Criza Ucraineana Riscuri Si Amenintari la Adresa Securitatii Proprii Si a Tarilor cu Care Se Invecineaza

CUPRINS

INTRODUCERE 8

CAP I. TRANSFORMĂRI PROFUNDE ALE MEDIULUI INTERNAȚIONAL DE SECURITATE

1.1 Complexitatea și dinamismul mediului de securitate 11

1.1.1 Securitatea națională – delimitări conceptuale 12

1.1.2 Interacțiunea și interdependența dintre securitatea națională, regională și internațională 15

1.2 Principalele amenințări și factori de risc actual ce se manifestă în plan internațional 17

CAP II. STAREA DE CRIZĂ ȘI INFLUENȚELE ACESTEIA ASUPRA SECURITĂȚII

2.1 Criza – factor determinant în generarea conflictelor politico-militare 21

2.1.1 Delimitări și abordări conceptuale ale crizei 22

2.1.2 Relația dintre criză și conflict 26

2.1.3 Mijloace politice și militare de gestionare a crizelor și prevenire a conflictelor 26

2.1.4 Riscuri și vulnerabilități ce stau la baza crizelor și conflictelor politico-militare 27

2.2 Securitatea națională în situație de criză 31

2.3 Principalele crize și conflicte înghețate din regiunea extinsă a Mării Negre 33

CAP III. STUDIU DE CAZ

CRIZA DIN UCRAINA – IMPLICAȚII ASUPRA SECURITĂȚII PROPRII ȘI A STATELOR VECINE

3.1 Noțiuni generale privind situația politico-militară a Ucrainei 39

3.2 Contextul politico-istoric, premisă a crizei ucrainene 39

3.3 Cauzele care au condus la declanșarea crizei 39

3.3.1 Acordul de asociere cu Uniunea Europeană, o viziune neîmpărtășită 39

3.3.2 Anexarea peninsulei Crimeea, imperativ strategic al Federației Ruse 39

3.4 Desfășurarea evenimentelor și reacția internațională 39

3.4.1 Evenimentele din Ucraina, de la criză la conflict 41

3.4.2 Criza ucraineană, primul punct pe agenda Summitului NATO din 2014 41

3.4.3 Reacția comunității europene 41

3.5 Criza ucraineană, eveniment cu impact internațional 42

3.5.1 Implicații asupra securității naționale a României 43

3.5.2 Impactul crizei ucrainene asupra securității naționale a Republicii Moldova 47

3.5.3 Țările Baltice și Polonia în contextul crizei din Ucraina 47

3.5.4 Viziunea Federației Ruse asupra crizei ucrainene 47

3.6 Premise și scenarii posibile privind evoluția crizei din Ucraina 47

3.7 Concluziile studiului 47

CONSIDERAȚII FINALE 49

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE 50

ANEXE 53

INTRODUCERE

„Securitatea este esențială vieții indivizilor, colectivităților și statelor. Practic, orice domeniu al vieții individuale și sociale are nevoie de securitate.”

Ionel Nicu Sava, Studii de securitate

În condițiile oferite de mediul de securitate actual, urmare a unor procese complexe precum globalizarea surselor de amenințare și degenerarea unor crize geopolitice cu implicare de natură militară, precum și lupta acerbă pentru putere în relațiile internaționale, statele se confruntă cu un spectru de riscuri și amenințări greu previzibile.

Pe o scenă internațională atât de dinamică și complexă, datorată riscurilor și amenințărilor actuale, se impune ca politica și strategiile de securitate națională să creeze interdependențe, adaptându-se ori de câte ori este necesar acestui climat. Națiunile conștientizează faptul că mediul de securitate se află într-o schimbare continuă și că doar prin măsuri interne de securitate bine actualizate și printr-o cooperare temeinică între organismele abilitate din interiorul statului dar și cu celelalte națiuni membre ale NATO și UE, prin armonizarea strategiilor de securitate precum Conceptul Strategic al NATO și Strategia de securitate internă a Uniunii Europene, pe de o parte, și Strategia de Securitate Națională a României (de exemplu) pe de altă parte, se poate asigura securitatea națională.

Mediul de securitate actual reprezintă rezultatul riscurilor, amenințărilor și vulnerabilităților existente, posibile și probabile, prezente și viitoare. Istoria a demonstrat în nenumărate rânduri faptul că securitatea reprezintă condiția fundamentală a existenței unui stat, și din acest motiv este imperios necesar ca întregul efort al instituțiilor de profil, în plan intern, cât și a alianțelor și coalițiilor politico-militare, în plan regional și internațional, să se îndrepte către asigurarea acestei stări de normalitate.

În decursul acestei lucrări voi surprinde și analiza această problematică a securității naționale raportată la evenimentele din imediata vecinătate, sursele de riscuri și amenințări actuale care impun răspunsul prompt și decisiv al statelor, evoluția și stările noilor tipuri de crize și conflicte politico-militare precum și consecințele acestor provocări greu previzibile asupra stării de securitate a națiunilor.

Pentru a înțelege noul mediu de securitate internațional este necesar să supunem atenției evoluțiile geopolitice ce au urmat Războiului Rece, unul dintre cele două puncte de referință, alături de evenimentele de la 11 septembrie 2001, în evoluția lumii moderne, acestea marcând începutul unor puternice transformări la nivel global și a unor schimbări majore în sistemul relațiilor internaționale.

Lucrarea de față este structurată pe baza a trei capitole în cuprinsul cărora am evidențiat aspecte caracteristice sistemului de relații internaționale actual, importanța securității națiunilor în contextul prezentului, noile provocări cu care se confruntă astăzi statele lumii cât și modalități de a răspunde eficient acestora.

Astfel, primul capitol al lucrării surprinde noțiuni teoretice privind transformările profunde ale mediului de securitate actual, interdependența nivelurilor de securitate (național-regional-internațional), cât și spectrul larg de riscuri și amenințări ce se manifestă în plan internațional.

Capitolul al doilea continuă cu o abordare, de asemenea, teoretică a crizei și a conflictului, urmărind înțelegerea acestor două procese, evoluția și stările pe care le urmează, gestionarea acestora și consecințele în planul securității internaționale.

Astăzi, mediul de securitate cunoaște schimbări imprevizibile, literatura de specialitate subliniind faptul că această traiectorie constituie o rezultantă a numeroase procese cu care se confruntă națiunile, de la procesul accelerat al globalizării și până la manifestarea acțiunilor de natură extremistă.

Pentru a înțelege situația actuală, am ales să analizez una dintre cele mai recente crize ce au loc în imediata apropiere, si anume, criza din Ucraina.

După ce timp de aproape jumătate de secol, două superputeri, SUA și URSS, s-au confruntat pe scena internațională sub stindardul unui Război Rece, astăzi Federația Rusă, continuatoarea de drept a fostei URSS, își impune treptat voința asupra unor foste state membre ale uniunii sovietice, contribuind în mod direct la periclitarea securității acestora. Consecințele continuării sub o altă formă a Războiului Rece se reflectă în criza geopolitică cu care se confruntă astăzi Ucraina. Contextul politico-istoric, cauzele care au condus la declanșarea crizei ucrainene, desfășurarea evenimentelor, reacția comunității internaționale vizavi de această situație, riscuri și amenințări generate de criza ucraineană la adresa securității proprii cât și a statelor cu care aceasta se învecinează, precum și scenariile posibile și probabile ale crizei vor constitui subiecte de analizat ale ultimului capitol.

Lucrarea de față își propune o incursiune pe parcursul căreia va prezenta în detaliu modul în care expansiunea NATO și a UE către vecinătatea Rusiei are consecințe dintre cele mai neașteptate asupra securității est-europene.

CAP I. TRANSFORMĂRI PROFUNDE ALE MEDIULUI INTERNAȚIONAL DE SECURITATE

Situația internațională actuală se află în permanență într-un proces amplu de transformare, fiind marcată de o serie de trăsături precum instabilitate, dinamică, conflictualitate, diversitate și nu în ultimul rând, impredictibilitate.

Începutul de secol XXI a debutat violent, reprezentând pentru întreaga omenire începutul unei noi generații de conflicte care continuă să se manifeste în mod crunt până în zilele noastre. Dintre cele mai violente evenimente care au marcat omenirea amintim acțiunile de natură teroristă. Însă lupta împotriva terorismului mondial nu este singura acțiune care a dus la schimbări majore în plan global a mediului de securitate. Se observă, de asemenea, și tendințe de generalizare a crimei organizate transfrontaliere, proliferarea armelor de distrugere în masă, degenerarea a noi conflicte și crize internaționale, acțiunile extremiste de natură ideologică, prăbușirea statelor etc.

Odată cu procesul globalizării, aceste fenomene greu de controlat, pe care le-am enumerat anterior sunt dificil de încadrat între limite. Unii specialiștii consideră că globalizarea reprezintă o provocare pentru statele națiune și securitatea acestora, folosind sintagme precum ”globalizarea insecurității” sau ”globalizarea surselor de amenințare”. Globalizarea se manifestă la nivel multidimensional și aduce cu sine atât consecințe pozitive cât și negative.

Impactul tot mai extins al diferitelor tipuri de crize, „dezangajarea statelor”, diminuarea implicării instituțiilor internaționale în rezolvarea problemelor de securitate cu care se confruntă astăzi statele lumii, dezechilibrul de putere existent și ascensiunea rapidă a unor actori non-statali tot mai puternici în relațiile internaționale etc., generează evoluții greu predictibile și riscul apariției unor noi surse de incertitudine și insecuritate la scară globală.

Astăzi, securitatea statelor este un element definitoriu în existența acestora dar care se menține prin eforturi susținute. Mediul de securitate internațional suferă schimbări profunde, națiunile confruntându-se adesea cu riscuri și amenințări complexe, ajungându-se până într-acolo încât linia de separație dintre convențional și non-convențional să devină una sensibilă. Astfel, sursele de amenințare devin multiple și dau naștere unor concepte precum amenințări de tip hibrid, care presupun utilizarea în același timp a mijloacelor convenționale (tehnici și tactici standard specifice războiului convențional) cât și a celor non-convenționale (utilizarea mijloacelor de distrugere în masă, războiul mediatic, cibernetic, psihologic, ș.a.). Specialiștii în domeniul securității apreciază că situația critică din estul Ucrainei are caracterul unui conflict hibrid și se datorează în cea mai mare parte efortului ascuns al Federației Ruse de a-și recâștiga spațiul de influență, așa cum s-a întâmplat în 2007 în Estonia și în 2008 în Georgia.

Complexitatea și dinamismul mediului de securitate

Într-o societate în care schimbarea este o caracteristică permanentă și un atribut cu însemnătate puternică, statele lumii au o singură opțiune, aceea de a se adapta situației ori de câte ori se impune. Această trăsătură este valabilă și pentru mediul de securitate actual, caracterizat de un dinamism fara precedent. Începutul secolului XXI este caracterizat de schimbări politice majore care influențează în mod semnificativ sistemele de securitate euroatlantice și europene, pornind de la declanșarea războiului împotriva terorismului internațional, extinderea istorică a NATO și UE, constituirea Consiliului NATO-Rusia, reconfigurarea, după alegerile din 2005, a opțiunilor Ucrainei de aderare la Alianța Nord-Atlantică și la Uniunea Europeană, etc.

Mediul de securitate actual se redimensionează pe zi ce trece, organizațiile internaționale adaptându-se din mers cerințelor impuse. Totodată, se redefinesc conceptele privind răspunsul colectiv împotriva noilor surse de amenințare la adresa securității, ceea ce înseamnă conturarea unor noi politici de securitate și apărare la nivel internațional. De asemenea, se evidențiază tendința factorilor de putere de a spori importanța structurilor în care dețin rolul principal în scopul asigurării unei poziții cât mai avantajoase în noua arhitectură de securitate.

Supuse schimbărilor impuse de restructurarea mediului de securitate și de fenomenul globalizării, națiunile se văd puse în situația de a face față unor noi provocări și amenințări, sunt generate noi forme de violență, motivate de neînțelegeri etnice și religoase, apar grupuri nelegitime de natură extremistă, conflictul se mută din sfera convenționalului, acțiunile de tip asimetric căpătând o arie largă de răspândire.

Riscurile și amenințările asimetrice se amplifică în intensitate, iar prevenirea și contracararea acestora va constitui o prioritate absolută atât pentru statele democratice ale lumii cât și pentru organizațiile internaționale de securitate, precum NATO și OSCE. Provocările mediului de securitate actual cer un răspuns ferm, iar analiștii consideră că pentru amenințări asimetrice, se impune o contraacțiune de aceeași măsură.

Securitatea națională – delimitări conceptuale

Problema securității a preocupat de-a lungul vremurilor comunitățile de oameni, creând în acest fel o necesitate din ce în ce mai profundă, și anume, aceea de a se garanta siguranța existenței și progresului de orice natură a individului în cadrul comunității. Așa cum reiese și din studiile lui Maslow, pe lângă necesități precum cele fiziologice (primare), sociologice (de apartenență, de familie), de stimă și autoîmplinire, un loc aparte și al doilea în ierarhia nevoilor îl reprezintă nevoia de securitate. În literatura de specialitate, conceptul de securitate a cunoscut, în decursul evoluției sale, mai multe accepțiuni, trecând de la nevoia fundamentală de existență și progres la crearea unor documente și planuri strategice care vizează domenii precum cel politic, social, economic, cultural, de mediu și poate, cel mai complex, domeniul militar, toate acestea reprezentând dimensiuni ale securității.

Dacă inițial securitatea națională avea o singură componentă, și anume cea militară, astăzi, acest concept presupune o structură multidimensională. Printre acestea, cele mai frecvent amintite de către autori, așa cum am apreciat anterior, se află și următoarele: economică, politică, socială, energetică, umană, diplomatică, culturală și de mediu.

Astăzi, ceea ce preocupă statele în mod deosebit este securitatea națională, concep des întâlnit în teoria relațiilor internaționale. Studiile numeroase în domeniu îi consacră o bogată gamă de definiții și evidențiază, totodată, conotațiile sale principale, precum și măsurile și acțiunile necesare pentru realizarea ei. Potrivit lui Michael H.H. Louw, „securitatea cuprinde politica de apărare tradițională a unei națiuni precum și acțiunile nemilitare ale unui stat pentru a asigura supraviețuirea întregii sale capacități ca entitate politică în vederea exercitării influenței și îndeplinirii obiectivelor sale interne și internaționale”.

În concepția lui Traeger și Simonie, securitatea națională este „acea parte a politicii guvernamentale care are ca obiectiv crearea de condiții naționale și internaționale favorabile protejării sau măririi valorilor naționale vitale împotriva adversarilor existenți și potențiali”.

Din cele două definiții, dar și din altele, se poate înțelege faptul că este obligatoriu ca în proiectarea și realizarea securității naționale să se identifice factorii mediului de securitate actual (politici, economici, sociali, demografici, militari, ecologici etc.), să fie reperate riscurile, amenințările și vulnerabilitățile existente și posibile și, de asemenea, să se deruleze o serie de contra-acțiuni militare și non-militare pentru apărarea intereselor, valorilor și obiectivelor naționale de securitate.

Potrivit Doctrinei naționale a informațiilor pentru securitate, în prezent, „conceptul de securitate națională a evoluat și s-a modificat ca urmare a fenomenelor transnaționale care caracterizează epoca noastră și a pluralității originii și naturii noilor riscuri și amenințări. Astăzi, securitatea se identifică cu

protecția a tot ceea ce afectează bazele înseși ale statului și ale organizațiilor internaționale la care am aderat ori în care urmează să ne integrăm”.

Securitatea națională se poate defini atât în sens larg, cât și în sens restrâns.

În sens larg, securitatea națională desemnează ansamblul coerent format din concepția, organizarea și desfășurarea acțiunilor și activităților destinate să asigure și să garanteze siguranța cetățenilor unui stat, a întregii societăți prin răspunsuri adecvate la provocările interne și externe de securitate. Statul este în același timp o structură organizațională complexă, o colectivitate și un instrument politic. În acest sens, statul este mai întâi un instrument de promovare a securității înainte de a fi un subiect. El este entitatea care asigură medierea între interesul național, definit de o manieră unitară, și interesele comunității în cadrul său. Prin urmare, interesul național poate să se regăsească – și adesea se regăsește – în competiție cu nevoile membrilor unei entități statale.

În sens restrâns, securitatea națională constituie starea de normalitate în care cetățenii își trăiesc viața și își desfășoară activitatea în siguranță. Aici, este vorba nu atât de absența riscurilor, pericolelor și/sau amenințărilor de securitate, cât de prevenirea lor, iar în cazul manifestării lor active de limitarea, atât cât este posibil, a efectelor lor negative. De fapt, termenul securitate națională trimite la un obiectiv atotcuprinzător definit prin caracterul său general și maleabil.

De asemenea, conceptul de securitate națională definește un obiect (ceea ce trebuie securizat față de amenințări, riscuri etc.), un subiect (cei care securizează: principalii actori și instituții), ținte (împotriva cui se adresează amenințarea de securitate) și modalitățile de intervenție (mijloacele de securitate).

În același timp, conceptul de securitate națională se poate defini ca fiind starea în care trebuie să se afle un stat național pentru a putea să se dezvolte liber și să acționeze neîngrădit pentru promovarea intereselor sale fundamentale. De regulă, securitatea națională se întemeiază pe respectarea prevederilor Constituției și legilor țării, a normelor generale admise de dreptul internațional și a prevederilor tratatelor internaționale la care statul respectiv este parte.

Securitatea și apărarea națională reprezintă elementele fundamentale pe care se întemeiază starea de normalitate în funcționarea unei societăți. Astfel, cetățenii unei țări dispun de condițiile necesare și, pe cât posibil, suficiente pentru a-și desfășura viața și activitatea fără teama unor pericole, riscuri, și mai ales amenințări de securitate iminente.

Așa cum reiese și din definirea termenilor, securitatea și apărarea națională se pot aprecia ca fiind bunuri publice, de care trebuie să beneficieze nestingherit toți cetățenii unui stat. De aceea, fiecare stat are obligația de a se preocupa constant ca acestea să fie capabile să asigure condițiile normale desfășurării vieții și activității cetățenilor săi.

Astăzi, în centrul securității naționale stă cetățeanul căruia statul, prin instituțiile abilitate trebuie să-i asigure și să-i garanteze siguranța vieții și a activității.

Tradițional, în relațiile internaționale, conceptul de securitate semnifică protecția unui stat, și deci a populației sale, împotriva unei amenințări, în mod normal militare. A vorbi de securitate presupune să se răspundă la cel puțin 6 întrebări, și anume:

cine sau ce trebuie securizat;

care este natura amenințării;

cine trebuie să asigure securitatea;

cum se asigură securitatea;

dacă există o concepție fundamentală pozitivă sau negativă asupra securității;

în ce măsură se poate face distincția între securitatea internă

și securitatea internațională.

În prezent, securitatea și apărarea națională se confruntă continuu cu presiunea exercitată asupra lor de riscurile și amenințările generate și/sau alimentate de globalizare, fenomenele demografice mondiale și naționale, schimbările de natură climatică, conflictualitatea datorată competiției actorilor statali și non statali pentru resurse naturale, ș.a.

Riscurile și amenințările cărora trebuie să le facă față zi de zi securitatea și apărarea națională sunt de o mare diversitate ca natură, forme de manifestare, dimensiuni și caracteristici. Astfel, se poate vorbi de riscuri și amenințări generale în materie de securitate și apărare, cunoscute și împotriva cărora se pot lua măsuri eficace de prevenire și/sau limitare a efectelor nedorite.

În ceea ce privește multitudinea de provocări cărora securitatea națională trebuie să le răspundă adecvat, identificăm, în principal, următoarele două surse de proveniență:

provocări externe de securitate (globalizarea, comerțul internațional, migrația internațională, criminalitatea transfrontalieră, terorismul internațional, proliferarea armelor de distrugere în masă)

provocări interne de securitate (economice, demografice, climatice, politice, energetice, culturale).

Definind noțiunea de securitate națională, observăm că aceasta comportă o gamă largă de accepțiuni, căreia i se subjugă numeroase componente interdependente. Ceea ce rezultă din studiul securității este faptul că aceasta reprezintă condiția de facto esențială în existența oricărui stat, căreia i se subordonează toate celelalte și că nu se poate realiza, in condițiile actuale ale procesului de globalizare, fără o raportare la securitatea regională și internațională.

1.1.2 Interacțiunea și interdependența dintre securitatea națională, regională și internațională

Securitatea națională rămâne, și în contextul începutului sec. XXI, un atribut esențial al statului național, cu ample conexiuni în mediul subregional, regional, și internațional. Legăturile intrinseci dintre securitatea națională și celelalte tipuri de securitate rezultă și din faptul că amenințările și provocările sec. XXI nu se mai adresează numai segmentului național, ci întregii comunități internaționale, fapt ce determină apariția unor structuri de securitate la toate nivelurile pentru a putea gestiona crizele ce apar la un moment dat în domeniul internațional. Astfel se creează interacțiunea și interdependența dintre securitatea națională și securitatea regională/internațională.

În contextul globalizării și al integrării regionale, securitatea națională nu poate să existe și să se afirme independent de ceea ce se întâmplă în afara frontierelor unui stat. De aceea, securitatea națională, într-o bună măsură, poate fi reprezentată ca o componentă a securității regionale, și prin intermediul acesteia, ca element al securității internaționale.

Anul 2001 a adus, brutal, în spațiul securității SUA, schimbări de rezonanță care au influențat viziunea analiștilor despre securitate, în general, și securitatea națională, în special. Ca atare, astăzi, afirmă Zbigniew Brzezinski, că securitatea Statelor Unite nu mai este în „mâinile Americii”, ci se joacă la intersecția subtilă dintre puterea globală a acesteia și globalizare.

Componentă a securității globale, securitatea națională capătă, după încheierea Războiului Rece, o dimensiune nouă, deoarece, acum, amenințările la adresa sa, după Barry Buzan, „devin din ce în ce mai difuze și nu mai au un caracter exclusiv militar”. Proliferarea amenințărilor teroriste, ecologice, culturale, a riscurilor la adresa siguranței naționale incumbă apelul la mijloace diverse – militare și nonmilitare, naționale și internaționale – care conduc la o întrepătrundere a elementului securitar național cu cel regional sau global, în măsură să asigure stabilitatea și securitatea prin mecanisme de cooperare și coordonare, prin regionalizarea și globalizarea relațiilor militare și de securitate. Mai mult decât atât: în condițiile actuale, securitatea națională nu poate fi total detașată de condițiile sistemice globale.

Interconectarea strategică mondială, existența factorilor sistemici, a acțiunii marilor puteri influențează decisiv statutul militar al fiecărui stat în parte, potențialul său militar, ca și securitatea acestuia. Securitatea națională este strâns legată de cea mondială, în contextul noii ordini globale, fapt confirmat de realitatea că acțiunile statale unilaterale au o eficiență îndoielnică în planul securității. De notat, în acest caz, că fiecare stat membru al ONU beneficiază, practic, pentru securitatea proprie, de securitatea colectivă, în virtutea prevederilor Cartei ONU, ce stipulează acțiunea organizației împotriva actelor de agresiune, în vederea reinstaurării păcii.

Este demn de amintit și faptul că în sfera securității a intervenit mai recent strategia parteneriatelor, prin care este gestionat noul mediu de securitate. În cadrul parteneriatelor strategice, securitatea națională și cea internațională se edifică prin conlucrare și cooperare, excluzându-se confruntarea dintre marii actori globali și cei regionali, dintre statele-pirat și statele-nucleu, totul într-o nouă formulă de armonizare a intereselor și de prevenire a conflictelor majore între marii actori, între nucleele în jurul cărora se constituie sau se reconstituie centrele de putere SUA, UE, Rusia, China, Japonia, India, Lumea Arabă. Se creează și menține, astfel, un mediu de securitate ce permite stăpânirea armelor de distrugere în masă și prevenirea conflictelor și războaielor de mare intensitate.

Analiza raportului actual securitate națională – securitate globală a determinat guvernele și organizațiile internaționale să conștientizeze faptul că prevenirea și stăpânirea conflictelor și crizelor, controlul, menținerea și impunerea păcii nu mai sunt posibile fără implicarea conjugată a tuturor actorilor de securitate, de la cei mai mari până la cei mai mici.

Politicile active fac față dinamismului noilor amenințări. Problemele sunt rar soluționate de o singură țară sau fără o susținere regională, sublinia Javier Solana în Strategia Europeană de Securitate. O lume mai sigură este o lume unită și echitabilă, bazată pe un sistem de securitate global, eficace, sprijinit pe sistemele de securitate statale și instituționale viabile.

Securitatea națională nu se poate realiza în mod optim astăzi, decât prin raportare la securitatea regională și globală.

1.2 Principalele amenințări și factori de risc actual ce se manifestă în plan internațional

Mediul internațional de securitate contemporan reclamă o analiză atentă a factorilor de risc la adresa securității naționale. Acesta trebuie adaptat în funcție de riscurile, amenințările și vulnerabilitățile existente, posibile și probabile, prezente și viitoare.

Noțiunea de factor de risc la adresa securității naționale reprezintă gradul de probabilitate ca anumite acte, evenimente, sau procese sociale, fenomene sau procese naturale să afecteze negativ, atât în mod direct, cât și indirect, interesele naționale ale unui stat.

Pentru identificarea factorilor de risc la adresa securității naționale se impune o căutare a acestora atât în interiorul sau exteriorul țării cât și în planuri diferite: social, politic, economic, militar, informațional, etc.

În legătură cu această problematică, Simion Boncu oferă o abordare interesantă a noțiunilor de risc și amenințare la adresa securității naționale: „Riscul la adresa securității naționale implică prezența unor factori activi sau potențiali care pot afecta securitatea unui stat. Amenințarea vizând securitatea națională implică atât existența factorilor de risc, detectată prin perceperea unor indici specifici, cât și conturarea voinței politice de a pune în acțiune mijloacele respective pentru a leza securitatea altui stat”.

Așa cum apreciam anterior, sursele actuale de amenințare la adresa securității sunt diferite față de orice perioadă din trecut, escaladând într-un ritm rapid. În consecință, discursul și acțiunile statelor se adaptează în mod continuu situațiilor prezente. Astăzi, provocările semnificative nu se rezumă doar la sorgintea militară, ci au căpătat o natură din ce în ce mai complexă.

Datorită fenomenului de globalizare, realitatea demonstrează faptul că amenințările actuale au o natură preponderent transfrontalieră. Gama acestora este surprinzător de largă, iar ordinea pericolului pe care îl reprezintă acestea nu poate fi apreciat pentru o perioadă mai îndelungată de timp, datorită capacității acestora de schimbare și inovație și existenței slabe a posibilității de predictibilitate.

Pentru o mai bună înțelegere a fenomenului actual, se indică stabilirea de la bun început a relației dintre risc, vulnerabilitate și amenințare.

Potrivit Strategiei Naționale de Apărare a României, în zona apărării și securității naționale, riscul se definește ca fiind probabilitatea de a se produce o pagubă semnificativă la adresa intereselor, valorilor sau obiectivelor naționale de securitate. În același context, amenințările sunt factori de origine externă prin care sunt afectate grav interesele, valorile și obiectivele naționale de securitate. Factorii din interiorul statului care potențează acțiunea amenințărilor sunt definiți ca fiind vulnerabilități.

Rolul unui document strategic de valoare națională este acela de a identifica în mod oportun aceste trei pericole, de a asigura un management eficient prin acțiuni de prevenire, reducere și, în ultimă fază, de combatere a acestora.

Specialiștii în domeniu apreciază triomul vulnerabilitate-risc-amenințare ca fiind foarte important tocmai pentru că, într-un mediu de securitate atât de violent și imprevizibil precum cel actual, vulnerabilitățile pot constitui oricând un risc, și acestea la rândul lor pot deveni amenințări. O criză majoră din interiorul unui stat poate constitui oricând o vulnerabilitate, afectând în acest fel funcționarea și capacitatea de reacție a acestuia.

Principalele riscuri și amenințări de securitate sunt de natură politică, economică, socială și militară. Printre cele capabile să pună în pericol securitatea internațională și, în consecință, securitatea națională a statelor, valorile și interesele acestora ca state membre ale comunității europene și euro-atlantice, identificăm:

manifestarea fenomenului terorist structurat în rețele transfrontaliere, care capătă amploare datorită extremismului religios;

proliferarea armelor nucleare, a altor arme de distrugere în masă și a vectorilor acestora (achiziții de tehnologii moderne și de capacități nucleare, chimice, biologice și radiologice), precum și dezvoltarea programelor de rachete balistice;

conflictele regionale, conflictele înghețate;

criminalitatea transnaționala organizată, o formă de infracționalitate foarte gravă, care a dobândit capacitatea de a influența politica statelor și activitatea instituțiilor democratice;

guvernarea ineficientă;

ciberatacurile (constau în utilizarea de sisteme informatice sau de tehnologie a informației, IT, ca armă sau ca țintă; în ultimii ani, infrastructurile nevralgice ale tuturor țărilor, mai cu seamă a celor dezvoltate, au devenit ținta unor astfel de atacuri din ce în ce mai intense);

menținerea unui nivel ridicat de instabilitate și insecuritate în zona bazinului Mării Negre și a Balcanilor de Vest;

spionajul, actele de sabotaj, subversiune și alte acțiuni ostile ale unor servicii de informații, activitățile și preocupările informative ale unor entități non-statale orientate către influențarea actului decizional, inclusiv a celui politic, a mass-mediei sau chiar a opiniei publice;

Pe lângă acestea mai identificăm fragilitatea sistemului financiar internațional, traficul și consumul de droguri, dependența energetică a unor state europene de resursele externe (este cazul Germaniei, care pentru a-și urmări interesul economic apelează la resursele de caz rusesc și acționează, în opinia specialiștilor în domeniu, ca un posibil partener al Rusiei. Din acest motiv, al dependenței energetice, state precum Germania și Franța, care ar trebui să devină un avocat al Ucrainei, acționează cu o diplomație cel puțin șubredă asupra actului de agresiune vizibil al Federației Ruse), dezastrele naturale ș.a.

Cele enumerate anterior reprezintă surse de amenințare general valabile pe care statele au obligația de a le gestiona corespunzător potrivit cerințelor de

securitate. Potrivit statutului de membru al Alianței Nord-Atlantice, statele membre vor acționa în comun, printr-un răspuns prompt, la adresa oricărei amenințări amintite anterior sau împotriva oricărui alt pericol care ar viza un stat membru sau Alianța, ca urmare a obligațiilor asumate prin semnarea Tratatului de la Washington.

Până nu demult riscurile și amenințările militare au fost percepute ca principalul tip de amenințare la adresa securității. Situația este ușor de înțeles deoarece acțiunea de forță era singura care putea determina pierderi ireparabile atât pentru baza organizațională a statelor vizate, cât și pentru existența populației acestora.

În privința riscurilor propriu zise trebuie reamintit că în Europa conflictele locale au fost favorizate de o serie de cauze care își vor menține actualitatea, istoria demonstrând în repetate rânduri aceste lucruri: dezmembrarea statelor multinaționale, disputele teritoriale, manipularea minorităților.

Dezmembrarea statelor multinaționale a dus la o serie de conflicte deschise în spațiul european așa cum a fost cazul Iugoslaviei și a URSS. Complementar disputelor teritoriale în viitor poate fi exploatată situația minorităților ca pretext pentru anexări teritoriale ce pot fi urmate sau nu de confruntări interstatale de amploare.

Toate acestea se datorează într-o mare măsură procesului accelerat al globalizării și așa cum apreciază autorii, intrăm cu siguranță într-o eră a insecurității strategice, și asta pentru că niciodată în istoria modernă a omenirii nu au existat atâtea elemente de incertitudine în ceea ce privește pericolele cu care urmează să se confrunte statele lumii. Din această perspectivă, noile amenințări la adresa securității obligă statele să conlucreze în spiritul idealului de democrație, libertate și securitate.

CAP II. STAREA DE CRIZĂ ȘI INFLUENȚELE ACESTEIA ASUPRA SECURITĂȚII

Mediul internațional de securitate se află într-o schimbare permanentă, complexitatea și dinamismul acestuia determinând reevaluarea conceptelor clasice aparținând teoriei relațiilor internaționale. Astăzi, asimetria și gestionarea crizelor se numără printre subiectele principale pe masa analiștilor de securitate, în jurul acestora orbitând conflictele moderne ale lumii. Nu sunt însă de uitat noțiunile clasice de tensiune, criză și conflict, cărora autorii le oferă în continuare o atenție sporită având în vedere că tranziția de la o stare la alta este un proces ce precede majoritatea schmbărilor dramatice ale mediului de securitate.

În ultimii ani, autorii și-au îndreptat atenția către studiul crizelor, realizând necesitatea unui management eficient al acestora, tocmai pentru a stabili un mod de reacție rapidă care să prevină escaladarea crizelor și, în același timp, să oprească izbucnirea conflictelor.

Istoria a demonstrat în repetate rânduri că specificul crizelor diferă de la o situație la alta, creând astfel provocarea posibilității de a le analiza, monitoriza și gestiona cu eficiența care să permită autorităților statale luarea unor măsuri coerente de restabilire a echilibrului social. Din acest motiv, consider că este necesară o analiză amănunțită a noțiunii de criză în toate formele sale și impactul acesteia asupra securității în condițiile mediului internațional actual.

2.1 Criza – factor determinant în generarea conflictelor politico-militare

În condițiile situației geopolitice actuale, caracterizată de o complexitate fără precedent, urmare a apariției a tot mai multor evenimente neprevăzute, decidenții politico-militari, strategii, organizațiile internaționale și chiar și societatea civilă, se văd puși în fața unor noi și noi provocări ce au ca obiectiv realizarea dezechilibrului în zona securității regionale și internaționale.

Așa cum am enunțat anterior, o importanță deosebită în acest context o reprezintă relația dintre tensiune, criză și conflict, elemente ce au constituit obiect de studiu pentru mulți specialiști de-a lungul anilor, cunoscând tot atâtea abordări teoretice, care au avut ca scop înțelegerea acestora în sine. Din acest motiv, în rândurile următoare, voi supune atenției aceste procese atât de complicate cu implicații directe în societatea modernă.

2.1.1 Delimitări și abordări conceptuale ale crizei

De-a lungul timpului, în lucrările ce au avut ca obiect de studiu criza, sub toate formele sale, autorii au abordat din punct de vedere teoretic acest proces complex, încercând definirea sa concretă. Din păcate, alături de conflict și mai departe, de război, criza cunoaște nenumărate tentative de fundamentare teoretică, chiar dacă în decursul istoriei, aceste realități arhicunoscute s-au regăsit în toate domeniile de referință ale societății umane.

Astfel, în sens general, criza constituie o amenințare reală la adresa societății, care produce, fără doar și poate, o întrerupere a dinamicilor și echilibrelor anterioare, antrenând dezintegrarea sistemului afectat, cu consecințe grave și imprevizibile.

În mod particular, o serie de autori au surprins însă o definire specifică a noțiunii de criză. În acest sens, Charles Herman, definea criza drept o „situație care amenință obiectivele cu prioritate înaltă pentru unitatea decizională, restrângând timpul disponibil pentru un răspuns, înainte ca situația să fie modificată și, când se produce, surprinde pe membrii unității decizionale". Pe de altă parte, un alt autor, Michael Brecher, arăta că o criză este o „situație caracterizată de trei condiții necesare și suficiente, așa cum sunt ele percepute de către decidenții de la nivelul maxim al actorilor implicați: o mutație în ambientul extern sau intern, o amenințare a valorilor de bază, o înaltă probabilitate de implicare în ostilități cu caracter preponderent militare."

Cu referire la același subiect, Barry Mc. Longlin, definește criza ca fiind „un eveniment, dezvăluire, acuzație sau set de probleme interne și externe care amenință integritatea, reputația sau existența unui individ sau organizații".

În 1974, referindu-se la situația internațională de la acea vreme, generalul francez Andre Beaufre vedea în criză „o stare de tensiune în cursul căreia există riscul maxim al unei escaladări spre un conflict armat, în care adversarul să fie împiedicat să dobândească un anumit avantaj politic sau militar".

După cum se poate observa, în plan internațional, există o largă varietate de definiții ale crizei, de la cele elaborate de specialiștii în studii de securitate, la cele enunțate în documentele oficiale ale instituțiilor de securitate. De exemplu, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a convenit asupra următoarei definiții: „criza poate fi înțeleasă drept o situație manifestată la nivel național sau internațional, ce este caracterizată de existența unei amenințări la adresa valorilor, intereselor sau scopurilor principale ale părților implicate”.

Aceste definiții își păstrează și astăzi corectitudinea formulării, sublinind în unanimitate faptul că majoritatea crizelor au următoarele caracteristici comune:

părțile implicate percep crizele ca pe un ansamblu de amenințări, pericole și riscuri;

ruptura echilibrului interior specific mediului organizațional;

existența posibilității de confruntare, inclusiv de factură militară;

caracterul relativ și exclusiv absolut al crizei;

necesitatea luării unor decizii importante în timp oportun;

prezența unei atmosfere marcată de îngrijorare;

timpul la dispoziție extrem de limitat și oscilații puternice ale stării de tensiune.

Indiferent de natura crizelor, sursa acestora este întotdeauna aceeași, și anume, manifestarea stării de tensiune, ce se caracterizează prin sentimente de ostilitate datorate dezechilibrelor dintre elemente sau tendințe opuse. Acumularea accentuată a tensiunilor și izbucnirea conflictuală declanșează în mod inevitabil puternice presiuni spre schimbare, și în mod implicit, duc la declanșarea crizei.

Bineînțeles că la baza acestor fenomene sociale stau la bază o serie de factori care le influențează declanșarea. Apariția crizelor ca fenomene sociale se poate face atât pe plan intern, cât și pe plan internațional, în ambele situații fiind absolut necesară identificarea și definirea factorilor interni și externi care le generează:

factorii interni – reprezintă acele elemente, situații sau condiții interne care prin natura lor generează efecte destabilizatoare pentru componentele sistemului național. Din această categorie de factori pot fi scoși în evidență următorii:

Persistența problemelor grave de natură economică, financiară și socială,

generate de prelungirea tranziției și întârzierea reformelor structurale;

Reacțiile ineficiente ale instituțiilor statului în fața acutizării

fenomenelor de criminalitate economică și de perturbare a ordinii publice și siguranței cetățeanului, fenomene care au efecte negative asupra coeziunii și solidarității sociale, asupra calității vieții cetățenilor;

Posibilele evoluții negative în domeniul democratizării, respectării

drepturilor omului și al dezvoltării economice cu efecte destabilizatoare pe plan național, pe zone extinse;

Accentuarea formelor de corupție și de administrare deficitară a

resurselor publice care produc adâncirea inechităților sociale, proliferarea economiei subterane și fenomenul de excluziune socială;

Menținerea unor surse și cauze de potențiale conflicte sociale punctuale,

de mai mică sau mai mare întindere, cu efecte asupra consumului inutil al energiei, diminuării sau întreruperii proceselor și activităților economice propriu-zise și asupra stării de liniște a populației;

Existența unei birocrații excesive în administrație, cu efecte asupra

slăbirii coeziunii sociale și civice și scăderea nivelului de încredere a cetățenilor în instituțiile statului;

Nerespectarea normelor ecologice în funcționarea unor obiective

industriale, producerea unor dezastre ecologice, catastrofe naturale și procese de degradare a mediului;

Menținerea unor decalaje de dezvoltare între regiunile statului;

Menținerea la un nivel scăzut a infrastructurii informaționale și întârzieri

în realizarea acesteia la standardele impuse de dinamica globalizării, etc.

Factorii externi – cuprind acele elemente, situații sau condiții externe care prin acțiunea lor favorizează apariția și dezvoltarea crizelor interne și internaționale (regionale, zonale, globale):

Limitarea accesului statelor la unele resurse și oportunități regionale

importante pentru realizarea intereselor naționale;

Migrația clandestină, apariția unor fluxuri de refugiați;

Evoluții negative pe plan regional, zonal, în domeniul democratizării,

respectării drepturilor omului și al dezvoltării economice;

Proliferarea armelor de distragere în masă, a tehnologiilor și

materialelor nucleare, a armamentelor și mijloacelor letale neconvenționale;

Terorismul politic transnațional și internațional;

Acțiuni de incitare la extremism, intoleranță, separatism sau xenofobie,

care pot afecta statul și promovarea valorilor democratice;

Proliferarea și dezvoltarea rețelelor teroriste, a crimei organizate

transnaționale, a traficului ilegal de persoane, droguri, armamente și muniție, de materiale radioactive și strategice;

Existența unor decalaje între nivelurilor de dezvoltare, asigurare a

securității și gradul de stabilitate ale statelor din proximitatea statului în cauză;

Acțiuni destinate în mod premeditat afectării imaginii statului în plan

internațional, cu efecte asupra credibilității și seriozității în îndeplinirea angajamentelor asumate;

Agresiunea economico-financiară, etc.

Astăzi, ca un rezultat al procesului accelerat al globalizării, este greu de realizat o disociere clară între factorii care influențează generarea crizelor, accentuarea interdependențelor multiple ale acestora determinând statele să își orienteze efortul spre încercarea de a preveni întregul spectru de cauze declanșatoare, fie de natură internă, fie internațională.

Pentru o înțelegere detaliată a crizelor, cred că este necesară o clasificare a acestora, având în vedere faptul că formele sub care se manifestă crizele sunt complexe și diverse. Din acest motiv, am identificat următoarele criterii semnificative pe baza cărora putem categorisi fenomenul de criză:

După domeniul în care se manifestă și cauzele care le determină, crizele pot fi de natură politică, ideologică, diplomatică, socială, economică, financiară,politico-militară, informațională, tehnologică, culturală, ecologică, ș.a;

După spațiul în care se desfășoară: locale, regionale, naționale, continentale și mondiale;

După gradul de complexitate: simple, complexe și combinate;

După urgența rezolvării: imediate, urgente și susținute.

De asemenea, crizele urmează un progres specific acestora, autorii enunțând chiar un “ciclu de evoluție a crizei” (vezi anexa 1), împărțit în patru faze logice.

O atenție deosebită o voi acorda însă, în continuare, crizelor geopolitice, subiecte care au constituit în ultimul timp un obiect de studiu important în teoria relațiile internaționale.

Din punct de vedere etimologic, geopolitica reprezintă studiul relațiilor internaționale din perspectiva factorilor geografici (dispunere teritorială, demografie, resurse naturale, rețea hidrografică, relief, etc.,) dar și economici (potențial economic, nivelul industriei, schimbul prin comerț, ș.a.). Totodată, apreciază autorii, geopolitica este arta de a prevedea, chiar de a prefigura harta politică a lumii de mâine.

În contextul geopolitic și geostrategic actual, națiunile nu mai sunt preocupate de pericolul unei agresiuni de amploare, ci mai degrabă de tensiunile și antagonismele generate de conflictele și disputele etnice, de terorism și crima organizată, de proliferarea armamentelor, migrarea neautorizată și disputele economice. Astfel, prevenirea conflictelor a devenit un concept cheie în dezbaterea noii structuri de pace și securitate a Europei.

Conceptual, crizele geopolitice nu au o definiție clară, oscilând între abordări specifice unor situații diferite. Însă, semnificative în acest sens sunt cauzele care au dus la declanșarea unor astfel de crize în plan internațional. Dintre acestea enumerăm următoarele, cele mai importante:

rivalitățile politice, ideologice și militare;

disfuncționalitățile generate de dezintegrarea sistemului socialist și încercările de recuperare pe cale militară a teritoriilor fostelor imperii coloniale, care au dispărut după cel de-al doilea Război Mondial;

litigiile teritoriale apărute în urma creării unor noi state independente în Asia, Africa, Europa etc;

unele litigii apărute ca urmare a trasării artificiale a unor frontiere;

lupta pentru resurse de materii prime și, îndeosebi, pentru resursele energetice, pentru petrol în special;

existența și adâncirea decalajelor economice și de putere militară dintre state.

Printre crizele geopolitice de amploare ale lumii se numără astăzi criza cu care se confruntă statul ucrainean, supus unor presiuni enorme din partea Federației Ruse. Expansiunea ex-sovietică prin îmbrățișarea unei politici demne de imperialismul colonial , anexarea unor foste teritorii prin încălcarea principiilor fundamentale de drept internațional în mod conștient și adoptarea unor mijloace și metode specifice amenințărilor de tip hibrid fac din criza ucraineană o reală amenințare atât pentru securitatea proprie cât și pentru cea regională.

2.1.2 Relația dintre criză și conflict

Este binecunoscut faptul că între criză și conflict există o relație strânsă, starea de conflict apărând ca urmare a faptului că prevenirea crizei a eșuat. Practic, criza este un „simptom” evident al conflictului, în etapa de mediere văzându-se gradul de complexitate al acesteia și posibilitatea de a degenera spre escaladare.

Dacă noțiunea de criză se definește ca fiind o „situație națională sau internațională caracterizată prin existența unei amenințări iminente la adresa obiectivelor, a intereselor și a valorilor prioritare ale unui stat sau grup de state”, cea a conflictului merge mai departe, cunoscând o serie întreagă de definiții. Conflictul între entități nu este un lucru neobișnuit, impunerea interesului propriu în detrimentul celuilalt prin mijloace chiar și de coerciție reprezentând o alternativă des întalnită în practica relațiilor internaționale. De aici rezultă și definirea în sens larg a conflictului. O stare conflictuală nu este altceva decât o manifestare deschisă a unor antagonisme între două sau mai multe entități, individuale sau colective.

Chiar dacă sfera de cuprindere a conflictului este mult mai largă, în lucrările de specialitate, conflictul armat a ocupat de-a lungul timpului un loc privilegiat, tocmai pentru că trăsăturile sale sunt unice.

Un conflict armat nu apare niciodată din senin. Conflictul este, deopotrivă, o rezultantă a unei crize, dar poate fi și punctul de plecare al alteia. Chiar dacă nu orice criză duce neapărat la un conflict armat, orice conflict armat este o criză și încă una dintre cele mai grave. Conflictul armat presupune existența unor părți, unor entități, care recurg la forța armată pentru a rezolva diferendul dintre acestea. Nu există conflict fără diferend, iar diferendul este un „efect de criză”, este, deopotrivă un produs al unei crize, dar și un prag critic de escaladare al acesteia. Conflictul armat nu poate fi însă o realitate în sine. El este dependent de o situație de criză, se produce ca escaladare a unei situații de criză, în urma unor decizii politice. De aceea, confictul armat urmează, în principiu, aceeași traiectorie ca și războiul, dar într-un spațiu mai restrâns și într-un interval de timp oarecum limitat. Totuși, conflictele armate pot fi de intensități și de durate diferite, în funcție de scopurile propuse și de obiectivele fixate de fiecare dintre părți, de mijloacele la dispoziție și de resurse.

Pe o scală a confruntării prin mijloace armate, conflictul armat se află undeva între criză și război. El nu este război, pentru că războiul presupune o decizie politică, un angajament de proporții pe o anumită durată, dar se situează undeva în vecinătatea războiului, ba chiar poate avea, în mod paradoxal, o sferă mai largă decât acesta, întrucât războaiele sunt puține și rare, în timp ce conflictele împânzesc planeta. Conflictul armat este o trecere la limita conflictualității, adică depășirea ultimului prag critic al unei crize. De la acel prag, criza se poate transforma în conflict armat sau în război, cu consecințe grave pentru omenire.

Ca o generalitate, conflictele cele mai cunoscute ale ultimului secol au avut ca fundament desfășurarea unei crize, gestionarea slabă a acestora, neimplicarea organizațiilor internaționale cu responsabilitate în domeniul securității sau trecerea cu vederea pe considerente de neconcordanță cu interesele proprii ale unuia sau a mai multor state ducând la adevărate războaie cu consecințe dintre cele mai grave. Și iarăși, exemplele în acest sens sunt nenumărate, subiecte de conflict existând în țări de pe întreg mapamondul, fie că este vorba de neînțelegeri de natură ideologică, religioasă, etnică, socio-politică, culturală ș.a.m.d. Crizele se vor manifesta întotdeauna, fără doar și poate, conflicte vor mai exista cu certitudine, ultimii ani aducând astfel de situații în atenția internațională (2011 – războaiele civile din Siria, Irak, Libia; 2012 – conflictul din Republica Centrafricană, conflictul din Mali, 2013 – războiul civil din Sudan, actele de ostilitate din Mozambic, 2014 – criza din Ucraina cu valențele unui conflict în toată regula și perspectiva unui conflict înghețat, 2015 – războiul civil din Yemen, etc.), însă, ce este cel mai important, comunitatea internațională trebuie să își direcționeze întregul efort spre gestionarea corespunzătoare a crizelor și prevenirea unui posibil conflict de amploare care să ducă lumea în pragul unui nou război mondial.

2.1.3 Mijloace politice și militare de gestionare a crizelor și prevenire a conflictelor

Imediat după încheierea Războiului Rece, strategii își exprimau asentimentul ideii că utilizarea puterii militare și a războiului, ca instrumente de promovare a intereselor, să fie percepute drept un comportament inacceptabil în relațiile internaționale. Bineînțeles că realitatea a demonstrat contrariul, războaiele locale proliferând în zone fierbinți precum cele din Balcani, Orientul Mijlociu, Africa și estul Europei.

În reconfigurarea raportului mondial de putere, puterea militară se manifestă așadar în continuare ca un ingredient indispensabil, la care fac apel toți protagoniștii, principali sau secundari. Relansarea „metodologiei militare” de acțiune în caz de conflicte locale, pune într-o lumină nouă și problematica securității naționale, regionale și globale.

Astăzi, crize de tot felul împânzesc mapamondul, ducând chiar la conflicte violente, în care se pierd sistematic nenumărate vieți omenești. Rapoartele ONU susțin această idee și îndeamnă atât statele, ca ordonatoare principale de crize, cât și organizațiile internaționale de profil să ia măsuri prompte în acest sens.

Având în vedere faptul că situațiile de criză reprezintă un fenomen ce implică existența unor riscuri, atât pentru menținerea echilibrul organizațional, cât și pentru securitatea națională și internațională, apare necesitatea existenței unor mecanisme și proceduri de gestionare a crizei, cu posibilitatea adoptării unor decizii rapide și adecvate. Ca idee principală, gestionarea situațiilor de criză revine statului național, printr-un proces decizional specific.

Ca o definiție, în sens general, gestionarea crizei reprezintă un set de acțiuni ce pot fi luate de autorități și/sau de structurile regionale/internaționale cu competențe în domeniu pentru stăpânirea unei situații de criză și evitarea potențialelor efecte distrugătoare asupra sistemului respectiv.

Gestionarea situațiilor de criză în plan național cuprinde ansamblul de măsuri și acțiuni stabilite de autoritățile locale și centrale în vederea garantării securității naționale și a stării de normalitate socială, politică, militară, economică, ecologică etc. Prin urmare, gestionarea unei crize poate fi înțeleasă ca un proces deosebit de complex, care implică organizare, planificare și măsuri concrete cu scop precis de a aduce sub control criza, să oprească evoluția acesteia și să proiecteze o soluție acceptabilă.

În lucrările de specialitate, autorii au identificat mai multe metode, atât militare cât și non-militare de gestionare a crizelor și prevenire a conflictelor.

Dintre acestea identificăm pe cele mai importante, astfel:

Negocierile – reprezintă atât ca extindere, ca accesibilitate cât și ca potențial de soluționare, una dintre cele mai însemnate căi de rezolvare și prevenire a conflictelor. Des utilizate, problema negocierilor internaționale a constituit, cu precădere după a doua jumătate a secolului XX, atât în rândul teoreticienilor cât și a practicienilor diplomației, un instrument eficient de gestionare și prevenire a crizelor și conflictelor. Acest mijloc de soluționare are un caracter diplomatic, politic, și reușita acestuia este determinată de următorii patru indicatori: acordul (satisfacerea intereselor bipolare), eficiența (îndeplinirea întocmai a obiectivelor stabilite de la bun început), echitatea (acordarea unui tratament nediscriminatoriu tuturor părților), stabilitatea (efectul durabil al negocierilor);

Ancheta – constituie o acțiune preliminară a rezolvării unui conflict, constând din încercarea de a stabili în mod obiectiv derularea faptelor și evenimentelor, în mod independent de afirmațiile părților în cauză și de a oferi un cadru veridic și nepărtinitor al situației conflictuale. Aceasta se poate desfășura sub următoarele forme: observare, investigație, stabilirea faptelor, control, monitorizare, supraveghere, prevenire și avertizare timpurie. Globalizarea, care conferă transparenței noi valențe, a determinat ca ancheta să devină o practică curentă, efectuată în plan informal de organizațiile neguvernamentale și, mai ales de mass-media.

Bunele oficii – considerate a fi parte din spectrul mijloacelor și metodelor pașnice de soluționare a diferendelor, acestea au drept rol principal asigurarea liniilor de comunicare între părți, stabilirea contactelor cu rol explorator și informativ iar, uneori, și de asigurare și găzduire a părților în conflict, între care se desfășoară negocierile sau medierea respectivă. În cele mai multe cazuri inițiativa oferirii bunelor oficii revine unor terțe țări dar acest rol poate fi îndeplinit și de către organizațiile internaționale, ca de exemplu ONU, OSCE sau UE. Deși în literatura de specialitate bunele oficii sunt asociate medierii, ambele fiind intervenții ale terților, putem observa că obiectivul lor este comun, adică inițierea negocierilor. Bunele oficii diferă de mediere prin aceea că partea care le oferă nu se presupune a participa la ele, deși poate însă asista așa cum, de exemplu, prevede Pactul de la Bogota;

Concilerea – constă în activitatea unei comisii de cel puțin cinci membri, reprezentanți ai unor state diferite, desemnați să rezolve un litigiu ce nu a putut fi soluționat prin negocieri directe între părțile implicate. Spre deosebire de celelalte mijloace de soluționare a crizelor și conflictelor, în conciliere terțul este reprezentat de un organ colectiv, care deliberează în absența părților pentru a propune, de asemenea, o soluție neobligatorie, lucru care face din aceasta o variantă mai puțin adoptată în ultimul timp;

Arbitrajul – constituie una dintre cele mai vechi forme de aplanare a unui litigiu, făcând parte din aceeași familie de instrumente, a terților ce intervin. Se supune acelorași cerințe de obiectivitate, echidistanță și neutralitate, ca și medierea, dar sub forma unei autorități exterioare care elaborează o soluție obligatorie, spre deosebire de mediere, conciliere sau bunele oficii. Deși, în decursul evoluției sale, arbitrajul a cunoscut o însemnătate crescută creându-se chiar, la Conferința de la Haga dinn 1907, Curtea Permanentă pentru Arbitraj, astăzi, asemenea concilierii, cunoaște aceeași scădere de interes în utilizare;

Calea judiciară de soluționare – este reprezentată de activitatea Curții Internaționale de Justiție de la Haga, ca organ răspunzător. Potrivit statutului său și a legislației internaționale, aceasta are competența de a soluționa diferendele internaționale. Din păcate, eficiența activității sale este una scăzută, motiv pentru care foarte puține state au apelat la această cale;

Medierea internațională – este o formă de intervenție a unei terțe părți în conflict (superputeri precum SUA sau Rusia, organizații internaționale, guvernamentale sau neguvernamentale). Ea diferă de alte forme de intervenție în conflict, deorece nu este bazată pe utilizarea directă a forței și nu are drept scop ajutarea uneia dintre părți să învingă. Dimpotrivă, scopul medierii este să aducă conflictul spre o soluție acceptabilă pentru părțile beligerante și care să fie în concordanță cu interesele mediatorului.

Această metodă are un caracter politic și urmărește satisfacerea intereselor tuturor părților implicate în criză sau conflict, pe o cale pașnică.

Dacă dintre mijloacele politice de soluționare a diferendelor intra- și interstatale am identificat pe cele enumerate anterior, există și situații în care soluția de utilizare a forței armate vine ca o unică soluție, mai puțin agreată dar necesară.

De cele mai multe ori, crizele cu care s-au confruntat statele, nefiind gestionate corespunzător, au degenerat în conflicte deschise ce au impus utilizarea forței armate ca răspuns. Intervențiile militare au aparținut, în acest caz, atât din interiorul statului cât și din afara acestuia. Din nefericire, acest mijloc de gestionare a situației se numără printre cele mai decisive, istoria enumerând nenumărate intervenții cu caracter militar ce au avut ca fundament încălcarea normelor fundamentale de drept internațional, fie ca pretext, fie ca motiv real de intervenție.

Concluzionând, mijloacele politice și militare amintite mai sus vin ca un rezultat direct al eșecului statelor de a-și gestiona situațiile de criză și conflict. Situația ideală ar fi reprezentată de adoptarea unei politici corespunzătoare, internă și externă, care să reprezinte interesele părților în mod echitabil. Însă acest lucru rămâne, așa cum am subliniat, un ideal, pe care statele nu reușesc să îl atingă, în ciuda eforturilor sale, crizele și conflictele contituind o realitate permanentă.

2.1.4 Riscuri și vulnerabilități ce stau la baza crizelor și conflictelor politico-militare

Pentru realizarea unui studiu elocvent în ceea ce privește analiza riscurile și a vulnerabilităților ce stau la baza crizelor și conflictelor, trebuie să se țină cont de impactul crizelor precedente, de ceea ce le-a provocat. De asemenea, trebuie să se analizeze și metodele folosite pentru soluționarea acestora, dacă au fost folosite mijloace militare sau nonmilitare (soluționarea pe cale politică, diplomatică, prin reforme economice, sociale, etc.), pentru a nu fi repetate greșelile trecutului și pentru o posibilă gestionare viitoare corespunzătoare, fără urmări negative.

Identificarea riscurilor și vulnerabilităților generatoare de crize și conflicte armate este foarte dificil de realizat deoarece, în primul rând, nu toate crizele se transformă în conflicte militare, iar în al doilea rând acestea reprezintă rezultatul unor multitudini de factori din toate laturile societății, nu a unei singure categorii. Când se analizează fenomenul crizei sau conflictului, trebuie să se țină seama de toți factorii de instabilitate care se manifestă la nivel național, regional sau internațional cu tente economice, politice, sociale, etnice, religioase ce pot provoca fragmentarea, marginalizarea sau izolarea unor state și astfel, conturarea unor riscuri și amenințări cu efecte negative nebănuite în crearea unei situații destabilizatoare în zona respectivă.

De cele mai multe ori, riscul apariției unei crize este imediat perceput ca sursă de instabilitate, consecințele acesteia, având deseori efecte distructive, mai ales în cazul în care sunt implicate măsurile politico-militare, ca un posibil răspuns la criză. Rezolvarea crizei pe cale militară reprezintă, fără echivoc un pericol atât pentru statul în sine cât și pentru mediul de securitate internațional, deoarece această cale nu face decât să aprindă diferendele existente, și chiar dacă rezultatul va fi unul de mediere, criza va apărea din nou, poate chiar mai intens, sub o altă formă. De aceea, rezolvarea crizelor și conflictelor pe cale diplomatică, la masa tratativelor, urmărind satisfacerea unei cerințe colective, reprezintă soluția care ar trebui adoptată.

Riscuri și vulnerabilități de natură etnică

Odată cu schimbările survenite pe scena globală la sfârșitul secolului trecut, comunitatea internațională și factorii de decizie politică au decis să acorde o mai mare atenție riscurilor de natură etnică, în condițiile în care acestea s-au concretizat în trecut în conflicte ce au zguduit scena internațională, aceste probleme constituind surse de instabilitate până în prezent. Riscurile și vulnerabilitățile generatoare de conflicte etnice se manifestă printr-un caracter complex, divers, imprevizibil și multidirecțional care sporesc dificultatea de a adopta și aplica măsuri de gestionare și de prevenire a crizelor și a conflictelor.

Conflictul etnic intervine atunci când apar probleme pe care statul național în care subzistă acea grupare le consideră amenințătoare la suveranitatea și integritatea sa, cum ar fi dreptul la teritoriu propriu, la statut colectiv sau dreptul de autoguvernare.

Criza etnică trece cu ușurință din sfera etnicității în cea a politicului, teoreticienii fiind de părere că un conflict etnic este de fapt un conflict politic, dar cu actori etnici. Totodată, se poate afirma că vechile dispute etnice revin cronologic pe baza factorului psihologic care este exploatat de către marile, puteri în funcție de interese, pentru manipularea populațiilor prin stimularea și exacerbarea anumitor convingeri naționaliste, autonomiste. Riscurile și vulnerabilitățile etnice au un caracter complex, profund și se manifestă în mod continuu datorită faptului că națiunile sunt caracterizate de culturi și valori fundamentale bine stabilite într-un spațiu delimitat sau aflat într-o permanentă delimitare, proces datorat tendințelor de autonomizare zonale pe criterii etnice sau datorită presiunilor exercitate de unele state sau organisme internaționale pentru obținerea de privilegii pentru anumite etnii.

Riscuri și vulnerabilități de natură religioasă

Riscurile și vulnerabilitățile de natură religioasă au creat un teren mai mult decât favorabil pentru apariția unor manifestări extremiste și fundamentaliste. În consecință, au apărut acțiunile teroriste pe fondul unor preocupări pentru reafirmarea identității confesionale, cu efecte grave asupra tuturor claselor sociale. În cele mai multe dintre crizele cu care s-au confruntat statele lumii, factorul religios a reprezentat o cauză cel puțin tangențială în desfășurarea acestora. De exemplu, religia pare să devină un motiv esențial al luptei, fiind folosită greșit ca instrument în acțiunile extremiste ale fundamentaliștilor jihadiști. Din păcate, consecințele crizelor care au ca fundament factorul religios se numără printre cele mai distructive, violența nemărginită fiind cuvântul de ordine în desfășurarea acestora.

Literatura de specialitate identifică o serie de riscuri care stimulează tensiunile religioase, printre ele numărându-se cele legate de corupție, de diferențe de status, de gradul sporit de inamiciție între grupările etno-religioase sau acele grupuri religioase care manifestă lipsă de realism în raport cu convingerile lor.

Riscuri și vulnerabilități de natură economico-financiară

În ultimile decenii, crize economice, financiare sau economico-financiare au avut loc pe întreaga planetă pe fondul resurselor tot mai limitate și a mediului economic tot mai alert, afectând economiiile statelor dezvoltate sau ale celor în curs de dezvoltare. De altfel, criza face parte din oricare ciclu economic, referindu-se la tranziția graduală spre recesiune, așadar perioada în care procesul normal al activității economice sau financiare are de suferit din cauza unei probleme temporare.

Riscul economic este, adesea, asociat cu imposibilitatea gestionării proceselor economice, lucru care poate determina schimbări dramatice în mediul de afaceri al unei țări, ceea ce afectează în mod negativ profitul și alte obiective ale diferiților agenți economici și, în final, poate cauza insecuritate. Această insecuritate poate diminua accesul pe piețele economice regionale sau internaționale sau poate scădea investițiile naționale sau străine cu efect în nivelul de trai al populației locale.

Riscul financiar reprezintă, de cele mai multe ori, influența pe care o exercită structura financiară a capitalurilor proprii și împrumutate asupra finalităților economice. Acesta funcționează ca un multiplicator al riscului economic, cu implicații enorme asupra securității internaționale. Resursele financiare sunt ceea ce determină economia să funcționeze în parametri normali și, în consecință, trebuie gestionate cu foarte mare grijă.

Provocările de natură economico-financiară pot fi rezultatul a mai mulți factori, pe baza evoluției societății și a mediului de securitate internațional, la un moment dat. Una dintre acestea, spre exemplu, este reprezentată de incidentele politico-diplomatice care pot avea urmări economice sau financiare negative și pot introduce o stare de tensiune pe scena internațională. Este vorba aici despre impunerea embargoului (interzicerea importului și a exportului unui stat, blocarea activităților sale comerciale) și a blocadei (măsuri diplomatice, militare, economice prin care se urmărește izolarea unui stat), două măsuri care vizează sectorul economic, comercial, ca măsură restrictivă sau mijloc de presiune politică în desfășurarea activităților specifice.

Dintre cele mai cunoscute vulnerabilități economico-financiare sunt cele asociate ineficienței resurselor materiale sau financiare avute la dispoziție, lipsa unor fonduri pentru cheltuieli neprevăzute, lipsa infrastructurii moderne sau izbucnirea unui conflict intern care determină investitorii străini să renunțe la dezvoltarea unor afaceri într-un mediu de securitate instabil.

Riscuri și vulnerabilități de natură militară

Riscurile și vulnerabilitățile asociate celor militare se află într-o continuă evoluție, cu care procedurile de gestionare și contracarare trebuie să țină mereu pasul. Cuprinzând o gamă largă de factori care pot afecta securitatea, riscurile de sorginte militară sunt cele mai analizate. Acest lucru se datorează faptului că acest tip de riscuri, deși sunt doar faze premergătoare amenințărilor directe, ele pot aduce prejudicii valorilor și intereselor naționale, manifestându-se sub forma vătămării valorilor fundamentale ale statului respectiv (integritatea teritorială, suveranitatea națională, etc.). Pierderea controlului sau neglijarea lor pot evolua rapid sub forma unor vulnerabilități grave care favorizează amenințările directe cu efecte iremediabile. Aceasta este și cauza pentru care, de-a lungul timpului, pericolele și amenințările de natură militară au fost percepute ca fiind principala primejdie la adresa securității. Această perspectivă de analiză este lesne de înțeles, deoarece acțiunea în forță a fost considerată de-a lungul timpului ca fiind singura modalitate de rezolvare a diferendelor și cea mai decisivă, percepție care există și astăzi. Aproximativ toate statele tind să recurgă la forța militară atunci când le sunt lezate interesele și valorile naționale, aceasta reprezentând, fără îndoială, cea mai descurajatoare formă de impunere a voinței unui stat. Acțiunea militară provoacă întotdeauna pierderi iremediabile atât pentru baza organizațională a statelor vizate, cât și pentru existența populației acestora, iar, ca o consecință imediată, pe scena internațională se rup relațiile diplomatice, stopându-se recunoașterea lor.

Dacă riscurile și vulnerabilitățile economice, financiare, religioase sau etnice pot rămâne, sub o gestionare corectă doar la stadiul de competitivitate sau diferend, cele de natură militară escaladează într-un ritm accelerat spre un conflict armat cu finalități dramatice. Așadar, fără echivoc, se poate afirma că acestea sunt cele mai periculoase datorită efectului distructiv pe care îl au. În actualul context internațional, evoluțiile din mediul intern se contopesc foarte ușor cu cele din mediul extern, datorită globalizării și interdependențelor dintre state. Astfel, dacă un stat se confruntă cu un risc de natură militară și nu numai, cu siguranță întreaga comunitate internațională va avea de suferit, pe fondul schimburilor de orice fel, de la cele comerciale la cele informaționale.

Pe lângă cele enumerate mai sus, analiștii politico-militari identifică și alte riscuri, vulnerabilități sau amenințări care planează asupra acestui domeniu. Așadar, lărgirea spectrului de riscuri neconvenționale, diversificarea tipologiei crizelor și conflictelor generează provocări multiple, pe mai multe domenii. Vulnerabilitățile de natură militară pot provoca incidente diplomatice, generând competiția militară sau politică, în contextul în care toate statele din regiune vor spori măsurile militare (dezvoltarea de tehnologii militare, înarmări, sporirea exercițiilor militare), ca element de descurajare, sau își vor modifica politicile de securitate, ca urmare a tensiunilor pe plan regional. Totodată, în cazul amenințărilor cu utilizarea forței militare, se poate vorbi de o greșeală conștientă a statelor implicate, deoarece dinamica sistemului militar odată pusă în mișcare este foarte greu de oprit.

2.2 Securitatea națională în situație de criză

Problematica securității reprezintă astăzi, mai mult ca oricând, o preocupare esențială atât a statelor cât și a organizațiilor internaționale, spectrul larg de provocări ce rezultă din crizele și conflictele actuale determinând o analiză aprofundată a statusului de securitate.

Noțiunea de criză, așa cum am încadrat-o în limitele sale teoretice, poate fi prezentă în toate domeniile (social, politic, economic, religios, cultural, militar), având implicații directe asupra echilibrului societății.

În continuare, ceea ce ne interesează este modul în care riscurile și amenințările derivate din situația de criză pot aduce atingere securității naționale.

Potrivit autorilor, situațiile de criză care produc riscuri și amenințări la adresa securității naționale pot fi individualizate sub următoarele forme de manifestare:

tensiuni interne grave care au la bază diferite cauze, generând ciocniri de

o mare amploare, de la manifestări spontane de violență, până la lupta între grupuri de infractori mai mult sau mai puțin organizate și forțele de ordine publică;

conflict armat intern între forțele armate legale și grupuri de persoane

organizate, care, sub conducerea unui comandament responsabil, exercită un asemenea control asupra teritoriului național încât aceasta îi permite să desfășoare acțiuni militare susținute și coordonate;

organizarea și desfășurarea de activități de instruire în folosirea armelor

și practicarea de exerciții cu caracter militar, în scopul desfășurării de acțiuni armate violente, cărora forțele de menținere a ordinii nu le pot face față;

desfășurarea mitingurilor, demonstrațiilor și procesiunilor în modalități

agresive, cu încălcarea gravă a prevederilor legale sau cu folosirea mijloacelor violente de impunere a revendicărilor, atacarea sediilor instituțiilor centrale sau locale ale administrației de stat;

scăparea de sub controlul organelor de resort a activităților organizate de

defăimare a țării, a îndemnurilor la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, a incitărilor la discriminare, separatism teritorial sau la violență publică;

degenerarea exercitării dreptului la grevă prin încălcarea condițiilor și

limitelor stabilite prin lege și afectarea, pe această bază, a serviciilor vitale pentru întreaga societate (transporturile pe calea ferată, lipsirea de energie electrică, termică și apă a populației);

declanșarea unor agresiuni din interior, de către grupuri pregătite din

timp, în clandestinitate, cu structuri, de regulă, foarte apropiate de cele militare, în scopul suprimării independenței, suveranității și integrității teritoriale; aceste grupuri „autohtone“ pot acționa independent sau conjugându-și eforturile cu o agresiune din exterior, identificându-se, de regulă, în mediul grupurilor etnice ori constituite pe criterii religioase, ale elementelor constituite în organizații legal înființate în România, dar controlate din exterior, al elementelor din rândul infractorilor, angajate cu plată, al turiștilor străini sosiți în țară cu sarcini de instruire și conducere a grupurilor care pregătesc ori desfășoară agresiunea, al transfugilor pregătiți în străinătate și retrimiși în țară sub diverse acoperiri;

organizarea sau pregătirea unor grupuri de persoane, pentru luarea

puterii sau preluarea controlului asupra forțelor armate, scoaterea acestora de sub autoritatea legală și manevrarea în scopul preluării puterii în stat;

degenerarea propagandei religioase în acțiune politică, care au ca scop

slăbirea puterii de stat și implicarea organismelor internaționale în rezolvarea problemei drepturilor omului și a libertăților religioase, în afara cadrului constituțional;

desfășurarea unor activități ilegale pentru schimbarea formei de

guvernământ stabilită prin Constituție;

atentate săvârșite împotriva unei colectivități, prin otrăviri în masă,

infestare a apei, provocarea de epidemii sau prin mijloace orii zădărnicirea combaterii bolilor.

agresiuni militare asupra spațiului național soldate cu ocuparea

teritoriului național sau a unor părți din acesta și aducerea națiunii sub stare de ocupație.

De asemenea, situațiile de criză generează riscuri și pericole la adresa națiunii, întrucât acestea afectează în mod direct sau indirect:

starea de legalitate – necesară așezării societății pe temei legal, respectării

legilor și a îndatoririlor de a acționa în conformitate cu legile și sub ocrotirea legilor, pe temeiul Constituției, în cadrul ordinii de drept;

starea de echilibru – necesară menținerii unei proporții juste între valori,

interese, necesități și a anulării forțelor asimetrice care exercită presiuni dezorganizate asupra componentelor statului și a societății civile;

starea de stabilitate economică, politică și socială – necesară menținerii

capacității de producere a valorilor sociale, în conformitate cu cerințele libertății umane.

Din nefericire, gestionarea necorespunzătoare sau ineficientă a situațiilor de criză ce apar în evoluția istorică a unei entități statale pot duce la consecințe dintre cele mai grave, frontiera dintre criză și conflict, chiar cu implicarea forței armate, fiind delimitată slab.

Escaladarea crizelor și derularea conflictelor armate au precedente numeroase. Analizând zona est-europeană și cea extinsă a bazinului Mării Negre, ca suprafață supusă studiului, identificăm și aici situații de criză ce s-au transformat treptat în conflicte, dar și perspective de situații tensionate.

2.3 Principalele crize și conflicte înghețate din regiunea extinsă a Mării Negre

Odată cu detrămarea URSS și încheierea Războiului Rece, în 1991, urmare a unor conflicte violente de “emancipare națională”, patru entități geopolitice aveau să ia naștere în regiunea extinsă a Mării Negre. Este vorba de Abhazia, Osetia de Sud, Nagorno-Karabah și Transnistria, regiuni secesioniste nerecunoscute ca state suverane de către comunitatea internațională, dar care au păstrat o legătură strânsă cu Federația Rusă cel puțin din punct de vedere al dependenței politice, economice și militare.

Aceste regiuni sunt cunoscute pe scena internațională datorită instabilității regionale pe care o creează, neînțelegerile de natură etnică și politică constituind prilej de conflict.

Republica autonomă Abhazia – este o regiune situată în nord-vestul Georgiei, între coasta de est a Mării Negre și sud-vestul munților Caucaz. Având o suprafață de 8660 km2 și o populație de aproximativ 250.000 de locuitori, majoritatea de religie creștină sau musulmană, independența acestui mic stat este recunoscută, de un număr foarte limitat de state, printre care se numără, în mod paradoxal, celelalte regiuni secesioniste amintite anterior și chiar și de Federația Rusă.

Pe data de 23 iulie 1992, câțiva lideri abhazi au proclamat suvernitatea statală a regiunii, ca răspuns la hotărârea Georgiei de a-și proclama independența față de URSS, în aprilie 1992. Această decizie a venit ca o măsură de emancipare a etnicilor abhazi într-o perioadă în care naționalismul georgian atingea cote înalte.

Pe fondul dezorganizării, imediat după desprinderea de blocul sovietic, Georgia a trebuit să se confrunte cu un război civil coordonat din umbră de Rusia, care a profitat de situație înarmând ambele tabere. După o confruntare ce a durat doi ani (1992-1994), soldată cu aproximativ 6.000 de victime și circa 240.000 de persoane strămutate, părțile s-au înțeles pentru un acord de încetare a focului, care prevedea printre altele independența de facto a Abhaziei și o “linie de control” monitorizată de trupe de menținere a păcii ale CSI și observatori ONU. Suportul tacit al rușilor acordat separatiștilor a complicat și mai mult situația și așa tensionată. Rusia și ONU au mediat negocierile dintre cele două părți pentru un acord de încetare a focului, însă nu s-a ajuns la niciun consens în ceea ce privește extinderea autonomiei Abhaziei sau a statutului georgienilor ce trăiesc aici. Regulat, în zona de conflict, se înregistrează incidente violente.

Osetia de Sud – este o regiune dispusă în partea de sud a munților Caucaz, fiind delimitată la nord de teritoriul rusesc al Osetiei de Nord și la sud de râul Mtkvari, din Georgia. Suprafața acesteia acoperă 3900 km2, având o populație de aproximativ 70.000 de locuitori, majoritatea de confesiune creștină.

Asemănător situației Republicii autonome Abhazia, Osetia de Sud a votat pentru independența față de Georgia la 21 decembrie 1991, organizând, la scurt timp, și un referendum (19 ianuarie 1992). În ambele situații, marea majoritate s-a proclamat în favoarea independenței regiunii și reintegrării acesteia în Federația Rusă. Guvernul georgian a condamnat declarația de independență ca o încercare de a submina integritatea teritorială și suveranitatea statului.

Conflictul dintre guvernul georgian și regiunea separatistă Osetia de Sud a izbucnit odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice. Intensificarea naționalismului în Georgia a coincis cu înmulțirea cererilor Osetiei de Sud de unificare cu regiunea rusă a Osetiei de Nord. Ca răspuns, Georgia a abolit statutul de autonomie, ceea ce a dus, în anul 1992, la lupte ce s-au înregistrat cu cel puțin o mie de victime și circa 12.500 de persoane strămutate. Fostul președinte rus, Boris Elțîn, a mediat în 1992 un acord de încetare a ostilităților, iar trupe de menținere a păcii ruse au fost desfășurate în zona de conflict. În timp ce administrația de la Tbilisi făcea eforturi pentru găsirea unei soluții pașnice, guvernul separatist de facto al Osetiei de Sud continua să ceară independența și să refuze orice fel de autonomie în cadrul Georgiei. Suportul tacit al Rusiei a complicat, de asemenea, perspectivele de rezolvare a conflictului.

Ca și în cazul Abhaziei, amestecul Rusiei în problemele interne ale Georgiei și sprijinul tacit al separatiștilor a contribuit la alimentarea tensiunilor dintre cele două părți, înarmând ambele tabere.

După mari eforturi de negociere și reconciliere, în iunie 1994, s-a ajuns la o soluție de compromis, acceptându-se un acord de încetare a focului și de retragere a trupelor de pe teritoriul Osetiei de Sud. Mai mult decât atât, printre condiții s-a numărat și înființarea unei forțe mixte ruso-georgiană-osetină de menținere a păcii. Negocierile au continuat și în perioada următoare fără ca părțile să se pună de acord asupra unei declarații finale.

Un alt punct de cotitură vizavi de această regiune separatistă îl constituie conflictul armat dintre Georgia și Federația Rusă, din 2008. Început ca urmare a unei operațiuni militare lansate de către forțele georgiene contra regimului separatist oset cu capitala la Taskhinvali, războiul a debutat pe data de 1 august 2008, timp de 15 zile ducându-se lupte aprinse pe teritoriul Osetiei de Sud. În urma acestui război, regiunea separatistă osetină a fost recunoscută ca entitate statală de către Federația Rusă, Georgia pierzând controlul acestei regiuni.

Conform celor relatate de agenția rusă de presă Tass, separatiștii din regiunea georgiană Osetia de Sud au anunțat recent că vor semna un acord interguvernamental și acorduri interministeriale de asistență reciprocă, inclusiv militară, pentru sprijinirea efortului separatiștilor ucrainieni proruși din regiunea Donețk.

Nagorno-Karabah – este o regiune din Azerbaidjan cu capitala la Stepanakert. Are o suprafață de 4400 km2 și o populație de aproximativ 145.000 de locuitori de origine majoritar armeană.

După ce în perioada 1920-1991 această regiune a aparținut ba Armeniei, ba Azerbaidjanului, la data de 28 decembrie 1991, Nagorno-Karabah s-a autoproclamat republică. În perioada următoare, regiunea separatistă a luptat pentru obținerea independenței, însă Azerbaidjanul a refuzat recunoașterea acesteia, de aici rezultând numeroase conflicte care s-au soldat cu peste 22.000 de victime, începând cu anul 1992, și circa 600.000 de persoane strămutate.

Disputa asupra statutului provinciei constituie o sursă majoră de conflict între guvernele Armeniei și Azerbaidjanului, pe de o parte, și conducerea autoproclamatei republici Nagorno-Karabah, pe de altă parte. Populația de etnie armeană, destul de numeroasă, din provincia amintită este nemulțumită de extinderea influenței azerilor în regiune, fapt care aprinde disputele din zonă.

Datorită exacerbării senttimentului etnic și a mijloacelor militare folosite pentru îndepărtarea acestuia, în anul 1991, forțele armene și cele azere au inițiat un conflict aprins care a permis ulterior restabilirea controlului asupra regiunii disputate și construirea unei entități statale. Majoritatea factorilor de decizie din provincie susțin cu convingere necesitatea independenței totale față de Azerbaidjan. Astfel, în ciuda negocierilor de pace purtate începând cu anul 1992 în cadrul Grupului de la Minsk al OSCE, părțile nu au ajuns încă la un acord în ceea ce privește statutul republicii.

Și de această dată, se consideră că Federația Rusă a influențat decisiv traiectoria conflictului, înarmând excesiv forțele armene. Datorită acestui lucru, relația dintre Moscova și Baku s-a deteriorat, Azerbaidjanul retrăgându-se din Tratatul de Securitate Colectivă al statelor CSI, în anul 1999.

Prin acordul de încetare a focului din 27 iulie 1994, forțele armene și armeano-karabahe au câștigat controlul efectiv asupra întregului teritoriu al Nagorno-Karabah și au obligat minoritatea azeră să părăsească provincia.

În anul 2004, Grupul de la Minsk a lansat așa-numitul Proces de la Praga, în cadrul căruia miniștrii de externe din Armenia și Azerbaidjan vor examina toate aspectele legate de soluționarea conflictului din Nagorno-Karabah. În 2006 au început discuțiile asupra unui plan de rezolvare comprehensivă, care stipula printre altele retragerea trupelor armene din zona împrejmuitoare Nagorno, acorduri internaționale de securitate interimare asupra teritoriului aflat în dispută și, în final, un referendum care să determine statutul provinciei. Din păcate, nu s-a ajuns la un consens. Conflictul s-a agravat din nou în anul 2005 ca urmare a ciocnirilor de la graniță. În ultima perioadă, Azerbaidjan și-a reafirmat dreptul de a recuceri Nagorno-Karabah chiar și prin forța armată.

Transnistria (Republica moldovenească nistreană) – este situată la est de Republica Moldova, pe malul stâng al Nistrului, și la vest de Ucraina, ocupând o suprafață de 4163 km2 cu o populație de aproximativ 550.000 de locuitori de origine moldovenească, rusă și ucraineană.

În data de 27 august 1991, Republica Moldova și-a proclamat independența față de Uniunea Sovietică, căutând din acel moment o asociere mai strânsă cu România, țară de care este îndeaproape legată din punct de vedere istoric și cultural. În declarația de independență a Republicii Moldova este specificat foarte clar că zona transnistreană este parte a teritoriului moldovenesc (fapt ce este demonstrat din punct de vedere etnic și istoric). Chiar și așa, pe 2 septembrie 1991, Republica Transnistreană și-a afirmat dorința de a rămâne sub influența Rusiei, devenind o regiune instabilă, puternic militarizată și cu un grad de infracționalitate foarte ridicat.

Un lucru deloc surprinzător, economia regiunii transnistrene se bazează și în prezent pe industria de armament, producând diverse componente militare cu destinația către celelalte republici ex-sovietice.

Începând cu 1992 au existat mai multe conflicte între separatiștii transnistreni și forțele moldovene, mediate în mod direct de Federația Rusă (care culmea, ca și în situațiile din provinciile prezentate anterior, sprijină în mod tacit liderii separatiști, complicând astfel situația), Ucraina și OSCE. În urma confruntărilor au rezultat o mie de victime și circa 20.000 de persoane strămutate. Negocierile de pace ce au urmat în martie 1992 au condus la încheierea unui acord de încetare a focului, care a fost rapid încălcat. Ulterior, la 21 iulie 1992, au avut loc noi discuții în urma cărora s-a pus capăt conflictului.

Deși Moldova a propus autorităților transnistrene statutul de teritoriu cu guvernare proprie și de zonă economică liberă, aceștia au reiterat impertivul independenței de stat, lucru respins categoric de către autoritățile de la Chișinău pe fondul credinței că aceste soluții de federalizare/regionalizare nu reprezintă altceva decât încercări ale Federației Ruse de a-și crea un instrument de dominație în interiorul Republicii Moldova.

În continuare, situația rămâne una complicată: Transnistria dorește alipirea la Rusia, dar Rusia nu o vrea. De asemenea, Moldova dorește ca Transnistria să revină sub suveranitatea sa, dar Transnistria nu vrea.

De reținut este și faptul că între aceste conflicte și restul riscurilor și amenințărilor la Marea Neagră (terorism și criminalitate organizată) există o legătură clară în sensul în care persistența acestor conflicte menține statele pe teritoriul cărora se petrec într-o stagnare din punct de vedere economic, politic si social. Este vorba despre state în curs de dezvoltare, slabe, cu populații majoritar sărace, marcate de fenomenul corupției si al criminalității organizate ce creează un nivel scăzut de securitate nu doar pentru ele însele, ci și pentru statele cu care se învecinează.

În prezent, aceste avanposturi militare rusești încearcă prin eforturi susținute obținerea unei recunoașteri la nivel internațional pe modelul independenței regiunii Kosovo și o apropiere față de Federația Rusă. În același timp, sunt dispuse la conciliere, afirmându-și interesul privind soluționarea diferendelor cu partea adversă.

Îngrijorător este însă faptul că asemenea episoade de “emancipare” au loc și astăzi, un exemplu elocvent în acest sens reprezentându-l conflictul din estul Ucrainei, înarmarea separatiștilor ucrainieni pro-ruși din regiunile Lugansk și Donețk de către Rusia și lupta pentru obținerea independenței asemănător celorlalte republici nerecunoscute.

Crearea acestor entități geopolitice și menținerea conflictelor înghețate reprezintă rezultatul intereselor Rusiei în zonă. De fapt, liderii ruși nu fac altceva decât să negocieze cu Occidentul propriile interese și să-și mențină influența într-un spațiu deosebit de important din punct de vedere strategic și economic. Prin crearea acestor provincii separatiste ușor de manevrat, Kremlinul descurajează intrarea în sfera de influență occidentală a Republicii Moldova, Ucrainei, Georgiei sau Azerbaidjanului.

CAP III. STUDIU DE CAZ

CRIZA DIN UCRAINA – IMPLICAȚII ASUPRA SECURITĂȚII PROPRII ȘI A STATELOR VECINE

„Pe oameni îi interesează rezultatul războiului, nu cauza.”

Seneca

Începute după destrămarea comunismului și prăbușirea blocului sovietic după anul 1990, așezările geopolitice și geostrategice din estul Europei par să nu se fi încheiat încă, Federația Rusă reiterând pretențiile sale hegemonice din spațiul Comunității Statelor Independente, în contrast cu sprijinul politico-militar, social și economic oferit de către Occident în ideea conturării idealului democratic asupra țărilor est-europene.

Prin capitolul de față îmi propun să evidențiez determinările istorice și geopolitice care au generat starea de criză politică din Ucraina, reacția internațională vizavi de modul de desfășurare a evenimentelor, consecințe ale acesteia în zona securității est-europene dar și în plan internațional, raportat la schimbările mediului de securitate actual, cât și o abordare de perspectivă în ceea ce privește soluționarea crizei.

3.1 Noțiuni generale privind situația politico-militară a Ucrainei

3.2 Contextul politico-istoric, premisă a crizei ucrainene

Istoria Ucrainei, din perspectiva existenței sale ca stat în sud-estul Europei, este strâns legată de cea a Rusiei. Astfel, încă de la începutul secolului al IX-lea istoricii au consemnat prezența unei populații predominant ruse pe teritoriul actual al Ucrainei, care formaseră aici statul Rusia Kieveană, fiind considerat, din punct de vedere istoriografic, predecesor a trei națiuni din zilele noastre: Belarus, Ucraina și Rusia.

Până la debutul primei conflagrații mondiale, teritoriul ucrainean a suferit numeroase schimbări, în ciuda efortului intens al populației ucrainene de emancipare națională și obținere a independenței de stat.

Izbucnirea Primului Război Mondial a găsit poporul ucrainean în luptă atât de partea Puterilor Centrale, sub Austria, cât și de partea Antantei, sub Rusia. Odată cu prăbușirea celor două imperii, rus și austro-ungar, în urma Revoluției bolșevice din anul 1917 și a primei conflagrații mondiale, a apărut în Ucraina o mișcare națională pentru independență. Perioada următoare a determinat apariția a câtorva state ucrainene: Republica Populară Ucraineană, Hatmanatul, Directoratul și Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, state cu teritorii din fostul Imperiu Rus, iar pe teritoriul fostului Imperiu Austro-Ungar s-a format Republica Populară Vest-Ucraineană. În urma înfrângerii Ucrainei de Vest în Războiul Polono-Ucrainean și eșecul invaziei polone ce a fost respinsă de forțele ruse și ucrainene pro-sovietice, Ucraina și-a pierdut independența. Pacea de la Riga și tratatul semnat de Rusia Sovietică, Ucraina Sovietică și Polonia au determinat încorporarea vestului Ucrainei în Polonia, iar părțile centrale și estice au format, în martie 1919, Republica Socialistă Sovietică Ucraineană, care a devenit, în decembrie 1922, republica fondatoare a U.R.S.S. A doua conflagrație mondială, debutând cu invadarea Poloniei, în septembrie 1939, de către trupele germane și sovietice, a determinat împărțirea teritoriul Poloniei. Astfel, cele două regiuni, Galiția și Volinia, cu populație majoritar ucraineană, au fost unite cu restul Ucrainei. Ca și rezultat, s-a reușit unificarea Ucrainei pentru prima oară în istoria sa, fiind un eveniment decisiv în istoria acestei țări.

Totodată, în august 1940, în urma ultimatumului sovietic la adresa României, R.S.S. Ucraineană a primit nordul și sudul Basarabiei, Nordul Bucovinei și ținutul Herței, ocupat de sovietici.

Rezistența antisovietică a continuat în teritoriile proaspăt ocupate de către aceștia până în anii `50 când, în urma morții lui Stalin, Nikita Hrusciov a devenit noul lider al U.R.S.S., punând mare accent pe prietenia dintre popoarele rus și ucrainean (în perioada 1938-1949, Hrusciov a fost Prim Secretar al Comitetului

Central al Partidului Comunist din R.S.S. Ucraineană).

În anul 1954, cu ocazia aniversării a 300 de ani de la Tratatul de la Pereiaslav, Crimeea a fost transferată de la U.R.S.S. la R.S.S. Ucraineană, devenind astfel parte a teritoriul ucrainean. Peninsula Crimeea a făcut parte din Rusia începând cu 1783, când Imperiul Țarist o anexează în urma înfrângerii forțelor otomane. Unul din motivele pentru care Hrușciov a hotărât transferul Peninsulei Crimeea către Ucraina a fost acela al dorinței de a-și consolida poziția de lider. Totodată, s-a făcut referire la „unitatea rușilor și a ucrainenilor“, la „marea și indisolubila prietenie“, precum și pentru a demonstra cât de bine era ca Ucraina să fie „sub conducerea Partidului Comunist și a guvernului sovietic“. În schimb, unii istorici afirmă că a fost doar un mod prin care Rusia încerca să-și întărească și să-și perpetueze controlul asupra Ucrainei. Din anul 1954 și până în 1991 și-a păstrat statutul de provincie. După referendumul din Ucraina din 1991 și o rezoluție adoptată ulterior de parlament, Crimeea redevine republică autonomă. Odată cu implozia URSS, peninsula și-a păstrat acest statut în cadrul Ucrainei independente. În prezent, în urma tratatului de anexare semnat pe 18 martie 2014 de guvernul rus și autoritățile din Crimeea, aceasta a fost transformată în republică. Cert este că transferul realizat de către Hrușciov acum 60 de ani pentru a mări controlul asupra Ucrainei, se întoarce acum împotriva acesteia, cu același scop din partea Rusiei.

După încetarea Războiului Rece, la 16 iulie 1990, a fost adoptată Declarația Suveranității de Stat a Ucrainei. Această declarație stabilea principiile de autodeterminare a națiunii ucrainene, valori democratice, o independență politică și economică și, nu în ultimul rând, prioritatea legii ucrainene pe teritoriul național în fața celei sovietice. 24 august 1990 reprezintă data la care este adoptată Declarația de Independență, prin care Ucraina devine stat democratic și independent, statul ucrainean încercând astfel să iasă din sfera de influență a Rusiei.

Ucraina, alături de Belarus, Republica Moldova și Georgia este o țară care se află la granița dintre două blocuri geopolitice, Rusia și Occidentul. Astfel, niciuna dintre părți nu își poate permite să îi fie afectate interesele, mai ales în cazul Rusiei care are staționată în Crimeea, la Sevastopol, flota Mării Negre.

Începute în urma protestelor antiguvernamentale care au avut ca subiect abrogarea legii referitoare la limbile cu statut regional, tensiunile din Ucraina s-au transformat într-o criză ce a zguduit scena politică internațională, culminând cu anexarea Crimeei de către Rusia în urma unui referendum discutabil ce a avut loc pe data de 16 martie 2014. Așadar, Ucraina se confruntă cu o criză fără precedent, în care intersele economice primează în fața pierderii teritoriale, iar resursele de petrol și gaze naturale nu pot să o facă independentă de gazul rusesc. Mai mult, în interiorul statului, au loc ciocniri violente între forțele de ordine și separatiștii proruși în care se pierd vieți omenești, iar conducerea de la Kiev se vede obligată să analizeze cu foarte mare atenție această situație, în condițiile în care conducerea rusă s-a declarat pregătită să își apere populația de pe teritoriul ucrainean în fața unei agresiuni.

Criza actuală din Ucraina are ca efect destabilizarea zonei de sud-est a Europei și crearea unor tensiuni, atât regionale, cât și internaționale. Referitor la această zonă geografică, este cunoscut faptul că aici persistă unele conflicte înghețate, la care nu s-a găsit o soluție diplomatică eficientă. Ceea ce se întâmplă acum în zona Mării Negre poate avea ca și consecință apariția unui nou conflict înghețat care ar putea aduce noi tensiuni între actorii statali importanți din această zonă, situația devenind foarte periculoasă. Statul ucrainean s-a confruntat și se confruntă cu probleme interne grave care au dus, în cele din urmă, la pierderi teritoriale, zguduind scena politică internațională. În ciuda tuturor eforturilor de a se promova securitatea în lume, de a se garanta integritatea teritorială a statelor, condamnându-se prin orice mijloace acțiunile agresive, realitatea este că, în Europa secolului al XXI-lea, fie că ne place sau nu, are loc un fenomen extrem de delicat, și anume, se trasează noi granițe. Încercarea comunității internaționale de a se implica în gestionarea crizei prin aplicarea de sancțiuni economice Rusiei și încercarea de izolare a acesteia, s-a dovedit a fi, pe termen scurt, fără rezultat.

3.3 Cauzele care au condus la declanșarea crizei

3.3.1 Acordul de asociere cu Uniunea Europeană, o viziune neîmpărtășită

3.3.2 Anexarea peninsulei Crimeea, imperativ strategic al Federației Ruse

Peninsula Crimeea, prin importanța sa economică și geostrategică, a provocat, de-a lungul timpului, vii dispute între statele din regiune, care uneori s-au acutizat în conflicte deschise. Această regiune, prin prisma ieșirilor la Marea Neagră în partea de vest, sud și sud-est și la Mare Azov în partea de nord-est, constituie un punct vital atât pentru Ucraina, cât și pentru Rusia care, încă de acum două secole are cantonată, cu unele întreruperi, la Sevastopol, flota Mării Negre. Este lesne de înțeles că cine stăpânește această regiune controlează și Marea Neagră. Peninsula Crimeea are o suprafață de aproximativ 26 000 km2 și o populație care numără circa 1,9 milioane locuitori.

Aceasta dispune de rezerve uriașe de gaz, analiștii estimându-le pe cele aflate în blocul Skifska, situat în Marea Neagră, la aproximativ 200-250 de miliarde de metri cubi. Valoarea acestui perimetru în momentul de față se apropie de 90 de miliarde de dolari, iar cel puțin deocamdată, poate extrage doar cantitatea de gaze naturale pe care o consumă, această cantitate apropiindu-se de șapte milioane de tone de țiței pe an.

Importanța strategică a Peninsulei Crimeea a devenit subiect de arbitraj internațional între actorii principali ai scenei politice, manifestându-se într-o criză fără precedent a secolului al XXI-lea. Această zonă, care a aparținut din anul 1954 Ucrainei, a devenit în perioada Războiului Rece și nu numai, o zonă importantă din punct de vedere militar pentru U.R.S.S., ca și întreaga zonă a Ucrainei. Pe teritoriul acestei țări au fost amplasate numeroase încărcături nucleare la care, după implozia U.R.S.S., Ucraina a renunțat în urma Memorandumului de la Budapesta, armele nucleare fiind transferate către Federația Rusă. Ținând cont de faptul că în perioada postbelică au fost momente când Ucraina a deținut armament nuclear ce o situa pe locul trei în lume, se poate afirma că o eventuală decizie de a păstra aceste arme, în ciuda tuturor sancțiunilor internaționale care ar fi urmat, ar fi reprezentat fără echivoc, un factor descurajator formidabil pentru statele din regiune, într-un scenariu de agresiune împotriva Ucrainei. Astfel, actuala criză prin care trece statul ucrainean, însoțită de anexarea teritorială de către Federația Rusă a peninsulei Crimeea ar fi avut cu totul altă înfățișare.

Odată cu procesul de extindere a NATO, Marea Neagră a devenit, fără îndoială, o zonă unde se intersectează puternice interese geopolitice și geoeconomice. Pentru Rusia devine vital controlul asupra acestei regiuni impunându-se necesitatea de a-și păstra controlul militar asupra Crimeei, pentru a menține balanța de putere în favoarea sa și a putea sincroniza politica internă și externă a Ucrainei cu interesele Moscovei. O altă strategie a Rusiei se bazează pe menținerea și consolidarea prezenței în statele CSI pentru a întări sistemul de apărare al acesteia în Marea Neagră. Un indiciu că Federația Rusă dorește și pe viitor să-și mențină și să-și consolideze prezența militară în regiune l-a reprezentat prelungirea acordului de închiriere a bazei de la Sevastopol cu parlamentul Ucrainei până în 2047. Rămâne de văzut dacă acordul semnat va fi respectat în condițiile crizei actuale din Ucraina.

În sprijinul argumentelor aduse până acum din care reiese faptul că pentru Rusia este vitală o strategie prin care să dețină controlul asupra Mării Negre, vine declarația președintelui Vladimir Putin, care afirma în septembrie 2003 că regiunea Azov-Marea Neagră este de maxim interes strategic pentru țara sa. Astfel, conducerea de la Moscova era obligată să creeze un sistem de securitate care să îi asigure accesul liber prin rutele sale de transport din Marea Neagră. Rusia adoptă în consecință o politică externă în care interesele sale naționale pot fi apărate, fără a fi afectate sau amenințate numai prin achiziția de putere, metodă ce permite supravețuirea statului într-un mediu internațional caracterizat de conflictualitate și anarhie.

Un alt rol strategic al peninsulei Crimeea, fapt pentru care Rusia a avut dispute cu Ucraina, este dat de strâmtoarea Kerci, dispută care nesoluționată poate duce la blocarea navelor rusești de a naviga în Marea Azov și Marea Neagră. Astfel, Moscova își ia toate măsurile pentru a împiedica acest lucru, un prim pas fiind anexarea peninsulei. Politica Rusiei de-a lungul timpului a promovat folosirea de către aceasta a exporturilor de gaz ca principal mijloc de proiectare a intereselor și influenței sale economice în Europa, iar criza din Ucraina este cea mai relevantă în acest scop.

Așadar, pe baza afirmațiilor aduse anterior, este sprijinită întocmai ideea conform căreia Ucraina este într-adevăr foarte dependentă de gazul rusesc, fiind principalul aspect care se ia în considerare atunci când de stabilesc relațiile diplomatice între aceste două țări.

Privind în detaliu actuala situație din Ucraina, se poate observa că o reorientare a acesteia către spațiul politic și economic european este încă puțin probabilă, datorită dependențelor față de Rusia și a intereselor pe care aceasta din urmă le are în regiune. Totodată, având în vedere că NATO s-a extins până la granițele Ucrainei, cu siguranță conducerea de la Kremlin va face tot posibilul să mențină această țară ca stat tampon între teritoriul rus și NATO și să o păstreze în continuare în sfera de influență a Moscovei. În consecință, Rusia exercită o presiune foarte mare la adresa Ucrainei pentru a constitui un spațiu economic comun, aceasta fiind obligată să acorde un răspuns pozitiv în condițiile în care UE nu poate asigura o securitate internă a teritoriului ucrainean în fața presiunilor economice ale Rusiei.

Criza din Ucraina, începută cu unele tensiuni în interiorul statului, a atins nivelul maxim de intensitate și tinde să se transforme într-un război civil. Ceea ce va urma depinde de capacitatea statului ucrainean de a gestiona actuala criză, de a găsi soluții care să corespundă și cerințelor Rusiei, bizuindu-se pe sprijinul și implicarea eficientă a comunității internaționale care este obligată să-și sporească prezența militară în zonă.

3.4 Desfășurarea evenimentelor și reacția internațională

Declanșarea conflictului ruso-ucrainean își are sorgintea în toamna anului 2013 și coincide cu izbucnirea unor proteste spontane în capitala Kiev, ca metodă de răspuns la decizia guvernului ucrainean de la acea vreme de a suspenda procesul de pregătire pentru semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană și Acordul de Liber Schimb cu aceasta.

Protestelor începute de un grup de studenți li s-au alăturat partidele din opoziție, precum și alte grupuri pro-europene. Așadar, Ucraina începea să se consulte cu o gravă criză de imagine la nivel internațional, determinată tocmai de generarea unei stări de instabilitate regională.

În scurt timp protestele proeuropene s-au transformat în proteste împotriva Guvernului de la Kiev. Pe data de 4 decembrie 2013, Vitali Kliciko, liderul opoziției face apel la grevă generală în Ucraina. Ciocnirile dintre forțele de ordine ucrainiene și protestatari cresc în intensitate, evenimentele atrăgând atenția comunității internaționale, dar și a mass-mediei mondiale care condamnă neputința autorităților de la Kiev.

Mișcarea de protest, cunoscută sub denumirea de „Euromaidan” culminează în date de 28 ianuarie 2014, cu demisia din funcția de prim ministru a lui Mîkola Azarov și la mai puțin de o lună, pe 23 februarie, cu părăsirea capitalei Kiev și fuga în Rusia a președintelui Viktor Ianukovici. În funcția de președinte interimar este numit pro-europeanul Oleksandr Turcinov. Toate aceste evenimente nu făceau altceva decât să tensioneze și mai mult relația Moscova-Kiev.

Schimbările politice de la Kiev, dar mai ales abrogarea de către Rada Supremă a Ucrainei a legii privind bazele politicii de stat în domeniul lingvistic, lege care a conferit limbii ruse statut de limbă regională în 13 din cele 27 de regiuni administrative ale Ucrainei, au condus la declanșarea unei noi crize căreia Ucraina trebuia să îi facă față, de această dată în Regiunea Autonomă Crimeea. În consecință, populația rusofonă din regiunea Crimeea, nemulțumită de aceste decizii politice, a cerut cu vehemență alipirea regiunii la Rusia. Un nou focar de instabilitate regională se năștea în proximitatea României. Nemulțumirea populației rusofone avea să transforme teritoriul Crimeei într-un adevărat câmp de luptă între separatiștii proruși, pe de o parte și ucrainienii și tătarii crimeeni proeuropeni, pe de altă parte.

Următoarea lovitură grea pe care avea să o primească Ucraina, a fost anexarea regiunii Crimeea de către Rusia, concomitent cu preluarea controlului în peninsulă de către forțele armate ruse. Procesul a stârnit multe controverse și a fost considerat de către  NATO și ONU drept o anexare ilegală. De asmenea, europarlamentarul român Ioan Mircea Pașcu, aprecia într-o ședintă a Parlamentului European că „anexarea ilegală a Crimeii reprezintă cea mai mare provocare, atât legală, cât și militară a întregii crize din Ucraina”. În continuarea, la granița ruso-uncraineană, aveau să se producă mișcări masive de trupe aparținând armatei ruse.

Deși, NATO a somat Rusia să înceteze orice operațiune militară, avertizând că este amenințată pacea Europei, noi conflicte aveau să ia naștere în estul Ucrainei, unde separatiștii proruși, sprijiniți de militari ai forțelor armate ruse au început să preia controlul asupra unor instituții importante din regiunile Donețk și Lugansk. Astfel, Rusia nu numai că anexează Crimeea, dar și desfășoară un adevărat război în regiunile de est ale Ucrainei.

Așadar, ținând cont de cele prezentate anterior, se poate afirma că anul 2014 a făcut ca Ucraina să devină scena uneia dintre cele mai mari crize internaționale de după încheierea Războiului Rece.

3.4.1 Evenimentele din Ucraina, de la criză la conflict

3.4.2 Criza ucraineană, primul punct pe agenda Summitului NATO din 2014

3.4.3 Reacția comunității europene

3.5 Criza ucraineană, eveniment cu impact internațional

Criza internațională generată de agresiunea Rusiei din regiunile estice ale Ucrainei a surprins atât marile state și organizații internaționale, cât și România. Nimeni nu a anticipat că un membru permanent al Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite și unul dintre statele garante a integrității teritoriului Ucrainei, în conformitate cu Memorandumul de la Budapesta din 5 decembrie 1994, nu numai că anexează Crimeea și desfășoară un adevărat război în regiunile Donețk și Lugansk, amenințând astfel securitatea regională, dar și blochează instituțiile internaționale care ar fi putut stopa agresiunea.

Actul de agresiune rusească a devenit o provocare nu doar pentru suveranitatea Ucrainei, dar, și pentru principiile relațiilor internaționale stabilite în lumea postbelică, in conformitate cu normele de drept internațional. Pe fondul creșterii îngrijorării internaționale legate de politica dusă de liderii de la Moscova, precum și de diverse incidente stârnite de provocările militarilor ruși, se pare că  „Rusia desfășoară un război nu atât împotriva unui stat concret sau coaliție de state, cât un război împotriva normelor internaționale, în general”.

Reacția Rusiei a fost la fel de surprinzătoare atât pentru NATO cât și pentru UE. În primul rând, strategii americani, speriați de consolidarea Chinei și încrezători în raționalitatea lui Putin, sperau că Moscova ar putea accepta pierderea Ucrainei. În al doilea rând, oficialii de la Bruxelles erau obișnuiți să fie neliniștiți mai mult de crizele din regiunile îndepărtate ale lumii. Însă, criza care a apărut la frontiera UE, începută chiar de la o revoluție purtată sub steagul uniunii, a fost un șoc.

Realizând amenințarea războiului, statele UE învecinate cu Rusia au început să-și regrupeze forțele și să-și corecteze planurile de apărare. În acest sens, statele baltice au apelat la NATO cu oferte de a găzdui bazele permanente ale Alianței (Estonia și Letonia), au desfășurat exerciții comune cu NATO (Letonia), sau merg chiar mai departe, creând noi alianțe. Pe acest drum a mers Lituania, care solicită din ce în ce mai mult reînnoirea parteneriatului strategic cu Polonia și participă la formarea unei brigăzi comune lituaniano-polono-ucraineană. Brigada va fi atât parte a forțelor contingente de menținere a păcii, cât și o variantă de schimb de experiență, cunoștințe și abilități militare între cele trei țări angrenate în parteneriat, dar va contribui și la interacțiunea armatei ucrainene cu celelalte forțe armate ale lumii.

Dintre națiunile îngrijorate pentru situația critică din Ucraina se numără și România și Republica Moldova, state vecine cărora conflictul aprins din estul Ucrainei le influențează în mod direct securitatea națională. Situația actuală a României privind starea de securitate națională, în contextul crizei ucrainene, este ușor îngrijorătoare, dar, ca membru activ al NATO și UE, îi este garantată starea de securitate ce derivă din articolul V al Tratatului de la Washington. Nu același lucru putem afirma despre securitatea Republicii Moldova, căreia, în opinia mai multor analiști de specialitate, datorită crizei ucrainene dar și a chestiunii transnistrene, îi sunt afectate perspectivele de colaborare cu Uniunea Europeană și NATO.

Criza ucraineană este fără doar și poate o problemă importantă a mediului de securitate actual și din această situație derivă riscuri și amenințări care vizează în mod direct sau indirect securitatea națională atât a Ucrainei cât și a vecinilor săi, printre care și țara noastră. Așadar, pe parcursul următoarelor subcapitole, voi sublinia câteva aspecte mai importante în ceea ce privește implicațiile crizei ucrainene asupra securității sale și a vecinilor săi.

3.5.1 Implicații asupra securității naționale a României

Comparativ cu statele baltice, Polonia și Republica Moldova, putem spune că România se află într-o poziție relativ favorabilă. În primul rând, România nu are nicio frontieră directă cu Rusia, dar este țară vecină cu Rusia la Marea Neagră. Totuși, în acest context, o atenție sporită trebuie acordată asupra faptului că România este un stat dependent de securitatea colectivă. În al doilea rând, România  posedă rezerve proprii de hidrocarburi. Ea depinde într-o mică proporție, doar 1/5, de aprovizionarea cu gaze naturale rusești, ceea ce o face mai puțin vulnerabilă în plan economic. Totuși, să spunem că separatismul din Donbas, inspirat de Moscova, și conflictul ruso-ucrainean din anul 2014 nu au afectat situația din România sau relațiile româno-ucrainene, ar fi o exagerare.

În mod firesc, România privește cu simpatie Ucraina, românii văzând în „Euromaidan” o reflectare a propriei revoluții din 1989. În același timp, România devine preocupată și de soarta Republicii Moldova. Pe fondul conflictului ruso-ucrainean, riscul izbucnirii conflictului înghețat din Transnistria, precum și riscul de escaladare a tensiunilor în Găgăuzia, cresc. Ori, aceste două situații ar putea fi privite drept precedente pentru izbucnirea unui eventual conflict interetnic în Transilvania. Nu de puține ori, liderii mișcărilor autonomiste din așa-zisul ținut secuiesc și-au manifestat solidaritatea față de solicitările de autodeterminare ale minorităților din diferite zone europene.

Pe de altă parte, în contextul conflictului înghețat transnistrian, dacă Rusia lui Putin va reuși să sape un coridor terestru până în Transnistria și va ocupa toată coasta ucraineană de sud-vest, României îi va fi mult mai greu să gestioneze zona sensibilă a Mării Negre. „Controlul Rusiei pe segmentul  transnistrean al frontierei moldo-ucrainene va duce la faptul, că nu doar Transnistria, dar și întreaga Republica Moldova ar putea deveni parte a lumii ruse”. Ori, în această situație, România ar deveni țară de graniță directă cu o superputere ale cărei intenții de a-și impune voința fără a fi constrânsă de instituțiile internaționale și de a lua deciziile pe care le dorește în zona limitrofă, nu pot reprezenta o mare amenințare la adresa securității naționale. Acest mod de a privi lucrurile coincide cu un fel de pace fierbinte, în care Rusia acționează agresiv utilizând metode de constrângere.

Din punctul de vedere al dependenței României față de securitatea colectivă, țara noastră trebuie să își consolideze pozițiile în organizațiile internaționale, în special în NATO și UE. În contextul conflictului ruso-ucrainean, rolul României este unul determinant. Ca membru NATO și UE, România este avanpostul celor două organizații în regiunea Mării Negre, țara noastră putând fi un dirijor al intereselor de securitate ale statelor europene și pro-europene din regiunea extinsă a Mării Negre.

NATO deja intenționează să creeze forțe suplimentare de reacție rapidă în Țările Baltice, Polonia și  România. Un interes special pentru România este și crearea unui stat major internațional NATO în Europa de Est, ale cărui elemente vor fi așezate în statele Baltice, Polonia și România. Mai mult, Alianța a aprobat cooperarea cu Ucraina într-un program special, în care vor fi  create patru fonduri de încredere dedicate problemelor de logistică, comunicații, criminalitate cibernetică și reabilitarea socială a răniților.

România și-a declarat deja disponibilitatea de a coordona activitatea unuia din acestea. În general, astăzi pentru România se deschide perspectiva de a-și consolida influența în creionarea agendei regionale. Mai mult, pentru București se deschide o fereastră de oportunitate, la care nu pot pretinde alte state ale Alianței.

Cu siguranță, „conflictul ruso-ucrainean va afecta securitatea economică a României”. Nu e nici un secret că România exploatează resurse interne de petrol și gaze, inclusiv pe coasta Mării Negre – care acoperă  nu  mai mult de 70% din consumul de energie al țării. Nu demult, în vara anului 2014, compania OMV Petrom a anunțat descoperirea de noi depozite de hidrocarburi în Marea Neagră. Dacă se vor dovedi rentabile comercial și vor atrage un volum de investiții de circa 100 milioane euro, în 3-4 ani poate începe exploatarea industrială. Dar atragerea unor investiții atât de mari într-o regiune instabilă va fi greu de realizat. De aceea, România este extrem de interesată în stabilizarea situației din bazinul Mării Negre, pentru că ceea ce s-a întâmplat în jurul perimetrului Scitic, a cărui explorare în sectorul ucrainean al Mării Negre a fost suspendată din cauza anexării Crimeei de către Rusia, să nu să se repete din nou.

Ținând cont de cele prezentate până acum, pentru asigurarea unui mediu de securitate stabil în regiunea Mării Neagre, se impune pe deplin aprofundarea și extinderea cooperării României cu Ucraina. Deci  Bucureștiul trebuie să înțeleagă că inițiativele lui în regiune vor avea o greutate mai mare dacă România va continua să susțină Kievul. Fondarea unui parteneriat strategic între România și Ucraina pare a fi o propunere pe cât de stranie, pe atât de previzibilă. Stranie, pentru că relațiile româno-ucrainene n-au fost niciodată bune, mai degrabă pot fi caracterizate ca un lung blocaj, spart de câteva ferestre de dezgheț. Previzibilă, pentru că în contextul generat de politica Rusiei de destabilizare a Ucrainei, Kievul trebuie să-și strângă aproape toți vecinii, indiferent de litigiile trecute sau prezente din relațiile bilaterale.

România este statul membru UE și NATO cu care Ucraina are cea mai lungă frontieră comună. Spre deosebire de Polonia și Țările Baltice, România este așezată geografic în zona Mării Negre, în apropierea peninsulei Crimeea, anexată de către Rusia, în martie, și în proximitatea a ceea este denumit cu termenul de Novorossia, teritoriu care leagă zona Donbassului de nordul gurilor Dunării, în care sunt concentrate minoritățile rusofone și unde tradițional se votează cu partidele orientate spre Moscova. Sunt argumente puternice care fac Kievul să fie interesat de un parteneriat strategic cu România.

România este preocupată de soarta Republicii Moldova, situată geografic între România și Ucraina, iar cooperarea între București și Kiev poate influența semnificativ evoluțiile din regiune, de la soluționarea conflictului transnistrean la o dinamică pozitivă a colaborării economice.

În ciuda faptului că unii experți din cele două țări vorbeau de o competiție pentru profilarea ca lider regional între Ucraina și România, un parteneriat strategic între cele două țări ar putea aduce beneficii mai consistente Bucureștiului, consolidându-i influența la Bruxelles în creionarea agendei regionale la Marea Neagră în cadrul NATO și UE. Ucraina ar putea găsi în România nu doar un avocat, în fond Kievul poate să-și pledeze și singur cauza la Bruxelles, cât un partener pentru cooperare în domeniul securității la Marea Neagră, în promovarea unor programe economice, de creștere a investițiilor, programe de mediu, mai ales în Delta Dunării, care să ducă în cele din urmă la sporirea stabilității regionale, a predictibilității, la ridicarea nivelului de trai, la transferarea de valori și bune practici dinspre UE către Ucraina, țară care și-a formulat obiectivul strategic de aderare la clubul democrațiilor occidentale.

Condiția pentru un parteneriat strategic este ca cele două țări să identifice nișele în care pot construi împreună cu fața spre viitor, de a depăși vechile litigii (drepturile comunităților istorice românești din Ucraina), prin negocierea unor soluții cu bună-credință, și nu de a piti sub covor dosare care zac de câteva decenii pe agenda bilaterală și care sunt sursă de tensiuni între București și Kiev.

Dar cel mai important aspect este consolidarea încrederii, care nu se poate realiza decât prin contacte directe, de la cele politice, la nivel înalt, până la dialogul între universitari și membri ai comunității experților în politică regională.

Acest context oferă o oportunitate de schimbare a paradigmei în relațiile româno-ucrainene cum n-a mai existat în ultimii 23 de ani.

Pe de altă parte, menținerea relației României cu Federația Rusă pe un traseu de dialog în contextul conflictului din Ucraina, poate reprezenta o provocare. Trebuie să fim conștienți că Rusia este o țară apropiată din punct de vedere geografic de România, care controlează o mare zonă din vecinătatea noastră, iar relația bilaterală nu poate și nu trebuie să fie una ostilă.

Faptul că alături de partenerii euro-atlantici cerem să fie respectată integritatea și suveranitatea teritorială a Ucrainei nu trebuie să însemne că ne dorim suspendarea dialogului și a cooperării bilaterale cu Rusia.

Relația cu Federația Rusă este una importantă pentru România, necesitând o abordare pragmatică, urmărind îndeplinirea intereselor economice.

3.5.2 Impactul crizei ucrainene asupra securității naționale a Republicii Moldova

3.5.3 Țările Baltice și Polonia în contextul crizei din Ucraina

3.5.4 Viziunea Federației Ruse asupra crizei ucrainene

3.6 Premise și scenarii posibile privind evoluția crizei din Ucraina

3.7 Concluziile studiului

Criza internațională generată de agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei a devenit o provocare nu doar pentru suveranitatea Ucrainei, dar și pentru ce a statelor învecinate cu această țară. În acest context, statele baltice au început să-și regândească planurile de apărare, să-și reînnoiască parteneriatele strategice sau chiar să inițieze noi alianțe.

Privită în comparație cu statele baltice, am putea spune că România se află într-o poziție favorabilă prin prisma a două aspecte: nu are nicio frontieră comună cu Rusia și depinde într-o mai mică măsură de gazele naturale rusești.

Totuși, conflictul ruso-ucrainean din anul 2014 și separatismul din Donbas, inspirat de Moscova reprezintă riscuri la adresa securității naționale a României, atât în plan militar, cât și economic. În plan militar, riscul este dat tocmai de dezghețarea conflictului „înghețat” din Transnistria, precum și de escaladarea tensiunilor în Găgăuzia, pe fondul conflictului ruso-ucrainean. Dezghețarea conflictului transnistrian ar putea transforma întreaga Republica Moldova în parte a lumii ruse și, implicit, România ar deveni țară cu graniță comună cu „un colos” ale cărui intenții sunt de a-și impune voința fără a fi constrâns de instituțiile internaționale și de a lua deciziile pe care le dorește în zona limitrofă. În plan economic, riscul este dat de imposibilitatea atragerii într-o regiune instabilă din punct de vedere al securității, a investitorilor, ținând cont tocmai a fost anunțată descoperirea de noi depozite de hidrocarburi în Marea Neagră.

În contextul conflictului ruso-ucrainean, rolul de avanpost al României din postura sa de stat membru NATO și UE, este unul definitoriu. Mai mult, pentru România se deschide o fereastră de oportunitate, la care alte state nu pot pretinde, prin aceea că devine dirijorul intereselor de securitate ale celor două organizații în regiunea extinsă a Mării Negre.

Pentru asigurarea unui mediu de securitate stabil în regiunea Mării Neagre, se impune pe deplin aprofundarea și extinderea cooperării României cu Ucraina. În acest sens, fondarea unui parteneriat stategic între România și Ucraina pare a fi o propunere de luat în seamă.

Faptul că România este statul membru UE și NATO cu care Ucraina are cea mai lungă frontieră comună, așezarea geografică a României în zona Mării Negre și în proximitatea a ceea este denumit cu termenul de Novorossia, în care sunt concentrate minoritățile rusofone și unde tradițional se votează cu partidele orientate spre Moscova, precum și interesul comun pentru soluționarea conflictului transnistrean și soarta Republicii Moldova sunt numai câteva argumente care fac ca cele două state să își dorească un parteneriat strategic. De asemenea, România nu trebuie să suspende dialogul și colaborarea bilaterală cu Rusia.

Printre crizele geopolitice de amploare ale lumii se numără astăzi criza cu care se confruntă statul ucrainean, supus unor presiuni enorme din partea Federației Ruse. Expansiunea ex-sovietică prin îmbrățișarea unei politici demne de imperialismul colonial, anexarea unor foste teritorii prin încălcarea principiilor fundamentale de drept internațional în mod conștient și adoptarea unor mijloace și metode specifice amenințărilor de tip hibrid fac din criza ucraineană o reală amenințare atât pentru securitatea proprie cât și pentru cea regională.

CONSIDERAȚII FINALE

Lumea se află într-o continuă schimbare, mediul internațional de securitate, de asemenea, intră într-un proces de transformare ca răspuns la amenințările ce capătă valențe din ce în ce mai violente și mai greu de prevăzut. Niciodată în istoria modernă a omenirii nu au existat atâtea elemente de incertitudine. Deși există numeroase ipoteze privind evoluția mediului de securitate, este imposibil să se stabilească cu certitudine o traiectorie exactă. Valorile în creștere ale componentelor noii ecuații de securitate conduc la concluzia că am intrat într-o epocă a insecurității strategice. Situația este cu atât mai complicată cu cât procesul globalizării continuă, ceea ce înseamnă că nimeni nu se poate considera în afara problematicii. Din această perspectivă noile amenințări la adresa securității obligă statele membre și partenere ale Alianței Nord-Atlantice să lucreze împreună pentru apărarea valorilor comune de democrație, securitate și libertate.

Viitorul mediului de securitate este presărat cu provocări. Securitatea națională reprezintă astăzi parte a securității regionale și globale. Amenințările tind să capete o natură transfrontalieră, neținând cont de granițe. Pentru a face fața unor astfel de situații, statele trebuie să conștientizeze că doar printr-un efort comun, prin cooperare și solidaritate a tuturor vor reuși. Fiecare obstacol depășit, fiecare experiență în conturarea unei securități încercate trebuie să constituie o lecție învățată. Adaptarea și răspunsul într-un timp scurt la situațiile neașteptate reprezintă idealul unei strategii de securitate națională.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Cărți și articole

Autori români:

Alexandrescu, G., Văduva, G., Dinu, M., Studii de securitate și apărare -volumul 3, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol 1“, București, 2005;

Băhnăreanu, C., Rolul organismelor internaționale în managementul crizelor în regiunea Mării Negre, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2011;

Crăciun, I., Prevenirea conflictelor și managementul crizelor, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007;

Dinicu, A., Relații internaționale. Concepte, sisteme, determinări, Editura Academiei Forțelor Terestre, Sibiu, 2006;

Dungaciu, D., Conflicte înghețate și strategia României la Marea Neagră, Gestionarea crizelor militare și umanitare, Editura Top Form, București, 2004;

Duțu, P., Amenințări asimetrice și amenințări hibride: delimitări conceptuale pentru fundamentarea securității și apărării naționale, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I“, București, 2013;

Duțu, P., Bogzeanu, C., Strategia militară a României în contextul noilor repere europene și euro-atlantice de securitate, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2011;

Frunzeti, T., Conflict și negociere în relațiile internaționale, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2011;

Goșu, A., Este posibil un parteneriat strategic româno-ucrainean?, în Revista 22;

Grigoroiu, M., V., Crizele și conflictele contemporane, Editura Ministerului Administrației și Internelor, București, 2006;

Iftode, F., Analiza Conflictelor Internaționale, Editura Universitară Danubius, Galați, 2010;

Manolache, C., Criza geopolitică din Ucraina, în revista Polis (revistă de studii politice), secțiunea Relații internaționale și studii europene, vol.2, Facultatea de științe politice și administrative, Universitatea “Petre Andrei”, Iași, 2014;

Miroiu,A.,Ungureanu, R.S., Manual de relații internaționale, Editura Polirom, Iași, 2006;

Moștoflei, C., Perspective ale securității și apărării în Europa, Sesiunea anuală de comunicări științifice cu participare internațională, vol.1, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2009;

Moștoflei, C., Spațiul sud-est european în contextul globalizării, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol 1“, București, 2007;

Mureșan, M., Văduva, G., Boambă, E., Criza, Conflictul, Războiul, Vol. III, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2007;

Mureșan, M., Văduva, G., Criza, Conflictul, Războiul, Vol. I, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2007;

Mureșan, M., Văduva, G., Stancu, S., Prelipcean, G., Criza, Conflictul, Războiul, Vol. IV, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I“, București, 2007;

Pandea, A., Ardeleanu, E., Românii în Crimeea, Editura Militară, București, 1995;

Popa, V., Implcațiile globalizării asupra securității naționale, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2009;

Sarcinschi, A., Globalizarea insecurității. Factori și modalități de contracarare, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2006;

Sava, N., Teoria și practica securității (suport de curs), Universitatea din București, București, 2012;

Simileanu, V., Conflicte asimetrice, Editura Top Form, București, 2011;

Transnistria. Evoluția unui conflict înghețat și perspective de soluționare, Raport de analiză politică, Institutul “Ovidiu Șincai”, București, 2005;

Văduva, G., Dinu, M., Crizele politico-militare ale începutului de mileniu, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I“, București, 2005;

Văduva, G., Războiul asimetric și noua fizionomie a conflictualității armate, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol 1“, București, 2007;

Autori străini:

Bērziņš, J., Russia’s new generation warfare in Ukraine: Implications for Latvian Defense Policy, National Defence Academy of Latvia, Center for security and strategic research, 2014;

Busuncian, T., Arhitectura securității în vecinătatea estică a UE: Provocări și realități, Centrul Pro Marshall din Republica Moldova, Chișinău, 2011;

Devetak, R., Burke, A., George, J., An introduction to international relations, Cambridge University Press, New York, 2012;

Nauro, F., Jeffrey, B., Crisis, What Crises?, în IZA Discussion Paper No.2217, iulie 2006;

Pifer, S., Crisis between Ukraine and Russia, Council on foreign relations, Center for preventive action, New York, 2009;

Rasmussen, M. V., The Ukraine Crisis and the end of the Post-Cold War European Order: Options for NATO and the EU, Centre for military studies, University of Copenhagen, 2014;

Saunders, P.J., Costs of a new cold war. The U.S.-Russia confrontation over Ukraine, Center for the national interest, Washington, 2014;

Smith, B., Harari, D., Ukraine, Crimea and Russia, House of Commons Library, London, 2014;

Sushko, O., Nantoi, O., Chifu, I., The perception of Russia in Romania, Republic of Moldova and Ukraine, Editura Curtea Veche, București, 2010;

Trenin, D., The Ukraine crisis and the resumption of great-power rivalry, Carnegie Moscow Center, Moscow, 2014;

Publicații oficiale

Carta Albă a Apărării, București, 2013;

European Security Strategy. A secure Europe in a better world, Council of the European Union, Brussels, 2003;

NATO WALES Summit Guide, Newport, 4-5 september, 2014;

Strategia de Securitate Națională a României, București, 2007;

Strategia Națională de Apărare, București, 2010;

Infografie

http://cssas.unap.ro/ro/cercetare.htm

http://russiancouncil.ru;

http://www.eda.europa.eu

http://www.nato.int;

http://www.un.org;

ANEXE

Anexa nr.1

– Graficul fenomenului de criză –

SURSA:

(Cucu, C., Managementul crizelor – fenomen ce poate afecta starea de securitate a unei națiuni, în Spațiul sud-est european în contextul globalizării, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol 1“, București, 2007, p.33)

Anexa nr.2

– Harta zonei extinse a Mării Negre –

SURSA:

(http://worldtravelmaps.info/wp-content/uploads/2012/07/black-sea-map-countries.gif,

accesat în data de 14 mai 2015)

Anexa nr.3

SURSA:

(http://www.openculture.com/2014/02/why-is-ukraine-in-crisis.html, accesat în data de 29 martie 2015)

Anexa nr. 4

Anexarea peninsulei Crimeea

– un imperativ strategic pentru Feferația Rusă –

SURSA:

(http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Physical_map_of_the_Crimea.jpg , accesat în data de 08 aprilie 2015)

Anexa nr. 5

Situația regiunilor ucrainene pe timpul acțiunilor militare

Zone controlate de trupele extremiste pro-ruse;

– Zone controlate de Federația Rusă;

– Regiuni în care au loc proteste pro-ruse;

– Zonă cu administrare regională (Regional State Administration).

SURSA:

(http://crfblog.org/?p=19654, accesat în data de 27 aprilie 2015)

Anexa nr. 6

Memorandumul de la Budapesta

Prin acest tratat, Ucraina a renunțat la armele nucleare sovietice de pe teritoriul său, care au fost transferate către Federația Rusă. În schimb, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Rusia s-au obligat după cum urmează:

Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, precum și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, își reafirmă obligația lor de a se abține de la amenințarea cu forța sau folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a Ucrainei, și că niciuna dintre armele lor nu vor fi folosite vreodată împotriva Ucrainei, decât pentru auto-apărare sau în alt mod, în conformitate cu Carta Organizației Națiunilor Unite.

Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, precum și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, își reafirmă angajamentul față de Ucraina, în conformitate cu principiile Actului final al CSCE, să se abțină de la constrângeri economice cu intenția de a subordona propriului lor interes exercitarea de către Ucraina a drepturilor inerente suveranității sale și, astfel, pentru a obține avantaje de orice fel.

Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, precum și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, își reafirmă angajamentul de a solicita imediat o acțiune a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite pentru a oferi asistență Ucrainei, în calitatea sa de stat care nu deține arme nucleare, semnatar al Tratatului de Neproliferare a Armelor Nucleare, în cazul în care Ucraina ar deveni victimă a unui act de agresiune sau obiectul unei amenințări cu o agresiune în care sunt folosite arme nucleare.

Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, precum și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, reafirmă, în cazul Ucrainei, angajamentul lor de a nu folosi armele nucleare împotriva statelor care nu dețin arme nucleare, semnatare ale Tratatului de Neproliferare a Armelor Nucleare, cu excepția cazului unui atac asupra lor, a teritoriilor lor sau teritoriilor dependente, a forțelor lor armate sau a aliaților lor, de un astfel de stat, în asociere sau în alianță cu un stat care posedă arme nucleare. Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, precum și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord se vor consulta în cazul în care apare o situație care ridică o problemă cu privire la aceste angajamente.

SURSA:

(http://unterm.un.org/, accesat în data de 12 mai 2015)