației geopolitice cu influențe asupra securității României este reprezentat de faptul că în multe zone de pe glob grupările criminale și cele teroriste au preluat controlul politic, administrativ și economic.
4. Managementul situațiilor de criză – Sisteme integrate de gestionare a crizelor
Gestionarea crizei presupune identificarea riscurilor, a surselor potențiale de criză, monitorizarea situației, elaborarea variantelor de acțiune, implementarea acestora și restabilirea situației de normalitate. Orice organizație se poate confrunta cu o situație de criză, în măsură să pună în pericol funcționarea ei normală.
Pe plan național, managementul situațiilor de criză cuprinde ansamblul de măsuri și acțiuni stabilite de decidentul politic, ministere, prefecturi, primării și alte instituții ale statului, în vederea garantării securității naționale și a stării de normalitate socială, politică, militară, economică, religioasă, ecologică etc.
În esența sa, managementul situațiilor de criză presupune capacitatea de a acționa în același spațiu, împreună cu alți participanți, chiar dacă aceștia sunt considerabil diferiți din punct de vedere al capacităților.
Înțelesul conceptului de conflict este redus, în general, la conflictul armat – luptă armată sau ciocnire între grupări organizate în cadrul unei națiuni sau între națiuni în scopul atingerii unor obiective politice sau militare limitate.
În speță, crizele și conflictele sunt mecanisme evidente care există datorită interacțiunilor sistemelor de-a lungul evoluției societății și pot avea amploare mai
mare sau mai mică cu impact major asupra populației. Aceste realități au făcut ca problematica gestionării crizelor să constituie o preocupare permanentă pentru factorii
cu responsabilități în domeniul securității.
Această preocupare este cu atât mai importantă cu cât complexitatea și amploarea amenințărilor la adresa securității cresc de la o etapă istorică la alta, constatându-se apariția unor noi tipuri de amenințări care se intercondiționează reciproc, a căror intensitate se amplifică și al căror caracter se internaționalizează.
Aceste aspecte determină crearea unor sisteme operative de acțiune bazate pe cooperare internațională. Crizele și conflictele actuale au în majoritatea cazurilor un caracter regional, dar cu implicații asupra securității internaționale.
Conform opiniilor specialiștilor în domeniu, „operațiile de management al
crizelor cuprind, în esență, următoarele faze: prevenția –încercarea de a preveni
declanșarea conflictelor interne și colapsul autorităților centrale; intervenția – cu
scopul de a încheia conflictul odată ce acesta s-a declanșat; stabilizarea – fază care
urmează intervenției; reconstrucția instituțională și materială a cărei scop constă în
restabilirea autorității legitime și efective a statului”.
Gestionarea (managementul) crizelor constă în descoperirea și utilizarea instrumentelor de acțiune și a metodelor de prevenire, amorsare sau transformare a situațiilor de criză în situații mai puțin distructive pentru subiecții afectați sau părțile implicate. Prin gestionarea conflictelor care afectează securitatea, se urmărește:
cunoașterea factorilor și a mecanismelor de declanșare a conflictelor;
identificarea caracteristicilor specifice ale actorilor potențiali implicați în conflicte;
stabilizarea conflictelor prin încheierea unor acorduri între părțile aflate în conflict, în scopul încetării violențelor și a ostilităților de orice natură;
elaborarea de strategii care să elimine elementele de violență directă din conflicte;
transformarea fundamentală a relațiilor dintre actorii implicați în conflict,astfel încât să conducă la o soluție pozitivă a acestora;
elaborarea de strategii prin care să se consolideze pacea regională sau globală.
Modificările apărute în planul gestionării crizelor au condiționat și percepția acestora de către comunitatea internațională.
Rolul principal în gestionarea crizelor de securitate, revine factorului de decizie. Conflictul poate apare în orice moment și, în general, sunt inevitabile într-o societate. Gestionarea crizelor se poate face prin măsuri non coercitive sau măsuri coercitive, prin care se urmărește încheierea unui acord prin care să se oprească violențele, soluționarea definitivă a diferendelor dintre actorii implicați cât și transformarea relațiilor conflictuale dintre actorii implicați.
Carta ONU consideră că principala modalitate de rezolvare a oricăror diferende o constituie dialogul, mai exact, dialogul politic. În relațiile dintre state și în interiorul acestora, dialogul se consideră a fi mijlocul cel mai util și efficient pentru soluționarea oricăror probleme conflictuale. Sistemul ONU de gestionare al conflictelor presupune desfășurarea următoarelor strategii:
1. prevenirea conflictelor – evitarea escaladării conflictului (gestionarea pașnică a conflictelor, înainte de o posibilă escaladare violentă);
2. menținerea păcii – prin misiuni de monitorizare, interpunerea și menținerea activă a unei terțe părți (forțe militare sau de poliție) în zona de conflict (stoparea declanșării de noi violențe și crearea pârghiilor de dialog între actorii implicați în conflict pentru a cunoaște sursele conflictului);
reconciliere – facilitarea, medierea unui dialog între actorii implicați între care există o incompatibilitate de interese și se adresează în speță structurilor politico-diplomatice;
consolidarea procesului de pace – prin derularea unor programe de sprijin financiar, social, politic, militar și de creare de noi instituții pentru eliminarea cauzelor care generează conflicte.
Carta Națiunilor Unite, document fundamental pentru dreptul internațional public, formulează o serie de principii pentru evitarea elementelor de violență din disputele potențiale sau existente între statele membre. Astfel în art. 2 se prevede că „toți membrii organizației vor rezolva diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice, în așa fel încât pacea și securitatea internațională, precum și justiția să nu fie puse în primejdie. Toți membrii organizației se vor abține, în relațiile lor internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite”.
ONU a intervenit în peste 50% din situațiile de criză din timpul războiului rece majoritatea acestora fiind politice, căutându-se soluționarea pașnică a conflictelor conform și prevederilor Cartei Națiunilor Unite. După încheierea Războiului Rece
apar noi tendințe care influențează procesul de gestionare a crizelor, cum ar fi:
extinderea procesului de globalizare;
crearea de blocuri economice regionale;
transformarea conflictelor din conflicte interstatale în conflicte intrastatale;
persoanele civile devin ținta agresiunilor și violențelor;
declanșarea acțiunilor de purificare etnică, religioasă și culturală;
apariția diplomației coercitive pentru a stopa sau limita efectele produse de crizele umanitare.
Misiunile ONU capătă un caracter multinațional, multicultural fiind numite „operațiuni multidimensionale„ bazate în special pe apărarea drepturilor omului și a democrației inclusiv și în afara teritoriului statelor membre.
În Europa, organizația implicată activ în plan preventiv este OSCE care dispune de un Centru pentru Prevenirea Conflictelor cu misiuni de monitorizare și intervenție structurală în unele zone de tensiuni. Prin Carta de la Paris, semnată la nivel înalt în noiembrie 1990, s-a stabilit obiectivul edificării unei Europe a democrației, păcii și unității, constând în asigurarea securității, dezvoltarea unei cooperări largi între toate statele participante și promovarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. În prezent OSCE acționează pentru:
consolidarea valorilor comune și al asistării statelor membre în edificarea unor societăți democratice bazate pe statul de drept;
prevenirea conflictelor locale, al restaurării păcii în zonele de tensiune;
eliminarea unor deficite reale și perceptibile de securitate;
evitarea creării de noi diviziuni politice, economice sau sociale, prin promovarea unui sistem de securitate prin cooperare.
La momentul actual, în planul gestionării conflictelor în domeniul securității, s-a dezvoltat conceptul de „consolidare a păcii – peacebuilding”, care implică atât acțiuni de prevenire cât și acțiuni de soluționare a conflictelor, unde se regăsesc acțiuni ale forțelor armate combinate cu componente civile.
Managementul situațiilor de criză a fost considerat multă vreme ca fiind o problemă internă a statelor, dar începând cu anii 1990 acest concept a fost inclus în Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) a Uniunii Europene, unde Uniunea Europeană, prin Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA) încearcă să-și asigure acele instrumente și mijloace necesare pentru a interveni în scopul soluționării unui conflict armat, și pentru implementarea păcii în zonele afectate prin combinarea acțiunilor militare cu cele nonmilitare.
Acest aspect a făcut ca începând cu anul 1992, la nivelul Uniunii Europene să se constituie capabilități pentru managementul crizelor, astfel încât Statele Membre UE să fie capabile să desfășoare misiuni de asistență umanitară și salvare-evacuare, misiuni de menținere a păcii, cât și acțiuni pentru construirea păcii.
S-a constatat astfel, la nivelul UE, că securitatea europeană nu poate fi separată de strategia statelor de a-și menține ordinea și securitatea în propriile teritorii, fapt pentru
care UE a extins misiunile Petersberg și a constituit 9 Grupuri Tactice de Luptă. Uniunea Europeană, prin PESA, poate oferi statelor membre atât sprijin politic cât și financiar pentru toate fazele și formele unei situații de criză, atât în plan militar cât și nemilitar.
Între Grupurile Tactice de Luptă ale UE și Forța de Răspuns NATO (NRF) există o serie de diferențe, astfel Forța de Răspuns NATO este o forță întrunită (are în compunere structuri de forțe terestre, aeriene și maritime) pe când Grupul Tactic de Luptă al UE este o structură de forțe terestre sprijinită de la nivel strategic de elemente de forțe aeriene și forțe maritime. Ambele însă, sunt în măsură să fie dislocate în teatrul de operații în termen de 5 zile de la luarea deciziei politico-militare și au asigurat sprijinul logistic necesar pentru 30 de zile de misiune. Ca și în celelalte state membre UE, în România se dezvoltă și se perfecționează un sistem de management al situațiilor de criză unde se regăsesc, de regulă,următoarele etape:
prevederea sau previziunea, cu rolul de a anticipa riscurile și amenințările generatoare de criză și de a elabora un plan de acțiune în acest sens;
organizarea – care constă în acel proces de repartizarea și stabilirea obiectivelor și resurselor în vederea gestionării crizei;
comanda (conducerea) este o activitate prin care este delegată autoritatea de decizie în gestionarea fenomenului respectiv cât și asumarea în consecință a responsabilităților;
decizia este strâns legată de actul de comandă și constă în adoptarea,transmiterea, aplicarea și asumarea responsabilității planului de acțiune;
coordonarea este activitatea de a armoniza și de a asigura desfășurarea tuturor activităților conform planului de acțiune implementat, de a face corecții sau de a interveni cu remedieri;
controlul reprezintă pe de o parte activitatea operativă de verificare și îndrumare în scopul îndeplinirii obiectivelor prevăzute în planul de acțiune, iar pe de altă parte o activitate finală post operativă, de evaluare a eficienței activităților desfășurate. Controlul pe timpul activității de gestionare a situațiilor de criză este de regulă, un control previzional,
operativ și foarte rar, post operativ.
În concluzie, referitor la tipologia măsurilor de gestionare a crizelor, se impune a lua în considerație măsurile de prevenire a acestora, pe domeniile lor de manifestare și de a se adopta un proces decizional de tip pro-activ.
Atunci când starea de criză se amplifică, se instituie starea de asediu, și starea de urgență,,acestea sunt măsuri excepționale, care se instituie în cazuri determinate de apariția unor pericole grave la adresa apărării țării, siguranței naționale, a democrației constituționale ori pentru prevenirea, limitarea și înlăturarea unor dezastre. Starea de asediu sau starea de urgență se instituie de Președintele României prin decret contrasemnat de primul-ministru și publicat în Monitorul Oficial al României. Coordonarea aplicării măsurilor dispuse prin decretul de instituire a stării de asediu revine, în principal, Ministerului Apărării Naționale, iar în cazul stării de urgență, coordonarea aplicării măsurilor dispuse prin decret revine, în principal, Ministerului Administrației și Internelor.
Caracterul interconex și transfrontalier al crizelor impun armonizarea strategiilor de securitate naționale cu al celorlalte state membre în alianțele strategice și dezvoltarea cooperării în gestionarea crizelor. În acest context, principalele activități desfășurate de România pentru gestionarea crizelor politico-militare sunt:
identificarea elementelor generatoare de criză, precum și a tendințelor acestora (activitate ce se desfășoară pe timpul stărilor de pace și de diferend);
aplicarea deciziilor luate (implică stabilirea explicită a obiectivelor naționale /instituționale);
elaborarea și adoptarea strategiilor sau opțiunilor alternative de acțiune;
stabilirea variantei optime;
evaluarea rezultatelor și revizuirea scopurilor fixate anterior;
dezangajarea (presupune elaborarea unui program pentru aplicarea unor măsuri specifice de detensionare a situației);
evaluarea riscurilor și elaborarea unor planuri de acțiune de rezervă;
restabilirea păcii;
organizarea acțiunilor destinate să asigure menținerea stabilității post criză;
monitorizarea situației prin culegerea de informații și procesarea acestora.
Rolul instituțiilor internaționale în gestionarea crizelor politico-militare la început de secol XXI
Datorită globalizării, dimensiunile nonmilitare ale securității privesc, din ce în ce mai mult, întreaga comunitate internațională, efectele acestor amenințări extinzându-se în zone tot mai îndepărtate și nelimitându-se strict la un stat sau altul dintre cele direct vizate.
Cea mai mare parte a conflictelor secolului XXI continuă să fie conflicte intrastatale,care au izbucnit în regiuni unde neputința guvernelor statelor s-a accentuat, determinate de un cadru de securitate nou, unde granițele dintre acțiunile guvernelor, popoarelor, forțelor militare și populației civile, sectorului public și celui privat au devenit mult mai neclare. Transparența frontierelor va complica procesul de gestionare a securității naționale și internaționale, permițând acestora să se propage și să se dezvolte cu ușurință dintr-o țară în alta. Soluțiile nonmilitare în gestionarea crizelor și soluționarea conflictelor constituie instrumente politico-diplomatice de impor tanță capitală pentru securitatea regională și globală.
În Europa, cele mai importante organizații internaționale care activează sau au
activat în trecutul apropiat sunt:
Organizația Națiunilor Unite (ONU),
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO),
Uniunea Europeană (UE),
Organizația pentru Cooperare și Securitate în Europa (OSCE),
Pactul de Stabilitate pentru Europa de SE și
fosta Uniune a Europei Occidentale (WEU).
Aceste organizații de securitate acționează în strânsă cooperare cu cele implicate în teatrul de operații, fără a altera voința politică specifică și fără a eluda normele internaționale.
În condițiile actuale ale mediului securitate, NATO îndeplinește rolul de organizație politico-militară de securitate și apărare colectivă, care contribuie la pacea și stabilitatea spațiului euro-atlantic și a celui global, prin acțiuni militare și alte acțiuni de management al crizelor, în nume propriu sau sub egida ONU, ori în colaborare cu alte organisme internaționale de securitate. NATO și ONU au devenit parteneri în inițiativa de construire a securității la nivel global.
NATO a demonstrat că poate fi flexibilă și adaptabilă, iar cu o ghidare politică clară, partea militară poate realiza cu succes sarcinile ce i se dau de către autoritatea politică. Cazul Kosovo, spre exemplu a scos în evidență capabilitățile și tehnologiile de care dispun Statele Unite ale Americii în comparație cu celelalte state membre NATO.
Cadrul în care UE abordează relațiile cu Europa de Sud-est este reprezentat de Procesul de Stabilizare și Asociere, destinat încurajării și sprijinului procesului de reforme interne din statele regiunii și a cărui finalitate este oferirea posibilității integrării depline în Uniune. Tratatul de la Maastricht (1992) a pus bazele Politicii Externe si de Securitate Comuna (PESC) .
În urma Tratatului de la Maastricht, în februarie 1992, prin care se conferee Uniunii Europene cadrul legal pentru politica de securitate comună, incluzând formularea ca „politică de apărare comună”, compatibilă cu politica promovată de NATO, Uniunea Europeană vizează să edifice o societate echitabilă, în interiorul său și să joace un rol activ și responsabil pe scena mondială.
Prin Tratatul de la Amsterdam, din 1 mai 1999, s-a stabilit crearea unei unități de planificare politică și de alertă rapidă în cazul crizelor noi ce pot apărea în Europa.
Se poate observa că Rolul Alianței Nord-Atlantice în materie de securitate
continentală este definit de conceptul strategic al NATO prin care se reafirmă
obiectivul esențial al acesteia care constă în apărarea libertății și securității tuturor
membrilor săi prin mijloace politice și militare.
Amenințările reprezentate de terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă, diferitele tipuri de trafic, conflictele înghețate, impun NATO și PESA să dea răspunsuri comune viabile, capabile să gestioneze în condiții optime orice tip de criză.
Principala organizație care are în responsabilitate și este mandatată de comunitatea internațională să se ocupe de conflictele înghețate din regiunea Mării Negre este OSCE, datorită capacității sale în domeniul diplomației preventive, prevenirii conflictelor și gestionării crizelor, consolidării respectării drepturilor omului, a democrației și statului
de drept.
Consiliul de Securitate funcționează permanent, fiecare stat membru având un reprezentant permanent la sediul O.N.U., funcțiile și competența Consiliului de Securitate în ceea ce privește gestionarea crizelor politico-militare fiind următoarele:
reglementarea pașnică a diferendelor;
în caz de amenințare a păcii, încălcarea păcii sau agresiune, poate să adopte următoarele măsuri:
măsuri provizorii (hotărâri de încetare a focului);
măsuri de constrângere, fără folosirea forței armate – întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice și a comunicațiilor feroviare, maritime,aeriene;
ruperea relațiilor diplomatice;
măsuri de constrângere cu folosirea forței armate constând în operațiuni executate cu forțele aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Organizației.
Pentru realizarea măsurilor de constrângere, membrii O.N.U. s-au obligat să pună la dispoziția Consiliului de Securitate, la cererea sa și pe baza de acorduri speciale, forțele armate necesare.
În Declarația Comună asupra Apărării Europene (1998, St. Malo, Franța) se afirma că: Uniunea trebuie să aibă capacitatea de a acționa autonom, susținută de o credibilă forță militară, mijloacele de decizie în privința acestora și pregătirea să o facă pentru a fi gata să răspundă crizelor internaționale.
În ceea ce privește rolul celor două organizații în gestionarea crizelor politico-militare, la summit-ul de la Copenhaga, a fost semnat acordul conform căruia UE poate folosi mijloace NATO, având acces la informații și coordonarea planificării operațiilor din partea NATO.
În teatrul de operații, cele două organizații cooperează încă din anul 2001, în efortul de a pune capăt conflictului din FYROM, iar din 31 martie 2003, misiunea NATO din această țară a fost încredințată UE.
NATO și UE vor trebui să realizeze o diviziune a sarcinilor mai sistematică, care va face necesară coordonarea mai strânsă a politicilor și priorităților de securitate ale celor două organizații.
Încă din 1996, NATO și OSCE s-au angajat într-o acțiune comună de monitorizare și implementare a sancțiunilor și de verificare a controlului armelor în Balcani. UE a dezvoltat Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA) într-o manieră consolidată, permițând crearea cadrului instituțional necesar generării de capacități militare și civile (Comitetul Politico-Militar, Comitetul Militar și Statul Major) capabile de angajare în operațiuni de sprijin al păcii.
Consiliul European din iunie 2004 a adoptat un plan de acțiune în domeniul managementului crizelor civile care vizează constituirea unor echipe multifuncționale
rapid dislocabile, îmbunătățirea interoperabilității, a procedurilor privind susținerea
tehnică a unei operații ( financiar, juridic), precum și dezvoltarea unui nou obiectiv
global în domeniul civil (Obiectivul Global Civil 2008).
Astfel, extinderea conceptului misiunilor de tip „Petersberg”, prin abordarea aspectelor referitoare la resursele militare pe care fiecare țară le poate pune la dispoziție în scopul apărării europene – prevenirea conflictelor, operațiuni comune de dezarmare, asistența militară, stabilizare post-conflict, sprijinul acordat autorităților țărilor terțe, la cererea acestora, combaterea terorismului – determină o mai bună interoperabilitate și o cooperare mai strânsă în domeniul asigurării securității regionale.
În acest sens PESA va permite utilizarea mai eficientă a tuturor capacităților de care dispune UE, inclusiv a mijloacelor militare și non militare, a structurilor destinate misiunilor de tip „Petersberg”, cooperarea polițienească și judiciară, protecția civilă etc., pentru gestionarea eficientă a crizelor care afectează securitatea și stabilitatea la nivelul comunității europene.
Participarea României la gestionarea crizelor politico-militare regionale și internaționale
România, ca membră NATO și UE, trebuie să respecte prevederile în privința
securității internaționale, la fel ca toate țările membre ale acestora.
Așezarea geografică a României la intersecția unor deschideri majore către Orientul Apropiat, Asia Centrală și teritoriul Rusiei, oferă Alianței Nord Atlantice capacitatea de a dezvolta colaborarea și parteneriatele cu statele din aceste zone pentru gestionarea comună a crizelor și a conflictelor la adresa securității regionale sau globale.
România este implicată în managementul situațiilor de criză, preocupându-se permanent atât de siguranța națională cât si de participarea la stingerea conflictelor internaționale, pentru menținerea securității și a păcii la nivel zonal, continental.
Acest lucru rezultă din statutul României de stat membru NATO și UE și se materializează în participarea la operațiuni multinaționale pentru pace și de gestionare a crizelor la nivel regional si internațional.
Politica de cooperare și bună vecinătate reprezintă un obiectiv prioritar al politicii externe a României, fiind concepută ca o dimensiune complementară demersurilor diplomatice pentru aderarea la NATO și UE.
La început de secol XXI, odată cu extinderea globalizării, conflictele generatoare de crize încep să aibă însă puternice consecințe geopolitice determinate de implicarea pluridimensională a autorităților statale, restricționări ale unor drepturi și libertăți, în detrimentul gestionării eficiente a unei situații de criză.
Odată cu aderarea și integrarea în structurile NATO și UE, țara noastră ia parte în mod activ la rezolvarea marilor diferendumuri care preocupă în prezent UE și NATO, precum:
Disparitățiile socio – economice
Conflicte etnico – religioase
Armele de distrugere în masă și terorismul
Criminalitatea organizată
Drepturile omului și corupția
La nivel regional România participă în cadrul următoarelor inițiative de cooperare:
Forța Multinațională de Pace din Sud-estul Europei (MPFSEE) (Sofia,1997);
Brigada multinațională în așteptare, cu capacitate de luptă ridicată, pentru operațiuni ONU (SHIRBRIG) (România a aderat la SHIRBRIG în 1999);
Grupul de cooperare navală la Marea Neagră (BLACKSEAFOR);
Cooperarea națiunilor central-europene în sprijinul păcii (CENCOOP)- la această inițiativă România a aderat în 1998;
Parteneriatul strategic cu Ungaria si Parteneriatul strategic cu Polonia contribuie la creșterea stabilității și securității regionale și la dezvoltarea cooperării cu aceste state atât în plan regional, cât și global;
România este parte a Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-est și, în spiritul prevederilor acestui pact, facilitează aplicarea unui nou model de cooperare cu vecinii săi. România sprijină și participă activ, în cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-est, la proiectele dezvoltate în cadrul Inițiativei Anticorupție (SPAI), pentru promovarea unei bune guvernări și a programelor din cadrul Inițiativei împotriva Crimei Organizate (SPOC).
România contribuie semnificativ la securitatea Zonei Mării Negre, care este
considerată granița de nord a NATO și spațiul care se situează în apropierea unor
zone „fierbinți” ale Orientului Apropiat și Mijlociu, fiind considerat traseul de transport al
hidrocarburilor din regiuniea Mării Caspice și Asiei Centrale către Europa Occidentală,
și oferă totodată vaste posibilități de cooperare economică și turistică.
În cadrul inițiativei regionale BLACKSEAFOR, țara noastră are un aport
important la întărirea încrederii și bunei înțelegeri între statele riverane, în dezvoltarea
cooperării între forțele navale și este pregătită să desfășoare operațiuni asistență umanitară și operații în sprijinul păcii.
Printre atribuțiile militare (military tasks) care revin țării noastre , pe plan regional, se numără și contribuția acesteia la securitatea regională, România fiind astfel, garantul stabilității politice și securității energetice a Occidentului.
Parteneriatul pentru Pace sub egida NATO a avut un impact profund în întreaga regiune, declanșând un proces de reforme a forțelor armate și a agențiilor de siguranță internă, fenomen resimțit și în România. Ca și consecință a acestui fapt în România s-a realizat consolidarea controlului politic civil, reformularea doctrinelor de apărare și însușirea unor noi deprinderi de conlucrare internațională.
Începând din aprilie 1991 și până în prezent, misiunile de menținere a păcii și umanitare la care România a participat au scos în evidență credibilitatea forței de acțiune a structurilor românești și au confirmat faptul că România este un participant activ la procesul de menținere a păcii și a securității pe plan mondial și în același timp constituie un generator de securitate la nivel regional și subregional. Semnificativ din acest punct de vedere este faptul că România este stat semnatar, la 26 ianuarie 1994, al Programului Parteneriatului pentru Pace, cât și țara care a încheiat într-un singur an (septembrie 1995 – octombrie 1996) întreg ciclul de aplicații NATO/PfP, în 28 care Armata Română a întrebuințat toate cele trei categorii de forțe armate: trupe de uscat, aviație și marină. România și-a propus să eficientizeze contribuția sa cu forțe și mijloace la Forța de Reacție Rapidă europeană a UE.
Această contribuție presupune un număr de 3500 militari din cadrul tuturor categoriilor de forțe armate, precum și o serie de capabilități militare (nave și aeronave) care să contribuie la constituirea capacităților strategice ale FRR.
La nivelul inițiativei regionale BLACKSEAFOR, România prezintă un aport important la încrederea și înțelegerea la o cotă ridicată între statele riverane, dezvoltarea cooperării și interoperabilității între forțele navale, este pregătită să desfășoare operațiuni de căutare și salvare, asistență umanitară, deminări, protecția mediului, operații în sprijinul păcii.
România se pronunță pentru intensificarea complementarității și asigurarea sprijinului reciproc între abordările NATO și UE în domeniul managementului crizelor.
Noua situație geopolitică necesită o atitudine pro-activă a României în politica „noii vecinătăți” a UE, inclusiv în ceea ce privește gestionarea „conflictelor înghețate” din spațiul Balcanic, precum cel din Transnistria. Dar totodată, România dezvoltă relații de cooperare politico-militară și cu țări din alte zone geografice (Japonia, China, America Latină, Ucraina). România, ca membru al NATO și al UE, este interesată să-și aducă aportul la securitatea și stabilitatea regiunilor din Asia centrală, regiunile mediteraneene, precum și din Orientul Mijlociu.
În planul relațiilor de colaborare militară multilaterala, direcțiile de realizare a obiectivelor de securitate ale României vor avea în vedere participarea cu efective la constituirea de către N.A.T.O. a structurilor multinaționale de menținere a păcii sau de tip CJTF, totodată România își rezervă dreptul de a controla forțele sale pe timpul îndeplinirii misiunilor și de a le retrage dacă situația impune acest lucru (conform prevederilor acordurilor internaționale).
În concluzie, ONU va avea în continuare rolul decisiv în legitimarea utilizării forței, însă, în același timp, organizațiile regionale vor trebui să își dezvolte propriile mijloace de acțiune credibile și eficiente pentru a răspunde de o manieră promptă și eficientă oricărui tip de criză.
Capitolul II. TENDINȚE DE EVOLUȚIE A SISTEMELOR MILITARE ȘI DOCTRINELOR MILITARE NAȚIONALE
Tendințe de evoluție a sistemelor militare
Sistemul militar, sub latura genezei sale, s-a instituit drept ansamblul forțelor umane-sociale și a mijloacelor tehnico-economice adecvate, necesare pentru apărarea intereselor societăților umane constituite și pentru respingerea (prevenirea și contracararea) acțiunii agresive violente a factorilor exogeni (exteriori unei societăți umane constituite, închegate). În acest sens, geneza și funcționalitatea sistemului militar au devenit extrem de clare odată cu constituirea și consolidarea entităților statal-naționale.
Privit în calitate de sistem (subsistem și cosistem social), sistemul military cuprinde:
structuri (militare și social-militare, în a doua categorie incluzându-se instituții și organisme sociale care, fără a fi propriu-zis militare, în situații conflictuale realizează funcții militare);
relații (între componentele structurii militare, între acestea și celelalte structuri sociale);
procese (acte și acțiuni) și funcții specifice, în primul rând, utilizarea violenței în relațiile dintre state și națiuni;
valori și norme (adecvate specificului acțiunii militare).
Din punct de vedere intrinsec militar și la nivelul unei priviri generalsociale, structura Sistemului Național de Apărare este alcătuită din mai multe clase de forțe ale acțiunii militare:
clasa forțelor armate care include forțele armate combatante din structura Sistemului Național de Apărare. Acestea sunt împărțite la rândul lor în categorii de forțe armate: forțe terestre, forțele aviației și apărării antiaeriene și forțele navale care au în dotare armament și o susținere logistică adecvate;
clasa forțelor armate din structura celorlalte componente ale Sistemului Național de Apărare;
clasa forțelor umane de ansamblu (rezerviștii, tinerii cu statut military potențial, cât și totalitatea populației civile care, în situații conflictuale, poate fi angajată în acțiuni militare directe sau indirecte);
clasa forțelor socio-economice de ansamblu (totalitatea instituțiilor și resurselor Derivând din geneza sa istorică, afirmate pregnant odată cu generalizarea existenței entităților statal-naționale, funcțiile sistemului militar sunt: acțiunea militară (funcție clasică, realizată în registrul bipolar
"apărare/atac", aceasta presupune, într-o succesiune graduală, cu interferențe inevitabile, parcurgerea unor etape ale acțiunii militare precum: prevenirea agresiunii, stăvilirea acesteia, înfrângerea agresorului pe terenul agresat și, în ultimă instanță, realizarea răspunsului la agresiune prin înfrângerea agresorului pe terenul acestuia);
susținerea și exprimarea unor opțiuni și atitudini de politică externă ale statului național (într-un registru ce merge de la descurajarea unei potențiale agresiuni până la facilitarea concilierii și bunei înțelegeri între state, realizarea de alianțe și coaliții militare);
apărarea și consolidarea consensului național al politicii interne a statelor (în caz contrar, riscându-se rupturi și disoluții ce pot pune în pericol securitatea național-statală, favorizându-se direct sau indirect, agresorii potențiali).
Contextul geopolitic contemporan se caracterizează, în esență prin:
corelarea intensă și explicită a expansiunii economice cu mijloacele în continuă diversificare ale expansiunii militare;
multiplicarea și tendința de generalizare a acțiunii militare (de regulă preventivă, dar cu manifestare violentă oricând posibilă) a unor organizații internaționale cu vocație planetară (Organizația Națiunilor Unite), dar și a unor organizații continentale (precum Uniunea Europeană);
practicarea unor corelații mult mai strânse decât în etapele anterioare între securitatea națională, securitatea regională și continentală și securitatea mondială.
Efectul paradoxal al acestei situații rezidă în creșterea probabilității de desfășurare a unor conflicte purtate cu arme clasice, convenționale. Fapt este că, în ultimul timp, s-au multiplicat și sincronizat conflictele și zonele de conflict ce evoluează sub pecetea războiului clasic. În asemenea condiții,sistemele militare naționale își asumă (în urma opțiunii, de regulă, a factorilor de diriguire politică) consecințe și deziderate precum:
în cazul statelor posesoare de arme nucleare este depistabil efortul,extrem de susținut, de perfecționare și înnoire tehnologică a armamentelor convenționale, adesea performanțele acestora apropiindu-se de puterea de distrugere a armelor nucleare;
în situația statelor lipsite de arme nucleare, din considerente economice sau ca urmare a tratatelor internaționale la care sunt parte, este vizibilă acțiunea depășirii "handicapului nuclear" atât prin dezvoltarea unor arme de nimicire în masă nenucleare (chimice sau biologice), cât și prin sporirea, prin toate mijloacele, a capacității de ripostă activă și completă la eventualele agresiuni militare desfășurate cu armament convențional. În condițiile în care termenii tranziției, caracteristici pentru un număr semnificativ de state în această etapă, descriu opțiunea pentru instaurarea statului de drept și a economiei de piață, în contextul în care tranziția, prin complexitatea și globalitatea ei, generează tensiuni și convulsii sociale, sistemul militar realizează – în aceste condiții, deci – noi dimensiuni și noi valențe ale funcționalității sale.
Astfel, sistemul militar exprimă la nivelul corelației cu celelalte subsisteme sociale,"o funcție de susținere a stabilității sociale". În mod natural, apărarea și consolidarea sensului național al politicii interne a statelor impune din considerente de strategie a apărării naționale, stabilitatea internă a statelor și națiunilor.
Societățile instabile sunt, fapt verificat de istorie, vulnerabile și, tocmai prin vulnerabilitatea lor, expuse tendințelor agresive ale unor factori externi. Totodată, schimbările sociale globale determină schimbări și în sistemele militare (în principal, în sensul modernizării acestora). Ritmul și coordonatele schimbării în societatea globală sunt însă, de regulă, contradictorii și relativ lente (datorită complexității lor și intereselor sociale contradictorii angajate în proces).
Armata, în sistemul militar, trebuie să proiecteze și să realizeze propriile direcții și procese de schimbare, de modernizare, în ritmuri mai rapide. În caz contrar, devin reale riscurile nerealizării de către sistemul militar a funcției de apărare națională la nivelul de performanță și de eficiență, dezirabil și posibil.
Sistemul politico-militar al SUA
Statele Unite ale Americii, conform Constituției sale, este o republic Federală, democratică, o unitate indivizibilă de 50 de state suverane. La nivel local,statal și național există guvernare democratică pentru că poporul este cel care guvernează, este reprezentativă pentru că poporul este cel care își alege delegații prin scrutin liber și secret și este republicană pentru că puterea guvernului derivă din voința populară.
Constituția reprezintă pilonul de bază al Uniunii și, de la adoptarea ei în anul 1787 de către Convenția de la Philadelphia, i-au fost aduse 27 de amendamente, dintre care mai sunt în vigoare 25, două dintre ele (18 și 21, referitoare la perioada prohibiției) fiind anulate.
Potrivit Constituției, Congresul "declară războiul", iar executivul "face războiul". Dacă Congresul are dreptul să declare singur războiul, Președintele poate, prin declarațiile, inițiativele și aprecierile sale în domeniul politicii externe, să aducă votul războiului în Congres. Diversele reacții ale Președintelui Wilson după torpilarea pachebotului englez "Lusitania" de către germani, la 7 mai 1915, care s-a soldat cu moartea a mai mult de 100 de cetățeni americani, a oferit Președintelui un pretext de a susține intrarea SUA în primul război mondial. Tot la fel, Președintele Roosvelt a luat în cursul anilor 1931-1941 o serie de decizii care au apropiat SUA de război. Astfel, el proclama la 8 septembrie 1939 existența unei stări de urgență limitată; la 2 septembrie 1940 a transferat în Anglia 50 de distrugătoare în schimbul bazelor din Terra-Nova, Bermude, Bahama, Jamaica, Sfânta Lucia, Antiqua, cu titlul de împrumut pe 99 de ani; la 30 martie 1941 a ordonat fără consultarea Congresului sechestrarea în porturile americane a 65 de nave străine, la 9 aprilie a încheiat un acord cu ministrul Danemarcei, la Washington, pentru a include Groenlanda în sistemul de apărare al SUA, în emisfera de vest; la 10 aprilie, în același an, el a declarat că Marea Roșie nu ar mai fi considerată ca zonă de luptă, ceea ce permite navelor americane să transporte în această regiune materiale de război pentru trupele britanice, fără să violeze "Actul de neutralitate" din 1939; la 27 mai 1941 el a proclamat existența unei stări de urgență nelimitată pentru apărarea emisferei vestice; la 7 iulie 1941 a încheiat un acord cu Islanda în virtutea căruia forțele americane înlocuiau forțele britanice în insulă; în fine, la 14 august, în același an, Președintele semna cu Winston Churchill "Carta Atlanticului" și instituia un sistem de apărare comună. Au fost situații în timp de criză când Președintele a recurs la o serie de decizii fără a consulta în prealabil Congresul.
Așadar, Constituția a creat o funcție executivă dar prevederile referitoare la Președinte sunt generale, nedefinite și ambigue. În virtutea Constituției, Președintele este "comandant suprem al armatei și marinei Statelor Unite". Dar constituția îl numește doar ca prim general și amiral al statului sau îl împuternicește doar să folosească forțele armate în așa fel încât să angajeze națiunea în război? Lipsa unei specificări și amănunte concrete în Constituție reprezintă caracteristica principală a acestui document. Woodrow Wilson declara că: Președintele are libertatea, atât după lege cât și după conștiința lui, să fie un om cât de mare poate, indicând astfel gama largă a posibilităților sale în exercitarea funcției chiar dacă se încalcă principiul separației puterilor.
Sistemul politico-militar din Franța
Franța nu nutrește nici o ambiție teritorială și nici nu cunoaște vreun inamic declarat. Orice acțiune a sa vizează menținerea păcii. Dar ea are de apărat unele interese, are de asumat unele responsabilități și de jucat un rol mondial.
Primul obiectiv al politicii Franței din domeniul apărării rezidă în aptitudinea de a fi în măsură să fie asigurată apărarea intereselor franceze vitale împotriva oricărei surse de amenințare. Nu mai mult decât în trecut, frontier dintre interesele vitale și cele strategice nu poate fi definită în avans. Și unele și altele trebuie apărate cu hotărâre. În esență, interesele strategice constau în menținerea păcii pe continentul european și în zonele ce-l delimitează (Marea Mediterană, Orientul Mijlociu) inclusiv în spațiile de importanță esențială pentru activitățile economice și libertatea schimbului. Pe de altă parte, Franța are interese, ce corespund responsabilităților sale internaționale și rangului său în lumea contemporană; un rang rezultat ca și în privința altor țări, din combinarea factorilor istorici, politici, strategici, militari, inclusiv a celor economici, științifici și culturali. Fără a dispune de o apărare adaptată, nu ar putea fi asigurată perenitatea intereselor sale.
Al doilea obiectiv al politicii Franței în domeniul apărării este construcția Europei și a menținerii stabilității ordinei mondiale. Menținerea rangului Franței în lume, în cea mai mare parte, va fi legată de aptitudinea sa de influențare asupra construcției europene și a dezvoltărilor ulterioare ale continentului. Această alegere europeană a politicii franceze se impune atât din rațiuni strategice, cât și economice. Construcția progresivă a acestui ansamblu constituie bazele unei identități politice, ce ar fi incompletă dacă nu s-ar exprima și în domeniul politicii de apărare. Restaurarea Europei în dimensiunile sale politică, istorică, cultural impune asumarea unei misiuni: afirmarea unei identități europene de apărare în conformitate cu obiectivele Uniunii Europene, în cadrul unei Alianțe atlantice renovate.
Al treilea obiectiv al politicii Franței în domeniul apărării este realizarea unei apărări globale, care nu se limitează doar la aspectele militare și strategice. Mai mult ca niciodată, apărarea trebuie să cuprindă ansamblul activităților interne ale țării și să se înscrie în permanența vieții naționale și internaționale.
Situațiile de risc cărora trebuie să le facă față Franța sunt extrem de diverse, ca natură și de intensități variabile. Iată de ce apărarea statului francez trebuie să fie globală și permanentă, încă din timp de pace.
Patru principii stau la baza organizării generale a apărării Franței:
Principiul perspectivei globale – întreaga populație și toate sectoarele vieții economice și sociale ale țării sunt implicate în domeniul apărării;
Principiul permanenței – apărarea este organizată și pregătită din timp de pace;
Principiul unității – apărarea este condusă și coordonată de către guvernul francez;
Principiul descentralizării – în fiecare eșalon de pe teritoriu există câte o autoritate responsabilă pentru apărare.
Politica de apărare a Franței este bazată pe două principii:
Principiul autonomiei: Franța adoptă singură deciziile privind viitorul său;
Principiul solidarității: Franța este gata să își ajute aliații, cu care este solidară și gata să-și respecte angajamentele, atât în spațiul european, cât și în restul lumii. De patruzeci de ani, strategia militară franceză este strict defensivă. Ea se bazează pe forțe nucleare și pe forțe clasice, ale căror capacități și roluri se completează și se valorifică reciproc. Astăzi, a dispărut, probabil pentru mult timp, orice amenințare majoră, ce ar putea pune în pericol însăși supraviețuirea națiunii. În schimb, riscurile legate de proliferarea și diseminarea armelor de distrugere în masă s-au înmulțit și au pondere într-un mod difuz și insidios, asupra mediului strategic francez. În acest context de nesiguranță se impune aplicarea unei politici de descurajare a oricărui agresor, care ar aduce atingere intereselor statului francez, intereselor sale vitale. De aceea, se impune păstrarea unor capacități suficiente de ripostă nucleară, suficiente să-i cauzeze eventualului agresor, la nevoie, pagube mult superioare, prin comparație cu câștigurile pe care acest agresor le-ar putea sconta prin agresiunea contra națiunii franceze. În paralel, chiar dacă nu sunt puse în pericol interesele vitale ale națiunii franceze, au crescut riscurile la adresa stabilității și ordinii internaționale. Dacă aceste riscuri sunt prost gestionate, ar putea duce la unele conflicte majore cu consecințe grave asupra condiției de putere europeană a Franței. Forțele convenționale franceze urmează să fie profesionalizate, gata să se angajeze în orice misiuni de prevenire, în exterior, având un rol de ordin esențial strategic și de apărare a păcii mondiale.
Domeniile strategiei naționale franceze de apărare sunt următoarele:
Descurajarea continuă să stea în centrul strategiei de apărare a Franței.Ea constituie garanția ultimă față de orice amenințare la adresa intereselor sale vitale, oricare ar fi originea și forma acesteia, în lumea de astăzi, când vigilența se impune mai mult ca oricând. Domeniul de descurajare trebuie, totuși, adaptat la noul mediu strategic. În conformitate cu orientările strategice fixate de către principalul factor politic de decizie, Președintele Republicii Franceze, descurajarea se bazează pe două componente, reduse și modernizate: o componentă submarină, constituită din patru submarine nucleare lansatoare de rachete de ultimă generație, tactice; și o componentă aeriană, care pune în funcție, de către aeronave ale Armatei Aerului sau ale aeronauticii navale, lansatoare de rachete sol-aer, cu portanță medie mult îmbunătățită. Prevenirea beneficiază, în cadrul strategiei naționale franceze, de prioritate. Ea are ca preocupări anticipate și împiedicarea apariției unor situații generatoare de conflicte. Ea impune o putere de analiză și înțelegere promptă a situației, mai înainte ca aceasta să evolueze. Modurile de acțiune sunt, mai întâi, de natură politică: se urmărește consolidarea democrației, reducerea dezechilibrelor economice și sociologice, menținerea echilibrelor strategice,prin intermediul încheierii de alianțe, inclusiv prin lupta împotriva proliferării armelor de distrugere în masă; de asemenea, modurile de acțiune sunt de natură militară: învățământul militar de toate gradele, controlul executării tratatelor de cooperare tehnică și asistență pentru armatele amice, predispunerea de forțe terestre, aeriene și maritime. Cele trei armate și Jandarmeria națională au de jucat un rol în domeniul prevenirii, fie că este cazul unei cooperări tehnice, unei asistențe tehnice sau predispunere a forțelor.
Trimiterea de trupe în exterior are loc în cazul în care măsurile de prevenire și este impusă de situația operativă. În acest caz, trupele trebuie să fie capabile de acțiune la mari distanțe față de teritoriul național francez, împreună cu susținerea și logistica necesare. Mai jos sunt date următoarele capacități și nivele de deplasare în prezent:
Armata terestră: peste 50.000 de oameni, în cadrul unor angajamente majore pentru Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, din care 30.000 de oameni într-un teatru principal de operații, cu rotații ciclice de o dată la un an, și câte 5.000 de oameni în fiecare alte teatre secundare, cu rotații pe lungi durate.
Armata maritimă: un grup aeronaval și escorta pentru acesta inclusiv o forță submarină, la distanța de mai multe mii de mile marine.
Armata aerului: o capacitate de transport tactic cu rază lungă de acțiune, circa o sută de avioane de luptă, inclusiv aeronave pentru realimentarea în zbor, inclusiv mijloace de detectare și control aerian și bazele aeriene necesare.
Jandarmeria națională: subunități specializate și de însoțire a forțelor.
Unele capacități de comandă inter-armate: concentrate în cadrul unui centru de comandă inter-armate din teatru, cu posibilitatea de a fi integrat într-o forță multinațională.
Protecția: teritoriului este un obiectiv permanent. Ea se concretizează în următoarele domenii de acțiune: controlul căilor terestre, aeriene și maritime spre teritoriul național, prin mijloace de detecție și intervenție; dezvoltarea unor mijloace de supraveghere și de protecție față de diversele tipuri de amenințări, ce ar putea să se exercite în interiorul frontierelor naționale franceze.
În situații normale, în esență, sarcinile de supraveghere și protecție le revin forțelor de poliție și de securitate civilă, precum și jandarmeriei naționale, în cadrul misiunilor ce-i revin acestei structuri, pentru securitatea națională și serviciul public. În caz de necesitate, elemente provenind de la cele trei categorii de armate, suplimentate, la nevoie, de forțe de rezervă, vor asigura protecția teritoriului național și ordinea publică. De asemenea, armata națională franceză este chemată să intervină și în cazuri de catastrofe sau calamități naturale, cu prim obiectiv de a i se asigura populației civile sinistrate ajutorul necesar.
Sistemul politico-militar al Federației Ruse
Dimensiunile țării, potențialul ei economic, demografic și industrial, poziția unică pe continentul euroasiatic și existența practic a tuturor tipurilor de materii prime și resurse au făcut din Rusia unul din cele mai importante centre ale lumii. Odată cu destrămarea URSS și constituirea noilor state independente cu dispariția CAER și a Organizației Tratatului de la Varșovia, a apărut o situație total nouă – sistemul mondial este în căutarea unui nou echilibru, simultan în trei direcții,geopolitic, geostrategic și geoeconomic. Ca unul din centrele importante ale lumii,Rusia participă la această mișcare evoluând către o noua stare de echilibru mondial. Capacitatea Rusiei de a asigura o înaltă calitate a vieții pentru cetățenii săi și de a influența desfășurarea evenimentelor în lume vor spori cu condiția înaintării cu succes a acestei țări pe calea dezvoltării democratice.
În prezent, Rusia păstrează patru cincimi din teritoriul fostei URSS, are cu puțin peste 50% din populația acesteia iar producția ei globală nu depășește jumătate din cea a predecesoarei sale. Ea trece prin dificultăți economice de proporții. Cu toate acestea prin importanța ei politică, prin potențialul său economic, tehnic și militar, Rusia își păstrează în continuare caracteristicile care permit definirea ei ca o mare putere.
În poziția SUA față de relațiile cu Rusia se constata un anume dualism. Pe de o parte SUA nu este interesată de apariția pe piețele lumii și în sferele politicii la scară globală a unui nou concurent militar puternic, pe de altă parte în perspective mai îndepărtată vor avea o nevoie stringentă de o Rusie puternică în plan economic și politic, care să acționeze ca un factor de stabilitate în zona europeană și asiatică.
Politica în domeniul militar definește principalele obiective și direcții de asigurare a securității militare a Federației Ruse și de realizare a intereselor acesteia cu mijloace armate. Potențialul de apărare al Rusiei este determinat de capacitatea economică, tehnico-științifică și demografică a țării și nu trebuie să depășească nivelul suficient pentru respingerea și contracararea amenințărilor existente sau prognozate la adresa securității Rusiei.Federația Rusă renunță la principiul parității militar strategice cu SUA în accepția sa anterioară și se menține în limitele principiului rezervei realiste, bazat pe recunoașterea existenței pericolului unui război și a posibilității evoluției acestuia în amenințarea cu războiul. Ea denunță principiul confruntării de pe poziții opuse și se va conduce după cel al reținerii de la amenințări militare concrete, cu precădere în limitele sistemelor de securitate colectivă la nivel regional și global.
Rusia dorește să-și optimizeze efortul de apărare care trebuie să fie adecvat pericolului mult diminuat al unei opoziții sau confruntări directe. Federația Rusă militează pentru crearea unui sistem de securitate colectivă în spațiul military strategic al CSI pe baza Acordului privind securitatea colectivă din 5 mai 1992 și acordurilor bilaterale cu statele componente ale comunității. Politica militară a Federației Ruse are un caracter pașnic. Ea este în conformitate cu prevederile Cartei ONU, Acordurilor de la Helsinki din 1975 și 1992, Documentului de la Paris din 1990 și cu celelalte acorduri, tratate și înțelegeri internaționale.
Federația Rusă își menține statutul de putere nucleară în vederea preîntâmpinării unui atac nuclear sau a unei agresiuni de proporții cu întrebuințarea armamentului convențional împotriva sa sau a aliaților săi precum și pentru a oferi noilor state independente din CSI garanții nucleare, ca element al convențiilor pe probleme militare. Totodată este gata să continue reducerea radicală a armamentului sau nuclear – bilateral cu SUA sau multilateral cu toate puterile nucleare – cu menținerea echilibrului general de forțe, la niveluri care să asigure stabilitatea strategică necesară. Rusia militează pentru limitarea în continuare a forțelor armate și armamentului de tip convențional, bazându-se în organizarea structurilor militare pe principiul suficienței pentru apărare.
O problemă prioritară în politica militară a Federației Ruse este reforma militară complexă. Structura militară din Rusia trebuie astfel organizată încât forțele armate, celelalte trupe și industria de apărare să poată asigura suveranitatea și integritatea teritorială a țării, creând condiții pentru dezvoltarea pașnică a Federației Ruse, ca stat democratic, federativ, un stat de drept, care să-și îndeplinească obligațiile internaționale, inclusiv în domeniul realizării și menținerii păcii. În condițiile greutăților economice prin care trece Rusia este necesară concentrarea resurselor limitate pentru menținerea pregătirii pentru luptă a forțelor sale armate, înzestrarea lor cu cele mai eficace modele de armament și tehnică de luptă și menținerea unui potențial militar-industrial corespunzător. Rusia urmărește perfecționarea controlului societății civile democratice asupra forțelor armate și a celorlalte instituții ale statului la nivel legislativ, executiv și judecătoresc. Rusia își constituie forțele armate având în vedere sistemele regionale și cel global de securitate internațională, la care dorește să participe în mod activ. Procesele de dezintegrare au înrăutățit mult situația politico-militară din toate țările provenite din C.S.I. inclusiv Rusia. A dispărut potențialul military însumat (total). Este în curs de formare o nouă situație geopolitică, are loc o reașezare a forțelor în defavoarea Rusiei care-și pierde pas cu pas influența avută anterior în zonă. S-a conturat în mod evident tendința de opoziție în ceea ce privește apropierea lumii musulmane din fostele republici sovietice față de Rusia, poziție agreată și susținută de Occident.
Potențialul politic și economic real al statelor suverane Kazahstan, Uzbechistan, Kirkizia, Turkmenia și Tadjikistan nu le permite deocamdată să evolueze pe deplin independent. Ele devin tot mai mult obiect al pretențiilor unor terțe țări. Situația din zonă este caracterizată de lupta înverșunată pentru poziții dominante de influență între China, Turcia, Iran, Pakistan, Arabia Saudită și țările din N.A.T.O. (îndeosebi Germania). În general însă evoluția problemelor și evenimentelor din Asia Centrală și Caucaz, nu are un caracter strict regional, și constituie un întreg nod de problem contradictorii în plan internațional larg, inclusiv în contextul relațiilor strategice dintre Rusia și Occident. Aceasta se confirmă și prin linia specială urmată de S.U.A., de sprijin deschis față de aspirațiile Turciei de a juca un rol mai semnificativ în regiune.
Reforma militară trebuie să cuprindă toate domeniile legate de structura armatei și să prevadă măsuri menite să asigure o evoluție a sistemului militar în concordanță cu realitățile actuale ale Rusiei. Între acestea merite subliniate următoarele:
perfecționarea sistemului de control politic al statului și control civil asupra structurilor militare în ceea ce privește atmosfera de colaborare între societate și armată;
elaborarea concepției de securitate națională a Rusiei precum și a doctrinei militare ca parte componentă a acesteia conform realităților actuale și regionale;
elaborarea unei politici de stat în domeniul cooperării militare cu alte state, organizații de securitate și alianțe politico-militare, inclusiv de prezența Rusiei în afara hotarelor sale;
elaborarea concepției de structurare a armatei și a bazelor juridice ale funcționării forțelor armate și a celorlalte trupe în timp de pace și în timp de război;
definirea locului și rolului forțelor armate și a celorlalte trupe în stat și societate;
definirea și formularea misiunilor forțelor armate și celorlalte trupe la pace și război;
schimbarea sistemului de conducere de către stat a sferei militare la pace și război;
elaborarea unei noi politici de stat în domeniul pregătirii de mobilizare a economiei naționale; elaborarea bazelor teoretice ale acțiunii trupelor în următorii 20-50 de ani;
optimizarea structurii, compunerii și efectivelor forțelor armate și celorlalte trupe;
elaborarea sistemelor și bazelor juridice ale serviciului militar;
schimbarea sistemului de pregătire a cadrelor;
realizarea unei concepții de stat a serviciului militar;
schimbarea sistemului de instruire și educare a trupelor;
perfecționarea sistemului de completare a efectivelor și de formare a corpului ofițerilor inferiori;
modificarea sistemului de înzestrare a forțelor armate și celorlalte trupe cu tehnică militară și armament;
crearea sistemului de asigurare materială și socială care garantează prestigiul social al serviciului militar;
realizarea structurii de stat pentru conducerea reformei militare și a construcției forțelor armate în totalitate.
Reforma militară din Federația Rusă, este un model principal nou de interacțiune a domeniului militar cu economia, politica și societatea în totalitate, în care reforma forțelor armate ale Federației Ruse este doar o parte componentă a acestui proces.
Federația Rusă oscilează între vechiul mesianism slav care susținea că Rusia este predestinată să fie o superputere și între aspirația de a se integra în Europa și de a respecta regulile democrației liberale. În același timp, pentru reafirmarea Rusiei ca o mare putere militară și recucerirea zonelor de influență, se încearcă revitalizarea pan-ortodoxiei și pan-slavismului. Moscova a readus în actualitate doctrina așa-numitei "vecinătăți apropiate" potrivit căreia Rusia are dreptul de a domina orice teritoriu ex-sovietic.
Argumentul Chinei pentru o alianță cu Rusia îl constituie preocuparea SUA de a desfășura pe continentul asiatic un sistem de apărare antirachetă în colaborare cu Japonia și Taiwan și sporirea vizibilă a influențelor americane în această zonă. Totuși, avându-se în vedere rivalitățile istorice dintre Rusia și China, rivalitățile lor pentru a ajunge la mijloacele tehnologice de apărare occidentale și divergențele obiectivelor strategice ale acestora se estimează ca o astfel de alianță se va realize foarte greu.
În cadrul O.N.U. – Rusia este activă și uneori acționează în forță sau agresiv în dorința de a-și redobândi prestigiul de mare putere. În cadrul O.N.U. Rusia a inițiat proiectul Convenției de luptă împotriva terorismului nuclear. Rusia are relații de parteneriat strategic cu NATO. Cu toate acestea Moscova are în continuare o atitudine negativă față de extinderea spre est a Alianței Nord Atlantice. Ideea acceptată în cadrul NATO este ca relațiile cu Federația Rusă trebuie să fie de parteneriat și de cooperare în realizarea stabilității și securității continentale, dar fără ca Moscova să beneficieze de dreptul de veto asupra deciziilor Alianței. În ceea ce privesc relațiile politico-militare cu O.S.C.E. și U.E., Rusia acționează pentru creșterea rolului ideologic militar al acesteia în detrimental importanței NATO în Europa. În viziunea Rusiei, O.S.C.E. trebuie să devină singura organizație în măsură să se ocupe de prevenirea, gestionarea și soluționarea
crizelor în "spațiul unic de securitate militară europeană" definindu-și poziția
pentru elaborarea "Cartei asupra securității europene".
Raporturile cu U.E. sunt pe o traiectorie ascendentă simțindu-se o ameliorare și apropiere considerabilă de atitudini și opinii. Europa de Sud-Est reprezintă un mare interes politico-militar pentru Rusia. Aceasta se găsește la punctul de intersecție a trei zone geostrategice și geopolitice
europene de importanță deosebită – Europa Centrală, Europa de Sud-Est, Europa Răsăriteană – toate în apropierea Orientului Mijlociu.
1.4 Sistemul politic al Regatului Unit al Marii Britanii
Marea Britanie este o monarhie constituțională. Regina guvernează dar nu conduce direct. Suveranitatea constă în faptul că Regina promulghează legile înaintate de cele două camere ale Parlamentului. În practică, Parlamentul este instituția supremă. Odată ce o lege trece prin cele două camere, Regina o promulghează. Monarhia nu poate supraviețui oricărei tendințe de a bloca legislația.
Obiectivele reformei politice sunt următoarele: noul sistem de votare pentru Camera Comunelor; anularea dreptului ereditar de a sta și vota în camera Lorzilor; nouă cameră a Lorzilor, unii numiți, alții aleși indirect, poate pentru perioade determinate.
1.5 . Sistemul politic al Germaniei
Legea de bază pentru R.F.G. a fost adoptată în 1949. Autorii au conceput-o ca un cadru "temporar" pentru un nou sistem democratic și ca pe o constituție definitivă. Legea de bază cheamă poporul "să realizeze în auto-determinare liberă unitatea și libertatea Germaniei".
Corpul politic se bazează pe următoarele principii: Germania este o republică și o democrație; este un stat federal bazat pe regula guvernării de către lege și justiție socială.
Sistemul ei republican se manifestă constituțional în denumirea de "R.F.G." și în faptul că șeful statului este ales Președinte Federal. O democrație se bazează pe suveranitatea poporului. Constituția spune că toate autoritățile publice emană de la popor. Prin urmare, a optat pentru democrația indirectă reprezentativa, cu alte cuvinte autoritatea publică trebuie recunoscută și aprobată de popor, dar el nu are nimic de spus în exercitarea autorității, cu excepția alegerilor.
Această responsabilitate este încredințată organelor speciale stabilite de constituție în acest scop: legislativul; executivul; și o puterea judecătorească.
Federalismul e unul din principiile de bază constituționale care nu pot fi modificate. Aceasta nu însemnă că granițele statelor nu pot suferi modificări. O comisie întrunită pentru Constituție din guvernele federale și ale statelor poate propune proceduri mai simple în acest caz. Sistemul are o tradiție lungă în Germania care a fost întreruptă numai de Statul Unitar Național Socialist (nazist) între 1933-1945. Germania e unul din statele federale clasice. Este mai ușor pentru o țară cu o structură federală decât pentru un stat centralizat să ia în considerare caracteristicile și problemele regionale.
Îmbină unitatea externă cu diversitatea internă. Tradiționala sarcină a sistemului federal este de a păstra diversitatea regională. Această funcție a căpătat azi substanța sub forma responsabilităților regionale cum ar fi protecția monumentelor și a zonelor istorice, prezentarea tradițiilor arhitecturale și promovarea culturii regionale. Dar scopul principal al federalismului este salvardarea libertății națiunii. Distribuția responsabilităților între Federație și state este un element esențial al aranjamentelor de împărțire a puterii, controlul și echilibrul permanent prevăzut de Legea Fundamentală. Cuprinde și participarea statelor în procesul legislativ la nivel federal prin intermediul Bundesratului. Structura federală îmbogățește principiul democrației. Ea permite cetățeanului să se angajeze în procesul politic ca: alegeri, referendumuri și propria regiune. Aceasta dă democrației o mare vitalitate. Sistemul lasă cale la o scară mai mică pentru competiția între state. O structură federală poate mai bine să se ocupe de majoritățile regionale
diferite. Partidele de opoziție la nivel național pot avea majoritatea în unele state și astfel să formeze acolo guvernul.
Ca expresie a libertății civice are o lungă tradiție în Germania. Poate fi privită ca venind din provilegiile orașelor libere ale Evului Mediu ("aerul orașelor face oamenii liberi" – se spunea atunci). În timpurile moderne auto-guvernarea locală este în primul rând legată de marile reforme ale ministrului Prusiei Karl Reichsfreiherr von Stein, în particular de Codul Guvernamentului Local din 1808. Această tradiție a libertății civice este vizibilă în auto-guvernarea orașelor, municipiilor și ținuturilor garantate expres de Legea Fundamentală. Au dreptul de a rezolva afacerile locale în cadrul legii. Toate orașele, municipiile și ținuturile trebuie să aibă o structură democratică. Legea municipală cade în sfera de competență a statelor federale. Din motive istorice constituțiile municipale variază mult de la stat la stat, dar în practică sistemul administrativ este în mare același. Auto-guvernarea se ocupă în particular de transportul local, construcția de drumuri, electricitate, apă și gaz, planificarea urbană ca și de construirea și
întreținerea școlilor, teatrelor, muzeelor, spitalelor, facilitățile sportive, băi publice. Alte responsabilități locale sunt educația adulților și bunăstarea tineretului. Aspectele legate de beneficiu-cost al acestor programe sunt în resposabilitatea consiliului local. Ținutul, de asemenea este parte a sistemului de guvernare locală prin propiile corpuri alese democratic. Orașele mari nu fac parte din ținut.
Tendințe și orientări în doctrinele militare naționale și în cele ale alianțelor militare
Astăzi, puterea fiecărui pol în ecuație nu mai este exprimată în termini clasici militari decât parțial, pentru ca la dimensiunea militară a potențialului de putere se adaugă cel puțin alte două dimensiuni; economică și tehnicoinformațională. Independența crescândă va impune actorilor mari sau mici din sistemul relațiilor internaționale căutarea de soluții non-clasice, în vederea găsirii unor formule optime pentru securitate și stabilitate în lume, iar în celelalte planuri,
inclusiv cel național, soluții viabile pentru apărare pe baza unor principii doctrinaire sănătoase.Până atunci însă, menținerea războiului ca fenomen al vieții sociale contemporane este evidentă, fapt ce obliga statele și popoarele să se preocupe cu solicitudine de securitatea și apărarea lor.Schimbarea caracterului și procedeelor de ducere a războiului modern, după cum au demonstrat-o cu prisosință conflictele militare postbelice, îndeosebi războiul din Golf și cel din Iugoslavia, au fost însoțite de necesități sporite în studierea fenomenului politico-militar și elaborarea sau adecvarea doctrinelor militare în raport cu evoluția acestuia.
De altfel, doctrina militară este în schimbare aproape în toate statele lumii,întrucât războiul viitorului are de acum ca temă principala luptă aeroterestră și operații aeroterestre, iar caracterul acestuia va fi colosal de distructiv, bazându-și agresivitatea pe resursa cunoașterii.
Doctrina de luptă a NATO
Doctrina militară a Alianței Nord-Atlantice constituie demersul științific al noului Concept strategic al acestui organism, aprobat de șefii de state și de guverne participanți la Reuniunea Consiliului Atlanticului de Nord, ținuta la Washington, în perioada 23-24 aprilie 1999. Potrivit
conceptului, sunt stabilite natura și obiectivul permanent al N.A.T.O., precum și sarcinile sale fundamentale din sfera securității, în noul context politico-militar, într-o viziune globalistă, într-un spațiu marcat de schimbări continue și adesea imprevizibile.
Alianța Nord-Atlantică a dovedit o mare capacitate de adaptare, schimbându-și din mers misiunile, structurile și procedurile de lucru, menținându-se astfel, ca singura structură de securitate și apărare în măsură să garanteze, din toate punctele de vedere, securitatea statelor membre. Ca argumente în favoarea acestor afirmații, vizând în special etapa post „război rece”,
evidențiem:
Modificările de doctrină și structura față de schimbările radicale ale contextului strategic și politic;
Punerea la dispoziția alianțelor a orientărilor ce privesc procesul de continuare a adaptării forțelor armate și de pregătire specifică a acestora pentru acoperirea în principal a trebuinței indispensabile de apărare a intereselor de securitate comune;
Preocuparea de a proiecta stabilitatea în vestul Europei și în partea de est a acesteia și măsurile concrete luate în acest sens;
Structura doctrinei militare a N.A.T.O. include aspectele militare ce decurg din noul Concept strategic în materie de securitate, într-un ansamblu coerent, care vizează și asigură aplicarea în practică a principiului efortului colectiv pentru apărare. În acest sens se prevede utilizarea resurselor și procedeelor care împiedică revenirea la politici de apărare pur naționale, fără a priva Aliații de propria lor suveranitate.
Cooperarea cu noii parteneri din Europa Centrală și de Est, care este un element constitutiv al Strategiei Alianței, aduce schimbări esențiale în conținutul doctrinei sale militare, în ce privește: forțele integrate ale N.A.T.O., în special sub aspectul: reconsiderării tăriei și a stării lor de pregătire;îmbunătățirii mobilizării, flexibilității și capacității lor de adaptare la diverse situații; utilizării mai largi a unor structuri de forțe multinaționale; rolul acestora și implicit, modul lor de pregătire corespunzător rolului și misiunilor atribuite.
Astfel, potrivit doctrinei militare a N.A.T.O., forțele militare ale Alianței au ca rol principal „apărarea păcii și garantarea integrității teritoriale, a independenței politice și a securității statelor membre”. Ele sunt proiectate”… să fie capabile să asigure descurajarea și apărarea eficientă, menținerea și restabilirea integrității teritoriale a țărilor aliate și, în caz de conflict, să pună rapid capăt războiului determinându-l pe agresor să-și reconsidere decizia, să-și înceteze atacul și să se retragă”. Doctrina de luptă a N.A.T.O. presupune reconsiderări pe fondul unor noi condiții și caracteristici de funcționare ale Alianței și anume: restructurarea N.A.T.O; amplificarea și întărirea Programului „Parteneriatului pentru Pace”; menținerea N.A.T.O. ca principal nucleu militar între instituțiile cu obligații specifice creării cadrului de securitate pe continental american și european.
Așadar, când vorbim de doctrina de luptă a N.A.T.O., apreciem că aceasta este circumscrisă securității, care, la rândul ei, este un parametru de proces și nu de stare. Având în vedere că în concepția Alianței, termenul de securItate, ca termen de sine stătător, se extinde mult dincolo de problemele strict militare și totodată aloca acestora din ce în ce mai puțin spațiu în favoarea celor „non-militare”, conceptul de securitate tinde să devină cu atât mai evaziv cât chestiunile militare sunt luate mai puțin în considerare. Aceasta determină circumstanțe speciale, de
concepție și acționale deosebite, de natura să asigure doctrinei de luptă a N.A.T.O. valoare intrisecă tot mai mare, în termenii necesității și eficienții.
Despre caracteristicile definitorii ale doctrinei de luptă a N.A.T.O. le evidențiem pe următoarele:
conferă structurilor militare ale Alianței posibilitatea de a contribui la menținerea păcii și la consolidarea securității și stabilității euroatlantice;
asigură păstrarea legăturii transatlantice prin participarea structurilor militare la acțiuni în cadrul unui parteneriat transatlantic echilibrat și dinamic;
determină menținerea capacității operaționale eficiente și în număr suficient a structurilor militare pentru a asigura descurajarea agresiunii în spațiile comune și apărarea acestora și totodată, îndeplinirea întregului spectru de misiuni;
asigură participarea structurilor Alianței la dezvoltarea identității europene de securitate și apărare;
asigură structurilor Alianței capacitatea de a răspunde prompt oricărei situații;
contribuie la diversificarea și derularea programelor de parteneriat, la continuarea cooperării și dialogului cu alte state în cadrul abordării cooperartive a securității euroatlantice, în special privind: pregătirea specifică și în comun a structurilor militare potrivit standardelor N.A.T.O. și în raport de misiunile ce li se atribuie; controlul înarmărilor și al dezarmărilor; realizarea dezideratelor de interoperabilitate și standardizare;
îndeplinește condiția de asigurare, implementare și întărire a interoperabilității a structurilor trupelor de uscat ale țărilor membre N.A.T.O. prin acordurile de standardizare, pentru realizarea și menținerea compatibilității și conceptelor, doctrinelor, procedurilor și proiectelor specifice rezolvării oportune a nevoilor operaționale.
Conform noii strategii adoptate, misiunile fundamentale ale Alianței sunt,în esență următoarele:
participarea la gestionarea crizelor;
angajarea în misiuni de menținere și în misiuni de impunere a păcii;
implicarea în controlul și proliferarea armelor nucleare;
garantarea aplicării acordurilor de dezarmare.
Având în vedere noile sale misiuni, N.A.T.O. a recurs, din necesitate dar cu succes, la îmbunătățirea capacităților sale militare, prin reforme interne și prin extinderea ponderii structurilor multinaționale, atât cele de tip comandament, cât și a unităților luptătoare având drept determinantă ilustrarea solidarității Aliaților la toate nivelurile de reprezentare și, desigur, punerea în valoare a principiului efortului colectiv pentru apărare a Alianței.
Noua structură integrată a N.A.T.O. are în vedere următoarele: permite Alianței îndeplinirea spectrului larg de roluri și misiuni, mai flexibil și eficient; este adaptată pentru realizarea Securității Europene și Identității Defensive (E.S.D.I.) și CTJF în cadrul N.A.T.O.
În ce privește structurarea forțelor, în principal cele ale Trupelor de Uscat,aceasta este astfel concepută încât să permită reconstituirea lor, în raport cu evoluția unei eventuale amenințări, prin reîntărirea și prin mobilizarea rezervelor, structurile fiind proiectate pentru a acționa în operații interaliate, interarme și intercategorii de forțe cu accent sporit pe flexibilitate, mobilitate și nevoia de modernizare continuă a forțelor.
2.2 Doctrina militară a SUA
Odată depășit momentul încheierii „Războiului Rece”, SUA, care a rămas singura superputere mondială, în pofida acordurilor internaționale la care este parte și a eforturilor depuse pe linia stopării proliferării nucleare, consideră că principalul pericol, cel al unui atac nuclear asupra teritoriului american, este încă de actualitate. Prin urmare, pentru moment, politica militară a SUA se bazează pe descurajarea nucleară.
Cât privește armamentul convențional existent, se estimează că acesta nu poate amenința direct securitatea SUA, dar amenințările îndreptate asupra intereselor americane în afara teritoriului propriu sunt considerate amenințări directe la adresa SUA.
De aceea, având ca determinante aceste două rațiuni, puternic marcate de atacul terorist înregistrat la 11.09.2001, prin Departamentul american al apărării, SUA a trecut la o acțiune de revizuire fundamentală a politicii militare, care urmărește modificarea conceptelor doctrinar-strategice de ducere a războiului, a structurii forțelor armate, dar și găsirea unor noi modalități de creștere a siguranței și securității armamentului nuclear. În acest sens au fost supuse analizei
următoarele domenii:
rolul armamentului nuclear în cadrul strategiei americane de securitate;
noile cerințe impuse structurii forțelor nucleare;
modul de întrebuințare a armamentului nuclear;
cooperarea cu noile state posesoare de armament nuclear, formate prin destrămarea URSS, în vederea continuării procesului de dezarmare nucleară.
În acest context, doctrina militară a SUA are la bază noua strategie de apărare, complet diferită de cea din perioada „Războiul Rece”, care, în conformitate cu orientările enunțate, urmărește realizarea interesului național al SUA, potrivit următoarelor fundamente:
Descurajarea și apărarea strategică, prin reorientarea (nu abandonarea) programului „Inițiativa de apărare strategică”, către un altul, respectiv „Programul național de apărare antirachetă” – NMD. Acest program permite apărarea teritoriului SUA împotriva rachetelor balistice nucleare, a forțelor militare avansate aflate pe teritoriul altor state și a aliaților. Bazat pe tehnologii Dezvoltate în programul SDIA, acest program este mai puțin costisitor, asigurând însă descurajarea oricărei inițiative de atac la adresa SUA;
Prezența avansată, care are un scop: sublinierea interesului SUA, în aceste regiuni; creșterea stabilității regionale; intervenția rapidă în situații de criză; exerciții comune; asistență umanitară și de securitate; reprezentarea FA, ale SUA, prin vizite, contracte, acorduri, înțelegeri etc. Acest fundament doctrinar are în vedere în primul rând că, în situația reducerii efectivelor staționate în afara granițelor SUA, cele rămase să fie dotate corespunzător, iar în al doilea rând realizarea unui sistem de legături care să asigure dislocarea rapidă de forțe suplimentare;
Răspunsul la criză, care este unul din elementele esențiale ale actualei strategii. Potrivit acestui fundament, FA, ale SUA trebuie să fie capabile să descurajeze prin prezență, acțiuni demonstrative sau acțiuni de luptă unilaterale ori combinat. Strategia militară a SUA prevede crearea capacității armatei de a lupta simultan în două conflicte regionale și de a învinge. În același timp, capacitatea de apărare a teritoriului SUA nu va slăbi, iar forțele armate vor fi capabile de a da un răspuns nimicitor oricărui agresor;
Capacitatea de refacere. Acest fundament reprezintă capacitatea SUA de a forma, instrui și introduce în luptă noi unități, ceea ce presupune o ridicată capacitate de mobilizare rapidă a forțelor luptătoare, existența unor centre de instruire rapidă, cu cadre pregătite în acest scop și activitatea industriei civile pentru producerea de echipament și tehnică militară.
Efectele acestor precepte doctrinare au fost materializate în războiul din Irak care a reprezentat prima aplicație pe scară completă a doctrinei Luptei Aero- Terestre actualizate.
Această doctrină reține părțile cele mai bune din doctrinele anterioare, este o doctrină completă pentru toate dimensiunile câmpului de luptă, inclusiv pentru situațiile de proiectare a forței și vizează utilizarea întregului potențial al forțelor armate americane potrivit obiectivelor interesului național de descurajare a oricărei inițiative de atac la adresa SUA și de apărare a teritoriului național. Aceste obiective se constituie ca fundamente primordiale ale actualei strategii de apărare a SUA, complet diferită de cea din perioada „Războiului Rece”. În acest context, țările și elementele apreciate ca fiind cele care amenință din punct de vedere militar
securitatea SUA sunt în ordine: R.D.Coreană, Rusia, statele din Orientul Mijlociu și Asia de Sud, China, instabilitatea generată în lume, armele de nimicire în masă, precum și armele convenționale.
Cât privește „bătălia aeroterestră”, apreciem că SUA, acordă importanță deosebită și activează cu perseverență pentru implementarea acestui concept doctrinar în teoria și practica militară. Dovada preocupărilor în acest sens este includerea acestuia în documentele politico-militare oficiale ale SUA și fundamentarea Doctrinei militare comune pentru operații unificate (general valabile și obligatorie pentru toate structurile militare), a cărei esență este unitatea de efort,dublată de unitatea de comandă și care este apreciată ca fiind esențială în atingerea eficienței maxime în acțiunile militare integrate. Totodată, preocupările sunt dovedite de includerea aceluiași concept doctrinar și în conținutul doctrinelor categoriilor de forțe ale armatei, chiar pe baza acestui concept.
Privind organizarea „bătăliei aeroterestre”, doctrina militară a SUA evidențiază că este o condiție sine qua non materializării noii concepții de ducere a acțiunilor militare moderne. Această cerință decurge din realitatea că, în viitor, câmpul de luptă nu va mai permite luxul unei continue experimentări a structurilor, fie ele de execuție sau de conducere. Ca atare, în armata SUA ca de astfel în toate armatele moderne, tendința este ca organizarea de pace să fie cât mai apropiată de cea adoptată la război, dacă nu chiar identică.
Dacă doctrina Powell care s-a folosit în războiul din Golf se referă la câștigarea războaielor prin întrebuințarea unei puteri militare covârșitoare americane, actuala doctrină menține aspectele comune care se referă la: nevoia de a menține pierderile americane la un nivel cât mai scăzut; nevoia de a se preveni diluarea misiunilor; extinderea graduală a responsabilităților SUA.
Doctrina militară a Franței
Evenimentele istorice produse în ultimul deceniu, marcate, îndeosebi, prin căderea zidului Berlinului și dispariția Pactului de la Varșovia, mutațiile accelerate din cadrul mediului de securitate european și internațional, progresul tehnologic și al vieții economico-sociale, precum și perspectivele noi de integrare europeană, apărute după încheierea Tratatului de la Maastricht, au determinat conducerea politică franceză să elaboreze o nouă doctrină politico-militară, care să facă Franța mai aptă în față provocărilor previzionate a caracteriza orizontul mileniului III.
Doctrina politică de apărare a Franței are, ca obiectiv primordial, potrivit primului ministru francez, din 1994, Eduard Baladur, „asigurarea independenței țării și a intereselor vitale ale națiunii franceze”. Convinsă de capacitățile sale de putere mondială, politica de apărare a Franței dorește să-și asume responsabilități militare în întreaga lume, îndeosebi în regiunile în care ea dispune de „teritorii peste mări” și acolo unde apreciază că îi sunt periclitate, direct sau indirect, interesele geopolitice.
În contextul strategic actual, analiștii politici francezi apreciază că, pentru prima dată în istoria sa, Franța nu mai cunoaște o amenințare militară directă, manifestată în apropierea frontierelor sale, dar au apărut altele noi, ce-i pot afecta nemijlocit securitatea. După dispariția antagonismului bipolar, mediul de securitate mondial este destul de instabil, oscilând între două tendințe diametral opuse: una de integrare și globalizare și cealaltă de destructurare progresivă. În aceste condiții, politica de apărare franceză percepe o gamă mult mai largă de pericole, care ar proveni din discrepanțele dintre Nord și Sud, din opoziția tot mai accentuată dintre bogați și săraci.
Fără a considera că trebuie prejudiciate puterile regionale, în curs de afirmare, doctrina politico-militară a Franței pleacă de la ideea că, în lume, vor exista trei poli majori: America de Nord, Europa Occidentală și spațiul Asiatic (înglobând Japonia). America de Nord reprezintă 28% din produsul intern brut mondial, Europa Occidentală, aproape 32%, iar spațiul asiatic, 25%, ultimul având tendința de a atinge 35% în anul 2010. Ritmurile diferite de creștere economică ale celor trei poli geopolitici obligă la dezvoltarea unor relații de concurență tot mai acerbă și, apreciază analiștii francezi, nu este exclus ca, în rezolvarea diferendelor, să se recurgă la un război. Întrucât, Franța își recunoaște explicit apartenența la Europa Occidentală și, mai mult, dorește ca, împreună cu Germania, să constituie motorul unificării europene, iar interesele sale rămân majore” către toate azimuturile”, atât în Europa, dar și în Africa, Asia, Pacificul de Sud și America Centrală, ea include în doctrina sa de apărare și perspectiva antrenării în conflictele dintre cei trei mari poli geopolitici.
În Europa, au dispărut amenințările generate de fostul imperiu sovietic, dar centrul și estul continentului cunosc o instabilitate primejdioasă, la care se adaugă incertitudinea care planează asupra evoluției Rusiei, ce rămâne o putere militară importantă, față de care orice actor geopolitic trebuie să țină seama.
Crizele actuale sau virtuale din Europa suscită o atenție sporită din partea Franței, atâta timp cât instituțiile de apărare colectivă europene sunt firave, fără suportul militar și îndeosebi logistic al N.A.T.O.
Potențialul tot mai crescut al crizelor și reapariția războaielor în Europa constituie o preocupare majoră a factorilor politico-militari francezi, care apreciază că, în stabilirea priorităților în domeniul politicii de apărare trebuie să se aibă în vedere atât aspectele clasice, cât și noile amenințări. Analiza ar fi incompletă fără evocarea amenințărilor non militare care îi afectează securitatea, cum ar fi:
Terorismul
Fără îndoială, acțiunile teroriste sunt principala amenințare non militară, cu care Franța s-a confruntat încă din timpul războiului cu Algeria, a perioadei de recrudescență din anii ̉80, dar care au căpătat o dimensiune neobișnuită odată cu atentatele asupra S.U.A. din 11 septembrie 2001. Terorismul utilizează o strategie indirectă pentru atingerea unor obiective politice prin care destabilizează statul, îi pune în dificultate sistemul de securitate și obține maximum de profit din impactul considerabil pe care reflectarea acțiunilor sale în mass-media îl are asupra opiniei publice. Franța este în mod deosebit expusă acestui gen de amenințări.Ca orice democrație modernă, ea oferă facilități strategiei teroriste, îndeosebi cele ce privesc libertatea de circulație a persoanelor și bunurilor, calitatea comunicațiilor și respectul drepturilor omului.
Extremismul religios și naționalist
Extremismul, indiferent dacă provine din mediul religios sau cel naționalist, reprezintă o sursă privilegiată a terorismului. O mențiune aparte trebuie făcută în legătură cu extremismul islamic, care constituie amenințarea ce provoacă cele mai mari neliniști. Sub formă fundamentalistă, el se propagă rapid, ca urmare a crizelor economice și sociale sau a creșterii demografice în unele zone mai puțin dezvoltate și se constituie într-un model de opoziție, adesea violentă, împotriva lumii occidentale, din care face parte, indiscutabil, și Franța.Implicarea activă a Franței în operațiuni de menținere a păcii, angajamentele sale în prevenirea sau rezolvarea crizelor, sunt acțiuni cu grad mare de risc în domeniul securității naționale și colective.
Traficul de droguri
Traficul de droguri constituie o amenințare pentru sănătatea publică, pentru suveranitatea statului și securitatea internațională, în măsura în care acesta se manifestă adesea ca un factor de prelungire a conflictelor, de alimentare a guerilelor sau a mișcărilor teroriste. Spălarea banilor proveniți din traficul de droguri aduce grupărilor mafiote din întreaga lume profituri de sute de miliarde de dolari pe an, iar pentru combaterea acestui flagel Franța are obligația ca, prin intensificarea cooperării internaționale, să uziteze de toate mijloacele de care dispune.
Globalizarea securității și a strategiilor de comunicare
Logica unității teritoriale care anima, până acum, acțiunea statelor, a slăbit,puțin câte puțin, în favoarea logicii transnaționale, cea care antrenează mondializarea schimburilor. Acest fapt influențează securitatea Franței și, implicit, politicile sale de apărare. Mondializarea fluxurilor, favorizată de actorii economici, dar, mai ales, de circulația persoanelor, a capitalurilor și bunurilor duce la o distincție mult mai clară între actorii publici și cei privați, între național și internațional. Întreprinderile de stat franceze sunt afectate de acest fenomen, care le slăbește din ce în ce mai mult,fapt ce poate fi perceput ca o amenințare la adresa securității economice a statului.
În general, se apreciază că, pe termen mediu și lung, pentru Franța, principalii factori care vor influența direct politica de apărare sunt următorii:
În ciuda faptului că amenințarea sovietică globală a dispărut, în Europa, Rusia va rămâne o putere militară de care trebuie să se țină seama în toate evaluările strategice, întrucât ea se poate implica în crize locale ori regionale, ce pot degenera în războaie de tip clasic, afectând trecerea continentului spre un nou echilibru geopolitic. În aceste condiții, principalul risc pentru securitatea Franței rămâne cel generat de conflictele regionale;
În domeniul echipamentelor militare, numeroase puteri regionale vor dori să le dezvolte, nu numai în domeniul armamentelor clasice, dar și în cel de distrugere în masă, aflate inclusiv în panoplia armelor nucleare;
Asupra securității naționale nu vor plana doar amenințări cu caracter strict militar ci, în politica de apărare, Franța va trebui să ia în considerare și alte tipuri de amenințări, îndeosebi a celor legate de terorism și activitățile de tip mafiot;
Politica de apărare trebuie să țină cont de mondializarea schimburilor și definirea, în cadrul instrumentelor de integrare, a rolului pe care-l poate juca media în gestionarea crizelor;
În stabilirea rolului instituțiilor politice internaționale, aflat în plină schimbare, ca urmare a dispariției antagonismului bipolar, Franța trebuie să propună acele reguli care îi sunt favorabile și îi pot influența pozitiv politica de apărare;
În următorii douăzeci de ani, Statele Unite vor rămâne pilonul principal al securității internaționale, dar Europa Occidentală va trebui să-și afirme identitatea sa de apărare pentru ca, alături de polul asiatic, format în jurul Chinei și al Japoniei, să se realizeze echilibrul strategic mondial.
Modificările din contextul de securitate internațional și actualele perspective strategice solicită, din partea Franței, ca aceasta să-și adapteze politica de apărare, care trebuie să-i orienteze eforturile pentru realizarea următoarelor obiective:
Interesele Franței sunt definite ca având, cel mai adesea, un caracter patrimonial (teritorii, bogății economice, mijloace de comunicații, resortisanții – ce trebuie protejați oriunde aceștia și bunurile lor se află). Dar, pe plan internațional, doctrina politică de apărare a Franței explicitează că interesele sale majore rămân legate de Africa, continent în care ea poate să-și exercite, în continuare influența și menține preocupările de ordin strategic. În ceea ce privește interesele vitale, ele sunt atașate conceptului de supraviețuire a națiunii franceze, ceea ce face să se afirme că „primul obiectiv al politicii noastre de apărare este acela de a fi în măsură să ne asigurăm singuri, dacă va fi nevoie, apărarea până în ultima clipă a intereselor noastre vitale,împotriva tuturor amenințărilor, oricare ar fi ele” .
Politica de apărare franceză urmărește, pe de o parte, dezvoltarea progresivă, a unei capacități de apărare proprii Uniunii Europene, iar pe de altă parte, participarea la constituirea unui spațiu de securitate care să cuprindă întregul continent. În acest scop, Franța va acționa în cadrul alianțelor sale și a comunității de interese ale europenilor. Ea dorește să influențeze decisiv construcția și viitorul Europei, considerând că, dacă va fi puternică pe continent își va putea face auzită vocea oriunde în lume.
În noul context internațional, politica de apărare trebuie ca, în strânsă coordonare cu acțiunile diplomatice, să contribuie la prevenirea conflictelor și războaielor. Securitatea Franței implică adoptarea de măsuri prin care să se prevină apariția de amenințări majore pe continentul european. Construcția și menținerea unei ordini internaționale stabile și pașnice sunt necesare tuturor popoarelor lumii, fapt pentru care doctrina de apărare franceză se orientează către respectarea valorilor universale și sprijinul tuturor instituțiilor de securitate, în scopul sporirii eficienței acestora la realizarea stabilității și echilibrului mondial.
Strategia de apărare a Franței se bazează pe ideea că, în prezent, ea nu cunoaște un adversar nominalizat, fapt ce o determină să adopte o atitudine defensivă. Dar, în fața diversificării tipologiei amenințărilor la adresa securității sale, Franța își pune întrebarea dacă o strategie de apărare axată pe descurajarea nucleară, elaborată în perioada bipolarismului mondial, mai este de actualitate. Fără a renunța la componenta descurajării nucleare, strategia de apărare franceză încearcă să o completeze cu alte elemente care să o facă mai potrivită noilor provocări. Una dintre direcțiile în care se manifestă această tendință de reînnoire o constituie domeniul principiilor strategiei de apărare:
Un model de apărare echilibrat. Strategia de apărare își propune, ca finalitate, asigurarea intereselor vitale ale Franței, în concordanță cu rolul său major în Europa și vocația sa internațională. Considerându-se a fi, atât o putere continentală, cât și una maritimă, ea apreciază că trebuie să fie în măsură să-și apere interesele singură ori într-un cadru multinațional în numeroase regiuni din lume, fără a putea pretinde că deține o capacitate de acțiune globală. Apărarea echilibrată trebuie să se manifeste și printr-o nouă complementaritate între descurajare și acțiune. Noua doctrină franceză consideră că: „Autonomia noastră strategică va fi din ce în ce mai mult tributară aptitudinii noastre de a stăpâni câteva funcții cheie, în afara celor nucleare (informațiile, gestionarea situațiilor complexe, mobilitatea strategică)”. În realizarea unui model de apărare echilibrat, specialiștii francezi consider că trebuie realizată o mai bună articulare între mijloacele nucleare și cele convenționale, ambele aflate în plină evoluție, întrucât binomul „descurajare – acțiune”, căruia acestea îi corespund, cunoaște mutații strategice deosebit de importante.
Descurajarea nucleară urmărește să ofere oricărui adversar, în cazul în care acesta ar intenționa să treacă la agresiune împotriva Franței, percepția unor riscuri inacceptabile. Intensitatea efectelor distrugătoare ale armei nucleare, teroarea pe care aceasta o inspiră dau noțiunii militare de descurajare o amplitudine strategic radicală, iar strategia nucleară franceză se bazează tocmai pe acest efect, încercând, totodată, să evite confuzia dintre descurajare și întrebuințarea efectivă a arsenalului nuclear. Doctrina franceză apreciază că, în fundamentarea strategiei de descurajare trebuie să se țină cont, atât de evoluția amenințărilor și riscurilor, cât și de perspectivele privind dezarmarea nucleară.
Prevenirea, constituie o direcție prioritară în strategia apărării, iar gama ei de acțiuni este destul de întinsă: diplomatice, economice, politico-militare, militare, etc. La acest nivel, se urmărește, îndeosebi: prevenirea apariției unor situații potențial periculoase și a amenințărilor directe sau indirecte; prevenirea utilizării forței; oprirea escaladării crizelor și conflictelor și reducerea acestora la un nivel cât mai scăzut posibil. Mijloacele de prevenire sunt chemate să acționeze pe termen lung, mediu sau pe termen scurt, în funcție de riscurile de apariție a crizelor și conflictelor.
Protecția teritoriului național constituie o dimensiune mereu actuală a strategiei, o misiune permanentă pentru forțele armate și un obiectiv constant al politicii de apărare a Franței. Proliferarea armelor de distrugere în masă, nucleare, biologice, chimice, asociate sau nu vectorilor balistici, va pune noi probleme, fie sistemului de apărare al teritoriului francez din metropolă sau de peste mări, fie forțelor militare franceze deplasate spre a îndeplini diferite misiuni cu caracter internațional. Pentru ca protecția să fie cât mai eficientă este necesară dezvoltarea tehnologică a unor domenii sensibile, cum este cel al apărării aeriene, care ridică pentru componenta sa spațială, ce include și sistemele antirachetă, studiul și rezolvarea unor probleme complexe, în care aspectele cele mai dificile sunt de natură financiară.
2.4. Doctrina militară a Federației Ruse
Rusia are propuse cinci directive strategice pentru contracararea tentativelor de marginalizare:
renunțarea la colaborarea cu F.M.I. și cu Banca Mondială, revizuirea rezultatelor privatizării, ordine în sistemul financiar și comerțul exterior, expropierea averilor ilicite și accentuarea integrării în C.S.I.;
împiedicarea accesului Occidentului la platoul petrolier al Mării Caspice, la nevoie chiar prin forță și blocarea relațiilor Turciei cu Adzerbaijanul;
contracararea expansiunii în Est a NATO prin acțiuni împotriva balticilor, încetarea livrărilor de gaze spre Occident, vânzarea de tehnologie nucleară unor state arabe, realizarea unei alianțe cu Iranul și pătrunderea în Golful Persic;
reluarea programului național de dezvoltare a forței nucleare și colaborarea în acest domeniu cu Iranul, Coreea de Nord, China și India;
anihilarea tentativei occidentalilor de subminare a procesului de integrare a fostelor state sovietice în cadrul C.S.I.
Interesele naționale ale Federației Ruse sunt:
În plan intern: dezvoltarea fermă a economiei ca element decisiv pentru realizarea intereselor naționale ale Federației Ruse; crearea statului social de drept, realizarea și menținerea armoniei sociale; eliminarea cauzelor și condițiilor care contribuie la apariția extremismului precum și refacerea spirituală a Federației Ruse.
În plan internațional: asigurarea suveranității, consolidarea poziției Federației Ruse ca centru cu putere de influență într-o lume multipolară, dezvoltarea relațiilor cu toate țările, în primul rând cu statele C.S.I. și cu partenerii săi tradiționali.
În plan militar:apărarea independenței Federației Ruse, a suveranității, integrității
teritoriale și de stat: prevenirea agresiunii militare împotriva Federației Ruse și aliaților săi.
În plan extern: tendința de formare a lumii monopolare cu SUA și NATO ca singurii subiecți ai politicii globale; relațiile internaționale actuale evidențiază existența a două tendințe antagonice, respectiv formarea și consolidarea unor centre de putere regionale, concomitent cu preocuparea statelor occidentale, în frunte cu SUA, de a stabili relații internaționale bazate pe dominația acestora și rezolvarea unilaterală a problemelor de politică mondială prin utilizarea forței militare, fără a respecta normele de bază ale dreptului internațional; – intensificarea eforturilor unor state în vederea subminării Federației Ruse în domeniile: economic, politic, militar, informațional; tendința unor state și organizații politico-militare de a reduce rolul ONU și
OSCE; extinderea NATO în detrimentul securității Federației Ruse și aliaților săi; existența unor focare de conflict în proximitatea sa și a aliaților săi; terorismul internațional.
Noua doctrină pune în fața asigurării securității naționale următoarele sarcini:
prognozarea și evidențierea amenințărilor interne și externe la adresa securității naționale a F.Ruse;
realizarea unui sistem de măsuri operative și pe termen lung pentru prevenirea și neutralizarea amenințărilor interne și externe;
asigurarea suveranității teritoriale a F.Ruse;
perfecționarea sistemului puterii de stat a F.Ruse, a relațiilor federale, a administrației locale și legislației interne;
renașterea și menținerea potențialului militar al statului la un nivel suficient de ridicat; asigurarea prezenței militare a F.Ruse, în zone de importanță strategică din lume, cu respectarea normelor de drept internațional;
existența unei forțe militare capabile să asigure securitatea militară a F.Ruse printr-o capacitate de reacție adecvată la amenințările probabile, în acest sens, este necesară existența unei forțe nucleare care va fi utilizată pentru respingerea oricărui stat agresor sau coaliții de state, în orice împrejurare.
Noua doctrină care reduce constrângerile referitoare la folosirea armelor nucleare, stipulează că folosirea acestora este necesară când au fost epuizate toate mijloacele de soluționare a unui conflict. Rusia deține încă, un arsenal nuclear important, dar forțele sale convenționale sunt lipsite, în mare parte, de capacitatea lor de luptă.
Principalele misiuni ale forțelor armate constau în: asigurarea apărării țării; intervenția, împreună cu alte categorii de trupe și formațiuni militare, în vederea respingerii agresiunii într-un război local;desfășurarea operativă pentru îndeplinirea misiunilor într-un război de mare amploare; îndeplinirea misiunilor de menținere a păcii asumate de F.Rusă.
Doctrina militară a Federației Ruse reprezintă un document al perioadei de tranziție al perioadei de statornicie a statului democratic, a unei economii de piață, de reformă a organizării militare a statului, de transformare dinamică a sistemului de relații internaționale.
Are un caracter de apărare și se dorește ca o îmbinare organică, a atașamentului consecvent păcii cu decizia fermă de a apăra interesele naționale, de a garanta securitatea militară a F.Ruse și aliaților ei.
2.5. Doctrina militară a Germaniei
Germania, devenită din nou ceea ce fusese înainte de 1918, se remarcă tot mai mult ca un pol de mare putere, care în tandem cu Franța, îndeplinește și rolul de pivot al comunității europene.
Recunoașterea rolului preponderent al Germaniei de putere economică și politică regională, de stat cu pondere demografică, prestigiu și experiență în Europa și în afara ei, s-a concretizat în elaborarea unei politici militare proprii. În conținutul acesteia sunt evidențiate noile misiuni ale forțelor armate germane, modernizarea și înzestrarea acestora cu armament și tehnică modernă,capacitatea armatei de a fi în măsură să asigure securitatea țării și participarea alături de aliați la soluționarea unor situații conflictuale, excluzând conform concepției specialiștilor, germani, cel puțin pentru o perioadă istorică, posibilitatea ca Germania să se angajeze singură într-un conflict militar.
Se apreciază că dacă va izbucni un conflict în Europa, acesta nu va putea fi decât unul de coaliție, care va angaja în totalitate resursele umane și materiale ale statului.
Potrivit acestor orientări doctrinare, care stau la baza actualei politici de apărare și securitate a Germaniei unificate, armata germană este pe de o parte, o armată națională, al cărei scop este de a apăra suveranitatea țării, iar pe de altă parte, o armată de alianță, care să-și aducă contribuția în securitatea internațională.
În conținutul acestor orientări este sesizabilă amprenta specificului și intereselor naționale germane, care păstrează însă intercondiționarea cu strategia militară a NATO. În acest cadru, forțele armate germane au un rol bine determinat, structurat în raport cu trei situații și anume:
pe timp de pace – asigură securitatea și libertatea de acțiune politică, prin menținerea unei capacități ridicate de ripostă;
în situații de criză – să fie gata de acțiune, pentru a asigura stabilitatea factorului politic de decizie;
în cazul unui conflict armat – să apere interesele vitale ale Germaniei,împreună cu armatele statelor din cadrul Alianței Nord-Atlantice.
Aceste orientări sunt rezultatul mutațiilor produse în Europa, precum și a unor factori care, în evoluția concepțiilor doctrinare au dobândit dimensiuni noi, dintre aceștia se pot enumera: situația geostrategică a Germaniei, determinată de dilatarea spațiului terestru, aerian și maritim, de apărat; creșterea potențialului economic-militar al statului; relațiile politico-militare la nivelul Alianței Nord-Atlantice și perspective creșterii responsabilităților Germaniei în cadrul acesteia.
La problemele fundamentale ale unui război de coaliție în Europa, doctrina militară a Germaniei se alinează în totalitate doctrinei militare NATO și conceptelor strategice ale Alianței.
Procesul de reorganizare a forțelor armate germane are la bază creșterea flexibilității, manevrabilității și gradului de înzestrare cu tehnică a structurilor de intervenție rapidă, precum și funcționarea în condiții bune a raportului dintre acestea și forțele armate principale de apărare.
Prin concepție este prevăzut ca înzestrarea și instruirea celor două forțe să se facă proporțional.
În concluzie transformarea F.A.Germane dintr-o armată defensivă într-una de intervenție, în care trupele de uscat reprezintă componente de bază, este apreciată ca un pas înainte pentru statutul militar al Germaniei după unificare.
Capitolul III. STUDIU DE CAZ – Criza din Crimeea (Ucraina) din anul 2014
Peninsula Crimeea constituie central intereselor strategice ale Rusiei, ce și-a asigurat influența asupra zonei Caucazului și Europei de vest datorită flotei Mării Negre și bazei militare de la Sevastopol, unde au fost dislocați peste 10000 soldați ruși.
Republic autonomă în cadrul Ucrainei, Crimeea este localizată în partea sudică a țării, între Marea Azov și Marea Neagră, fiind separată la est de Rusia prin strâmtoarea Kerci.
Anexată de Imperiul Rus în anul 1783, în perioada domniei împărătesei Ecaterina ceea Marea, Crimeea rămâne în componența Rusiei până în anul 1954, când a fost transferată Ucrainei de liderul rus Nikita Hrușciov.
Fig. 1. Harta Peninsulei Crimeea
Aflată timp de mai multe secole sub influență romană și greacă, Crimeea a devenit în anul 1443 hanat al tătarilor, iar mai târziu a intrat sub protectorate Imperiului Otoman. Teritoriul a reprezentant centru al ambiților imperial rivale încă din perioada secolului XIX cea ce a provocat Râzboiul din Crimeea când Franța și Marea Britanie au trimis trupe militare în peninsulă pentru a opri extinderea influenței ruse în Balcani.
Având statut de republic autonomî în cadrul Rusiei după revoluția bolsevică, Crimeea a fost ocupată de către naziști la începutul anilor 40. După aceea, tătarii din Crimeea au fost acuzați de colaborare Stalin fiind deportați în masă în Siberia și Asia Centrală, în anul 1944.
După prăbușirea URSS, tătari au fost lăsați să revină în Crimeea, astfel că circa un sfert de million de tătari s-au întors la începutul anilor 90, întrun moment în care Ucraina independent se confrunta cu un procent crescut al șomajului, iar condițile de trai constituiau o problem pentru toți cetățeni țări.
Reântoarcerea tătarilor a provocat tensiuni și conflicte legate de retrocedarea proprietăților. Pe de altă parte, după ce Ucraina își declară independența, clasa politică ce constituia comunitatea rusă din peninsulă urmărea desprinderea de sub autoritatea Kievului și consolidarea legăturilor cu Rusia, printro serie de măsuri ce s-a declarat a fi nec onstituționale de către autoritățile de la Kiev. Pentru a putea pune capăt acestor tendințe separatist, Kievul prevedea clar în anul 1996 în legea fundamental că peninsula are statut de republic autonomă, reafirmând însă că prevederile legale din peninsulă trebuie să fie conforme cu cele ucrainiene.
O bază navală important, portul Sevastopol găzduiește flota rusă a Mării Negre încă din perioada Uniunii Sovietice. După prăbușirea Uniunii Sovietice, flota s-a divizat între Ucraina și Rusia. Prezența flotei ruse la Sevastopol a constituin un motiv permanent de conflicte între cele două țări. Astfel că,în anul 2008, Ucraina condusă la aceea dată de președintele procidental Vicktor Iușcenko, cerea Rusiei să nu utilizeze Flota rusă de la Marea Neagră în conflictul cu Georgia.
Totodată un alt episode al crizei dintre cele două state a fost cel legat de accordul cu privire la staționarea flotei la Sevastopol. Moscova și Kievul au semnat un accord ce dispunea că flota rusa va staționa în portul Sevastopol din Ucraina până în anul 2017, dar după alegerea președintelui prorus Vicktor Ianucoviki în anul 2010 la președenția Ucrainei, Ucraina accepta extinderea accordului pe o perioadă de încă 25 ani peste termenul inițial, iar în schim,b primea gaz mai ieftin.
După aceea, crizele au avut în vedere dorința Kievului de a adera la NATO, proiect susținut de fostul președite Vicktor Iușcenko, însă abandonat de președintele prorus Vicktor Ianulovici imediat după ce a preluat mandatul de președinte.
Dincolo de legăturile lingvistice și entice, peninsula are un interes strategic ridicat pentru Rusia. În anul 2008, prezența militară rusă la Sevastopol ajungea la peste 10000 militari. Această prezență masivă în Marea Neagră îi confer Rusia menținerea influenței asupra Caucazului și Ucrainei, dar și asupra Europei de Vest, pentru că Moscova are asigurat un facil aces la Marea Mediterană. În plus, flota rusă reprezintă o reală mană cerească pentru uncrainienii din peninsulă, în condițiile în care marina constituie plămânul economic și socio – cultural al Sevastotpolului, cea ce explică și reticențele cetățenilor față de o puterea nouă de la Kiev.
Criza din anul 2014 din Crimeea a început după plecarea de la președenția Ucrainei a președintelui Vicktor Ianukovici, drept urmare a protestelor anti-guvernamentale din perioada 2013 – 2014. Factorul declanșator al crizei l-a constiuit abrogarea prevederi legale privitoare la libiile cu statut regional prin care mai multe limbi utilizate în Ucraina, inclusive limba română, s-a scos din uzul official. Actori consflictului sunt pe de o parte grupările ruse ce se opun modificărilor politice de la Kiev și doresc alipirea peninsulei Crimeea de Rusia, iar pe parte cealaltă, grupurile de ucraineieni și tătari crimeni, ce sprijină mișcarea Euromaidan.
La data de 23 februarie 2014, Rada Supremă a Ucrainei abroga legea cu privire la bazele politici de stat în domeniul lingvistic, prevedere legală ce a conferit limbi ruse statut de limbă regional în 13 din cele 27 de regiuni administrative al Ucrainei în care membrii comunităților etnice constituiau mai mult de 10% din populație.Începând cu data de 23 februarie 2014 Rusia a mobilizat forțe de intervenție rapidă la frontierele Ucrainei și chiar în Peninsula Crimeea.La data de 25 februarie 2014 sute de military proruși s-au adunat în fața Parlamentului republicii autonome din Sevastopol pentru a cere organizarea unui referendum, respingând puterea de la Kiev.La data de 27 februarie 2014 un grup de persoane înarmate, cel mai posibil proruse, au ocupat sediul Parlamentului și Guvernului din Peninsula Crimeea și au arborat steagul rus.
Parlamentul din Crimeea a demis Guvernul local și anunța referendumul pe data 25 mai 2014 . În noaptea de 27 – 28 februarie 2014 aeroporturile din Peninsulă au fost ocupate de persoane înarmate, cel mai posibil rusofone. Printre clădirile ocupate se afla și aeroportul Belbek din Sevastopol. Militarii ucraineni și grănicerii din Balaklava au fost dezarmați de către persoanele înarmate, cel mai posibil militari ruși fără însemne.La data de 28 februarie 2014 aeroporturile din Crimeea reveneaua sub controlul autorităților de la Kiev. Parlamentul ucrainean a votat o rezoluție prin care a cerut garantarea suveranității de către Marea Britanie și SUA.La data de 1 martie 2014 , noul premier crimeean Serghei Aksionov solicita Rusiei, prin intermediul președintelui rus Vladimir Putin, „asistență în asigurarea păcii și stabilității pe teritoriul” Crimeii. Între timp, Aksinov urma să preia „temporar controlul securității” în Crimeea, urmând ca toate autoritățile să se supună ordinelor sale sau să demisioneze. Totodată, Akisonov a anunțat un referendum pentru lărgirea autonomiei pentru data de 30 martie.Răspunsul Statelor Unite a venit la cel mai înalt nivel, prin vocea președintelui Barack Obama, care a avertizat fățiș Rusia despre consecințele ("costul") unei intervenții armate în Crimeea și în estul Ucrainei.
La 1 martie președintele rus Vladimir Putin a solicitat și a obținut în unanimitate permisiunea camerei superioare a parlamentului Federației Ruse pentru a utiliza forțele armate ale Federației Ruse pe teritoriul Ucrainei:„Având în vedere că situația extraordinară în derulare în Ucraina amenință viața cetățenilor Federației Ruse și faptul că trupele noastre armate sunt desfășurate în conformitate cu un acord internațional pe teritoriul Ucrainei (Republica Autonomă Crimeea), în baza art. 102 alin. (1) lit. g din Constituția Federației Ruse solicit Consiliului Federației Ruse permisiunea de a utiliza forțele armate ale Federației Ruse pe teritoriul Ucrainei pentru normalizarea situație socio-politice din această țară.”—Vladimir Putin.Premierul ucrainean Arseni Iațeniuk a afirmat că Ucraina refuză să răspundă "prin forță" provocărilor Rusiei.
Deoarece statul ucrainean nu este membru NATO, Statele Unite și Uniunea Europeană nu au obligația de a interveni militar pentru a-l apăra. Totodată, o amplă acțiune internațională prin intermediul ONU este exclusă, din cauza dreptului de veto al Rusiei în Consiliul de Securitate. Cu toate acestea, Rusia alături de Marea Britanie și SUA sunt garantul integrității teritoriale a Ucrainei ca urmare a semnării Memorandumului de la Budapesta.NATO a somat Rusia sa înceteze toate operațiunile militare, avertizând că este amenințată pacea Europei. Baza de infanterie a Ucrainei din Privolnoie a fost înconjurată de bărbați înarmați neidentificați care au sosit cu cca. 13 camioane militare cu numere de înmatriculare rusești. Sunt cca. 15.000 de militari rusi în Crimeea, potrivit unui reprezentant al misiunii Ucrainei la Națiunile Unite. Toate navele militare de pază ale Ucrainei au părăsit Crimeea și s-au deplasat în porturile din Odessa și Mariupol. Membrii Consiliului Suprem al Republicii Autonome Crimeea au votat pe 6 martie organizarea unui referendum privind statutul regiunii, dar și ieșirea în mod oficial din componența Ucrainei și alăturarea la Federația Rusă. Guvernul Ucrainei, tătarii crimeeni, și mai multe state au susținut că orice referendum organizat de autoritățile din Crimeea este neconstituțional și nelegitim.
La 11 martie Parlamentul din Crimeea a adoptat o declarație de independență față de Ucraina. La 23 martie în Regiunea Luhansk din estul Ucrainei are loc un referendum popular privind aderarea la Rusia. Ca urmare a intervenției ruse în criza din Ucraina, au fost sancționate câteva sectoare ale economiei ruse și câțiva oameni de afaceri apropiați ai lui Vladimir Putin au fost puși pe lista neagră. La 30 aprilie 2014, FMI a anunțat că Rusia a intrat deja în recesiune.
Fig. 2 Reacția internațională la Criza din Crimeea, conform declarațiilor guvernamentale oficiale.
Legendă:
State ce și-au exprimat îngrijorarea sau speranță pentru soluționarea pașnică a conflictului
Sprijină integritatea teritorială a Ucrainei
Condamnă acțiunile Rusiei
Condamnă acțiunie Rusiei ca o intervenție militară sau invazie
Sprijină acțiunile Rusiei și/sau condamnă guvernul interimar ucrainean
"Recunosc interesele Rusiei"
Ucraina
Rusia
Concluzii
Potrivit unor specialiști în domeniu criza se referă la acele situații în care actorii
internaționali au percepția unei amenințări ce se poate concretiza în evenimente
neprevăzute în care există o mare probabilitate de utilizare a mijloacelor violente,
precum și un timp scurt de reacție politică.
Criza poate fi înțeleasă drept o situație manifestată la nivel național sau internațional, ce este caracterizată de existența unei amenințări la adresa valorilor, intereselor sau scopurilor principale ale părților implicate.
Criza este declanșată de apariția unor situații critice, iar rolul principal în gestionarea crizei în domeniului securității revine decidenților politici. Prin criză poate fi definită o situație națională, internațională în contextul căreia se creează o amenințare la adresa valorilor, a intereselor sau la adresa valorilor prioritare ale părților implicate, prin urmare o stare de anormalitate, de excepție. Viața unei societăți cunoaște și situații de criză și conflicte.
Criza se poate defini ca o situație de anormalitate în care sunt amenințate sau perturbate semnificativ valorile fundamentale, echilibrul și stabilitatea politică, economică și socială a țării, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor,valorile materiale și culturale, mediul înconjurător, interesele și obiectivele statului român, precum și îndeplinirea obligațiilor internaționale ale acestuia.
Într-o accepțiune foarte largă, criza reprezintă acea situație națională sau internațională prin care se creează o amenințare la adresa valorilor, intereselor sau
obiectivelor fundamentale ale structurilor implicate, în consecință o stare de anormalitate.
Prin efectele pe care le creează criza, acestea pot consta în:
reducerea ritmului de dezvoltare a unui sistem în fața amenințărilor;
afectează autoritatea și credibilitatea sistemului decizional;
perturbă desfășurarea normală a activităților în principalele domenii ale statului;
afectează interesele fundamentale ale indivizilor, comunităților sau ale statelor;
aduc prejudicii la toate nivelele economic, social, politic, militar, cultural, etc.;
produc pierderi de vieți omenești sau distrugerea unor obiective, bunuri, valori.
Conflictologia analizează stările de conflict ca stări de criză. Astfel, criza este privită nu numai ca disfuncție ci și ca oportunitate, conflictul fiind privit ca fenomen firesc al interacțiunilor sociale. În acest sens conflictologia pune în evidență etapele ce le parcurge conflictul în evoluția sa:
dezacordul;
confruntarea
escaladarea;
de-escaladarea;
rezolvarea.
Dezacordul debutează cu simple neînțelegeri, scoțând în evidență diferențierea indivizilor sau grupurilor prin modul lor de a fi și a gândi.
Confruntarea adâncește diferențele dintre indivizi și grupuri prin faptul că fiecare parte își susține poziția, accentuând pe erorile de gândire și comportamentul celorlalți.
Escaladarea se caracterizează prin faptul că tensiunile și ostilitățile din grup
sunt scăpate de sub control, reacțiile de autoapărare ale fiecărei părți determinând
agresiune maximă.
De-escaladarea marchează etapa în care grupul face eforturi reale pentru a ajunge la un acord în ceea ce privește rezultatele discuțiilor.
Rezolvarea vine atunci când starea conflictuală dispare datorită unor intervenții
legale de tip instituțional, demarării unor negocieri și realizării unor compromisuri și
deschiderii posibilităților de comunicare între părți.
Orice criză ajunge să parcurgă gradual etapele sale pe o scară proprie de escaladare, dar se constată disfuncționalități frecvente în procesul normal de luare a deciziilor.
Capacitatea de reacție în contextul fiecărei crize, revine în primă fază părților implicate în fenomenul de criză și reprezintă principalele măsuri, decizii și activități pe care le iau acestea folosindu-se de mijloacele pe care le au la dispoziție.
Diminuarea din intensitate a cauzelor care produc fenomenul de criză,gestionarea în mod eficient a crizelor politico-militare indiferent de intensitatea și sfera de extindere a acestora, se realizează prin intervenția structurilor specializate ale statului, a factorului decizional și prin demersul și acțiunea nemijlocită a instituțiilor politice, juridice, economice, diplomatice, militare, etc.
Procesul de tranziție geopolitică din ultima perioadă de timp, prin care au trecut
mai multe state din Europa Centrală și de Sud-est, a fost însoțit de o translatare spre
est a fostei frontiere ce diviza Europa pe timpul Războiului Rece. În același timp,
existența unor riscuri sau apariția altora noi la adresa securității regiunii balcanice este
relevată și de faptul că în această regiune au fost declanșate crize și conflicte pe care
comunitatea internațională s-a dovedit incapabilă să le prevadă sau să le soluționeze
oportun și definitiv prin mijloace politice sau diplomatice.
Terorismul internațional poate deveni o armă politico-militară semnificativă în
menținerea stărilor conflictuale, zonale și naționale, proliferarea acestuia reprezentând,
componenta de bază a războiului psihologic pentru destabilizarea unor state și crearea
unei stări de haos general.
Amplificarea influenței geopolitice a parteneriatelor strategice în actualul mediu de securitate, schimbarea caracterului misiunilor desfășurate de aceste coaliții multinaționale, cât și apariția unor noi actori cu influență puternică în ceeea ce privește securitatea internațională, dovedesc că evoluția amenințărilor asimetrice determină ca statele să-și reanalizeze potențialul pentru contracararea efectelor acestora.
Sistemul militar, sub latura genezei sale, s-a instituit drept ansamblul forțelor umane-sociale și a mijloacelor tehnico-economice adecvate, necesare pentru apărarea intereselor societăților umane constituite și pentru respingerea (prevenirea și contracararea) acțiunii agresive violente a factorilor exogeni (exteriori unei societăți umane constituite, închegate). În acest sens, geneza și funcționalitatea sistemului militar au devenit extrem de clare odată cu constituirea și consolidarea entităților statal-naționale.
Privit în calitate de sistem (subsistem și cosistem social), sistemul military cuprinde:
structuri (militare și social-militare, în a doua categorie incluzându-se instituții și organisme sociale care, fără a fi propriu-zis militare, în situații conflictuale realizează funcții militare);
relații (între componentele structurii militare, între acestea și celelalte structuri sociale);
procese (acte și acțiuni) și funcții specifice, în primul rând, utilizarea violenței în relațiile dintre state și națiuni;
valori și norme (adecvate specificului acțiunii militare).
Contextul geopolitic contemporan se caracterizează, în esență prin:
corelarea intensă și explicită a expansiunii economice cu mijloacele în continuă diversificare ale expansiunii militare;
multiplicarea și tendința de generalizare a acțiunii militare (de regulă preventivă, dar cu manifestare violentă oricând posibilă) a unor organizații internaționale cu vocație planetară (Organizația Națiunilor Unite), dar și a unor organizații continentale (precum Uniunea Europeană);
practicarea unor corelații mult mai strânse decât în etapele anterioare între securitatea națională, securitatea regională și continentală și securitatea mondială.
Efectul paradoxal al acestei situații rezidă în creșterea probabilității de desfășurare a unor conflicte purtate cu arme clasice, convenționale. Fapt este că, în ultimul timp, s-au multiplicat și sincronizat conflictele și zonele de conflict ce evoluează sub pecetea războiului clasic. În asemenea condiții,sistemele militare naționale își asumă (în urma opțiunii, de regulă, a factorilor de diriguire politică) consecințe și deziderate precum:
în cazul statelor posesoare de arme nucleare este depistabil efortul,extrem de susținut, de perfecționare și înnoire tehnologică a armamentelor convenționale, adesea performanțele acestora apropiindu-se de puterea de distrugere a armelor nucleare;
în situația statelor lipsite de arme nucleare, din considerente economice sau ca urmare a tratatelor internaționale la care sunt parte, este vizibilă acțiunea depășirii "handicapului nuclear" atât prin dezvoltarea unor arme de nimicire în masă nenucleare (chimice sau biologice), cât și prin sporirea, prin toate mijloacele, a capacității de ripostă activă și completă la eventualele agresiuni militare desfășurate cu armament convențional. În condițiile în care termenii tranziției, caracteristici pentru un număr semnificativ de state în această etapă, descriu opțiunea pentru instaurarea statului de drept și a economiei de piață, în contextul în care tranziția, prin complexitatea și globalitatea ei, generează tensiuni și convulsii sociale, sistemul militar realizează – în aceste condiții, deci – noi dimensiuni și noi valențe ale funcționalității sale.
Astfel, sistemul militar exprimă la nivelul corelației cu celelalte subsisteme sociale,"o funcție de susținere a stabilității sociale". În mod natural, apărarea și consolidarea sensului național al politicii interne a statelor impune din considerente de strategie a apărării naționale, stabilitatea internă a statelor și națiunilor.
Societățile instabile sunt, fapt verificat de istorie, vulnerabile și, tocmai prin vulnerabilitatea lor, expuse tendințelor agresive ale unor factori externi. Totodată, schimbările sociale globale determină schimbări și în sistemele militare (în principal, în sensul modernizării acestora). Ritmul și coordonatele schimbării în societatea globală sunt însă, de regulă, contradictorii și relativ lente (datorită complexității lor și intereselor sociale contradictorii angajate în proces).
De pildă, criza din anul 2014 din Crimeea a început după plecarea de la președenția Ucrainei a președintelui Vicktor Ianukovici, drept urmare a protestelor anti-guvernamentale din perioada 2013 – 2014. Factorul declanșator al crizei l-a constiuit abrogarea prevederi legale privitoare la libiile cu statut regional prin care mai multe limbi utilizate în Ucraina, inclusive limba română, s-a scos din uzul official. Actori consflictului sunt pe de o parte grupările ruse ce se opun modificărilor politice de la Kiev și doresc alipirea peninsulei Crimeea de Rusia, iar pe parte cealaltă, grupurile de ucraineieni și tătari crimeni, ce sprijină mișcarea Euromaidan.
Bibliografie
agerpres.ro
Alexandr Dughin, Bazele geopoliticii, Ed. Eurasiatica.ro,
Barry Buzan – Popoarele, statele și teama, Editura Cartier, Chișinău, 2002
Barry Buzan, Ole Weaver, Jaap de Wilde, Security. A New Framework for Analysis, Lynne Reiner Publishers Inc., Londra, 1998
Brecher, M., Wilkenfeld, J. –Crisis, Conflicts and Instability, Pergamon Press,New York,
Chelaru, Mircea. Paradigmele crizelor. Biblioteca A.I.S.M., București, 1995
David, Aurel, Națiunea. Între “starea de securitate” și “criza politicomilitară”,Ed. Licorna, București, 2000
EVZ.ro
Georges Burdeau, Traite de Science politique, Tomul VII, La Democratie gouvernante. Les
Helena, Cornelius și Shoshana, Faire. Știința rezolvării conflictelor. Ed.Știință și Tehnică, București, 1996
http://m.evz.ro/news
http://romanian.ruvr.ru
http://stirileprotv.ro
http://www.news.nom.co
http://www.romanialibera.ro/
Ioan Nedelcu, Orientări în strategiile de securitate colectivă și securitate națională în spațiul euroatlantic.Ed.A.I.S.M. Buc.
Ion Iliescu, Integrare și globalizare. Viziunea românească, Ed.Presa Națională, București, 2003,
Ion Irimia, D.M. Chiriac, Doctrine politico – militare, Ed. Universității Naționale de Apărare, București, 2004
Ionel Cloșcă, Conflictele armate și dezintegrarea statelor, în RRDU, nr. 4 (14)/1996
Ionel Cloșcă, Conflictele armate și dezintegrarea statelor, în RRDU, nr. 4 (14)/1996, p.1-9
Ionel Cloșcă, Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului， cap. XII, intitulat Protecția drepturilor omului in perioada de conflict armat,Editura Europa Nova, 1995
James Chapper – directorul Agenției de Informații a Apărării SUA – Precizări în fața Comisiei Informații a Senatului, la audieri pe tema „amenințările asupra SUA și intereselor sale în străinătate”, (ian.1994, cf. Revista Strategii XXI, Ed.AISM, București, 1996, p.93).
Joseph S. Nye, jr., Descifrarea conflictelor internaționale. Teorie și istorie, , Ed.Antet, 2005
kremlin.ru
Marțian Niciu, Viorel Marcu, Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu, Laura Macarovschi, Documente de drept internațional public, Culegere, vol. I,Editura Lumina Lex, București, 2002
Mircea Cosma, Sisteme și doctrine politico – militare, Ed. Academiei Forțelor Terestre, Sibiu, 2007
Mircea Mureșan, Gheorghe Văduva (coord.), Criza, conflictul, războiul,volumul I, Ed. UNAp „Carol I”, București, 2007
Mircea, Mureșan. Războiul viitorului. Ed. Universității Naționale de Apărare, București, 2004
Mureșan Mircea, Stăncilă Lucian, Enache Doru, Tendințe în evoluția teoriei și practicii războiului, Editura U.N.Ap. “Carol I”, București, 2006
Neculai Stoina, Globalizarea politicii internaționale, Ed. Academiei Forțelor Terestre, Sibiu, 2008
Nicolae Uscoi, Gabriel Oprea, Introducere in dreptul internațional umanitar, Editura Cartega, București, 1999
Petrescu Stan, Teza de doctorat, Ed.Militară, București, 1999
Securitatea națională la început de secol XXI, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2001
Stelian Scăunaș, Drept internațional umanitar,Editura „BURG”, Sibiu, 2001
Strategic Defebce Initiative – Proiect de apărare strategică.
structures gouvernamentales, Paris, 1957
Teodor Frunzeti, Corelații între conceptul de securitate și nevoia de protecție în domeniile militar și civil, Ed. Academiei Forțelor Terestre, Sibiu, 2008
Regulamentul de luptă al Forțelor Terestre ale SUA, FM 100-5, traducere, București, 1993 Revista Strategii XXI nr.1, Ed.AISM, București, 1996, p.93
BBC News. 1 martie 2014
Euro TV.md, 1 martie 2014
Publika TV, 1 martie 2014
Hotnews.ro, 2 martie 2014
BBC News.ro. 6 martie 2014. Accesat la 6 martie 2014.
Bibliografie
agerpres.ro
Alexandr Dughin, Bazele geopoliticii, Ed. Eurasiatica.ro,
Barry Buzan – Popoarele, statele și teama, Editura Cartier, Chișinău, 2002
Barry Buzan, Ole Weaver, Jaap de Wilde, Security. A New Framework for Analysis, Lynne Reiner Publishers Inc., Londra, 1998
Brecher, M., Wilkenfeld, J. –Crisis, Conflicts and Instability, Pergamon Press,New York,
Chelaru, Mircea. Paradigmele crizelor. Biblioteca A.I.S.M., București, 1995
David, Aurel, Națiunea. Între “starea de securitate” și “criza politicomilitară”,Ed. Licorna, București, 2000
EVZ.ro
Georges Burdeau, Traite de Science politique, Tomul VII, La Democratie gouvernante. Les
Helena, Cornelius și Shoshana, Faire. Știința rezolvării conflictelor. Ed.Știință și Tehnică, București, 1996
http://m.evz.ro/news
http://romanian.ruvr.ru
http://stirileprotv.ro
http://www.news.nom.co
http://www.romanialibera.ro/
Ioan Nedelcu, Orientări în strategiile de securitate colectivă și securitate națională în spațiul euroatlantic.Ed.A.I.S.M. Buc.
Ion Iliescu, Integrare și globalizare. Viziunea românească, Ed.Presa Națională, București, 2003,
Ion Irimia, D.M. Chiriac, Doctrine politico – militare, Ed. Universității Naționale de Apărare, București, 2004
Ionel Cloșcă, Conflictele armate și dezintegrarea statelor, în RRDU, nr. 4 (14)/1996
Ionel Cloșcă, Conflictele armate și dezintegrarea statelor, în RRDU, nr. 4 (14)/1996, p.1-9
Ionel Cloșcă, Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului， cap. XII, intitulat Protecția drepturilor omului in perioada de conflict armat,Editura Europa Nova, 1995
James Chapper – directorul Agenției de Informații a Apărării SUA – Precizări în fața Comisiei Informații a Senatului, la audieri pe tema „amenințările asupra SUA și intereselor sale în străinătate”, (ian.1994, cf. Revista Strategii XXI, Ed.AISM, București, 1996, p.93).
Joseph S. Nye, jr., Descifrarea conflictelor internaționale. Teorie și istorie, , Ed.Antet, 2005
kremlin.ru
Marțian Niciu, Viorel Marcu, Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu, Laura Macarovschi, Documente de drept internațional public, Culegere, vol. I,Editura Lumina Lex, București, 2002
Mircea Cosma, Sisteme și doctrine politico – militare, Ed. Academiei Forțelor Terestre, Sibiu, 2007
Mircea Mureșan, Gheorghe Văduva (coord.), Criza, conflictul, războiul,volumul I, Ed. UNAp „Carol I”, București, 2007
Mircea, Mureșan. Războiul viitorului. Ed. Universității Naționale de Apărare, București, 2004
Mureșan Mircea, Stăncilă Lucian, Enache Doru, Tendințe în evoluția teoriei și practicii războiului, Editura U.N.Ap. “Carol I”, București, 2006
Neculai Stoina, Globalizarea politicii internaționale, Ed. Academiei Forțelor Terestre, Sibiu, 2008
Nicolae Uscoi, Gabriel Oprea, Introducere in dreptul internațional umanitar, Editura Cartega, București, 1999
Petrescu Stan, Teza de doctorat, Ed.Militară, București, 1999
Securitatea națională la început de secol XXI, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2001
Stelian Scăunaș, Drept internațional umanitar,Editura „BURG”, Sibiu, 2001
Strategic Defebce Initiative – Proiect de apărare strategică.
structures gouvernamentales, Paris, 1957
Teodor Frunzeti, Corelații între conceptul de securitate și nevoia de protecție în domeniile militar și civil, Ed. Academiei Forțelor Terestre, Sibiu, 2008
Regulamentul de luptă al Forțelor Terestre ale SUA, FM 100-5, traducere, București, 1993 Revista Strategii XXI nr.1, Ed.AISM, București, 1996, p.93
BBC News. 1 martie 2014
Euro TV.md, 1 martie 2014
Publika TV, 1 martie 2014
Hotnews.ro, 2 martie 2014
BBC News.ro. 6 martie 2014. Accesat la 6 martie 2014.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Crize Politico Militare In Contextul Actual (ID: 106567)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.