Criza Zonei Euro. Renuntarea la Euro Realitate sau Posibilitate

CUPRINS:

INTRODUCERE

Lucrarea mea se intitulează “Criza zonei euro. Renunțare la euro: realitate sau posibilitate?” și este structurată după cum urmează.

În prima parte a primului capitol am prezentat realizarea Uniunii Economice și Monetare și anume semnarea Tratatului de la Maastricht, etapele realizării Uniunii Monetare, problemele apărute pe seama instituirii monedei unice respectiv adoptarea monedei unice în primul grup de state. În cea de-a doua parte am vorbit despre Zona Euro, cum anume se diferențiază aceasta de restul uniunilor formate de-a lungul istoriei, având lucruri în comun cu acelea, dar și lucruri care o diferențiază, dându-i statutul unui experiment fără precedent în istorie.

Capitolul doi care se numește „Evoluția zonei euro: sustenabilitate”, este cel mai amplu și cuprinzător capitol din această lucrare și expune evoluția zonei euro, în prezent ajungând să numere 19 state membre, 6 care își doresc să devină membre și 3 care îndeplinesc toate condițiile pentru a deveni membre ale zonei euro, dar nu își doresc acest lucru. În a treia parte a acestui capitol am prezentat efectele introducerii monedei unice care se dovedesc a fi unele benefice, printre care, creșterea performanței economice a statelor Uniunii Europene, creșterea nivelului veniturilor populației, scăderea ratei șomajului. Apoi, am prezentat cursul de schimb al euro în raport cu dolarul american, care își menține poziția de lider mondial, și în raport cu restul monedelor lumii. „Bătălia” pe care o are de dus euro este aceea cu dolarul american, care continuă să fie cea mai puternică monedă tranzacționată internațional.

Capitolul trei intitulat „Posibilitatea ieșirii din zona euro: cazul Greciei”, începe prin a prezenta situația actuală a Greciei care este pe punctul de a intra în incapacitate de plată. În a doua parte a acestiu capitol am prezentat consecințele pe care situația Greciei le are asupra țării noastre, opiniile anumitor analiști. Cazul Greciei este momentan intens madiatizat, cert, dar cu o rezolvare incertă, pentru că se vorbește tot mai des despre „Grexit” – ieșirea Greciei din zona euro – situație care nu prezintă beneficii nici pentru Uniunea Europeană și zona euro, pe de o parte și nici pentru Grecia, pe de altă parte.

CAPITOLUL I.

FORMAREA ZONEI EURO

Uniuni monetare formate de-a lungul timpului

Istoria a cunoscut două tipuri de uniuni monetare:

Cele a căror formare a urmat procesul de constituire a unor noi națiuni, cum este cazul unificării statelor germane, în jurul Prusiei, al statelor italiene, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, și cazul Statelor Unite ale Americii;

Uniunile monetare multinaționale care, dimpotrivă, s-au format între state suverne, în absența oricărui proiect de uniune politică, așa cum a fost cazul Uniunii Latine, formată din Franța, Belgia, Elveția și Italia, între anii 1865 și 1914, și al Uniunii Scandinave, format din Danemarca, Suedia și Norvegia (1873-1922).

Desigur că uniunile monetare între state suverane s-au făcut pe baza unor interese politice și cultural comune, care făceau posibilă și o apropiere economică. Aceste uniuni monetare vizau, mai degrabă, rezolvarea unor probleme tehnice, decât politice. Pe de-o parte, asigurând o circulație legală a monedelor (niciodată însă sub formă de bancnote, ci doar ca monede din metale prețioase) – emise de statele membre ale uniunii, se facilitau schimburi comerciale într-o epocă în care costurile legate de operațiuni de schimb valutar erau foarte mari. Pe de altă parte, prevăzând o standardizare și o stabilitate a conținutului în metal prețios, dar și un plafon al emisiunilor de monede, uniunile monetare creeau posibilitatea unor transferuri masive de numerer dintr-un stat în altul, mișcare ce ar fi avut un efect negativ asupra stabilității prețurilor. Și în sfârșit, o astfel de piață comună monetară limita riscul devalorizărilor monedelor naționale.

Dar, în absența unei politici monetare centralizate și în condițiile în care bancnotele emise de statele naționale nu erau convertibile în metale prețioase, exista pericolul ca o mare cantitate de monede de aur și argint, aflate în circulație, să fie scoase din țară. Și într-adevăr, într-un regim financiar bazat pe circulația monedelor din metal prețios, agenții economici optează pentru tranzacțiile comerciale interne pe bază de bancnote, în schimb preferă să folosească monedele în tranzacțiile comerciale cu țările din unuinea monetară. În acest fel, există posibilitatea ca țara mai dezvoltată, cu export mai mare, să atragă masa monetară aflată în circulație. Acest fenomen nu era periculos atâta timp cât raportul între bancnote și monedele din metal prețios era net în favoarea celor din urmă. Dar, pe măsură ce bancnotele au câstigat teren, datorită atât nevoilor de finanțare ale statelor, cât și cantității relativ limitate de metal prețios disponibil, uniunile monetare de acest fel erau din ce în ce mai mult amenințate.

Spre deosebire de uniunile monetare multinaționale, cele naționale acompaniau procesul de creare a unui guvern central. În cazul Statelor Unite, uniunea manetară nu a fost în întregime finalizată decât odată cu crearea Băncii de Rezerve Federale, în anul 1914, la 130 de ani de la semnarea constituției americane de către cele 30 de state fondatoare. Statele Unite au devenit zonă monetară optimă abia în această perioadă, întrucât au fost necesari mai bine de 130 de ani pentru ca asimetriile de dezvoltare economică și socială dintre statele componente ale uniunii să se atenueze.

Și în cazul Germaniei, uniunea monetară a fost un proces de lungă durată. Standardizarea monedelor, realizată în anul 1857, a avut loc la 40 de ani de la crearea Confederației Rinului și la 23 de ani după realizarea uniunii vamale. În 1870, statele germane s-au pus de acord să limiteze emisiunile de bancnote. Totuși, numai după ce a fost creat Reich-ul, în 1871, a fost instituită o bancă centrală – Reichsbank, în 1875, care a început să emită moneda unică, marca, bazată pe etalon în aur.

În sfârșit, în cazul Italiei, procesul unificării monetare începe în 1865, la 4 ani după unificarea politică, prin standardizarea monedelor emise de mai multe bănci. Abia în 1893, Banca Italiei va dobândi monopolul emiterii de monedă.

În toate aceste exemple, unificarea monetată a fost rezultatul unui proces lung, avansând mai mult la întâmplare, fără un model predefinit, așa cum a fost cazul Tratatului de la Maastricht.

Cazul Țărilor Române – crearea leului

În situația în care, la sfârșitul secolului al XIX-lea, asistăm la o creștere spectaculoasă a bancnotelor, neconvertibile în metal prețios, numai uniunile monetare naționale, fundamentate pe o bancă națională care avea monopolul emisiunii monatare, puteau face față unor situații, foarte probabil, de crize financiare sau bancare. În plus, numai uniunile monetare naționale puteau să realizeze macanismele stabilității bugetare.

De un proces asemănător putem vorbi și în cazul Țărilor Române. Emiterea unei monede naționale a fost una dintre primele măsuri pe care le-a luat regele Carol I imediat după instalarea sa pe tron, reluând, de fapt, un proiect pe care îl inițiase domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Proiectul punerii în circulație a unei monede românești care să înlocuiască amalgamul banilor străini care circulau pe teritoriul țărilor noastre s-a lovit de la început de opoziția Austriei și a Imperiului Otoman. Acesta din urmă, după ce constatase dreptul României de a bate monedă proprie, a sfârșit prin a accepta această idee, dar a pus condiția ca pe leii românești de aur și de argint să apară un simbol otoman. Legea monetară, adoptată la 22 aprilie 1867, instituia leul ca monedă națională, egal cu 100 de bani (monedă divizionară). Un leu românesc cântărea cinci grame de argint, sistemul monetar fiind bazat pe bimetalismul aur – argint. La 3 martie 1870, se înființează, la București, Monetăria Statului care bate, în acelașii an, moneda de argint de un leu și pe cea de aur de 20 de lei. În anii următori, sistemul monetar românesc avea să fie întregit cu piesa de argint de 50 de bani și cele de 2 și, respectiv, de 5 lei.

Din dorința edificării unei monede naționale sănătoase, statul român s-a lovit de problema monedelor străine care încă circulau pe teritoriul țării. În mai 1873, prin decret, ministrul de finanțe, Petru Mavrogheni, scade sensibil cursul acestora, anunțând totodată că, începând cu data de 1 decembrie a aceluiași an, monedele străine vor fi admise în circulația monetară. La acea vreme, cele mai întâlnite erau rublele rusești (o rublă de argint = 3,70 lei), sfanții austrieci și icusarii turcești. Problema a fost pentru moment rezolvată, dar războiul pentru independență o va readuce în actualitate. La 1877, nu doar trupele rusești imperiale au traversat teritoriile românești, ci și banii lor, aruncați pe piață cu un curs mai mare decât cel real (o rublă = 4 lei). Din cauza acestei adevărate invazii, leul românesc de argint a devenit tot mai rar pe piață, situație care amenința să se perpetueze și după război. A fost nevoie de măsura energică a ministrului de finanțe, Dimitrie Sturdza, care, în 1879, a anunțat devalorizarea bruscă a rublei față de leu, revenindu-se la cursul mormal de 3,70 lei/rublă. Un an mai târziu, rublele au fost retrase definitiv, iar argintul obținut prin topirea lor s-a folosit pentru baterea monedelor de 5 lei. Confruntat cu lipsa de numerar cauzată de Războiul de Independență, statul român a pus în circulație așa numitele „bilete ipotecare”, cu scopul de a strânge noi fonduri pentru înzestrarea armatei. Legea din 12 iunie 1877 stipula: „Aceste bilete vor fi la purtător, ele vor avea curs obligatoriu și se vor primi în plată la toate casele publice”.

Banca Națională a României a fost întemeiată la 11 aprilie 1880, fiind a 16-a bancă centrală din lume. Ctitorul instituției a fost Eugeniu Carada, iar primul guvernator a fost Ion Câmpineanu, ministru de finanțe la data întemeierii acesteia. Principalele funcții ale Băncii Naționale a României constau în emiterea de bancnote și reglementarea creditului.

Puțin după crearea leului modern, România a făcut parte din Uniunea Monetară Latină, zona monetară cea mai importantă din epocă, întrucât ea a reunit 32 de țări, în principal din sudul și estul Europei. Creată la inițiativa lui Napoleon al III-lea, uniunea monetară avea la bază francul, al cărui valoare era garantată atât în aur cât și în argint.

Zona euro, un experiment fără precedent în istorie

Ziua de 1 iulie 2002 a marcat nu numai nașterea deplină a monedei unice europene, ci și conturarea unei noi realități în sânul Uniunii Europene – „zona euro”, care desemnează astfel grupul de state în care politica monetară este coordonată de Banca Centrală Europeană, cu sediul la Frankfurt, în Germania. Așteptările unor efecte pozitive erau foarte mari, chiar dacă mai mult în mediile de afaceri decât la nivelul populației care, în ciuda unor campanii de promovare abile și susținute, a privit totuși cu rezervă expresia cea mai sintetică a Uniunii Economice și Financiare – noua monedă euro. Dar, cum se prezenta situația la scurt timp după lansarea monedei euro?

Mai întâi, anumite atitudini naționale divergente au dat un semnal de rău augur pentru tânăra uniune monetară. Germania, aflată în recesiune, se îndoia serios de faptul că noua monedă va aduce avantaje economiei, înlocuind marca. Țările din sudul continentului – Italia, Spania, Portugalia, Grecia – au considerat prea repede că, prin calificarea lor la spațiul euro, pe undeva nesperată și poate, în unele cazuri, nemeritată, esențialul a fost realizat și pot să se mulțumească cu acestă stare de fapt în sine. Marea Britanie nu înțelegea ce avantaje i-ar aduce alăturarea la spațiul monetar comun. Cât despre francezi, aceștia nu puteau decât să primească cu satisfacție disoluția fostei zone a mărcii într-un spațiu monetar mult mai amplu. Căci, părea a fi mult mai bună situația de a împărți o suveranitate devenită, în mare măsură, iluzorie, decât să se supună politicii Bundesbank care lua hotărâri, evident, în funcție de interesele germane. Dar, Franța nu era capabilă, pentru moment, să dezvolte un proiect care să scoată zona euro din toropeala în care se afla. În concluzie, după ce statele Uniunii Europene s-au văzut în spațiul comun economic și monetar, l-au considerat nu ca pe o premisă a dezvoltării, ci ca pe o realizare în sine, concentrându-se, în primul rând, asupra intereselor naționale.

„Monedă esențialmente politică, prin însăși nașterea sa – afirma Bertrand Martinot, expert național, între anii 2000 și 2002, la Direcția general economică și financiară a CCE – prin reformele profunde pe care le presupune, euro nu va fi un factor de prosperitate decât dacă politica își va relua drepturile într-un domeniu pe care, în fapt nu l-a părăsit niciodată.”- Căci euro nu s-a născut „…în urma unei cereri sociale spontane”, ci ca urmare a unei „…voințe politice tenace.” Această afirmație tranșantă deschide posibilitatea unei abordări deopotrivă interesante și utile a „fenomenului euro”, cea din perspectiva științelor politice, cu atât mai mult cu cât marea provocare pe care o cuprinde Tratatul de la Maastricht, este realizarea unei uniuni monetare, fără o uniune politică prealabilă a statelor membre. O adevărată premieră istorică, așa cum demonstrează succinta incursiune în istorie din capitolul 1.1. și 1.2.

Această succintă trecere prin istorie demonstrează caracterul atipic al spațiului comun economic și financiar care împrumută trăsături din ambele tipuri de uniuni monetare descrise mai sus. Pe de o parte, Uniunea Economică și Monetară nu este legată de un proces de uniune națională clasică menită să conducă la pierderea atributelor fundamentale ale suveranității naționale ale statelor membre, iar pe de altă parte, existența unei bănci centrale unice și caracterul juridic irevocabil al angajamentelor față de uniunea monetară, sunt caracteristici care o apropie incontestabil de uniunile monetare naționale. Practic această uniune monetară este singura uniune monetară multinațională din istorie în care țările participante renunță la suveranitatea monetară, iar membrii lor din Consiliul Guvernatorilor al Băncii Centrale Europene nu trebuie să reprezinte interesele naționale ale statelor de unde provin, ci interesul comun al uniunii.

Pe de altă parte, istoria uniunilor monetare demonstrează faptul că nu există precedent pentru o uniune monetară durabilă, fără constituirea unei puteri politice de tip federal. Tratatul de la Maastricht nu prevede, în nici un fel, realizarea unei astfel de entități statale. Dacă tendința ar fi totuși către un viitor stat federal, acest proces ar fi, cu siguranță, de lungă durată, iar până la înfăptuirea lui statele membre ale uniunii monetare, vor trebui să inventeze modele de cooperare politică inedite, pentru o perioadă lungă de timp. Un alt factor de risc este reprezentat și de faptul că, până la euro, toate uniunile monetare din istorie s-au bazat pe un etalon din metal prețios. O astfel de normă monetară exercita o puternică disciplină asupra ansamblului politicilor economice ale statelor membre. În aceste condiții, o acumulare importantă de datorii publice era aproape imposibil de susținut, din cauza riscului unei scurgeri masive de metal prețios din țară.

Conduita politicii monetare era dictată de necesitatea de a menține o paritate între valoarea monedei și o cantitate strict determinată de etalon metalic: în caz de ieșiri de metal prețios din țară, banca centrală diminua volumul de emisiuni monetare, în timp ce într-o situație contrară, ea își relaxa politica monetară. În absența unei astfel de norme monetare cu acțiune obiectivă, este dificil de prevăzut cum se va realiza această emergență europeană, fără a fi pusă în pericol de politicile economice naționale. Doi importanți cercetători francezi de la Centrul de Cercetări în Economie și Politici Publice (OFCE), Eloi

Lourent și Jacques Le Cacheux, afirmă chiar că moneda unică europeană nu va rezista fără o guvernare economică unică, idee susținută și de Jose Manuel Barroso, în timp ce Jean Claude Junkers, președintele luxemburghez al Eurogroup, care reunește miniștrii de finanțe ai statelor din Zona Euro, consideră ca fiind suficientă activitatea acestei instituții. Refuzul Sloveniei de a-și aduce contribuția la Fondul de Solidaritate Europeană (inițiativă a Eurogroup, în urma reuniunii din 7 iunie 2010), menit să salveze Grecia, dar și să prevină agravarea crizei Spaniei, ceea ce pune în pericol însăși crearea acestui fond, pare a înclina balanța înspre poziția Franței, care este, din ce în ce mai mult, adepta unui „guvern al Zonei Euro” format din liderii statelor și ai executivelor statelor membre.

Realizarea Uniunii Economice și Monetare (UEM)

Semnarea Tratatului de la Maastricht

În decembrie 1991, la Maastricht a avut loc o întâlnire „la vârf” a statelor membre ale Uniunii Europene, finalizată printr-un tratat semnat la 7 februarie 1992. În tratat s-a prevăzut crearea unei monede unice europene, a cărei denumire ar fi trebuit să fie „ECU”. Summitul de la Madrid, din decembrie 1995, a prevăzut ca termen limită a realizării uniunii monetare, data de 1 ianuarie 1999. Această decizie a fost precedată de realizarea, la 1 ianuarie 1993, a unui spațiu economic fără frontiere interne, în care era asigurată libera circulație a persoanelor, mărfurilor și capitalurilor. A fost redactat un raport de către Comitetul European, prezentat în iulie 1989, care a stat la baza acordului de la Maastricht. În raport se preciza că o uniune monetară poate să îmbrace mai multe forme.

O primă soluție consta în a păstra monedele naționale stabilind între ele o paritate care să rămână neschimbată în orice împrejurare. O altă soluție ar fi fost adăugarea, pe lângă monedele naționale, a unei monede comune în toate țările membre. Această soluție, susținută puternic de Marea Britanie, era argumentată prin aceea că ECU va eclipsa, în timp, monedele naționale și se va impune de la sine. Cea de-a treia soluție, care a și fost însușită, era cea a introducerii unei monede unice care să înlocuiască monedele naționale, soluție recomandată în raport.

Etapele realizării Uniunii Monetare

Raportul prevedea și etapele în care se va realiza uniunea monetară. Astfel, în prima etapă, obiectivul propus era de a se realiza o creștere a convergenței performanțelor economice și monetare ale statelor membre, în limitele cadrului instituțional existent. În ceea ce privește domeniul monetar, trebuia să se realizeze o unificare a piețelor financiare și o întărire a coordonării politicilor monetare.

În cea de-a doua etapă, obiectivele urmărite erau de a se întări semnificativ coordonarea politicilor economice și de a crea noi instituții europene care să sprijine acest proces, cu referire îndeosebi la rolul băncilor centrale europene.

Cea de-a treia etapă trebuia să debuteze cu trecerea la o paritate între monedele europene, definitiv fixată, iar statele naționale să transfere către o Bancă Centrală Europeană toate competențele în materie de elaborare a politicilor monetare. Rezervele de schimb urmau să fie puse în comun, iar monedele naționale trebuiau să cedeze locul unei monede unice.

Tratatul de la Maastricht preia cele trei etape, stabilind și datele concrete de realizare. La începutul celei de-a doua etape, 1 ianuarie 1994, a fost prevăzută crearea Institutului Monetar European, care trebuia să pregătească înființarea Băncii Centrale Europene.

Probleme apărute pe seama instituirii monedei unice europene

Acordurile de la Maastricht și deciziile luate de mai multe consilii ulterioare, au condus la posibilitatea instituirii monedei unice europene, care se va numi „EURO” nu „ECU”, într-un prim grup de state. La acel moment – 3 mai 1998 – cele 15 state membre ale UE erau împărțite în mai multe categorii:

State care se calificau pentru instituirea monedei unice și își doreau această schimbare (Belgia, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia și Spania);

State care s-ar fi calificat, dar manifestau rezerve (Marea Britanie, Suedia și Danemarca);

State care îndeplineau criteriile, participând la mecanismele pregătitoare, fără însă ca monedele lor să facă parte din componența Zonei Euro (Austria, Finlanda);

State care nu îndeplineau criteriile de trecere la moneda unică (Grecia).

În ceea ce privește statele care manifestau rezerve față de moneda unică, Marea Britanie nu participase la niciunul dintre mecanismele care pregăteau această uniune, declanșate începând cu ianuarie 1992, în timp ce Danemarca, deși participase la mecanismele pregătitoare, întâmpina rezistența populației, care, la referendumul din iunie 1992, a respins propunerea de uniune monetară (referendum care s-a reluat în septembrie 2000).

Adoptarea monedei unice în primul grup de state ale UE

Din iunie 1998, paritatea monedelor statelor care pregăteau trecerea la moneda unică – Germania, Franța, Italia, Spania, Olanda, Belgia, Austria, Finlanda, Portugalia, Irlanda și Luxemburg (enumerate în ordinea mărimii PIB-ului, cu mențiunea că în 2008 PIB-ul Irlandei l-a depășit pe cel al Portugaliei) – era fixată aproape irevocabil în raport cu euro, procesul fiind finalizat la 1 ianuarie 1999, când moneda euro a fost definitiv creată. Grecia s-a alăturat de la 1 ianuarie 2001.

Fiecare monedă națională a celor 12 state nu era altceva decât o subdiviziune a monedei unice – euro, care însă nu exista decât ca monedă scriptică. Timp de trei ani europenii au funcționat cu două monede: monada națională, pentru operațiuni comerciale și moneda euro, pentru activități financiare. A fost o perioadă complicată îndeosebi pentru contabili, pentru compartimentele financiare ale marilor întreprinderi, ca și pentru bănci, iar unora chiar li s-a părut că a durat prea mult.

În această perioadă de tranziție nu a existat o manedă euro care să circule efectiv, monedele naționale continuând să existe. La 1 ianuarie 2002, moneda euro a fost lansată simultan în toate cele 12 state care au format, la acea dată, spațiul monetar unic.

Raporturile de schimb între monedele naționale și euro la monentul 1 ianuarie 2002 au fost următoarele:

1 euro = 1,95583 mărci germane

200,482 escudo portighezi

6,55957 franci francezi

1,93627 lire italiene

5,94573 mărci finlandeze

13,7603 șilingi austrieci

340,750 drahme grecești

40,3399 franci belgieni și luxemburghezi

2,20371 florini olandezi

0,787564 lire irlandeze

166,386 pesete spaniole

Monedele naționale, bancnote și monede, au acontinuat să se afle în circulație, fiind retrase în mod treptat, până la data limită – 1 iulie 2002, dată după care au devenit istorie. Este și data la care procesul trecerii la moneda unică poate fi considerat încheiat.

CAPITOLUL II.

EVOLUȚIA ZONEI EURO: SUSTENABILITATE

Zona euro în expansiune

Desigur că, dacă acum vorbim despre o „zonă euro” în cadrul Uniunii Europene, tendința este ca, într-un interval de timp ce poate fi estimat, „zona euro”să însemne, de fapt, întreaga Uniune Europeană. În acest context, sunt necesare eforturi susținute de convergență din partea fiecărui stat membru în vederea creării unui mediu prielnic pentru stabilitatea prețurilor în Europa. Politicile economice naționale au contribuit la realizarea unor condiții economice similare în întreaga zonă euro. Introducerea fără perturbări a monedei euro a fost posibilă datorită convergenței unor caracteristici economice fundamentale ale țărilor vizate spre cele mai bune valori de referință.

Harta Europei, prezentând statele membre ale Uniunii Europene care utilizează euro și statele membre care nu utilizează încă moneda unică, o s-o atașez mai jos.

Grafic 2.1

Sursa: https://www.ecb.europa.eu/euro/intro/html/map.es.html

În prezent, zona euro numără 19 state, ultima „cucerire” fiind Lituania, la data de 1 ianuarie anul acesta. Mai jos (Tabelul 2.1) sunt prezentate statele Uniunii Europene care utilizează euro, anul în care acestea au aderat la UE și la zona euro.

Tabel 2.1

Țări membre ale Zonei Euro

Sursa: www.ecb.europa.eu

Procesul de convergență a economiilor din zona euro va continua, de exemplu, prin diminuarea diferențialelor de inflație dintre țări. Aceasta va facilita obiectivul politicii monetare, care este menținerea unui nivel stabil al prețurilor în zona euro, contribuind astfel la realizarea unei creșteri neinflaționiste. Privind în perspectivă, statele membre UE care vor adopta euro în viitor trebuie să asigure convergența propriilor economii cu economia zonei euro. În vederea asigurării convergenței sustenabile, Tratatul de instituire a Comunității Europene (Tratatul CE) stabilește criteriile nominale care trebuie respectate de fiecare stat membru UE înainte de participarea la cea de-a treia etapă a Uniunii Economice și Monetare (UEM):

Statul membru nu trebuie să facă obiectul unei decizii a Consiliului privind existența unui deficit bugetar excesiv;

Trebuie să existe o stabilitate durabilă a prețurilor și o rată medie a inflației, în cursul unei perioade de un an înaintea examinării, care nu poate depăși cu mai mult de 1,5% rata inflației a cel mult trei state membre care au înregistrat cele mai bune rezultate în domeniul stabilității prețurilor;

Rata nominală a dobânzii pe termen lung nu trebuie să depășească cu mai mult de 2% pe aceea a cel mult trei state membre care au înregistrat cele mai bune rezultate în domeniul stabilității prețurilor;

Limitele normale de fluctuație prevăzute de macanismul cursului de schimb trebuie respectate, fără ca acesta din urmă să cunoască tensiuni grave, cel puțin pe parcursul ultimilor doi ani dinaintea aderării (sistemul ERM II, prin care fiecare monedă are definită o paritate comparativă cu euro, banda de fluctuație menținându-se între ±15%);

Fiecare stat membru trebuie să se asigure că legislația națională, inclusiv statutul propriei bănci centrale naționale, este compatibilă atât cu articolele 108 și 109 din tratat, cât și cu Statutul European al Băncilor Centrale (Statutul SEBC). Această obligație care se aplică statelor membre cu derogare este, de asemenea, denumită „convergență juridică”.

Criteriile de convergență au ca scop realizarea unor evoluții economice armonioase în cadrul UEM, care să nu provoace tensiuni între statele membre UE.

Pe lângă aceste criterii de convergență nominală, chiar dacă în Tratatul de la Maastricht nu sunt prevăzute, se vorbește și despre criterii de convergență reală. Acestea au devenit deosebit de importante odată cu aderarea la UE a statelor din centrul și estul Europei, cu economii și niveluri de viață mult sub media statelor dezvoltate din vest. Ca urmare, atât Comisia Europeană, cât și BCE au avertizat asupra consecințelor unei adoptări hazardate a monedei euro de către o țară a cărei convergență reală cu structurile vest-europene este insuficientă.

În lipsa unor criterii clar stipulate în tratate, se consideră drept criterii reale de convergență următoarele:

Gradul de deschidere a economiei (exprimat prin ponderea pe care suma exporturilor și a importurilor o are în PIB);

Ponderea comerțului bilateral cu țările din UE în comerțul exterior total;

Structura economiei (exprimată prin ponderea pe care marile sectoare – agricultura, industria, serviciile – o au în crearea PIB);

PIB-ul pe locuitor (cel mai sintetic indicator).

În următorii ani moneda unică ar putea înlocui monedele naționale ale statelor enumerate în Tabelul 2.2. Dintre acestea unele nu îndeplinesc încă criteriile de convergență mai sus menționate, iar altele îndeplinesc criteriile, dar nu își doresc aderarea la zona euro.

Tabel 2.2

State membre ale UE care nu utilizează euro

Sursa: www.ecb.europa.eu

Actuala criză financiară a afectat, în proporții diferite statele din UE, dar și situația dramatică din Grecia, corelată cu problemele Irlandei, Portugaliei și chiar Spaniei, au condus la reconsiderări ale orizonturilor de timp inițial stabilite.

Moneda unică după mai bine de un deceniu – efecte

Au trecut 13 ani de la lansarea monedei euro, ani care au constituit un bun prilej pentru a oferii răspuns la câteva întrebări. Evident că economiștii nu au ratat o asemenea provocare, dar răspunsurile au fost extrem de variate, în funcție și de experiența specifică a fiecărei țări în parte. O concluzie cvasi-generală este însă foarte clar exprimată: moneda euro a fost un instrument extraordinar în accelerarea unificării Europei, iar, în afara ei, euro a devenit una dintre cele mai importante devize mondiale, cu un impact real în materie de securitate financiară a tuturor țărilor din Uniunea Europeană, în special, a celor din zona euro.

Răspunsul pe care l-a dat crezei financiare declanșarea în 2007 în Statele Unite și „exportate” apoi și în Europa a fost diferit, în funcție de poziția fiecărei țări europene. În ciuda individualismului fiecărui stat membru al UE, majoritatea soluțiiulor valabile pentru ieșirea din criză au fost de sorginte europeană. Tot cu această ocazie s-a putut constata și faptul că țările din zona euro au trecut mai ușor peste efectele crizei, decât cele care au propriile monede naționale. Răspunsul statelor din zona euro la criza financiară de o gravitate extremă, care afectează și în prezent Grecia (criză care, este important de subliniat, nu se datorează sistemului, ci indisciplinei financiare manifestate de statul elen) este o dovadă că moneda unică facilitează sprijinul reciproc între statele membre. Statele care nu au dorit aderarea la UE au întâmpinat dificultăți majore: Islanda și-a văzut moneda națională redusă la o treime și a trebuit să lupte serios cu inflația, Elveția a cunoscut o variație a francului de 10%, în doar câteva săptămâni, iar Norvegia, care are totuși o „petro-monedă” de asemenea. Statele care nu sunt încă integrate în UE, Serbia, Croația, Bosnia-Herțegovina și Ucraina au avut de înfruntat mari probleme, în vreme ce Muntenegru, care a adoptat moneda euro printr-un acord tacit, a resimțit foarte puțin efectele crizei. Danemarca, Suedia și Marea Britanie, țări care nu au dorit adoptarea monedei unice, pentru a-și proteja monedele naționale, au practicat mărimea ratei dobânzilor, iar statele europene care încă nu s-au calificat pentru zona euro și-au văzut monedele atacate de pericolul inflației, dar au beneficiat și de sprijinul țărilor din zona euro.

La modul concret, au fost sistematizate următoarele consecințe pozitive ale adoptării monedei europene unice.

Creșterea performanței economice a statelor din Uniunea Europeană

Dobânzile la creditele bancare, considerabil mai mici după crearea monedei unice, au contribuit în mod deosebit la dinamizarea economiilor statelor membre ale zonei euro. Creșterea economică a statelor din zona euro, până la declanșarea crizei, a fost superioară creșterii economice americane (2,9% față de 2,8% în 2006; 2,7% față de 2% în 2007; 1,1% față de 1% în 2008), iar în anii de criză, efectele negative ale acesteia au fost mai mici (-2,5% față de -2,6% în 2009). În primul trimestru din 2008, când criza izbucnise deja în Statele Unite, statele din zona euro au înregistrat o creștere a exporturilor cu 0,8%, în ciuda creșterii prețurilor la materiile prime, care au avut totuși un efect depresiv asupra zonei de afaceri. Efectul crizei financiare americane, inevitabil datorită integrării piețelor financiare, s-a manifestat nemijlocit în existența creanțelor „toxice”, care, la nivelul statelor din zona euro, însumau circa 300 miliarde de euro, de șase ori mai puțin decât suma acestor creanțe din Statele Unite. În același timp, în afara zonei euro, în Elveția și Marea Britanie, dar și în paradisurile fiscale europene (Andorra, Cipru, Malta, Monaco) erau în așteptare mai bine de 500 de miliarde de euro blocați, în principal, de efectele psihice ale crizei, care a amplificat teama de riscurile pa care le implică orice investiție. Unificarea pieție interne europene, realizată în 1993, a fost desăvârșită de crearea monedei unice, favorizând libera concurență pe o piață de aproape 500 de milioane de locuitori.

Creșterea nivelului veniturilor populației

Este un alt efect al introducerii monedei unice (la nivelul percepției populației efectul a fost invers, de scădere a puterii de cumpărare), rezultat evident al creșterii economice, dar și al stabilității monetare. Stabilitatea monedei euro a făcut posibilă o creștere a puterii de cumpărare considerabil mai mare decât în zona dolarului (Statele Unite, Golful Persic, America Latină, Canada). Unii analiști apreciau că la activități echivallente, salariile în zona euro sunt mai mari cu 40% decât cele din zona dolarului. Creșterea puterii de cumpărare a europenilor s-a manifestat și prin aceea că, în 2008, numărul turiștilor europeni care s-au deplasat în Statele Unite și în alte state din zona dolarului, a crescut considerabil, în timp ce numărul turiștulor americani care au vizitat Europa, a scăzut. De asemenea, asistăm și la un proces de ieftinire a importurilor, la nivelul UE, dar mai pregnant în zona euro.

Deficitele balanțelor de plăți și datoria publică se mențin în limite rezonabile

Problema deficitelor publice și a datoriilor publice a constituit permanent obiectul unor dezbateri publice la nivelui Uniunii Europene, din cauza diferențelor de atitudine a statelor europene față de această problemă care le împarte în state foarte riguroase și state mai „negligente”. Criza Greciei, urmată de cea din Irlanda este cel mai clar și mai dur exemplu de „neglijență” în abordarea problemei datoriei publice și a deficitului public. Măsurate ce către Eurostat și monitorizate de Comisia Europeană, deficitele publice și datoriile publice fac obiectul unei atenții speciale. Tendința generală în statele din zona euro este de reducere a deficitelor și datoriilor publice, cu câteva excepții, între care Franța și Spania. Situația Greciei și a Irlandei, la care se poate adăuga Portugalia, a condus la măsuri care să evite probleme asemănătoare. Până la declanșarea crizei, deficitul public al statelor din zona euro scăzuse constant, de la 2,9% în 2004, la 0,6% în 2007, iar datoria publică de la 69,5% în 2004, la 66,3% în 2007. Desigur că izbucnirea crizei financiare a tulburat această tendință. Unii analiști economici europeni, având în vedere necesitățile de creștere ale cheltuielilor publice destinate învățământului, protrecției mediului, sănătății, recomandă combaterea paradisurilor fiscale care stimulează sustragerea „legală”de la plata taxelor și impozitelor.

Euro a devenit monedă tranzacționată internațional

Euro a devenit cea de-a doua valută mondială, după dolar. Deja în Europa, dar în statele din nodul Africii, euro a înlocuit practic dolarul. Expansiunea sa la nivelul întregii planete a fost favorizată de exporturile țărilor din UE, inclusiv în cele mai dinamice țări emergente, de schimburile turistice, dar și de transferurile de sume importate de bani, în țările de origine, de către emigranții, îndeosebi, africani și asiatici, care muncesc în Europa (sumă preciată la circa 200 miliarde de euro pe an). Stabilitatea sa a fost poate cel mai puternic argument în favoarea încrederii de care euro se bucură oriunde în lume.

Totuși, mai există câteva „redute” ale dolarului în chiar „inima” Uniunii Europene. Una dintre acestea este industria aeronautică, unde avioanele, deși produse în Europa, sunt vândute în afara Europei la prețuri stabilite în dolari. Cea de-a doua este reprezentată de sectorul hidrocarburilor și materiilor prime. Cotațiile și tranzacționarea acestora se fac în dolari și, ca urmare, o mare parte a indistriei chimice lucrează, la nivelul compartimentelor financiare și contabile, în dolari. Pentru a instaura zona euro și în acest sector, primul pas – avut în vedere de Uniunea Europeană – este de a stabili cotații în euro și apoi de a evalua și plăti tranzacțiile de acest fel, în euro, mai întâi în raporturile cu Rusia, apoi cu țările africane și cu cele din Golful Persic.

Interesant de ramarcat că, pentru întărirea circulației monedei europene, pe lângă adeziunea Marii Britanii și a statelor nordice la zona euro, și abandonarea de către statele din Golf a sistemului prin care moneda națională are un curs fix în raport cu dolarul și fluctuează cu acesta, unii economiști francezi mai adaugă și grăbirea integrării în zona euro a celor mai mari state din Europa de Răsărit: Polonia și România, „…urmate de cele mai mici”.

Cu toată ascensiunea monedei euro în calitate de monedă cu circulație și de referință mondială, dolarul continuă să fie prima deviză a lumii pe piața schimburilor internaționale. În afara Europei, dolarul continuă să fie „moneda pivot” în tranzacțiile internaționale, pentru cât timp, nu se știe.

Alte consecințe ale introducerii monedei unice

Un alt efect pozitiv a fost și faptul că, de la crearea monedei unice, rata medie a șomajului în statele din zona euro a scăzut cu 2,5% , de la 9,7% la 7,2%. În ciuda conjuncturii internaționale nefavorabile, rata șimajului a continuat să se mențină scăzută și în primul an al crizei (7,3%), până în toamna anului 2008, când s-au agravat efectele negative ale crizei, iar rata șomajului a ajuns la 8,5%, la începutul anului 2009. Din anul 1998, când a fost creată moneda euro, la nivelul întregii Uniuni Europene s-au înregistrat un plus de circa 18 milioane de salariați care, parțial, provin din aderarea noilor state membre, o mare parte fiind locuri noi de muncă. În 2008, numărul total al salariaților era de peste 218,5 milioane.

Exporturile în țările emergente. Exporturile pe aceste piețe au fost favorizate de stabilitatea pa care euro a înregistrat-o în raport cu monedele naționale. Ca urmare, balanța de plăți a statelor din UE, atât în ceea ce privește latura comercială, cât și cea de cont curent, s-a menținut echilibrată, chiar și în situația mai deosebită generată de creșterea prețurilor la materiile prime, de la începutul anului 2008.

Cu toată ascensiunea monedei euro în calitate de monedă cu circulație și de referință mondială, dolarul continuă să fie prima deviză a lumii pe piața schimburilor internaționale. În afara Europei, dolarul continuă să fie „moneda pivot” în tranzacțiile internaționale, pentru cât timp, nu se știe.

Cursul de schimb al euro în raport cu dolarul american și restul monedelor lumii în anul 2014

„În cursul anului 2014, euro s-a depreciat în termeni nominali efectivi. Evoluția înregistrată de cursul de schimb al euro în 2014 a reflectat în mare parte pozițiile ciclice și conduitele de politică monetară diferite la nivelul principalelor economii. La începutul lunii mai 2014, euro a consemnat niveluri maxime similare celor înregistrate în 2010-2011 atât în termeni nominali efectivi, cât și față de dolarul SUA, după o perioadă de apreciere constantă care a debutat în luna iulie 2012 (Graficul 2.2). Începând cu luna iunie 2014, euro s-a depreciat în special față de dolarul SUA, pe fondul deteriorării continue a perspectivelor privind creșterea economică și inflația în zona euro, în timp ce BCE a anunțat noi măsuri de politică monetară. În ultimele două luni ale anului, deprecierea cursului efectiv al euro a fost parțial anulată de evoluția vizibil modestă a yenului japonez și a rublei rusești.

Grafic 2.2

Cursul nominal efectiv al euro (măsurat față de valutele principalilor 39 de parteneri comerciali) a coborât cu 3,4% în termeni anuali. Bilateral, euro s-a depreciat cel mai puternic față de dolarul SUA (-12,6%), în condițiile în care Sistemul Rezervelor Federale al SUA a continuat să limiteze și, în cele din urmă, a încetat achizițiile de active financiare în baza programului de relaxare cantitativă, într-un context caracterizat printr-o creștere internă constantă și ameliorarea condițiilor de pe piața forței de muncă. În consecință, euro s-a depreciat față de monedele care sunt legate la dolarul SUA, inclusiv față de renminbi chinezesc (-10,2%).

Euro s-a depreciat și față de lira sterlină (-6,8%). În schimb, euro s-a apreciat ușor față de yenul japonez (+0,4%). Aprecierea s-a produs în mare parte după ce Banca Japoniei a anunțat că își va extinde achizițiile nesterilizate de obligațiuni guvernamentale și va continua să folosească măsuri neconvenționale de politică monetară pentru a atinge ținta inflației pe termen mediu. Totodată, euro s-a apreciat puternic față de rubla rusească (+60%), mai ales după ce Banca Rusiei a adoptat oficial în luna noiembrie un regim de curs de schimb flotant într-un mediu caracterizat prin persistența tensiunilor geopolitice și scăderea prețurilor produselor energetice.

Referitor la valutele europene care sunt strâns legate la euro, coroana daneză este în prezent singura monedă aflată în Mecanismul cursului de schimb II, după ce Letonia și Lituania au aderat la zona euro la 1 ianuarie 2014 și respectiv 1 ianuarie 2015.

Leva bulgărească a rămas legată la euro, iar francul elvețian a continuat să fie tranzacționat într-un interval îngust apropiat de limita oficială de 1,20 CHF/EUR până când Banca Națională a Elveției a hotărât să abandoneze pragul valutar față de euro la data de 15 ianuarie 2015. Nu în ultimul rând, euro s-a consolidat față de valutele acelor state membre ale UE cu regimuri flotante de curs de schimb. Astfel, euro s-a apreciat față de forintul maghiar (+7,0%), coroana suedeză (+5,9%) și zlotul polonez (+2,8%), menținându-se relativ stabil față de coroană cehă (+1,1%), kuna croată (+0,4%) și leul românesc (+0,3%).

Efectele crizei economice și financiare pentru zona euro

PIB potențial măsoară nivelul activității economice care poate fi realizat pe termen mediu și lung, în condițiile utilizării la nivel maxim a tuturor resurselor. Potrivit tuturor estimărilor privind PIB potențial efectuate de instituțiile europene și internaționale, precum Comisia Europeană, FMI și OCDE, criza economică și financiară a avut o influență negativă asupra dinamicii PIB potențial al zonei euro. Se estimează că aceasta a încetinit de la peste 1,5% înainte de criză la valori cuprinse între 0,5% și 1,0% până în anul 2014. Privind în perspectivă, proiecțiile pe termen mai lung indică o intensificare treptată a ritmului de creștere a PIB potențial în zona euro până la nivelurile consemnate înainte de criză, însă acesta va rămâne inferior celui din Statele Unite.

Criza economică și financiară a redus PIB potențial al zonei euro prin două canale principale: restrângerea investițiilor și creșterea șomajului structural. În primul rând, în timpul celei mai severe faze a crizei, ratele de investire au scăzut considerabil, condițiile de finanțare, precum termenii creditării și disponibilitatea creditelor, cunoscând în mod deosebit o înrăutățire. Intensificarea incertitudinilor economice și politice și perspectivele economice nefavorabile au îngreunat procesul de evaluare a proiectelor de investiții și au redus rata așteptată de rentabilitate a investițiilor. Dat fiind gradul ridicat de îndatorare a societăților nefinanciare din unele țări din zona euro, a devenit necesară reducerea acestuia, ceea ce a determinat scăderea suplimentară a cererii de împrumuturi.

În al doilea rând, criza a condus și la o creștere a ratelor șomajului structural pe termen scurt și mediu, indicată de majorarea șomajului pe termen lung și de accentuarea necorelării competențelor pe piețele muncii. Rata șomajului în rândul muncitorilor cu un nivel scăzut de competențe a crescut mai mult decât cea a persoanelor cu un nivel ridicat de competențe, în mare parte deoarece criza a determinat o relocare la nivel de sectoare în multe dintre economiile din zona euro, și, în special, o reorientare dinspre sectorul construcțiilor. Întrucât este probabil ca muncitorii cu un nivel scăzut de competențe care au fost disponibilizați dintr-un sector să întâmpine dificultăți în a-și găsi un loc de muncă în alte sectoare și având în vedere erodarea treptată a capitalului uman pe durata șomajului, ratele șomajului structural se pot menține ridicate pentru o perioadă prelungită de timp.

Criza a avut o influență și asupra gradului de incertitudine privind estimările și proiecțiile PIB potențial, făcând mai dificilă măsurarea deficitului de cerere agregată. Începând cu anul 2008, estimările referitoare la ritmul de creștere a PIB potențial au fost revizuite semnificativ în sensul scăderii de către instituțiile internaționale, precum și de către Comisia Europeană (Graficul C). Totodată, este posibil ca dinamica PIB potențial să fi fost supraestimată înainte de criză, în condițiile în care dezechilibrele macroeconomice semnificative din perioada anterioară crizei au arătat ex post că în multe țări din zona euro

creșterea economică a fost nesustenabilă.

CAPITOLUL III.

POSIBILITATEA IEȘIRII DIN ZONA EURO: CAZUL GRECIEI

3.1. Criza greacă – cauze bine ancorate în trecut

Succesul monedei unice se întemeiază pe strategia politicii monetare a Băncii Centrale Europene bazată pe stabilitatea prețurilor. Independența să și mandatul clar de menținere a stabilității prețurilor continuă să constituie un fundament solid contra tendințelor inflaționiste. Reușita Băncii Centrale Europene în a-și îndeplini rolul său principal este cu atât mai meritorie, cu cât nu au lipsit problemele pe care unele stape le-au creat, nerespecțându-și angajamentele.

Criza greacă este, cu siguranță, cel mai dur exemplu în acest sens. Mai mult, grecia a furnizat Comisiei Europene cifre false, fei din neglijență, fie cu bună știință. Adevărul este greu sau chiar imposibil de stabilit. Astfel, în timp ce vechiul guvern, anunța un deficit de 6%, Georges Papandreou, venit la putere în octombrie 2009, descoperă că deficitul este de 12,9% (față de maxim 3% fixat de Bruxelles), iar datoria public se ridica la 115% din PIB (228 miliarde de dolari – cifră furnizată de Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional, care au ca monedă de referință dolarul), în timp ce economia subterană reprezenta 20% din PIB. O adevărată fraudă fiscal generalizată. Enorma sumă de 57 miliarde de euro era ajutorul de urgență pe care Grecia trebuia să-l primească numai în 2010, pentru a evita totala prăbușire a țării cu toate consecințele negative extrem de dure, atât pe plan financiar, cât și în cel social. 95,6% din datorii erau către nonrezidenți, ca și cum grecii nu ar fi avut încredere în propriul lor stat, pentru a-i acorda împrumuturi, ceea ce iar ridică semene de întrebare asupra onestității guvernanților. O analiză a situației statelor din zona euro a demonstrate că înca trei țări erau aproape de a intra într-o criză asemanatoare – Italia, Spania și Portugalia, etichetate de către germane apelativul de „clubul mediteranean”. Efectul asupra cursului de schimb al monedei euro a fost o scădere a cursului față de dolar de la 1,51 la 1,33, adică o depreciere de 13%. Acordul franco- german, încheiat la data de 25 martie 2010, a pus capăt oricăror temeri că, vreodată, vreo țară din zona euro ar putea fi lăsată să intre în incapacitate de plată, deși articolul 50 din Tratatul de la Lisabona prevede sancțiunea de excludere a uniu stat din Uniunea Europeană pentru „derapaje grave” de la normele stabilite, dar numai cu referire la derapaje de la principiile europene. Angela Merkel dorea exptinderea prevederilor acestui articol și la „derapaje economice”, ceea ce s-a și întâmplat. Întrebare este dacă va fi lasată Grecia să intre în incapacitate de plată și dacă va părăsi aceasta zona euro?

3.2. Situația actuală a Greciei

Criza grecească a adus Uniunea Europeană pe un teren total necunoscut, iar Grecia mai aproape ca niciodată de expulzarea din zona euro, și de aceea posibilitatea apariției și consecințele deja celebrului „Grexit” nu pot fi ignorate. Băncile grecești sunt printre actorii care au suferit cel mai mult în tragedia greacă, iar posibila intrare în incapacitatea de plată a țării lor sau ieșirea Greciei din zona euro la va scoate cel mai probabil din joc pentru o lungă perioadă de timp; incapacitatea de plată și Grexitul vor influența cu siguranță negativ puterea financiară a companiilor grecești și puterea de cumpărare a grecilor. Majoritatea grecilor doresc să rămână în zona euro. Evitarea „divorțului” de zona euro ar fi preferabilă pentru toată lumea.

În ultima perioadă, situația Greciei este intens discutată și privită din toate unghiurile. Cu certitudine această situație nu este una „roz” pentru Zona Euro și cu atât mai puțin pentru, țara în cauză, Grecia. La momentul actual Grecia are o datorie externă de 323 miliarde de euro, o datorie către investitorii privați de 39 miliarde euro și posibilitatea băncilor elene de a lua de la Banca Centrală Europeană, prin finanțare de urgență ELA, numai 80 de miliarde de euro.

Băncile din Grecia pot accesa acum fonduri totale de 80 de miliarde de euro. Capitalul tampon de lichiditate s-a menținut la aproximativ 3 miliarde de euro, astfel încât Banca Centrală a Greciei și Banca Centrală Europeană să poată reacționa în caz de urgență.

Instituția de la Frankfurt a majorat finanțarea de urgență pentru creditorii eleni ca răspuns la cererea Băncii Greciei, îngrijorată de retragerile record din depozitele bancare. Pe fondul temerilor privind ieșirea Greciei din zona euro, persoanele fizice și juridice au retras din conturi miliarde de euro.  Aceste evoluții au forțat instituțiile financiare elene să devină dependente de finanțarea de urgență de la Banca Centrală a Greciei.

La începutul anului, Banca Centrală Europeană a nu a mai acceptat obligațiuni grecești drept garanții pentru creditele acordate băncilor comerciale, acest lucru lăsând sarcina finanțării băncilor elene a căzut pe seama Băncii Centrală a Greciei. Banca Centrală Europeană păstrează totuși controlul, în condițiile în care împrumuturile de care băncile elene pot beneficia prin intermediul finanțării de urgență de la Banca Centrală a Greciei trebuie aprobate de instituția de la Frankfurt.

Lichiditatea băncilor elene a fost grav afectată de retragerea masivă de depozite din conturile acestora. Numai în perioada octombrie 2014 – aprilie 2015, Banca Centrală a Greciei a raportat retrageri de depozite din băncile grecești, în valoare de aproximativ 30 de miliarde de euro respectiv contravaloarea în euro a 33,84 miliarde de dolari. Reprezentanții instituției de la Atena au declarat că situația se va înrăutății în lipsa unui acord cu Uniunea Europeană, Banca Centrală Europenă și Fondul Monetar Internațional.

3.3. Efectele situației din Grecia

3.3.1. Posibilitatea intrării în incapacitate de plată și ieșirea Greciei din zona euro

În proporție de 50%, ecomoniștii cred în posibilitatea intrării Greciei în incapacitate de plată .

Fondul Monetar Internațional trebuia să primească de la greci, până la sfârșitul lunii iunie a acestui an, suma de 1,6 miliarde de euro, sumă de care Grecia nu dispine. Mai există însă o problemă, și anume, Banca Centrală Europeană ar putea tăia linia de finanțare a băncilor elene, singura care le ajută în a-și continua activitatea.

Oamenii din domenii susșin idea ăpotrivit căreia ieșirea Greciei din zona euro este posibilă în proporție de 33%, deși acest lucru a avea numeroase consecințe negative, atât pentru zona euro și restul Uniunii Europene, cât și pentru Grecia, care ar fi nevoită să adopte o monedă națională.

În condițiile în care grecii nu-și onorează obligațiile, iar Banca Centrală Europeană taie linia de finanțare a băncilor grecești, sistemul bancar se va prăbuși datorită lipsei de lichiditate; unica soluție rămânând readoptarea monedei naționale, cu consecințe grave însă, precum inflația puternică, criză bancară și devalorizare instantanee a „noii” monede.

3.3.2. Grexit-ul – consecințe pentru zona euro și pentru populația elenă

Ieșirea Greciei din zona euro, se presupune că va avea unele efecte negative dar nu va sparge zona euro, deoarece expunerile pe care investitorii privați și băncile le au la datoriile guvernului elen nu sunt foarte mari, pierderile acestora fiind cât de cât suportabile în cazul intrării Greciei în incapacitate de plată. Partea cea mai însemnată a datoriei este deținută de instituții oficiale și de băncile elene.

Testele de stress la care au fost supuse băncile europene în ultimii ani, au dovedit faptul că aceste au fundații mult mai solide și depun în continuare eforturi de întărire a capitalului. Pentru a ține jos costurile de finanțare și pentru a stimula creșterea economică în zona euro, Banca Centrală Europeană derulează un program anticriză prin intermadiul căruia se efectuează achiziții masive de obligațiuni suverane. Sistemul bancar European se mai confruntă însă cu niște probleme neprevăzute. Expunerea Băncii Centrale Europeane însumează 110 miliarde euro la băncile grecești și 20 de milliarde de euro cheltuite pe obligațiuni suverane grecești. Pentru recapitalizare, Banca Centrală Europeană, ar putea efectiv să „bătă monedă”, dar Germaniei nu-i convine această soluție. În cazul ieșirii Greciei din zona euro, țările cu economii puternice se văd nevoite să ofere sprijin celor mai vulnerabile precum Italia, Spania și Portugalia, pentru a le proteja de șoc. Este foarte probabil ca Grexitul să întărească zona euro.

Se presupune că Grexitul va avea efecte negative asupra populației elene din cauza amenințării cu intrarea în faliment a companiilor cu datorii în euro, mai jos sunt enumerate doar câteva componente ale tabloului sumbru:

Hiperinflația;

Neplata salariilor;

Neplata pensiilor;

Creșterea șomajului.

Sistemul bancar pare să alunece încet, dar sigur spre faliment. Dacă Banca Centrală Europeană, rămâne fermă pe poziții în sensul că nu mai dorește sub nici o formă să acorde sprijin Greciei și Grecia se vede nevoită să-și readopte moneda națională, se va confrunta cu probleme precum devalorizarea accentuată a noii monede (se presupune că noua monede se va devaloriza în procent de până la 80%) față de euro, iar oamenii vor retrage mulți banii din băncii.

Toate aceste probleme, mai sus menționate, își spun deja cuvântul:

Grecii au început să-și strige nemulțumirile în stradă;

Grevele sunt din ce în ce mai prezente în toate secoarele de activitate;

Băncile grecești sunt închise (pentru câteva zile, până se va soluționa problema într-un fel sau altul) din cauza lipsei de lichidități;

S-a limitat sum ape care fiecare cetățean al Greciei poate să și-o retragă din cont la 60 de euro pe zi, datorită acestei măsuri se formează cozi interminabile la bancomate;

Grecii sunt sfătuiți să voteze „nu” la referendumul care va fi organizat cu privire la măsurile de austeritate propuse de BCE și FMI, măsuri care condiționează următoarea tranșă de împrumut.

Totuși, analiștii cred că dacă grecii reușesc să treacă peste perioada de ajustare la noua monedă, Grecia poate chiar să-și revină datorită turismului și a exporturilor.

3.4. Consecințele situației din Grecia asupra țării noastre

Eventualul Grexit va avea consecințe limitate și de scurtă durată asupra economiei țării noastre, cum ar fi, scăderea investițiilor străine, fluctuațiile mai mari ale cursului de schimb, instalarea panicii în rândul populației ceea ce ar putea determina retrageri de bani mai mari decât în mod normal din băncile cu capital elen.

Analistul economic Aurelian Dochia spune că este de așteptat ca ieșirea Greciei din zona euro să aibă impact limitat și de scurtă durată asupra economiei românești, un impact controlabil, însă există și o componentă greu de măsurat, dată de reacția piețelor și de comportamentul populației. Analistul economic susține că Banca Centrală Europeană a dat semnale clare că situația este sub control și că are instrumentele necesare pentru ca panica să nu se extindă. În plus, creditorii Greciei sunt instituționali, nu privați, iar acest lucru presupune un impact controlat; acești creditori sunt capabili să suporte intrarea Greciei în incapacitate de plată.

În cel mai recent raport al Băncii Naționale a Greciei există date conform cărora, în perioada octombrie 2014 – aprilie 2015, din băncile elene s-au retrasdepozite în valoare de 30 de miliarde de euro, crescând riscul apariției unei noi recesiuni.

Expunerea României asupra Greciei nu este directă, băncile elene aflate pe teritoriul țării noastre au capital grecesc, dar nu depend de finanțările de la banca mamă. Pe teritoriul României își desfășoară activitatea un număr de patru bănci cu acționariat grecesc: Banca Românească (deținută de National Bank of Greece), Alpha Bank, Bancpost, deținută de EFG-Eurobank și Piraeus Bank. Acestea patru au depozite atrase de la populație și companii în valoare de circa 4,3 miliarde de euro și o cotă de piață de aproximativ 13%.

Depozitele atrase de băncile elene afate pe teritoriul României sunt garantate de Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, acestea se bazează, în mare parte, pe capital propriu și activitatea acestora este reglementată de Banca Națională a României, astfel că un eventual colaps al sistemului bancar elen nu ar trebui să aibă un impact prea mare asupra economiei țării noastre.

„Având în vedere că așa-zisele bănci grecești de la noi sunt de fapt bănci românești cu management românesc, dar cu acționariat grecesc, lucrurile sunt simple. Nu există nici riscul de contagiune, întrucât în șase ani de criză populația din România a învățat foarte multe lucruri despre raportul client-bancă și s-a convins că sunt pregătite toate măsurile pentru a fi depășit un impas. Totodată, 90% dintre deținătorii din România au depozitele garantate de stat”, a explicat Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului Băncii Naținale a României.

CONCLUZII

Ziua de 1 iulie 2002 a marcat nu numai nașterea deplină a monedei unice europene, ci și conturarea unei noi realități în sânul Uniunii Europene – „zona euro”, care desemnează astfel grupul de state în care politica monetară este coordonată de Banca Centrală Europeană, cu sediul la Frankfurt, în Germania. Așteptările unor efecte pozitive erau foarte mari, chiar dacă mai mult în mediile de afaceri decât la nivelul populației care, în ciuda unor campanii de promovare abile și susținute, a privit totuși cu rezervă expresia cea mai sintetică a Uniunii Economice și Financiare – noua monedă euro.

Practic această uniune monetară este singura uniune monetară multinațională din istorie în care țările participante renunță la suveranitatea monetară, iar membrii lor din Consiliul Guvernatorilor al Băncii Centrale Europene nu trebuie să reprezinte interesele naționale ale statelor de unde provin, ci interesul comun al uniunii.

Desigur că, dacă acum vorbim despre o „zonă euro” în cadrul Uniunii Europene, tendința este ca, într-un interval de timp ce poate fi estimat, „zona euro”să însemne, de fapt, întreaga Uniune Europeană. În acest context, sunt necesare eforturi susținute de convergență din partea fiecărui stat membru în vederea creării unui mediu prielnic pentru stabilitatea prețurilor în Europa. Politicile economice naționale au contribuit la realizarea unor condiții economice similare în întreaga zonă euro. Introducerea fără perturbări a monedei euro a fost posibilă datorită convergenței unor caracteristici economice fundamentale ale țărilor vizate spre cele mai bune valori de referință. În prezent, zona euro numără 19 state, ultima „cucerire” fiind Lituania, la data de 1 ianuarie anul acesta.

Au trecut 13 ani de la lansarea monedei euro, ani care au constituit un bun prilej pentru a oferii răspuns la câteva întrebări. Evident că economiștii nu au ratat o asemenea provocare, dar răspunsurile au fost extrem de variate, în funcție și de experiența specifică a fiecărei țări în parte. O concluzie cvasi-generală este însă foarte clar exprimată: moneda euro a fost un instrument extraordinar în accelerarea unificării Europei, iar, în afara ei, euro a devenit una dintre cele mai importante devize mondiale, cu un impact real în materie de securitate financiară a tuturor țărilor din Uniunea Europeană, în special, a celor din zona euro.

În ultima perioadă, situația Greciei este intens discutată și privită din toate unghiurile. Cu certitudine această situație nu este una „roz” pentru Zona Euro și cu atât mai puțin pentru, țara în cauză, Grecia. La momentul actual Grecia are o datorie externă de 323 miliarde de euro, o datorie către investitorii privați de 39 miliarde euro și posibilitatea băncilor elene de a lua de la Banca Centrală Europeană, prin finanțare de urgență, numai 80 de miliarde de euro.

BIBLIOGRAFIE:

Mircea Pelea, Marcel N. Popescu, „Drumul către euro este pavat cu bune intenții”, Editura Economică, București, 2012, p. 19

Jacoud Gilles, L`Europe monetaire. Zone euro: une monnaie, une pluralite de defis, Armand Colin, Paris, 2006

Martinot Bertrand, L`euro, une monnaie sans politique? Questions contemporaines, L`Harmattan, Paris, 2003, p. 9

Lazea Valentin, „Cât trebuie să așteptăm?”, în vol. Leul românesc: prezent și perspective. Trecerea la euoro – Simpozionul de istorie și civilizație bancară – „Cristian Popișteanu”, București, 25 aprilie 2007

Focșa Daniel, „Istoria leului românesc”, Terra Magazin, ianiarie-aprilie 2005

Birău Gheorghe, Gorjul bancar. Banca Națională, Editura Oscar Print, București, 2010

Laurent Eloi, Le Cacheux Jacques, „Zone euro: no future?” , Lettre de l` OFCE, nr. 320, 14 iunie 2010

Isărescu Mugur, „România: drumul către euro”, prezentare la coferința organizată de Colegiul Academic de la Universitatea Babeș-Bolyai, 2004 (actualizat în 2007), p.6, www.ugirl1903.ro

Prof. Univ. Dr. Nicolae Dănilă, „Considerente în legătură cu finanțarea economiei naționale în contextul aderării României la Uniunea Bancară” (Prezentare susținuță în cadrul Programului „Academica BNR”, Constanța, 3 septembrie 2014), slide 5, http://www.bnr.ro/Considerente-in-legatura-cu-finan%C8%9Barea-economiei-na%C8%9Bionale-in-contextul-aderarii-Romaniei-la-Uniunea-Bancara-11314.aspx

Raport anual 2014, BCE, p.17, http://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/annrep/ar2014ro.pdf

http://www.zf.ro/business-international/grecia-este-mai-aproape-ca-niciodata-de-intrarea-in-incapacitate-de-plata-si-de-iesirea-din-zona-euro-ce-inseamna-aceasta-pentru-romani-14466351

http://www.economist.com/news/leaders/21654598-greece-and-euro-zone-are-stuck-abusive-relationship-my-big-fat-greek-divorce

http://www.ziare.com/bce/euro/grecia-se-scufunda-masura-luata-de-urgenta-de-bce-1368971

http://m.adevarul.ro/economie/stiri-economice/cum-i-ar-putea-afecta-romani-iesirea-greciei-zona-euro-limitarea-extragerilor-bancomatele-grecia-slabirea-leului-1_55814e5ccfbe376e355fd6ff/index.html

http://www.capital.ro/bce-a-majorat-la-841-miliarde-de-euro-plafonul-liniei-de-finantare-de-urgenta-destinata-bancilor-elene-.html

http://www.ziare.com/bce/euro/grecia-se-scufunda-masura-luata-de-urgenta-de-bce-1368971

https://istoriiregasite.wordpress.com/tag/leu/

www.reuterus.com

www.ft.com