Criza Valorilor In Contextul Eticii Postmoderne

INTRODUCERE

Înălțat deasupra tuturor făpturilor pământești, omul a fost zidit de Dumnezeu după chipul Său printr-un act special. În vederea împlinirii voii lui Dumnezeu, omul – ca ființă morală liberă – a fost înzestrat de Dumnezeu cu toate puterile fizice și spirituale necesare pentru a transfigura creația prin stăruința lui în bine, adevăr și frumos.

Cu toate acestea, omul nu și-a împlinit menirea și prin căderea în păcat s-a îndepărtat de Dumnezeu, pierzând astfel comuniunea harică cu El. În această stare de decădere spirituală, omul era incapabil să se întoarcă la Dumnezeu de unul singur, îi era imposibil, căci nu se putea mântui prin puterile sale proprii din cauza gravității căderii în păcat și a stării de degradare și stricăciune în care se afla.

Această realitate dureroasă este prezentă și astăzi în societatea zilelor noastre, fiind la fel de actuală ca și acum două mii de ani. În unanimitate, este acceptat faptul că trăim într-o lume secularizată, aflată în plin proces de globalizare, în care au loc profunde mutații culturale și spirituale. În unele medii, multe dintre valorile tradiționale ale creștinismului au suferit și continuă să sufere influențele eticii postmoderne, o etică mult secularizată, care tinde să despartă morala de religie și pe om de Dumnezeu.

Înlăturând sau separând elementul spiritual din viața personală, omul zilelor noastre caută să fie fericit fără Hristos, Bucuria cea veșnică, preferă să trăiască în întunericul veacului acestuia fără Lumina, care este Hristos și încearcă să se îmbogățească numai pe sine, cu de la sine putere, uitând cu desăvârșire cuvintele pline de bogăție netrecătoare pe care preotul le rostește de fiecare dată la sfârșitul Sfintei Liturghii: «Că toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit de sus este, pogorât, de la Tine, Părintele luminilor». Se socotește, astfel, pe sineși atotputernic, stăpân al universului, capabil prin propriile sale puteri să facă ceea ce dorește și atunci când crede de cuviință. Sub dominația puterii pe care omul crede că o stăpânește tot mai mult, viața își pierde treptat din farmecul frumosului simplu și din categoria firescului care merită cu adevărat trăit.

În contextul specific epocii postmoderne, lucrarea de față își propune să fie o încercare de evidențiere a unor adevăruri privitoare la epoca pe care o traversăm și ale cărei note distinctive sunt identificate și prezentate cel mai adesea ca subminând trăirea religioasă, credința și morala, dacă nu chiar opunându-se lor.

Într-un text publicat în ianuarie 1900, Caragiale constata cu adâncă îngrijorare, zicând: «Încă demult, lumea noastră românească nu mai merge la biserică. Oamenii de sus, de mijloc și de jos au uitat de mult cărarea ce duce către locașul icoanelor. Boieri, negustori, meseriași, dascăli, slujbași, mari și mici, s-au lepădat de datoriile către legea lor creștinească – toți sunt astăzi liber-cugetători. Și, firește, dacă dumnealor sunt astfel, trebuie și femeile dumnealor să fie astfel, adică liber-cugetătoare; și, prin urmare, cum ar putea să fie copiii dumnealor altfel decât mamele, adică altfel decât liber-cugetători».

Ca răspuns la aceste frământări, idealul moral de viețuire apare – pentru omul cu adevărat religios – drept o alternativă eficientă în vederea ieșirii din criza morală actuală, prin întoarcerea la izvoarele autentice de trăire și simțire românească.

I. PROVOCĂRILE LUMII CONTEMPORANE

Unul dintre fenomenele provocatoare care definesc perioada contemporană a societății noastre, la început de mileniu III, fiind în același timp „simbolul” vremurilor în care trăim, îl reprezintă globalizarea.

Ca manifestare exterioară a vremurilor pe care le trăim, globalizarea așează întreaga lume la dispoziția omului, oferindu-i acestuia posibilitatea să acționeze în mod deliberat și fără mustrări de conștiință. Binele și răul se contopesc atât de mult în acțiunile pe care omul le întreprinde, încât acesta, ca făptură înzestrată cu discernământ și voință liberă, nu mai este capabil să facă deosebire netă între ceea ce este bun și ceea ce este contrar acestuia. Se ajunge, astfel, la un conflict interior al valorilor, la concretizarea faptului la care face referire Isaia profetul atunci când spune: „Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău; care numesc lumina întuneric și întunericul lumină” (Is 5, 20).

În scopul îndumnezeirii sale, omului i-a fost dăruită astfel libertate de voință, adică putința mișcării sufletului către ceea ce își dorește, prin supunerea acestei mișcări rațiunii sănătoase și lui Dumnezeu, fără ca supunerea să reprezinte în vreun fel subjugare sau obligație. Căci după cum spune Sfântul Grigore de Nyssa: «Cel care a zidit pe om tocmai spre a-l face părtaș al bunătății Sale și care a sădit în firea lui, încă de la creație, principiul binelui, […] desigur că nu l-ar fi lipsit de binele cel mai înalt și mai prețios, de darul de a trăi liber și de a acționa după voia lui. Căci dacă sila ar fi aceea care ne-ar dirigui viața, atunci de bună seamă că chipul din om n-ar mai fi unul dumnezeiesc, ci fals, înstrăinat și fără asemănare cu originalul».

Ca realitate concretă a postmodernismului, aspirația spre globalizare pe care omul contemporan tinde să o exercite din ce în ce mai mult, îl amenință în cele din urmă cu distrugerea, caracterizată printr-o relativizare accentuată și continuă a valorilor comunitare, având drept rezultat slăbirea conștiinței creștine și standardizarea modului firesc de viață în detrimentul obiceiurilor și tradițiilor autentice.

Alături de globalizare, lumea contemporană este dominată de cultura secularizată, care pe lângă aspectele pozitive indiscutabile, datorate în cea mai mare măsură progresului științific și tehnologic, a avut și aspecte negative, care s-au răsfrânt asupra omului și a naturii înconjurătoare, ca mediu definitoriu al existenței acestuia. Astfel, aceleași progrese științifice și tehnologice, care i-au adus omului deosebite realizări în domeniul culturii și al civilizației umane, s-au transformat în tot atâtea mijloace de ruinare a omului și a valorilor create de el: „Într-un mod cu totul misterios, perturbarea comportării morale duce adesea nu numai la o simplă dispariție a tot ceea ce resimțim ca fiind bun și cuviincios, ci generează chiar o dușmănie activă împotriva acestor valori”. Într-o astfel de lume, „ceea ce trece”, fiind perisabil și derizoriu prin natura sa, triumfă asupra a ceea ce „rămâne în veac”, adică economicul triumfă asupra spiritualității, tehnica asupra culturii, politicul asupra moralei, trupul asupra sufletului, având drept consecință nefastă fundamentarea vieții personale fără o raportare clară la principiile fundamentale ale spiritualității creștine.

În vremurile noastre, postmodernitatea nu mai apare drept o noutate. Lipsită – în principiu – de valorile transcendente și accentuând în mod exagerat importanța lumii și a lumescului, a individului și a autonomiei lui, a libertății individuale și a comodității morale, societatea postmodernă apare ca fiind caracterizată atât de numeroase mutații economice, sociale și culturale, cât mai ales de cele religioase, care se impun în mod pregnant în domeniul credinței și al moralei, manifestate îndeosebi prin lipsa sentimentului de apartenență la o tradiție religioasă autentică, particularizarea manifestării religioase, sincretismul, relativizarea credinței și a valorilor spirituale, individualizarea, discrepanța dintre importanța vieții biologice și a celei spirituale, cunoașterea tot mai redusă a realităților și problemelor spirituale ale oamenilor.

În acest sens, cunoscutul filosof și eseist contemporan român Horia Patapievici descria în următorii termeni acest cunoscut fenomen al postmodernității, zicând: «Postmodernitatea este de fapt modul în care noi, oamenii recenții – oamenii a căror viață nu mai este intrinsec limitată de absolut nimic –, resimțim modernitatea: o modernitate ajunsă în acea etapă de universalizare a principiului ei, pentru care formele sale de manifestare nu mai sunt zăgăzuite de amintirea nici unei tradiții. Când tradiția nu mai joacă nici un rol în manifestarea principiului modernității, atunci modernitatea e resimțită de trăitorii ei ca postmodernitate. Dar, în mod evident, este același lucru. Doar că tradiția e „mult mai moartă” în postmodernitate, decât fusese resimțită că este și decât efectiv fusese în modernitate».

Suprimarea tradiției generează, prin urmare, o reală îndepărtare de reperele axiologice și dorința „omului vechi” – devenit acum „omul nou” sau „supraomul” propus de Nietzsche – de schimbare și înnoire a vieții, în duhul veacului acestuia trufaș și nestatornic, prin impunerea unui mod de a fi și de a acționa, cu totul potrivnic voinței lui Dumnezeu și impersonal omului și care îi cauzează acestuia din urmă relativizarea existenței. De aceea, «omul de astăzi nu se mai regăsește nici măcar pe sine, are identitate incertă și finalitate ambiguă», viața îi este lipsită de sens existențial, iar finalitatea vieții nu mai are pentru el conotație transcendentă.

Ca urmare a acestui fapt, cultura secularizată caracterizată de o reală lipsă a identității personale îl determină pe om să se gândească tot mai mult la viața aceasta pământească și la el însuși în comparație cu preocuparea pe care o manifestă față de viața veșnică și de Dumnezeu. Această atitudine a dat naștere unei crize spirituale fără precedent în întreaga istorie a umanității, o adevărată criză a valorilor și care definește în fond actuala criză a lumii postmoderne.

II. CRIZA VALORILOR ÎN CONTEXTUL ETICII POSTMODERNE

În decursul vremurilor, omul a purtat o luptă înverșunată pentru câștigarea unui prisos de bine. În epoca modernă acest bine s-a concretizat sub forma a ceea ce astăzi numim progres.

Deși, odată cu trecerea timpului, progresul continuu s-a dovedit a fi pe cât de benefic, pe atât de înșelător, totuși omul modern în dorința lui de aspirație spre „mai bine”, nu s-a aplecat îndeajuns asupra naturii acestui bine. Lumea nouă, respectiv omul nostru, s-a încrezut prea mult în civilizație și progres, fără a sta să gândească ce anume sunt acestea pentru ființa și viața sa spirituală. Ca urmare, drumurile s-au deosebit, după cum deosebite erau și idealurile și astfel, cuprinzând în sine ceea ce nu-i era firesc, renunțând la ceea ce îi era esențial – pentru simpla podoabă – și-a pierdut adevărata frumusețe și tărie, cu care fusese înzestrat de Cel Atotputernic.

În nevoia sa de a corespunde vremurilor, neîntemeiată pe principiile evanghelice, omul modern s-a descentrat; a confundat, cu alte cuvinte, complexitatea cu complicația, esențialul cu ceea ce este secundar și esența cu inutilitatea, dând o atenție deosebită celor ce nu-l alcătuiau în fond. Toate acestea nu au făcut decât să-l scoată de pe făgașul propriu al scopului cu care fusese hărăzit în această lume de către Însuși Dumnezeu.

Fiind astfel lipsit de adevăratul sens al vieții, «diagnosticat cu sindromul înveșnicirii pământești», omul luptă necontenit pentru a-și face rădăcini în pământ, iar nu în cer; obișnuit să trăiască fără obligații religioase și morale autoritare, inversează planurile: nici o cetate în cer, totul pe pământ! De aceea, se și dorește a fi stăpânul unic al vieții sale, ca unul ce-și aparține lui însuși și prin urmare nici un principiu nu este mai presus de dreptul de a dispune de propria viață. În jocul acesta în care a intrat, omul recent tinde să mențină un control uman suprem asupra existenței, ceea ce are drept consecință reducerea libertății sale de acțiune, oferindu-i o falsă imagine de stăpânitor al lucrurilor și al lumii: «Foarte adesea, omul de azi vede mântuirea sufletului în artă, știință, bogăție… Omul uită astăzi adevărul, știut fiind că el a fost chemat să devină colaboratorul lui Dumnezeu și nu să fie proprietarul exclusiv și unicul gestionar al lumii… Dacă el și-a pierdut orientarea, aceasta se datorează faptului că a pierdut conștiința propriei sale existențe. El se consideră unicul centru de decizie în istorie și în lume, punând în al doilea plan factorul divin în evoluția vieții».

Astfel, tot mai des în societatea contemporană misticismul ia locul credinței, autonomia se substituie moralității, înaintea frumuseții interioare a sufletului primează „strălucirea” exterioară, individul ia locul neamului, iar în locul lui Dumnezeu se interpune eul. Ca sistem de referință în cadrul curentului relativist se situează omul, prin accentuarea bolnăvicioasă a valorii lui, în detrimentul faptului că obligațiile sale morale devin din ce în ce mai puțin resimțite ca fiind absolute și vrednice de îndeplinit.

În această epocă secularizată, omul își caută însetat finalitatea transcendentă a existenței – veșnicia – pe acest pământ, aplicând, în manieră relativistă, valorile cerești la finalitățile terestre: se comportă în așa manieră de parcă ar trăi veșnic pe pământ; se egolatrizează până la divinizare; acordă o atenție sporită față de trup în locul grijii pentru suflet, iar fericirea terestră imediată o așază în locul celei veșnice. Mai mult decât atât, cerul pare să nu mai aibă nici o comunicare cu pământul și cu atât mai puțin omul cu Dumnezeu. Fiind, așadar, «autolipsit de grija cerului, depărtat cât de mult se poate de cerințele constrângătoare ale autorității pământești, simplificat, comod, permisiv, libertin, omul de azi este un nebun singuratic al pustiului existenței sale». Iată de ce este atât de nenorocit, atât de greu de înțeles și de satisfăcut.

În pofida acestui fapt, se constată astăzi o criză de fond a valorilor autentice în cadrul eticii contemporane, tensiune care, în toată gravitatea și amploarea ei, este de fapt zbuciumul sufletesc al omului însuși, nu doar a unora sau altora dintre înfăptuirile sau idealurile sale: «Faptul că în această etapă a istoriei sale, umanitatea este marcată de o criză profundă și generalizată este cât se poate de evident. Este vorba despre o criză de conștiință, de identitate, de sens al vieții, adică o criză de natură spirituală, care atinge însăși definiția ontologică a naturii umane. Fenomenul este cu atât mai primejdios cu cât sentimentul existenței și gravității acestuia s-a banalizat în conștiința omului contemporan, privat parcă de capacitatea sa interioară naturală de a sesiza gravitatea stării în care se află și ignorând cauzele profunde care întrețin și amplifică această criză».

Criza aceasta moral-spirituală a „cetățeanului” Europei contemporane trebuie privită din perspectiva faptului că ea desemnează un fenomen prin care – la nivelul mentalităților – se produce o schimbare majoră „în spiritul vremii” sau „după moda timpului”, atitudine pentru care „pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții” (I In 2, 6) au devenit valorile și idealurile supreme. Despre o astfel de lume, ale cărei structuri și forme de expresie modelează conștiința și destinul omului Europei contemporane, Evanghelistul Ioan vorbește în termeni categorici, mustrând parcă: „Nu iubiți lumea, nici cele ce este în lume. Dacă cineva iubește lumea, iubirea Tatălui nu este întru el. Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Și lumea trece și pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (I In 2, 15-17). O astfel de lume se află în opoziție de fond cu lumea mântuită în Hristos, adică lumea din ale cărei structuri purificate și transfigurate prin lucrarea Duhului Sfânt se va naște „cerul nou și pământul nou” (Apoc 21, 1-22) ale veacului ce va să fie.

Această realitate era constatată cu durere, încă în urmă cu trei decenii de părintele Alexander Schmemann: «În ciuda prăbușirii evidente a atâtor lumi, imperii, popoare și state așa-zise creștine, nenumărați creștini sunt încredințați că, de fapt, totul merge bine în lume și că pot accepta cu bucurie modul ei de viață, valorile și «prioritățile» ei, achitându-se concomitent și «îndatoririle lor religioase» […]. Mai mult, Biserica și creștinismul, ele însele sunt considerate mai degrabă ca mijloace care trebuie să ajute la realizarea unei vieți prospere și fericite în această lume, ca un fel de terapeutică spirituală ce permite să fie rezolvate toate tensiunile și toate conflictele și care aduce acel echilibru interior ce garantează succesul, stabilitatea și fericirea. Chiar ideea că un creștin trebuie să renunțe la anumite lucruri, și acestea nu sunt doar acte imorale și vinovate, ci o întreagă viziune asupra vieții, un ansamblu de priorități, o atitudine fundamentală în raport cu lumea, și că viața creștină este întotdeauna o cale strâmtă și o luptă – toate acestea au fost practic abandonate și nu mai figurează în centrul mentalității creștine de astăzi». Tot astfel, păcatele trupului sunt astăzi nu doar săvârșite, ci chiar cinstite, se făptuiesc până dincolo de saturație și au devenit chiar idolul vieții omului postmodern.

Ceea ce numim aria valorilor, în general, și cea a valorilor morale, în special, sunt printre primele care resimt efectul fenomenelor postmodernității, fiindcă treptat – inclusiv în mediul ortodox – se risipesc axiologiile religioase și apar diferite schimbări în manifestarea credinței și în acțiunile comunitar-sociale ale omului, aparent în contradicție cu cele ale generațiilor anterioare. Mutațiile au loc la nivelul a ceea ce se consideră a fi „valori perene”, cum sunt: credința, cultura, neamul, moralitatea, frumusețea interioară, etc. Identificându-se axiologic cu ele sau măcar aspirând spre acestea, persoana și comunitatea aveau un sens de a fi. Astfel, totul se împlinea – ca sens final – în Dumnezeu și din voia Lui. Dar acum acestea se risipesc, datorită faptului că omul creează și preferă să se atașeze de valori noi, care sunt – într-o foarte mare măsură – valori false sau atitudini împotriva valorilor tradiționale

Pe lângă nerecunoașterea valorilor clasice ca autentice, una dintre tendințele postmodernismului care se impune în zilele noastre este dată de neîncrederea acordată vechilor valori, până la negarea lor totală, pentru a fi acceptate alte repere. Și deși valorile primare sunt considerate anacronice și desuete, totuși nici față de acestea noi omul nu poate manifesta un sentiment de încredere. Și atunci se pune întrebarea: «Unde sunt valorile săvârșite pentru Dumnezeu, în numele credinței, dezinteresat, „de dragul binelui”?» Constatăm, cu durere, că ceea ce omul a construit duhovnicește, acum, același om – dar parcă totuși altul – este pe cale să distrugă.

Considerând că prezența lui Dumnezeu îi anulează libertatea, omul atins de maladia secularizării nu mai simte astăzi nevoia acestei prezențe în viața sa. Iar această atitudine vine ca o confirmare a celor rostite prin Duhul de proorocul David, care zice: „Zis-a cel nebun întru inima sa: «Nu este Dumnezeu»” (Ps 13, 1; 52, 1).

Mai mult, acest om nu mai simte trebuința să se roage, simțindu-se sieși suficient; nu se mai raportează la eternitate, fiind prizonierul clipei; nu-l mai preocupă viața liturgică și sacramentală a Bisericii pentru că nu mai simte nevoia sfințeniei. Nu mai acceptă să țină seama de voia lui Dumnezeu, ci trăiește ca și când Dumnezeu n-ar exista. Timpul a devenit dușmanul liniștii omului nostru, acaparat de muncă, agasat de concurență, consumat de neliniștile sale și indiferent la suferința celor din jur, solicitat permanent de familie și societate și incitat de noile provocări ale vremii. Pentru aceasta, nici nu-și mai găsește adevărata fericire în timp, pentru că și-a pierdut naturalețea viețuirii de-o clipă. Iar momentele care s-ar cuveni să fie dedicate vorbirii cu Dumnezeu au devenit fie inexistente, fie ironizate, în vreme ce timpul ca mers spre veșnicie și pregătire a ei a devenit un non-sens. De reculegerea și meditația duhovnicească nici nu mai vorbim, căci și acestea sunt tot mai rare, dacă nu chiar inexistente. Alungarea sacrului din viața și din preocupările omului secularizat a dus până la „declinul sărbătorii”, ca să folosim cunoscuta expresie a lui Vasile Băncilă, în sensul că chiar și atunci când n-au fost înlăturate din calendar, vechile sărbători creștine au fost golite de semnificația lor liturgică, sacră, devenind momente banale de repaus fizic, somnolență, distracție, sau de evadare „în mijlocul naturii”, atâta câtă a mai rămas în apropierea marilor aglomerații urbane.

Ținând seama de toate aceste aspecte, care în fond alcătuiesc specificul societății contemporane, putem defini lumea secularizată ca fiind «o lume de-spiritualizată și de-sacralizată», o lume tot mai dominată de „pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții” (I In 2, 6), care își trăiește aventura existențială mai mult „în spiritul veacului” sau „după moda timpului” decât în spiritul Evangheliei. De pildă, ai un pantof pe care l-ai cumpărat; este bun și face față scopului pentru care a fost achiziționat. Dar s-a schimbat moda. Ai vrea un pantof la modă. De aceea, nu poți trăi până nu îți procuri unul nou. În această înlănțuire accentul cade pe calificativul nou: dorești acel pantof nu pentru că ar fi mai bun, nici pentru că ar fi mai frumos sau că ți-ar trebui în mod absolut, ci pentru simplul fapt că este nou. Și aceasta se întâmplă «pentru că există în mine ceva care mă împinge să fiu în pas cu timpul».

În această lume profund secularizată, de-a dreptul „bolnavă”, într-un climat social în care absența vieții spirituale autentice este compensată prin exacerbarea senzațiilor brute, nu este de mirare că incultura, violența și maladiile mentale devin atât de „normale” încât aproape că nu mai stârnesc îngrijorări.

Pentru ca o înnoire să fie posibilă, condiția este ca omul să renunțe la toate aceste „podoabe” ale modernismului, să-și dorească el însuși schimbarea și să aibă ca năzuință permanentă înaintea ochilor îndemnul Mântuitorului, care și astăzi – după mai bine de două mii de ani – grăiește cu duioșie, zicând: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre” (Mt 11, 29). Numai atunci Dumnezeu va fi (re)așezat cu adevărat în centralitatea ființei umane și va umple golul din sufletul pustiit al omului nostru, pentru ca acesta să nu se mai simtă – în această lume – atât de singur.

III. CONCLUZII

Dimensiunea spirituală primită de către om odată cu crearea sa îl definește, în mod evident, ca persoană morală, care aspiră necontenit spre realizarea asemănării cu Dumnezeu. Persoana este temelia personalității, persoana devenind personalitate prin acceptarea și cultivarea liberă și personală a valorilor care-i sunt inerente și spre care se îndreaptă prin slujirea idealurilor morale și sociale superioare. Îndreptându-se astfel în mod liber și în solidaritate cu alții spre aceste valori și idealuri și asimilându-le în mod personal, prin întruparea binelui, persoana se maturizează și își dezvoltă astfel potențialitățile devenind personalitate.

În etapa istoriei pe care o parcurgem se observă foarte adesea că există o reală tensiune între idealurile Evangheliei și valorile lumii acesteia: așteptările, nevoile, practicile comunităților europene, viața socială și cultura nu se mai definesc în raport cu valorile creștine și nu mai sunt modelate de către acestea.

Această situație a lumii actuale, deși este definită în fond drept o criză a modernității, ea este totodată o șansă reală de înnoire a creștinilor și a Europei în întregul ei. Oricât de adâncă ar fi prăpastia în care se găsește lumea de astăzi, ea rămâne până la urmă creația lui Dumnezeu, adică acel «topos al revelării iubirii și frumuseții dumnezeiești». Iar omul, oricât de profund ar fi atins de germenii răului, nu-și va pierde niciodată calitatea de „chip” al lui Dumnezeu, pentru care Logosul dumnezeiesc S-a întrupat, a pătimit, a înviat și S-a înălțat la cer. În virtutea acestui adevăr, momentul de criză al modernității nu este doar un semn de îngrijorare, ci și un temei al nădejdii. În fața mizeriei unei umanități căzute, în fața unei creații care „așteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (Rm 8, 19), creștinii sunt datori să redeschidă orizontul nădejdii, devenind astfel „împreună-lucrători cu Dumnezeu” (I Co 3, 9) la vindecarea și înnoirea lumii.

Pentru aceasta se cuvine să-L rugăm pe Dumnezeu să caute cu milostivire din cer spre noi, spre țara și lumea aceasta, ca unii care fără de El nu putem face nimic bun și să zicem: «Milostivește-Te de noi, copiii Tăi, Doamne! Dă-ne nouă, celor care suntem următori poruncilor Tale, să împlinim în noi asemănarea chipului; să simțim, după puterea noastră, că Dumnezeu e judecător bun și nu aspru. Dă-ne Tu toate; dă-ne să trăim în pacea Ta, să ne mutăm în cetatea Ta, să trecem neacoperiți de valuri vâltoarea păcatului; să fim purtați de Duhul și de Înțelepciunea cea negrăită, având vreme senină».

Numai astfel vom ajunge la zidirea omului celui nou, pe care Sfântul Apostol Pavel îl descrie într-un mod cât se poate de simplu în capitolul al treilea al Epistolei către Coloseni și care este o icoană cum nu se poate mai frumos zugrăvită a ceea ce înseamnă omul duhovnicesc, a ceea ce ar trebui să fim noi toți care trăim în biserică: „Îmbrăcați-vă, dar, ca aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și prea iubiți, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alții și iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum și Hristos v-a iertat vouă, așa să iertați și voi. Iar peste toate acestea, îmbrăcați-vă întru dragoste, care este legătura desăvârșirii. Și pacea lui Hristos, întru care ați fost chemați, ca să fiți un singur trup, să stăpânească în inimile voastre; și fiți mulțumitori. Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăție. Învățați-vă și povățuiți-vă între voi, cu toată înțelepciunea. Cântați în inimile voastre lui Dumnezeu, mulțumindu-I, în psalmi, în laude și în cântări duhovnicești. Orice ați face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceți în numele Domnului Iisus și prin El să mulțumiți lui Dumnezeu și Tatăl” (Col 3, 12-17).

IV. BIBLIOGRAFIE

I. Ediții ale Sfintei Scripturi:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, București, 2001.

2. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și purtarea de grijă a P.F.Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

II. Cărți de cult:

1. Liturghier, Editura IBMBOR, București, 2000.

III. Izvoare și opere patristice:

1. Clement Alexandrinul, Scrieri – Partea întâi, în col. PSB, vol. 4, trad. de Pr. Prof. Dr. D. Fecioru, București, 1982.

2. Sfântul Grigore de Nyssa, Scrieri – partea a doua. Scrieri exegetice, dogmatico-polemice și morale. Marele cuvânt catehetic sau despre învățământul religios 5, în col. PSB, vol. 30, traducere, și note de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura IBMBOR, 1998..

IV. Lucrări de specialitate:

1. BARTOLOMEU I, Patriarhul Ecumenic de Constantinopol, Biserica și problemele lumii de azi. Vocația universală a Ortodoxiei, trad. rom. Pr. Nicolae Dascălu, Pr. Dan Sandu și Răzvan Porumb, Editura Trinitas, Iași, 1997.

2. BĂNCILĂ, Vasile, Duhul sărbătorii, Editura Anastasia, București, 1996.

3. BIZĂU, Ioan, Viața în Hristos și maladia secularizării, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2002.

4. CARAGIALE, Ion Luca, CODRESCU, Răzvan, Nimic fără Dumnezeu, Editura Anastasia, București, 1997.

5. ILOAIE, Ștefan, Morala creștină și etica postmodernă. O întâlnire necesară, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2009.

6. IDEM, Relativizarea valorilor morale. Tendințele eticii postmoderne și morala creștină, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009.

7. LIPOVETSKY, Gilles, Amurgul datoriei. Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice, trad. rom. Victor-Dinu Vlădulescu, Editura Babel, București, 1996.

8. LORENZ, Konrad, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, ediția a II-a, trad. rom. Vasile V. Poenaru, Editura Humanitas, București, 2006.

9. PATAPIEVICI Horia-Roman, Discernământul modernizării. 7 conferințe despre situația de fapt, ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 2005.

10. IDEM, Omul recent. O critică a modernității din perspectiva întrebării «Ce se pierde atunci când ceva se câștigă?», ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 2001.

11. SCHMEMANN, Alexander, Din apă și din Duh: studiu liturgic al botezului, trad. rom. I. Buga, Editura Symbol, București, 1992.