Crize Internationale In Perioada Razboiului Rece
Argument
Alegerea temei pentru lucrarea de licență a fost mai dificil de ales așa că în urma discuțiilor cu D-l Conf. univ. dr. Leonida Moise, coordonatorul științific ne-am oprit la tema „Crize internaționale în perioada Războiului Rece”. O temă interesantă din punct de vedere al studiului și al materialelor scrise despre crizele internaționale.
Crizele tratate în această lucrare, din perioada Războiului Rece au constituit obiectul unei literaturi vaste, ele continuă să beneficieze de un interes constant din partea specialiștilor, cu atât mai mult cu cât mare parte din documentele care ar putea clarifica diferite aspecte ale crizelor menționate continuă să se afle în arhivele statelor implicate.
După încheierea Războiului Rece, toți cei interesați în analiza confruntării Est-Vest au beneficiat de o adevărată infuzie de noi surse și perspective, rezultate în principal din declasificarea unor documente provenind din arhivele americane și ruse.
Mare parte dintre acestea au fost puse la dispoziția celor interesați prin eforturile Proiectului Internațional de Istorie a Războiului Rece (Cold War International History Project – CWIHP), lansat în 1991 sub egida Centrului Internațional pentru Studii Woodrow Wilson, care a publicat în Buletinele proprii numeroase traduceri ale unor documente referitoare la „criza ungară”, precum și la ceea ce istoricii din Statele Unite numesc „criza cubaneză a rachetelor”, cei din Rusia – „criza caraibeană” iar cei din Cuba – „criza din octombrie”.
Dincolo de literatura dedicată acestui eveniment, criza maghiară și criza rachetelor din Cuba au constituit până în prezent subiectul mai multor conferințe și simpozioane internaționale.
Un prim simpozion a avut loc în luna octombrie 1988 la Universitatea Harvard, la lucrările acestuia participând, alături de „veterani” ai administrației Kennedy (Robert McNamara, McGeorge Bundy, Theodor Sorensen) și mai mulți istorici sovietici. Concluziile acestei întâlniri au fost prezentate de către James G. Blight și David A. Welch în lucrarea „Pe marginea prăpastiei: Americanii și Sovieticii reexaminează criza rachetelor cubaneze” (On the Brink: Americans and Soviets Reexamine the Cuban Missile Crisis), Hill and Wang, New York, 1989.
Un al doilea simpozion pe această temă s-a derulat în luna ianuarie 1989 la Moscova, în organizarea Asociației Sovietice de Științe Politice și a Institutului pentru Economie Mondială și Relații Internaționale. Cu acest prilej a fost prezentat în premieră și punctul de vedere al Havanei referitor la criza din octombrie 1962, delegația cubaneză fiind condusă de Sergio del Valle, membru al guvernului care în 1962 deținea funcția de șef de stat major al armatei cubaneze. Comunicările participanților au fost publicate în 1992 de către Bruce J. Allyn, James G. Blight și David A. Welch, în volumul „Din nou despre marginea prăpastiei: lucrările Conferinței de la Moscova cu privire la criza cubaneză a rachetelor, 27-28 ianuarie 1989” (Back to the Brink: Proceedings of the Moscow Conference on the Cuban Missile Crisis, January 27-28, 1989), University Press of America, Lanham, Maryland.
În finalul simpozionului de la Moscova s-a decis ca o a treia rundă de comunicări pe această temă să fie organizată la Havana. Lucrările acestei conferințe, care s-au derulat în ianuarie 1992, au fost prezentate pe larg în lucrarea lui James G. Blight, Bruce J. Allyn și David A. Welch intitulată „Cuba pe marginea prăpastiei: Castro, criza rachetelor și colapsul sovietic” (Cuba on the Brink: Castro, the Missile Crisis and the Soviet Collapse), Panthenon, New York, 1993.
În ceea ce privește criza maghiară, în perioada 26-29 septembrie 1996 CWIPH și Arhiva pentru Securitate Națională (National Security Archive) au organizat la Budapesta conferința internațională „Ungaria și lumea, 1956: noi evidențe din arhive” (Hungary and the World, 1956: The New Archival Evidence), găzduit de Academia Ungară de Științe.
Importanța deosebită acordată de istoricii unguri evenimentului menționat este reflectată și de înființarea la Budapesta, pe 1 martie 1990, a unui Institut pentru Istoria Revoluției Ungare de la 1956 (Az 1956-0s Magyar Forradalom Történetének Dokumentáciös és Kutatölnétzete Közalapítvány), sub egida căruia s-au publicat până în prezent numeroase culegeri de documente cu privire la revoluția ungară. Ca și CWIPH, Institutul dispune de un site propriu, actualizat în permanență. Totodată, din inițiativa Academiei Ungare de Științe, pe 16 martie s-a constituit Grupul academic de cercetare și documentare pentru istoria revoluției ungare de la 1956.
Imaginea cu privire la evenimentele anului 1956 din Ungaria a fost întregită în cursul anului 2004 prin publicarea unei colecții de documente referitoare la șeful guvernului maghiar din perioada de referință, cuprinzând, printre altele, memoriile acestuia întocmite în perioada detenției din România, sub titlul Însemnările de la Snagov, precum și scrisorile lui Imre Naghy către Gheorghe Gheorghiu-Dej, Janos Kádár și ceilalți conducători ai partidelor comuniste.
Aspecte inedite cu privire la impactul revoluției din 1956 asupra țării noastre au fost prezentate în lucrarea „Oaza de libertate. Timișoara. 30 octombrie 1956”, apărută sub semnătura Mihaelei Sitaru.
O contribuție aparte la clarificarea momentelor Ungaria – 1956 și Cuba – 1962 a fost adusă de memorialiști aparținând structurilor informative ale foștilor adversari din Războiul Rece, precum și de istoricii și jurnaliștii specializați în istoria serviciilor secrete. Printre lucrările relevante traduse în limba română în ultimii ani menționăm Un secol de spionaj. Serviciile de informații în secolul XX, Arhiva Mitrokhin: KGB în Europa și în Vest, precum și monumentala Istorie mondială a Serviciilor Secrete.
Literatura dedicată crizelor internaționale este deosebit de vastă, incluzând nu doar lucrări ale unor istorici specializați în istoria Războiului Rece, ci și ale unor specialiști în politologie, managementul crizelor, relații diplomatice internaționale, precum și ale biografilor unor personalități marcante ale secolului XX. Din acest motiv și luând în considerare limitele de spațiu inerente unui astfel de demers, în redactarea prezentei lucrări am apelat doar la acele surse bibliografice pe care le-am considerat necesare în prezentarea dimensiunilor relevante pentru tema aleasă.
Lucrarea de licență este structurată pe trei capitole. Un prim capitol, intitulat „Crizele – conținut, trăsături, manifestări”, abordează succesiv problematica generală a conceptului de criză, cauzele și fazele crizelor precum și gestionarea acestor crize. Un al doilea capitol, intitulat „Confruntarea Est-Vest în timpul Războiului Rece. De la formarea sferelor de influență la criza coreeană”, realizează trecerea spre crizele politice, diplomatice și militare manifestate în planul relațiilor internaționale în prima decadă a confruntării dintre cele două blocuri antagonice constituie la scurt timp după încheierea celui de-al doilea război mondial. După o prezentare teoretică sintetică a conceptului de „Război Rece” și a rădăcinilor istorice ale conflictului Est-Vest, capitolul prezintă criza din Coreea, o prezentare a modificărilor survenite în politica externă a principalelor adversari din Războiul Rece începând cu 1953, anul în care atât Statele Unite, cât și URSS și-au schimbat președinții.
Capitolul 3 al lucrării este dedicat crizelor din Berlin, Canalul de Suez și revoluției ungare din octombrie 1956, urmărind să analizeze modul în care Uniunea Sovietică a reacționat față de prima criză majoră produsă în interiorul Blocului Estic. Sunt analizate, succesiv, circumstanțele care au condus la instaurarea comunismului în Ungaria, evenimentele care au generat declanșarea revoluției, reacția URSS și consecințele în plan internațional ale crizei, un spațiu aparte fiind rezervat impactului evenimentelor din Ungaria asupra regimului de la București.
Tot în acest capitol fac o analiză a crizei care a fost pe punctul să arunce omenirea în cel de-al treilea război mondial: „criza rachetelor” din Cuba. Ca și în cazul revoluției ungare, analiza se derulează după următorul tipar: factori determinanți, declanșarea, derularea, dezamorsarea și consecințele crizei.
Cele crize internaționale nu au fost alese întâmplător, fiecare fiind reprezentativ pentru o anumită strategie de soluționare a crizelor: bazată exclusiv pe forță (cazul revoluției ungare) sau bazată pe dialogul între părți și realizarea unor compromisuri menite să împiedice evoluția crizei spre un curs cu consecințe imprevizibile.
CAPITOLUL 1
CRIZELE – CONȚINUT, TRĂSĂTURI, MANIFESTĂRI
Astăzi, mai mult ca oricând, termenii de „criză”, „securitate”, „risc”, „integrare” , „conflict” își fac simțită prezența în discursul politico-diplomatic al țărilor de pe continentul european. Aceasta pentru că mutațiile și transformările ce au avut loc pe bătrânul continent au generat și generează riscuri și amenințări la adresa securității și stabilității statelor din acest areal geografic, care par să confirme faptul că „timpul schimbărilor este și timpul pericolelor, al crizelor”.
Omenirea, la acest început de secol și de mileniu, prin organismele și organizațiile existente, încearcă să cunoască și să controleze tot mai mult stările de tensiune.
Conceptul de ordine generală în lume, în regiune și în societate semnifică statuarea și respectarea unor norme juridice și reguli prin care se realizează echilibrul necesar menținerii stării de normalitate. Pentru aceasta, societatea omenească a fost „nevoită” în mod obiectiv să-și formeze o organizație social-politică specială – statul. Din această perspectivă statul poate fi considerat drept gospodarul, administratorul, subiect strict necesar față de care indivizii au drepturi și obligații. În consecință, este firesc și necesar ca primordialitatea principiului de ordine să străbată întreaga societate, în toate momentele sale, iar statul să elaboreze o politică a ordinii, în cadrul căreia, se înțelege, un loc important îl ocupă activitatea complexă de gestionare a situațiilor de criză.
Starea de securitate, în sfera relațiile internaționale, reprezintă un deziderat datorită faptului că asigură libertatea de decizie și acțiune a unui „actor” în funcție de necesitățile și interesele proprii, îl protejează de amenințările și pericolele de orice natură, îi conferă statutul de partener egal în raport cu ceilalți. Diametral opus se află starea de conflict.
Ceea ce trebuie să atragă atenția analiștilor și strategilor de astăzi este tocmai faptul că, în timp ce eforturile pentru securitate și pace cresc, paradoxal, proliferează și spectrul conflictelor, care fac ca pacea și războiul să coexiste cotidian, identificându-se tot mai mult cu o stare de criză perpetuă. Această constatare poate conduce la o nouă interpretare a celor două concepte, devenite tot mai mult noțiuni abstracte, în sensul clasic al acestora. Întrucât probabilitățile absolute există doar în plan abstract, este de presupus că , în plan concret, starea actuală a existenței umane coexistă celor două stări și se manifestă prin starea de conflictualitate perpetuă, cu pendulări între normalitate și violență. Se pare că, deși în majoritatea doctrinelor actuale sunt relevante trei stări relativ distincte și identificabile – pace, criză și război -, în realitate trăim astăzi o singură stare continuă, de criză, în care pacea și războiul sunt extremele sale, în sens absolut.
În acest context, extinderea NATO a fost nu numai un scenariu geopolitic unanim acceptat, ci și modelul care a început să fie pus în practică în scopul realizării noii arhitecturi de securitate. Diferitele alte modele puse în circulație ca „scenarii” și mult sau mai puțin articulate pe suport ideologic sau politic, n-au dat răspunsurile adecvate la întrebările legitime privind prezentul și viitorul omenirii, întrebări care frământă nuățile și interesele proprii, îl protejează de amenințările și pericolele de orice natură, îi conferă statutul de partener egal în raport cu ceilalți. Diametral opus se află starea de conflict.
Ceea ce trebuie să atragă atenția analiștilor și strategilor de astăzi este tocmai faptul că, în timp ce eforturile pentru securitate și pace cresc, paradoxal, proliferează și spectrul conflictelor, care fac ca pacea și războiul să coexiste cotidian, identificându-se tot mai mult cu o stare de criză perpetuă. Această constatare poate conduce la o nouă interpretare a celor două concepte, devenite tot mai mult noțiuni abstracte, în sensul clasic al acestora. Întrucât probabilitățile absolute există doar în plan abstract, este de presupus că , în plan concret, starea actuală a existenței umane coexistă celor două stări și se manifestă prin starea de conflictualitate perpetuă, cu pendulări între normalitate și violență. Se pare că, deși în majoritatea doctrinelor actuale sunt relevante trei stări relativ distincte și identificabile – pace, criză și război -, în realitate trăim astăzi o singură stare continuă, de criză, în care pacea și războiul sunt extremele sale, în sens absolut.
În acest context, extinderea NATO a fost nu numai un scenariu geopolitic unanim acceptat, ci și modelul care a început să fie pus în practică în scopul realizării noii arhitecturi de securitate. Diferitele alte modele puse în circulație ca „scenarii” și mult sau mai puțin articulate pe suport ideologic sau politic, n-au dat răspunsurile adecvate la întrebările legitime privind prezentul și viitorul omenirii, întrebări care frământă nu numai lumea politică, ci și experții și analiștii în domeniul securității și relațiilor internaționale, în general. Atâta timp cât se menține o stare de conflict perpetuă, riscuri și amenințări în ceea ce privește securitatea mondială, prezentul și viitorul sunt încă supuse incertitudinilor.
Conceptul de criză
Originea cuvântului „criză” se situează în greaca antică, în cuvântul „krinein”, ce însemna a judeca, a separa, a discrimina, a decide. Substantivul acestui verb, în timp, a devenit „krisis” cu înțelesul de judecată, decizie. În latina medievală, cuvântul a fost preluat „crisin”, apoi în secolul XVI a devenit „crisis”, ceea ce mai târziu a dat naștere cuvântului pe care îl cunoaștem azi, de „criză”.
Esențialul etimologiei cuvântului rezidă în noțiunea de decizie. În miezul oricărei definiții figurează această obligație de a decide. Fără necesitatea luării unei decizii și, prin urmare, fără o judecată prealabilă, criza nu există.
O criză poate fi definită în două moduri și utilizarea uneia sau celeilalte definiții depinde de abordarea aleasă pentru studierea managementului crizelor. Prima definiție ia în calcul o abordare sistematică a studiului crizelor: „o schimbare semnificativă în cantitatea, calitatea sau intensitatea interacțiunilor între națiuni”. Cealaltă abordare dă o mai mare importanță diferențelor dintre părerile participanților asupra a ceea ce este o criză: „o situație caracterizată de surpriză, o amenințare la adresa unor valori importante și timp scurt de decizie”. În această accepție se plasează definiția oferită de Charles Hermann , care consideră că o criză este o situație care:
surprinde pe membrii unității de decizie prin apariția sa;
amenință obiective prioritare ale unității de decizie;
reduce timpul de răspuns în timp util înainte ca decizia să poată fi transformată în acțiune.
În 1974, generalul Beaufre definea criza ca fiind „o stare de tensiune în cursul căreia există riscul maxim al unei escaladări spre un conflict armat, în care adversarul să fie împiedicat să dobândească un anumit avantaj politic sau militar; acest avantaj reprezintă deci miza crizei pentru apărător, riscul minim”.
Generalul Poirier considera criza ca fiind „deteriorarea bruscă sau graduală a factorilor de echilibru ce asigură în mod obișnuit raporturile de coexistență între state”.
Toate definițiile prezentate mai sus au câteva puncte de vedere comune, ce ar putea contribui la mai buna percepere a caracteristicilor unei crize:
ruptura cu un status-quo și amânarea stării de echilibru;
perceperea crizei de către actori ca un ansamblu de amenințări, pericole, riscuri;
frecvente posibilități de confruntări militare;
aspectul relativ și niciodată absolut al crizei;
existența unor decizii importante de luat, în timp ce nimeni nu are acces la ansamblul informațiilor, altminteri indispensabile în luarea oricărei decizii corecte și operarea într-o atmosferă marcată de îngrijorare, timpul fiind întotdeauna foarte limitat, iar tensiunea mai mult sau mai puțin ridicată.
Drept urmare, se poate formula o definiție sintetică a crizei, care să încerce să armonizeze aceste trăsături comune:
Criza este un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat. Ea implică obligația factorilor decizionali de a-și defini o poziție, fie în favoarea conservării, fie pentru transformarea sistemului dat, în perspectiva întoarcerii sale la un echilibru.
Dacă referirea se face la sistemul internațional, criza poate fi, într-o manieră mai mult sau mai puțin previzibilă, rezultatul unei stări de tensiune, asemenea celei care decurge din intenția deliberat ofensivă a unuia dintre actori. În toate aceste cazuri, criza – purtătoare de riscuri pentru securitatea națională sau internațională – pretinde să fie luate rapid decizii adecvate și adoptate mijloacele necesare rezolvării ei.
Criza este un fenomen acut și nu cronic, de aceea dinamica luării unei hotărâri este anormală și extraordinară.
În prezent, o criză nu mai poate fi doar interstatală. În lumea de după Războiul Rece, statele nu mai au monopolul violenței armate, nici al puterii economice și chiar militare; nu mai sunt singurii actori privilegiați ai jocului internațional; într-o anumită măsură, statele ajung să se dezintereseze, preferând adeseori să încredințeze grija reglării problemelor lor unor organisme internaționale, devenite treptat actori ai crizelor și factorii reglării lor.
1. 2. Cauzele crizelor
Crizele sunt fenomene complexe care pot afecta, fie întregul ansamblu social, fie anumite sectoare ale acestuia (viața economică, sistemul politic, relațiile internaționale, sistemele financiar-contabile, structura socială, instituțiile de învățământ și cultura etc.). În consecință, ele au suscitat interesul economiștilor, sociologilor, antropologilor, psihologilor, istoricilor și, implicit, al teoreticienilor sau practicienilor din relațiile publice.
Originea cuvântului criză se regăsește în greaca antică. Termenul grec krisis – „judecată” sau „decizie”, de-a lungul timpului se transformă în criză.
Înțelesurile cuvântului „criză” sunt multiple. Din punct de vedere medical criza este un moment în care o boală are o schimbare ciudată, nu decisivă dar gravă precum o criză biliară, cardiacă, etc.
După Simon A. Booth (1993), cercetările consacrate crizei se pot grupa în trei categorii: perspectiva psihologică (interesată de studierea cazurilor clinice), perspectiva economico-politică (preocupată de identificarea caracteristicilor structurale ale crizelor și de definirea unor tehnici de gestiune a acestora) și perspectiva sociologică (dominată de cercetările consacrate reacțiilor colective în situații de dezastru).
Din punctul de vedere al economiștilor, criza este sinonimă cu o întrerupere a ritmului de creștere economică, fie în raport cu creșterea anterioară, fie în raport cu creșterea estimată. Specialiștii în științele politice împart crizele în trei mari categorii – crize de sistem, crize guvernamentale de luare a deciziilor și crize de confruntare internațională.
Dicționarul coordonat de Raymond Boudon prezintă criza ca fiind acel moment în care mecanismele de control și identitatea unui grup „…sunt supuse unei încercări, în general neprevăzute, considerată tranzitorie, periculoasă și cu rezolvare nesigură.”
În Lexicul științelor sociale, Madelaine Grawitz definește criza astfel: „…o situație de conflict de interes, de punere sub semnul îndoielii a valorilor, a raporturilor între generații sau între grupurile sociale.”
Din perspectivă psihologică, crizele pot fi momente ale vieții care „…se înscriu în evoluția normală a ființei umane, corespunzând unor stadii sau faze ale dezvoltării sale genetice” sau momente „…legate de evenimente sociale puțin sau deloc anticipate, care întorc cu susul în jos modurile de adaptare, fiind capabile să destructureze personalitatea și să ceară un efort de reconstrucție adesea imposibil.” (J. Barus-Michel, 1998).
În lucrări consacrate managementului crizei se consideră că aceasta apare atunci când „…întregul sistem este afectat, în așa fel încât existența sa fizică este amenințată; în plus, valorile de bază ale membrilor sistemului sunt amenințate într-o asemenea măsură, încât indivizii sunt obligați, fie să realizeze caracterul eronat al acestor valori, fie să dezvolte mecanisme de apărare împotriva acestor valori.” (Thierry C. Pauchant, I. Mitroff, 1992). Cei doi autori citați disting între incidente – afectează numai un subsistem al organizației-; accidente – afectează fizic întreaga organizație-; conflicte – afectează simbolic un subsistem- și crize – afectează simbolic întreaga organizație. Din această perspectivă managerială, criza este rezultatul „…amenințărilor din mediu corelate cu slăbiciunile organizației; ea apare atunci când amenințările din mediu interacționează cu slăbiciunile din interiorul organizației.” (W.G. Engelhoff, F. Sen, 1992).
În cercetările, dezbaterile și practicile recente din domeniul relațiilor publice situațiile de criză sau de pre-criză sunt definite ca fenomene de întrerupere a funcționării normale a unei organizații și ca momente de blocare sau de proastă organizare a schimbului de informații dintre organizație și publicul ei, intern sau extern. Crizele apar, în consecință, ca fenomene care pot aduce daune unei organizații, atât în planul pierderilor materiale, cât și în acela al prestigiului social, prin deteriorarea imaginii publice.
Alți autori definesc criza astfel:
o manifestare violentă a contradicțiilor economice, politice, sociale etc.;
situația creată la nivel internațional, național, departamental sau local prin care valorile, interesele sau obiectivele prioritare ale părților sunt amenințate;
un ansamblu de evenimente care se succed rapid, exacerbând incidența forțelor destabilizatoare asupra unui subsistem al său, dincolo de nivelul de normalitate, creându-se posibilitatea destabilizării acestuia prin violență;
o modificare a situației caracterizată prin accentuarea interacțiunii perturbatoare a doi sau a mai multor adversari;
o situație sau riscul apariției unei situații în care procedurile cu care un guvern/organizație operează în mod obișnuit la nivel național sau internațional nu sunt suficiente pentru a gestiona eficient situația creată, care pune în pericol viața, proprietatea, mediul înconjurător sau stabilitatea internațională;
o sumă de evenimente neprevăzute care intensifică impactul forțelor destabilizatoare asupra sistemului general internațional/intern sau a oricăruia dintre subsistemele sale, depășind substanțial limita normalității și determinând escaladarea violenței în sistem;
o succesiune de interacțiuni între guvernele a două sau mai multe state suverane aflate în dispută, exceptând conflictul armat, dar implicând perceperea unei posibilități mari de declanșare a acestuia;
modificarea unei situații, caracterizată de o creștere în intensitate a interacțiunilor distructive dintre doi sau mai mulți adversari, având o mare probabilitate de izbucnire a ostilităților militare;
o situație care amenință obiectivele principale, restricționează timpul de reacție și surprinde factorii de decizie;
situația sau eventualitatea în care proceduri guvernamentale normale, la nivel național sau internațional, nu sunt suficiente pentru a susține o gestionare eficientă a situației, iar aceasta pune în pericol vieți omenești, proprietatea mediului înconjurător, stabilitatea internațională (Seminarul „The Baltic Crisis Management”).
o perioadă, în dinamica unui sistem, caracterizată prin acumularea accentuată a dificultăților, izbucnirea conflictuală a tensiunilor, fapt care face dificilă funcționarea sa normală, declanșându-se puternice presiuni spre schimbare (C. Zamfir, L. Vlăsceanu, 1993).
Din perspectiva acestor autori, criza apare deci ca o ruptură, ca o situație nedorită, care întrerupe funcționarea obișnuită a unei organizații și care afectează imaginea ei la nivelul publicului. De aceea, este necesar să existe o strategie globală de întâmpinare a crizei, un grup de specialiști bine antrenați și o politică de comunicare adecvată.
O altă problemă de mare importanță constă în stabilirea stării sistemului aflat în criză, apreciindu-se astfel când există o stare de criză. Starea de criză a statului este starea declarată de organele de stat stabilite prin lege pentru rezolvarea unei situații de criză, în strânsă legătură cu caracterul și amploarea evenimentelor produse. Declararea stării de criză este o chestiune politică, un atribut al statului. Aceasta impune o mare responsabilitate din partea factorilor politici.
Echilibrul sau dezechilibrul de putere sunt cele care dau, în ultimă instanță, starea sistemului relațiilor internaționale, la un moment dat. Echilibrul a însemnat întotdeauna pace și securitate. Dezechilibrul – conflict și insecuritate.
Intensitatea și gradul de dezechilibru ce intervin, la un moment dat, în ecuația de putere, conduc întotdeauna la stări de criză – cu manifestări incipiente în mediul diplomatic, economic, ideologic, social etc. – și care degenerează, printr-o ineficientă gestionare, în conflicte, de diverse intensități, până la război – ca ultimă modalitate (din nefericire cea mai violentă) de gestionare a crizei.
În arealul situațiilor de criză cu amenințare directă asupra securității internaționale, în general, se manifestă riscuri și amenințări diverse, complexe și imprevizibile, locale și regionale, multidirecționale și instabile – dificil de analizat și controlat.
Existența într-un spațiu geografic delimitat a mai multor factori de risc de aceeași natură sau de natură diferită constituie o zonă de risc care, prin activare, provoacă crize sau situații de criză de amploare și intensități diferite.
Identificarea factorilor și zonelor de risc permite limitarea acțiunii acestora prin măsuri politice, economice și de altă natură și menținerea sub control a crizelor determinate de însăși influența lor.
Conflictul este caracterizat drept „opoziție deschisă, luptă între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunități, state cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale, divergente sau incompatibile, cu efecte distructive asupra interacțiunii sociale. În esență, conflictul este o neînțelegere, ciocnire de interese, dezacord (un an antagonism, o ceartă, diferend sau o discuție violentă).
Conflictologia analizează stările de conflict ca stări de criză. Însă criza este privită nu numai ca disfuncție, ci și ca oportunitate. Conflictologia pune în evidență etapele ce le parcurge conflictul în evoluția sa:
dezacordul – debutează prin simple neînțelegeri, scoțând în evidență diferențierea indivizilor sau grupurilor prin modul lor de a fi și a gândi. Se relevă atât posibilitatea unor pseudo-neînțelegeri și false conflicte, cât și a unor divergențe minore care, nesesizate, pot degenera în conflicte majore;
confruntarea – adâncește diferențele dintre indivizi și grupuri prin faptul că fiecare parte își susține poziția, accentuând pe erorile de gândire și comportamentul celorlalți. În această situație, acțiunea de persuasiune devine exagerată, expresia emoțională dominând categoric asupra argumentelor logice. Mai mult decât atât, rata comunicării scade dramatic, creându-se stări de stres, frustrare, atmosferă tensionată;
escaladarea – se caracterizează prin faptul că tensiunile și ostilitățile din grup sunt scăpate de sub control, reacțiile de autoapărare ale fiecărei părți stârnind agresiune maximă. În acest moment se atinge punctul culminant.
de-escaladarea – marchează etapa în care grupul face eforturi reale pentru a ajunge la un acord în ceea ce privește rezultatele discuțiilor. Se fac concesii, se demarează un proces spre înțelegere.
rezolvarea – vine atunci când starea conflictuală dispare datorită unor intervenții legale de tip instituțional, demarării unor negocieri și realizării unor compromisuri, stimulării posibilităților de comunicare deschisă între părți, care face posibilă captarea bunăvoinței părților adverse.
Principalele tipuri de conflicte sunt: dezacordul, incidentul, neînțelegerea, tensiunea, criza.
Dezacordul este definit drept sentiment intuitiv ce semnalează că ceva nu este în ordine, chiar dacă nu se poate spune ce anume. În acest moment trebuie să se acorde atenție instituției, care poate face posibilă sesizarea dezacordului.
Incidentul este indiciul că te afli într-un conflict, el relevându-se, de obicei, prin fapte minore. Un incident poate fi o problemă simplă însă, prost percepută, poate să escaladeze.
Neînțelegerea este starea în care oamenii se înțeleg greșit unii pe alții, trăgând concluzii eronate în legătură cu o situație, de obicei datorită comunicării neclare sau lipsei de legături între preopinenți.
Tensiunea este un simptom evident, ea distorsionând percepția asupra altor persoane, relația dintre părți fiind afectată de atitudini negative și opinii inflexibile. Sentimentele dintre grupuri și persoane se înrăutățesc semnificativ, relația dintre ele transformându-se în sursă de îngrijorare permanentă.
Criza este un simptom extrem de evident prin faptul că ea relevă conflictul deschis, confruntarea. Violența este un semn indubitabil al crizei, obiectivat în faptul că oamenii întrec măsura și se lasă dominați de sentimente și instincte primare. Comportamentul lor normal încetează, iar ei săvârșesc uneori acte necugetate.
Conflictele ce au loc pe plan internațional sunt considerate drept crize. Recunoașterea și evaluarea lor impune analiza contextului în care se pot produce, cunoașterea dinamicii riscurilor și amenințărilor în raport cu natura și categoria intereselor pe care acestea le-ar compromite, aprecierea nivelului contradicțiilor interne, zonale sau regionale: dezechilibrele economice, tehnico-științifice, politice, culturale; raporturile de forțe puternic afectate; prăbușirea unor sisteme economice, politice și de securitate; fenomenele care generează amenințări și provocări; nerespectarea sistemului de tratate care garantează pacea și securitatea etc.
Pentru a identifica o criză în contextul relațiilor internaționale trebuie sesizate următoarele aspecte și fenomene:
a) existența sau apariția unui diferend și/sau conflict între doi sau mai mulți subiecți care, în majoritatea cazurilor, sunt state, grupări de state, colectivități, organisme și organizații non-statale;
b) decelarea faptului că părțile iau atitudine și adoptă o strategie, pe plan intern și internațional, care urmărește folosirea mijloacelor de putere de care dispun în scopul prezervării propriilor interese;
c) aspectele de compatibilitate/incompatibilitate între strategiile adoptate: dacă strategiile sunt compatibile rezultă un diferend, dacă strategiile sunt incompatibile rezultă un conflict de interese (când apărarea intereselor unei părți obstrucționează sau compromite interesele celeilalte părți).
În continuare, se pune problema negocierilor, medierilor și compromisului sau problema suspendării dialogului și a confruntării. Dacă părțile nu ajung la un compromis, ele vor folosi toate mijloacele de putere într-o maniera coercitivă, atât pentru apărarea intereselor și îndeplinirea obiectivelor inițiale, cât și pentru realizarea lor în detrimentul adversarului – cale care duce la conflict. Folosirea mijloacelor de putere într-o manieră coercitivă este indicatorul esențial pentru identificarea crizei. Dacă una din părți folosește și mijloace de putere militară pentru amenințarea adversarului sau agresarea directă a acestuia, se poate aprecia că s-a ajuns la conflict armat.
Raymond Aron scrie despre crizele Războiului Rece – „În timp ce războiul nu este o soluție… criza este acea formă de violență reținută, de înfruntare neconcretizată, destinată a cântări greu în balanța decizională a celuilalt, pentru a-l constrânge și a obține de la el concesii care nu corespund mizei, pentru a evita riscul războiului total…”
Criza și războiul sunt două sub-categorii ale diferendului internațional. Relațiile dintre state se prezintă în patru forme distincte: diferende internaționale fără criză, fără război; crize care nu conduc la război; crize ca preludiu unui război; războiul – conflict armat.
În urma unor studii făcute asupra a 217 crize din perioada 1929 – 1985 s-a constatat că există: crize care nu conduc la război; crize urmate de un război și crize care apar în timpul războiului.
Fazele crizei
Criza este o stare de ruptură în relațiile dintre state, în esență momentană și tranzitorie. Totuși, o atare situație poate dura săptămâni sau luni. Criza evoluează deci în funcție de hotărârile luate și de împrejurări. O criză-tip se desfășoară, de regulă, în patru faze bine definite: precriza, escaladarea, destinderea și impactul, adică rezultatul crizei, care ia în considerare diverse aspecte ale noului echilibru la care reglementarea crizei a permis să se ajungă.
Precriza
Este caracterizată de o sporire a primejdiilor; raporturile internaționale se înăspresc, apar incidente, uneori armate. Cu toate acestea, în această fază nu este încă luată în considerare o eventuală ripostă, guvernanții fiind disponibili pentru reflecție și consultări. Este momentul analizelor detaliate ale situației, pentru a se determina poziția (de inferioritate sau superioritate) și ceea ce este cel mai favorabil în vederea luării unei decizii.
Deși tensiunea este mare, războiul nu este o soluție dorită în această fază. Actorii speră o reglementare a diferendelor pe căi diplomatice normale și preferă folosirea de mijloace pașnice pentru a reveni la o situație atenuată. Se poate spune, deci, că această primă fază a crizei presupune interacțiunea conflictuală a doi sau mai mulți actori, la un nivel scăzut. Dacă această interacțiune nu este stăpânită, controlată și reglată, poate degenera subit, cauzând ruptura, nedorită, ce poate fi:
o acțiune ostilă (precum invadarea teritoriului);
un eveniment destabilizator (asasinarea unui șef de stat este numai un exemplu în acest sens);
o modificare a mediului internațional ca urmare a unei declarații de anexare.
De aceea, factorii de decizie trebuie să ia încă de la început în calcul toate opțiunile și mai ales compromisul, astfel încât să poată evita degenerarea într-un conflict armat.
Escaladarea
Riscul unui război crește o dată cu deteriorarea echilibrului și așa fragil în această fază. Există anumite evenimente ce pot agrava situația, cum sunt: declarații ale oamenilor de stat, descătușări mediatice, manifestări naționaliste, demonstrații militare, ultimatum-uri. În acest moment, răspunsul statului vizat poate fi mai violent, mai hotărât. De asemenea, deciziile sunt influențate de starea de spirit și de opinia publică, ce reacționează pro sau contra domolirii acestui diferend.
Destinderea
Această fază este una frecventă, căci majoritatea crizelor nu se termină cu un război. Ea se caracterizează prin descreșterea sensibilă a intensității raporturilor dintre state și obținerea unui acord cel puțin temporar, ce duce la un aranjament menit să atingă din nou echilibrul. Riscul unor confruntări militare se reduce simțitor, această etapă având o durată variabilă de timp. În orice caz, pericolul asupra statului nu mai este iminent, deci factorii de decizie iau în calcul mai mult posibilitățile de rezolvare prin folosirea de mijloace nonviolente.
Impactul
Impactul se poate defini prin urmele lăsate de criză, consecințele acesteia în perioada imediat următoare. În această fază, raporturile dintre protagoniști se reiau, deși modificate, apărând un nou echilibru în sistemul internațional respectiv. Dacă o criză se termină printr-un acord formal, însoțit de un sentiment împărtășit de reușită, pot apărea relații bilaterale stabile și distincte. Dacă există un stat considerat a fi câștigat și unul care a înregistrat un eșec, poate apărea un surplus de tensiune. Un efect cu adevărat destabilizator au acele crize în care au fost implicași mai mulți actori, au existat numeroase revendicări și dispute, s-au folosit mijloace violente și acțiuni de forță în regiuni geografice sensibile. Într-u asemenea caz este imposibil ca decizia finală ce a pus capăt crizei să mulțumească pe toată lumea, apărând pericolul unei noi crize și reluarea ciclului descris mai sus.
1.4. Tipologia crizelor
Crizele sunt motorul schimbării, s-a spus în repetate rânduri. Tocmai de aceea este necesar să fie cunoscute cele trecute, pentru a le putea gestiona eficient pe cele viitoare. Există mai multe modalități de a categorisi crizele, în funcție de criterii mai mult sau mai puțin stricte, însă o clasificare suficient de riguroasă este cea bazată pe două mari criterii:
originile și cauzele crizei;
rolul crizei.
Conform acestor criterii există șapte tipuri de crize, astfel:
a) Criza care evoluează progresiv
Este acea criză urzită în mod treptat și declanșată în punctul culminant al unui proces lent de escaladare a tensiunii. Ceea ce caracterizează acest tip de criză este perioada de incubație foarte lungă și aparent calmă, pentru ambele părți.
Posibile cauze ale unei astfel de crize sunt exploatarea tot mai intensă a resurselor naturale, o populație în continuă creștere sau migrațiune (exemplul destul de elocvent sunt evreii din Palestina), exploatarea noilor tehnologii (precum armamentul nuclear) sau dezastre naturale (exemplul anilor consecutivi de secetă din Africa ce au condus la războiul civil din Somalia).
b) Criza ivită pe neașteptate
Acest tip de criză este mai frecvent. Sunt crize punctuale și de foarte scurtă durată, cauzate de un incident anume care rupe echilibrul deja fragil existent într-un anume context. O astfel de criză constituie o surpriză cvasitotală, îngreunând foarte mult procesul luării deciziei. Exemple de astfel de crize sunt masacrele interetnice din Rwanda din 1990 sau luarea de ostatici americani la Teheran în 1979.
c) Criza provocată voit sau accidental
Distincția depinde de locul unde se află observatorul. Declanșarea acestei crize este rezultatul unei politici deliberate: un stat speră să smulgă altuia avantaje și beneficii pentru a-și ameliora situația și securitatea. Pentru un stat, criza e provocată, pentru altul e accidentală. Un exemplu de astfel de criză este cea din Bosnia din 1995. Consecințele sale nu sunt întotdeauna cele așteptate, rezultatele nu pot fi garante. De aceea, statul provocator trebuie să încerce să prevadă toate rezultatele posibile și să își asume răspunderea pentru ceea ce intenționează să facă. Condițiile în care se desfășoară criza fac din acest procedeu un instrument prea inegal pentru a schimba o lume complexă și mereu în mișcare.
După criteriul rolului crizelor, putem deosebi:
Criza indusă
Este declanșată de un stat care caută să provoace un conflict armat, constituind pretextul acestei agresiuni. Statul agresor încearcă să-l facă pe celălalt să pară răspunzător de criză și deci de război; opinia publică va vi convinsă că trebuie să țină cu agresorul. Un astfel de exemplu ar fi ultimatumul adresat Serbiei, ce a constitui începutul crizei din 1914. Unele dintre aceste crize conduc la războaie mai mari decât s-a intenționat, cum s-a întâmplat în 1939, cu începerea celui de-al doilea Război Mondial.
Statul care o declanșează nu vrea nici acord, nici compromis, ci doar victorie absolută; se expune deliberat riscului unui război, asumându-și doar grija de a găsi un pretext pentru a-l justifica, așa cum a făcut Saddam Hussein în 1990, când a intrat în Kuweit.
Criza angrenaj
Și aceasta apare tot din dorința unui stat de a schimba status-quo-ul internațional, dar are alte obiective și alte rezultate cum ar fi angrenarea unui al treilea stat pașnic, prins între cele două care au pornit conflictul. Un exemplu de astfel de criză este cazul Belgiei în Primul Război Mondial, când a intrat în război fiind prinsă între Germania și Franța. După 1990, exemple sunt Franța, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii care au fost angrenate în crizele iugoslavă și bosniacă. E cazul, aici, al unui conflict între două state, care se extinde și asupra altora, fără voia lor, numai pentru că s-au simțit treptat amenințate sau implicate.
Criza calculată
Este una dintre cele mai frecvente. Este o criză voită, oferind o ocazie de a modifica, în chip fericit, raporturile de forțe și echilibrul internațional. Această criză este provocată pentru a transforma un status-quo nesatisfăcător; ea poate servi introducerii de noi date în negocierile în curs sau deblocării celor aflate în impas. Ea permite agresorului să transforme brusc sistemul internațional. Acesta lansează cu bună știință o sfidare altui stat, sperând că adversarul său va renunța la ceea ce i se cere în mod ferm, fără a fi declarat război. Succesul crizei calculate nu este asigurat decât în măsura în care nu izbucnește războiul. Istoria oferă multe exemple de crize calculate. Cea mai spectaculoasă rămâne cea din Cuba (1962). Războiul din insulele Falkland (Malvine) din 1982, izbucnit dintr-o criză calculată, decisă de un mic grup de ofițeri argentinieni, este un exemplu al unei greșite utilizări a acestui procedeu.
Criza accidentală
O criză integral neprevăzută, accidentală, întotdeauna „inopinată”, niciodată dorită, este destul de rară. O astfel de criză izbucnește aproape spontan, fără nici o provocare. Ea apare din fapte, decizii sau incidente cvasirutiniere, a priori nevinovate, inofensive. În condiții nefericite, de neînțelegeri sau erori de evaluare, unul sau mai multe state se văd aruncate în mijlocul unei crize, cu riscurile și primejdiile sale. Acest tip de criză nu are nici stat-agresor, nici stat-victimă.
Între crizele accidentale se pot număra și cele provocate de subalterni stângaci sau slab informați, de către rebeli față de autorități, de către indivizi acționând în nume personal. Astfel declanșată, criza rămâne neașteptată, chiar dacă a fost premeditată de persoane izolate.
Spre exemplu, atentatul de la Sarajevo, din 28 iunie 1914, a fost făptuit de un naționalist sârb, fără ca guvernul de la Belgrad să fi știut, comandat sau încurajat acest atentat. Guvernul sârb s-a văzut implicat într-o criză pentru care nu a fost cu nimic răspunzător.
1.5. Gestionarea crizelor
Este foarte ușor să teoretizăm subiectul gestionarea crizei, mai ales că, în perioada contemporană, când crizele fac parte din viața de zi cu zi a fiecăruia dintre noi, numeroase personalități din lumea academică au elaborat modele, au analizat parametrii fenomenului, au oferit exemple și au făcut predicții.
În ciuda acestui fapt, experiența a demonstrat că nu există două situații de criză identice și, implicit, aceeași schemă de rezolvare a ecuației.
Cu toate acestea nu trebuie să plecăm descurajați la drum și să renunțăm la a oferi rețete de soluționare a crizei, pornind evident de la lămurirea aspectelor legate de gestiune în general.
Așadar, a gestiona o criză înseamnă a întreprinde demersurile necesare diminuării/eliminării urmărilor unei situații limită (uneori neprevăzute), deci acționarea conform celei mai eficiente strategii pentru depășirea cu efecte cât mai mici a unei dificultăți.
Alte informații de interes pentru a înțelege activitatea de gestiune a crizei (management al crizei, așa-numitul problem dealing) sunt următoarele:
responsabilitatea gestionării crizei revine celor care ar fi direct afectați de aceasta;
de obicei gestiunea se face în funcție de un plan preelaborat (dar nu se va ține cont numai de acesta deoarece evoluția evenimentelor nu poate fi controlată și pot apărea situații neprevăzute ce necesită decizii spontane, altele decât cele prevăzute în plan);
presupune implicarea unor experți în domeniul în care a apărut situația de urgență;
comunicarea este esențială în cazul oricărei crize;
încă de la început trebuie să fie evidențiată responsabilitatea actorilor implicați;
constituirea unui centru/celulă a crizei se impune;
amplificarea trăirilor negative trebuie înlocuite cu cele pozitive;
persoanele afectate trebuie să știe de ce s-a declanșat criza și în ce măsură îi va afecta etc.
În plan intern echipa de gestiune trebuie să aibă în vedere anumite aspecte care să ducă la ameliorarea climatului intern în timpul crizei. Declanșarea situației de urgență îi dezorientează pe cei afectați, apare starea de neliniște, de incertitudine, iar lipsa unor informații concrete referitoare la evenimentele în desfășurare afectează foarte mult coeziunea grupurilor interne, deoarece oamenii au tendința de a interpreta gravitatea situației în termeni de risc personal sau de risc pentru cei apropiați, iar în lipsa informațiilor oficiale se alimentează cu zvonuri.
Se recomandă instituirea unei „transparențe controlate” și transmiterea de către actori atât a știrilor proaste, cât și a celor bune (unii actori preferă să le maximizeze pe acestea în detrimentul celor proaste).
Practica a demonstrat că în timpul crizei trebuie să existe o singură „voce”, un individ trebuie să reprezinte structura care este principalul actor al crizei.
Comunicarea de succes cu media în timpul crizei presupune ca actorii să fie surse credibile, iar pentru aceasta este nevoie de: desemnarea unui purtător de cuvânt care să aibă autoritatea de a vorbi în numele organizației; stabilirea unui centru de informare dotat cu facilitățile necesare; furnizarea unui debit constant de informații indiferent de evoluția favorabilă sau nefavorabilă a crizei; disponibilitate la orice oră; oferirea unor răspunsuri cât mai rapide la solicitările jurnaliștilor. Prin rolul său de gate keeper, media diseminează informații celorlalte categorii de public extern. Specialiștilor în gestionarea crizei li se cere să elaboreze mesaje clare, consistente și să se asigure că jurnaliștii au înțeles corect informațiile. În cadrul unui raport de cercetare sub numele „Când fiecare secundă contează – Programarea comunicării de criză”, corporația Western Union propune un set de măsuri de aplicat în gestionarea comunicării de criză. Printre măsurile care vizează publicul extern se numără și următoarele: să se înregistreze evenimentele din desfășurarea crizei, inclusiv fotografii și casete video, pentru a putea prezenta propria versiune asupra crizei; să se activeze grupurile de lobby; să se evite formula „no comment”, ea conduce la speculații; să nu se angajeze în discuții și polemici asupra situației, să nu se facă declarații „off the record” pentru că ele vor fi publicate; să nu se reacționeze exagerat; să nu se vorbească niciodată dacă nu se știe răspunsul sau situația.
În opinia lui J. Bernstein (2001), dacă se declară ceva „off the record” sau se răspunde cu formula „no comment”, înseamnă că recunoști că ai greșit cu ceva, dar refuzi să vorbești despre acel lucru.
Cea mai dificilă sarcină care le revine specialiștilor în gestionarea crizei este acea de a elabora mesajul cel mai potrivit și de a-l transmite în condiții favorabile. Acest lucru se întâmplă pentru că receptorul selectează acele mesaje pe care dorește să le audă sau cu care se află în acord.
Mesajul trebuie să fie clar, precis, factual. R. Haywood (1991, p.33) susține că în situații de criză trebuie să aibă implicații emoționale. Știrile au menirea de a implica publicul și mai ales de a-l determina să se coalizeze cu eforturile autorului de a ieși din impas. Mesajul trebuie să conțină informații referitoare la toate aspectele evenimentului, iar limbajul folosit trebuie să fie accesibil unui public larg.
Orice mesaj trebuie să fie persuasiv pentru a schimba sau neutraliza opiniile ostile, pentru a scoate la iveală opinii latente și atitudini pozitive și pentru a conserva opiniile favorabile.
Grupurile de presiune constituie un public extern care poate câteodată să declanșeze crize. Acestea sunt instituții, organizații non-guvernamentale care, pe baza unor legi în vigoare, pot cere actorilor crizei să acționez într-un anumit sens. Marea greșeală a multor organizații este aceea de a subestima puterea unor astfel de grupuri care, de altfel, au o abilitate impresionantă în a crea „zgomot” în media (în engl. media noise). De multe ori acest zgomot apare în situații de criză când actorii nu știu să primească critici. Pentru a ieși din vizorul grupurilor de presiune, actorii trebuie să arate faptul că le pasă, că își asumă responsabilitatea.
Comunicarea devine dificilă dacă actorul trece printr-o situație de criză în spații culturale străine, deoarece aceasta trebuie să cunoască toate aspectele modului de comunicare cu oameni din regiunea sau țara respectivă pentru ca ei să nu devină ostili. Regula cea mai simplă este să fii întotdeauna grijuliu și politicos în relațiile cu persoane străine. Nu trebuie să se scape din vedere nici limbajul non-verbal pentru că anumite gesturi care unuia i se par normale pe alții îi pot jigni.
Gestionarea eficientă a crizei depinde așadar de numeroși factori mai mult sau mai puțin controlabili. Dar practica a demonstrat că probabilitatea ca gestionarea să fie eficientă crește atunci când sunt respectate practicile expuse anterior. Teoreticieni și practicieni din domeniul gestionării crizelor descriu așa-numitele anti-manuale ale gestionării crizei, factorii ce determină eșecul gestionării crizei constând în „ignoranță, aroganță, neglijență, nechibzuință”. Ignoranța se naște din incapacitatea de a obține informațiile adecvate despre entitatea reprezentată de actor, aroganța apare din cauza subestimării puterii partenerilor și concurenților nechibzuința vine din acțiunea pripită (determinată de lipsa de informații sau de absența unor strategii de acțiune pe timp de criză dinainte planificare) și conduce la greșeli grave.
J. Bernstein (2001) consideră că se pot identifica următoarele greșeli în gestionarea crizei: 1. adoptarea tacticii „struțului” – actorul nu face nimic pentru a preveni criza, iar atunci când aceasta apare, evită să dea declarații și așteaptă ca lucrurile să fie uitate; 2. se lasă reputația actorului să „vorbească” pentru el – actorul greșește crezând că dacă are o reputație bună, publicul nu își va pierde încrederea; 3. tratarea media ca dușman; 4. comunicarea doar ca reacție – autorul se referă la faptul că actorul nu trebuie să comunice doar ca răspuns la ce se vehiculează în presă, ci și din proprie inițiativă; 5. folosirea unui limbaj neînțeles de către publicuri; 6. ignorarea laturii emoționale în favoarea celei pragmatice; 7. transmiterea informațiilor doar prin materiale scrise; 8. repetarea unei politici, strategii la nesfârșit și așteptarea altor rezultate.
Ceea ce am abordat de la începutul acestui capitol se referă la gestiune în general, în cele ce urmează vom încerca prezentarea caracteristicilor activității de gestiune a crizei militare.
Criza militară nu presupune întotdeauna conflict armat; poate consta în deplasări de trupe în zone inamice dar fără materializarea vreunei intenții de atac. De asemenea, plasarea unor trupe inamice în proximitatea unui stat poate constitui o situație de criză militară pentru acel stat.
Gestiunea crizei militare este de două tipuri: gestiune în caz de război și gestiune în caz de pace.
Astfel, în caz de război, forțele beligerante implicate sunt actorii crizei, fiecare urmărind gestionarea ei într-un mod favorabil. În acest caz, gestiunea nu mai presupune, uneori, anticiparea crizei pentru că actorii au decis să intre în conflict. Gestiunea unei crize de acest gen presupune o perioadă mai mare de timp, rezultatele imediate nefiind atât de importante, ci rezultatul în totalitatea lui. Actorii intră în luptă cu toate forțele astfel încât conflictul va avea un singur câștigător. În acest caz rolul decisiv revine strategului militar, celui care cunoaște bine tehnica războiului, punctele slabe ale inamicului, care știe cu cine să se alieze pentru ca interesele sale să fie, în final, realizate.
O criză militară pe timp de pace poate apărea din cauza incertitudinii, dar și din cauza unor interese nedeclarare a părților implicate. Spre exemplu, trupele statului X/coaliției militare Y se deplasează la granița statului Z pentru a construi o bază militară. Statul Z poate presupune că X intenționează să-și consolideze influența în zonă sau că intenționează să-l atace. În acest moment apare o formă de criză militară. În acest caz confruntările se derulează pe scena diplomației, declarațiilor și predicțiilor. Uneori, statul X poate avea o intenție ascunsă, neexprimată, ceea ce sporește incertitudinea, determinând prelungirea crizei.
CAPITOLUL 2
CONFRUNTAREA EST – VEST
ÎN TIMPUL RĂZBOIULUI RECE
2.1. Conceptul de Război Rece
Prin sintagma „Războiul Rece” se înțelege confruntarea născută după cel de-al doilea Război Mondial între două grupe de națiuni, având sisteme politice bazate pe ideologii diferite: Blocul estic, format din Uniunea Sovietică și restul statelor comuniste, Blocului vestic, constituit din Statele Unite ale Americii și aliații acesteia. Ea a fost folosită prin opoziție cu așa-numitul „război fierbinte”, pentru a evidenția faptul că nu a determinat o confruntare directă, militară, între protagoniști.
În opinia unor autori, expresia „Război Rece” a fost utilizată pentru prima dată de către consilierul prezidențial Bernard Baruch în timpul unei dezbateri în Congresul Statelor Unite care a avut loc în 1947. Alți autori susțin că inventatorul sintagmei este cunoscutul scriitor George Orwell, care afirma în eseul intitulat „Tu și bomba atomică” („You and Atom Bomb”), publicat pe 19 octombrie 1945: „Ne îndreptăm nu spre o criză generală, ci spre o epocă la fel de instabilă ca cea a imperiilor sclavagiste din antichitate. Teoria lui James Burnham a fost îndelung discutată, însă puțini sunt cei care au luat în calcul implicațiile sale ideologice – adică perspectivele globale, credințele și structurile sociale care vor preleva probabil într-un Stat care odinioară a fost de necucerit, aflându-se într-o permanentă stare de <<război rece>> cu vecinii săi”.
Războiul Rece s-a caracterizat printr-o suspiciune reciprocă permanentă între Statele Unite și Uniunea Sovietică, care a făcut să planeze timp de aproape o jumătate de secol asupra omenirii riscul declanșării unui al treilea război mondial, care ar fi degenerat probabil într-un conflict nuclear. În timp de Statele Unite acuzau URSS că încearcă să extindă ideologia comunistă în întreaga lume, Uniunea Sovietică acuza, la rândul său, Statele Unite că practica o politică imperialistă și încerca să stopeze „activitatea revoluționară” în alte țări.
Uneori, în cadrul Războiului Rece, ale cărui limite în timp sunt reprezentate generic de încheierea celui de-al doilea Război Mondial și destrămarea Uniunii Sovietice (1945 – 1991), tensiunile dintre cele două blocuri s-au transformat în conflicte armate purtate prin intermediari (Războiul din Coreea, Războiul din Vietnam). Pe ansamblu, ambele tabere și-au direcționat eforturile spre subminarea adversarului prin metode non-militare, care au îmbrăcat o plajă largă, de la spionajul clasic la finanțarea unor grupări care să se împotrivească prin forța armelor intereselor locale, regionale sau globale ale inamicului.
Cel mai frecvent, ca dată a declanșării Războiului Rece este considerată ziua de 12 martie 1947, când președintele american Truman și-a prezentat concepția cu privire la politica externă americană în fața camerelor reunite ale Congresului, concepție care va rămâne în istorie drept „doctrina Truman”.
Potrivit versiunii oficiale susținute de Statele Unite, declanșarea Războiului Rece a fost un rezultat direct al violării de către Stalin a acordurilor de la Malta, prin impunerea cu forța a unor guverne dominate de sovietici în țările din Estul Europei și prin promovarea unei politici agresive de expansiune.
La rândul lor, istoricii din fosta Uniune Sovietică susțin că motivul izbucnirii Războiului Rece l-a constituit dorința Statelor Unite de a menține, prin orice mijloace, o „ușă deschisă” pentru comerțul american pe piața mondială. În opinia acestora, ambițiile imperiale americane și gesturile de provocare ale SUA sunt cel puțin la fel de condamnabile ca cele întreprinse de URSS.
O a treia perspectivă susține că, în loc să se preocupe de atribuirea declanșării confruntării Est-Vest unuia sau altuia din principalii protagoniști, experții ar trebui să studieze erorile de percepție manifestate de aceștia și consecințele extrem de grave pe care acestea le-ar fi putut genera asupra viitorului omenirii.
Dacă în ceea ce privește declanșarea Războiului Rece opiniile sunt relativ unanime, nu același lucru se poate spune despre încheierea confruntării Est-Vest. În opinia ambasadorului Robert Hutchings, „americanii cunosc cu exactitate datele care au marcat victoria SUA în Europa sau victoria asupra Japoniei. Dar Războiul Rece nu s-a încheiat la o dată precisă; lui îi lipsește finalitatea…”. Pentru majoritatea analiștilor, data încheierii războiului Rece este 25 decembrie 1991, momentul care a marcat dispariția Uniunii Sovietice. Alți autori avizați susțin că până în decembrie 1991 se produseseră mai multe evenimente simbolice care ar putea fi interpretate ca reprezentând un jalon al încheierii confruntării planetare dintre cele două superputeri.
Începând cu vara anului 1989, regimurile comuniste din Blocul Estic se vor prăbuși unul după altul. Prima țară est-europeană în care a fost răsturnată conducerea comunistă a fost Polonia. Pe 4 iunie sindicatul Solidaritatea a obținut victoria în primele alegeri parlamentare libere de după al doilea război mondial, marcând astfel victoria primei revoluții anti-comuniste pașnice din Europa de Est.
Pe 9 noiembrie RDG deschide punctele de control instituite de-a lungul Zidului Berlinului, permițând propriilor cetățeni să călătorească liber în RFG. A doua zi, mii de cetățeni est-germani vor începe dărâmarea Zidului Berlinului. Tot pe 10 noiembrie Teodor Jivkov, longevivul președinte al Partidului Comunist Bulgar, este înlocuit cu primul-ministru Peter Mladenov, care schimbă titulatura partidului în cea de Partidul Socialist Bulgar.
La 17 noiembrie în capitala Cehoslovaciei, Praga, o demonstrație pașnică a studenților este stopată prin violență de către forțele de ordine. Ea se va transforma într-o mișcare revoluționară vizând răsturnarea guvernului comunist („revoluția de catifea”), care va ieși victorioasă pe 29 decembrie 1989, prin alegerea lui Vaclav Havel în calitate de președinte al Cehoslovaciei.
Pe 1 decembrie Parlamentul RDG a abolit articolul din Constituție care garanta rolul conducător al partidului comunist. Două zile mai târziu membrii Biroului Politic și cei ai Comitetului Central demisionează.
La începutul lunii decembrie a avut loc întâlnirea de la Malta, între președintele american George Herbert Walker Bush și liderul sovietic Mihail Gorbaciov. În finalul întrevederii, ambii șefi de stat au făcut declarații de presă în care lăsau să se înțeleagă că Războiul Rece dintre cele două țări era pe punctul de a se încheia.
La 15 decembrie 1989 în România s-a declanșat o revoluție anticomunistă care a pus capăt, după o săptămână de manifestații reprimate cu violență, dictaturii comuniste a lui Nicolae Ceaușescu.
În luna august 1991, din dorința de stopa schimbările rapide ale sistemului, un grup de oameni politici de orientare radicală, condus de vicepreședintele Gennadi Yanaev, a organizat o tentativă de lovitură de stat împotriva lui Mihail Gorbaciov. Tentativa a eșuat ca urmare a intervenției președintelui rus Boris Elțîn, care a mobilizat populația și cea mai mare parte a forțelor armate în sprijinul lui Gorbaciov. O lună mai târziu cele trei state baltice – Letonia, Estonia și Lituania și-au dobândit independența. La 1 decembrie 1991 Ucraina a ieșit din componența URSS iar pe 25 decembrie URSS a fost oficial desființată, dând naștere la 15 state independente.
Ceea ce este cert este că în vara anului 1988 Războiul Rece era încă în plină desfășurare. Pe 1 iunie, vicepreședintele George Bush, aflat în vacanță, afirma sub imperiul paradei militare desfășurate în Piața Roșie din Moscova cu ocazia zilei de 31 mai că „Războiul Rece nu s-a încheiat”.
În următorul an mai mulți „luptători” ai Războiului Rece l-au contrazis pe oficialul american. Spre exemplu, pe 7 decembrie 1988, președintele sovietic Mihail Gorbaciov declara, în cadrul unei ședințe a Națiunilor Unite: „Noi nu dorim în nici un caz să fim deținătorii adevărului suprem”. În luna ianuarie 1989, ministrul de externe sovietic, Eduard Șevarnadze, declara la Viena, cu ocazia dezbaterilor referitoare la forțele convenționale din Europa, că progresele înregistrate în procesul de dezarmare „au clătinat Cortina de Fier, i-au slăbit fundațiile și i-au accelerat corodarea”. Apoi, pe 6 iulie 1989, Aflat în fața Consiliului Europei de la Strasbourg, liderul sovietic afirma, la rândul său: „casa europeană comună … exclude orice posibilitate de confruntare armată, orice posibilitate de a recurge la forță sau la amenințarea cu forța”. La 25 octombrie 1989, în timp de guvernele comuniste din Europa de Est începuseră să cadă, purtătorul de cuvânt al președintelui sovietic, Ghenadi Gerasimov, a lansat cea mai celebră frază dintre toate, transmițându-le reporterilor care îl însoțeau pe Gorbaciov într-o vizită oficială în Finlanda, că sovieticii au înlocuit doctrina Brejnev cu „doctrina Frank Sinatra”, referindu-se la cunoscuta melodie a cântărețului american „Am făcut-o în felul meu” („I did it my way”).
Din perspectiva Statelor Unite, cele mai importante semne nu erau reprezentate de discursurile emanând din „noua gândire” a lui Gorbaciov, ci de mutațiile în raportul de forțe interne produse în țările membre ale Tratatului de la Varșovia (alegerile organizate în luna martie 1989 în Uniunea Sovietică, care au trimis în Congresul Deputaților Poporului nu doar reformiști, ci și disidenți; alegerile din Polonia câștigate în luna mai 1989 de către sindicatul „Solidaritatea” etc). Aceste evoluții l-au determinat pe fostul consilier pentru securitate națională Zbigniew Brzezinski să declare într-un interviu acordat cotidianului „Washington Post”: „Ne aflăm în faza de debut a ceea ce poate fi numit epoca post-comunistă”. Unul din momentele simbolice care candidează pentru această dată istorică l-s constituit căderea Zidului Berlinului, pe 9 noiembrie 1989. În opinia lui Robert Gates, viitorul director al CIA, „Nici unul din cei care au privit la televizor nu vor uita vreodată imaginile maselor de cetățeni est și vest-germani dansând pe vârful Zidului, smulgând bucăți din el drept suvenir și în final demolându-l. Dacă a existat un moment simbolic în care majoritatea lumii a considerat că Războiul Rece s-a încheiat, acesta s-a produs în noaptea aceea în Berlin”.
Un moment cu o semnificație deosebită pentru încheierea Războiului Rece l-a constituit summitul Bush-Gorbaciov, desfășurat la Malta în perioada 2-3 decembrie1989. După întâlnirea sovieto-americană ministrul sovietic de externe declara: „Am îngropat Războiul Rece la capătul Mării Mediterane”. Președintele Gorbaciov a fost și mai tranșant în această privință, declarând, într-un mesaj publicat în ziarul „Pravda” pe 5 decembrie 1989: „Lumea părăsește o epocă, Războiul Rece și intră într-una nouă”.
2.2. Istoric al conflictului Est – Vest
În opinia unor istorici occidentali, rivalitatea strategică dintre Statele Unite și Rusia datează din anii 1890, când, după un secol de prietenie, cele două națiuni au devenit rivale în dobândirea influenței asupra Manciuriei. Rusia Țaristă, incapabilă să facă față concurenței industriale, și-a propus să colonizeze regiuni ale Asiei de Est, în timp ce SUA a pretins o competiție deschisă pentru câștigarea piețelor de desfacere.
În anul 1917 rivalitatea dintre cele două mari puteri a dobândit un pronunțat caracter ideologic. De altfel, Statele Unite nu au stabilit nici un fel de relații cu guvernul sovietic până în 1933. Aliații Occidentali nu au putut ierta Moscovei faptul că în timpul Primului Război Mondial a negociat o pace separată cu Germania, lăsându-i singuri în confruntarea cu Puterile Centrale. La rândul lor, sovieticii au început să manifeste suspiciuni față de lumea capitalistă după asistența acordată de trupele occidentale „taberei albe”, în timpul războiului civil din 1918.
De la bun început, Occidentul a perceput sistemul sovietic drept o amenințare. În Europa, și într-o mai mică măsură în Statele Unite, activau puternice mișcări socialiste și comuniste, care puneau în pericol statusquo-ul existent. Natura ateistă a comunismului sovietic a stârnit, la rândul său, o vie îngrijorare. Ca atare, până la mijlocul anilor '30, atât Marea Britanie, cât și Statele Unite au perceput Uniunea Sovietică ca reprezentând o amenințare mai puternică decât Germania, concentrând cea mai mare parte a resurselor agențiilor de informații proprii împotriva acesteia.
Atacarea de către Germania a Uniunii Sovietice i-a determinat pe sovietici și pe aliații occidentali să depășească tensiunile reciproce și să pună bazele unei cooperări care a vizat susținerea masivă a eforturilor de război ale URSS.
În pofida aparențelor, între statele menționate s-a manifestat o neîncredere permanentă pe tot parcursul celui de-al doilea război mondial. Spre exemplu, conducătorii Statelor Unite și Marii Britanii nu au aprobat informarea lui Stalin cu privire la succesele obținute de experții aliați în decodarea cifrului militar al Germaniei. În partea finală a războiului, neinformarea lui Stalin de către președintele Truman cu privire la decizia de utilizare a bombei atomice împotriva Japoniei a fost percepută drept un semn de neîncredere, deși sovieticii dețineau informații detaliate cu privire la programul nuclear american prin intermediul unei performante rețele de spionaj sovietice, care a funcționat pe tot parcursul războiului.
La încheierea ostilităților, pe 8 mai 1945, trupele sovietice și cele occidentale (americane, britanice și franceze) erau dispuse de-a lungul unei linii imaginare situate în centrul Europei, care coincidea în linii mari cu cea ce va deveni în timpul Războiului Rece „Cortine de Fier”. Conferința de la Yalta (4 – 11 februarie 1945) a consfințit statusquo-ul postbelic, recunoscând Uniunii Sovietice hegemonia asupra a aproximativ o treime din planetă iar Statelor Unite asupra a două treimi.
Între cele două mari puteri existau însă contradicții fundamentale nu doar din punct de vedere ideologic, ci și în ceea ce privește viziunea asupra lumii post-belice. După capitularea Germaniei, Stalin și-a propus să securizeze frontiera de vest a URSS prin instalarea unor regimuri dominate de comuniști în țările limitrofe (Polonia, România, Bulgaria). O astfel de decizie lua în considerare experiența celor 150 de ani de istorie în care Vestul a atacat în mod repetat Rusia, de la invazia lui Napoleon din 1812, la primul război mondial.
Acțiunile Moscovei l-au determinat pe Winston Churchill să îl acuze pe Stalin că a înconjurat noul imperiu rus cu o „Cortină de Fier”.
Disputa asupra Germaniei a escaladat după ce Truman a refuzat să acorde Uniunii Sovietice reparații pentru uzinele germane preluate de americani. Răspunsul lui Stalin nu s-a lăsat așteptat, dictatorul sovietic dispunând transformarea sectorului sovietic al Germaniei într-un stat comunist.
Perioada care a urmat încheierii celui de-al doilea război mondial a reprezentat punctul de maximă popularitate pentru ideologia comunistă. Sacrificiile Armatei Roșii și ale poporului sovietic în confruntarea cu Germania nazistă au generat o imensă simpatie pentru URSS, care, exploatată inteligent de către Stalin, s-ar fi putut solda cu o Europă comunistă. Partidele comuniste dețineau o parte considerabilă din voturile electoratului în Belgia, Franța, Italia, Cehoslovacia și Finlanda și se bucurau de un suport popular semnificativ în mai multe țări din Asia (Vietnam, India, Japonia), precum și în America Latină. Un sprijin în continuă creștere se înregistra și în China, Grecia și Iran.
Marea Britanie și Statele Unite nu puteau accepta o astfel de evoluție a evenimentelor. În perspectiva principalilor responsabili politici occidentali, o victorie a comuniștilor în oricare dintre aceste țări ar fi determinat includerea sa în sfera de influență sovietică, după un scenariu similar cu cel aplicat în Estul Europei.
La începutul anului 1947, guvernul Marii Britanii, confruntat cu dificultăți economice serioase în menținerea unei prezențe militare masive în străinătate, a decis să își retragă trupele din Grecia și Turcia. Opțiunea Londrei lăsa cele două națiuni complet vulnerabile în fața pericolului roșu. Reacția Washingtonului a fost promptă. Pe 21 ianuarie președintele Truman a solicitat Congresului Statelor Unite un sprijin financiar de 400 de milioane de dolari pentru Grecia și Turcia, arătând că, în caz contrar, „asemenea mărului stricat dintr-un coș care le strică pe toate celelalte”, intrarea unei țări în sfera de influență sovietică s-ar fi soldat cu un efect de domino. Pentru a împiedica acest proces, Truman s-a pronunțat în favoarea unei așa-numite „politici de îngrădire” (policy of containment), constând în susținerea „oamenilor liberi care rezistă încercărilor de subjugare din partea unor minorități înarmate sau a unor presiuni externe”.
Decizia clasei politice americane a fost cvasi-unanimă: Statele Unite urmau să nu se mai retragă în emisfera vestică, cum făcuseră după încheierea primului război mondial. De acum înainte SUA se va angaja activ în combaterea oricărei amenințări comuniste percepute, indiferent de punctul de pe glob unde aceasta urma să se manifeste.
În următorii 50 de ani, în numele libertății și democrației, Statele Unite vor sprijini orice grupare care se va declara anticomunistă, chiar dacă aceasta avea valori opuse libertății sau democrației. Această situație a fost vizibilă în numeroase din confruntările Războiului Rece: Korea; Vietnam; statele din centrul și sudul continentului american în care guvernele socialiste democratic alese au fost răsturnate în mod brutal, fiind înlocuite cu dictatori sângeroși (Nicaragua, Argentina); Afghanistan, unde talibanii au primit sprijin în lupta împotriva trupelor sovietice; etc.
2.3. Politica externă a SUA și URSS
1953 a fost anul în care principalii protagoniști ai Războiului Rece și-au schimbat președinții. În SUA, odată cu depunerea jurământului de către președintele Dwight D. Eisenhower, pentru prima dată în 20 de ani democrații au pierdut controlul asupra președinției. Noul președinte a procedat la o revizuire radicală a politicii externe, lansând așa-numita „Operațiune Solarium” (după numele încăperii din Casa Albă în care președintele convoca ședințele secrete), prin care erau promovate idei ca „împingerea înapoi a comunismului” sau „eliberarea” Europei de Est.
Administrația Eisenhower a considerat opțiunea atomică drept o componentă esențială a strategiei de apărare a Statelor Unite. În numai opt ani, numărul bombelor nucleare a crescut de la 1000 (în 1953) la 18.000 (în 1961).
Schimbările în politica Uniunii Sovietice au fost la fel de radicale. După moartea lui Stalin, postul de prim-secretar al Partidului Comunist al URSS a fost ocupat de Nikita Hrușciov. În cadrul unui discurs secret ținut cu ocazia celui de-al XX-lea Congres al PCUS, pe 25 februarie 1956, Hrușciov și-a șocat auditoriul denunțând crimele staliniste, represiunile în masă ordonate de acesta și cursul personalității.
Cu toate că în iulie 1955 la Geneva avusese loc întâlnirea la nivel înalt privind acceptarea teoriei coexistenței pașnice a celor două sisteme politice care au dominat lumea postbelică, Statele Unite și Uniunea Sovietică au continuat să rămână angrenate într-o competiție geopolitică de uzură, căreia nu i se putea stabili cu exactitate finalitatea.
Chiar dacă la respectiva reuniune politicienii celor două superputeri au evitat discutarea cauzelor reale care provocaseră Războiul Rece, concentrându-se pe obținerea unor victorii propagandistice, reuniunea a prezentat o importanță semnificativă pentru evoluția confruntării între cei doi actori ai scenei mondiale.
Acest lucru se datora în primul rând concluziilor diferite la care politicienii celor două state ajunseseră. Pe de o parte, Statele Unite (alături de aliații occidentali) considerau că urmașii lui Stalin adoptau o poziție mult mai puțin rigidă, însă confundau schimbarea de ton cu o schimbare de esență. De aici, probabil, au rezultat și ezitările unor reprezentanți ai țărilor democrate față de U.R.S.S., în sensul adoptării unor poziții de așteptare pentru a da timp noilor lideri sovietici să-și consolida pozițiile.
De cealaltă parte, N. S. Hrușciov și apropiații săi considerau ezitările occidentalilor drept o slăbiciune de ansamblu a sistemului capitalist, apreciind că raportul de forțe se deplasa în favoarea lor. Judecata sovietică se baza pe o serie de fapte ce nu puteau pune la îndoială avantajele lor: la trei luni după moartea lui Stalin se reușise înăbușirea unei revolte în Berlin, controlul politic în Europa Centrală și de Est se consolida fără a întâmpina dificultăți semnificative din partea Occidentului, se înregistrau progrese în consolidarea arsenalului nuclear.
Conform aprecierilor făcute de unii cunoscători ai politicii americane, sovieticii beneficiau și de un avantaj conferit de aportul informativ al serviciilor secrete. Astfel, la Geneva, președintele american Eisenhower dorea să propună efectuarea de raiduri aeriene reciproce asupra teritoriului celuilalt însă acest lucru nu s-a mai realizat deoarece teritoriul american nu mai avea multe secrete pentru serviciile de informații sovietice, pe când spațiul rusesc reprezenta o necunoscută pentru americani.
Schimbarea tonului conducerii sovietice nu s-a tradus deci în acceptarea noțiunii occidentale în privința sintagmei “coexistență pașnică”. Toate semnalele ulterioare date de Hrușciov (epurarea lui Beria, condamnarea crimelor lui Stalin, încercările de a destaliniza regimurile politice din țările satelit) trebuie înțelese în primul rând ca măsuri menite să-i consolideze poziția în interiorul Biroului Politic și în nici un caz concesii făcute Occidentului.
2.4. Criza din Coreea – mutare de punct focal
Președintele Truman a dispus fabricarea unei bombe bazate pe hidrogen, implicarea SUA în combaterea forțelor comuniste în Vietnam, elaborarea unor planuri de constituire a unei armate vest-germane, precum și a unui tratat de pace cu Japonia care să garanteze prezența pe termen lung a unor baze militare americane în această țară. După unii autori, încheierea tratatului cu Japonia a fost principalul motiv pentru care Stalin a aprobat, pe 25 iunie 1950, invadarea Coreei de Sud, care în luna ianuarie 1950 încheiase un tratat de asistență mutuală și apărare cu SUA. Conștient că o Coree comunistă unită ar fi putut neutraliza influența SUA asupra Japoniei, președintele Truman a ordonat trupelor americane să sprijine guvernul sud-coreean în lupta sa împotriva Republicii Democrate Coreene, obținând un mandat în acest sens din partea ONU.
Declanșarea războiului din Coreea a determinat o mutare a punctului focal al Războiului Rece din Europa în Asia de Est. Pentru URSS, angajarea Statelor Unite în Europa prin intermediul Alianței Atlantice a constituit un semnal clar în ceea ce privește necesitatea orientării eforturilor spre alte regiuni ale planetei.
Masarea forțelor americane la granița dintre Coreea și China a determinat un atac masiv din partea Chinei comuniste, în luna noiembrie 1950. Frontul s-a stabilizat în jurul paralelei 38, care separa cele două Corei, dar eroarea președintelui SUA s-a soldat cu încheierea unui parteneriat sino-sovietic și cu o creștere dramatică a bugetului alocat apărării. Războiul din Coreea s-a încheiat pe 27 iulie 1953, prin armistițiul de la Panmunjon. O lună mai târziu, guvernul sud-coreean a semnat cu SUA un tratat privind staționarea de trupe nord-americane în Coreea de Sud.
CAPITOLUL 3
CRIZE INTERNAȚIONALE
3.1. Blocada Berlinului
Prima criză majoră între Uniunea Sovietică și aliații occidentali s-a declanșat pe în iunie 1948, având drept punct de plecare disensiunile cu privire la statutul Germaniei postbelice, care după acordul de le Postdam fusese împărțită în patru zone de ocupație (americană, britanică, franceză și sovietică). În timp ce Statele Unite doreau să reconstruiască Germania pentru a o transforma în centrul economic al unei Europe stabile, URSS intenționa să procedeze la unificarea Germaniei sub tutela proprie, pentru a organiza acordarea de compensații ca urmare a pagubelor cauzate de către Germania în timpul războiului și a evita repetarea unei agresiuni din partea acesteia în viitor. După o serie de întâlniri organizate la Londra între reprezentanții celor trei foste puteri aliate, pe 6 martie 1948 aceștia au anunțat că zonele de ocupație occidentale vor fuziona în cadrul unei republici federale independente, care urma să se alăture efortului de reconstrucție economică inițiat de Statele Unite prin Planul Marshall.
Disputele dintre cele două părți au escaladat după ce președintele american Harry S. Truman a refuzat să acorde reparații Uniunii Sovietice din obiectivele industriale situate în vestul Germaniei. În replică, pe 24 iunie 1948 Uniunea Sovietică a blocat toate căile de acces feroviare și rutiere către cele trei sectoare ale Berlinului aflate sub administrația SUA, Franței și Marii Britanii.
După patru zile președintele Hary S. Truman a dispus organizarea unui pod aerian menit să asigure aprovizionarea Berlinului de Vest, care va funcționa timp de 324 de zile. Vasta operațiune de aprovizionare aeriană (codificată de către americani „Operations Vittles” și de către britanici „Plain Fair”) a fost menită să pună Uniunea Sovietică într-o lumină total defavorabilă în ochii opiniei publice internaționale. Până la ridicarea blocadei, pe 11 mai 1949, echipaje americane, britanice, franceze, australiene, canadiene, sud africane și neo-zeelandeze au efectuat 277.804 zboruri, în cadrul cărora au livrat 2.325.809 de tone de alimente și provizii de strictă necesitate. În momentele de apogeu ale blocadei, avioanele occidentale aterizau pe cele trei aeroporturi din vestul Berlinului (Tempelhof din sectorul american, Gatow din sectorul britanic și Tegel din cel francez) la interval de un minut.
Deși URSS a ridicat blocada Berlinului în noaptea de 11 mai 1949, podul aerian a continuat până pe 30 septembrie, pentru a asigura populației suficiente rezerve în cazul în care sovieticii ar fi reluat blocada.
Consecințele confruntării sovieto-occidentale vor afecta întreaga planetă timp de peste patru decenii. Pe 4 aprilie 1949, din inițiativa Statelor Unite, 11 state au pus la Washington bazele unei organizații internaționale cu caracter defensiv, intitulată Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Stalin a reacționat prin integrarea economiei statelor din Estul Europei în propria versiune a Planului Marshall – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), detonarea primei bombe atomice sovietice pe 14 iulie 1949, încheierea unui pact de apărare mutuală cu Republica Populară Chineză, la 14 februarie 1950 și formarea pe 14 mai 1955 a Pactului de la Varșovia (având titulatura oficială de Tratatul de prietenie, cooperare și asistență mutuală), conceput ca o contra-pondere la amenințarea reprezentată de NATO.
Pe 14 aprilie 1950 Consiliul Național de Securitate al SUA (National Security Council – NSC) a emis un raport clasificat intitulat NSC-68, al cărui conținut este ilustrativ pentru strategia de securitate națională adoptată de guvernul american la începutul anilor '50. Autorii raportului susțineau că Uniunea Sovietică elaborase o strategie sistematică menită să răspândească comunismul în întreaga lume și recomandau promovarea de către SUA a unei politici de îngrădire (policy of containment), pentru a bloca extinderea regimurilor comuniste. Printre altele, NSC-68 propunea mărirea de patru ori a cheltuielilor pentru apărare și declanșarea unei campanii de propagandă menită să convingă opinia publică din Statele Unite de necesitatea implicării într-un costisitor Război Rece.
3.2. Canalul de Suez
Motto: „Istmul străpuns devine o strâmtoare, adică un loc de conflicte” (Ernest Renan, 1885).
Pe parcursul Războiului Rece, regiunea Orientului Mijlociu a prezentat o importanță deosebită pentru ambii protagoniști. Responsabilii americani și-au propus să formeze un perimetru defensiv în partea de nord a Orientului Mijlociu, care se va cristaliza după semnarea Pactului de la Bagdad de către Turcia, Irak, Iran și Pakistan. În replică, sovieticii și-au amplificat eforturile pentru a-și spori influența în Siria și Egipt.
Prin influența deosebită deținută în regiune, Egiptul, fost protectorat britanic, reprezenta o miză deosebită. În 1952 monarhia a fost abolită în urma unei lovituri militare. Naționalizarea Canalului de Suez de către președintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser, survenită pe 26 iulie 1956, a determinat o invazie israeliano-franco-britanică, vizând redobândirea controlului asupra Canalului (octombrie-noiembrie 1956).
Alianța dintre cele două state occidentale și Israel a fost una de conjunctură. În timp ce primele aveau în Panama interese comerciale și economice, Israelul considera drept vitală deschiderea canalului pentru propriile vase.
Pe 29 octombrie 1956 Israelul a invadat Fâșia Gaz și Peninsula Gaza, înaintând cu rapiditate spre zona Canalului. În aceste condiții, Marea Britanie și Franța s-au oferit să ocupe zonele de conflict, întâmpin însă refuzul ferm al Egiptului. Refuzul a fost utilizat drept pretext pentru declanșarea unei invazii comune vizând redobândirea controlului asupra Canalului. În acest scop, a fost masat un mare număr de avioane franceze și britanice în Malta și Cipru, la care se adăugau avioanele staționate pe portavioanele celor două puteri europene.
La 31 octombrie Marea Britanie și Franța au declanșat bombardamentele asupra Canalului, pentru a determina redeschiderea acestuia. În replică, Nasser a scufundat toate cele 40 de nave aflate la momentul respectiv în Canal, făcându-l inepuizabil pentru următorii ani.
Deși un succes din punct de vedere militar, tentative de ocupare a Canalului a reprezentat un dezastru politic datorită forțelor externe implicate. Confruntat aproape simultan cu criza din Ungaria, guvernul SUA s-a văzut în situația dificilă de a apărea în percepția opiniei publice ca un critic vehement al intervenției militare sovietice în Afghanistan, dar total dezinteresat de acțiunile agresive ale unor guverne occidentale. Un alt motiv de îngrijorare l-a constituit amenințarea URSS că va interveni în conflict de partea Egiptului, lansând atacuri nenucleare asupra Parisului sau Londrei.
Din aceste considerente, administrația Eisenhower a exercitat presiuni asupra celor două țări aliate în vederea încheierii unui armistițiu, forțele de invazie retrăgându-se în luna martie 1957. Ulterior, ministrul canadian al afacerilor externe, Lester Pearson, a solicitat Națiunilor Unite crearea unei Forțe de Urgență proprii, în vederea asigurării păcii în regiune până la încheierea unui acord politic. Pentru eforturile sale, Lester a fost recompensat în același an cu Premiul Nobel pentru Pace.
Războiul Suezului a marcat sfârșitul simbolic al Imperiului Britanic, intrat în declin după încheierea celui de-al doilea război mondial. Totodată, criza a marcat un transfer de putere către noile superputeri – Statele Unite și Uniunea Sovietică. Ea a consolidat substanțial poziția lui Nasser în interiorul lumii arabe, contribuind la dezvoltarea pan-arabismului și a accelerat procesul de decolonizare, ultimele colonii ale Marii Britanii și Franței dobândindu-și independența în următorii ani. După încheierea războiului, principalele baze britanice din regiune au rămas Adenul și Irakul.
Războiul din Suez a fost utilizat de către Hrușciov drept pretext pentru a lansa amenințări la adresa țărilor „imperialiste”, cu scopul de a-și crea imaginea unui apărător al lumii a treia. Disensiunile apărute între partenerii din NATO pe marginea crizei Suezului au afectat imaginea „de monolit” pe care Occidentul a căutat să o promoveze după cel de-al doilea război mondial. Pentru a fi mai puțin dependente de Washington, în deceniul următor statele vest-europene își vor crea propriile forțe nucleare, precum și o Piață economică comună.
3.3. Ungaria 1956
După încheierea celui de-al doilea război mondial, principala prioritate a Ungariei a devenit reconstrucția țării. Întrucât aliații au refuzat să trateze cu guvernele succesive ale lui Horty iar Ungaria era administrată de către o comisie tripartită (URSS, SUA și Marea Britanie), vechile forțe politice au fost eliminate din viața politică, ca ineligibile. Primele alegeri parlamentare post-belice au fost organizate în luna noiembrie 1945. Deși susținut din umbră de ocupanții sovietici, Partidul Comunist nu a obținut decât 17% din voturi. Deși alegerile parlamentare au fost câștigate cu majoritate absolută de către Partidul Micilor Proprietari, acesta nu a putut să formeze guvernul, comisia tripartită impunându-i să formeze o coaliție cu Partidul Comunist, Partidul Social-Democrat și Partidul Țărănesc.
În guvernele conduse de Zoltán Tildy (devenit ulterior primul președinte al republicii proclamate în 1946) și Ferenc Nagy, miniștrii comuniști au deținut posturi cheie. Treptat, Partidul Comunist, care controla din 1945 poliția politică și serviciile de informații, a devenit tot mai important în viața politică.
Tratatul de pace de Paris, semnat în 1947, a restabilit frontierele Tratatului de la Trianon. Cu toate că tratatul prevedea retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul Ungariei, acestea au continuat să rămână pe poziții.
Deși falsificate, alegerile parlamentare din 1947 au adus Partidului Comunist un procent de numai 22% din totalul voturilor exprimate. Cu toate acestea, comuniștii dețineau deja toate pârghiile puterii. În 1948 Partidul Comunist a fuzionat cu Partidul Social-Democrat iar un an mai târziu a fost adoptată o nouă Constituție, copiată după Constituția sovietică din 1936. Manifestată inițial discret, începând cu acest moment teroarea a devenit omniprezentă. Primii care au avut de suferit au fost reprezentanții Bisericii Catolice. Au urmat social-democrații și apoi unii membri ai Partidului Comunist. Clasa mijlocie a fost decimată ca urmare a deportărilor masive din 1951. Nici reprezentanții țărănimii nu au fost scutiți de consecințele instaurării regimului de teroare. De-a lungul anilor mii de agricultori au fost arestați ca urmare a neachitării cotelor obligatorii către stat
Regimul de teroare care a determinat dezorganizarea totală a economiei și o penurie care a depășit-o pe cea din timpul războiului s-a încheiat după moartea lui Stalin. Pentru a face față situației explozive, în luna iunie 1953 sovieticii l-au numit în fruntea guvernului pe Imre Naghy (a se vedea Anexa 1). Acesta a adoptat o linie mai liberală, eliberând o parte dintre deținuții politici, suprimând cotele obligatorii și restaurând parțial libertatea cuvântului. Luptele interne din interiorul Partidului Comunist s-au soldat cu înfrângerea lui Nagy, care a fost nevoit să îi cedeze locul lui András Hegedűs. Cu toate acestea, intelectualii comuniști anti-staliniști nu au depus armele, militând pentru revenirea la un socialism epurat de abuzurile staliniste. După cum vor demonstra evenimentele anului 1956, eforturile reformiștilor nu vor rămâne fără ecou în rândul populației.
3.3.1. Declanșarea revoluției ungare
Pierderea autorității conducerii sovietice a avut drept consecință și o slăbire a influenței exercitate de aceasta asupra conducerii Partidului Comunist Maghiar, în care se confruntau staliniștii și reformiștii. Sărăcirea generalizată a populației, eliberarea deținuților politici și dezghețul din politica internațională au creat în toamna anului 1956 premisele unei situații în care au început să fie formulate anumite revendicări. Acestea s-au radicalizat după evenimentele produse în Polonia, când studenții au început să solicite retragerea Armatei Roșii, restabilirea suveranității, libertatea presei și a cuvântului etc.
Pe 23 octombrie 1956 în capitala Ungariei studenții de la Universitatea Politehnică au organizat o mare manifestație la care au participat peste un milion de persoane (Anexa 1).
Începută ca o manifestație pașnică de comemorare, manifestarea s-a transformat într-o insurecție populară în toată regula. Revendicările protestatarilor au apărut imediat, denotând euforia specifică unor astfel de momente:
1. convocarea imediată a unui Congres al Partidului Comunist, alegerea unor noi lideri ai partidului, constituirea unui nou Comitet Central;
2. remanierea guvernului și includerea lui Imre Nagy printre membrii săi;
3. colaborarea maghiaro-sovietică și cea maghiaro-iugoslavă trebuie să aibă la bază principiile egalității și neamestecului în treburile interne;
4. retragerea trupelor sovietice, în conformitate cu prevederile Tratatului de pace cu Ungaria;
5. organizarea de noi alegeri pe baza votului secret și cu participarea mai multor partide și a unor candidați pentru Adunarea Națională;
6. reorganizarea economiei ungare cu sprijinul specialiștilor în domeniu și folosirea zăcămintelor de uraniu ale țării numai pentru nevoile națiunii maghiare. Publicarea tratatelor economice internaționale; revizuirea economiei centralizate;
7. revizuirea, în întreaga industrie, a normelor de muncă impuse muncitorilor; stabilirea unui salariu care să asigure minimul necesar existenței; crearea unei autonomii în ceea ce privește organizarea muncitorilor în uzine;
8. revizuirea sistemului de cote în agricultură; acordarea de asistență pentru micii proprietari agricoli;
9. revizuirea sistematică a tuturor proceselor politice și economice; amnistierea deținuților politici nevinovați, reabilitarea lor juridică și despăgubirea pentru daunele suferite;
10. organizarea unui proces public în cazul lui Mihaly Farkas; deschiderea unei anchete asupra rolului jucat de Rakosi; întoarcerea deținuților maghiari din Rusia;
11. înlocuirea actualei steme naționale – străină de tradițiile poporului – cu cea din epoca lui Kossuth; restabilirea sărbătorilor naționale la 15 martie și 6 octombrie (inclusiv ca zile libere). Modificarea uniformei militare;
12. libertatea totală de opinie și libertatea presei. Înființarea unui număr mai mare de ziare. Renunțarea la dosarele personale secrete, după comunicarea conținutului lor celor interesați;
13. statuia lui Stalin, simbolul tiraniei și al asupririi, trebuie înlăturată fără întârziere;
14. solidaritatea totală a maghiarilor.
Într-un discurs ținut la radio în jurul orei 20.00, Erno Gerö, care i-a succedat la conducerea partidului lui M. Ráckozi, a condamnat vehement acțiunea de protest a studenților. Câteva ore mai târziu, în fața clădirii Radio-ului s-au tras primele focuri de armă, conducerea instituției refuzând să permită accesul la microfon al reprezentanților studenților. În aceste condiții, polițiștii și soldații s-au alăturat manifestanților, distribuindu-le arme. Întrucât tentativele forțelor poliției politice rămase fidele regimului de a restabili ordinea au eșuat, conducerea partidului a solicitat sprijinul Armatei Roșii, prin intermediul atașatului militar al Ambasadei sovietice din Budapesta. În urma acestei solicitări Iuri Andropov, la momentul respectiv ambasadorul URSS la Budapesta, a luat legătura telefonic cu generalul Piotr Lașcenko, comandantul trupelor sovietice din Ungaria, transmițându-i apelul „tovarășilor maghiari”. Înaltul responsabil militar a răspuns că nu putea da curs cererii fără autorizarea explicită a Moscovei.
În seara aceleiași zile, președintele URSS l-a contactat telefonic pe liderul Partidului Comunist Cehoslovac, pentru a purta discuții pe tema intervenției armatei sovietice. Potrivit unor documente publicate ulterior de istoricii maghiari, Hrușciov i-a solicitat lui Erno Gerö să adreseze o cerere scrisă de ajutor Biroului Politic al CC al PCUS. Ulterior, liderul sovietic a realizat că evenimentele din Budapesta evolua mult prea rapid pentru a aștepta o cerere formală de ajutor. De altfel, această solicitare nu va ajunge la Moscova decât cinci zile mai târziu. Ca atare, cu aprobarea Biroului Politic Hrușciov i-a ordonat ministrului sovietic al apărării, mareșalul Gheorghi Jukov, să „disloce unități sovietice în Budapesta pentru a asista forțele de securitate și trupele ungare să restabilească ordinea”. Directiva lui Hrușciov i-a fost transmisă comandantului trupelor sovietice din Ungaria prin șeful Statului Major General al Armatei Roșii, mareșalul Vasilii Sokolovski. Acesta a dispus totodată ca trupele sovietice să izoleze granița ungaro-austriacă.
Odată primit ordinul de acțiune, Lașcenko a acționat cu maximă operativitate, cu atât mai mult cu cât trupele sovietice se pregătiseră încă din luna iulie în eventualitatea necesității „restabilirii ordinii publice” în Ungaria. În conformitate cu prevederile planului cu nume de cod „Kompas”, la jumătatea lunii octombrie 1956 trupele sovietice fuseseră amplasate în stare de alertă sporită iar începând cu data de 22 octombrie, Statul Major General ridicase nivelul de alertare la cel de alarmă de luptă.
Pe parcursul nopții de 23/24 octombrie, importante trupe sovietice au fost amplasate în punctele strategice ale Budapestei și în principalele orașe ungare. În total au fost dislocați 31.500 de militari sovietici și 1320 de tancuri. Celor două divizii staționate pe teritoriul Ungariei li s-au adăugat o divizie mecanizată cu baza în România și două divizii aduse din Districtul Militar Transcarpatic din Ucraina. În paralel, două divizii de avioane de vânătoare (159 de aparate) au primit ordinul de a efectua misiuni de suport apropriat pentru forțele terestre și alte două divizii de avioane de bombardament (122 de aparate) au fost amplasate în stare de alertă maximă pe aeroporturile din Ungaria și Districtul Militar Transcarpatic.
În data de 24 octombrie s-au înregistrat primele ciocniri între Armata Roșie și protestatari. Cu excepția poliției politice, întreaga populație s-a raliat acțiunilor de protest. În întreprinderi s-au format comitete revoluționare care solicitau retragerea trupelor de ocupație și numirea lui Imre Naghi la conducerea guvernului.
În pofida superiorității în ceea ce privește dotarea și instruirea, trupele sovietice au întâmpinat dificultăți serioase în controlarea situației. Vehiculele blindate și artileria s-au împotmolit pe străzile neasfaltate ale capitalei ungare, devenind ținte ușoare pentru tinerii maghiari înarmați cu grenade și cocteiluri Molotov. În plus, unele unități ale armatei ungare au trecut de partea populației.
În cursul zilei de 24 octombrie Imre Naghy a ținut trei discursuri radiodifuzate prin care a solicitat populației capitalei să păstreze ordinea, să predea armele capturate de la forțele militare și a anunțat instituirea unui tribunal militar autorizat să condamne în regim de urgență orice persoană care opune rezistență armată.
În ziua de 25 octombrie mai multe sute de demonstranți și-au pierdut viața în fața clădirii Parlamentului. Scăpând complet de sub control evoluția evenimentelor, în cele din urmă conducerea partidului a cedat, încredințându-i lui Imre Naghi sarcina formării unui nou Guvern, în care au fost cooptați, pe lângă comuniștii reformatori, social-democrați, mici proprietari și membrii ai Partidului Țărănesc. Prioritatea guvernului Naghy, instaurat pe 27 octombrie 1956, a constat în lichidarea monopolul partidului unic.
La 30 octombrie a fost ocupat sediul Partidului Comunist iar Nagy a anunțat formarea unui guvern de coaliție.
Trupele sovietice au primit dispoziții să se întoarcă la baze, s-a constituit o gardă civilă iar la conducerea Ministerului Apărării a fost desemnat Pál Maléter, un tânăr colonel care se raliase acțiunilor de protest. Libertățile publice au fost restabilite iar câteva zile mai târziu viața a început să își intre pe făgașul normal.
La 1 noiembrie premierul ungar declara la radio neutralitatea Ungariei și retragerea sa din Pactul de la Varșovia, concomitent solicitând și recunoașterea noului statut și Organizației Națiunilor Unite, precizând totodată că negocierile privind retragerea trupelor sovietice se aflau într-o fază foarte avansată.
3.3.2. Reprimarea și consecințele Revoluției ungare
În realitate, la momentul respectiv sovieticii luaseră deja decizia de a pune capăt revoluției maghiare. Radicalizarea poziției ungare a condus la adoptarea unei poziții mai ferme a Kremlinului. Sub spectrul pierderii unui punct strategic important în centrul Europei și a asumării unui nou eșec ce putea să vitalizeze opoziția din interiorul Biroului Politic, Hrușciov decide intervenția armată.
Invazia militară sovietică din dimineața zilei de 4 noiembrie a pus capăt celor 13 zile de insurecție. În aceiași zi, problema ungară a intrat pe agenda de lucru a Națiunilor Unite: rezoluția Consiliului de Securitate prin care se solicita retragerea trupelor sovietice era respinsă datorită veto-ului ambasadorului sovietic iar o rezoluție a Adunării Generale care afirma dreptul Ungariei la independență și instalarea de observatori O.N.U., deși votată, nu a fost pusă niciodată în aplicare.
Contraguvernul constituit la Moscova, prezidat de János Kádár, a intrat în capitala Ungariei pe un tanc al Armatei Roșii, în timp ce guvernul Nagy a reușit să se refugieze în Ambasada Iugoslaviei.
Populația capitalei a continuat rezistența în fața agresiunii sovietice, decretând greva generală. Ca o contrapondere la guvernul pro-sovietic, consiliile muncitorești s-au unificat într-un Consiliu al Budapestei, iar ulterior într-un Consiliu Național. Nereușind să înfrângă rezistența populației, care condamna unanim intervenția sovietică, la indicațiile Moscovei Kádár a recurs la o soluție extrem de brutală. Pe 17 noiembrie, Imre Nagy, însoțit de un grup de colaboratori a părăsit ambasada Iugoslaviei, pentru a participa la negocieri cu János Kádár. El a fost arestat de militari ai Armatei Roșii, fiind deportat în România.
Scăpat de principalul adversar, „guvernul revoluționar muncitoresc-țărănesc”, a procedat la organizarea represiunii. La începutul lunii decembrie, în mai multe orașe de pe teritoriul Ungariei, milițiile formate din ofițeri și cadre de partid au deschis focul asupra populației care manifesta în mod pașnic. Bilanțul victimelor a depășit 500 de morți. Ulterior, Kadar a dispus arestarea conducătorilor consiliilor muncitorești și executarea, în urma unor procese sumare, a șefiilor grupurilor care se opuseseră, cu arma în mână, ocupantului sovietic. Potrivit unor documente publicate de către CIA în anii '60, per total au fost executate aproximativ 1.200 de persoane.
În pofida valului de teroare instituit de guvernul Kadar, rezistențe sporadice împotriva sovieticilor s-au înregistrat până la jumătatea anului 1957.
Întrucât frontierele au rămas deschise timp de mai multe săptămâni, aproximativ 200.000 de cetățeni ungari, îndeosebi tineri între 18 și 25 de ani, au părăsit Ungaria, refugiindu-se în Europa și Statele Unite.
Preocupate de criza Suezului, statele occidentale s-au limitat la a vota în cadrul ONU o rezoluție de condamnare a URSS, în timp ce în Ungaria represiunea a continuat nestingherită.
În cadrul unor procese ținute cu ușile închise, peste 300 de persoane au fost condamnate la moarte și executate. Printre acestea s-au numărat și Imre Nagy, împreună cu ministrul Apărării, care au fost spânzurați la Budapesta pe 16 iunie 1958. Represiunea a continuat până în 1963, când majoritatea celor condamnați pentru implicare în evenimentele din 1956 au fost eliberați.
Revoluția din Ungaria a dat o puternică lovitură de imagine Uniunii Sovietice. Ridicarea unui popor de 10 milioane de locuitori împotriva unui imperiu de 200 de milioane, într-o revoltă eroică, lipsită de orice șanse de izbândă, a zguduit din temelii mitul sovietic prezent în Occident cu privire la „focarul de progres și civilizație” reprezentat de URSS.
3.3.3. Guvernul român și reacția la evenimentele din Ungaria
Până la moartea sa în martie 1953 Stalin a fost convins că sateliții est-europeni nu puteau fi subordonați decât printr-un control total din partea Moscovei. Dacă în Uniunea Sovietică ideologia comunistă se putea prezenta drept un produs autohton, în țările est-europene aceasta era percepută drept principalul obstacol în calea ascensiunii (în primul rând economică) statului respectiv.
Atunci când Tito și-a manifestat intențiile de independență (1948), având în vedere că era singurul lider comunist care venise la putere prin forțe proprii, Stalin a luat decizia de a exclude Iugoslavia din Cominform și de a o izola practic în interiorul blocului comunist. Calculul dictatorului sovietic, că Tito va fi înlăturat în curând, s-a dovedit greșit și a lansat – probabil fără să existe o reprezentare foarte clară – un prim semnal că se poate urmări o cale națională în construirea socialismului.
Este foarte posibil ca urmașul lui Stalin să nu fi luat în calcul toate implicațiile „dizidenței” iugoslave, fiind preocupat mai mult de relaxarea relațiilor Est-Vest. Drept urmare, o politică intervenționistă în țările comuniste din partea Moscovei putea fi interpretată de occidentali ca un impediment în calea dialogului dintre cele două sisteme ideologice ce se confruntau.
Sub aceste auspicii poate fi plasată reacția Kremlinului față de revolta poloneză. La 13 octombrie 1956, liderul comunist polonez căzut în dizgrație Gomulka a fost readus în funcția de prim-secretar al Partidului Comunist, context în care se va redacta o proclamație conform căreia „Polonia va urma o cale națională spre socialism”.
Vizita inopinată a lui N.S.Hrușciov din 19 octombrie nu a schimbat cu nimic situația iar liderul sovietic a fost nevoit să confirme schimbările survenite în schimbul promisiunii că va fi menținut sistemul socialist și statutul de membru al Pactului de la Varșovia.
Această decizie încuraja însă mișcările centrifuge din alte state comuniste, situație în care întregul edificiu construit de sovietici după cel de-al doilea război mondial se putea prăbuși. Fapt dovedit de evenimentele din Ungaria, izbucnite la 23 octombrie 1956.
Se poate aprecia că liderii comuniști români s-au aflat, odată cu izbucnirea revoltei ungare din 23 octombrie 1956, în fața a trei mari seturi de probleme. În primul rând, având în vedere poziția geopolitică și ideologică a României acelor vremi, aceștia trebuiau să-și demonstreze atașamentul și disciplina față de ideologia impusă de Moscova. În acest sens, cu prilejul vizitei secrete a lui N.S. Hrușciov la București (1 noiembrie 1956) pentru a discuta situația din Ungaria cu conducătorii români, bulgari și cehoslovaci, Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost unul din susținătorii fervenți ai intervenției militare pentru soluționarea crizei, dar fără participarea trupelor române. Motivația a reprezentat-o faptul că valul de simpatie față de revoluționarii unguri era destul de mare în România iar existența unei numeroase minorități maghiare ar fi complicat în mod periculos situația în plan intern. Conform altor surse, liderii români ar fi propus participarea armatei române însă N.S. Hrusciov i-ar fi refuzat.
Obediența comuniștilor români față de centrul lumii comuniste s-a manifestat din plin și cu prilejul celui de-al II-lea Congres al Partidului Muncitoresc Român (23-28 decembrie 1955), când experiența sovietică a fost clamată drept element esențial pentru “succesele” comuniștilor români. Mai mult, la un an după revolta ungară, Gheorghiu-Dej primea – fără știrea sa – aprecieri pentru activitatea sa politică din partea lui A.A. Epișev, ambasadorul U.R.S.S. la București, într-o notă sinteză datată 11 noiembrie 1957 adresată conducerii politice de la Moscova.
În al doilea rând, pe fondul penuriei de produse și a obținerii unei recolte agricole foarte mici, unele categorii sociale au început să-și manifeste nemulțumirea, stârnind îngrijorarea conducerii de Partid. La 29 octombrie, ceferiștii de la Atelierele “Grivița” au organizat un protest față de condițiile de muncă, fiind necesară intervenția lui Gheorghe Apostol pentru a-i calma. În aceeași perioadă, la Iași erau semnalate demonstrații generate de slaba aprovizionare cu produse de primă necesitate. Situația era consemnată și de legația britanică de la București: „În august era evident că recolta va fi proastă… alimentele și locuințele continuau să fie cei mai importanți indici ai nivelului de trai, despre care se poate spune, în consecință, că erau în scădere, cel puțin temporar. Evident că nemulțumirea creștea, iar informațiile despre tulburările de la Poznan au încurajat-o; instalarea regimului lui Gomulka în Polonia și revolta din Ungaria au întărit-o și mai mult. ”
În al treilea rând, o revoltă anticomunistă într-o Ungarie aflată la granițele României în care locuia o numeroasă minoritate maghiară putea să genereze o mișcare similară din interior, situație la care se puteau adăuga și eventuale manifestări antiromânești ale minorității. Chiar dacă acum lucrurile pot fi privite cu o oarecare detașare, în 1956 lumea comunistă se afla încă la „vârsta pionieratului”. Și în condițiile utilizării unor metode extrem de brutale pentru implementarea sa, comunismul întâmpina o mare rezistență din partea populației iar mecanismele sale nu erau rodate.
În 1953, mai mulți tineri de naționalitate maghiară constituiau un grup („Mâna Neagră”) ce își fixase drept obiectiv confecționarea unor materiale propagandistice anticomuniste, dar și antiromânești. Grupul va activa până în 1956 când, întâmplător, Securitatea va afla despre organizație care, din 1960 va fuziona cu o grupare similară ca atitudine din Târgu Mureș și va lupta „ până când Ardealul va fi alipit Ungariei sau declarat stat de sine stătător”.
În primăvara anului 1957 Securitatea intercepta un document-memoriu întocmit de avocatul Istvan Dobai care conținea „argumente” privind imposibilitatea conviețuirii românilor și a ungurilor în Transilvania. Autorul dorea ca documentul să fie văzut și de alți intelectuali maghiari care urmau să-l „îmbunătățească” și să-l trimită în diverse variante mai multor instituții: guvernului de la București, varianta cea mai atenuată, guvernului de la Budapesta, o variantă cu un conținut mult mai critic, iar cea de-a treia urma să fie trimisă Organizației Națiunilor Unite.
Conform afirmațiilor unor foști ofițeri de securitate care au ocupat înalte funcții decizionale, principala direcție de acțiune a acestei instituții în perioada respectivă o reprezenta cunoașterea stării de spirit a populației în raport cu politica partidului. Informațiile obținute erau predate consilierului șef sovietic care le fotocopia și le transmitea Kremlinului. Datorită acestui sistem, Moscova era la curent cu situația din țară în același timp și la fel de exact ca și Comitetul Central al comuniștilor români.
Și alte surse menționează implicarea Kremlinului prin intermediul KGB-ului în întreaga zonă aflată sub dominația sa, de la instaurarea și consolidarea comunismului până la rezolvarea situațiilor de criză din interiorul blocului socialist. În toate situațiile în care Armata Roșie a intervenit pentru restaurarea ordinii – Ungaria în 1956, Cehoslovacia în 1968, Afganistan în 1979 – KGB-ul a jucat un rol important. La Budapesta, operațiunile au fost conduse de președintele acestei instituții, generalul Ivan Aleksandrovici Serov.
În momentul izbucnirii revoltei Gheorghiu-Dej se afla în Iugoslavia, întorcând gestul din vara aceluiași an al liderului iugoslav, însă se va afla într-un contact permanent cu Bucureștiul. A doua zi (24 octombrie) se întrunea Biroul Politic al PMR în următoarea componență: Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraș, Nicolae Ceaușescu, Iosif Chișinevski, Miron Constantinescu, Alexandru Drăghici, Alexandru Moghioroș, Constantin Pârvulescu, Dumitru Coliu, Leontin Sălăjan, Ștefan Voitec și Janoș Fazekaș. Vor fi adoptate 18 măsuri din care nu mai puțin de opt priveau circulația informației și a persoanelor spre și dinspre Ungaria.
O atenție deosebită se acorda regiunilor aflate la granița cu Ungaria și celor în care locuiau preponderent maghiarii, precum și contracarării propagandistice de către activiști de partid „cunoscuți în regiuni”,” pe baza unor punctaje cu teme bine chibzuite… În expunere să nu se lege evenimentele din Ungaria cu cele din Polonia.” De asemenea, trebuia ca „să se prelucreze în primă urgență sensul evenimentelor cu birourile organizațiilor de partid și conducerea administrativă de la Universitățile Bolyai și Babeș și cu birourile organizațiilor de bază și conducerile administrative ale institutelor de la Târgu-Mureș”. Pentru convingerea studenților din centrele menționate urma „să li se arate cum au fost sancționate elementele agitatoare de la facultatea de filologie din București”. Prelucrarea ideologică la Cluj și în Regiunea Autonomă Maghiară urma să fie direct coordonată de Miron Constantinescu și Janos Fazekaș.
Un alt set de măsuri privea întărirea pazei militare la granița cu Ungaria (inclusiv supravegherea radio electronică) și a instituțiilor de partid și de telecomunicații. Un raport al locțiitorului politic al Diviziei 35 Infanterie din Timișoara, datat 25 octombrie, semnala numeroase comentarii în rândul soldaților și ofițerilor favorabile mișcării revoluționare ungare, manifestările fiind favorizate și de “atitudinea dușmănoasă pe care o manifestă o parte din populația maghiară și germană”.
De asemenea, se instituiau grupe de pază formate din muncitori pentru asigurarea întreprinderilor.
Reține atenția o decizie ce privea minoritatea germană, în sensul mobilizării unor deservenți cultici („episcopul Müller să fie chemat la Ministerul Cultelor… ca el și alți pastori să sprijine poziția guvernului în această direcție”) pentru a calma spiritele în comunitatea respectivă. Și episcopul romano-catolic Aron Marton, persoană cu o mare influență în rândul comunității maghiare, era avut în vedere, acestuia urmând a i se stabil domiciliul forțat în Alba-Iulia.
Alte măsuri vizau îmbunătățirea aprovizionării populației cu produse alimentare, prioritate urmând a avea marile centre muncitorești.
Lipsa informațiilor despre ceea ce se întâmpla în Ungaria era sesizată și de Legația britanică de la București, aceasta semnalând la 27 octombrie că “toți cei care nu au la dispoziție decât presa și radioul din România, nu au cum să înțeleagă natura naționalistă și antisovietică a mișcării din Ungaria”.
Analizând informările făcute de principalul ziar al vremii („Scânteia”), se poate observa că nu poți să-ți faci o imagine reală asupra celor ce se întâmplau. În data de 25 octombrie era inserată o știre („Tulburări provocate la Budapesta de elemente contrarevoluționare”) care prezenta evoluția evenimentelor începând cu data de 23 octombrie. În afara interpretării situației conform canoanelor ideologice, reține atenția următoarea semnalare: „…Guvernul Republicii Populare Ungare a cerut ajutor Guvernului URSS” .
Tot în data de 25 octombrie, aflat la Cluj din însărcinarea Biroului Politic pentru a discuta cu activul de partid din instituțiile de învățământ superior, Miron Constantinescu declara că „…guvernul condus de Imre Nagy a luat măsuri de represiune și până aseară în Budapesta au fost lichidați toți factorii și în cea mai mare parte huliganii sunt reprimați….guvernul ungar, cât și forța URSS, soldați care sunt în Ungaria, colaborează pentru a împiedica orice încercare”. Menționăm că activitatea desfășurată atât de Miron Constantinescu la Cluj cât și de Janos Fazekaș în Regiunea Autonomă Maghiară a fost ulterior apreciată la nivelul conducerii partidului, la 13 noiembrie 1956 Biroul Politic hotărând extinderea metodelor aplicate și în celelalte regiuni.
Între timp, la 28 octombrie Gheorghiu-Dej revine în țară, iar la 30 octombrie guvernul român înființează un „Comandament General” de urgență. Printre atribuțiile acestui for se numărau „coordonarea și extinderea culegerii de informații, în scopul de a identifica activitățile subversive”, „de a asigura securitatea tuturor clădirilor partidului și statului, a centrelor de comunicații și a tuturor drumurilor, căilor ferate și liniilor aeriene și navale”, „de a elimina orice acțiune care amenință controlul statului”. Atât armata cât și forțele Ministerului de Interne au fost plasate sub comanda acestei structuri, conduse de Emil Bodnăraș (ceilalți membri erau Nicolae Ceaușescu, Alexandru Drăghici și Leontin Sălăjan).
La 1 noiembrie, N.S. Hrușciov sosește la București și are consultări cu Dej și cu Bodnăraș, comunicându-le că Uniunea Sovietică lua în calcul și o intervenție militară. Liderii români erau la fel de dornici ca și sovieticii pentru a stopa noul curs al Ungariei și-l asigură pe liderul sovietic de întregul lor concurs. Rolul principal îi va reveni lui Emil Bodnăraș care, în calitate de ministru al transporturilor, va facilita accesul trupelor sovietice în Ungaria prin lărgirea ecartamentelor drumurilor necesare tranzitului.
La 2 noiembrie 1956 Valter Roman și Aurel Mălnășan, întorși de la Budapesta, prezintă Biroului Politic o amplă informare asupra situației din Ungaria, document care considerăm că a stat ulterior la baza formulărilor punctelor de vedere ulterioare ale comuniștilor români asupra crizei ungare și care a fundamentat politica românească în perioada ulterioară.
Primul contact al celor doi demnitari a fost cu soția unui demnitar ungur, Francisc Erdelyi, și ea ocupanta unor funcții importante în ierarhia comunistă. Motivul pe care îl considera cetățeana ungară generatorul acțiunii era reprezentat de lipsa uno măsuri pentru satisfacerea „unor revendicări patriotice”.
A doua informare o primesc cei doi din partea lui Vass Zoltan, șeful Secretariatului Consiliului de Miniștri, care identifica drept motive ale revoltei lipsa unei unități în Comitetul Central, conducerea arbitrară a vechii conduceri de partid, înlăturarea neîntemeiată a unor vechi comuniști, copierea mecanică a modelelor sovietice. Totodată, Vass le atrăgea atenția ca românii să nu aplice măsuri similare și să țină cont că va izbucni un val antiromânesc. „Spunea că lumea la ei ne urăște, că deja s-a lansat lozinca nem, nem, soha, vechea lozincă șovinistă iredentistă maghiară”.
Aurel Mălnășan subliniază starea de surescitare a interlocutorului care, la un moment dat l-a confundat cu un reprezentant al Iugoslaviei și i-a spus, în contextul unor discuții privind regimul minorităților, că, din acest punct de vedere, „la dvs. problema e rezolvată pe baze leniniste, nu ca în România.” Ulterior, atunci când a realizat eroarea făcută, a precizat că „forma aceea de autonomie care ați dat-o voi nu este autonomie și gândiți-vă foarte bine, pentru că nu uitați că ungurimea de acolo ascultă radio Budapesta, …, că ungurii se orientează încoace”.
O a treia întâlnire s-a realizat cu Janos Kadar, discuțiile cu acesta fiind relatate de Valter Roman. Cauzele revoltei, în opinia acestuia rezultată în urma convorbirilor cu mai mulți comuniști maghiari, ar fi fost conducerea defectuoasă asigurată de Ernö Gerö, fostul secretar general al Partidului Comunist, ignorarea specificului catolic al țării și a unui sentiment profund antisovietic în rândul populației (se invoca faptul că ungurii luptaseră până la finalul războiului împotriva Armatei Roșii), precum și o interpretare aparte a raportului secret prezentat de Hrușciov la Congresul XX al PCUS („tot ce era în trecut, e prost”). Se mai menționa dependența economică față de Uniunea Sovietică, care dirija investițiile spre zone de interes pentru ea, precum și exploatarea unor resurse în beneficiul său exclusiv.
În privința reacției forțelor de ordine, Roman semnala faptul că în privința armatei, „defecțiunea s-a produs din prima clipă și nu pe parcurs”. Mai mult, depozitele de armament fuseseră puse la dispoziția revoluționarilor, în contextul în care un ordin anterior sosit pe linie de partid de a se asigura armament muncitorilor pentru a apăra partidul fusese ignorat.
Semnale antiromânești sunt percepute și din partea lui Kadar care, la despărțire, le-a transmis comuniștilor români următorul mesaj: ” Dați autonomie Ardealului”.
După 4 noiembrie, între Iugoslavia și URSS au debutat discuțiile privind soarta „grupului Nagy”, refugiat în Ambasada iugoslavă odată cu intervenția brutală a trupelor sovietice. Discuțiile au fost generate de anunțul radiofonic al lui Nagy prin care denunța amestecul sovietic și instalarea ilegală a guvernului Kadar. O soluție înaintată de iugoslavi, ca revoluționarilor să le fie acordat azil politic în Iugoslavia, a fost respinsă de Moscova. În primul rând, acei oameni deveneau inaccesibili unui eventual proces. În al doilea rând, existența acestui grup la frontiera Ungariei ar fi îngreunat recunoașterea noului guvern ungar, fapt ce contravenea intereselor sovietice, dornice să calmeze cât mai repede spiritele.
La 10 noiembrie, la Moscova se contura soluția ca Nagy și însoțitorii săi să fie remiși într-o țară membră a Pactului de la Varșovia. Inițial, Polonia și-a anunțat disponibilitatea de a dezamorsa criza, însă a fost refuzată, probabil avându-se în vedere recentele evenimente. A doua variantă a constituit-o România, considerată un aliat sigur.
La 16 noiembrie Gheorghiu-Dej i-a propus ambasadorului iugoslav N. Vuianovici ca „grupul Nagy” să primească azil în România, „până la reglementarea situației în Ungaria”.
La 22 noiembrie sosea la Budapesta o delegație a comuniștilor români în frunte cu Gheorghiu-Dej. Pentru a da o notă de legalitate răpirii lui Nagy, liderul român și Kadar semnau un memorandum intitulat „Înțelegere prin intermediul unui schimb de scrisori între guvernul Republicii Populare Române și guvernul Republicii Populare Ungare cu privire la asistența acordată lui Imre Nagy și persoanelor din grupul său pe teritoriul Republicii Populare Române”. Deși părea un aranjament între cei doi lideri, textul a fost redactat sub atenta supraveghere a sovieticilor.
Întors din Ungaria la 26 noiembrie, Dej îi relata consilierului ambasadei sovietice V. Nikolaev că, în opinia sa, în Ungaria trebuia cât mai rapid revitalizate organele de securitate [28]. De altfel, liderul român luase deja măsuri în acest sens: în vizita sa fusese însoțit de câteva sute de agenți ai Securității de naționalitate maghiară.
Este cunoscut faptul că Emil Bodnăraș și-a prelungit cu mult șederea la Budapesta, asistat fiind de Wilhelm Einhorn, locțiitor al Direcției de Informații Externe, prezent sub acoperirea de consilier al ambasadei române. Activități informative mai fuseseră desfășurate și în cursul lunii octombrie când agenți români de origine maghiară au fost trimiși cu pașapoarte false în occident, de unde au pătruns în Ungaria.
La sfârșitul lunii noiembrie, Gheorghiu Dej informa Moscova că partea română depunea eforturi pentru ca „Imre Nagy și grupul său să facă declarații în care să recunoască acțiunile lor criminale și să arate că singura soluție corectă este, în prezent, sprijinirea și consolidarea guvernului Kadar.” Tot el preciza că „de îndată ce puterea democrat-populară se va consolida… îl vom preda pe Nagy Imre tovarășilor unguri și suntem convinși că, pentru crimele sale, nu va fi spânzurat de gât, ci de limbă”.
La 10 ianuarie 1957, ambasadorul Ungariei la București, Ferenc Keleti, raporta la Budapesta că evenimentele din Ungaria contribuiseră semnificativ asupra nivelului de trai al populației românești. Oficialul ungar identifica trei categorii de populație asupra cărora evenimentele avuseseră impact mai puternic:
a) în domeniul cultural, în special în rândul scriitorilor;
b) în rândul studenților;
c) în rândul minorității maghiare.
În privința primei categorii, Ferenc Keleti menționa faptul că, în general, scriitori de origine maghiară din România erau la curent cu ideile exprimate de colegii lor din Ungaria și, în mare măsură, le aprobau. Se oferea spre exemplificare cazul scriitorului Alexandru Jar, ale căror idei – similare celor exprimate în Ungaria – conduseseră la excluderea sa din partid și din Uniunea Scriitorilor. Aceeași observație era valabilă și în cazul scriitorilor de limbă maghiară care, cu excepția a două-trei cazuri, erau solidari cu scriitorii din Ungaria.
În privința minorității maghiare din România, privită în ansamblul ei, diplomatul ungur remarca faptul că, se înmulțeau petițiile acesteia adresate forurilor de partid, fiind reclamate neajunsuri din domenii diverse: protecția monumentelor cu rezonanță istorică pentru maghiarii din România, sporirea numărului de publicații culturale în limba maghiară, mărirea numărului de școli având ca limbă de predare limba maghiară.
Urmare a acestor doleanțe, exprimate pe fondul derulării evenimentelor de la Budapesta, conducerea română a fost determinată să adopte o serie de măsuri pentru calmarea spiritelor: au fost înființate mai multe școli având ca limbă de predare în limba maghiară (inclusiv o secție în cadrul Universității agricole din Cluj), au fost înființate noi publicații având ca public țintă etnicii maghiari
Diplomatul ungar relatează că în perioada desfășurării evenimentelor “Transilvania a devenit zonă cu acces interzis corpului diplomatic și persoanelor străine și era supravegheată cu forțe duble. În unele zone ale Transilvaniei, lideri locali trezeau suspiciuni printre populația maghiară, spunând să fie vigilenți, căci capitaliștii doresc să-și restabilească autoritatea din nou, în schimb în rândurile populației române se vehicula ideea că vigilența este indispensabilă în situația în care ungurii doresc redobândirea Transilvaniei”.
Un alt efect sesizat de Ferenc Keleti l-a reprezentat modul în care opinia publică românească a perceput mișcarea revoluționară: inițial, privită cu simpatie, apoi, pe fondul unor excese (linșări, crime, violențe) ale revoluționarilor, teamă și circumspecție; în urma intervenției armatei sovietice, sentimentul de simpatie va reveni, fluctuații care îl fac pe diplomat să afirme că “sunt mulți nemulțumiți, care sperau o îmbunătățire a nivelului de trai și o democratizare mai accentuată ca rezultat al evenimentelor din Ungaria”.
În privința atitudinii conducerii partidului, caracterizarea făcută de oficialul ungar avea ca termen central cuvântul “omogenitate”, în sensul adoptării unei poziții comune prin unanimitate.
În privința rezidenților ungari aflați pe teritoriul României, reprezentanța diplomatică a avut întâlniri cu studenții bursieri din Brașov și București, rezultatul constând în faptul că “nu și-au întrerupt studiul și s-au detașat de mișcările care au apărut printre studenții universităților și școlilor superioare românești”. În schimb, membrii unei delegații participante la o expoziție electrotehnică, “precum Gyorgy Nagy, Egon Pallesch și Vildoner, și-au scos măștile”, lansând zvonuri alarmiste și declarându-se de acord cu comportamentul sângeros al revoluționarilor. Față de ceilalți cetățeni ungari aflați în România, Ambasada i-a ajutat fie cu sume de bani, fie prin intermediul Crucii Roșii românești, fie prin încheierea unor acorduri cu diferite ministere românești.
Efectele evenimentelor din Ungaria în România au avut o amploare redusă, în primul rând, datorită faptului că în rândul conducătorilor comuniști autohtoni nu a existat o figură dizidentă care să ofere o alternativă la conducere, așa cum a existat Gomulka în Polonia sau Nagy în Ungaria. Mai mult, cei suspectați de Gheorghiu Dej că urmăresc să-i ia locul (Miron Constantinescu și Iosif Chișinevski) au fost înlăturați din funcții, poziția liderului de la București consolidându-se.
Din perspectiva lui Gheorghiu-Dej, cauzele revoltei ungare se înfățișau în felul următor:
– înlăturarea unui mare număr de comuniști cu ștate vechi în mișcarea comunistă, coroborat cu facilitarea accesului în funcții de conducere a unor carieriști și „reacționari” au permis instaurarea unei atmosfere „mici-burgheze”;
birocrația excesivă a condus la o izolare a membrilor de partid de populație;
existența mai multor nuclee decizionale în interior a paralizat partidul în timpul evenimentelor. Cu alte cuvinte, se justifica întoarcere la modul de conducere stalinist clasic, curs de la care comuniștii români nu vor mai abdica – în esență – niciodată.
Criza din Ungaria este prezentată în Anexa 1 în ordine cronologică și Anexa 3 în imagini.
3.4. Criza rachetelor din Cuba
3.4.1. Interesele americane în Cuba
Descoperită de către Cristofor Columb la 28 octombrie 1492, în timpul primei sale călătorii spre „Lumea Nouă”, Cuba a fost ocupată de către Spania în anul 1511. Sub influența mișcării de eliberare din America Latină, în secolul 19 în Cuba a luat avânt mișcarea de eliberare națională, care a culminat cu războaiele de independență din anii 1868-78 și 1895-98.
Interesele SUA în zona Mării Caraibelor s-au soldat cu declanșarea războiului hispano-american (aprilie – decembrie 1898), în urma căruia Cuba a fost ocupată de către SUA. Pe 10 decembrie 1898, prin Tratatul de Pace de la Paris, Spania a renunțat la suveranitatea asupra Cubei, care s-a proclamat stat independent. În luna iunie 1901, un amendament adus primei Constituții cubaneze din 12 februarie 1901 (amendamentul Platt), a consfințit dreptul SUA de a interveni în politica internă a Cubei.
Guvernarea militară americană s-a încheiat pe 20 mai 1902, când Cuba s-a proclamat oficial republică. Pe 29 mai 1934, sub presiunea opiniei publice, Amendamentul Platt a fost anulat iar la 10 octombrie 1940 a fost adoptată o nouă Constituție.
La 10 martie 1952, în urma unei lovituri de stat, președintele Cubei a devenit generalul Fulgencio Batista y Zaldivar.
Pe 26 iulie 1953, sub conducerea lui Che Guevara și a lui Fidel Castro Ruz, se declanșează în Cuba o revoluție vizând răsturnarea de la putere a regimului dictatorial condus de Batista. conducerea Cubei a fost preluată de către Fidel Castro Ruz. Forțele revoluționare au ieșit victorioase la 1 ianuarie 1959, când facțiuni înarmate ale Mișcării 26 Iulie au ocupat orașele Santa Clara și Santiago de Cuba.
Înainte de răsturnarea regimului pro-american al lui Baptista, companiile americane dețineau patru cincimi din utilitățile insulei, o jumătate din industria zahărului și monopolul în industria minieră. Relațiile Cubei cu Statele Unite au început să se deterioreze după ce Fidel Castro, care pe 21 ianuarie 1959 a proclamat independența Cubei, a anunțat un program de reforme agrare radicale, care au stârnit nemulțumirea companiilor americane aflate pe teritoriul insulei. După suspendarea exporturilor de zahăr către Statele Unite și naționalizarea tuturor proprietăților nord-americane (iulie 1960), urmată de cea a băncilor (octombrie 1960), Statele Unite au decis embargoul total asupra comerțului cu Cuba.
La 3 ianuarie 1961 SUA a rupt relațiile diplomatice cu Havana. Gestul a fost urmat de excluderea Cubei din Organizația Statelor Americane (Organization of American States – OSA), cu prilejul conferinței acestui organism de la Punta del Este. Pentru a contracara presiunile americanilor, în luna februarie 1961 Fidel Castro a încheiat un acord comercial cu Uniunea Sovietică, menit să suplinească livrările de echipament industrial sistate de către Statele Unite.
Ulterior, liderul cubanez s-a autoproclamat ca fiind marxist-leninist.
Responsabilii administrației americane nu puteau asista pasiv la intrarea Cubei în sfera de influență a URSS. Poziția SUA în această privință a fost exprimată deosebit de sugestiv de proaspătul câștigător al alegerilor prezidențiale, John Kennedy: „Putem negocia în continuare chestiunile economice și comerciale. Nu putem negocia prezența comunismului în emisfera occidentală”.
Mizând pe repetarea succeselor obținute în 1961 în Iran și Guatemala, cu aprobarea președintelui Dwight Eisenhower, și ulterior a lui John Kennedy, CIA a procedat la instruirea și înarmarea unui grup de exilați cubanezi, care urma să debarce pe insulă, având rolul de a-și atrage sprijinul populației cubaneze în organizarea unei „contra-revoluții”. Pentru pregătirea acestei operațiuni în cadrul Agenției Centrale de Informații s-a constituit o unitate specială, coordonată în mod direct de către Allen Dulles, directorul CIA, Richard Bissell, adjunctul acestuia și generalul C.P. Cabell, subdirector în cadrul Agenției.
Asigurat de responsabilii CIA că poporul cubanez este pregătit pentru o revoltă, pe 15 aprilie 1961, președintele Kennedy a autorizat declanșarea operațiunilor militare împotriva Cubei.
În dimineața zilei de 15 aprilie mai multe bombardiere fără însemne au lansat atacuri asupra unor obiective militare și civile de pe insulă. În discursul ținut cu ocazia ceremonialului de înmormântare a victimelor ucise în ziua precedentă, președintele Castro a comparat atacul asupra Cubei cu atacarea Statelor Unite de către Japonia, menționând că în primul caz nu este vorba însă de „o luptă între două imperialisme”, ci de o luptă între „un guvern imperialist și un guvern revoluționar”.
Invazia propriu-zisă s-a produs în noaptea de 16/17 aprilie, în zona de coastă cunoscută drept „Golful porcilor” – „Bay of Pigs” Lipsiți de efectul surpriză și de sprijinul avioanelor de bombardament, a căror decolare fusese anulată de către secretarul de stat Dean Rusk, de teama declanșării unei crize internaționale, exilații cubanezi, aflați într-o evidentă inferioritate numerică, au fost neutralizați de către forțele militare regulate cubaneze.
La o zi după respingerea agresiunii din Golful Porcilor, ministrul cubanez de externe, Raul Roa, acuza guvernul Statelor Unite că „ar fi declanșat împotriva Cubei un război de invazie, folosindu-și resursele, teritoriul, armele și aparatele de transport pentru a reduce Cuba la condiția rușinoasă de satelit al imperialismului nord-american”.
Responsabilii americani au respins oficial orice implicare a SUA în atacarea Cubei, susținând că aceasta este o problemă între dictatura lui Fidel Castro și poporul cubanez.
Reacția lui Nikita Hrușciov a fost deosebit de promptă. Într-un mesaj adresat președintelui Kennedy pe 18 aprilie, liderul sovietic afirma: „Nu este un secret pentru nimeni faptul că bandele care au cotropit Cuba au fost antrenate, echipate și înarmate de Statele Unite. Nu este totuși prea târziu pentru evitarea unei reacții în lanț (…). Guvernul Statelor Unite are încă posibilitatea să împiedice ca flăcările aprinse de intervenționiști în Cuba să se transforme într-un incendiu imposibil de stins”.
Comentând evenimentele din Cuba, ziarul „New York Times” din 20 aprilie 1961 avea să lanseze un avertisment profetic: „Lupta care se duce acum pentru Cuba este o bătălie dintr-un război lung, complicat și foarte întins. Bătălia cubaneză va fi câștigată sau pierdută în zilele următoare, însă războiul va continua ani și ani…”. Într-adevăr, cu mici armistiții, războiul dintre Est și Vest se va derula pe parcursul următoarelor patru decenii, până la încheierea Războiului Rece.
Implicarea SUA în tentativa de răsturnare de la putere a lui Fidel Castro a determinat o apropiere rapidă a acestuia de Uniunea Sovietică, din dorința de a-și atrage sprijinul principalului adversar al SUA. Alianța acestuia cu Uniunea Sovietică a constituit un important capital de imagine pentru Moscova, care a reușit să își facă un aliat situat la o distanță de numai câteva mile față de coasta Statelor Unite.
3.4.2. Sovieticii – strategii
Prima experiență nucleară sovietică, înregistrată pe 24 august 1949, a înlăturat monopolul american, înlocuindu-l cu o paritate nucleară ruso-americană.
Încă din 1959 Moscova ajunsese la concluzia că orice viitor război urma să implice o dimensiune nucleară. Ca atare, în același an au fost fondate Forțele de Rachete Strategice.
La 1 septembrie 1961 URSS a reluat experimentele nucleare în atmosferă, iar după două săptămâni Statele Unite au reluat la rândul lor experimentele subterane. La momentul respectiv, URSS dispunea de 75 de rachete intercontinentale la sol și avea capacitatea de a fabrica 25 de rachete anual. Comparativ, SUA dețineau 294 de rachete și erau capabile să producă 100 de rachete pe an.
Responsabilii sovietici erau conștienți de faptul că până în 1970 nu puteau obține paritatea cu Statele Unite în domeniul rachetelor balistice intercontinentale, considerând însă că avantajul calitativ al americanilor poate fi depășit prin amplasarea de rachete balistice cu raza medie de acțiune (2000 de km) în Cuba. Acestea ar fi fost capabile să lovească Washingtonul și aproximativ jumătate din bazele bombardierelor americane pregătite să transporte încărcături nucleare, în mai puțin de 20 de minute. În plus, analiștii militari sovietici considerau că, întrucât sistemul radar de avertizare al SUA era orientat către URSS, atacul lansat din Cuba ar fi întârziat substanțial viteza de reacție a armatei americane.
Primul plan sovietic de invadare a Cubei, codificat Operațiunea „Anadyr”, a fost conceput de către Statul Major General pe 24 mai 1962, în urma unei solicitări exprese a lui Hrușciov exprimate cu ocazia ședinței Consiliului Apărării din 21 mai 1962. Documentul de 7 pagini, având mențiunea Strict Secret de Importanță Deosebită, Exemplar Unic, este semnat de către mareșalul R. Malinovsky, ministrul sovietic al apărării și mareșalul M. Zakharov, șeful Statului Major General, și contrasemnat de general-colonelul Semyon P. Ivanov, secretarul Consiliului Apărării și șef al Directoratului Principal Operații al Statului Major general. El a fost dezbătut în ședința Biroului Politic al PCUS din 24 mai 1962, fiind aprobat în unanimitate. Decizia finală a debarcării forțelor sovietice pe teritoriul cubanez a fost luată de către Biroul Politic al PCUS pe 10 iunie 1962, după obținerea acordului lui Fidel Castro.
La decizia URSS de a amplasa rachete balistice în Cuba a contribuit și pericolul reprezentat de o potențială invazie americană sau sponsorizată de SUA a Cubei. Prezența rachetelor balistice sovietice nu ar fi asigurat doar protecția noului stat comunist, ci ar fi demonstrat hotărârea Uniunii Sovietice de a sprijini țările Lumii a treia angajate pe calea socialismului. În plus, ea ar fi întărit prestigiul lui Fidel Castro în America Latină și ar fi pus într-o postură complet nefavorabilă Statele Unite, demonstrând că Washingtonul este incapabil să prevină astfel de evoluții, nici chiar în imediata sa vecinătate.
Planul sovietic cu privire la amplasarea de rachete balistice pe teritoriul Cubei (codificat Oerațiunea „Anadyr”) a fost definitivat în luna mai 1962, iar până la sfârșitul lunii iulie mai mult de 15 nave sovietice de mare tonaj se aflau în drum spre Cuba, având la bord echipamente militare. La momentul respectiv, directorul CIA, John McCone, l-a avertizat pe președintele Kennedy că unele dintre navele respective transportau probabil rachete, dar în cadrul unei întâlniri a principalilor responsabili americani – John și Robert Kennedy, Dean Rusk și Robert McNamara – s-a decis că sovieticii nu ar fi putut recurge la o astfel de acțiune. Din perspectiva acestora, amplasarea de rachete sovietice în Cuba era irațională, fiind evident că miza cubaneză era mult prea importantă pentru ca SUA să asiste pasivă la transformarea insulei într-un „portavion” sovietic.
În momentul rupturii dintre SUA și Cuba, Uniunea Sovietică nu atinsese nivelul Statelor Unite în ceea ce privește miniaturizarea rachetelor. Experimentarea primei rachete sovietice intercontinentale, în septembrie 1956, eliminase însă invulnerabilitatea pe care SUA o datorau poziției geografice.
3.4.3. Declanșarea crizei
La sfârșitul lunii august 1961 un avion U-2 a fotografiat mai multe rampe de lansare a rachetelor aflate în diferite stadii de construcție (a se vedea Anexa 4). În pofida acestor indicii, pe 4 septembrie președintele Kennedy a asigurat Congresul că nu există o ofensivă a rachetelor sovietice în Cuba. Pe 8 septembrie primul lot de rachete SS-4 a sosit la Havana. Un al doilea transport a fost descărcat pe 16 septembrie. Potrivit planurilor sovietice, pe teritoriul Cubei urmau să funcționeze nouă rampe de lansare – patru pentru rachetele de tipul SS-4 (codificate de către sovietici R 12), având o rază de acțiune cuprinsă între 1600 și 2000 de km. și cinci pentru cele de tipul SS-5 (codificate R 14), având o rază de acțiune de 4000 de km. Pe ansamblu, cele 40 de rachete amplasate în Cuba ar fi urmat să sporească capacitatea primei lovituri nucleare sovietice cu 70%.
Primele fotografii care indicau în mod clar construcția unei rampe pentru lansarea rachetelor SS-4 în apropiere de orașul San Cristobal au fost realizate de două aparate U-2 pe 14 octombrie (a se vedea Anexa 4). Fotografiile indicau cinci baze de rachete balistice aflate în diferite faze de construcție, precum și un număr de 24 de rachete balistice cu rază medie de acțiune (MRBM).
Informația i-a fost transmisă președintelui Kennedy în dimineața zilei următoare de către consilierul pe probleme de securitate națională al Casei Albe, McGeorge Bundy.
Două ore mai târziu are loc o primă consfătuire pe marginea crizei, la care participă, președintele Kennedy, vicepreședintele Lyndon Johnson, secretarii apărării, justiției și de stat, consilierul președintelui pe probleme de securitate națională, generalul Maxwell Taylor, președintele Comitetului Șefilor de Stat Major și ambasadorul Statelor Unite la Paris. Totodată, se solicită și punctul de vedere al lui Dean Acheson, fost secretar de Stat în administrația Truman și al generalului John Mc Clay, fost Înalt comisar în Germania.
O nouă întrunirea avut loc în după-amiaza aceleiași zile. Punctele de vedere ale participanților cu privire la modul de soluționare a crizei au fost diferite. Secretarul Apărării, Robert McNamara a susținut că din punctul de vedere al victimelor, nu există nici o diferență între o rachetă lansată din URSS sau una lansată din Cuba. În opinia sa prezența rachetelor din Cuba nu afecta echilibrul de forțe în ansamblu, limitându-se la a produce consecințe psihologice asupra țărilor din America Latină.
La rândul său, consilierul prezidențial pe probleme de securitate națională a susținut că prezența rachetelor în imediata proximitate a SUA reduce substanțial intervalul de alertă necesar pregătirii loviturii de răspuns în cazul unui atac nuclear.
În opinia lui Dean Acheson prin amplasarea rachetelor balistice sovietice pe teritoriul Cubei, SUA au devenit complet vulnerabile la un atac nuclear. Dacă până la declanșarea crizei rachetelor singurul risc îl considera un atac cu rachete intercontinentale, ulterior teritoriul american era amenințat și de rachete cu rază medie de acțiune. În cazul unor represalii, rachetele americane ar fi urmat să lovească o simplă bază sovietică și nu Centrul, situat pe teritoriul URSS.
Președintele Kennedy a legat instalarea rachetelor din Cuba de atacul lansat de China împotriva Indiei, luând în calcul posibilitatea ca cele două evenimente să reprezinte începutul unui nou război mondial.
Până pe 19 octombrie, zborurile U-2, care s-au succedat aproape continuu, au indicat patru rampe de lansare funcționare.
Inițial, guvernul american a decis să păstreze secretul asupra acestor informații, care au fost aduse la cunoștința a doar 14 înalți responsabili din cadrul Executivului. Marea Britanie a fost informată cu privire la existența rachetelor sovietice în Cuba pe 21 octombrie. O zi mai târziu președintele Kennedy a informat, printr-o alocuțiune televizată, opinia publică din țară și străinătate, cu privire la descoperirea instalațiilor militare sovietice, declarând că orice atac nuclear lansat dinspre Cuba va fi considerat un atac al Uniunii Sovietice, căruia i se va răspunde în consecință.
3.4.4. SUA și dezamorsarea crizei
Oficialii americani au luat în calcul mai multe variante de acțiune. Rând pe rând au fost respinse propunerile privind bombardarea imediată a Cubei (considerată a fi o reeditare a incidentului Pearl Harbour), apelul la o mediere a Națiunilor Unite (considerată a fi mult prea lentă, permițând sovieticilor să livreze și restul echipamentelor necesare finalizării bazelor nucleare), precum și cea privind lansarea unei invazii pe scară largă a insulei, care ar fi întâmpinat dificultăți serioase ca urmare a prezenței în Cuba, alături de armele nucleare tactice, a peste 42.000 de militari sovietici. În plus, ultima variantă ar fi determinat o dezaprobare fermă din partea țărilor Lumii a Treia, care ar fi condamnat agresiunea unui stat de 180 de milioane de locuitori împotriva unei țări de mărimea cubei.
În pofida poziției unor înalți responsabili militari, care s-au pronunțat pentru un răspuns cât mai dur, în cele din urmă Executivul a optat pentru instituirea unei carantine navale asupra Cubei, menită să împiedice continuarea livrărilor de echipamente militare către această țară. Varianta invaziei a fost menținută în rezervă, dispunându-se concentrarea de trupe în Florida (diviziile aeropurtate 82 și 101).
Potrivit instrucțiunilor primite, forțele maritime americane erau abilitate să procedeze la interceptarea tuturor navelor care aveau drept destinație Cuba, procedând la inspectarea și percheziția acestora. În cazul în care acestea ar fi refuzat să se supună inspecțiilor, militarii americani primiseră ordinul de a deschide focul împotriva acestora, până la a le scufunda.
Unul din cele mai discutate aspecte al blocadei navale a vizat legalitatea acesteia. Președintele Fidel Castro a susținut că amplasarea unor instalații de rachete sovietice în țara sa nu constituie o ilegalitate. El a recunoscut că acestea reprezentau o amenințare la adresa SUA, dar a invocat faptul că rachete similare, având drept potențial obiectiv Uniunea Sovietică, erau amplasate la momentul respectiv în Marea Britanie, Italia și Turcia.
În discursul televizat ținut în seara zilei de 22 octombrie, prin care a anunțat instituirea unei zone de carantină în jurul Cubei pe o rază de 500 de mile marine (926 de km), președintele Kennedy a menționat că militarii americani din întreaga lume au fost puși în stare de „alertă specială”, fiind pregătiți „pentru orice eventualitate”. Totodată, liderul american a anunțat că a sesizat Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite, solicitându-i să dispună eliberarea bazelor străine din insulă și să trimită în Cuba o misiune de observatori.
Potrivit declarațiilor ulterioare al purtătorului de cuvânt al președintelui Kennedy, înainte de pronunțarea discursului acesta se consultase telefonic pe cei trei foști președinți: Dwight Eisenhower, Harry Truman și Herbert Hoover.
Anunțul președintelui SUA a răspândit o stare de teroare pe întreaga planetă. Mass-media și opinia publică au început să vorbească tot mai des despre un iminent „Armageddon nuclear”.
La scurt timp după ce televiziunea americană transmisese în direct discursul președintelui Kennedy, unul din comentatorii oficiali ai televiziunii cubaneze menționa: „Este posibil ca dl Kennedy să nu ia în serios avertismentele lansate de Uniunea Sovietică cu privire la Cuba. Noi însă suntem încredințați că nu va exista un nou München și că Uniunea Sovietică nu va face ca Franța lui Daladier și ca Anglia lui Chamberlain, atunci când s-au înclinat în fața amenințărilor lui Hitler”.
Într-o poziție oficială dată publicității în aceiași noapte, Guvernul URSS denunță embargoul instituit de SUA drept „un act de provocare, o violare unilaterală a dreptului internațional, o sfidare la dresa tuturor popoarelor iubitoare de pace… un prim pas spre declanșarea războiului mondial termonuclear”. Comunicatul preciza, totodată, că navele sovietice nu se vor supune embargoului.
Reacția majorității mijloacelor occidentale de informare în masă cu privire la decizia embargoului a fost defavorabilă Americii. Semnificativă în acest sens este poziția exprimată în numărul din 23 octombrie al cotidianului „New York Herald Tribune”: „În lumea de azi Statele Unite nu mai sunt atotputernice. Ele nu pot aplica în același timp doctrina Monroe în emisfera occidentală și doctrina Truman în emisfera orientală”.
Pe 23 și 24 octombrie Hrușciov i-a transmis lui Kennedy scrisori în care a susținut că prezența rachetelor sovietice în Cuba are o justificare defensivă și a reafirmat intențiile pașnice ale Uniunii Sovietice.
Dincolo de aceste declarații liniștitoare, măsurile militare se derulează într-un ritm alert. Ministrul sovietic al apărării, Malinovski, dispune alarmarea bazelor de rachete strategice, a unităților de apărare antiaeriană și a flotei de submarine. La rândul său, mareșalul Andrei Greciko, comandant-șef al forțelor Tratatului de la Varșovia, dispune convocarea comandanților de armată ai țărilor membre, pentru a le comunica unele instrucțiuni privind „punerea în practică a unor măsuri destinate să ridice nivelul pregătirii pentru luptă a trupelor integrate”.
La 23 octombrie are loc o reuniune a Consiliului de Securitate pe tema crizei rachetelor. Iată, pe scurt, pozițiile exprimate de reprezentanții celor trei state implicate:
– Adlai Stevenson (Statele Unite): „Președintele Kennedy a decis aplicarea unei blocade parțiale împotriva expedierilor de arme ofensive la Havana, deoarece recentele evenimente din Cuba – și anume instalarea Războiului Rece în inima celor două Americi – constituie o amenințare la adresa păcii acestui continent și, de fapt, la adresa păcii din întreaga lume (…).
– Mario Garia Inchaustegui (Cuba): „În momentul acesta, când imperialiștii americani flutură deasupra noastră amenințarea cu războiul, noi declarăm în mod solemn că poporul cubanez este gata să moară pentru independența și suveranitatea țării sale…”.
– Valerin Zorin (Uniunea Sovietică): „Afirmațiile americane cu privire la furnizarea de armamente ofensive de către URSS în Cuba sunt în totalitate imaginare și servesc drept pretext pentru noi acte agresive, cu mult mai grave (…)”.
Fiecare din cele trei țări emis câte un proiect de rezoluție care să fie supus aprobării Consiliului de Securitate. În timp ce proiectul SUA cerea „demontarea și retragerea imediată din Cuba a tuturor rachetelor și armelor ofensive”, sub supravegherea unui corp de observatori, proiectul URSS solicita condamnarea SUA, anularea carantinei și încetarea „intervențiilor, în orice formă, în treburile interne ale Republicii Cuba” iar cel cubanez prevedea că „această agresiune unilaterală și directă” reprezintă „punctul culminant al unei serii de acte de agresiune comise împotriva guvernului revoluționar din Cuba și a poporului cubanez de către guvernul Statelor Unite…”.
În seara aceleiași zile intră în vigoare „carantina” împotriva Cubei, anunțată cu o zi în urmă. Forțele americane afectate blocadei erau constituite din patruzeci de nave – un portavion, crucișătoare și distrugătoare, având un efectiv total de 20.000 de militari.
În cadrul unei sesiuni de urgență a Națiunilor Unite, desfășurată pe 25 octombrie, ambasadorul sovietic Valerian Zorin a negat existența rachetelor, dar fotografiile instalațiilor militare sovietice puse la dispoziția participanților de către ambasadorul american, Adlai Stevenson, au probat contrariul.
După numai o zi, poziția reprezentantului sovietic la ONU a fost infirmată de însuși președintele Hrușciov. Pe 26 octombrie sovieticii au înaintat o propunere prin care se ofereau să își retragă rachetele în schimbul angajamentului SUA că nu vor invada Cuba și nu se vor implica în susținerea unei invazii. O a doua propunere sovietică, adusă la cunoștința opiniei publice într-un discurs radiodifuzat al președintelui Hrușciov pe 27 octombrie, solicita în contrapartidă retragerea rachetelor americane din Turcia. Potrivit dezvăluirilor ulterioare ale unor responsabili sovietici implicați în criza rachetelor, Hrușciov a dispus mediatizarea scrisorii din dorința de a genera presiuni din partea opiniei publice americane în direcția soluționării pe cale pașnică a diferendumului.
Momentul de apogeu al crizei a fost atins în aceeași zi, când un aparat U-2 a fost doborât deasupra Cubei, iar un al doilea a fost pe punctul de a fi interceptat deasupra Uniunii Sovietice. Totodată, responsabilii americani au fost informați că mai multe vase comerciale sovietice se află în imediata proximitate a perimetrului de carantină.
Pe 28 octombrie președintele Kennedy a răspuns scrisorilor lui Hrușciov, acceptând în mod public prima propunere a sovieticilor și l-a însărcinat pe fratele său, Robert Kennedy, Procurorul General al SUA, să poarte o discuție cu ambasadorul sovietic Anatoli Dobrinin, în cadrul căreia să accepte și cea de a doua propunere, vizând retragerea celor 15 rachete americane Jupiter amplasate în Turcia. Potrivit dezvăluirilor memorialistice ulterioare, Kennedy i-a solicitat președintelui Hrușciov ca acceptarea celei de a doua propuneri să rămână secretă, pentru a nu fi interpretată ca o concesie, făcută sub amenințare, în detrimentul unei țări aliate a Statelor Unite.
În aceeași zi navele sovietice au făcut cale întoarsă, iar președintele Hrușciov a anunțat într-un discurs radiodifuzat că a ordonat retragerea rachetelor sovietice din Cuba. Prezentarea la radio a poziției Moscovei a avut drept scop prevenirea lansării de către forțele americane a unui atac împotriva Cubei, considerat de către serviciile sovietice de informații ca fiind iminent.
În săptămânile următoare, a avut loc un nou schimb de mesaje confidențiale între Hrușciov și Kennedy, pe tema retragerii de pe insulă a bombardierelor sovietice IL-28.
Carantina instituită asupra Cubei a fost ridicată pe 20 noiembrie 1961, imediat ce bombardierele sovietice au părăsit Cuba.
Ultima chestiune de soluționat între cele două țări a vizat situația celor 1113 luptători anticastriști luați prizonieri cu ocazia invaziei din „Golful Porcilor”. În baza unui acord încheiat între Havana și Washington, aceștia au fost puși în libertate începând cu noaptea de 23/24 decembrie 1961, în schimbul sumei de 53 de milioane dolari în medicamente.
Cel de-al doilea angajament al SUA, referitor la retragerea rachetelor balistice din Turcia, s-a realizat începând cu luna februarie 1963. Pentru Statele Unite, care la momentul respectiv dețineau peste 140 de rachete cu încărcătură nucleară Polaris îmbarcate pe submarine, pierderea poziției din Cuba nu era nici pe departe atât de gravă pe cât căuta să o prezinte propaganda sovietică.
3.4.5. Consecințe
Criza rachetelor a constituit o victorie tactică pentru sovietici, dar în același timp o înfrângere strategică. Spre dezamăgirea comandanților armatei sovietice, încercarea de a dobândi paritatea strategică cu SUA a eșuat. Acest rezultat a subminat poziția lui Hrușciov pe scena politică, contribuind decisiv la înlăturarea acestuia de la putere pe 14 octombrie 1964, la exact doi ani de la declanșarea crizei rachetelor.
La rândul lor, modul de finalizare a crizei i-a nemulțumit și pe comandanții armatei americane. Sentimentele acestora au fost poate cel mai bine exprimate de către Curtis Le May, care i-a spus președintelui Kennedy că aceasta reprezintă „cea mai mare înfrângere din istoria Statelor Unite”.
O serie de documente declasificate la începutul anului 1992 au confirmat faptul că în momentul declanșării crizei pe teritoriul Cubei se aflau 36 de încărcături nucleare tactice funcționale pentru rachetele SS-4 . În opinia unor înalți responsabili militari sovietici implicați în criza rachetelor, cum ar fi generalul Anatoly Gribcov, comandantul forțelor sovietice din Cuba, generalul Issa Pliyev, primise interdicția clară de a nu le folosi, chiar și în cazul unei invazii pe scară largă a insulei.
În mod paradoxal, dezvoltarea armamentelor a adus omenirii speranța păcii, chiar dacă este vorba de o pace bazată pe teamă. Începând cu anul 1962 ambele puteri vor face eforturi pentru găsirea unor modalități alternative de promovare a propriilor interese.
Una din lecțiile desprinse de URSS în urma crizei rachetelor a fost aceea a necesității dezvoltării unei capacități navale care să îi permită să intre în clubul marilor puteri navale. O schimbare de concepție radicală pentru o țară care de la războaiele napoleniene la cel de-al doilea război mondial adoptase o concepție strategică exclusiv continentală, profitând de imensitatea teritoriului și de condițiile climaterice deosebit de vitrege pentru a-și înfrânge adversarii.
Analiștii care s-au preocupat de criza rachetelor din Cuba au evidențiat faptul că aceasta s-a derulat pe baza unei „logici nucleare” proprii. Președintele Kennedy nu a acordat credibilitate amenințării lui Hrușciov de a apăra Cuba până la capăt, chiar cu prețul unui război nuclear, luând în considerare o serie de argumente mai mult sau mai puțin evidente, de la inferioritatea globală a Uniunii Sovietice și distanța foarte mare care separa Cuba de teritoriul URSS, la mediocritatea mizei în raport cu interesele strategice ale Moscovei. Evident că reacțiile celor doi lideri au luat în calcul nu doar resursele militare de care dispuneau la momentul respectiv, ci și imaginea pe care și-o făcuseră unul despre celălalt. Pe baza acesteia, în punctele de maximă tensiune ale crizei Hrușciov a conștientizat faptul că președintele american nu va da înapoi, după cum și Kennedy a realizat că Hrușciov nu va lua o decizie care va declanșa inevitabilul.
Principiul „coexistenței pașnice”, care se va impune în relațiile politice internaționale în deceniile următoare, a constituit o consecință inevitabilă a „logicii nucleare” .
Perioada inclusă între criza rachetelor și încheierea tratatelor privind controlul armamentelor, la începutul anilor '70, s-a caracterizat prin eforturile din ce în ce mai mari depuse de Statele Unite și Uniunea Sovietică pentru menținerea controlului asupra propriilor sfere de influență.
În 1965 președintele Lyndon B. Johnson a dispus debarcarea a 22.000 de militari americani în Republica Dominicană, pentru a preveni „declanșarea unei noi revoluții cubaneze”. În același an un număr identic de militari a fost trimis în Vietnamul de Sud, pentru a susține un guvernul aliat împotriva amenințării comuniste reprezentate de Vietnamul de Nord, condus de președintele Ho Chi Min, care se bucura de sprijinul Chinei și Uniunii Sovietice. Doi ani mai târziu, din dorința de a îngrădi expansiunea comunismului, președintele SUA a suplimentat cu 25.000 numărul militarilor americani din această țară.
După câștigarea alegerilor de către președintele Richard M. Nixon, în 1968, SUA a promovat o politică de dezangajare militară treptată în Vietnam, propunându-și drept obiectiv constituirea unei armate sud-vietnameze capabilă să poarte războiul prin forțe proprii. Această schimbare de opțiune a fost un rezultat al „doctrinei Nixon”, în conformitate cu care Statele Unite urmau să participe la apărarea și dezvoltarea statelor aliate, lăsând însă responsabilitatea primară pentru viitorul statelor respective în sarcina cetățenilor lor.
Trupele americane s-au retras din Vietnam în 1973, războiul încheindu-se doi ani mai târziu cu un bilanț deosebit de tragic: un milion de morți în rândul combatanților și alte patru milioane din rândul populației civile.
În 1968 armatele statelor membre ale Tratatului de la Varșovia (Uniunea Sovietică, RDG, Polonia și Ungaria) au invadat Cehoslovacia, în conformitate cu „doctrina Brejnev”, care milita pentru datoria țărilor socialiste de a proteja cuceririle socialiste, oriunde acestea ar fi fost puse în pericol.
Astfel de gesturi au cauzat prejudicii serioase în planul credibilității și al imaginii, atât Statelor Unite, cât și Uniunii Sovietice.
Dacă în plan extern Uniunea Sovietică a reușit să obțină la jumătatea anilor '70 o serie de succese semnificative (unificarea Vietnamului – 1976, victoria unor revoluții socialiste în Asia de Sud-vest, America Latină și Africa), în plan intern dificultățile au început să se acumuleze nu doar în plan economic, ci și politic. În 1982 Leonid Brejnev a încetat din viață, fiind înlocuit pentru scurt timp de către Iuri Andropov, căruia i-a succedat Constantin Cernenko. În 1985, după moartea prematură a lui Cernenko, Biroul Politic al PCUS l-a ales în funcția de secretar general al Partidului pe Mihail Gorbaciov. Sub conducerea acestuia, relațiile sovieto-americane au cunoscut o destindere semnificativă. Gorbaciov a plasat în funcții de conducere un grup de tehnocrați relativ tineri, adepți ai unei politici de liberalizare economică și politică, bazată pe conceptele de „perestroika” (restructurare economică) și „glasnost” (democratizare).
3.4.6. România și criza din Cuba
Într-un studiu intitulat „Când și de ce s-a distanțat România de Pactul de la Varșovia”, prezentat în luna ianuarie 1993 cu prilejul Conferinței de la Moscova intitulată „Noi probe în istoria Războiului Rece”, Raymond Garthoff, fost ambasador, specializat în istoria diplomației, a susținut că distanțarea treptată a lui Gheorghe Gheorgiu Dej și după 1965 a succesorului său, Nicolae Ceaușescu, față de Moscova și Blocul Estic a avut drept factor accelerator criza rachetelor din Cuba. Tensiunile generate de această criză au produs efecte în întreaga lume. În timp ce marea majoritate a țărilor membre NATO și ale Tratatului de la Varșovia și-au exprimat susținerea necondiționată față de SUA și respectiv URSS, au existat și state care au ținut să își nuanțeze pozițiile. Un astfel de stat a fost și România. În opinia istoricului american, după criza rachetelor din octombrie 1962 Bucureștiul a decis să se dezangajeze de o implicare automată în cazul în care liderul Tratatului de la Varșovia s-ar fi angrenat din nou într-o situație cu un grad de risc similar.
La momentul respectiv relațiile româno-americane se situau la un nivel minimal. Această situație se va modifica însă radical în toamna anului 1963, din inițiativa părții române. Aflat la New York cu ocazia deschiderii Adunării Generale a Națiunilor Unite, ministrul de externe Corneliu Mănescu i-a solicitat o întâlnire Secretarului de Stat Dean Rusk. Întâlnirea s-a produs într-un cadru privat pe 4 octombrie, în prezența unui singur interpret român. Cu acest prilej, oficialul român i-a mărturisit șefului diplomației americane că țara sa nu a fost consultată cu privire la decizia sovieticilor de a amplasa rachete nucleare în Cuba și, ca atare, consideră că România nu a participat la disputa sovieto-americană. Prin acest demers Guvernul român dorea ca Statele Unite să înțeleagă că România va fi neutră în orice conflict generat de astfel de acțiuni ale sovieticilor și că este interesat în a obține garanții că, în eventualitatea declanșării unui conflict, SUA nu vor lovi România în baza presupunerii greșite că se va alia cu Uniunea Sovietică într-un astfel de război.
În replică, Dean Rusk l-a asigurat pe ministrul român de externe că Statele Unite vor menaja orice țară care nu va participa la acțiuni militare împotriva Statelor Unite și aliaților săi, sau nu va permite ca teritoriul său să fie utilizat în acest scop. În acest sens Secretarul de Stat a precizat că pentru Statele Unite ar fi important să știe dacă pe teritoriul României se află arme nucleare și că dacă Statele Unite ar primi asigurări în acest sens, ar ține cont de ele în alegerea potențialelor ținte. Corneliu Mănescu a răspuns că în România nu se află nici un fel de arme nucleare și că Bucureștiul este decis să ofere Statelor Unite orice facilități consideră necesare pentru a se asigura de acest lucru.
Dată fiind sensibilitatea subiectului, susține, Raymond Garthoff, conținutul discuțiilor a fost ținut secret de către ambele părți, neexistând până în prezent documente care să ateste că negocierile au fost aduse la cunoștința statelor membre NATO sau Uniunii Sovietice.
În Anexa 2 este prezentată criza Rachetelor din Cuba în ordine cronologică și în Anexa 3 sunt prezentate imagini din conflictul din Cuba.
Concluzii
Parcurgerea bibliografiei în procesul de documentare a lucrării a dus la concluzia că fiecare din cele două crize continuă să genereze opinii divergente nu doar în ceea ce privește responsabilitatea declanșării sau a consecințelor produse în plan local, regional sau global, ci și cu privire la semnificația crizei în ansamblul Războiului Rece.
În literatura dedicată revoluției ungare de la 1956 există mai multe puncte de vedere privind semnificația istorică și politică a acesteia, fiind considerată: revoluție socialistă democratică, vizând crearea unei societăți comuniste mai liberale, după modelul Iugoslaviei sau a unui socialism social-democrat de tipul celui suedez; revoluție naționalistă democrată, urmărind să pună bazele unei economii capitaliste în Ungaria; revoluție anarhistă, având drept obiectiv crearea unui nou tip de societate, bazat pe consiliile muncitorești, revoluție fascistă, menită să instaureze un regim de tip hortyst și o economie feudală.
De-a lungul jumătății de deceniu care s-a scurs de la evenimentele din 1956, acestea au fost calificate în cele mai diverse moduri: revoltă, răscoală, puci, revoluție sau contrarevoluție.
În opinia majorității istoricilor, revoluția ungară din 1956 a fost o revoluție populară îndreptată menită să scoată Ungaria de sub influența sovietică, suprimată cu brutalitate de către Moscova. Bilanțul intervenției sovietice a fost deosebit de tragic, totalizând peste 30.000 de morți în rândul insurgenților, 7.000 de morți în rândul trupelor sovietice și determinând aproape un sfert de milion de cetățeni ungari să-și părăsească țara, refugiindu-se în străinătate.
Dincolo de consecințele imediate ale crizei, revoluția din Ungaria a știrbit în mod grav imaginea pozitivă de care s-a bucurat Uniunea Sovietică în rândul opiniei publice internaționale pentru pierderile suferite în cel de-al doilea război mondial. Pentru simpatizanții comuniști din țările occidentale, reprimarea revoluției ungare a reprezentat un moment de cotitură: mulți dintre susținătorii Uniunii Sovietice și-au modificat radical opiniile politice după 1956, conștientizând că „poporul eliberator” are și o altă fațetă decât cea susținută prin imensul aparat de propagandă orchestrat de Moscova.
Imre Naghy a fost primul om politic din țările socialiste care a întreprins ceva practic în direcția reformării din interior a sistemului socialist, militând pentru o societate socialistă deschisă, democratică. Întreprindere ce va fi reluată în 1968 în Cehoslovacia, în 1980 în Polonia și apoi, cu rezultate decisive asupra întregului sistem, de către Mihail Gorbaciov, începând cu 1985.
În opinia ex-premierului ungar, ocuparea țării sale de către trupele sovietice trebuie privită „ca o verigă în lanțul măsurilor militare generale îndreptate împotriva blocului atlantic și ca un pretext pentru mascarea acestora”. Cauza reală nu a constituit-o „contrarevoluția”, așa cum au susținut responsabilii sovietici, ci situația internațională încordată (criza Suezului, situația Berlinului, evenimentele din Polonia) și, înainte de toate, „tendința sovietică de a-și apăra statutul de mare putere militară”.
În acest context, reține atenția următoarea afirmație a ambasadorului Ungariei la București, Ferenc Keleti: “Intensificarea contrarevoluției în Ungaria, concomitent cu atacurile britanice, franceze și israeliene asupra Egiptului, au dus la conturarea unei temeri legate de un nou război mondial”.
Președintele URSS, Nikita Hrușciov, a sesizat corect ocazia de a profita de ruptura dintre aliații occidentali și de implicarea lui Eisenhower în alegerile prezidențiale, deci de imposibilitatea SUA de a opta pentru o soluție militară. În paralel cu lansarea prin mass-media a unor avertismente privind iminenta implicare a Armatei Roșii în sprijinul Egiptului în cazul în care Franța și Marea Britanie nu își retrăgeau rapid forțele armate din Suez, Hrușciov a jucat în continuare cartea diplomatică, propunând o rezolvare comună, sovieto-americană, a situației de criză. Strategia sovietică a fost încununată de succes: în cadrul Națiunilor Unite SUA a adoptat o rezoluție care condamna acțiunea anglo-franceză, forțând retragerea trupelor acestora din Suez și înlocuirea lor cu o forță ONU.
În ceea ce privește poziția Washingtonului față de intervenția armatei sovietice în Ungaria, Statele Unite s-au limitat la a condamna formal intervenția, lăsând să se înțeleagă că nu vor sprijini cu forța militară „eliberarea națiunilor captive”, recunoscând astfel monopolul politic al Moscovei în regiune. Această poziție se încadrează în politica externă promovată constant de SUA pe parcursul Războiului Rece: acțiuni pe frontul secret în conjuncturi favorabile, menite să sprijine, pe cât posibil, orice breșă apărută în Blocul Estic și evitarea provocării unei confruntări militare decisive cu URSS.
Între sutele de crize cu care s-a confruntat omenirea în istoria frământată a secolului XX, criza rachetelor din Cuba a marcat un moment crucial în desfășurarea relațiilor internaționale. Ea demonstrat în mod clar eficiența teoriei de descurajare prin escaladare nucleară, urmată de reglementarea pașnică a situației conflictuale.
În mod unanim, istoricii și analiștii politici susțin că această criză a fost cea mai gravă survenită după încheierea celui de-al doilea război mondial. Documentele declasificate publicate în ultimii ani cu privire la evenimentele din luna octombrie 1962 confirmă faptul că timp de 13 zile omenirea s-a aflat în pragul unui război nuclear ale cărei consecințe asupra viitorului omenirii sunt incalculabile.
Un merit incontestabil în evitarea catastrofei a revenit celor doi șefi de state, ale căror decizii, bazate pe schimburi de mesaje prin canale diverse (de la mass-media și canale diplomatice, la canalele asigurate de serviciile de informații) au fost cruciale pentru dezamorsarea stării conflictuale. Opțiunea lui Kennedy pentru soluția carantinei în detrimentul unor lovituri militare directe, pentru a-i lăsa „spațiu de manevră” adversarului, ca și decizia lui Hrușciov de a respecta blocada navală americană, s-au numărat printre cele mai importante hotărâri care au prevenit declanșarea războiului.
Lecția cubaneză a demonstrat că dialogul și compromisul pot preveni un conflict cald. După cum afirma Hrușciov în 1962, „Ei vorbesc despre cine a câștigat și cine a pierdut. Rațiunea umană a câștigat. Omenirea a învins”. Un punct de vedere deplin justificat, cu atât mai mult cu cât estimările ulterioare au evaluat numărul posibil al victimelor la 120.000 de milioane (câte 60 pentru fiecare din cei doi beligeranți).
Criza din tomna anului 1962 a evidențiat în mod clar necesitatea menținerii unui contact permanent între cele mari puteri pentru evitarea, în situații de criză, a oricăror neînțelegeri care ar fi putut degenera într-un război nuclear. Aceasta cu atât mai mult cu cât ambele părți erau deosebit de îngrijorate de posibilitatea ca un accident (un meteorit, explozia unui stoc de arme, lansarea unei rachete ca urmare a unei erori umane sau a unui incident mecanic etc.) să fie interpretat drept un atac premeditat, declanșând o ripostă supradimensionată.
Drept rezultat, la șase luni după depășirea crizei, pe 20 iunie 1963, SUA și URSS au parafat la Geneva un acord prin care Washingtonul și Moscova urmau să fie conectate printr-un mijloc direct de comunicare („telefonul roșu”), care să permită clarificarea oricăror neînțelegeri în situații de criză, care ar fi putu fi interpretate greșit ca preparative pentru un atac nuclear.
La scurt timp, pe 5 august 1963, SUA, Marea Britanie și URSS au semnat Tratatul de la Moscova, referitor la încetarea experimentelor nucleare. Principala motivație a acestui acord a constituit-o preocuparea liderilor celor trei puteri nucleare în ceea ce privește consecințele posibile ale răspândirii acestei categorii de armament. Așa cum afirma președintele Harry Truman după bombardarea Hiroșimei, bomba atomică era considerată mult prea periculoasă „pentru a fi lăsată în seama unei lumi fără lege”.
Concluzionând, criza rachetelor din Cuba a dovedit, în plin Război Rece, că dialogul între cele două superputeri posesoare ale unui impresionant arsenal nuclear era nu doar necesar, ci indispensabil pentru evitarea unei catastrofe globale. Începând cu luna octombrie 1962, „coexistența pașnică” nu va mai fi considerată un simplu slogan propagandistic, ci un principiu care va sta la baza politicii de „destindere” de la sfârșitul anilor '70. Gravitatea situației i-a determinat pe principalii protagoniști ai Războiului Rece să-și mențină antagonismele în cadrul „logicii nucleare”, făcându-i conștienți de faptul că un conflict armat generalizat ar fi determinat, fie direct, fie indirect (prin escaladare), „apocalipsa nucleară”.
În pofida numărului impresionant de lucrări dedicate istoriei Războiului Rece după încheierea acestuia, există încă numeroase „pete albe” cu privire la episoade semnificative ale confruntării de jumătate de secol dintre Est și Vest. Perioada cuprinsă între 1945 și 1991 așteaptă, pentru a fi elucidată, „cercetări, studii, monografii din cele mai diverse domenii, de la istorie la sociologie și economie, de la politologie la psihologie socială și morală”.
Anexe
Anexa 1. Cronologia crizei ungare
23 octombrie
ora 12.53 – Radio Kossuth transmite un comunicat al ministerului de interne prin care anunță interzicerea demonstrației care urma să aibă loc în după-amiaza aceleiași zile. Ulterior permisiunea pentru marș este acordată.
ora 15 – marșul studenților pornește de la statuia lui Petõfi, situată în Pesta, îndreptându-se spre statuia lui Bem, situată pe malul opus. Simultan, un grup de studenți din Buda pornesc spre aceeași destinație
ora 17 – primii protestatari ajung în Piața Lajos Kossuth. O oră ai târziu, în piață se află deja aproximativ 200.000 de demonstranți. Simultan, un grup de studenți se adună în fața clădirii Radioului, solicitând citirea pe post a unei declarații în 16 puncte. Forțele de ordine blochează accesul în clădire
ora 20 – Comitetul Central al Partidului Comunist Ungar intră în sesiune de urgență. Ernõ Gerõ solicită Moscovei să autorizeze intervenția forțelor sovietice aflate în Ungaria.
ora 21 – Imre Naghy ține un discurs din balconul clădirii Parlamentului
ora 21.37 – un grup de demonstranți răstoarnă statuia lui Stalin. Au loc atacuri asupra centralelor telefonice, tipografiilor și mai multor uzine militare. Ulterior, sunt atacate secțiile de poliție, precum și sediile instituțiilor militare
ora 23 – corpurile speciale sovietice staționate la Székesfehérvár primesc ordinul de a ocupa Budapesta
în cursul nopții au loc demonstrații și în alte orașe de pe teritoriul Ungariei: Székesfehérvár, Mosonmagyaróvár, Sopron și Veszprém. În Debrețin, angajați ai AVH au deschis focul asupra demonstranților, omorând trei persoane
24 octombrie
ora 3 – primele unități blindate sovietice intră în Capitală
ora 8.13 – postul oficial de radio anunță confirmarea lui Ernõ Gerõ în funcția de prim-secretar al partidului și desemnarea lui Imre Naghy ca prim-ministru
ora 8.45 – se anunță la radio instituirea stării de urgență. Angajați ai AVH deschid focul împotriva demonstranților în Districtul 5 al Capitalei
ora 12.10 – într-un discurs radiodifuzat, Naghy face un apel la calm și încetarea luptelor. Confruntările continuă în vecinătatea Radioului. Se formează primul consiliu al muncitorilor în cadrul Fabricii de Lămpi Incandescente din Budapesta
insurgenții capturează importante cantități de armament. Soldații sovietici deschid focul asupra demonstranților în fața Primăriei din Székesfehérvár, omorând șase persoane. Trupe sovietice suplimentare sunt transferate în Ungaria. Agenția de știri Tass anunță înfrângerea „insurecției contra-revoluționare”. În cursul zilei sosesc la Budapesta trimișii speciali ai Moscovei Anastas Mikovan și Mihail Suslov
25 octombrie
primele ore ale dimineții – unități ungare și sovietice reocupă clădirea Radioului. Apare primul ziar revoluționar intitulat „Adevărul” (Igazság).
ora 10.00 – aproximativ 8.000 de demonstranți ocupă Piața Kossuth, unde trupele sovietice care păzeau clădirea Parlamentului fraternizează cu protestatarii.
ora 11.15 – tancuri sovietice pătrund în piață, deschizând focul asupra mulțimii. În schimbul de focuri, sunt ucise aproximativ 80 de persoane, alte 150 fiind rănite
ora 12.32 – postul de radio transmite un comunicat al Comitetului Central, anunțând demiterea lui Ernõ Gerõ și numirea ca prim-secretar a lui János Kádár.
în cursul zilei – în sprijinul trupelor sovietice din Ungaria sosește din România Divizia Abaturov. Se formează noi comitete muncitorești și studențești. Protestele se extind în mai multe orașe ungare, înregistrându-se mai multe atacuri asupra unor convoaie sovietice.
26 octombrie
ora 16.13 – se transmite un comunicat radiodifuzat al Comitetului Central prin care se promite numirea unui nou guvern
ora 17.32 – este transmis la radio un anunț privind amnistierea tuturor celor care depun armele până la ora 10.00
în cursul zilei – se înregistrează schimburi de focuri între demonstranți și trupele sovietice în mai multe orașe, soldate cu sute de morți și răniți. Continuă formarea de comitete revoluționare. Sunt eliberați deținuții din mai multe lagăre de muncă. Statele Unite, Marea Britanie și Franța propun o reuniune de urgență a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, pentru a dezbate criza ungară.
27 octombrie
ora 11.18 – se anunță la radio componența unui nou Guvern
în cursul zilei – continuă luptele dintre demonstranți și trupele sovietice, care solicită sprijinul aviației. Ambasadorii Statelor Unite, Marii Britanii și Franței la Națiunile Unite poartă discuții secrete cu privire la insurecția ungară. Primele ajutoare din partea Crucii Roșii Internaționale ajung în Budapesta.
28 octombrie
ora 14.00 noul guvern condus de Imre Naghy depune jurământul
în cursul zilei – în cadrul unei ședințe a Comitetului Central János Kádár anunță un nou program menit să rezolve criza politică, care primește acordul sovieticilor. Conducerea partidului este încredințată unui organism special, Prezidiul, prezidat de János Kádár și format din Antal Apró, Ferenc Münnich, Imre Nagy și Zoltán Szántó. Evenimentele din zilele anterioare sunt descrise drept o mișcare democratică națională vizând obținerea independenței și democratizarea vieții politice. Imre Naghy anunță retragerea imediată a trupelor sovietice din Budapesta și declanșarea de negocieri privind retragerea tuturor forțelor sovietice din Ungaria. Alte măsuri vizează dizolvarea AVH, amnistia generală, declararea ca zi națională a datei de 15 martie (victoria revoluției de la 1848), stoparea procesului de colectivizare forțată a agriculturii, crearea unor noi forțe de securitate. Demonstrațiile continuă în mai multe orașe, în paralel cu formarea de organizații revoluționare locale. Hrușciov informează prezidiul Comitetului Central al PCUS cu privire la situația din Ungaria, luându-se decizia suplimentării numărului militarilor sovietici din această țară. Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite introduce pe agenda sa „criza ungară”.
29 octombrie
primele ore ale dimineții – principalii lideri comuniști, în frunte cu Ernõ Gerõ, pleacă la Moscova la bordul unor avioane sovietice
ora 8.00 – trupele ungare încep să preia de la cele sovietice controlul sediilor instituțiilor publice
în cursul zilei – se înregistrează ciocniri sporadice între protestatari și trupe sovietice în mai multe districte ale Capitalei. Austria își închide frontiera cu Ungaria. Israelul lansează un atac asupra Egiptului în Peninsula Sinai, declanșând Războiul din Suez.
30 octombrie
ora 14.30 – Imre Naghy anunță prin radio încheierea sistemului partidului unic, formarea unei coaliții guvernamentale și declanșarea pregătirilor pentru alegeri libere
în cursul zilei – Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite se întrunește pentru a discuta „Criza Suezului”. În Polonia au loc mai multe demonstrații în sprijinul revoluției ungare. În orașul Timișoara un marș la care participau aproximativ 2500 de studenți de la Universitatea Politehnică este dispersat de trupele de securitate
31 octombrie
ora 12.00 – se încheie retragerea trupelor sovietice din Budapesta.
în cursul zilei – noi unități sovietice pătrund pe teritoriul Ungariei. Hrușciov propune Comitetului Central intervenția militară împotriva revoluției ungare, decizia fiind luată cu unanimitate de voturi. La Washington, președintele Eisenhower își exprimă într-un discurs prezentat la radio și televiziune admirația pentru poporul ungar. La Timișoara continuă protestele, în urma intervenției forțelor de securitate fiind arestați aproximativ 3000 de demonstranți. Demonstrații în sprijinul revoluției ungare au loc și la Cluj-Napoca, Oradea și Târgu-Mureș.
1 noiembrie
ora 7.30 – trupele sovietice înconjoară aeroportul Ferihegy din Budapesta. În următoarele ore aproape toate aeroporturile din Ungaria sunt ocupate de unități ale Armatei Roșii
în cursul zilei – guvernul ungar protestează față de continuarea sosirii trupelor sovietice și ocuparea aeroporturilor, anunțând retragerea Ungariei din Tratatul de la Varșovia și solicitând ajutorul Națiunilor Unite. Odată cu lăsarea întunericului, primele unități sovietice înconjoară Budapesta. În România se instituie măsuri de urgență în Timișoara, Arad și alte orașe cu minorități ungare semnificative. Le Cluj-Napoca au loc demonstrații studențești solicitând acordarea de drepturi democratice. Armata iugoslavă este plasată în stare de alertă maximă, ocupând poziții la frontiera cu Ungaria.
2 noiembrie
ora 9.00 – este desemnată o delegație guvernamentală care să negocieze cu Uniunea Sovietică
în cursul zilei – trupele sovietice își stabilesc Cartierul General în Szolnok. Mareșalul Ivan Konev, comandantul șef al forțelor Tratatului de la Varșovia sosește în Ungaria, dispunând reprimarea revoluției în data de 4 noiembrie. Hrușciov și Malenkov se întâlnesc la București cu președinții României, Cehoslovaciei și Bulgariei, pentru a-i informa de iminența intervenției militare. Ulterior o discuție similară are loc la Brioni, Yugoslavia, cu președintele Tito.
3 noiembrie
ora 12.00 – în Parlamentul din Budapesta au loc negocieri cu partea sovietică referitoare la retragerea trupelor de pe teritoriul Ungariei. Unități ale armatei ungare continuă să ocupe poziții defensive în jurul Budapestei
ora 22.00 – ofițeri KGB arestează delegația guvernului ungar condusă de Pál Maléter, care purta negocieri cu Înaltul Comandament al Forțelor Armate Sovietice din Ungaria
în cursul nopții – unități sovietice înconjoară principalele orașe ungare și închid frontiera cu Austria. La Moscova este format un guvern alternativ prezidat de János Kádár și Ferenc Münnich. Ambasadorul Statelor Unite la Națiunile Unite a introdus în Consiliul de Securitate o rezoluție prin care solicita retragerea trupelor sovietice din Ungaria.
4 noiembrie
ora 4.15 – trupele sovietice lansează un atac general împotriva Budapestei, la care participă cinci divizii conduse de generalul maior K. Grebennik.
ora 5.20 – este transmis la radio un apel la rezistență al lui Imre Naghy, repetat în limbile engleză, franceză, germană, rusă, cehă și poloneză.
orele 6 – 8 – majoritatea membrilor guvernului Nagy se refugiază la ambasada iugoslavă. Trupele sovietice ocupă ministerele apărării și de interne și înconjoară clădirea Parlamentului
în cursul zilei – garda națională opune rezistență, înregistrându-se numeroase victime de ambele părți. Forțele sovietice ocupă mai multe orașe. János Kádár este adus de la Moscova la Szolnok cu un avion militar.
5 noiembrie
Sovieticii ocupă clădirea Radioului. Rezistența continuă în toate orașele ungare.
6 noiembrie
rezistența continuă, deși scade vizibil în intensitate. Sovieticii solicită gărzii naționale să capituleze necondiționat.
7 – 9 noiembrie
atacul trupelor sovietice împotriva punctelor de rezistență se întețește, fiind utilizate tancurile și artileria grea.
10 noiembrie
rezistența devine sporadică. Guvernul iugoslav confirmă dreptul la azil politic al lui Imre Nagy și al celorlalți membri ai guvernului său.
22 noiembrie
Imre Naghy, însoțit de mai mulți colaboratori, părăsește ambasada iugoslavă într-un autobuz militar sovietic, după ce a primit asigurări că va fi transportat în siguranță în Iugoslavia. Arestat de forțe sovietice, el este transportat la cartierul general al KGB iar o zi mai târziu este expediat în România la bordul unui avion militar sovietic.
Anexa 2. Cronologia crizei rachetelor din Cuba
1959
1 ianuarie – Fidel Castro preia puterea în Cuba, după șase luni de activitate revoluționară soldată cu răsturnarea de la putere a generalului Fulgencio Batista
28 octombrie – Statele Unite și Turcia încheie un acord privind instalarea a 15 rachete balistice americane de tip Jupiter pe teritoriul Turciei
1960
15 februarie – în urma unei vizite întreprinse de vice-premierul sovietic Anastase Mikoian la Havana, Uniunea Sovietică încheie o serie de acorduri economice și comerciale cu această țară
17 martie – președintele Eisenhower aprobă ca primele grupuri de exilați cubanezi să fie antrenate de către CIA
7 mai – URSS și Cuba stabilesc relații diplomatice
16 august – are loc prima tentativă de asasinare a lui Castro orchestrată de către CIA (potrivit unei anchete a Senatului Statelor Unite, între 1960 și 1965 s-au înregistrat opt astfel de tentative)
28 august – Statele Unite instituie embargoul asupra comerțului cu Havana
septembrie 1960 – primele vase sovietice transportând echipament militar acostează în Cuba
19 decembrie – Cuba și URSS emit un comunicat comun, prin care cea dintâi anunță că se aliniază la politica internă și externă promovată de Moscova
1961
3 ianuarie – Statele Unite suspendă relațiile diplomatice cu Cuba
20 ianuarie – în discursul ținut cu ocazia investirii ca președinte al SUA, John F. Kennedy solicită URSS să nu intervină în emisfera americană
14 aprilie – bombardiere B 26 pilotate de exilați cubanezi atacă principalele baze aeriene din Cuba
17 aprilie – 1500 de exilați anticastriști, instruiți și echipați de CIA, debarcă în „Golful Porcilor”
18 aprilie – Nikita Hrușciov îi solicită președintelui Kennedy să pună capăt agresiunii împotriva Cubei
19 aprilie – Fidel Castro anunță „strivirea forțelor invazioniste”; forțele armate cubaneze ucid 114 exilați anticastriști și capturează 1189
3o noiembrie – președintele Kennedy autorizează un nou plan de răsturnare de la putere a lui Castro (operațiunea „Mongoose”), a cărui îndeplinire este încredințată unei structuri speciale a CIA – Task Force W
1 decembrie – Fidel Castro se proclamă „marxist-leninist”
1962
30 ianuarie – Conferința Organizației Statelor Americane, desfășurată la Punta del Este (Uruguay) decide eliminarea Cubei din această organizație
4 februarie – președintele Kennedy instituie embargoul asupra tuturor produselor cubaneze importate în Statele Unite
martie – are loc procesul exilaților cubanezi capturați în „Golful Porcilor”
aprilie – toate rachetele balistice americane amplasate în Turcia devin operaționale
– aflat în vacanță în Crimeea, președintele sovietic Nikita Hrușciov creionează planul debarcării rachetelor balistice sovietice în Cuba; proiectul este dezbătut cu un număr restrâns de responsabili sovietici
mai – ambasadorul sovietic în Cuba, Aleksandr Alexeiev primește dispoziții de a „tatona” poziția lui Castro față de acest plan
30 mai – Cuba își dă acceptul la debarcarea pe teritoriul său a armamentului nuclear sovietic
2 iulie – Fidel Castro efectuează o vizită la Moscova pentru a fixa detaliile proiectului
14 iulie – presa cubaneză solicită închiderea bazei americane de la Guantánamo
2 septembrie – ministrul cubanez al industrei, „Che” Guevara întreprinde o vizită la Moscova; cu acest prilej, URSS anunță suplimentarea ajutorului militar acordat Cubei din cauza „amenințărilor proferate de cercurile agresive imperialiste”
2 august – președintele Kennedy este informat de prezența pe teritoriul Cubei a unor baterii antiaeriene sovietice de tipul SAM
7 septembrie – grupul republican din Congres solicită adoptarea unei rezoluții care să îl autorizeze pe președintele Kennedy să utilizeze forța drept răspuns la amenințarea cubaneză
11 septembrie – Moscova emite un comunicat în care susține că atacarea Cubei de către SUA ar putea marca „începutul declanșării unui război”
13 septembrie – Senatul Statelor Unite aprobă în unanimitate mobilizarea a 150.000 de rezerviști în caz de necesitate
19 septembrie – comisiile senatoriale pentru afaceri externe și forțe armate adoptă o rezoluție prin care Statele Unite se angajează „să împiedice prin toate mijloacele, inclusiv prin forța armată, ca regimul marxist-leninist stabilit în Cuba să-și extindă activitatea agresivă sau subversivă în altă parte a emisferei”
24 septembrie – Camera Reprezentanților adoptă, la rândul său, o rezoluție prin care se exprimă hotărârea Statelor Unite de a se opune creșterii potențialului militar sovietic în Cuba
14 octombrie – un avion de spionaj american de tipul U-2 realizează primele fotografii indicând prezența unor rachete balistice sovietice cu rază medie de acțiune în Cuba
15 octombrie – un grup restrâns de oficiali ai administrației este convocat la Casa Albă pentru a fi pus în temă cu descoperirea rachetelor;
16 octombrie – ora 8.45 – președintele Keneddy este informat de către consilierul pe probleme de siguranță națională de situația creată
– ora 11.45 – are loc o primă reuniune a Comitetului Executiv al Consiliului Național de Securitate
– ora 18.30 – se desfășoară o a doua ședință a Comitetului Executiv, fiind discutate mai multe variante de acțiune )politică, politică-militară și militară), fără a se lua o decizie
17 octombrie – în urma vizitei întreprinse de președintele Algeriei, Ahmed Ben Bella, în Cuba, este dat publicității un comunicat algeriano-cubanez, prin care se solicită Statelor Unite să își evacueze baza de la Guantanamo
22 octombrie – ora 7.00 – într-un discurs televizat cu durata de 17 minute președintele Kennedy anunță că o serie de arme ofensive sovietice se află în Curs de instalare în Cuba și că a decis într-o primă etapă aplicarea unei „carantine” pentru a împiedica intrarea acestui tip de arme pe teritoriul insulei
23 octombrie – din ordinul președintelui Castro forțele armate ale Cubei sunt mobilizate integral, ajungând la un efectiv de 270.00 de militari; în cadrul unei reuniuni a Consiliului de Securitate al ONU, reprezentanții SUA, URSS și Cubei prezintă proiectele unor rezoluții vizând modul de soluționare al crizei; președintele Kennedy semnează decretul privind instituirea blocadei navale și aeriene a Cubei
24 octombrie – Secretarul General al ONU solicită suspendarea tuturor livrărilor de arme spre Cuba și ridicarea blocadei americane
25 octombrie – Hrușciov propune retragerea rachetelor din Cuba în schimbul eliminării prezenței rachetelor nucleare americane din bazele turcești
27 octombrie – Hrușciov acceptă condițiile lui Kennedy
2 noiembrie – în urma unei vizite de 48 de ore întreprinse în Cuba, Secretarul General al ONU anunță că a început procesul de demontare a bazelor sovietice
15 noiembrie – are loc un schimb de mesaje confidențiale între președinții Kennedy și Hrușciov, cu privire la retragerea bombardierelor sovietice
20 noiembrie – Fidel Castro acceptă retragerea bombardierelor sovietice
21 noiembrie – bombardierele sovietice părăsesc Cuba iar SUA pune capăt „carantinei”
13 decembrie – președintele Kennedy propune instalarea unei linii directe (prin telex sau telefon) între Casa Albă și Kremlin
Washingtonul și Havana încheie un acord privind repatrierea din Golful Porcilor
1963
8 februarie – demarează lucrările de demontare a rachetelor Jupiter americane instalate în Turcia
20 iunie – Statele Unite și Uniunea Sovietică decid stabilirea unei linii de comunicare directă între Casa Albă și Kremlin („telefonul roșu”)
5 august – Statele Unite, Marea Britanie și Uniunea Sovietică semnează la Moscova un tratat privind interzicerea parțială a experimentelor nucleare
Anexa 3. Criza ungară în imagini (fotografii preluate de pe Internet, http:www.rev.hu)
Anexa 4. C
BIBLIOGRAFIE
Abric, Jean-Claude – Psihologia comunicării (teorii și metode), Editura Polirom, Iași, 2000.
Boca, Ioana -1956 – un an de ruptură. România între internaționalismul proletar și stalinismul antisovietic, Fundația Academia Civică, București, 2001
Bourgnoux, Daniel – Introducere în științele comunicării, Editura Polirom, Iași, 2002
Calvocoressi, Peter – Politica mondială după 1945, Editura Allfa, București, 2000 . Cathala, Henri-Pierre – Epoca dezinformării, Editura Militară, București, 1999.
Chelaru, Mircea – Paradigma crizelor. București: Editura A.Î.S.M.
Chelcea, Septimiu – Sociologia opiniei publice, Editura S.N.S.P.A, București, 2000
Chiru, Irena – Comunicarea interpersonală, Editura Tritonic, București, 2003
Constantiniu, Florin – De la războiul fierbinte la războiul rece, Editura Corint, București, 1998.
David Aurel – Națiunea: între starea de securitate și criza politico-militară, Editura Licorna, București, 2000
Delmas, Claude – Crizele din Cuba: 1961 – 1962, Editura Corint, București, 2003
Dennis, Deletant – Impactul revoltei maghiare în România, în “Anii 1954 – 1960. Fluxurile și refluxurile comunismului”. Comunicări prezentate la simpozionul de la Sighetu Marmației, 2 – 4 iulie 2000, Fundația Academia Civică, București, 2000
Idem – Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej și statul polițienesc. 1948-1965, Editura Polirom , Iași, 2001
Dinu, Mihai – Comunicarea – repere fundamentale, Editura Algos, București, 2000
Dobre, Florica – Imre Naghi: de la Ambasada iugoslavă din Budapesta la Snagov, în „Dosarele istoriei”, nr.1, p. 36 – 40, 1996
Dornbach Alajos – The Secret Trial of Imre Nagy. Connecticut, Westport: Praeger Publishers, 1994
Drăgan, Ioan (). Paradigme ale comunicării de masă. Orizontul societății mediatice, Editura Șansa, București,1996.
Idem, (coord.). – Paradigme sociologice ale comunicării, Editura Tritonic, București, 2003.
Idem. Sociologia comunicării în masă, note de curs, Facultatea de Comunicare și Relații Publice „David Ogilvy”, Școala Națională de Studii Politice și Administrative, anul academic 2003-2004
Dufour, Jean-Louis – Crizele internaționale. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Editura Corint, București, 2002
Duplan, Christian, Giret, Vincent – Viața în roșu. Varșovia, Praga, Budapesta, București, 1944 – 1968. 2 vol., Editura Nemira, București, 1997
Faligot, Roger; Kauffer, Remi – Istoria mondială a Serviciilor Secrete, vol. 1 -2, Editura Nemira, București, 2000
Idem. – Istoria mondială a Serviciilor Secrete. vol. 3 – 4, Editura Nemira, București, 2002
Fontaine, Andre – Istoria războiului rece, vol.1-2, De la revoluția din Octombrie la războiul din Coreea 1917 –1950, vol.3-4, De la războiul din Coreea la criza Alianțelor 1950-1967, Editura Militară, București, 1992
Frunzetti, T., Bădălan E. – Acțiunile militare, altele decât războiul, Editura Militară, București, 2001
Gârz, Florian – Expansiunea spre Est a NATO. Bătălia pentru Europa, Editura Coruț Pavel, București, 1997
Geiss, Imanuel – Istoria Lumii. Din preistorie până în anul 2000, Editura All, București, 2002
Ghibu, Onisifor – Memoriu adresat D-lor N. Bulganin și Nikita Sergheevici Hrușciov în legătură cu evenimentele din Ungaria, în octombrie 1956, în „Vatra”, Târgu-Mureș, 1997, nr. 226.
Granville, Johanna – Naghy Imre. Hesitant revolutionary. CWIHP Bulletin. Woodrow Wilson International Center for Schoolars, 1995
Hlihor, Constantin – Geopolitică și istorie în Europa secolului XX. Considerații teoretice și metodologice, Editura RAO, București, 1999
Idem – The comunication crisis between east and west at the beggining of the Cold War. On Both Sides of the Iron Curtain. Acta of the International Conference „On Both Sides of the Iron Curtain. 1945 – 1989”, Bucharest, May 9-10, 2000.
Idem – Percepții românești asupra confruntării Est-Vest la începutul războiului rece, în "Dosarele istoriei", nr. 1(6), 1997
Idem – Istoria secolului XX, note de curs, Facultatea de Comunicare și Relații Publice „David Ogilvy”, Școala Națională de Studii Politice și Administrative, anul academic 2003-2004
Ionescu, Mihai – Războiul Rece – o criză prelungită, în „Dosarele istoriei”, nr. 1 (6), p. 8 – 13, 1997
Johnson, Paul – O istorie a lumii moderne. 1920 – 2000, Editura Humanitas, București, 2003.
Kissinger, Henry – Diplomația, ediția a-II-a, Editura BIC All, București, 2000
Lazar, Judith – Știința comunicării, Editura Ars Docendi, București, 2001
Loth, Wilfried – Împărțirea lumii. Istoria Războiului Rece 1941 – 1955, Editura Saeculum I.O., București, 1997
Marinescu, Valentina – Introducere în teoria comunicării: principii, metode, aplicații, Editura Tritonic, București, 2003
Mândru, Mircea – Managementul crizelor politico-militare, Editura A.Î.S.M., București, 1999
Mattelart, Armand & Michélle – Istoria teoriilor comunicării, Editura Polirom, Iași, 2001
Mc Caulez, Martin – Rusia, America și războiul rece. 1949 – 1991, Editura Polirom, București, 1999
Mitrokhin, Vasili, Andrew, Cristopher – Arhiva Mitrokhin: KGB în Europa și în Vest, Editura Orizonturi, București, 2003
Mustov, Valeri, Imre Nagy o viață tragică, în „Magazin istoric”, s.n., august, 1996, p. 61 – 68
Nagy, Imre – Însemnări de la Snagov. Corespondență, rapoarte, convorbiri, Editura Polirom, Iași, 2004
Oșca Al., Chirițoiu M.,- Addenda la criza rachetelor și România, în „Magazin istoric”, s.n., martie 1995, p. 89 – 91
Parris, Thomas – Enciclopedia Războiului Rece, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002.
Preda, Eugen – Criza cubaneză la consiliul de securitate al ONU, în „Magazin istoric”, s.n., februarie 1995, p. 33 – 35
Retegan, Mihai – Actul decizional în timpul revoluției ungare, în „Dosarele istoriei”. Nr. 3 (8), 1997, p. 44 – 47
Idem – Conducerea PMR și evenimentele din Polonia și Ungaria 1956, în „Arhivele Totalitarismului”, an II, nr.1, 1995, p. 137 – 162
Idem – Serviciile secrete americane și revoluția ungară, în „Magazin istoric”, s.n., 1996, iulie, p. 23 – 26; august, p.69 – 71; septembrie, p. 24 – 27
Retegan Mihai, Moraru Constantin. 1962. La umbra rachetelor din Cuba, în „Privirea”, 27 mai – 2 iunie 1998, p. 36 – 37
Richelson, Jeffrey – Un secol de spionaj. Serviciile de informații în secolul XX, Editura Humanitas, București, 2000
Rotschild, Joseph – Întoarcerea la diversitate. Istoria politică a Europei Centrale și de Est după Al Doilea Război Mondial, Editura Antet, București, 1997
Sitariu, Mihaela – Oaza de libertate. Timișoara. 30 octombrie 1956, Editura Polirom, București, 2004
Stâkalin, Aleksandr – „Cazul Imre Nagy” în România, în „Revista Istorică”, serie nouă, tom X, nr.3-4, p.287-307
Stâkalin, Alekandr – „Cazul Imre Nagy” în România, fragmente traduse și îngrijite pentru tipar de Mircea Suciu și Laurențiu Constantiniu, în „Cotidianul”, 25 august 1998, p. 16
Tibor, Meray – Budapesta 1956. Atunci și după 44 de ani, Editura Compania, București, 2000
Troncotă, Cristian – Implicarea serviciilor secrete în evenimentele anului 1956, în „Istoria serviciilor secrete românești: de la Cuza la Ceaușescu”, Editura Ion Cristoiu, București, 1999, p. 441- 449
Idem – Din istoria serviciilor secrete românești (1859-1956), Editura I.N.I., București, 1996
Zaloga, Steven – Ținta: America. Duelul sovieto-aerican și cursa înarmărilor din timpul Războiului rece, Editura Ellit, Ploiești, 1996
Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr, coord. – Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1998
*** Cold War International History Project Bulletin, Issue 12/13, Fall/Winter 2001.
*** Explozia 1956: Percepții române, iugoslave și sovietice asupra evenimentelor din Polonia și Ungaria, ediție de Corneliu M. Lungu și Mihai Retegan, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996
*** On Both Sides of the Iron Curtain. Acta of the International Conference „On Both Sides of the Iron Curtain. 1945 – 1989” (Bucharest, May 9-10, 2000), București, 2001
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Crize Internationale In Perioada Razboiului Rece (ID: 105914)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.