Criza Si Conflictul In Relatiile Internationale Contemporane la Inceputul Secolului al Xxi – Lea

Criza și conflictul în relațiile internaționale contemporane la începutul secolului al XXI – lea

CUPRINS

INTRODUCERE

Secolul XXI a însemnat intrarea într-o nouă eră, caracterizată de desfășurarea alertă a procesului de globalizare, cu toate efectele pe care le antrenează fenomenul ca atare, de impactul revoluției informaționale și tehnologice asupra componentelor vitale ale existenței sociale, de perfecționarea instrumentelor de ducere a războiului până la limita ultimei consecințe posibile, de competiția pentru afirmare și consolidare a noilor centre de putere, cu rezultate geopolitice și geostrategice decisive în determinarea unei noi ordini internaționale.

Procesul de globalizare, identificat în ultimele trei decenii părea să aducă speranțele de pace, securitate, prosperitate și un nivel de trai decent nu numai în lumea occidentală. Securitatea actuală este rezultatul comportamentului actorilor statali, non-statali sau chiar a indivizilor care par să provoace teoriile tradiționale ale securității.

Globalizarea și teoria păcii democratice, au transformat relațiile internaționale, îndepărtând politicile tradiționale de afirmare a puterii din agenda națională a majorității actorilor. În ultima perioadă, apariția de noi riscuri, crize și conflicte a făcut ca instabilitatea să câștige teren și să se recurgă tot mai des la folosirea mijloacelor militare.

Astăzi, lumea oferă o imagine contradictorie, alături de zone prospere din punct de vedere economic, concretizate prin stabilitate și tendințe de integrare în organismele internaționale. Omenirea se confruntă cu multiple probleme, din ce în ce mai complexe, a căror soluționare reclamă participarea tuturor statelor.

În general, intensificarea crizelor dintre state conduce în mod inevitabil la sporirea diferendelor internaționale. Acest fenomen apare deosebit de des, cu frecvențe aproape regulate și își are de cele mai multe ori originile în istorie, dar poate apărea și ca urmare a evoluției societății și vieții internaționale la un moment dat.

Problematica abordată privind crizele și conflictele în relațiile internaționale contemporane la începutul secolului al XXI –lea este deosebit de vastă și complexă atât din punct de vedere politic, social, economic cât și militar. Ea necesită o analiză profundă și sistematică pentru definirea principalelor concepte ale factorilor decizionali care sunt nevoiți să genereze strategii de conservare sau transformare a sistemului geopolitic în scopul readucerii acestuia la starea de echilibru funcțional și a exacerbării crizei în stare de conflict.

Criza este un fenomen multidimensional, dar în majoritatea cazurilor este analizată prin interdependențele dintre efectele violente pe care le produce și celelalte dimenisiuni ale sale. Aceste conexiuni sunt definitorii în modelarea strategiei de gestionare a crizelor și se exprimă prin elaborări politice concrete care urmăresc impunerea unei anumite conduite.

În primul capitol al lucrării ne propunem să abordăm partea teoretică în ceea ce privește criza și conflictul. Cele două concepte vor fi definite, caracterizate și clasificate în funcție de mai multe criterii, insistând asupra definirii și explicării crizelor plecând de la domeniul în care se manifestă și cauzele care stau la baza declanșării lor.

În capitolul doi al lucrării, crizele și conflictele din Orientul Mijlociu și impactul acestora asupra mediului regional de securitate, vom analiza criza din Siria precum și apariția și evoluția Statului Islamic în Irak și Levant, îmbinând elementele studiate în primul capitol cu scopul de a identifica unele mecanisme de analiză a situației de criză cu impact major asupra securității regionale, dar și globale.

Într-o perioadă în care regiunea Orientul Mijlociu se confruntă cu situații care pun la încercare limitele și capacitatea actorilor internaționali relevanți de a acționa și de a identifica soluții pentru crizele aflate în desfășurare, lucrarea își propune să aducă acele elemente care prin aplicarea lor să ofere posibilitatea analizării unei situații de criză într-un mod cât mai profund, astfel încât, prin identificarea și înțelegerea felului în care factorii care au stat la baza declanșării sale au acționat, precum și a modului în care aceasta a evoluat, să ofere elemente importante pentru studiile în domeniu, cu aplicare în practică.

În ultimul capitol al lucrării, crizele și conflictele contemporane din Europa de Est, vom analiza criza din Ucraina și implicațiile acesteia în mediul de securitate regional.

Amanințarea reprezentată de comasarea turpelor rusești în apropierea graniței cu Ucraina precum și anexarea Crimeii de către Rusia impun o analiză profundă a strategiei de securitate europeană.

La nivel regional, dar și global, situația actuală din Ucraina ar putea determina o schimbare a atenției comunității internaționale de la zonele „fierbinți”, precum Orientul Mijlociu, Africa de Nord etc.

În contextul crizei din Ucraina mediul internațional de securitate se modelează după noi reguli, tehnici, tactici și proceduri militare, utilizate la un nivel și la o intensitate ce nu a mai fost întâlnită până în prezent.

Unul din obiectivele de cercetare asupra crizei din Ucraina este de a investiga, într-o manieră cât se poate de concisă și consistentă, esența, dinamica și dezvoltarea confruntărilor de idei privind conceptul de criză în Ucraina.

Pagină albă

CAPITOLUL 1

FUNDAMENTE TEORETICE ACTUALE ALE

CRIZELOR ȘI CONFLICTELOR ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE CONTEMPORANE

Motto:

„Momentele de armonie și pace

sunt ca nestematele semănate

rar pe urzeala aspră și sumbră

a conflictelor”

Anatole France

La începutul secolului XXI lumea cunoaște profunde schimbări structurale, generate de evenimentele care au loc la scară regională sau globală, evenimente care determină un ansamblu de fenomene interdependente cu manifestări în plan social, economic, politic, diplomatic, militar, cultural, religios, ecologic și de altă natură, menite să contribuie la crearea unei noi ordinii în lume. S-a conturat astfel o situație geopolitică și geostrategică nouă, caracterizată prin desfășurarea simultană a unor procese contradictorii diferite de cele din perioada Războiului Rece. Aceste modificări au determinat creșterea frecvenței și intensității unor situații critice pe care unii specialiști în domeniu le consideră crize sociale, diplomatice, financiare, economice, culturale, militare, juridice sau pur și simplu crize, conflicte la nivel personal, organizațional, zonal, regional sau strategic.

În acest context riscurile ce se mențin la adresa securității internaționale, în general, și la adresa securității naționale în particular, se manifestă sub forme complexe, diverse și atipice, provenind din domenii și direcții multiple, ceea ce face tot mai dificilă prevenirea și înlăturarea lor.

Aceste riscuri, identificate tot mai mult cu situații de criză, ca și consecințele disfuncțiunilor economice, sociale, politice, militare sau de altă natură sunt mai puțin legate de posibilitatea unor agresiuni tipice, ținând mai mult de manifestarea unor „dispute” în plan intern sau internațional.

1.1. CONSIDERAȚII PRIVIND CONCEPTUL DE CRIZĂ.

DEFINIRE ȘI TIPOLOGIE.

Analizele politice la nivel global relevă faptul că, lumea acestui început de secol și mileniu, este supusă unui amplu proces de redefinire a raporturilor internaționale.

Principalele rezultate sunt reducerea unei confruntări militare majore și dezvoltarea unui climat de cooperare și parteneriat, având ca obiectiv modelarea unei noi arhitecturi de securitate, unită prin valorile democrației, libertății, respectării drepturilor omului, statului de drept și dezvoltării economiei de piață.

În contextul relațiilor internaționale contemporane, criza, este un fenomen care nu se poate produce decât în cadrul unui diferend și/sau a unui conflict de interese între două sau mai multe părți, care vor fi cel mai adesea state, dar care pot, în mod evident să fie popoare, grupări sau chiar organisme internaționale.

Frecvența crizelor este destul de ridicată, iar panoplia acestora cât se poate de cuprinzătoare, începând cu cele politice, economice, sociale, culturale, ecologice și terminând cu cele demografice.

Oare, trăim cu adevărat într-o lume în care crizele le întâlnim la „tot pasul”? Pot fi gestionate și cum? Ce modificări s-au produs pentru a nu fi scăpate de sub control? Ce factori sunt implicați în soluționarea crizelor? Răspunsul la aceste întrebări, ne propunem să îl dăm în acest capitol al lucrării.

1.1.1. DEFINIREA CRIZELOR

Criza, deși este un fenomen complex, în majoritatea cazurilor este analizată prin interdependențele dintre efectele violente pe care le produce și celelalte dimensiuni ale sale. În prezent aceste conexiuni sunt definitorii în modelarea mecanismului de analiză și de gestionare a crizelor și se exprimă prin elaborarea de strategii concrete care urmăresc impunerea unei anumite conduite.

Înainte de a defini criza, este important să cunoaștem originea cuvântului și de unde provine. Studiile ne arată că, originea cuvântului criză provine din greaca antică. Verbul krinein are înțelesul: a separa, a judeca, a decide. De-a lungul timpului cuvântul grec, krisis a suferit modificări succesive, însă, etimologia cuvântului este legat de noțiunea de judecată sau decizie. În consecință, o criză nu există fără necesitatea luării unei decizii, și fără o judecare prealabilă.

În dicționarul explicativ al limbii române, criza este definită ca o „manifestare a unor dificultăți de natură economică, politică, socială etc.; perioadă de tulburare și încercări care se manifestă în societate.”

Politologia interpretează criza ca pe o schimbare imediată, urmare a unor dereglări puternice în viața socială, caracterizată prin ascuțirea deosebită a contradicțiilor existente și prin ciocnirea forțelor antagoniste.

Charles Herman, expert în studii politice internaționale, definește criza ca fiind „o situație care amenință obiectivele cu prioritate înaltă pentru unitatea decizională, restrânge timpul disponibil pentru un răspuns, înainte ca situația să fie modificată și, când se produce, surprinde pe membrii unității decizionale”.

Michael Brecher, profesor în științe politice (Universitatea McGill, Montreal, Canada), a definit criza drept o „situație caracterizată de patru condiții necesare și suficiente, așa cum sunt ele percepute de către decidenții de la nivelul maxim al actorilor implicați: o mutație în ambientul extern sau intern; o amenințare a valorilor de bază; o înaltă probabilitate de implicare în ostilități cu caracter preponderent militare.”

În opinia lui Barry Mc. Longlin, criza este „un eveniment, dezvăluire, acuzație sau set de probleme interne și externe care amenință integritatea, reputația sau existența unui individ sau organizații"

Din punct de vedere sociologic, conceptul de criză reprezintă „o perioadă în dinamica unui sistem, caracterizată prin acumularea accentuată a dificultăților, izbucnirea conflictuală a tensiunilor, fapt ce face dificilă funcționarea normală, declanșându-se puternice presiuni spre schimbare ".

Referindu-se la situația internațională, generalul Beaufre definește criza ca „o stare de tensiune în cursul căreia există riscul maxim al unei escaladări spre un conflict armat, în care adversarul să fie împiedicat să dobândească un anumit avantaj politic sau militar; acest avantaj reprezintă deci miza crizei pentru apărător, riscul minim" .

Alastair Buchan, fost director al Institutului Britanic de Studii Strategice, referindu-se la crizele geostrategice a formulat următorul enunț: „perioada conflictuală între două sau mai multe state care intervine atunci când una din părți o încolțește pe cealaltă pe un punct precis sau ce poate fi definit ca și atunci când trebuie luată o hotărâre asupra răspunsului ce trebuie dat acestei sfidări".

Jean-Christophe Romer considera criza „un moment de ruptură în interion interiorul unui sistem bine organizat. Ea implică obligația factorilor decizionali de a-și defini o poziție fie în favoarea conservării, fie pentru transformarea unui sistem dat, în perspectiva întoarcerii sale la un echilibru”

În domeniul securității există o varietate de definiții ale crizei, de la cele elaborate de specialiștii în studii de securitate, la cele enuțate în documentele oficiale ale instituțiilor de securitate. Un exemplu în acest sens îl reprezintă Organizația Tratatului Atlanticului de Nord care a convenit asupra următoarei definiții: criza poate fi înțeleasă drept o situație manifestată la nivel național sau internațional, ce este caracterizată de existența unei amenințări la adresa valorilor, intereselor sau scopurilor principale ale părților implicate.

În Crisis Management Handbook a NATO, criza este văzută ca o „situație națională sau internațională, în care există pericolul de a da prioritate unor valori, interese sau scopuri ale unei părți implicate”.

Criza, de orice natură ar fi ea, reprezintă un moment de disfuncționalitate, de ruptură în interiorul unui sistem organizat, ea fiind purtătoarea de riscuri atât pentru securitatea națională, cât și pentru securitatea internațională.

Analizând aceste definiții se poate afirma că totuși ele au caracteristici generale comune, astfel: pe timpul crizei, viteza de evoluție este mai mare decât viteza de reacție a organismelor implicate în gestionarea ei; criza poate surprinde pe una sau mai multe părți implicate în conflict; fiecare criză are o scară proprie de evoluție; se manifestă prin amplificarea disensiunilor dintre părți; orice criză necesită o monitorizare din exterior; instituțiile cu atribuții în gestionarea crizelor trebuie să-și planifice acțiunile pe termen scurt.

În momentul apariției și manifestării fenomenului de criză, factorii decidenți trebuie să-și definească o poziție, fie în favoarea menținerii sistemului, fie pentru transformarea acestuia în scopul reinstalării echilibrului.

Crizele și în mod special cele internaționale dacă nu sunt soluționate la timp se pot transforma în conflicte armate care pot afecta securitatea națională, regională sau globală, astfel încât gestionarea acestora devine o problemă de interes nu numai pentru statele implicate în mod direct, ci și pentru comunitatea internațională, care se poate implica prin organizarea de misiuni de mediere de factură politică și diplomatică, iar când este necesar prin desfășurarea unor operații de răspuns la crize aflate sub egida organizațiilor internaționale cu vocație în materie de securitate (ONU și OSCE).

În toate situațiile, criza presupune riscuri pentru securitatea națională sau internațională și necesită luarea imediată a unor decizii adecvate pentru rezolvarea sa. Manifestarea crizelor este determinată de situația care le generează și de domeniul în care acestea se manifestă. Spre exemplu, criza economică nu se aseamănă cu cea militară, deși există conexiuni, stări și momente de simetrie între cele două tipuri de crize.

Analiza situațiilor de criză presupune luarea în considerare a tuturor actorilor implicați, cuprinși în relațiile de colaborare sau de lucru, ceea ce reprezintă o provocare pentru gestionarea crizelor.

Procesul luării deciziei implică, definirea unei poziții, fie în favoarea transformării, fie în favoarea conservării unui sistem dat, în perspectiva întoarcerii la starea de echilibru.

Crizele se mai caracterizează și prin gradul mare de incertitudine. În acest sens sunt acumulate cantități impresionante de informații care provin din diverse medii și pe multiple canale, în care este dificil de făcut diferența între real și fals, între bârfă și zvon, despre ceea ce cred populația sau decidenții. Decizia trebuie să fie luată de actorul care prezintă legitimitate, cunoaște atitudinea populației și este credibil. Decidentul trebuie să neutralizeze lipsa de certitudine, să ofere motivația, să mențină spiritul de mobilizare și de organizare pentru public, pregătindu-l astfel pentru reacții formularea unui răspuns adecvat la criză. Urgența în luarea unei decizii depinde de timpul avut la dispoziție pentru evaluare și reacție. Deși uneori este previzibilă, situația de criză apare prin surprindere fiind provocată de motive care cu greu îi pot justifica violența în alte condiții.

Analiza și interpretarea acestor caracteristici asupra definirii crizelor orientează eforturile de cercetare spre o definire sintetică, astfel: criza este un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat.

1.1.2. TIPOLOGIA CRIZELOR

Crizele sunt fenomene complexe și diverse. În acest sens, considerăm necesară prezentarea unei tipologii a acestora. Cei mai mulți dintre specialiști consideră că pentru realizarea unei tipologii cât mai realiste a crizelor este necesară utilizarea următoarelor criterii: mediul în care acționează, domeniul în care se manifestă și cauzele care le determină; tipul de soluții și modul de rezolvare, etc.

După mediul în care acționează crizele pot fi: interne și externe.

Criza internă apare cel mai frecvent într-o societatea contemporană, și este specifică atât mediului organizațional, cât și mediului extern în care funcționează organizația.

Criza internă se caracterizează prin faptul că structurile devin instabile, dinamicile se dereglează, iar relațiile de muncă se deteriorează și ele. În momentul în care se declanșează, apare starea de conflict precum și incapacitatea de a produce bunuri și servicii. Gestionarea defectuasă a acesteia, poate degenera în crize externe cu implicații în mediul extern în care organizația funcționează.

Crizele externe sunt acele crize care produc efecte în exteriorul organizațiilor/instituțiilor, domeniilor specifice și teritoriului național.

Este imperios necesar ca orice criză apărută în imediata vecinătate să fie analizată și evaluate consecințele cu efecte directe asupra propiei organizații. Gestionarea acestei crize depinde de elaborarea și implementarea unei strategii de securitate a cadrului funcțional și ambiental corespunzător organizației/instituției.

În funcție de cauzele care le determină și domeniul de manifestare, criza poate fi: socială, politică, diplomatică, economică, financiară, informațională, militară, apei, alimentară, încălzirii globale.

Criza socială este o situație creată în viața socială, urmare a apariției unor amenințări la adresa intereselor sociale ale unei națiuni, care afectează valorile fundamentale sau unele valori prioritare de natură socială. De cele mai multe ori, aceasta nu se manifestă numai în domeniul social, ea este combinată cu alte crize de natură politică, diplomatică, militară, economică etc.

Principalele cauze care determină criza socială sunt date de: nemulțumirile populației apărute ca urmare a costurilor sociale ridicate, tranziția și insecuritatea cauzată de nivelul de trai precum și diminuarea gradului de ocupare a forței de muncă, creșterea șomajului, protecția socială insuficientă; tensiunile și neînțelegerile dintre patronat și sindicate; apariția unor manifestări sociale de mare amploare (marșuri, mitinguri, adunări publice autorizate sau neautorizate), spontane sau organizate de sindicate sau alți lideri informali; creșterea fenomenului infracțional și al insecurității individului, familiei și comunității.

Spre exemplu, criza din Israel din 2011, apărută pe fondul creșterii costului ridicat al nivelului de trai pentru clasa de mijloc. Aproximativ 250.000 de israelieni au protestat în stradă, într-una din cele mai mari demonstrații din istoria Israelului. Sondajele au arătat că mișcarea de protest a fost susținută de peste 80% dintre israelieni.

Criza politică este o situație nou creată, fie națională sau internațională, caraterizată prin existența unei amenințări la adresa obiectivelor sau interselor politice și a valorilor prioritare ale partidelor politice implicate.

Criza politică este determinată de o serie de factorii, și anume: implicarea partidelor politice în dispute prelungite între ele; manifestarea tendințelor de izolare politică a țării de către organismele internaționale; lipsa de claritate în definirea interesului național. creșterea în amploare a manifestărilor revizioniste și a presiunilor politice din exteriorul țării; sprijinul din exterior a unor grupuri etnice cu scopul de organiza manifestații destabilizatoare; creșterea în amploare și virulență a manifestărilor și acțiunilor unor forțe politice aflate în opoziție în vederea obținerii puterii în stat; apariția reacțiilor adverse față de organele politice alese, din partea unor grupuri sociale, a unor segmente ale populației sau a unor grupuri religioase, confesionale etc.; creșterea nemulțumirii maselor populare ca urmare a presiunii politice pe care o pot exercita unele partide în vederea obținerii de avantaje electorale.

Modalitatea de ieșire din această criză depinde de capacitatea sistemului politic de a alege soluțiile cele mai eficiente pentru revenirea la normalitate.

Criza diplomatică apare ca urmare a unei situații create la nivel național și internațional pe fondul unor declarații, măsuri sau activități de natură diplomatică care pot afecta interesele diplomatice, economice, politice, militare sau de altă natură. Această criză se caracterizează prin întreruperea comunicării, dialogului, medierii și monitorizării unor stări conflictuale din diverse motive. Ea se declanșează în momentul în care nu mai sunt găsite acele formule optime de soluționare a altor tipuri de crize sau pur și simplu ca urmare a luării unor măsuri de către una din părți care încalcă flagrant obiectivele și interesele uneia sau a mai multor părți aflate în conflict.

Criza economică se produce în momentul apariției unui dezechilibru economic dintre producție și consum, dintre cerere și ofertă cu efecte directe asupra prețurilor, gradului de ocupare și de folosire a factorilor de producție. Ea se manifestă prin scăderea producției și a cursului acțiunilor; numărul relativ mare al falimentelor; creșterea șomajului precum și accentuarea procesului de decapitalizare a activității economice etc.

Criza economică se caracterizează prin: erodarea bazei economice a securității naționale prin declinul producției; lipsa de control al statului asupra resurselor; declinul economiei naționale; condiții precare de viață pentru majoritatea populației; pierderea controlului statului asupra resurselor strategice; dezechilibrul balanței comerciale; deficitul bugetar; devalorizarea monedei naționale, inflația; eșecul reformelor economice etc.

Principalii factori care pot genera o criză economică sunt: deficiențele de producție, participarea redusă pe piața de desfacere (internă sau xternă); managementul deficitar datorat incompetenței; puterea scăzută de cumpărare a individului, existența unei crize regionale, globale etc. și disiparea acesteia în celelalte state. Un exemplu de astfel de criză, este criza economică mondială începută în decembrie 2007, apărută pe fondul pierderii încrederii investitorilor americani în ipotecarea securizată care a condus la o criză de lichidități ce a determinat o injectare substanțială de capital în piețele financiare din partea Rezervei Federale Americane, a Băncii Angliei și a Băncii Centrale Europene.

Criza financiară apare de regulă într-o instituție financiar-bancară, economică ori administrativă de stat și/sau particulară fiind determinată de un management defectuos.

Principalele elementele ale crizei de natură economico-financiară sunt date de: scăderea dramatică a produsului național brut, prin orientarea neadecvată a strategiilor financiare, bancare, economice; deprecierea succesivă, graduală sau prăbușirea monedei naționale în raport cu poziția altor monede și creșterea necontrolată a ratei inflației; tendința de acaparare a principalelor ramuri economice de către investitorii străini și de subordonare a intereselor economice naționale, prin infuzia necontrolată de capital; pierderea piețelor de desfacere a produselor economice naționale pe plan intern și extern ca urmare a scăderii calității produselor și concurenței neloiale etc.

Criza informațională se produce pe fondul lipsei de informații precum și a datelor necesare luării deciziei într-un domeniu de activitate. Această criză poate fi totală sau parțială. Un exemplu care poate duce la o astfel de criză informațională îl reprezintă fenomenul de „hacking”.

Ținând cont de faptul că tehnologia a avansat și că aproape totul se face pe internet, online, securitatea cibernetică este extrem de importantă. Numărul mare de atacuri cibernetice din lume, dar și din țara noastră (vezi alegerile prezidențiale din 2014), situează acest tip de amenințare printre cele mai dinamice riscuri actuale.

Criza militară reprezintă trecerea de la o stare de pace, care implică anumite stări tensionate (criză), la starea conflictuală, în cadrul căreia una sau toate părțile împlicate folosesc violența, în scopul apărării intereselor fundamentale.

Această criză presupune: concentrarea de forțe în apropierea frontierelor naționale prin notificarea sau nenotificarea activităților; realizarea de alianțe militare cu scop nedeclarat; reorganizarea sistemului militar din unele state vecine; redislocarea de mari unități și unități în apropierea frontierelor; pregătirea intensă a unităților de aviație; concentrări; exerciții; simulări; antrenamente într-o concepție de „învățământ” sau alte forme de mascare; reorientări doctrinare ca urmare a mutațiilor produse în politica militară a unora din statele vecine; intensificarea acțiunilor de sustragere de armament, muniție, echipament și tehnică militară din depozitele armatei; sustrageri repetate de materiale explozive de la exploatările miniere și geologice;.

Criza ecologică – starea în care se găsește aerul, solul, subsolul, fauna, flora, oamenii și viețuitoarele, într-un spațiu, ca urmare a modificărilor ecologice provocate de factori obiectivi sau subiectivi, dar și lipsa unei legislații și acorduri implementate la nivel internațional privind protecția mediului. În această situație, factorii obiectiv sunt fenomenele naturale, iar factorii subiectivi de datorează factorului uman. De asemenea, încălzirea globală se manifestă prin: schimbările climatice cu care ne confruntăm în prezent și care pot avea implicații majore în domeniul securității; dezastrele natrurale, degradarea mediului înconjurător și concurența acerbă pentru resurse poate fi generatoare de instabilitate și conflict, în situații de sărăcie precum și de migrația populației către zone cu climă sau resurse necesare supraviețuirii. Totodată, schimbările climatice pot duce la dispute asupra rutelor comerciale, de acces către zonele care dispun de resurse și la care anterior nu au avut acces.

Criza apei – starea în care se găsește un stat, regiune, continent ca urmare a modificărilor intervenite în starea de normalitate a resurselor de apă pe fondul poluării sau pericolelor de secetă succesive determinate de atât de fenomenele naturale, cât și de intervențiile antropice.

Criza alimentară – starea în care se găsește un stat, regiune, continent ca urmare a modificărilor care au intervenit în starea de normalitate a resurselor agricole și alimentare, urmare a explatării în mod nerațional a terenurilor agricole, modificările climateice, folosirea de produse chimicale excesive, creștera numărului populației precum și a prețurilor.

După tipul de soluții și modul de rezolvare crizele sunt: de dezvoltare; de legitimitate; de onestitate; de competență.

Criza de dezvoltare este rezultatul contradicției dintre starea de fapt a unui sistem și tendințele de evoluție cu scopul de a modifica parametrii de stare ai respectivului sistem. Acest tip de criză presupune că vechile soluții pentru rezolvarea problemelor nu mai sunt eficiente, iar pentru aceasta este necesară găsirea de soluții noi, care să fie în concordanță cu factorii determinanți ai evoluției sociale. În fapt, esența crizei de dezvoltare constă în confruntarea dintre două alternative, una conservatoare și alta înnoitoare. Acest tip de criză este specific sistemelor naturale care se desprind de ordinea precedentă pentru a face loc celei noi. Un exemplu în acest sens îl constituie evenimentele din 1989 (Revoluția anticomunistă din România).

La nivelul unei organizații, tipul acesta de criză apare în situația în care soluțiile manageriale sunt depășite de capacitățile informaționale mult mai performante. Aceste noi capacități impun urgent proiectarea și reorganizarea unei organizației.

Criza de legitimitate se caracterizează prin faptul că nu există o confruntare între două sau mai multe soluții alternative, ci o cantonare în cadrul unei soluții care și-a atins limitele funcționale. În acest caz, sistemul/organizația trebuie să identifice și totodată să implementeze acele soluții care să fie viabile, astfel încât să poată fi realizate alternative credibile la vechea situație.

Criza de onestitate are o strânsă legătură cu cele două tipuri de crize enuțate anterior (criza de dezvoltare, criza de legitimitate). Acest tip de criză este caracteristic pentru situațiile în care decidenții, deși dispun de mecanisme și proceduri de gestionare a crizelor, folosesc instrumente cu scopuri ascunse, subversive, afectând capacitatea sistemului/organizației de a funcționa într-un regim normal. Totodată, criza de onestitate se caracterizează prin faptul că, abandonează mijloacele considerate performante pentru gestionarea spațiului de conflict informațional, utilizând mijloace care nu sunt specifice sistemului/organizației.

Criza de competență reprezintă acele situații organizaționale generatoare de insecuritate și pericole. În această situație, oamenii implicați au la dispoziție o serie de posibilități de operare în scopul gestionării crizei, însă nu au capacitatea de a le utiliza datorită lipsei de profesionalism.

După spațiul în care se manifestă crizele pot fi: naționale, internaționale, regionale, continentale și mondiale.

După resursele pe care le implică criza poate fi: demografică, de resurse umane, de materii prime, financiară, bancară etc.

După criteriul temporal pot fi: crize periferice, crize succesive și crize ulterioare Războiului Rece (după 1990).

După urgență pot fi: crize imediate; crize urgente și crize susținute.

Având în vedere ceritudinea oferită de tabloul Europei, al lumii contemporane, previziunile actuale asupra viitorului, imaginea unei diversități și complexități fără precedent în istorie, evoluțiile pozitive și negative, violența crescândă, fenomenul exacerbat al criminalității, economiile subterane, terorismul și activitățile de tip mafiot, securitatea și insecuritatea zonală, regională, unele situații complexe din Europa Centrală și de Est, se poate afirma că sunt și alte criterii după care pot fi clasificate crizele.

1.2. ASPECTE GENERALE PRIVIND MANAGEMENTUL CRIZELOR

Prin natura lor, crizele actuale sunt fenomene extrem de complexe, aceasta se datorează, în principal, dinamicii transformărilor din mediul internațional.

Apariția crizelor internaționale este favorizată de dezechilibrele din spațiul de interes strategic național, prezența unor tensiuni și conflicte militare care se pot extinde, prelungirea unor dificultăți economico-sociale care afectează direct potențialul uman și care erodează autoritatea instituțiilor naționale de conducere a statelor, posibilitatea apariției unor disfuncționalități în sistemele energetice, informatice, financiare, de comunicații precum și rivalitățile politico-militare dintre acestea.

Cauzele crizelor sunt complexe, iar modul lor de rezolvare ține de funcționalitatea socială, de filozofia și fizionomia de sistem și proces. Deși, crizele sunt analizate în mod riguros, nu se cunosc și nu se pot prevedea în mod oportun și în totalitate toate cauzele care le generează, nici măcar cele esențiale.

Evoluțiile mediului internațional în lumea post-bipolară creează o serie de îngrijorări justificate, generează oportunități, noi provocări și prezintă riscuri la adresa valorilor, dar și intereselor naționale. În acest sens, putem afirma că, nici un alt stat nu se poate izola sau rămâne neutru și nici unul nu trebuie să rămână în afara proceselor globale.

Odată cu răspândirea democrației precum și lupta împotriva regimurilor totalitare, riscurile și amenințările tot mai greu de identificat sunt principalele caracteristici ale mediului strategic actual.

Vulnerabilitățile, incertitudinea, complexitatea și ambiguitatea mediului internațional de securitate, a făcut ca atenția comunității internaționale să se îndrepte către formarea unei viziuni explicite care să genereze o serie de acțiuni de consolidare a păcii și a securității mondiale. În acest context este necesar ca entitățile internaționale să acționeze, astfel încât să reducă stările de conflict și de criză, pornind de la identificarea și eliminarea surselor generatoare de instabilitate, adică resursele energetice și rivalitățile etnice și religioase.

Proliferarea armelor de distrugere în masă, traficul de armament și droguri, migrația ilegală, terorismul sunt de asemenea surse majore de instabilitate cu consecințe la toate nivelurile: politic, social și economic, aceste fenomene fiind resimțite la nivelul securității naționale regionale sau globale. Alte surse de instabilitate ce influențează tot mai mult securitatea și stabilitatea sunt: efectele fenomenelor naturale precum încălzirea globală, epuizarea resurselor, lipsa apei potabile, inundații, cutremure etc.

Toate aceste transformări ale începutului de mileniu se află într-o relație de proporționalitate directă cu creșterea rolului comunității internaționale în prevenirea conflictelor, managementul și soluționarea crizelor. Chiar dacă discutăm de tensiunile și consecințele care au apărut pe fondul conflictelor înghețate din secolul trecut, chiar dacă ne referim la fenomene precum globalizarea, migrația, creșterea demografică, insuficiența resurselor energetice, proliferarea terorismului, criza economică, inegalitățile sociale reale sau imaginare, toate constituie apariția unor zone „fierbinți” ale globului.

Eficiența demersurilor regionale de gestionare a crizelor și conflictelor este afectată de factori, precum: lipsa de resurse logistice și financiare la nivel regional; aspectele negative ale proximității geografice și culturale, legate de lipsa de imparțialitate a actorilor implicați în soluționarea unei crize sau conflict; actorii regionali sunt purtători ai propriilor interese, ceea ce poate atrage lipsa de credibilitate a demersului lor și, în ultimă instanță, criza de legitimitate; relativul vid normativ – deși recunoaște rolul organizațiilor regionale în gestionarea conflictelor în conformitate cu scopurile și principiile Oragnizației Națiunilor Unite, Carta ONU nu menționează criteriile de respectare a acestor scopuri și principii, care să fie urmărite de organizațiile regionale ca atare. Articolul 53 nu face decât să trimită la autoritatea Consiliului de Securitate pentru circumstanțierea acțiunii în cadrul ONU, fără a da organizațiilor regionale instrumentele necesare unei acțiuni autonome.

Noile tipuri de riscuri la adresa securității precum terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, traficul de arme, distincte de cele tradiționale, favorizează o abordare globală, multilaterală, în care ONU are rolul cel mai bine situat. Pe de altă parte, insuficiența fondurilor, limitarea capacităților logistice și organizaționale ale ONU o împiedică să își asume pe deplin acest mandat global.

În domeniul menținerii păcii și securității internaționale, ONU dorește să își mențină rolul central pentru mediere, dialog și acțiune cu adaptarea instrumentului specific, astfel: concentrarea pe acțiuni de prevenire a conflictelor; adaptarea operațiunilor de pace la noile amenințări; întărirea capacității de acțiune a Consiliului de Securitate. În același timp, este necesară dezvoltarea acțiunilor regionale, în baza capitolului VIII al Cartei ONU, prin noile tipuri de parteneriate strategice și de cooperare între ONU și organizațiile regionale.

Procesul de redefinire conceptuală este marcat de dificultatea realizării unei demarcări temporare clare între faza de conflict și cea de stabilizare, demarcare care să permită dezvoltarea unui model interinstituțional în care Consiliul de Securitate ar reprezenta forul de răspuns imediat, iar procesele ulterioare ar necesita contribuția organizațiilor regionale. Prin urmare, în prezent, se resimte necesitatea regândirii strategiilor în contextul inexistenței unei definiții cuprinzătoare a proceselor de stabilizare și a unor principii de gestionare a fazei postconflict.

Conflictul variază de la țară la țară și se întinde de la stoparea războaielor în curs de desfășurare la protejarea și întărirea păcii, astfel încât violențele să nu izbucnească în zonele aflate în conflict, principala provocare constă în stăpânirea conflictului, alinarea suferinței, alinarea suferinței și, dacă este posibil, reducerea violenței; acolo unde conflictele au fost calmate, dar tensiunea rămâne la cote înalte, principalele sarcini sunt reconstrucția, reconcilierea socială și „vindecarea rănilor”, care să coducă la un progres social și economic, precum și la evitarea conflictelor viitoare; acolo unde conflictele s-au încheiat recent și ordinea politică de bază a fost restabilită, ca și în regiunile unde pacea există deja de câțiva ani, măsurile ce trebuie luate constau în continuarea reconcilierii politice și sociale concomitent cu protejarea și continuarea progreselor socio-economice deja inițiate. Aceasta înseamnă rezolvarea tensiunilor pentru asigurarea faptului că o eventuală reapariție a violențelor nu va putea distruge sau împiedica realizările deja obținute.

În accepțiea NATO, managementul crizelor reprezintă capacitatea de a gestiona totalitatea formelor de manifestare a crizelor politice, militare, economice sau umanitare.

În principal operațiile de management al crizelor sunt sub forma operațiilor de manținere a păcii, dar și a altor tipuri de operații de gestionare a crizelor care au ca obiective și modele de acțiune, important de cunoscut, pentru a înțelege impactul, limitările și consecințele operațiilor militare.

Preocupările pentru gestionarea situațiilor de criză precum și prevenirea transformării lor în conflicte armate, constituie principalele priorități ale comunității internaționale dar mai ales a organizațiilor internaționale de securitate. Pe agenda acestor organizații (ONU, OSCE, NATO, UE), managementul situațiilor de criză constituie o misiune fundamentală, depășind granița acțiunilor militare incluzând misiunile de protecție a populației împotriva dezastrelor naturale, tehnologice și umane.

Pentru a gestiona crizele este important de cunoscut care sunt caracteristicile acestora: crizele sunt inevitabile, ele au tendința să se prolifereze și să se complice; criza poate surprinde una sau mai multe părți implicate; progresivitatea eveninmentelor, în sensul că orice criză ajunge să parcurgă gradual etapele sale, pe o scară proprie de escaladare; chiar dacă este o criză internă, în majoritatea dintre cazuri acestea sunt monitorizate din exterior; pe timpul derulării crizei, evenimentele se desfășoară cu o intensitate mai mare față de capacitatea de reacție a organismelor abilitate, a părților implicate în gestionarea ei; de regulă, organizația care gestionează criza, planifică acțiunile pe termen scurt; lipsa de informare unilaterală, iar când este necesar aceasta se face trunchiat, denaturat sau în avantajul uneia dintre părți; apariția unor disfuncționalități în procesul normal de luare a deciziilor ce pot duce la crearea de panică în rândul părților împlicate sau chiar la pierderea totală a controlului situației, în unele faze ale crizei; crizele și urgențele fac parte din responsabilitățile instituțiilor abilitate ale statului.

Cunoscând caracteristicile crizelor se poate spune că soluționarea acestora este una de tip procesual.

Duțu Petre, autorul lucrării Conducerea administrativă a armatei în situații de criză și război, consideră că gestionarea crizei este un proces integrat ce presupune patru etape: atenuarea ce constă în: identificarea de riscuri și de situații critice, evaluarea riscurilor, analiza posibilelor scenarii, prevenirea și retrospectiva crizelor anterioare realizării mecanismelor de supraveghere permanentă; pregătirea ce cuprinde totalitatea măsurilor pe care trebuie să la ia organizația militară în eventualitatea unei intervenții ulterioare. Pregătirea constă în: planificare, constituirea unei echipe de intervenție, desemnarea partenerilor, stabilirea sistemelor, elaborarea și verificarea planurilor; intervenția reprezentând activitățile înterprinse pentru a gestiona consecințele unei crize. Aceasta constă în aplicarea de măsuri menite să țină sub control situația și să limiteze consecințele negative.

Intervenția trebuie să țină cont de: evaluarea situației, activitatea planului operațional și activarea planului de comunicare.

În final, după ce au fost luate toate măsurile de gestionare și combatere a situației de criză, iar efectele au fost limitate și aporape înlăturate, urmază etapa de restabilire prin intermediul căreia se reia cursul normal al proceselor societății. Acest lucru este posibil în urma unei declarații oficiale în care se comunică sfârșitul crizei. Este foarte important ca la sfârșitul acestei etape să se folosească de toate informațiile pe care le-au achiziționat pe timpul gestionării situației de criză, să analizeze și să găsească acele soluții pentru ameliorarea capacității organizaționale în anticiparea și pregătirea pentru viitoarele crize.

1.3. CONFLICTELE ÎN MEDIUL DE SECURITATE CONTEMPORAN.

CONSIDERAȚII PRIVIND CONCEPTUL DE CONFLICT.

Cu toate că lumea, încă de la primele forme de organizare socială a fost constant supusă diferitelor tipuri de conflicte, nu s-au găsit nici după mai multe milenii de evoluție modalitatea pașnică de rezolvare a acestora.

Conflictele pot fi întâlnite la toate nivelele conviețuirii umane. De fapt nu prezența lor constituie o amenințare la adresa păcii, ci formele violente, care propagă sisteme nedrepte, care prin preluarea puterii impun propriile interese și cred că doar ele dețin „adevărul absolut”. Astfel de sisteme pot creea modele de gândire și de comportament orientate pentru cucerirea totală (pierderile suferite de una dintre părți sunt câștiguri pentru cealaltă).

Câștigătorul, cel mai puternic, vede dreptatea stând numai de partea lui. Frecvent, conflictele sunt deseori asociate în mod automat cu certurile, cu conflictele de interese, cu puterea sau cu uzul de violență.

O atitudine emoțională față de obiectul conflictului se regăsește la nivelul politicii interne. În politica internațională lucrurile stau altfel. Conflictele și acutizarea lor modifică atitudinile și comportamentul părților implicate, iar în cazul conflictelor cu un curs violent, adversarul este văzut ca ne-om, ba chiar ca sub-om, faptele sale fiind considerate barbare, chiar dacă este posibil ca acestea să nu fie cu nimic diferite de cele proprii.

În prezent, conflictele au devenit una dintre cele mai importante probleme ale politicii mondiale, afectând atât țările dezvoltate, cât și țările din lumea a treia. Începând cu America Centrală și terminând cu Asia de Sud și Africa, conflictele nu mai sunt crize între state suverane, ele au devenit în ultimul timp intrinseci, între grupuri de populații care se definesc și se diferențiază prin identitatea lor etnică, lingvistică sau religioasă.

În opinia lui Edward Azar, conflictele sunt definite ca fiind urmări ale scopurilor incompatibile dintre una sau mai multe părți, pentru care nu există un mecanism eficient de coordonare, mediere și conciliere. Părțile la care se face referire sunt de obicei state, dar și comunități din interiorul statelor, cum este cazul în tot mai multe conflicte din lumea contemporană.

Specialiștii care s-au ocupat de studierea conflictelor apărute după încheierea Războiului Rece au ajuns la concluzia că majoritatea dintre ele nu se mai poartă între actorii clasici ai relațiilor internaționale, ci au un caracter de conflict intern. Se apreciază că pentru prima dată în istoria modernă a lumii este exclus să apară un conflict major între marile puteri ale lumii.

În consecință, actualele conflicte nu se mai desfășoară între armatele naționale, ci de cele mai multe ori între entități guvernamentale (etnice, politice, religioase), ce urmăresc interese diferite în cadrul aceluiași stat.

Motivațiile sunt de natură religioasă, etnică sau mai rar de natură economică. În același timp este și una din cauzele pentru care balanța victimelor militari-civili s-a schimbat în ultimii ani, numărul pierderilor din rândul populației civile reprezentând 90% din total.

Pentru a elimina conflictele din viața internațională este necesară o foarte bună cunoaștere a lor. Ca și războiul, conflictul a cunoscut o dezvoltare și o abordare din varii perspective, prin urmare definirea lui a cunoscut o la fel de mare diversificare.

Teoreticienii, pornesc de la premisa că în societea modernă conflictul poate fi privit ca fiind unul constructiv și chiar benefic pentru autoreglarea socială, iar alții ca pe ceva negativ și cu urmări negative pentru evoluția societății moderne.

În teoria relațiilor internaționale, conflictul este perceput și analizat în funcție de Școala de gândire la care se asociază cel ce investigheză acest fenomen social. De exemplu, adepții curentului behaviourist susțin că natura și rolul conflictelor poate fi înțeles doar dacă se studiază comportamentul ființei umane atunci când aceasta acționează pentru a-și procura cele necesare supraviețuirii și asigurării prestigiului în cadrul comunității.

În opinia adepților curentului psihologist, aceștia consideră că ființa umană are în matricea sa încastrat instinctul de agresiune. Pentru a găsi un răspuns la comportamentul agresiv al ființei umane, aceștia caută să combine rezultatele cercetărilor din domeniul psihianalizei cu cele ale din domeniul sociologiei.

La jumatătea deceniului nouă al secolului trecut, un grup de psihologi și sociologi din Spania au încercat să explice prin cercetare interdisciplinară comportamentul agresiv în mediul urban cu un studiu de caz desfășurat în orasul Sevillia. Rezultatul cercetării la care s-a ajuns ne arată că apariția conflictului în comunitățile umane este determinat de tipul de realații care se instituie între indivizi pe de o parte și grupuri umane pe de altă parte. Prin urmare conflictul este și el definit în mod diferit.

R.J. Rummel, reputatul specialist în teoria păcii și războiului, afirma că, în sens filozofic, conflictul poate fi definit ca o confruntare dintre o putere cu altă putere în încercarea de a distruge tot ceea ce apare manifest împotiva sa.

În opinia analiștilor Kenneth D. Bush și Robert J. Opp, aceștia consideră că societatea modernă este prin natura sa conflictuală și că de fapt conflictele violente sunt cele care afectează atât structura cât și modul ei de funcționare.

Heidelberg Institute for International Conflict Research, consideră conflictele ca fiind ciocniri de interese sau poziții diferite, în legătură cu valorile naționale (teritoriu, secesiune, decolonizare, autonomie, sistem de gândire/ideologie, putere națională, predominantă regională, putere internațională, resurse etc).

Nicolae Uscoi, referindu-se la paradigama avansată de Fukuyama pentru a se descifra sensul evoluțiilor internaționale după încheierea Războiului Rece, arată că natura conflictelor în lumea post Război Rece s-a schimbat în mod dramatic.

O parte din conflictele care apar într-o societate sunt cauzate de egoism și nu de doleanțe. Acolo unde războiul afectează societatea în general, poate fi profitabil pentru altele. În asemenea situații, controlul asupra resurselor naturale este în pericol, drogurile sunt de cele mai multe ori implicate, conflictele sunt  sprijinite de vecini și sectorul privat este complice – cumparând scopuri bolnave, contribuind la spălarea banilor și furnizand părților aflate în conflict armament.

Toate acestea ne demonstrează că sursa conflictelor în mediul internațional contemporan este foarte diversificată, într-o continuă dinamică și prin urmare foarte greu de pus în șabloane academice cu consecințe atât pentru mediul academic și universitar, dar și pentru opinia publică. În acest sens este necesară o bună cunoștere și înțelegere a tipului de conflicte ce pot apărea în sistemul relaților internaționale, dar mai ales modul cum ele se pot manifesta ca intensitate și ca durată.

Diminuarea rolului de actor principal pe scena internațională a statului național și apariția de noi actori de factură nonclasică, intensificarea procesului de deteritorializare a comunităților și fragmentare politică după prăbușirea statelor de factură multietnică, apariția de noi amenințări la adresa securității umane și colective (terorismul transnațional), au condus la apariția a noi tipuri de conflicte.

Jack's Levy remarca faptul că „interesul pentru problemele convenționale, ca balanța puterilor, alianțele internațioanle, cursa înarmărilor, prevenirea atacurilor și confruntările dintre superputeri au trecut pe un plan secundar, cedând locul problemelor noi legate de etno-naționalism, fundamentalism religios, degradarea mediului înconjurator, limitarea resurselor, diplomația preventivă, intervențiile umanitare și conflicte ale statelor mici”.

Autorul observa totuși și faptul că aceste noi preocupări ale lumii contemporane, reflectă o abordare la un nivel mult mai restrâns al conflictelor, lucru determinat de un sistem internațional mult mai complicat, aflat în evoluție, decât de o schimbare radicală a cauzelor războaielor.

Clasificarea conflictelor poate fi un lucru difícil de realizat, deoarece un conflict poate fi rareori încadrat într-o singură categorie. Deși un conflict prezintă mai multe caracteristici, cu toate acestea, se poate face totuși o distincție între actorii principali și scopul urmărit de aceștia.

Într-un raport al Institutului Aspen din SUA, totalitatea conflictelor internaționale este redusă la trei tipuri principale: conflictele marilor puteri, conflictele regionale și conflictele locale.

Conflictele Marilor Puteri

Acest tip de conflicte se referă la faptul că, rivalitățile cu miza cea mai mare sunt cele dintre marile puteri, pentru a determina distribuția puterii. Cu toate că șansele izbucnirii unui război între acestea au fost reduse semnificativ, există riscul, mai ales în perioadele de tranziție, ca schimbările rapide în distribuția puterilor să declanșeze un conflict. De exemplu, tensiunile apărute în cadrul afacerilor chino-americane sau răcirea relațiilor dintre Rusia și SUA. Statele din Vest se află într-o situație favorabilă, moștenind o structură de relații economice și politice constructive între America, Europa și Japonia.

În acest context, status-quo-ul favorabil nu trebuie supraapreciat, competiția și conflictele mai ales economice dintre cele trei centre de putere, evidente mai ales în cadrul World Trade Organization, ar putea duce foarte repede la ostilități și chiar la alienare.

Conflictele regionale

Determinate de fundamentalismul religios, naționalism, etnicitate, revendicări teritoriale, cât și de dispute politice și econnomice, conflictele regionale reprezintă o sursă permanentă de instabilitate. Aceste conflicte devin și mai primejdioase prin prezența armelor de distrugere în masă, în regiuni ca Africa de Sud sau Orientul Mijlociu.

Conflictele regionale pot acoperi părți substanțiale de teritoriu și pot implica mai multe țări (a se vedea cazul războiului din Republica Democrată Congo). Aceste conflcite sunt considerate regionale, deoarece reprezintă o amenințare directă la adresa întregii lumi.

Conflictele locale

Conflictele locale sunt rezultatul dezmembrării statelor, tribalismului, etno-naționalismului (de multe ori incitat de către lideri ambițioși care se promovează ca fiind vocea unei etnii), fundamentalismului radical, resurselor limitate, inegalităților reale sau imaginare. Deși nu sunt un fenomen nou, ele izbucnesc sau reizbucnesc în acele locuri unde comunismul sau alte imperii s-au prăbușit, unde există disparități și dezordine economică și unde identitatea etnică a reapărut la suprafață după o lungă reprimare prin regimurile comuniste.

Principala locația a conflictelor locale actuale, dar și viitoare sunt statele din fosta Uniune Sovietică, Orientul Mijlociu și Africa, cu toate că amenințarea conflictelor comunale este prezentă în toate regiunile, din Europa de Vest, până în Asia, Canada, sau Australia. Inițial, acest tip de conflicte pot atrage într-o mică măsura atenția internațională, însă consecințele lor pot fi considerabile, mai ales, dacă încercările din afară de a le gestiona sunt nepotrivite iar eforturile eșuate de a interveni pot determina și încuraja alte grupuri insurgente.

Dacă nu sunt stopate, aceste conflicte se pot întinde într-o regiune geografică mai largă, prin implicarea diferitelor grupuri entice, prin folosirea propagandei peste granițe, prin valuri spontane de refugiați care năvalesc spre statele vecine și prin folosirea acestor teritorii învecinate pentru a transporta arme. Natura emoțională, violentă a acestor conflicte poate rezulta în crize umanitare masive, în abuzuri ale drepturilor omului și chiar tendințe spre genocid (a se vdea evenimentele din Siria) .

În lucrarea From War to Peace-Conflict Resolution in the Global System, profesorul Peter Wallensteen conturează trei caracteristici principale ale conflictelor. Acestea se aseamănă într-un fel cu clasificarea prezentată de Institutul Aspen, fiind însă puțin mai rafinată decât prima, sesizând mai bine elementele determinante pentru un conflict actual.

Conflictele cu caracter internațional – părțile aflate în conflict sunt state suverane. În această situație nu este absolut necesar, ca forțele armate ale ambelor state să fie implicate direct în conflict. Este extrem de important a se vedea care dintre actori au abilitatea de a încheia ostilitățile.

Conflictele care implică o luptă pentru puterea guvernamentală dintr-un stat.

Părțile acestui tip de conflict sunt pe de o parte părțile care controlează statul, iar pe de altă parte un actor non-statal. Conflictul de acest tip poate fi ori o luptă pentru controlul mecanismului statal, ori este determinat de către acțiunile politice ale unui guvern. Trăsătura semnificativă a acestui tip de conflict este faptul că nu are o dimensiune teritorială, părțile neputând fi distinse din punct de vedere geografic.

Conflictele de formare statală (state-formation conflicts)

Presupune contestarea formei actuale legale și teritoriale a statului și implică de regulă o parte care încearcă să se desprindă dintr-o entitate existentă.

Actorii implicați sunt pe de o parte un stat, iar pe de alta o minoritate concentrată din punct de vedere geografic. Un exemplu de astfel de conflicte sunt cele etno-politice.

Pe lângă actorii principali, conflictele pot fi clasificate și pe baza cauzelor care au dus la izbucnirea lor. Este foarte important să cunoști ceea ce separă părțile și ce le împinge spre război. În acest sens se poate vorbi de conflicte ideologice, religioase, teritoriale sau etnice. În majoritatea dintre situații un conflict îmbină mai multe astfel de trăsături.

Conflictul ideologic este determinat de faptul că părțile își bazează disputa pe un set de doctrine sau credințe pe care le consideră valoroase și pot constitui baza organizării politice sau economice a unei societăți.

Pentru a fi un conflict religios, părțile trebuie să fie separate prin apartenență la credințe diferite. Pe lânga asta, disputa trebuie să fie pe bază religioasă, acest lucru fiind foarte important, deoarece în mod eronat, un conflict care implică două părți de credințe diferite este de multe ori catalogat ca fiind religios. Însă, de multe ori, neînțelegerile religioase se suprapun cu aspectele ce țin de etnicitate sau de situația economică.

Conflictul economic este determinat de diferențele economice existente între părți sau de faptul că inegalitățile în bunăstare a unor grupuri, sunt din perspectiva celor mai dezavantajați, injuste sau datorate unor politici implicite ale grupului mai privilegiat.

În cazul conflictelor cu caracter teritorial, disputa dintre actori este determinată de atribuirea proprietății asupra anumitor teritorii. Acest tip de conflict este rezultatul unor valuri inegale și suprapuse de popoare care s-au stabilit în acea zonă, dar care au fost răscolite de o serie de conflicte sau revolte din trecut.

Small Melvin și J. David Singer, apreciază că în societatea modernă pot fi întâlnite următoarele tipuri de conflicte armate: interstatal în care sunt implicate două sau mai multe state; extrasistemice care se produc atunci când se confruntă în afara spațiului său de suveranitate. Ele sunt specifice mai ales războaielor coloniale; internaționalizat când se confruntă pe tritoriul unui stat forțele guvernamentale cu grupuri paramilitare sprijinite de alte state; și conflictul armat pur intern. În această situație forțele paramilitare nu au sprijin internațional.

După încetarea Războiului Rece, conflictualitatea în relațiile internaționale a suferit o transformare majoră. Scăderea vizibilă a rolului de actor principal pe scena internațională a statului și apariția de noi actori de factură nonclasică, intensificarea procesului de deteritorializare a comunităților și fragmentare politică după prabușirea statelor de factură multietnică, apariția a noi amenințări la adresa securității umane și colective cum ar fi terorismul transnațional au condus la apariția a noi tipuri de conflicte.

Odată cu sfârșitul „Războiului Rece” au fost lansate un număr considerabil de viziuni conceptuale referitoare la fizionomia viitoarelor conflicte. În contextul actual, cea mai frecvent menționată este teoria lui Huntington.

La începutul anilor ’90, acesta a afirmat că adversitatea ideologică dintre cele două superputeri va fi treptat înlocuită, din varii motive, de o „ciocnire a civilizațiilor. El a apreciat că „principalele conflicte în politica globală vor avea loc între națiuni și grupuri aparținând unor civilizații diferite.”

În ultimii ani conflictualitatea militară s-a „bucurat” de o atenție deosebită. Ea își are sorgintea atât în fenomenele sociale, cât și în manifestările antagonice generate de diversele stadii de dezvoltare economică și tehnologică atinse de diferitele națiuni componente ale societății umane la începutul secolului XXI. Ca și fenomen social, conflictul militar a evoluat în ce privește conținutul, cât și fizionomia lui, în strânsă legatură cu evoluția societății. În prezent, societatea informațională și-a modificat fizionomia conflictualității, iar în viitor nu se prevăd perspective îmbucurătoare.

Publicistul James Adams, consideră că următorul război mondial poate să fie și ultimul pentru umanitate. Raționamentul la care a ajuns autorul se bazează pe faptul că armele inteligente vor crea un front de luptă care va fi pretutindeni, luptătorii nemaiputând fi localizați undeva precis. În acest sens, conflictul va fi omnidirecțional având caracteristica unei confruntări „a tuturor contra tuturor.”

T.V. Paul, profesor la McGill University, cercetând fenomenul conflictual în situații asimetrice a ajuns la concluzia că nu întotdeauna calculul rațional primează atunci când statele recurg la rezolvarea diferendurilor dintre ele prin recurgerea la arme. El își bazează aserțiunea pe un lung șir de exemple din istoria umanității când state percepute slabe au ințiat politici de agresiune la adresa unor vecini mai puternici.

În viitor, inamicii nu vor fi statele, ci organizațiile nonguvernamentale implicate în confruntări, grupările teroriste și milițiile. Statele se vor confrunta tot mai mult cu atacurile teroriste și își vor orienta eforturile spre culegerea de informații și menținerea ordinii în sistem paramilitar. Aceste conflicte vor fi non-clausewitziene, adică nu vor implica forțele armate regulate ale unui stat într-o stare de război distinctă reprezentând aplicarea unei politici definite. În acest tip de conflicte rolul comunicării și al relațiilor publice va crește foarte mult, atât pentru combatanți, cât și pentru opinia publică.

Un alt tip de conflict ce va caracteriza mediul internațional va fi „războiul” economic. Statele care aparțin așa-zisului Al treilea val tofflerian se vor întrece într-o competiție acerbă în care câmpul de luptă va fi substituit cu piețele, generalii și sodații combatanți cu managerii și iscusiții PR-iști ai marketingului.

Dacă în secolul trecut învinșii își numărau morții și răniții de pe câmpul de luptă în secolul nostru învinșii în războaiele economice își vor număra exclușii de pe piața muncii și șomerii de la porțile întreprinderilor și societăților comerciale. Armele în acest tip de conflicte vor fi cu predilecție din „arsenalul” științelor comunicării de la metode și instrumente ale industriei de publicitate până la cele specifice organizaților de PR.

La începutul secolului al XXI-lea tendințele conflictelor pot fi rezumate la: mutarea accentului de la conflictele interstatele la cele care se petrec în interiorul statelor. Un exemplu în acest sens îl constituie conflictele din Africa de Nord și Orientul Mijlociu. Studiile recente ne arată că din cele triezeci de conflicte anuale la nivel global, doar unul sau două sunt interstatale; mutarea accentului de la motivațiile economice, teritorii, resurse la caracterul identitar bazat pe cultură, religie etc., adică pe sistemul de valori, trecerea de la armate mari la formațiuni de tip gherilă și terorism individual, precum și posibilitatea folosirii de către acestea a armelor chimice, biologice sau nucleare. Toate aceste tendințe trebuie să conducă la o revizuire a teoriei conflictelor, a analizei lor și a metodelor de a le stinge sau preveni.

Teoriile relațiilor internaționale au fost construite astfel încât să explice și să stăpânească conflictele. Conceptul de bază pe care sunt construite este legat de concepția despre natura umană sau despre societate.

În prezent există o serie de conflicte deschise, unele dintre ele chiar neștiute cum sunt: Sri Lanka și Tamilii; India și Pakistan pentru Kașmir; Sahara Occidentală opunând Algeria, Marocul; Orientul Mijlociu – opunând Israelul mișcărilor Hezbollah din Liban și Hamas din Palestina; Cipru, Kosovo; Azerbaidjan – Armenia pentru Nagorno-Karabah; Cecenia, Georgia; China pentru Taiwan. Toate acestea constituie focare pentru noi conflicte ce pot avea efecte la scară regională sau globală. În acest sens, putem afirma că din Sri Lanka în Irlanda de Nord, din Caucaz în Balcani, din Africa Centrală și până în Orientul Mijlociu, aceste conflicte de natură identitară au recurs la forme noi de practicare a violenței.

În tot acest timp diplomația clasică a eșuat. Metodele de rezolvare pașnică a conflictelor enumerate în Carta Națiunilor Unite, s-au dovedit ineficiente în fața noului fenomen. Una dintre metodele cele mai puțin formalizate, negocierea, ca opus al formalismului juridic al arbitrajului instituționalizat de Curtea de la Haga, manifestă nevoia de a se adapta relității prin trecerea de la vechea școală distributivă la cea de inovare.

Există mai mulți factori care au contribuit la eficiența destul de redusă a ONU în fața conflictelor din această perioadă și anume: mandatul a avut un caracter limitat prin faptul că nu a răspuns situației din teren și orientarea marilor puteri spre soluții și intervenții proprii purtate în afara sau doar cu notificarea Consiliului de Securitate.

Intervențiile comunității internaționale pentru a stinge conflictele declanșate de Irak prin atacarea Kuweitului precum și războaiele din Balcani, prin descompunerea unei federații s-au făcut sub semnul unei carențe a sistemului internațional de a răspunde coordonat în situații de criză. Totodată, începând cu anii '90 s-au înmulțit numărul actelor de terorism internațional, iar în prezent acest fenomen este într-o continuă expansiune, diversificare și agresivitate. Acest flagel a devenit arma de predilecție a unor organizații sau grupuri care invocă legitimitatea moștenită din războaiele de eliberare și independență din anii '60 ai decolonizării și formării noilor state pe harta lumii.

Concluzia celor prezentate ne arată o situație de criză globală care este diferită de crizele economice sau politice. În acest sens este vorba de o inadecvare între provocarea unui nou tip de conflicte și mijloacele de care sistemul internațional dispune pentru a le putea preveni sau chiar stinge.

Deși conflictul este un element extrem de prezent în societatea noastră, asta nu înseamnă că nu am avea mijloacele și instrumentele necesare pentru a-l soluționa. Adevărata provocare pentru mediatori este calcularea adecvată și mixul corect de abordari care trebuiesc utilizate de-a lungul procesului de la război la pace, estimarea momentului oportun de implementare a tehnicilor adecvate, dar și măsura în care se aplică tehnicile adică intensitatea. În acest sens, abordările privind prevenirea, managementul și rezoluția conflictelor se pot utiliza atât de către actori statali cât și de cei nonstatali.

Măsurile inteprinse de actorii statali sunt diplomatice, militare sau legale, iar acțiunile interprinse de actorii nonstatali însumează acțiunile organizațiilor particulare de voluntari din domeniile drepturile omului, asistență umanitară, economică și socială dar și ONG-urilor.

Cele mai importante instrumente utilizate la nivel mondial pentru rezoluția conflictelor sunt identificate ca fiind: diplomația oficială, măsuri militare, măsuri legale, diplomația neoficială și dezvoltarea structurilor guvernamentale

a) Diplomația oficială (Track One Diplomacy) este o metodă veche și are ca scop rezolvarea în mod pașnic a conflictelor dintre state. Prin definiție, diplomația este o metodă de negociere între state și este principala tehnică utilizată în relațiile internaționale.

Modul de utilizare al diplomației este divers și nu întotdeauna lipsit de controverse. Prin urmare diplomația poate fi văzută ca un mijloc de coerciție ce emite sancțiuni sau ultimatumuri, utilizând stresul, presiunea și amenințarea pentru a insufla sentimente de nesiguranță și teamă în rândul părților implicate în conflict. De asemenea, diplomația poate fi și un instrument de persuasiune, avânsând argumente în scopul determinării și convinergerii părților de a ajunge la concesii mutuale, dar poate constitui și o procedură de adaptare gestionând tensiunile prin încercarea de a modifica și schimba pozițiile părților față de anumite probleme. Diplomația este și o tehnică prin intermediul căreia se ajunge la o înțelegere, folosind anumite proceduri pentru a ajunge la înțelegeri formale.

Diplomația oficială constă în mediere, negociere și alte interacțiuni între reprezentanți ai guvernelor, ambasadori și trimiși speciali (special envoys). Diplomația poate lua forme pasive la nivel de conferințe sau consultări informale, ori poate lovi în forță prin condamnări.

Trimișii speciali sunt reprezentanți ai guvernului. Aceștia călătoresc în zonele de conflict pentru a contribui la reducerea tensiunii și rezolvarea disputei. Misiunea lor este de a evalua circumstanțele, de a oferii servicii de conciliere și mediere după care prezintă progresele și evaluările guvernului care i-a trimis, dar și comunității internaționale.

Atunci când o a treia parte asigură liniile de comunicare între părțile în dispută, pentru a începe un dialog și a deschide calea către înțelegeri viitoare se numesc bune oficii. Deși se regăsesc printre instrumentele enumerate de Carta ONU și sunt considerate parte din panoplia metodelor pașnice, experiaența a dovedit că acestea au avut rol mai mult introductiv, fiind utilizate cu predilecție la începerea negocierilor sau la inițierea medierii.

În context oficial, medierea se referă la intervenția formală a unui reprezentant al altui stat pentru a reduce tensiunile dintre părțile în dispută și pentru a încuraja găsirea unei soluții și compromisul. Statele mediatoare pot avea o varietate de motive pentru a interveni într-un conflict anume, cum ar fi dorința pentru o stabilitate crescută, câștigarea simpatiei uneia sau a ambelor părți sau menținerea unui rol dominant într-o anumită regiune.

Negocierea este un mijloc diplomatic simplu și unul dintre cele mai vechi și mai utilizate în soluționarea pașnică a conflictelor. Acest mijloc nu presupune intervenția unui terț. Practic este vorba despre tratative care se desfășoară între părțile aflate în conflict, prin care se încearcă ajungerea la o înțelegere pentru stingerea acestuia.

Rolul primordial pe care îl au astăzi tratativele în practica diplomatică, în comparație cu celelalte metode, decurge din faptul că ele oferă, datorită caracterului lor direct și a contactului nemijlocit între părțile angajate în discuție, posibilități suplimentare de identificare a punctelor de vedere convergente, permițând depășirea cu răbdare, tact, înțelegere a tuturor piedicilor sau greutăților, ca și convenirea unor soluții acceptabile tuturor părților interesate.

Condamnările internaționale se emit de către state și alte instituții oficiale (ONU), ca răspuns la acțiunile unui alt stat sau al unui grup de state. În eventualitatea în care condamnarea oficială își atinge scopul, atunci statul agresor va înceta acțiunile evitând astfel viitoare condamnări poate mai dure.

Ancheta, constituie o acțiune preliminară a rezolvarii unui conflcit. De obicei, aceste misiuni de stabilire a faptelor sunt compuse din reprezentanți ai diferitelor state, de cele mai multe ori organizați sub auspicile Organizației Națiunilor Unite. O astfel de misiune este constituită în momentul în care apar informații despre activități periculoase sau crime ale unui regim. Un exemplu în acest sens îl constituie conflictele din fosta Iugoslavie.

Forma cea mai coercitivă a diplomației oficiale sunt sancțiunile economice și guvernamentale. Guvernele pot invoca sancțiuni diplomatice ca răspuns la un eveniment sau acțiuni deosebit de grave comise de un stat, rupând astfel toate legăturile formale cu acest regim. Sancțiunile economice pot fi invocate și pentru a descuraja un anumit guvern de a desfășura activități dăunătoare sau pentru a sugera neaprobarea linei politice adoptate de un regim.

b) Măsurile militare sunt luate în scopul soluționării unei serii de conflicte.

În ultimul timp, scopul misiunilor militare constă în controlul și limitarea anarhiei și violența între state. Din rândul mijloacelor militare de soluționare a conflctelor fac parte: programele military-to-military având ca scop prevenirea suspiciunilor și detensionarea relațiilor dintre guverne prin activități și resurse comune precum și schimbul deschis de informații; tratatele privind controlul armamentului și dezarmarea colectivă semnate de către state, contribuie la crearea unei atmosfere de înțelegere și evitarea conflictelor și a neîncrederii; proceduri de management al crizelor realizate prin acțiuni comune între organizațiile militare și cele nonguvernamentale pentru a oferi asistență în timpul și după soluționarea situației de criză cauzată de o calamitate naturală sau un conflict; forțele de realizare a păcii (peacemaking forces) sunt organizate sub auspiciile ONU, a unor organizații regionale sau pe baza bilaterală și implică componente atât civile cât și militare, având ca obiectiv evitarea conflictului și inițierea procesului de pace; forțele de impunere a păcii sunt organizate de obicei prin intermediul ONU sau a altor organizații guvernamentale, ele folosesc puterea militară pentru a pedepsi agresiunea, pentru a remedia consecințele agresiunii sau pentru a impune o soluție la o dispută; forțele de menținere a păcii sunt trimise în zonele de conflict ca parte a unui acord de pace convenit în prealabil. Scopul acestor forțe este de a verifica și monitoriza menținerea și implementarea păcii.

c) Măsuri legale

În secolul XXI, dreptul internațional este deosebit de important în definirea acțiunilor cuvenite ale indivizilor și ale statelor în situații conflictuale. Astfel, dispunem de legi care definesc crimele de război, crimele împotriva umanității, genocidul și alte fapte violente.

Conform Comitetului Internațional al Crucii Roșii, dreptul umanitar este o entitate a dreptului internațional al drepturilor omului, care se aplică pe perioada conflictelor armate.

Dreptului internațional îi lipsește un organism care să monitorizeze implementarea sa. În primul rând acesta este un sistem contractual și consensual bazat pe un număr de surse diferite: tratate, convenții și precedente legale.

Studiile ne arată că, instituțiile internaționale au dezvoltat o serie de măsuri juridice pentru a coordona conflictele, astfel: comisiile de anchetă sunt create de către organizații internaționale cum este ONU, pentru a ancheta validitatea raporturilor de comportament amenințător sau activitatea criminală a unui regim; arbitrajul este un proces legal internațional consacrat în cadrul căruia părțile aflate în conflict aleg judecători din cadrul Curții Permanente de Arbitraj de la Haga, pentru a revedea disputa și a recomanda un remediu.

De asemenea, părțile sunt îndreptățite să aleagă procedura pe care Curtea o va urma cât și regulile care vor fi aplicate; adjudecarea constă în gestionarea conflictului de către Curtea Internațională de Justiție a Națiunilor Unite, cu sediul tot la Haga.

Fiecare membru al ONU este obligat să se conformze deciziilor acestei curți în orice cauză în care este parte; tribunalele pentru crimele de război au create cu scopul de a sprijini sistemul legal internațional în soluționarea unor incidente deosebit de grave cum ar fi genocidul în masă, sau alte crime împotriva umanității inițiate de către regimuri. Un exemplu îl constituie înființarea Tribunalelor Penale Internaționale Temporare pentru fosta Iugoslavie și Ruanda.

d) Diplomația neoficială

Aceasta joacă un rol central în rezoluția conflictelor, fie ca precursor pentru negocierile oficiale, fie ca alternativă atunci când canalele oficiale de comunicare devin inflexibile și se blochează. Această așa numită „Track Two Diplomacy” se referă la interacțiunea informală, neoficială dintre cetățeni reprezentanți ai grupurilor sau acțiunilor adverse.

Dimensiunile și formele acestui tip de diplomație sunt multimple și diverse. Aceste metode includ activități neguvernamentale a unor profesioniști în rezoluția conflictelor, cât și interacțiunea altor indivizi sau grupuri din diferite sectoare de activitate, cum ar fi afacerile, cercetare, training, educație, activiști ai mediului înconjurator, religie, mass media dar și opinia publică. Există prin urmare diverse metode neoficiale create exclusiv pentru rezoluția conflictelor internaționale.

Dialogul este un proces neoficial, prin intermediul cărui o a treia parte intervine pentru a susține părțile în conflict în realizarea unui dialog eficient. Partea care facilitează dialogul nu se implică în conținutul discuțiilor, însă încurajează dialogul substanțial și pozitiv.

Workshop-uri pentru rezolvarea disputei, sunt alcătuite din adversari care provin din grupuri diferite, dar care nu încearcă să negocieze o înțelegere. În schimb, scopul acestor workshop-uri este de a pregăti participanții pentru a activa ca semi-mediatori în cadrul comunității din care provin, atunci când este vorba de anumite probleme dintr-un conflict. Aceștia vor putea prelua și rolul de negociatori în discuții ulterioare. Workshop-uri informale au fost utilizate în cazul unor conflicte prelungite, atât interne cât și internaționale, cum au fost cele din Irlanda de Nord sau Orientul Mijlociu.

Medierea prin actori non-statali are loc atunci când o a treia parte la conflict, care nu este un stat, participă activ la negocieri, încercând să reconcilieze pozițiile părților oponente. Un mediator trebuie să propună formule pentru a rezolva conflictul, însă nu își va impune propriile soluții.

Prevenirea și rezoluția conflictelor poate fi realizată și prin asistență umanitară oferită în perioada unor catastrofe naturale sau în situații de conflict. ONG-urile se pot uni pentru a oferi ajutor umanitar tuturor părților implicate, indiferent de afilierea politică, etnică sau religioasă. Asemenea asistență cere cooperare și recunoașterea publică a situației. Intervenția poate conduce la mediatizarea și promovarea unei soluționări pașnice a situației.

Asistența refugiaților, presupune oferirea temporară a hranei, adăpostului, îngrijirii medicale și chiar a unor măsuri educative. Eforturile de strămutare și chiar repatriere a refugiaților urmează de obicei rezoluției conflictelor.

e) Dezvoltarea structurilor guvernamentale

Rezoluția și prevenirea conflcitelor s-a efectuat prin diferite programe de susțienere a statelor în situații ante și post-conflict. Statele și organizațiile internaționale au oferit asistență în dezvoltarea infrastructurii politice necesare gestionării mult mai eficiente a conflictelelor sociale. Acest tip de asistență se referă la educarea și formarea liderilor politici, pentru a asista noul guvern și instituțiile statului care se formează. Metoda ajută la asigurarea faptului că infrastructura statului este funcțională și că nevoile cetățenilor vor fi îndeplinite.

În cazul alegerilor, monitorizarea este de cele mai multe ori condusă sub auspiciile Organizației Națiunilor Unite (ONU), însă sunt și organizații regionale care au activat în acest domeniu. Birourile ONU din întreaga lume asistă țările la observarea și monitorizarea alegerilor în state considerate instabile sau acolo unde corectitudinea rezultatelor alegerilor sunt puse sub semnul întrebarii. Această metodă asigură acces egal la sondaje de opinie, legitimitatea rezultatelor și stabilitatea statului în timpul unei perioade de insecuritate.

Deși majoritatea literaturii actuale din domeniul managementului și gestionării conflictelor susține tot mai mult ideea, conform căreia conflictele sunt un element pozitiv, și chiar necesar pentru funcționarea unui sistem, există totuși anumite conflicte care se întind pe o perioadă lungă de timp, înghițind miliarde de dolari, zeci de mii de vieți omenești, împiedicând statele să se dezvolte într-un mod armonios și să ofere un nivel de trai mai ridicat cetățenilor.

Dreptul umanitar internațional a decretat menținerea umanității în toate circumstanțele, inclusiv în situații de conflict. Legi precum crearea unor relații de cooperare și dialog inter și intrastatal, limitarea utilizării violenței și monitorizarea îndeaproape a drepturilor omului, sunt menite să asigure un mediu internațional sigur și pașnic.

Probleme grave se întâlnesc în statele, în care dreptul internațional nu poate interveni, aici se înregistrează numărul imens de victime maltratate, prizonieri și execuții în masă.

Există situații în care inițiativele de peacekeeping sau prevenire dipolmatică au eșuat, datorită faptului că în timp ce conflictele dintre state se diminuează, numărul acestora în interiorul statelor escaladează. Astfel, conflictele interne sunt urmate de apariția unor abuzuri în rândul populației nevinovate, percum genocide, crime împotriva umanității, torturi, toate aceste violențe se nasc din considerente identitare, religioase sau politce. În fața acestor abuzuri, liderii trebuie să promoveze normele legale internaționale și drepturile omului.

Drepturile și libertățile umane reprezintă baza pentru existența noastră ca rasă și comunitate, dar sunt și necesare pentru menținerea unei atitudini de toleranță și respect mutual între oameni. Cele mai grave abuzuri se nasc atunci când cei aflați la putere sunt responsabili pentru nerespectarea drepturilor omului, în acest caz este mai mult decât necesar sprijinul extern pentru rezolvarea și stoparea acestor crime împotriva umanității.

CAPITOLUL 2

CRIZELE ȘI CONFLICTELE DIN ORIENTUL MIJLOCIU.

IMPACTUL ACESTORA ASUPRA MEDIULUI DE SECURITATE REGIONAL

2.1 CONFLICTUL DIN SIRIA

Principalul motiv de la care pornește capitolul de față îl reprezintă analiza din punct de vedere geopolitic a conflictului sirian.

Direcțiile de cercetare pornesc de la cadrul istoric și geopolitic: cum a apărut conflictul, cine stă în spatele Siriei, cum reacționează țările din regiune și comunitatea internațională la conflictul sirian, cum influențează geopolitica petrolului relațiile dintre statele implicate, etc. O altă etapă o constituie cunoașterea spațiului geografic. Importanța geopolitică a unui spațiu este dată de caracteristica sa dominantă. Spațiul geografic în centrul căruia se găsește Marea Caspică nu are aceeași importanță cu spațiul Mării Mediterane.

În primul caz, dominanta este economică, zona Mării Caspice fiind una dintre cele mai bogate în resurse energetice. În al doilea caz, dominanta este strategică, datorită drumului comercial care leagă două zone complementare din punct de vedere economic, Europa și Asia.

Conflictul din Siria, declanșat în urmă cu trei ani, a cristalizat rivalitățile dintre diversele țări din Orientul Apropiat, în principal cele două ramuri rivale ale islamului, șiiții și suniții.

Siria este în realitate scena unde se confruntă Iranul șiit cu Arabia Saudită sunită. În aceste condiții, teama multor analiști și lideri politici de declanșare a unui conflict regional este explicabilă.

2.1.1. SCURTĂ PREZENTARE A ISTORIEI REPUBLICII ARABE SIRIANĂ

În istoria sa milenară, Siria a reprezentat un examen greu pentru toate marile puteri care s-au perindat prin această regiune zbuciumată. A fost leagănul uneia dintre cele mai vechi civilizații din lume, cu localități populate neîntrerupt de câteva milenii. În aceste locuri a fost înfrânt pentru prima dată marele Ramses al II-lea, și este locul unde a fost semnat pentru prima dată în istoria omenirii un tratat.

Perioada contemporană a adus o anumită stabilitate internă, similară majorității statelor din regiune, acel tip de stabilitate obținută, dar și menținută în detrimentul libertăților individuale care au fost extrem de limitate.

Cunoscând diferite forme de organizare statală, teritoriul actual al Siriei a fost ocupat pe rând de assirieni, babilonieni, persani, macedoneni. Mai târziu, regiunea a fost controlată de către Imperiul Roman. În această perioadă a avut loc și unul dintre evenimentele importante ale istoriei creștinismului, convertirea la creștinism, în apropiere de Damasc, undeva între anii 31-36 d.Hr. a Apostolului Paul.

Odată cu divizarea Imperiului Roman, în anul 395 d.Hr., regiunea a fost sub control bizantin, până când teritoriul a fost cucerit, în anul 640, de Califatul Rashidun, condus de dinastia Omeiazilor, care a stabilit capitala regatului la Damasc. Din acest moment se impune și limba arabă, în detrimentul limbilor greacă și aramaică, utilizate anterior. În anul 750, regiunea a fost ocupată de Califatul Abbasid, care a mutat capitala la Bagdad, iar după anul 887, controlul regiunii a fost transferat unor guvernatori care pentru perioade scurte de timp (secolul al XII-lea) au pierdut controlul zonei de coastă din nord-estul teritoriului actual al Siriei în favoarea bizantinilor sau a cruciaților, care au format statul cruciat cunoscut sub numele Principatul de Antiohia. Începând cu acestă perioadă datează și mărturii despre apariția unei grupări extremiste shiite, cunoscută sub denumirea de Hassassins transformați de europeni în Assassins (Asasinii). În anul 1260, mongolii au invadat regiunea, dar, după câteva luni, mamelucii veniți din Egipt înving forțele mongole și controlează regiunea până în anul 1400, când sunt învinși de armata lui Timur Lenk (Tamerlan). Ulterior, după moartea acestuia mamelucii preiau din nou controlul regiunii.

Este relevant să menționăm că, până în această perioadă istorică, controlul regiunii era extrem de important pentru că asigura legătura terestră atât de la nord la sud, dintre teritoriul actual al Turciei și Ierusalim și Egipt, cât și pentru legătura terestră între bazinul mediteranean și Asia Centrală și India. Descoperirea rutelor maritime spre Asia, de la sfârșitul secolului al XV-lea, a făcut ca regiunea să piardă din importanță.

În anul 1516, otomanii au ocupat teritoriul actual al Siriei. Acesta devine parte a Imperiul Otoman, situație care s-a menținut până la sfârșitul Primului Război Mondial. În timpul ocupației otomane, minoritățile religioase au fost constituite în millet-e.

La începutul Primului Război Mondial, Franța și Marea Britanie, cu acordul Rusiei Țariste (acordul Sykes-Picot semnat în 1916), au discutat o împărțire a sferelor de influență în regiune, în eventualitatea înfrângerii Imperiului Otoman. Acesta prevedea împărțirea teritoriului (partea de est din teritoriul actual al Turciei, Libanului, Siriei, Palestinei și Irakului) între Franța (partea de nord, cuprinzând aproape în totalitate teritoriul actual al Siriei) și Marea Britanie (partea de sud), iar o mică parte, în nord-estul Turciei, revenind Imperiului Țarist.

Descoperirea unor importante rezerve de petrol în zona Mosul, a făcut ca acordul să fie renegociat între Franța și Marea Britanie, cea din urmă obținând suplimentar controlul asupra zonei Mosul. Această împărțire a fost recunoscută internațional în 1920, atunci când Siria a devenit „Mandat francez de clasă A” al Ligii Națiunilor.

Între timp, Siria a devenit pentru o foarte scurtă perioadă (martie – iulie 1920) regat independent. În ciuda promisiunilor britanice din timpul Primului Război Mondial de susținere a independenței Siriei, forțele siriene au fost învinse de francezi, care au condus țara până în 1936.

În septembrie 1936, Franța și Siria au negociat și semnat tratatul de independență, după care Hashim al-Atassi a devenit primul președinte ales al Siriei, dar Parlamentul francez a refuzat ratificarea tratatului, astfel încât Franța și-a menținut defacto statutul anterior.

După ocuparea Franței, în 1940, de către Germania, Siria a rămas sub controlul guvernului de la Vichy până în iulie 1941, când controlul a fost preluat de către britanici și forțele franceze libere. În anul 1946, la presiunea Marii Britanii și a naționaliștilor din Siria, trupele franceze au părăsit Siria, controlul acesteia fiind preluat de către guvernul republican sirian format în timpul mandatului francez.

În anul 1948, Siria, alături de alte state arabe, a participat la războiul arabo-israelian, pentru a preveni crearea statului Israel; înfrângerea forțelor siriene a fost una dintre cauzele care au condus la prima lovitură de stat militară în țările arabe în epoca modernă. Aceasta a fost urmată, în perioada următoare, de alte lovituri de stat. Între timp, puterea se concentrase în mâinile armatei și forțelor de securitate, iar multipluralismul politic a fost abolit.

Urmare a Crizei Suezului din noiembrie 1956, Siria a semnat un acord cu Uniunea Sovietică, în urma căruia statul din Orientul Apropiat primește echipamente militare sovietice. Această înarmare a generat îngrijorare în Turcia, care se temea de o eventuală tentativă siriană de a ocupa provincia Iskander. În cele din urmă, tensiunile au fost aplanate la ONU. Mai târziu, Siria și Egiptul formează Republica Arabă Unită, formațiune din care Siria iese trei ani mai târziu, în 1961.

Situația de instabilitate din Siria, oferă momentul favorabil unei noi lovituri de stat (8 martie 1963), condusă de partidul Ba'as.

În anul 1966, comitetul militar Ba'as, creat în secret în 1958 și din care făcea căpitanul Hafez al-Assad, execută o lovitură în interiorul partidului, care are ca rezultat numirea unui președinte marionetă, dar cu puterea efectivă revenindu-i lui Salah Jadid, și o ruptură între partidul Ba'as din Siria și din Irak.

În iunie 1967 a izbucnit „Războiul de șase zile” prin atacul Israelului asupra Egiptului. Siria, împreună cu Iordania, se alătură Egiptului, dar, Israelul reușește să învingă forțele siriene și ocupă înălțimile Golan, fapt ce a generat primele neînțelegeri între Salah Jadid – care controla partidul Ba'as și Hafez al-Assad – care controla armata siriană în calitate de ministru al apărării asupra modului sirian de reacție. Aceste neînțelegeri s-au adâncit, în special pe timpul războilui civil din Iordania dintre Organizația de Eliberare a Palestinei și forțele fidele regelui Hussein, conducând la instalarea la putere a lui Hafez al-Assad, la 13 noiembrie 1970, printr-o lovitură de palat.

Odată cu venirea la putere a lui Hafez al-Assad, aliat cu Egiptul, Siria a declanșat „Războiul de Yom Kippur”, în octombrie 1973, împotriva Israelului. Conflictul, pe lângă faptul că a reconfirmat superioritatea militară a Israelului a condus la primele negocieri de pace între Israel și vecinii arabi, în special Siria și Egipt.

ONU a stabilit o misiune de observare pe înălțimile Golan, misiune care se desfășoară și în prezent. Acesta este momentul în care Egiptul s-a desprins treptat de influența sovietică, în timp ce Siria a menținut relații strânse cu U.R.S.S., atât în ceea ce privește achiziționarea de echipamente militare, cât și prin pregătirea ofițerilor sirieni, în special de origine alawită, în școlile militare sovietice. Ulterior, Siria a ocupat Libanul menținând o prezență militară permanentă până în 2005. În această perioadă, pe lângă implicarea în războiul civil din Liban, Siria a susținut milițiile libaneze în ciocnirile cu forțele israeliene în sudul Libanului.

Sfârșitul anilor '70 și începutul anilor '80, pe lângă alte revolte înăbușite de guvernul sirian, mișcarea „Frăția Musulmană” intră în conflict cu guvernul sirian, apogeul constituindu-1 „masacrul din Hama”, din 1982, reprezentând sfârșitul activității în Siria al acestei mișcări musulmane sunite. Surprinzător în 1991, Siria a susținut forțele americane pe timpul primului război din Golf acest fapt datorându-se, printre altele, disensiunilor existente încă din 1963, între partidul Ba'as sirian și partidul Ba'as irakian, condus de Sadam Hussein.

Preșdintele Hafez al-Assad a decedat în 2000, iar în urma alegerilor, este ales singurul candidat, Bashar al-Assad. Prin educației pe care o primise în Occident și faptul că soția era de naționalitate britanică, venirea la putere a lui Bashar al-Assad a adus cu sine și speranța că în Siria vor avea loc anumite reforme.

În acea perioadă au avut loc intense dezbateri politice și sociale pentru reformarea statului sirian, dar până în toamna lui 2001, situația a fost adusă sub controlul deplin al guvernului. În acest sens, trebuie menționat că, încă din 1963, guvernul sirian a decretat starea de urgență, fapt care permitea structurilor de securitate să înăbușe rapid și, în majoritatea cazurilor, violent, orice tentativă de revoltă civică sau armată.

În perioada următoare au mai avut loc revolte, dar toate au fost reprimate cu ajutorul puternicului aparat de informații și securitate al președintelui Bashar al-Assad. Pe lângă conflictele politice, guvernul sirian s-a confruntat și cu tensiunile etnice și religioase. Intervenția SUA în Irak în 2003 a determinat minoritatea kurdă din Siria să ceară un număr de reforme politice și administrative, similare cu cele obținute de kurzi în Irak.

Anul 2004 a fost marcat de izbucnirea unor revolte în zona de nord-est a țării, cu populație majoritar kurdă, în orașul Qamishli, care au fost oprite în mod violent de către forțele de ordine. Aceste ciocniri sporadice între protestatari kurzi și forțele de ordine au continuat și în anii următori.

După 30 de ani de prezență în Liban, în 2005, Siria își retrage forțele militare, dar continuă să mențină o influență extrem de mare în țara vecină, atât din punct de vedere politic și economic, cât și militar, susținând mișcarea Hezbollah, de facțiune șiită, la fel ca și familia președintelui sirian.

2.1.2. CAUZELE ȘI EVOLUȚIA CONFLICTULUI DIN SIRIA

Deși conflictul se află în plină derulare, este destul de dificil de identificat cu precizie care sunt adevăratele cauze ale apariției acestuia. Există grupuri de persoane care sunt mai mult sau mai puțin informate și autorizate, indicând ca sursă de nemulțumire, stilul autocratic, politica de clan și corupția actualului regim, amplificată sub influența evenimentelor din statele arabe nord-africane.

La aceasta se adaugă și memoria populației sunnite majoritare, care a plătit un tribut greu – peste 20.000 de victime – și o localitate „rasă de pe fața pământului” în 1982, la ordinul lui Hafez al-Assad, tatăl actualului președinte sirian.

Odată cu venirea la putere a președintelui Bashar al-Assad, o parte a populației a așteptat cu speranța că acesta va democratiza statul și va renunța la dictatură. Deși a inițiat unele reforme privind conducerea statului și societătții, Bashar al-Assad nu a reușit să înfrângă rezistența la schimbare a „vechii gărzi” a conducerii siriene, majoritar alawită, fapt care a nemulțumit populația sunnită, majoritară, care a fost la originea manifestațiilor de protest.

O altă cauză ar fi aceea a nemulțumirii majorității populației față de distribuția puterii și a veniturilor în stat, potențată de diferendele religioase dintre minoritatea alawită și populația majoritar sunnită. Alawiții dețin peste 80% din posturile de conducere în stat și armată, deși reprezintă doar aproximativ 12% din populație.

Cauza probabilă a conflictului este una complexă și include nemulțumirea majorității populației față de conducerea autoritară a țării precum și diferendele religioase apărute pe fondul unor influențe externe considerabile (extinderea „Primăverii arabe“, imixtiunile extremiștilor religioși, care au reușit să amplifice sentimentele de nemulțumire ale sunniților față de alawiți).

Începută în alte state arabe la sfârșitul anului 2010, „Primăvara Arabă” a ajuns și în Siria pe 15 martie 2011, când doi studenți au fost arestați și torturați pentru crearea unor graffiti împotriva guvernului în orașul Dara'a, din sudul țării. În acest context, au apărut primele reacții ale populației care a demonstrat pentru eliberarea lor, iar guvernul a răspuns cu o violență ce a determinat extinderea manifestațiilor. La început Bashar Al-Assad a oscilat în reacțiile sale între represiune și încercări de reformă.

Începând cu aprilie 2011 a ridicat starea de urgență instaurată la preluarea puterii de către partidul Ba'as în 1963, dar câteva zile mai târziu a pornit represiunile, forțele de securitate deschizând focul asupra protestatarilor. Atât violența, cât și încercările de reformă și dialog ale președintelui, caracterizate drept înșelăciuni de către opoziție, nu au dus la oprirea protestelor, din contră ele s-au extins în orașele siriene: Dara'a, Homs, Hama, Aleppo, Baniyas, Damasc și Latakia. Ulterior, protestele s-au extins și au devenit și mai violente, în special în sudul țării, unde granița cu Iordania a fost închisă, iar orașele Dara'a, și Baniyas au fost supuse unor asedii de către soldați sirieni, sprijiniți de tancuri și mașini de luptă blindate.

Trebuie menționat că, sistemul serviciului militar sirian este unul mixt, existând atât serviciul militar obligatoriu cât și militari profesioniști. În timp ce militarii profesioniști, majoritar de origine alawită, încadrau unitățile Diviziei 4 Blindate și Gărzii Republicane – ambele unități de elită ale armatei siriene, responsabile, printre altele, cu protecția președintelui și a demnitarilor de rang înalt, serviciul militar obligatoriu oferea sistemului militar tineri recruți, în marea majoritate de religie musulmană sunită.

Așadar, dezertările sau refuzul de a executa ordine – de a executa foc asupra persoanelor civile care, în mare majoritate erau de aceeași confesiune sunt destul de firești în rândul acestei categorii de personal.

Din punct de vedere politic, pluripartidismul nu exista în practică, opozanții regimului fiind imediat reduși la tăcere. În altă ordine de idei, sistemul ierarhic are la bază principii etnice, pozițiile cu adevărat importante fiind ocupate, în mare lor majoritate, de etnici alawiți, iar cei care aveau altă afiliere religioasă și ajungeau în funcții importante aveau considerente personale pentru care erau fideli regimului.

Din punct de vedere economic, criza s-a manifestat pregnant prin creșterea costurilor vieții. În acest sens, trebuie menționată creșterea demografică foarte mare care a avut loc în Siria în ultimele două decenii, de la 12 milioane în 1990, la aproximativ 21 milioane în 2011, la care s-a adaugat și numărul mare al refugiaților care locuiesc temporar, dar unii de foarte mulți ani, în Siria, în special refugiații palestinieni (aproximativ 500.000) și refugiații irakieni (aproximativ 1,3 milioane).

În vara anului 2011, deși represiunea a continuat, soldați sirieni au dezertat și au început să atace forțe și structuri guvernamentale, conflictul transformându-se spre sfârșitul anului într-un război civil.

Ca urmare a modului în care guvernul sirian a reacționat la protestele civililor, a început să apară și dezaprobarea comunității internaționale, inclusiv din partea vecinilor din Turcia, Iordania și Liban. În acest context, Siria a fost exclusă și din Liga Arabă, la 12 noiembrie 2011, urmare a nerespectării planului de pace propus de organizație. Ulterior, Siria a acceptat prezența observatorilor Ligii Arabe pe teritoriul său, dar misiunea acestora a durat doar o lună fiind închisă la 28 ianuarie 2012.

În februarie 2012, Adunarea Generală a ONU a votat o rezoluție pentru condamnarea represiunii în Siria, dar China și mai ales Rusia, au împiedicat aprobarea unor sancțiuni mai drastice. Eforturile pentru obținerea unui acord de încetare a focului au continuat cu „Planul în 6 puncte” al lui Koffi Annan, în care se prevedea un armistițiu, având ca scop, demisia președintele sau cedarea din puterile sale. Siria a acceptat planul, dar la o săptămână după punerea lui în aplicare, Secretarul General ONU, Ban-ki Moon, a declarat că guvernul sirian nu a pus în aplicare niciuna din prevederile planul. În lipsa unei alternative viabile, ONU a trimis 300 de observatori în Siria.

După masacrul din centrul Siriei la Houla (mai 2012), unde majoritatea victimelor au fost femei și copii, mai multe state occidentale au luat măsuri de expulzare a ambasadorilor sirieni, apărând și primele avertismente asupra unei intervenții militare. Ulterior, ONU a suspendat activitatea misiunii de observare din Siria, datorită escaladării violențelor.

În toată această perioadă, opoziția a evoluat pe două paliere, unul politic și altul militar. La nivel politic, Consiliul Național Sirian (CNS) a reușit să obțină recunoașterea și sprijinul declarativ din partea mai multor state și organizații internaționale, dar nu a reușit să coaguleze toate grupările de opoziție.

Bazându-se pe ajutorul logistic al unor state, CNS a organizat mai multe reuniuni cu scopul de a ajunge la un numitor comun între facțiunile opoziției, dar singurul aspect comun este că toate aceste grupări politice nu acceptă niciun dialog cu structurile guvernamentale până când președintele al-Assad nu demisionează.

La nivel militar, s-au constituit mai multe grupări armate, denumite Armata Siriană Liberă (ASL). Această denumire pe care și-o arogă mai multe facțiuni, nu înseamnă că aceste formațiuni armate au o comandă unică sau că există măcar o coordonare la nivel central, pentru realizarea unor obiective comune de nivel operativ sau strategic. Fiecare dintre aceste grupări acționează independent, de multe ori având loc conflicte între membrii diferitelor grupări.

Conflictul a deschis calea unor violențe etnice și confesionale, fapt ce a dus la apariția unor grupări armate constituite pe criterii etnice și/sau religioase, cum este cazul comunității kurde, care numără aproximativ două milioane de persoane, trăind relativ compact în nord-estul Siriei și care s-au organizat militar pentru a-și apăra interesele.

Un alt aspect foarte important în ceea ce privește opoziția armată îl constituie faptul că a fost semnalată prezența unor grupări extremiste, cu legături declarate cu Al-Qaeda și a unor grupări armate compuse din persoane de altă naționalitate.

Războiul civil a dus la refugierea populației siriene în țările vecine, estimările înaltului Comisariat ONU pentru Refugiați (UNHCR) indicând aproximativ 600.000 de refugiați în țările vecine, precum Turcia, Iordania, Liban și Irak.

Statistica are în vedere persoanele care au fost luate în evidența UNHCR, astfel încât, ținând cont de relațiile de rudenie cât și de alte cutume sociale din regiune, numărul total al refugiaților este foarte probabil și mai mare. La aceasta se adaugă și persoanele care și-au părăsit casele și s-au mutat în alte locuri în interiorul Siriei, de regulă în locurile de origine ale familiilor din care provin sau în zone în care conflictul se manifestă mai puțin violent.

În prezent, conflictul continuă, nefiind indicii că se va finaliza foarte curând, fiecare dintre părți se pare că este determinată să continuie lupta până la final.

2.1.3. INTERESELE ACTORILOR DE SECURITATE REGIONALĂ ȘI GLOBALĂ FAȚĂ DE CONFLICTUL DIN SIRIA

Dacă la începutul conflictului, comunitatea internațională s-a limitat doar la a condamna acțiunile violente executate în special de către forțele guvernamentale, pe măsură ce conflictul a continuat și numărul victimelor a crescut considerabil, au fost vehiculate mai multe variante de soluționare a acestuia, majoritatea pozițiilor fiind de a soluționa conflictul pe cale pașnică, prin negociere între părțile beligerante.

O altă opțiune luată în considerare a fost aceea a constituirii unei zone de interdicție aeriană pentru aviația siriană, care să sporească șansele unei lupte egale, dar s-a renunțat la această variantă.

Eșecul măsurilor întreprinse la nivelul Ligii Arabe, în special cele referitoare la dislocarea unei misiuni care să monitorizeze încetarea violențelor, a exclus Siria din cadrul organizației, fără un impact semnificativ asupra situației de facto din această țară.

Organizația Națiunilor Unite, în cooperare cu Liga Arabă, a trimis o misiune de observare, dar, în absența unor rezultate concrete pe teren, misiunea și-a încheiat mandatul.

La 28 septembrie 2013, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a adoptat la New York, în unanimitate, o rezoluție privind arsenalul chimic sirian al regimului condus de Bashar Al-Assad. Anterior, SUA și Rusia au stabilit de comun acord textul documentului, iar Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice (OIAC) a validat un calendar al distrugerii arsenalului de arme chimice ale Siriei. Votul a constituit un progres diplomatic major, deoarece a fost vorba despre prima rezoluție adoptată de Consiliu de la declanșarea conflictului sirian în martie 2011.

Alianța Nord Atlantică a condamnat conflictul din Siria, iar singura acțiune practică a constituit-o dislocarea unor sisteme anti-rachetă în sudul Turciei, pentru a proteja acest stat membru de eventualele rachete lansate din Siria.

Uniunea Europeană a impus anumite sancțiuni economice Siriei, printre care cea mai importantă a fost înghețarea conturilor firmelor siriene și a persoanelor considerate a fi responsabile de începerea și alimentarea conflictului. De asemenea, a interzis zborurile companiilor aeriene siriene pe teritoriul statelor membre ale uniunii.

Situația este cu totul diferită atunci când este vorba de statele care ar putea avea anumite interese în regiune.

Turcia și-a exprimat dezacordul față de conducerea de la Damasc și susține în continuare activitatea Consiliului Național Sirian. Problemele interne din ultima perioadă au modificat prioritățile guvernului de la politica externă către cea internă, monitorizând totuși situația foarte atent, în special datorită existenței comunității kurde de la granița de sud-est.

Războiul civil din Siria a încetat să mai fie unul intern și a devenit un conflict regional în ziua în care primele obuze au lovit ținte de pe teritoriul turc. În aceste condiții, Guvernul Turciei ar fi putut invoca art. 5 al tratatului întrucît a avut loc un atac militar direct asupra sa. Cu toate acestea nu a făcut acest lucru.

Tentativele sale de a descuraja forțele siriene prin bombardarea unor ținte de pe teritoriul Siriei, nu au dat rezultate. Astfel, statutul turc este în drept să solicite susținerea alianței în procesul de întărire a sistemelor de apărare, acest fapt fiind un alt drept prevăzut de dreptul internațional. Aspectul defensiv pe care îl poartă sistemul PATRIOT este o dovadă în acest sens, chiar dacă acesta ar fi capabil să asigure o zonă interzisă pentru zbor, statele membre NATO au declarat deja că nu vor recurge la acest pas atât timp cât pericolul asupra securității statului membru nu se va amplifica. Decizia finală este de partea NATO. Aceasta urmează să fie discutată și în cadrul Consiliului Nord Atlantic, trecută prin parlamentele naționale ale Danemarcei și Germaniei, unicele instituții abilitate de a decide misiunile militare internaționale în care pot participa armatele sale naționale. O decizie pozitivă în acest sens ar fi fost un semnal ferm al unității alianței.

Arabia Suadită și Qatarul, deși au poziții similare cu Turcia acestea se implică în sprijinirea cu echipamente și fonduri pentru forțelor militare ale opoziției. Totuși, cele două state au viziuni diferite, în special referitoare la modul în care își doresc să arate Siria post-Assad, astfel încât sprijină grupări diferite ale opoziției.

Președintele Siriei a refuzat propunerea Qatarului, de a construi împreună o conductă de gaz de la zăcământul North, (comun cu zăcământul-gigant South Pars din Iran), prin Arabia Saudită, Iordania, Siria și Turcia, cu scopul de a aproviziona piețele europene, în detrimentul Rusiei.

Motivul invocat a fost că „protejează interesele aliatului său rus, care este principalul furnizor de gaze naturale al Europei”. În schimb, Siria a negociat cu Iranul, un proiect de conductă alternativă de 10 miliarde dolari, care urma, să permită Iranului să furnizeze gaz pentru Europa din zăcământul său, South Pars, comun cu Qatarul.

Iordania a condamnat public guvernul sirian pentru conflictul civil, dar, datorită tensiunilor interne, nu a desfășurat acțiuni concrete de sprijinire a opoziției.

Libanul a condamnat atrocitățile din Siria. Datorită influenței pe care guvernul sirian o are asupra majorității populației libaneze, nu poate trece la acțiuni concrete fără a risca stabilitatea internă proprie, care și așa este extrem de fragilă.

După venirea la putere a președintelui Morsi, Egiptul a încercat să medieze conflictul între cele două părți, în baza raporturilor foarte bune care au existat anterior între cele două state.

După decizia de excludere a Siriei din Liga Arabă, aceasta a manifestat sprijin pentru opoziție, limitându-se doar la nivelul declarațiilor și al găzduirii unor reuniuni ale grupărilor politice ale opoziției siriene.

Irakul a condamnat violențele din Siria, însă în afara verificării unor avioane care au survolat spațiul aerian dinspre Iran spre Siria și care erau suspecte de transportul unor ajutoare militare iraniene spre Siria, nu a desfășurat alte acțiuni. De asemenea, a acordat o atenție deosebită monitorizării frontierei comune, în vederea prevenirii pătrunderii unor elemente care să destabilizeze situația internă irakiană, și așa destul de volatilă.

Un potențial conflict care ar putea apare între cele două state este faptul că Siria se situează în apropierea unei conducte petroliere magistrale, considerată relativ importantă pentru comerțul cu țiței la nivel mondial. Conducta Kirkuk (Irak) – Ceyhan (Turcia) este amplasată într-o zonă apropiată de granița de nord cu Siria și reprezintă una dintre principalele căi prin care Irakul își exportă țițeiul, având o capacitate de până la 1,10 milioane barili/zi. De asemenea, o cotă-parte importantă din exportul de gaz natural al Irakului este dirijat prin același port turcesc Ceyhan. Conducta nordică de gaz a Irakului trece prin apropierea graniței cu Siria și, în 2013, a fost deja, ținta a 30 de sabotaje. Aceste atacuri au fost atribuite, în principal, conflictelor care au loc încă, în Irak, dar specialiștii nu exclud nici posibile intervenții ale Siriei.

Israelul, după numărul mare de conflicte pe care le-a avut cu Siria în ultimii 60 de ani, a monitorizat permanent situația din această țară având în vedere că armamentul chimic de care dispun forțele siriene ar putea fi folosit împotriva sa. Mai mult decât atât, au existat schimburi de focuri între forțe siriene și israeliene, în zona înălțimilor Golan.

La nivel politic, SUA sprijină opoziția siriană, dar este refractară în susținerea acesteia cu echipamente militare, pentru a nu repeta situația din Afganistan. O mare preocupare a SUA rezidă din faptul că Siria deține arme chimice și folosirea acestui arsenal împotriva Israelului poate declanșa o ripostă nucleară a acesteia.

Franța și Marea Britanie susțin și ele opoziția, dar ca și SUA, sunt reticente în a oferi sprijin în echipamente militare. Franța are motive particulare pentru a urmări cu atenție situația din Siria, datorită faptului că se vede un garant al Libanului și orice schimbare în Siria va influența dramatic status-quo-ul libanez atât de fragil și complicat. Pe de altă parte, regimul de la Damasc este susținut în special de Rusia, Iran și China. Aceasta din urmă nu are interese directe, dar datorită particularităților interne, China este împotriva oricărei forme de intervenționism în acest caz, indiferent de cât de radicale sunt măsurile pe care le ia un guvern asupra cetățenilor proprii.

Relația Federației Ruse cu Siria este una îndelungată, care își trage începuturile din timpul Uniunii Sovietice. Siria a fost și este un prieten bun pentru Federația Rusă, iar în portul sirian Tartus se află unica bază de reparație și întreținere a forțelor navale ruse, amplasată în afara teritoriului ex-sovietic. Menținerea funcțională a acestei baze este o necesitate strategică a guvernului rus. Un alt aspect este și relația economică a Siriei cu Federația Rusă, peste 2 miliarde dolari au fost investite în economia siriană de către companiile ruse, iar industria petrolieră este una strategică, companiile ruse fiind activ implicate în extragerea, prelucrarea și livrarea petrolului.

De asemenea, Rusia are interese majore în Siria, pentru faptul că, guvernul sirian este poate singurul aliat din regiune, cu care există o strânsă cooperare economică și militară. Nu în ultimul rând, trebuie menționat faptul că portul Tartus din Siria este singurul „port în ape calde” pe care îl are Rusia, singurul în Marea Mediterană, iar căderea regimului al-Assad nu ar aduce cu sine garanția că mai poate folosi respectivele facilități portuare recent modernizate, ci, dimpotrivă, este probabil că va pierde accesul la acest port.

La începutul anului 2010, Siria a devenit al șaptelea cel mai mare client al industriei militare ruse (în perioada 2000 – 2010 a procurat arme și tehnică militară de peste patru miliarde de dolari). În acest context, Siria a acceptat inițierea negocierilor în vederea amplăsării unei baze navale permanente care va găzdui nave militare ruse dotate cu arme nucleare.

Totalizând aceste aspecte ale cooperării ruso-siriene, la care poate fi adăugat și faptul că în Siria locuiesc peste 30.000 cetățeni ruși, decizia Kremlinului de a susține regimul lui Bashar Assad și desigur dezacordul cu amplasarea sistemului PATRIOT în Turcia este foarte clară.

Iranul are în Siria cel mai important aliat și, mai mult decât atât, prin intermediul Siriei, are acces la Liban și, în special, la Israel, care poate fi monitorizat cu echipamente radar instalate pe teritoriul acesteia. Pe de altă parte, între cele două regimuri există și o importantă legătură religioasă, ambele aparținând musulmanilor șiiți.

În viitorul apropiat, conflictul din Siria are șanse reduse de a se rezolva: președintele contestat de populație, Bashar al-Assad, a afirmat într-un discurs televizat că luptele sângeroase din țara sa sunt alimentate și organizate de forțe străine, ajutați de „grupări teroriste” care colaborează cu rețeaua Al-Qaeda.

De asemenea, președintele a negat că este contestat de marea majoritate a populației și a declarat că Siria va continua să combată „terorismul” și, în același timp, să caute o soluție politică pentru reconciliere.

Pe lângă confruntările interne, actorii din regiune au diferite interese, astfel: Iranul cu Arabia Saudită pentru hegemonie religioasă asupra regiunii și, ulterior, asupra lumii musulmane; Iranul cu Turcia pentru hegemonie în regiune și asupra lumii islamice; Iranul cu SUA pentru a stopa sau continua programul nuclear iranian; Rusia cu SUA și China cu SUA pentru supremație mondială.

În acest context, Siria este un test geopolitic extrem de dificil pentru toate părțile interesate din Estul și Vestul lumii în care trăim. Așa cum am prezentat anterior, sistemul de relații din regiune este extrem de complex și cu rădăcini adânci în trecut. Dacă situația nu este bine gestionată, conflictul se poate extinde foarte ușor în toată regiunea, cu implicații asupra securității regionale și chiar globale.

2.2. STATUL ISLAMIC ÎN IRAK ȘI LEVANT (SIIL) ȘI IMPLICAȚIILE ACESTUIA ÎN MEDIUL DE SECURITATE REGIONAL

Stabilitatea Orientului Mijlociu este percepută ca fiind un echilibru extrem de delicat. Specialiștii consideră că sursa stabilității este o funcție a interdependenței economice, a răspândirii democrației și a emergenței instituționalismului sau o rezistență față de prezența unor forțe militare care generează cadrul strategiilor de securitate a mai multor state din regiune.

Ca urmare a fenomenelor tradiționale sau mai recent apărute, Orientul Mijlociu este caracterizat de un grad ridicat de instabilitate. Problemelor mai vechi (terorismul, programul nuclear iranian, disputele interconfesionale, situația din Siria și din Africa de Nord etc.) li s-au adăugat tensiunile politice, economice, sociale, religioase, și lupta pentru hegemonia regională.

În ultimii ani regiunea a experimentat fenomenul numit revoluția pe twitter cunoscut sub denumirea de „Primăvara Arabă”, aflată în diferite faze de intensitate și care se află în derulare în unele state.

În momentul de față criza siriană afectează stabilitatea Orientul Mijlociu care a căpătat valențele unui conflict deosebit de complex, iar efectele acestuia se propagă dincolo de limitele Levantului, marcând astfel schimbarea de comportament a unor actori regionali, precum Iran, Turcia, Arabia Saudită și Israel.

Pe fondul acestor probleme, atenția întregii comunității internaționale s-a concentrat asupra recent apărutei organizații Statul Islamic în Irak și Levant, în condițiile în care gruparea a preluat contolul asupra unor zone importante din Irak și Siria.

2.2.1. IMPLICAȚIILE SIIL ÎN REGIUNE

Luând în considerare eșecurile din mai multe zone controlate de grupuri afiliate care au aplicat metode rigide de implementare a ideologiei salafite și conștient de faptul că sprijinul populației reprezintă cheia succesului, liderul actual al Al-Qaeda a solicitat adoptarea unor măsuri, astfel încât să câștige încrederea și sprijinul din partea acesteia.

Solictarea a fost făcută în concordanță cu strategia actuală a organizației Al-Qaeda, cunoscută sub denumirea de „Glocal – gândește global, dar acționează local”. Această strategie viza înființarea Marelui Califat având la bază adoptarea tipului și modului de acțiune la cutumele locale. În consecință, aproape toți liderii grupurilor afiliate au pus în practică intenția liderului Al-Qaeda, totuși liderul Al-Qaeda în Irak – transformată în Al-Qaeda din Irak și Levant a acționat agresiv asupra populației din Irak și Siria prin grăbirea impunerii legii islamice într-o formă rigidă. Urmare a unei opoziții fragmentate și disfuncționale, Abu Bakr al-Bagdadi s-a impus ca Emir al noului stat islamic, iar în 2010, după ce foștii săi lideri au fost uciși într-un atac de către trupele americane și irakiene, acesta devine lider al organizației din Irak. Deși organizația se afla într-un declin al evoluției sale, aceasta a fost „reînviată” în 2011 de revolta suniților din Siria, precum și de o serie de atentate care au fost planificate în Irak și Siria.

Profitând de tensiunile în creștere dintre minoritățile sunite și guvernul shiit din Irak, dar și de angajarea Siriei într-un război civil intra-jihadist cu Jabhat al-Nusra, Ahrar al-Sham și alte grupări, la 9 aprilie 2013 a avut loc declarația de fondare a Statului Islamic în Irak.

Organizația Al-Qaeda din Irak și Frontul Al-Nusra, grupare jihadistă activă în Siria au fuzionat pentru a forma Statul Islamic în Irak și Levant.

În cele din urmă, Frontul al-Nusra a refuzat să adere la această nouă entitate, cele două grupări au acționat separat, și începând cu ianuarie 2014, acestea se află în conflict armat.

Statul Islamic în Irak și Levant (SIIL, ISIS, SI) este o grupare sunită insurgentă afiliată Al-Qaeda, care desfășoară activități în Irak și Siria și un stat islamic care nu este recunoscut, având capitala la Ar-Raqqah, în Siria.

SIIL a contestat autoritatea conducătorului Al-Qaeda, Ayman Al-Zawahiri, respingând solicitarea acestuia de a se concentra doar asupra Irakului și de a lăsa Siria, Frontului Al-Nusra, considerând astfel că, prin acțiunile sale, subminează ideologia și obiectivele strategice stabilite de liderul Al-Qaeda.

Conflictul dintre SIIL, mișcare compusă din grupuri de diferite naționalătăți și religii, și Al-Qaeda, a dus la ruperea legăturilor din cauza tensiunilor apărute între cele două grupări. Această ruptură s-a produs pe fondul luptei pentru putere în regiune, dar și pentru resurse, ducând la apariția a doi poli de putere: Statul Islamic și Al-Qaeda.

În prezent, există o polemică acuzatoare împotriva conducerii centrale a Al-Qaeda din Zonele Tribale Administrate Federal din Pakistan, acest aspect fiind prezentat de Abu Jair Al-Shamali în articolul „Al Qaeda a Wiziristanului – o mărtuire din interior”.

Autorul contrazice ideea potrivit căreia Kurasanular fi epicentrul jihadismului global în prezent. El afirmă că, liderul taliban afgan, Mullahul Omar, nu este demn să facă jurământ de loialitate în condițiile în care acesta a recunoscut sistemul de stat-națiune. În opinia sa consideră că, Wiziristanul de Nord a fost un teritoriu ideal pentru înființarea grupării statul islamic. Spre deosebire de Al-Qaeda, care colabora cu mișcările jihadiste islamiste din Pakistan și Uzbekistan, SIIL colaborează doar cu gruparea salafist jihadistă (takfiri) din Asia de Sud.

În condițiile în care între Al-Qaeda și SIIL ar exista un conflict pentru asumarea rolului de avangardă în jihadul global, în Asia de Sud este posibil să apară divergențe, care în timp se pot acutiza. În comparație cu SIIL, Al-Qaeda a devenit o grupare moderată și chiar frecventată de unele cercuri.

Analistul Scott Stewart,sublinia faptul că rivalitatea dintre SIIL și Al-Qaeda vor conduce la slăbirea jihadului la nivel global, iar competiția dintre cele două grupuri reprezintă o slăbiciune de care vor profita cei care vor să distrugă mișcarea jihadistă.

Pentru Irak, SIIL a devenit o amenințare reală. Statisticile ne arată că, anul 2014 a fost cel mai sângeros an de până acum. Populația creștină asiriană a fost alungată din Câmpia Nineveh, iar populația yazidi de pe Muntele Sinai a fost îndepărtată de către autoproclamatul calif al SIIL, al Baghdadi.

Situația internă, dar și lipsa de încredere între Administrația Obama și fostul premier iranian, Nuri Al-Maliki, a creat un vid de putere care a permis suniților radicali să-și consolideze influența. În opinia analiștilor, singura grupare etnică care a înregistrat progrese politice este cea kurdă, susținută de Germania și alte state, și recunoscuți drept singura putere capabilă și dispusă să se opună SIIL.

Studiile recente arată că gruparea SI, forma prescurtată a Statului Islamic din Irak și Levant, tocmai pentru a prelua rolul de lider mondial, a fost constituit în Irak în anul 2007, însă Siria a fost cea care a permis acestei grupări să devin ceea ce a devenit.

Războiul civil din 2012 și 2013, caracterizat de masacrele împotiva civililor, utilizarea de arme chimice și a altor substanțe interzise, puterea în scădere a forțelor armate siriene i-au permis SI să înregistreze succese pe plan militar, dar și să creeze o entitate politică.

În prezent, SI controlează aproximativ 30% din teritoriul sirian, fiind capabil să elimine frontiera dintre Siria și Irak, considerând că prin aceasta a distrus acordul de la Sykes-Picot din 1916.

Cercetătorul Charles Lister de la Brookings Doha Centre, arată că organizația avea la acea dată (2014) aproximativ 5.000 de combatanți în Irak și 6000 de combatanți în Siria.

În prezent, conform altor surse, numărul ar fi între 100 000 și 150 000 de combatanți, iar în perioada iunie – decembrie 2014, SI controla nordul Irakului. Anterior, au fost capturate orașe ca Deir al Zawr și Raqqa – în Siria și Mosul, Ramadi, Fallujah – în Irak, exemplificate în figura nr. 1.

Figura nr. 1: Teritorii controlate de Statul Islamic din Irak și Levant

Sursa: Syria Needs Analysis Project: The Economic

Urmare a amenințărilor de către militanții SI, irakienii creștini au început să părăsească orașul Mosul, fiind amenințați că dacă nu se vor converti la Islam sau dacă nu plătesc o taxă de protecție, aceștia vor fi executați.

Comportamentul deviant al militanților SI, a făcut ca Al-Qaeda să se dezică de această grupare, spunând că noul stat islamic din Irak încalcă legile sharia.

Avansul fulgerător al fundamentaliștilor în Irak, precum și crearea unui califat și impactul pe care aceștia îl au asupra Orientul Mijlociu a făcut ca lumea întreagă să fie consternată.

Dacă ar fi să comparăm bugetul anual al talibanilor din Afganistan, care este estimat a fi undeva între 60 și 300 de milioane de dolari, cei 200 până la 400 de milioane ai Hezbollah și chiar și cei 300 pe care FARC reușește să-i strângă, atunci putem afirma că militanții islamici sunt cei mai bogați teroriști din lume.

Un exemplu în acest sens îl reprezintă interviul unui ofițer din serviciul irakian de securitate, acordat reporterilor de la The Guardian, acesta a transmis că ultima lovitură a grupului le-a adus un plus de capital de peste 800 de milioane de dolari, deși cifrele oferite de autoritățile din Mosul estimează prejudiciul la o sumă mult mai mică, în jurul a 300 de milioane. În concluzie, bugetul pe care SI îl are la dispoziție este estimat a fi între unu și trei miliarde de dolari.

Pe lângă jaful bancar, gruparea islamică a creat un sistem foarte bine organizat în ceea ce privește traficul de tot felul și șantajul, astfel încât importante cuceriri, atât în Siria cât și în Irak, au permis organizației să-și extindă activitățile ilegale și să-și mențină sau chiar să-și sporească bugetul pentru acțiunile militare.

La început, grupul a obținut fonduri din donații de la persoane fizice bogate din Arabia Saudită și Kuweit, cu scopul de a sprijini lupta sa împotriva președintelui sirian Bashar al-Assad. Conform relatărilor prezente, principalele venituri ale SI provin din terenurile petroliere pe care le controlează în estul Siriei, în urma vânzării a unei părți din aceste resurse chiar către guvernul sirian.

Începând cu 2004, gruparea și-a consolidat puterea prin influența puternică asupra acțiunilor grupului Al-Qaeda, până în momentul în care au fost excluși datorită atacurilor executate chiar și împotriva musulmanilor.

Expert în domeniul organizațiilor teroriste, Myriam Benraad consideră că anumite state din Golf ar finanța activitățile SI, însă această sumă nu depășește pragul de 10% din totalul fondurilor militanților. Totuși, el consideră că cei mai mulți bani provin din donații din state precum Arabia Saudită și Qatar.

Studiile recente, realizate asupra unor rapoarte, scrisori și arhive personale ale militanților care au fost capturați, arată că bugetul impresionant a fost colectat preponderent din activități ilegale desfășurate și pe teritoriul Irakului.

Conform rapoartelor, organizațiile au fost obligate să trimită 20% din profiturile obținute din șantaj și răpiri la eșaloanele superioare. La rândul lor, comandanții distribuiau fondurile în funcție de priorități și nevoile fiecărei filiale pentru a desfășura noi atacuri teroriste.

Observatorul grupurilor teroriste din Orientul Mijlociu, Brown Moses a estimat că, banii pe care gruparea i-a obținut în urma jafului băncii din Mosul asigură recrutarea a peste 50 de mii de luptători plătiți cu 500 de dolari pe lună.

De asemenea, gruparea este bănuită că ar primi suport financiar considerabil din vânzarea unor materiale brute, dar și a unor artefacte arheologice aflate pe teritoriul Sirian. Pentru a atrage mai multe donații, începând cu 2012, SI a produs un raport anual privind situația financiară, asemănător marilor corporații sau state.

După ce a intrat în posesia teritoriilor bogate în petrol din Siria, SI a continuat același efort și în Irak, în special în nord, unde resursele petroliere sunt abundente. Un lider tribal sunit din Irak, care dorește să-și păstreze anonimatul, a declarat că SI a început să cucerească teritorii din Irak în momentul în care suniții a trebuit să aleagă între a se autoapăra, a fi uciși sau a se refugia. Pentru a se autoapăra, aceștia puteau fie să se alăture grupării islamice, fie să procure armament.

Gruparea a cunoscut un succes militar considerabil, iar în ianuarie 2014, profitând de tensiunile care au apărut între minoritățile sunnite din Irak și guvernul condus de șiiți, a reușit să contoleze orașul Fallujah aflat în provincia vestică Anbar, având populație majoritară sunnită. De asemenea, gruparea a reușit să contoleze o mare parte din capitala provinciei Ramadi, dar și un număr însemnat de orașe aflate în apropiere de frontierele cu Turcia și Siria.

În zonele controlate, SI este cunoscut ca fiind represiv. Cucerirea orașului Mosul, în iunie 2014, a avut un impact substanțial. Forțele irakiene au părăsit orașul în momentul în care militanții grupării islamice au avansat. În acest context, căderea unui alt oraș sub autoritatea SI a fost privită ca o amenințare pentru Orientul Mijlociu. Dacă, la început, SI avea ca obiectiv obținerea de fonduri financiare (prin mijloacele pe care le-am prezentat anterior), în prezent, aceștia își concentrează eforturile pe ideologia sa și pe religie, considerând că, prin aceasta vor reuși să atragă cât mai mulți adepți, în mod special pe tinerii din comunitățile irakiene.

Dimensiunea religioasă prin care SI încearcă să atragă câți mai mulți adepți, este minimizată din două motive: primul se referă la faptul că religia are un rol important, se recunoaște că nu pot fi întreprinse demersuri pentru a stopa extinderea grupării islamice.

Al doilea motiv la care nu poate fi dat un răspuns încă, este acela că, dacă SI este asociat cu religia, atunci cum se face că majoritatea dintre musulmani condamnă această mișcare?

Referitor la ideologia SI, aceasta poate fi definită, astfel: lupta împotriva liderilor care au fost cooptați de occident; lupta împotriva celor care încearcă să reprime sau să ucidă alți musulmani; combaterea celor care nu sunt credincioși; glorificarea califatului având la bază teologia salafistă (statul trebuie să fie condus de un calif și guvernat de perceptele islamului așa cum sunt ele interpretate de SI); înfrângerea Iranului în lumea arabă pe fondul rivalității istorice dintre persani și arabi, folosită pentru a avansa ideea că Iranul intenționează să controleze teritorii cu populație sunită din Siria și Irak, precum și dominațiile asupra Libanului și Yemenului.

Câștigurile, ce au crescut constant, dar și victoriile obținute, au făcut ca SI să atragă atenția tuturor statelor ce au interese în regiune. În acest sens, SI este considerat grupul care unește interesele naționale de securitate ale unor jucători precum Iran, Siria, Statele Unite, Rusia, Iordania, Israel, UE, și țările din Golf. Toate acestea sunt amenințate de evoluția sa, de organizare, de îndrăzneală și, nu în ultimul rând, de capacitatea sa de a deveni unul dintre cele mai finanțate grupuri teroriste din lume.

Evenimentele petrecute în ultima perioadă arată că, gruparea islamică i-a executat cu brutalitate pe mulți dintre oponenții săi, inclusiv musulmani sau alte confesiuni religioase.

În acest context, comunitatea internațională a luat hotărârea fermă de a învinge această grupare extremistă. Anunțul a fost făcut cu ocazia comemorării victimelor de la 11 septembrie 2001, atunci când președintele SUA, Barack Obama, a anunțat strategia pentru diminuarea puterii Statului Islamic și distrugerea acestuia.

În septembrie 2014, la Paris, a avut loc Conferința Internațională, la care au participat delegații din 30 de state, cu scopul de a constitui o coaliție internațională.

În afara statelor europene, au mai participat Rusia, China, Japonia, Turcia, Canada și SUA, precum și state arabe. În urma discuțiilor purtate, s-a ajuns la concluzia că, SI reprezintă o amenințare nu numai la adresa Irakului, ci și asupra întregii comunități internaționale. De asemenea, statele participante au condamnat crimele comise de această grupare și actele de violență în masă și s-au angajat să susțină guvernul din Irak în lupta împotriva grupării islamice prin toate mijloacele necesare. Cu toate acestea, în rândul membrilor coaliției au existat obiective diferite și chiar divergențe. Astfel, SUA nu doresc să fie percepute că desfășoară acțiuni militare unilaterale împotriva SI, în timp ce partenerii de coaliție au viziuni și obiective comune.

Spre deosebire de SUA, Rusia și China, dar și o parte din țările europene și arabe, se opun desfășurării de atacuri militare pe teritoriul Siriei, acestea fiind considerate o violare a suveranității acestui stat.

Faptul că Iranul nu a participat la Conferința de la Paris, în prezent, nu se cunoaște care este rolul și în ce constă participarea sa în campania împotriva grupării islamice. În acest sens, oficialii americani au declarat că prezența Iranului nu ar fi oportună, datorită implicării sale în războiul din Siria, acesta fiind totodată și cel mai important aliat regional al regimului Al-Assad. Cu toate acestea, influența sa atât în Irak, căt și în Siria, semnifică faptul că, Iranul are un rol deosebit în cadrul războiului global sau regional împotriva terorismului.

Dezacordul destul de vizibil din rândul liderilor americani, precum și viziunea contradictorie privind rolul SUA în campania împotriva SI, a creat o oarecare confuzie în rândul partenerilor, încurajând într-un fel pe militanții islamici.

În acest context, obiectivele declarate, dar și strategia împotriva grupării islamice pare a fi lipsită de realism. Deși, au fost executate atacuri aeriene asupra zonelor controlate de SI, puterile regionale, cât și cele internaționale, trebuie să colaboreze cu partenerii interni din Irak și Siria pentru a reuși să ajungă la o înțelegere politică extinsă.

2.2.2. ROLUL ACTORILOR REGIONALI ÎN COMBATEREA SIIL

Arabia Saudită

Situația geopolitică a Arabiei Saudite în regiune este una nefavorabilă, pentru faptul că este amenințată de șiiții din Iran, de fenomenul Primăvara Arabă, dar și de islamul republican, aflat în plină ascensiune și delupta jihadistă condusă de către gruparea SIIL. Pentru a îndepărta de la putere regimul Al-Assad, Arabia Saudită se folosește de SI, cunoscut pentru atitudina sa anti-shiită, diminuând astfel puterea din Irak cât și din Siria. Problema este că aceștia nu dețin controlul asupra SI.

Scopul principal al Arabiei Saudite aflată în competiție cu grupări, precum SI și AQ pentru conceptele de salafism și jihad, îl reprezintă înlăturarea de la putere a regimului Al-Assad. Deși nu deține controlul asupra SI, aceasta se folosește de gruparea anti-shiită pentru a diminua puterea atât din Irak, cât și din Liban. În situația în care Turcia se confruntă cu probleme, statele membre ale Consiliului de Cooperare din Golf, conduse de Arabia Saudită, vor încerca să ocupe vidul din regiune, astfel încât să securizeze interesele arabilor suniți. Aceste măsuri sunt luate și pentru faptul că ele nu se pot baza doar pe SUA pentru a le apăra.

Iran

Iranul este preocupat pentru ca puterea SI în Siria să fie diminuată, astfel încât să nu constituie o amenințare la adresa Irakului. Strategii iranieni consideră că, deși SI va suferi pierderi majore, nu va fi complet distrus. Ei sunt ferm convinși că SI nu va fi eliminat ca actor și că celelalte grupări (jihadist salafiste) vor elimina percepția americană de „rebeli moderați” și odată cu aceasta, dorința SUA de a se implica în revoltă. În ceea ce privește implicarea în schimbarea regimului din Siria, SUA a dat dovadă de precauție, considerând că țara ar putea deveni un alt Afganistan în Orientul Mijlociu.

Pentru Iran, este important ca aliații săi shiiți să colaboreze cu populația kurdă pentru a domina în Irak, iar în Siria, guvernul condus de alawiți să nu piardă puterea. Din acest punct de vedere, SI trebuie îndepărtat din Irak, iar în Siria, aceste forțe trebuie diminuate, însă nu eliminate, astfel încât să nu poată să își proiecteze puterea în Irak.

Existența SI într-un conglomerat de grupări, servește intereselor Iranului de a menține pe rebeli divizați și de a prezenta această rezistență drept un demers jihadist, ceea ce ar limita, în schimb, sprijinul SUA pentru rebeli, și ar împiedica Arabia Saudită să folosească Siria drept rampă de lansare pentru subminarea sa în Iran și Libia.

O altă preocupare majoră a iranienilor este problema bilaterală cu principalii lor adversari regionali, saudiții, privind ascensiunea mișcării Al-Houthi, care a devenit cea mai importantă forță aflată la sud cu Yemen și Arabia Sudită.

Turcia

Legăturile istorice și culturale, granița de peste 1600 km cu Siria, Irak, Iran, precum și aproape 10 milioane de cetățeni turci de origine kurdă, fac din Turcia un actor implicat în afacerile regionale. În ultima perioadă, Turcia și-a intensifict prezența politică, culturală și economică, atât în Balcani, cât și în Orientul Mijlociu. Acest proces reprezintă o prioritate, fiind un răspuns al transformărilor post Război Rece în mediul relațiilor internaționale și o consecință a poziției sale geopolitice. În acest context, Ankara și-a reajustat principiile de politică internă și externă în conformitate cu schimbările majore din politica mondială.

Pentru a stabili acest obiectiv, Turcia și-a propus: „să devină o putere status-quo în lumea islamică. În acest sens, va utiliza toate instrumentele de care dispune, pentru a-și crea vectori în cele trei direcții: Balcani, Caucaz și Orientul Mijlociu.”

Ahmet Davutoglu, ministrul de externe al Turciei, susține că: „secolul al XXI-lea trebuie abordat ca o perioadă de restaurare, construcție și cooperare: restaurare, în sensul de a dezvolta un spirit de acțiune comună și reconstrucție, ca o metodă de a depăși frustrările ultimelor decenii și de a răspunde la provocările următoarei perioade.”

Considerată cea mai mare putere musulmană din regiune și totodată un pivot geopolitic, aceasta își dorește să înlocuiască regimul Al-Assad cu un regim sunit, și astfel să redobândească influența în lumea arabă.

După izbucnirea războiului din Siria și apariția Statului Islamic, Turcia se confruntă cu probleme mari la frontierele cu Siria și Irak, acolo unde Iranul deține o influență predominantă asupra celor două state arabe.

Conștienți de structura etno-confesională din Irak și influența Iranului în regiune, Ankara este tot mai interesată de o acțiune militară a SUA mai mult în Siria decât în Irak. De asemenea, Turcia este conștientă de faptul că interesele sale vor intra în contradicție cu cele ale Arabiei Saudite. În consecință, Turcia este obligată să conlucreze cu Qatarul, având aceiași perspectivă comună în regiune.

O altă problemă majoră pentru Turcia o reprezintă conflictul armat cu militanții kurzi. Deși până acum a dus o politică fermă împotriva constituirii unui stat independent kurd în nordul Irakului, în prezent înclină să accepte posibilitatea înființării unui asemenea stat, care ar putea juca rolul unui tampon, relativ stabil, între granițele sale și actualele zone de conflict dintre suniți și șiiți.

Dincolo de asta, turcii și kurzii au început să colaboreze împotriva forțelor guvernamentale siriene. De asemenea, Turcia este preocupată de algerile generale din luna iunie 2015, alegeri ce se vor desfășura pe fondul unei creșteri economice în scădere față de anul anterior, a unei rate în creștere a șomajului, precum și a criticilor tot mai numeroase la adresa politicii externe promovate de Partidul Justiției și Dezvoltării.

În concluzie, apreciem că, reținerea sa în plan militar, precum și susținerea grupurilor islamiste, va îndepărta Turcia de cea mai mare parte a lumii arabe.

Qatar

Starategia adoptată de conducerea de la Doha are la bază două principii. În primul rând, Qatarul nu dorește hegemonia saudită în lumea arabă sunită, iar în al doilea rând, își dorește să fie un actor regional. Pentru a realiza acest obiectiv, Qatarul a acordat sprijin grupării Frăția Musulmană (FM) din întreaga regiune. De asemenea, acesta are o influență asupra grupărilor jihadiste salafiste, inclusiv asupra grupării Jabhat Al-Nusra, considerată în Siria ca fiind o ramură Al-Qaeda. Spre deosebire de saudiți și iranieni, acesta dorește ca SUA să distrugă SI, pentru ca forțele islamiste naționale să poată înregistra o ascensiune în Siria și, în cele din urmă, să poată face parte dintr-un acord pentru împărțirea puterii cu regimul din Siria.

De-a lungul ultimului secol, disponibilitatea opiniei publice americare privind implicarea militară la nivel global a oscilat. În acest context, a fost realizat un studiu cu privire la sprijiunul față de atacurile aeriene împotriva SI, în care se arată că 76% dintre cei intervievați au fost de acord cu atacurile aeriene, în timp ce 21% se opun unei astfel de intervenții. Referitor la sprijinul de forțe terestre în Irak, procentajul este mult mai scăzut – 45% fiind de acord, în timp ce 53% sunt împotrivă. Pe baza acestor studii, dar și opinia analiștilor, contribuția SUA la înfrângerea grupării jihadiste Statul Islamic va fi una limitată, în sensul că nu se va implica în operații terestre majore.

În opinia acestora, contribuția cea mai mare trebuie să vină din partea statelor din regiune, precum Iran, Turcia, Arabia Saudită și Qatarul, care vor trebui să lase de-o parte divergențele și să-și asume responsabilitatea de a gestiona situația din regiune pe termen lung. Comparând cu acțiunile Al-Qaeda, combaterea Statului Islamic, care controlează teritorii din Irak și Siria, va fi mult mai dificilă, deoarece modalitățile de acțiune ale acestuia sunt diferite de cele ale AQ.

În consecință, rolul SUA va fi de importanță redusă și limitat în timp și spațiu cu cel al puterilor din regiune. Deși, aceste state au obiective diferite de reconfigurare a regiunii, în ceea ce privește lupta împotriva grupării SI, ele trebuie să se implice pentru a-și menține securitatea și interesele în regiune.

2.2.3. SOLUȚIONAREA CRIZEI DIN SIRIA

Conflictul din Siria început în 2011 a reprezentat un dezastru în ceea ce privește numărul mare de morți, persoane strămutate, refugiați, distrugera infrastructurii și nu în ultimul rând numărul foarte mare de persoane care au nevoie de asistență umanitară.

Staffan de Mistura, unul dintre înalții reprezentanți ai ONU, însărcinat cu identificarea unor soluții pentru conflictul din Siria, a prezentat un plan de acțiune cu scopul de a înregistra unele progrese privind soluționarea acestui conflict.

În primul rând se referă la concentrarea atenției asupra amenințării reprezentate de terorism. În al doilea rând, se referă la reducerea violențelor din interiorul teritoriului sirian și nu în ultimul rând, atragerea unui număr cât mai mare de persoane din afara și din interiorul Siriei care au suferit de pe urma acestui conflict, oferind asistență umnaitară.

Încheierea conflictului depinde în mare măsură de președintele Bashar Al-Assad, care s-a angajat să stopeze atacurile aeriene și bombardamentele asupra orașelor Siriene. Totuși, trebuie recunoscut faptul că reala amenințare nu vine din partea președintelui sirian, ci din partea Statului Islamic din Irak și Levant (SIIL). Practic lupta împotriva lui Al-Assad a ajutat SIIL să controleze aproximativ jumătate din teritoriul Siriei și aproape o treime din teritoriul Irakului.

Pentru a învinge SIIL, grupuri din SUA, susțin încă, opțiunea militară și înarmarea forțelor de opoziție din Siria, considerând că prin aceste acțiuni vor reuși să înlăture și pe Bashar Al-Assad.

Un alt factor important pentru soluționarea crizei siriene este acela că, toate părțile trebuie să dea dovadă de mai multă flexibilitate și să fie dispuse la concesii.

Situația actuală, dar și eforturile și inițiativele anterioare, inclusiv Geneva I și II, fac ca succesul noului plan propus de reprezentantul ONU să depindă de o cooperare politică mult mai mare. În consecință, membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU, precum și actori relevanți ca Arabia Saudită, Iran, Irak, Turcia și Egipt vor trebui să adopte o nouă abordare în ceeace privește criza siriană.

Pentru ieșirea din acest impas, reprezentatul ONU, Staffan de Mistura, propune o serie de demersuri, prezentate într-un material în The National Interest, astfel:

a. Ajungerea la un acord asupra unor principii generale și raționale, precum: menținerea unității și integrității teritoriale; menținerea instituțiilor de stat siriene; angajarea tuturor actorilor sirieni în procesul politic; exploatarea căii de mijloc prin susținerea moderaților; eliminarea locurilor unde se adăpostesc teroriștii din Siria; stoparea furnizării de armament; asigurarea drepturilor minorităților; creșterea asistenței umanitare; efortul de a crea un sistem de împărțire a puterii și găsirea unei formule viabile pentru o tranziție politică pașnică.

b. Constituirea unui forum extins care să cuprindă moderații, grupuri de opoziție non-violente;

c. Încheierea unui acord de încetare a focului și monitorizare de către observatori internaționali;

d. Adoptarea unor măsuri ferme în vederea formării unei structuri de guvernare în perioada de tranziție;

e. Organizarea de alegeri libere și democratice care să fie organizate și monitorizate de ONU.

Toate aceste demersuri pot deveni realizabile în condițiile în care părțile implicate se vor alia pentru a încheia criza din această parte a Orientului Mijlociu. De asemenea, un tol important în realizarea acestor demersuri îl reprezintă înțelegerea dintre SUA și Iran, în calitate de actori principali în această criză. Toate acestea depind în mare măsură de încheierea acordului din domeniul nuclear, dar și de o determinare a politicii existente în ambele state care trebuie să transforme în realitate un acord reciproc acceptabil și rezonabil în același timp.

Succesul obținut de SIIL constituie o sursă de inspirație pentru grupările salafist-jihadiste din statele vecine Siriei (Liban, Iran, Iordania), în condițiile în care acestea sunt conștiente de faptul că frontul sirian le oferă posibilitatea de a-și spori finanțarea și experiența de luptă pe un câmp real, elemente ce constituie, în perspectivă, ca germeni ai proliferării fenomenului radical-terorist în țările de origine. Această formă de slafism-jihadist tinde să submineze autorități ale statelor din spațiul analizat, să radicalizeze o pătură semnificativă a populației și să devină o amenințare mai puțin dramatică, dar cu efecte mult mai puternice. În acest sens, puterea tot mai mare și influența SIIL au creat un dezacord regional privind natura amenințărilor reprezentate de extremiști jihadiști.

Deși, SUA a depus eforturi considerabile în ultimii doi ani, totuși SI a continuat să primească resurse, fie prin frontiera turcă, fie prin Golf. În ultima perioadă, această situație s-a ameliorat, însă mai sunt multe de făcut pentru a obține o cooperare unitară din partea aliaților regionali în acest efort. Pentru aceasta, statele cu interese în regiune vor trebui să-și concentreze eforturile pentru a reliza o cooperare politică, diplomatică, militară și economică deopotrivă.

Probabilitatea ca SUA să participe la diminuarea acțiunilor desfășurate de SI este posibilă dar, în același timp este puțin probabil ca acești actori regionali să acționaze unitar pentru a stabili o nouă ordine regională cu scopul de a ține sub control califatul.

CAPITOLUL 3

CRIZELE ȘI CONFLICTELE

CONTEMPORANE DIN SPAȚIUL EX-SOVIETIC

3.1. CRIZA DIN UCRAINA.

IMPLICAȚII ASUPRA MEDIULUI DE SECURITATE REGIONAL

Plecând de la fundamentele actuale ale crizelor și conflictelor în relațiile internaționale contemporane, prezentate în primul capitol, lucrarea își propune să analizeze criza/conflictul din Ucraina declanșat în noiembrie 2013, abordând un mecanism cuprinzător și elaborat astfel încât să contribuie la identificarea acelor elemente care au stat la baza declanșării sale, prin escaladarea tensiunilor până la un punct periculos, în cea de conflict, în care violența dintre forțele pro-europene și pro-ruse a fost imposibil de evitat.

Dacă analizăm o criză ce se manifestă în spațiul public sau o criză internațională ce impune o implicare militară, contextul în care se formează și se desfășoară este unul extrem de important, deoarece încadrarea sa într-un spațiu temporal și geographic, oferă o serie de elemente valoroase pentru analiza pe care intenționăm să o realizăm.

Sunt puține situațiile în care o criză sau un conflict contemporan nu au ca punct de plecare factori puternic încadrați în istoria statelor de mult trecută, sau în cea recentă, însă aproape în totdeauna aceștia țin de interesele unui actor internațional de a obține un deziderat care poate avea ca legătură dorința acestuia de a câștiga teritorii, de a controla resursele energetice, de a modifica granițele naționale sau de a menține influența asupra unei regiuni.

De asemenea, contextual este cel care poate influența evoluția unei crize în funcție de modul în care evenimentele se desfășoară, dar și în funcție de paziționarea actorilor internaționali față de acesta.

În consecință, contextul crizei reprezintă un prim pas ce trebuie făcut atunci când analizăm o situație de criză sau de conflict, aceasta oferă informații legate de caracteristicile specifice regiunii din care fac parte actorii internaționali implicați în eveniment, dar și despre dependența sau independența de resursele strategice, alianțele și parteneriatele din care fac parte și poziționarea față de alți actori.

3.2.1. PREZENTAREA PE SCURT A ISTORIEI UCRAINEI

Pentru a vedea care sunt cauzele apariției conflictului din Ucraina, în acest subcapitol vom prezenta pe scurt istoria acestui stat, considerând că posibilele cauze își au rădăcinile atât în istoria statului și diviziunile din interiorul țării, cât și în interesele actorilor relevanți în regiune.

Renumitul geograf și cartograf ucrainean Stepan Radnytskyi, în lucrarea sa Ucraina Pământ și Popor (Ukraina, Land Volk), se întreba: „Ce este Ucraina, unde își are așezarea pe globul terestru această misterioasă țară și care-i sunt hotarele politice și etnografice? Nu cumva este o simplă ficțiune geografică și ucrainenii nu sunt decât plăsmuiri deșarte ale fanteziei înfierbântate a unor entuziaști întârziați care, inspirându-se de la un trecut glorios, se complac în viziunea unui viitor strălucit, confudând aparențele cu realitatea?” Dificultatea de a găsi această identitate provine din faptul că mult timp Ucraina a fost fragmentată între imperiile Rus și Austro-Ungar, frontierele actuale fiind trasate de Iosif Stalin. Ucraina nu a fost niciodată un stat în sensul modern al cuvântului. În forma sa actuală, Ucraina a luat naștere după cel de al Doilea Război Mondial, ca parte a Uniunii Sovietice, când a devenit unul dintre fondatorii Națiunilor Unite.

Motivația principală a fost aceea că URSS avea astfel două voturi la ONU. URSS a „înghesuit” în Ucraina teritoriile dobândite în timpul celui de al Doilea Război Mondial, teritorii ce au aparținut anterior Poloniei, României, Cehoslovaciei, și mai înainte Imperiului Austro-Ungar și Imperiului Țarist.

Teritoriul Ucrainei a fost locuit începând din anul 5.000 î.Hr. și este unul dintre leagănele posibile pentru formarea familiilor limbilor proto-indo-europene. A fost unul dintre centrele cele mai importante ale culturii slave timpurii din Evul Mediu, așa cum era puternicul stat al Rușilor Kieveni, mai înainte ca teritoriul locuit de înaintașii ucrainienilor din ziua de astăzi să fie împărțit de puterile vecine.

Odată cu fragmentarea sa în secolul al XIII-lea, Ucraina a fost contestată, condusă și divizată de o varietate de puteri. În secolul al XIV-lea, Polonia și Lituania au purtat o serie de războaie împotriva mongolilor, iar cea mai mare parte a Ucrainei a trecut sub controlul acestor două puteri. După actul de unire dintre Polonia și Lituania (Lublin, 1569), regiunea a fost colonizată cu polonezi, germani, armeni și evrei. Ucraina a trecut sub administrarea poloneză, devenind parte a teritoriilor Coroanei poloneze.

Țăranii ruteni (ucraineni, dar și de alte naționalități) au fugit pentru a nu ajunge iobagi, au devenit cunoscuți cu numele de cazaci, au întreprins în 1648, revolta care s-a transformat într-un adevărat război de independență.

Precursorul statului ucrainean contemporan, (Armata Zaporijiană) a căutat să se pună sub protecția Rusiei prin semnarea unui tratat în 1654, Tratatul de la Pereiaslav, prin care cazacilor le era recunoscută autonomia internă. Guvernarea directă a țărilor a înlocuit treptat, de-a lungul a mai multor decenii, statutul de autonomie al Ucrainei. Împărțirile Poloniei din 1772, 1793 și din 1795, Galiția a trecut sub administrația Austro-Ungariei, iar restul Ucrainei a revenit Rusiei.

După primul război mondial, în care Teritoriul Ucrainei a fost teatrul de luptă al armatelor Imperiului German, Austro-Ungare, a Armatei Roșii bolșevice, a „albilor” lui Denikin, a celei poloneze și a anarhiștilor lui Nestor Mahno, liderul polonez Józef Piłsudski și ucraineanul Simon Petlura au semnat tratatul de la Varșovia din 1920, prin care s-a încercat alungarea bolșevicilor din Ucraina în timpul Operațiunii „Kiev”, operațiune nereușită. Mai mult, după Tratatul de la Riga din martie 1921, teritoriile ucrainene de la vest de râul Zbruci au fost încorporate în a doua Republică Poloneză, iar restul a devenit parte a U.R.S.S-ului ca RSS Ucraineană.

În perioada interbelică s-a încercat punerea în aplicare a unui program intens de ucrainizare prin: dezvoltarea rapidă a sistemului de învățământ în limba ucraineană; edituri și publicații noi în limba ucraineană; folosirea limbii ucrainene la toate nivelurile; înființarea bisericii ortodoxe naționale autocefală ucraineană.

Perioada industrializării și colectivizării a coincis cu o vastă campaniei împotriva „deviațiilor naționaliste”, care s-a tradus în Ucraina printr-un atac fățiș împotriva elitelor politice și culturale. Odată cu stoparea politicii de indigenizare în 1931, a fost declanșată rusificarea tuturor sectoarelor vieții ucrainene.

După semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, armatele Germaniei Naziste (1 septembrie 1939) și Uniunii Sovietice (17 septembrie 1939) au invadat Polonia. Teritoriul Polonez a fost împărțit între cele două puteri invadatoare, Galiția și Volâna revenind sovieticilor. După capitularea Franței în fața Germaniei, România, în fața ultimatului sovietic, a cedat fără luptă Basarabia și nordul Bucovinei în iunie1940.

R.S.S. Ucraineană a luat în stăpânire nordul și sudul Basarabiei și nordul Bucovinei, dar a cedat o fâșie de-a lungul Nistrului noii formate R.S.S. Moldovenești. Toate aceste câștiguri teritoriale, plus Transcarpatia aveau să fie recunoscute la sfârșitul războiului prin semnarea Tratatului de pace de la Paris din 1947.

În cel de-al Doilea Război Mondial, ucrainenii au participat la unele dintre cele mai mari bătălii precum: încercuirea de la Kiev din 1941 și asediul Odesei sau forțarea Niprului din 1943. Deși majoritatea ucrainenilor au luptat alături de Armata Roșie și rezistența sovietică, unele elemente naționaliste ucrainene au creat o formațiune naționalistă anti-sovietică în Galiția, Armata Insurgentă Ucraineană (1942). La acel moment s-a aliat cu forțele naziste, a efectuat masacrele asupra etnicilor polonezi și, după război, a continuat să lupte împotriva U.R.S.S.

În primele decenii după încheierea războiului, R.S.S. Ucraineană nu numai că a depășit toate nivelurile producției industriale interbelice, dar a devenit vârful de lance al puterii sovietice.

Uniunea Sovietică a încetat să mai existe din punct de vedere oficial pe 25 decembrie 1991, iar independența Ucrainei a fost recunoscută pe plan internațional.

Istoria sa în perioada 1991-2004 a fost marcată de președinții Leonid Kravciuc și Leonid Kucima, aceasta fiind perioada de tranziție pentru Ucraina.

În ciuda statutului de stat independent, aceasta a menținut legături strânse cu fostele state sovietice, în principal cu Federația Rusă. Prima constituție postsovietică a fost adoptată pe 28 iunie 1996.

3.2.2. AȘEZAREA GEOGRAFICĂ

Cu o suprafață de 603.700 km² și cu o ieșire la mare în lungime de 2.782 km, Ucraina este pe locul patruzeci și patru în lume ca suprafață, și a doua din Europa, după Rusia.

La nord, Ucraina se învecinează cu Bielorusia (891 km) și Rusia (1576 km), aceasta din urmă fiindu-i vecină și la est. La vest se învecinează cu Polonia (428 km), Slovacia (90 km) și Ungaria (103 km). La sud-vest, are granițe cu România pe râul Tisa în Maramures, în Bucovina (362 km), și mai la sud pe Dunăre și în Delta Dunării, pe Brațul Chilia (176 km); între aceste două porțiuni, vecina Ucrainei este Republica Moldova (940 km). Ucraina are, așadar, șapte vecini, dintre care patru în Uniunea Europeană. (vezi figura nr.1)

Figura nr.1 Harta geografică

Sursa: Economica.net

Capitala și cel mai mare oraș este Kiev.

Populația este de 45,7 milioane de oameni, din care 77,8% sunt de etnie ucraineană, având în același timp o minoritare importantă de etnici ruși (17%), belaruși, tătari și români.

Limba oficială este ucrainiana; alfabetul folosit este cel chirilic. Limba rusă este de asemenea foarte folosită.

Religia majoritară în țară este creștinismul-ortodox răsăritean, care a influențat puternic arhitectura, literatura și muzica ucraineană.

Peisajul ucrainean este compus, mai ales, din câmpii fertile (sau stepe) și podișuri, traversate de fluvii cum ar fi Niprul, Donețul, Nistrul și Bugul de Sud, care curg spre sud, vărsându-se în Marea Neagră și în Marea Azov. Singurii munți din țară sunt Muntii Carpați, aflați în vest, cel mai înalt punct fiind vârful Hovârla la 2.061 m, și Munții Crimeii în peninsula Crimeea, în sudul extrem, de-a lungul coastei.

Lungimea coastei, aproximativ 2.782 Km cu 12 mile nautice ape teritoriale și 200 mile nautice zonă economică exclusivă.

Clima este temperat-continentală (influențe de mase de aer nordic și estic continental), cu influențe mediteraneene pe coasta din sudul Crimeei.

Precipitațiile sunt distribuite disproporționat, fiind mai abundente în vest și nord și mai sărace în est și sud-est.

Ucraina este habitatul pentru o gamă foarte largă de animale și plante. Fauna este diversă, cu aproximativ 350 de specii de păsări, mai mult de 100 de specii de mamifere și peste 200 de specii de pești.

3.2.3. ECONOMIA

Datorită bogației și diversității resurselor minerale, economia este în principal orientată spre industrie. Amplasarea acestor resurse pe un spațiu larg a permis crearea unui mare complex industrial. Resursele de materii prime metalurgice de minereu de fier și mangan (considerate unele dintre cele mai mari din lume) au permis Ucrainei realizarea unei puternici industrii siderurgice.

În domeniul construcțiilor de mașini, o mare dezvoltare o au în industria de tractoare și mașini agricole, industria electrotehnică, industria navală, industria de mașini unelte și de tehnică specială. De asemenea, în Ucraina se proiectează și se construiesc avioanele de tip Antonov. O altă ramură importantă a economiei ucrainene o reprezintă industria chimică, care include producția de cocs, îngrășeminte chimice și acid sulfuric.

Combinatele de producere a îngrășămintelor, au avut multă vreme un atuu în competiția regională datorită prețului scăzut plătit pentru gazele din Rusia. Aproximativ 30% din exporturile ucrainene sunt reprezentate de produse din sectorul apărării. Complexul militaro-industrial ucrainean număra în perioada sovietică aproape 3.000 de întreprinderi, în care își desfășura activitatea aproximativ 2,7 milioane de oameni.

După proclamarea independenței, industria militară a început să se deterioreze rapid. Astfel, în 1997, numărul fabricilor de armament a scăzut de cinci ori, iar producția li s-a diminuat de șapte ori. Cu toate acestea, Ucraina este încă unul dintre cei mai mari zece producători și exportatori de armament din lume. Ucrainenii vând în special blindate, avioane de luptă, sisteme de artilerie și rachete. Livrările în Rusia ale fabricilor din domeniul apărării ucrainene se ridică anual la un miliard de dolari. În ciuda declinului din industria de apărare, punctul forte rămâne producția de rachete strategice.

3.2.4. AMBIVALENȚA UCRAINEI

Confirmată în mare parte atât de dovezi empirice, cât și date sociologice, ambivalența este un rezultat al discrepanțelor regionale, culturale și lingvistice care există în Ucraina, precum și a impactului totalitarismului sovietic în societatea ucraineană. Într-adevăr, criza din Ucraina a adus din nou în atenție divizarea țării între regiunile din est, cu populație rusofonă, care susține apropierea de Rusia, și vestul dominat de pro-europenii favorabili asocierii cu UE.

În acest context se pot identica cel puțin două tendințe separatiste în privința societății ucrainene: o diviziune identitară (cultural-lingvistică și religioasă) și o diviziune ideologică.

3.2.4.1. Diviziunea identitară

Deși ucraineana este limba oficială a țării și este vorbită de aproximativ 70% din populația Ucrainei, după cum arată ultimul recesământ (2001), limba rusă este, de asemenea, folosită de majoritatea cetățenilor, în special în regiunile din estul și sudul țării. În alte regiuni, rusa este chiar limbă oficială. Această dominație pro-rusă în sudul și estul Ucrainei este motivată de imigrația puternică din Rusia din perioada sovietică.

În schimb, în regiunile din vestul țării, unde Polonia și Austria au avut o influență majoră sute de ani, populația vorbește limba ucraineană, are o mai mare tendință naționalistă și se identifică aparținând Europei. În plus, 17% dintre cei 45,7 de milioane de locuitori ai Ucrainei sunt ruși, iar majoritatea acestora se află în estul și sudul țării. De asemenea, limba rusă este vorbită și la Kiev, oraș cu aproximativ 2,8 milioane de locuitori.

Diviziunea cultural-lingvistică a Ucrainei este acompaniată și de una religioasă. Biserica Ortodoxă aparținând de Patriarhia Kievului și Biserica greco-catolică, prezente în special în vestul țării, îi susțin pe manifestanții pro-europeni, în timp ce Biserica Ortodoxă aparținând de Patriarhia Moscovei, situată în estul rusofon, susține mai degrabă interesele Kremlinului.

3.2.4.2. Diviziunea ideologică

Diviziunea ideologică a Ucrainei s-a reflectat de-a lungul timpul și în opțiunile de vot ale cetățenilor. Astfel, la alegerile din 2010, fostul președintele Viktor Ianukovici a obținut cele mai multe voturi din partea alegătorilor care vorbesc limba rusă, în timp ce contracandidatul său, Iulia Timoșenko, reprezentant de marcă al „revoluției portocalii”, a fost votată preponderent în regiunile din vestul Ucrainei.

Divizarea Ucrainei din punct de vedere ideologic poate fi constatată și din opinia cetățenilor referitoare la orientarea țării. Conform Institutului Internațional de Sociologie din Kiev, în anul 2013, aproximativ 37% din populația Ucrainei dorea Uniunea Vamală cu Rusia, în timp ce 39% susținea aderarea la UE.

Procentajul ridicat de cetățeni care doresc apropierea de Rusia se datorează populației rusofone din estul și sudul Ucrainei și faptului că industria ucraineană are legături strânse cu piața Rusiei, cooperarea cu această țară rămânând foarte importantă pe plan economic.

Interesele actorilor cu relevanță în regiune.

Țară cu 45,7 milioane de locuitori, Ucraina are cea mai mare frontieră care desparte Rusia și UE. Până în 1991, Ucraina a făcut parte din Uniunea Sovietică, iar după prăbușirea fostului bloc a încercat, asemenea celorlalte foste republici sovietice, să-și recapete identitatea. Ucraina nu a reușit însă să-și găsească singură drumul și a devenit rapid un „pion” în permanenta dispută dintre Rusia și Occident. Din acest punct de vedere, în prezent, populația este împărțită în zona pro-europeană și zona pro-rusă (vezi figura nr. 2).

Figura nr. 2 Distibuția pe zone a populației și a PIB

Sursa: analizeeconomice.ro

Ultimul episod este cel din noiembrie 2013, când Kievul a refuzat să se semneze Acordul de asociere cu Uniunea Europeană, în favoarea menținerii unor relații apropiate cu Moscova, ceea ce a condus la declanșarea crizei din Ucraina.

Dincolo de aceste considerente, interesele legitime ale Rusiei și occidentalilor, inclusiv Statele Unite ale Americii (SUA), în Ucraina sunt concordante.

Atât rușii, cât și vesticii au un interes comun în restabilirea stabilității în regiune. Pe termen lung, ambele părți ar putea beneficia de o economie și un sistem politic stabile și sănătoase, precum și de un guvern responsabil.

De la alegerea lui Petro Poroșenko (25 mai 2014), Rusia, dar și occidentalii au preocupări legitime cu privire la participarea extremei drepte, cu elemente fasciste și neo-naziste puternice, în noul guvern, ceea ce ar agrava conflictul prin extrapolarea tensiunilor etnice. Pe de altă parte, interesele nelegitime ale marilor actori în Ucraina sunt opuse, iar dependența este cuvântul cheie al disputei.

3.2.5. CRONOLOGIA EVENIMENTELOR CRIZEI UCRAINENE

La 21 noiembrie 2013, Guvernul de la Kiev a suspendat negocierile asupra Acordului de Asociere cu UE și a relansat relații economice cu Moscova, provocând furia opoziției pro-europene. Au urmat trei luni de manifestații la Kiev, Piața Independenței, devinind simbolul protestelor. Reprimarea a luat amploare la sfârșitul lunii ianuarie 2014, iar forțele de ordine au intervenit împotriva manifestanților din Piața Independenței, la 18 februarie, violențele fiind soldate cu peste 100 de morți în trei zile.

Pe fondul acestor evenimente, președintele Viktor Ianukovici a fost demis de Parlament la 22 februarie, după care a fugit în Rusia. În urma alegerilor, miliardarul pro-occidental Petro Poroșenko a fost ales președinte la 25 mai 2014.

La 26 februarie au avut loc confruntări între forțele pro-ruse și pro-ucrainene la Simferopol, capitala Crimeei, republică autonomă și locuită în majoritate de etnici ruși din sudul Ucrainei. Ulterior, Parlamentul din Crimeea a fost ocupat de un comando pro-rus, iar după alegerile unui nou Guvern local s-a votat organizarea unui referendum cu privire la viitorul peninsulei.

La 16 martie, în urma referendumului este aprobată anexarea Crimeei la Federația Rusă, acceptată după numai două zile de Moscova.

„Anexarea” a fost denunțată de Kiev și Occident, provocând cea mai gravă criză diplomatică între Occident și Rusia de la destrămarea U.R.S.S. În estul Ucrainei, la frontiera cu Rusia, manifestanții proruși au început să preia controlul asupra instituțiilor oficiale din Harkov, Donețk și Lugansk.

La 13 aprilie, Ucraina, a acuzat Moscova că are în vedere o invazie pentru a „dezmembra” țara, declanșând o „operațiune antiteroristă” în zonele rebele. Rebelii au organizat un referendum considerat „ilegal” de Kiev și Occident cu privire la independență, aprobată la 11 mai de regiunile Lugansk și Donețk.

La 17 iulie, un avion Boeing al companiei Malaysia Airlines s-a prăbușit într-o zonă controlată de rebeli, provocând moartea a 298 de persoane. Kievul și separatiștii s-au acuzat reciproc că au doborât avionul. UE și Statele Unite ale Americii au decis consolidarea sancțiunilor împotriva Rusiei, acuzată că ar susține pe separatiști. Potrivit ONU, conflictul a provocat peste 3.600 de morți din aprilie.

Negocieri pentru pace

La 5 septembrie, la Minsk, după victorii obținute de separatiști susținuți, potrivit occidentalilor, de prezența militară rusă în regiune, Kievul și rebelii pro-ruși au semnat primul armistițiu, încălcat periodic în luna următoare, iar numărul morților, potrivit ONU au crescut la 331.

La 23 septembrie, separatiștii au anunțat alegeri prezidențiale și legislative în regiunile Donețk și Lugansk, cărora Kievul le-a propus „un statut special”.

La 16 septembrie, Ucraina și UE ratifică Acordul de Asociere, concretizând îndepărtarea fostei republici sovietice de influența rusă. Președintele rus Vladimir Putin a ordonat la 12 octombrie retragerea celor 17.600 de soldați ruși staționați din vară la frontiera cu Ucraina. În același timp, președintele ucrainean Petro Poroșenko la demis pe ministrul apărării, și a fost înlocuit de Stepan Poltorak, anterior lider al voluntarilor care a luptat împotriva separatiștilor din Est.

Secretarul de Stat american John Kerry a confirmat, după întrevederea de la Paris cu omologul său rus Serghei Lavrov, începerea retragerii forțelor ruse din zona de frontieră și din Ucraina, unde Moscova a dezmințit categoric că a trimis trupe. Lupte sângeroase au loc însă în continuare în regiunile din estul Ucrainei.

Posibile scenarii pentru criza din Ucraina

Tânăra putere instalată la Kiev a epuizat, rând pe rând, toate soluțiile de calmare a tensiunilor separatiste din sud-estul țării și de păstrare a integrității teritoriale. Rusia și Ucraina și-au aruncat și continuă să-și aducă acuzații. Pe teren, blocajul a fost întrerupt de izbucniri de violență care nu au făcut decât să convingă părțile de justețea propriilor poziții.

Cum ar putea evolua situația din Ucraina în perioada următoare? Depinde foarte mult de cum se va mișca președintele Petro Poroșenko și, mai ales, de cum va acționa în continuare Rusia. Rusia probabil că nu urmărește să devină o putere globală în următorii zece ani, dar tinde să devină o putere regională importantă. Și prin acest deziderat înseamnă că se va ciocni într-un anume mod cu Europa.

Pornind de la opțiunile Rusiei, o primă ipoteză este aceea că Rusia nu se va opri și că va interveni militar, invadând Ucraina, cu posibila amenințare a statelor membre NATO. Poziție radicală și militarizantă, acest scenariu poate deveni real, eventual, doar din accident totuși. O incursiune ar conduce la adoptarea de către Occident a unor noi sancțiuni vizând Rusia, iar utilizarea forțelor convenționale în vederea unei ocupări ar fi periculoasă și scumpă, în contextul în care economia rusească se clatină. Federația Rusă nu o duce economic strălucit și, prin urmare, nu este momentul să sfideze pe toată lumea. Dincolo de aceasta, „relansarea Războiul Rece” este în derulare, iar apelul occidentalilor la sancțiuni împotriva rușilor nu este o soluție tocmai fezabilă, cu cât sfârșitul crizei ucrainene va pune Rusia și Occidentul în postura de a negocia. În plus, atât Putin, cât și șeful diplomației ruse, Serghei Lavrov, au spus în mai multe rânduri că Moscova nu plănuiește să invadeze sau să anexeze Ucraina. Interesele Rusiei sunt, oricum, servite de către „oamenii în verde”, care au venit în estul Ucrainei din Rusia, Crimeea și Belarus, erodând autoritatea Kievului în zonă.

A doua ipoteză, mai realistă, este aceea că Rusia nu va merge mai departe din punct de vedere militar. Scopul inițial al Rusiei l-a constituit ținerea NATO în afara Ucrainei și menținerea acesteia în sfera sa de influență. Obiectivul a fost parțial atins de Rusia prin anexarea Crimeei și încurajarea estului rusofil, dând astfel Ucrainei statutul de „stat sfâșiat”.

Pornind de la ipoteza prin care Rusia va recurge la unele acțiuni de conciliere, există, practic, cinci variante de evoluție. Prima alternativă, teoretică, este pacea: Ucraina va rezista și va păși în continuare spre vest. Potrivit acestui scenariu, Acordul de la Geneva ar urma să fie pus în aplicare cu succes de către OSCE, care are deja aproximativ 100 de observatori prezenți în Ucraina. Însă aceștia nu au nicio putere pentru a-l implementa, iar „ura” grupărilor pro-ruse atât față de americani, cât și față de europeni le face sarcina imposibilă.

O a doua variantă o constituie războiul civil. Președintele rus Vladimir Putin a declarat că Ucraina se află în pragul războiului civil, însă lucrurile nu stau chiar așa. În estul Ucrainei este vorba mai degrabă despre zeci de protestatari pro-ruși, și nu de sute, iar susținătorii Kievului nu-și afișează loialitatea. Se pare că oamenii nu vor să se implice, iar unii se tem că vor fi atacați dacă arată de partea cui sunt. Majoritatea populației își continuă activitățile zilnice în mod normal, în contextul în care situația economică s-a înrăutățit. Ca atare, ultimul lucru pe care-l vor oamenii este violența.

O a treia ipoteză este aceea că lucrurile vor rămâne în „blocaj”, adică se va menține și în continuare un status-quo haotic. Acesta pare să fie scenariul cel mai probabil, și anume întreținerea unei înfruntări care generează haos în estul Ucrainei, între susținătorii Kievului și cei ai Moscovei.

Puterea ucraineană, lipsită de experiență, s-a dovedit până în prezent incapabilă să facă față grupurilor pro-ruse, care au acționat în forță, cu scopul de a transforma protestele în secesiune. Pe de altă parte, nici separatiștii pro-ruși nu par capabili să guverneze, până în momentul de față nefiind vizibilă apariția unui lider politic, capabil să negocieze cu autoritățile ucrainene sau OSCE.

O a patra variantă este aceea că Ucraina va accepta federalizarea, adică ceea ce oferă Federația Rusă. În acest caz, parcursul euroatlantic este blocat, Rusia câștigă, o parte din Occident va considera că nu pierde și vom fi martori la un condominium ruso-occidental.

Ultima posibilitate luată în calcul este aceea că se va opta pentru o redesenare radicală a frontierelor estice, în sensul în care Occidentul va decide să salveze ceea ce poate fi salvat în cazul Ucrainei (zona Kievului și vestul țării), lăsând celelalte zone sub influența și controlul Rusiei.

Rusia și războiul informațional din Ucraina

O componentă importantă a operațiilor desfășurate de Rusia în Ucraina a fost, este și va fi campania informațională. În mai 2014, președintele Rusiei, Vladimir Putin, a acordat medalii de merit la aproximativ 300 de jurnaliști, cameramani și tehnicieni care au fost implicați în raportarea evenimentelor din Ucraina. Toți au lucrat pentru agențiile media deținute de stat. Din acest grup făcea parte și șeful organizației de protecție informațională responsabil pentru închiderea unor site-uri „nedorite” de conducerea moscovită. Moscova este conștienă de rolul important pe care îl are mass-media, precum RT, site-urile de socializare și portalurile de internet dar și campaniile de relații publice la nivel internațional, motiv pentru care mass-media din Rusia a suferit o transformare radicală în ultima perioadă, această modificare având ca scop final un monopol al statului asupra canalelor de transmitere a informațiilor.

Este important de menționat faptul că Polica Externă a Rusiei din 2007, a stabilit ca obiectiv creșterea numărului de preluări la nivel internațional al transmisiunilor din cadrul agențiilor de știri din Rusia și dezvoltarea rețelei de mass-media rusească în afara granițelor. Principalul obiectiv al propagandei rusești a constat în prezentarea Rusiei drept o țară puternică, care și-a definit foarte bine interesele și este hotărâtă să și le apere cu orice preț.

În mesajul adresat audiențelor externe, Rusia a încercat să demonstreze idea că activitățile sale au fost executate în concordanță cu legile internaționale și că acțiunile desfășurate de Rusia au fost în conformitate cu cele pe care statele din vest le-au întreprins în mod similar anterior. Pentru publicul intern, media rusească a elaborat și transmis un mesaj unilateral și extrem de emoțional, accentuând în special problemele de ordin umanitar. Publicul rus a dovedit a fi foarte receptiv la mesajul autorităților de la Moscova, datorită faptului că nu a existat niciun fel de alternativă la mijloacele media controlate de statul rus.

Tehnici media utilizate de Rusia pe timpul conflictului din Ucraina: promovarea /difuzarea numai a acelor mesaje care au avantajat Rusia; monopolul informațional (o dată cu anexarea Crimeei canalele de televiziune ucrainene au fost înlocuite cu cele din Rusia); dezinformarea și manipularea evenimentelor; plasarea sub tăcere a acelor evenimente care ar fi dezavantajat Rusia; o retorică bazată pe aspecte umanitare; folosirea unor imagini din alte conflicte și prezentate ca fiind din Ucraina; selecția eronată a „martorilor oculari” (identificarea unor civili de etnie rusă care își criticau propriul guvern în fața camerelor de televiziune, și care numeau forțele ruse drept „garanți ai păcii și securității”); utilizarea Internet-ului în războiul informațional – discuții pe forum-uri și lansarea în circulație, online, de glume pe seama Ucrainei.

3.2.6. CAUZELE CRIZEI DIN UCRAINA

Analiza unei crize nu este ușoară în condițiile în care este vorba despre un eveniment care imediat după declanșare s-a îndreptat spre o escaladare a tensiunilor către un punct periculos, ca urmare a lipsei identificării de către părțile implicate a unei soluții pentru revenirea la starea de normalitate. Pentru a înțelege cauzele ce au stat la baza declanșării acestei crize, precum și modul în care a evoluat, stabilirea unor elemente clare, care să ofere o imagine de ansamblu detaliată este mai mult decât necesară. Acest demers pleacă de la identificarea momentului în care criza a început să se contureze, trecând din starea de normalitate în cea de anormalitate, precum și evoluția acesteia către o etapă critică, în care escaladarea tensiunilor a dus criza într-un punct periculos în care evitarea unui conflict a devenit nerealizabilă.

Starea de normalitate poate fi deosebită de momentul în care problemele au început să apară, ca urmare a modului în care societatea ucraineană a fost organizată în perioada de dinainte de declanșarea acesteia.

Violențele extreme din Ucraina, în care și-au pierdut viața mii de oameni până acum și care amenință să se transforme într-un război civil în toată regula, nu au apărut peste noapte, ci sunt rezultatul unor tensiuni foarte mari, dintre care unele au fost acumulate încă de la nașterea statului ucrainean independent, la sfârșitul anului 1991.

Chestiunile legate de orientarea populației Ucrainei spre Rusia sau spre Vest, despre naționalismul uneori extrem din partea occidentală a țării versus mișcarea pentru drepturile rusofonilor din sud și est, se îmbină cu nemulțumirile legate de economia în picaj liber, sărăcia, problemele sociale dar și cu un regim politic semi-mafiot, corupt până la cel mai înalt nivel și disperat că nu mai poate să se salveze altfel decât prin violență.

O primă cauză ar fi problemele etnice și culturale din Ucraina (divizarea statului din punct de vedere etnic și cultural). Totul ține de istoria sa. Astfel, părțile Ucrainei de Est și Sud sunt rusofone și rusofile. (vezi figura nr.3)

Figura nr. 3 Procentajul populației vorbitoare de limba rusă

Sursa: Historia.ro

Acest lucru nu înseamnă neapărat faptul că toți de acolo sunt ruși (pentru că numai 17,3% din totalul populației sunt ruși), ci doar că, deși ucraineni, vorbesc fie rusa ca prima limbă, fie un amestec de rusă și ucraineană. Ca un amănunt, fostul președinte, Viktor Ianukovici, a început să vorbească în ucraineană doar când a candidat la președinția țării, în 2004, el folosind limba rusă până atunci. În schimb, vestul Ucrainei e puternic naționalist și anti-rus. Nu întâmplător, sudul și estul a votat cu Viktor Ianukovici și cu Partidul Regiunilor întotdeauna. Această diviziune etnică și culturală din Ucraina a adus conflicte grave din 1991. Mulți rusofoni au trecut de partea pro-europenilor, părăsindu-l pe șeful statului, din cauza numărului mare de morți.

A doua cauză ar fi folosirea mijloacelor „murdare” de către regimul politic. Guvernarea condusă de Ianukovici și Partidul Regiunilor a radicalizat o mare parte a societății, întrucât a „tăiat” orice șansă nu doar pentru dialog, ci și speranța că vor ceda puterea în mod corect. Ianukovici și ai săi nu au fost la prima încercare de a-și subordona statul prin mijloace ilegale. În 2004, premierul și candidatul la președinție, Ianukovici au fraudat pur și simplu alegerile, iar Ianukovici s-a declarat șef al statului.

„Revoluția Portocalie” de atunci și intervenția Occidentului, l-au făcut să dea înapoi având câștig de cauză, astfel încât a fost ales Viktor Iuscenko. Pro-rusul Ianukovici a revenit și a câștigat în 2010. De atunci, el și-a consolidat puterea, zdrobind opoziția pe toate căile, inclusiv prin subjugarea Justiției. Pentru început, principala amenințare la adresa sa, fosta șefă a Guvernului Iulia Timosenko, a fost băgată în închisoare pentru subminarea economiei după un proces sumar, considerat ca fiind o înscenare de către toate țările democratice și organizațiile internaționale de prestigiu, care se ocupau de apărarea drepturilor omului. Mai mult, Ianukovici și Partidul Regiunilor au reușit să câștige și alegerile parlamentare din 2012, deși stăteau dezastruos în sondaje și, în mod normal, ar fi trebuit să le piardă. Ei au recurs la schimbarea sistemului, astfel încât 50% din locuri să fie alese nu prin vot pe liste, ci uninominal. De multe ori, Partidul Regiunilor a trimis candidați aparent independenți, pe care apoi i-a „cooptat” și a reușit să facă o majoritate parlamentară.

O altă cauză a crizei din Ucraina o constituie nivelul ridicat al corupției ce acuprins toate instituțiile statului. Puterea de acum din Ucraina este, de fapt, o alianță a oligarhilor corupți, care au pus mâna pe resursele statului în perioada postcomunistă, dintre care cei mai mulți provin din zonele rusofone, însă există și mulți care vin din alte regiuni. Chiar și familia Ianukovici a fost implicată în afaceri dubioase, cel mai bun exemplu fiind chiar fiul presedintelui, Oleksandr, care a reușit să strângă o avere uriașă. Toate acestea reprezintă un factor de nemulțumire în rândurile populației.

O a patra cauză ar putea fi prăbușirea economiei statului. Ucraina are mari probleme economice, ceea ce constituie un alt factor generator de nemulțumire în rândul populației.

Într-un studiu prezentat de Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare (BERD), comparativ cu țările din Europa de Est și Caucaz, Ucraina a avut o scădere de 0,8% în 2013 și o creștere de 1,5% în anul 2014, dar în realitate, veniturile multor ucrainieni au scăzut foarte mult (vezi figura nr. 4 și figura 5).

Figura nr.4 Scăderea economică a Ucrainei

Sursa : Agora.md

Figura nr.5 Creșterea economică a Ucrainei

Sursa : Agora.md

Corupția sufocantă, piața neagră, monopolurile și managamentul dezastruos din partea statului au constituit principalele elemente ale radicalizării populației, iar în final au dus la o creștere a tensiunilor sociale. Mulți nu au văzut nicio speranță în administrația Ianukovici, ci doar în deschiderea spre Europa, care a fost stopată de refuzul acesteia de a semna acordul de asociere cu Uniunea Europeana. În plus, nici bani nu sunt. Fondul Monetar International a întrerupt programul de împrumut din cauza faptului că guvernul ucrainean nu a respectat cea mai mare parte a punctelor convenite, așa că singura sursă a devenit Rusia, al cărei ajutor financiar a venit însă cu niște condiții.

A cincea cauză o constituie frica de „nazism”. Administrația Ianukovici a tratat atât ineficient protestele încât acestea au degenerat. Intervenția brutală a forțelor de ordine împotriva manifestațiilor non-violente a dus la vărsare de sânge, fapt care i-a radicalizat pe oponenții săi. Practic, numărul victimelor rezultate în urma altercațiilor a făcut ca nimeni să nu mai dea înapoi, iar răsturnarea lui Ianukovici să fie singura opțiune.

Așa s-a ajuns la ciocnirile sângeroase – pur și simplu regimul nu a mai avut nimic de pierdut decât lupta pentru propria supraviețuire. Țara a fost paralizată, protestatarii nu au plecat, iar alegerile, care la începutul conflictului ar fi putut rezolva lucrurile, acum însemnă în mod sigur dispariția politicii lui Ianukovici și condamnarea sa și a acoliților săi. Împușcarea protestatarilor de către lunetiști a reprezentat semnalul că regimul a fost atât de disperat să nu cadă, știind că va plăti, încât a încearcat să-și zdrobească opoziția prin forță și să instaureze ceva ce nu poate fi altceva decât dictatura militară.

O ultimă cauză este reprezentată de Rusia. Probabil că fostul președinte, Viktor Ianukovici ar fi cedat demult în fața protestatarilor, dacă nu ar fi avut sprijinul Rusiei, care se temea că țara ar putea să cădă în sfera de influență occidentală. Acesta, nu doar că a sprijinit financiar regimul lui Ianukovici, dar a și fost adeptul unei reacții dure, fără compromis, față de demonstranți. Catalogarea drept „fasciști” sau, încă din faza protestelor pașnice, a definirii lor ca „încercare de lovitură de stat”, i-a radicalizat și mai mult pe adversarii regimului de la Kiev. Ceea ce a contat cel mai mult a fost, însă, susținerea lui Ianukovici de către Moscova, chiar și atunci când au început să moară oameni. Dacă ar fi fost singur, acesta nu ar fi îndrăznit niciodată să meargă atât de departe.

3.2.7. POZIȚIA STATELOR BALTICE PRIVIND CONFLICTUL DIN UCRAINA

Criza din Ucraina a trecut prin toate etapele, pentru fiecare în parte fiind identificate elementele care au indicat evoluția situației spre o escaladare a tensiunilor. Pentru faza de precriză, caracterizată de creșterea mișcărilor haotice la nivelul sistemului intern, putem identifica intervalul de declanșare al acesteia odată cu primele semene de izbucnire a protestelor.

Interevenția dură a forțelor de ordine pentru a pune capăt demonstrațiilor, dar și extinderea spiritului revoluționar pe teritoriul Ucrainei au dus la agravarea situației și înaintarea într-un ritm rapid către o situație de criză în adevăratul sens al cuvântului.

Estonia, Letonia și Lituania, alături de Polonia și România, state membre ale UE și NATO, se numără printre statele care au cea mai vehementă poziție față de implicarea Federației Ruse. Factorul vulnerabil în poziția acestor state îl constituie așezarea geografică. Astfel, statele baltice sunt situate în apropiere de statul rus, iar altele în vecinătatea enclavei ruse Kaliningrad precum și a regiunii separatiste pro-ruse Autoproclamata Republică Transnistreană. Acestea devin vulnerabile prin faptul că sunt poziționate în apropiere de teritoriul rus, iar ieșirea la Marea Baltică face accesibilă capacitatea de proiecție a puterii ruse.

Unul din factorii importanți pentru care statele baltice au aderat la UE și NATO a fost tocmai această proximitate față de Rusia precum și dorința de a obține sprijin economic și militar occidental împotriva amenințării de orice fel din partea Federației Ruse. Deși sunt beneficiare ale prevederilor Art. 5 al Cartei NATO (clauza de apărare colectivă a blocului), acestea au avut permanent dubii privind intervenția NATO în eventualitatea unei acțiuni militare ruse pe teritoriul lor. În consecință, liderii statelor baltice au exercitat presiuni asupra NATO pentru a-și consolida poziția în regiune și a stabilit baze militare permanente pe teritoriul acestora. Ideea a fost respinsă atât de SUA cât și statele europene și Germania, însă NATO și-a extins amploarea și frecvența exercițiilor militare în statele baltice.

O altă vulnerabilitate la acțiunile militare ruse o reprezintă influența politică din domeniul securității precum și populația minoritară rusă (Estonia – 25% din totalul populației; 30% în Letonia și 8% în Lituania). Această temere se datorează demonstrațiilor pro-ruse care au reprezentat întotdeauna o problemă în aceste state, iar fiecare dintre ele au partide politice care susțin intereselor etnicilor ruși (a se vedea Partidul de Centru în Estonia precum și Centrul Armonia din Letonia).

Motivul de îngrijorare a venit pe fondul acțiunilor ruse din Crimeea și din zona de est a Ucrainei fiind precedate de protestele pro-ruse.

Toți acești factori au determinat națiunile să adopte o poziție fermă ca răspuns la acțiunile ruse din Ucraina, în special prin introducerea de sancțiuni împotriva Federației Ruse. Menținerea acestor sancțiuni este destul de dificilă pentru statele baltice, deoarece, acestea sunt dependente din punct de vedere economic de Federația Rusă, fiind principalul beneficiar al exporturilor în statele baltice (16% din exporturile Estoniei, aproximativ 11% din cele ale Letoniei și 19% din cele ale Lituaniei).

Urmare a sancțiunilor impuse de UE împotriva Federației Ruse, aceasta din urmă a răspuns prin adoptarea propriilor restricții asupra europenilor, în special în privința schimburilor comerciale cu produse agricole. În acest context, statele baltice au încercat să compenseze regimul financiar determinat de sancțiuni prin solicitarea de sprijin financiar din partea UE. De exemplu, în septembrie 2014, Lituania a solicitat Comisiei Europene suma de 45 milioane de euro ca urmare a sancțiunilor impuse de Rusia. Acestui demers i-au urmat și alte state precum Slovacia și Polonia.

Pe fondul instabilității din Ucraina, SUA vor menține presiunile asupra Federației Ruse prin sancțiuni continue și asistență militară limitată. Este posibil ca o parte din statele europene să se distanțeze de conflictul ucrainean în contextul în care vor acorda prioritate propriei stabilități economice. Cu toate acestea, Polonia, România și statele baltice vor menține sprijinul pentru Ucraina, ele având și dreptul de veto în deciziile UE privind sancțiunile.

Statele membre ale Alianței Nord Atlantice vor consolida relațiile prin instruire și prin pregătire logistică pentru eventualele intervenții în Europa de Est.

Deși nu este stat membru UE și NATO, Republica Moldova va avea o poziție importantă în competiția dintre Rusia și Occident.

De asemenea, Georgia va încerca să profite de acest conflict, solicitând angajamente de securitate mai ferme din partea NATO și SUA.

Armenia va deveni membru cu drepturi depline al Uniunii Vamale conduse de Rusia. Deși vor exista ciocniri sporadice cu Aezrbaidjanul, acestea nu vor degenera într-un conflict militar extins, cel puțin în această perioadă. Pe măsură ce Armenia își va consolida poziția în tabara rusă, Azerbaidjanul își va intensifica relațiile cu alți actori, inclusiv cu Turcia și statele europene.

Implicațiile conflictului actual din Ucraina, au determinat declinul economiei rusești ce continuă să scadă considerabil (în 2014 PIB-ul a fost de 0,5%).

De asemenea, urmare a stagnării creșterii economice a Federației Ruse, declinul economiilor din Asia Centrală vor scădea și ele. Inflația în creștere și lipsa de mărfuri se vor menține în state precum: Kârgâstan, Tadjikistan, Uzbekistan, crescând astfel, potențialul izbucnirii de revolte sociale.

În ceea ce privește sectorul energetic, criza din Ucraina a generat una dintre cele mai grave provocări la adresa securității Europei, resursele energetice constituind un subiect important în dezbaterile publice privind evoluția conflictului. Din acest punct de vedere, cei care iau decizii vor trebui să depună eforturi susținute pentru separarea sectorului energetic de gravele probleme de securitate din acest conflict.

Includerea resurselor energetice în procesul de gestionare a crizelor constituie o decizie pripită, deoarece există o serie de raționamente de bază care sunt discutabile. În primul rând, Europa nu poate poate face față unei sistări semnificative a aprovizionării cu gaze naturale datorită lipsei posibilităților de stocare a unor rezerve strategice.

Chiar dacă ar exista o cantitate suficientă de gaze natrurale în sistemul exins al Europei, aceasta nu înseamnă că toate statele membre pot avea acces la ele. Un prim test a fost dat în anul 2009, atunci când o parte din statele din Europa Centrală, de Est și Sud au devenit vulnerabile în acest sens datorită dependenței de gazul rusesc. (vezi figur nr. 5)

Figura nr. 5 Dependeța țărilor din Europa de gazul rusesc

Sursa: Ziarul financiar

În al doilea rând, deși s-a afirmat că Rusia nu va întrerupe aprovizionarea cu gaze, acest raționament nu a fost niciodată unul realist. Astfel, în mai 2014 pe fondul unei datorii de 5 miliarde de dolari, compania Gazprom a decis să sisteze furnizarea de gaze naturale către Ucraina. Această măsură a reprezentat o amenințare la adresa securității energetice a UE.

În al treilea rând sancțiunile din domeniul energetic constând în reducerea importurilor de gaze naturale reprezintă un mijloc de constrângere a Rusiei pentru a-și schimba comportamentul.

Deși, SUA a încercat să se impună prin regimul sancțiunilor, spre deosebire de europeni, în prezent acestea sunt lipsite de putere datorită intereselor de ordin economic din partea principalilor actori aflați de ambele părți ale Oceanului Atlantic, inclusiv companiiile precum ExxonMobil și British Petroleum. În acest context, atâta timp cât factorii decidenți din Europa și America își protejează interesele interne, aceste sancțiuni nu își vor atinge scopul pentru care a fost creat, acela de impunere a păcii în Ucraina.

În al patrulea rând este posibil ca Rusia să poată fi exclusă de pe piața energetică. În anii '90, UE a lansat un program de liberarizare a pieței de gaze naturale permițând entităților cu capital privat achiziționarea, comercializarea și vânzarea de mărfuri, considerând că prin liberarizare, prețul este unicul și cel mai important stimulent pentru a opera.

Din punct de vedere economic Ucraina rămâne interconectată la Federația Rusă, chiar dacă continuă confruntările în estul Ucrainei și chiar dacă Crimeea a fost anexată. Deși, Kievul a cerut guvernelor Occidentale să înăsprească sancțiunile împotriva companiilor rusești și a susținut reducerea dependeței de importurile de gaze naturale, sectoarele bancare, energetice și industriale sunt strâns integrate de această federație.

Dacă înainte de începerea crizei, Federația Rusă asigura 6,8% din investițiile străine directe (ISD) în Ucraina, în anul 2013, 38% din investiții au provenit din Cipru, ceea ce induce posibilitatea ca investițiile rusești să fi fost efectuate prin intermediul băncilor și corporațiilor cipriote. În consecință, pe fondul crizei din Ucraina, în 2014, nivelul ISD rusești și cipriote au scăzut la 6%, respectiv 29%, în schimb au crescut investițiile directe germane la 12%.

Pe fondul lipsei de investiții străine directe, sectorul bancar ucrainean este conectat cu cel al Federației Ruse. Bănci importante din Ucraina, precum Alfa-Banck, Sberbank și VTB Bank, ocupă poziții importante în rândul celor mai mari bănci din statul ucrainean, aceste filiale dețin active în valoare de peste 6 miliarde de dolari. În condițiile în care statul rus este acționar majoritar al acestor bănci, Rusia controlează indirect o parte importantă a sectorului bancar al Ucrainei.

În anul 2015, porivit Ministerului de Finanțe al Ucrainei, datoria totală față de statul rus totaliza aproximativ 4 miliarde de dolari, reprezentând 12% din datoria externă a țării. Cu toate acestea, în ianuarie 2015, sectorul bancar rusesc s-a confruntat cu mari dificultăți astfel încât unele bănci au solicitat să se evite folosirea acestora pentru a destabiliza sectorul bancar al Ucrainei.

Sectorul energetic ucrainean, ca și sectorul bancar este strâns legat de cel al Rusiei. Astfel, din cele 27 de companii furnizoare de energie ale Ucrainei, opt sunt deținute de o companie rusă (VS Energy International), inclusiv companii de distribuție de energie.

Întreruperile furnizorilor de electricitate, ca urmare a pierderii controlului regiunilor carbonifere, au determinat Ucraina să importe energie electrică din Federația Rusă pentru a-și completa deficitul estimat de 10%. Faptul că firmele din Rusia dețin controlul a 30% dintre companiile regionale de distribuție de energie electrică ale Ucrainei și exportă energie electrică către aceasta, statul rus continuă să joace un rol important în acest sector.

Referitor la gazele naturale, Kievul cumpără această resursă prin inversarea fluxului din Slovacia. În luna februarie 2015, premierul ucrainean a anunțat că Ucraina va împrumuta 1 miliard de dolari pentru a-și crea rezerve de petrol și gaze naturale. Cu toate acestea, statul ucrainean va continua să depindă de Federația Rusă, pentru faptul că atât Slovacia, Polonia cât și Ungaria nu au capacități de a furniza necesarul de gaze naturale pentru a completa rezervele de iarnă ale Ucrainei.

În aceste condiții, apreciem că Federația Rusă va rămâne un actor important atât pentru sectorul energetic căt și pentru sectorul bancar al statului ucrainean.

De asemenea, Rusia va continua să folosească filialele firmelor ruse pentru a menține influența asupra economiei afectate de situația actuală.

În pofida acestor măsuri, vulnerabilitățile economice ale Federației Ruse față de Occident persistă și vor avea un impact major asupra modului în care statul rus își va exercita influența asupra Ucrainei. Toate aceste motive pot oferi o nouă viziune asupra încercărilor de a ține sub control comportamentul Federației Ruse și de a schimba relațiile energetice în Europa. În acest sens, sancțiunile impuse asupra sectorului energetic nu reprezintă o viziune viitoare și nici nu securizează sectorul energetic. Trebuie depuse eforturi de separare a conflictului de riscurile din sectorul energetic. Eforturile ar trebui să fie canalizate spre reformarea economiei ucriniene și îmbunătățirea gestionării acestui sector. De asemenea este necesar să fie implementat un program de reformare a sistemului de stabilire a prețurilor la energie astfel încât economia să devină competitivă pe piața globală.

O altă măsură de ieșire din acest impas o reprezintă reeșalonarea datoriei Ucrainei pentru gazele naturale. Aceasta trebuie să se facă pe termen lung, astfel încât, statul să se poată redresa din punct de vedere economic. Toate aceste acțiuni ar putea conduce la soluționarea problemelor care au afectat afacerile europene din sectorul energetic și totodată ar aduce îmbunătățiri în gestionarea sectorului energetic al Ucrainei.

La începutul acestui an, Federația Rusă s-a confruntat cu un declin economic major, și este posibil ca economia acestui stat să intre în recesiune pentru a doua oară într-un interval foarte scurt de timp. Acest declin economic se bazează pe anumiți indicatori economici, astfel, în luna ianuarie Banca Mondială a preconizat o reducere a PIB-ului pentru 2015 de la 0,7% la -2,9%. De asemenea, într-un sondaj realizat de Banca Centrală a Rusiei se arată că în decembrie 2014, aproximativ 48% dintre cetățenii ruși sunt afectați de deprecierea monedei naționale, iar 62 % nu mai au încerdere în această monedă.

Conflictul din Ucraina, dar și criza dintre Federația Rusă și Occident a făcut ca investițiile străine directe să fie reduse cu jumătate, iar sancțiunile impuse de către Occident au limitat băncile și companiile ruse la creditele externe. Este posibil ca toate aceste probleme să oblige statul rus să regândească bugetul pentru anul 2015. În acest sens, ministerul de finanțe și cel economic au solicitat o reducere cu 10% a bugetului la nivelul tuturor sectoarelor mai puțin bugetul apărării. Această reducere la nivelul sectoarelor bugetare ar fi o acțiune extremă, dar nu va plasa economia rusă într-o situație critică. Totuși, această reducere de buget va afecta sistemul de sănătate, astfel, spitalele și clinicile medicale vor fi închise, iar 7000 de medici vor rămâne fără locuri de muncă.

Reformele structurale din învățământ vor fi și ele afectate, iar sume importante din fondul de pensii vor fi folosite pentru a acoperi deficitul bugetar și pentru a sprijini economia în anul 2015. În acest context, populația rusă acuză Occidentul de marginalizarea Federației Ruse pe scena internațională precum și pentru amenințările la adresa securității naționale.

Deși, Moscova contribuie cu fonduri pentru firmele de stat precum Băncile VTB, Seberbank și Gazpombank, totuși, sistemul bancar de stat, dar și cel particular sunt afectate de sancțiunile impuse de Occident.

Împrumuturile mari, dar și scadențele pe termen sunt scurt efectuate de sectorul bancar rusesc, face ca Moscova să fie nevoită să facă o selecție și să aleagă firme cărora le va acorda asistență.

În pofida scăderii activității economice și a sancțiunilor impuse, Gazprom s-a bucurat de o stabilitate financiară, stabilitate care cu cât criza din Ucraina și sancțiunile vor fi de lungă durată cu atât mai dificil va fi pentru această companie să-și mențină prosperitatea economică. De exemplu, pentru anul 2015 bugetul nu acoperă proiectele strategice planificate și nici nu justifică prețul scăzut al petrolului care afectează implicit și prețul la gazele naturale.

Specialiștii consideră că în condițiile în care Federația Rusă nu reușește să depășească aceste probleme economice și financiare, ar fi posibilă o diminuare a presiunilor cu care se confruntă. Aceste considerente se bazează pe faptul că în luna iulie 2015 expiră sancțiunile impuse statului rus, iar pentru extinderea acestora presupune votul unanim al tuturor statelor membre ale UE, deziderat puțin probabil de atins în condițiile în care unele state membre UE susțin ridicarea sancțiunilor.

Problemele economice ale Federației Ruse conduc la fluctuații ale cursului valutar și pattern-uri comerciale anormale creând dificultăți ce amenință să îi submineze poziția în viitor.

În concluzie, apreciem că toate aceste probleme de ordin economic vor fi evidente în Balcani, acolo unde Federația Rusă și UE se află într-o competiție pentru influență.

3.2.8. EFECTELE CRIZEI DIN UCRAINA ASUPRA REGIUNII

Germania

Criza financiară din Europa care a condus la amplificarea naționalismului, atât la modul în care acționează națiunile, cât și maniera de gândire a cetățenilor, dar și conflictul din Ucraina au transformat Germania. Această criză financiară care durează de aproape șapte ani a încetat să mai fie o problemă strict economică, iar în prezent s-a transformat într-o criză politică.

Rolul Germaniei în criza din Ucraina este acela de a nu permite problemelor politice să se transforme în probleme militare. În acest sens, Germania încearcă să păstreze unitatea UE, dar în același timp transmite celorlalte state că nu va suporta povara menținerii acestei unități.

În opinia analiștilor de la Stratfor, criza europeană și criza ucraineană au unele trăsături comune. Argumentul este acela că în Europa, Germania are un rol de conducere de tip agresiv pe când în Ucraina rolul de conducere este mai degrabă de conciliere. În ambele situații Germania a fost forțată de împrejurări să-și asume roluri de lider, situație care nu este deloc confortabilă în relațiile cu statele Europene.

Trecutul istoric al Germaniei o determină să adopte o poziție conciliantă în ceea ce privește criza din Ucraina. Cu toate acestea ea a avut un rol semnificativ în îndepărtarea de la putere a regimului Ianukovici, dar și în negocierea unui acord între Ucraina și UE. În acest sens, Germania a adoptat o politică contradictorie, deși a susținut mișcarea împotriva Federației Ruse și a oferit sprijin impunerii de sancțiuni, aceasta nedorind ca situația politică să se transforme în una militară.

Rolul său în criza din Ucraina este acela de a detensiona situația creată în această regiune, prin monitorizarea respectării celor două acorduri Minsk I și Minsk II de către părțile aflate în conflict, ultimul fiind încheiat în luna februarie 2015.

Bulgaria

Poziția geografică a Bulgariei, dar și relațiile cu UE și legăturile tradiționale cu Rusia, au făcut ca acest stat să devină un punct central al strategiei Moscovei în zona Balcanică.

Dezvoltarea relațiilor economice dintre Bulgaria și Rusia au influențat procesul decizional în cadrul UE în probleme precum impunerea de sancțiuni în domeniul energetic. Potrivit Băncii Naționale a Bulgariei, investițiile străine în anul 2014 au fost de aproximativ 800 de milione euro, investiții ce au venit de la companiile rusești Lukoil și Gazprom.

Pentru a-și consolida și mai mult poziția în Balcani, Federația Rusă a investit foarte mult în construirea gazoductului South Stream. Prin construcția acestui gazoduct Rusia ofera locuri de muncă și investiții majore în această zonă. Cu toate acestea, în decembrie 2014, președintele rus Vladimir Putin, a anuțat că renunță la proiect, preferând să construiască o magistrală către Turcia. Renunțarea la acest proiect a însemnat un regres pentru Rusia în regiunea Balcanilor.

Cu toate acestea, politica externă a Bulgariei este orientată către UE și NATO. Această orientare are ca scop stimularea dezvoltării economiei prin sprijinul financiar din partea UE și garantarea securității naționale a statului prin aderarea la Alianța Nord Atlantică. Deși a existat un consens al partidelor politice în privința aderării la UE (2007), nu același lucru se poate spune despre aderarea la NATO (2004), acesta fiind controversată de o parte a instituțiilor politice bulgare, considerând că relațiile pe termen lung cu Federația Rusă ar fi afectate.

După aderare, UE a devenit cel mai important partener comercial, astfel Germania și Italia beneficiază de 12% din exporturile sale, în timp ce, România și Grecia se află în primele cinci locuri.

În perioada 2014-2020, UE urmează să aloce Bulgariei peste 7 miliarede de euro din fondul de Politici de Coeziune și 2 miliarde de euro pentru dezvoltare rurală. Aceste sume ar putea fi atrase în condițiile în care ar fi reduse obstacolele birocratice și managementul defectuos.

În plan extern, principala provocare a Bulgariei după încheierea Războiului Rece a fost definirea relațiilor cu Federația Rusă, chiar dacă aceasta se confruntă cu un haos intern. Legăturile culturale și istorice precum și afacerile elitelor bulgare au conexiuni cu Moscova, legături ce datează încă din perioada comunistă.

Criza energetică din Ucraina (2009) a afectat economia Bulgariei, deoarece, aceasta depinde în totaliatate de gazele naturale rusești. Astfel, Lukoil deține singura rafinărie din această țară, ea fiind proiectată să proceseze numai țițeiul rusesc.

Relațiile dintre cele două țări a făcut ca Moscova să profite pentru a-și spori influența asupra afacerilor în UE. Așa se explică sprijinul acordat de Sofia pentru gazoductul South Stream, proiect care contravine celui de al Treilea Pachet Energetic al UE. Oficialii din Bulgaria și-au exprimat sprijinul pentru acest proiect, care ar fi atras investiții și ar fi creat lacuri de muncă.

Cu toate acestea, Bulgaria este preocupată de criza din Ucraina precum și de evoluțiile stării de securitate din regiunea Mării Negre, aceasta participând la exercițiile navale alături de forțele Alianței Nord Atlantice. Situația actuală explică acțiunile contradictorii ale Bulgariei, care ocilează între susținerea proiectului gazoductului South Stream și solicitarea Alianței de a menține o prezență puternică în Europa Centrală și de Est.

În consecință, Bulgaria se va baza pe NATO pentru asigurarea securității și pe UE pentru finanțare, în același timp încercând să nu se îndepărteze de Federația Rusă.

Ungaria

Anul 2014 a fost unul dificil pentru guvernul ungar. Astfel, în luna octombrie a avut loc o demonstrație la care au participat aproximativ 100 000 de persoane pentru a anula planul de introducere a unei taxe de utilizare a internetului. De asemenea, au existat demonstrații ale profesorilor pentru a respinge reformele din educație, precum și ale oponenților planului autorităților de a naționaliza fondurile rămase disponibile în sistemul privat de pensii. Sindicatele au protestat față de planurile guvernului privind eliminarea progresivă a schemei de pensionare anticipată și de creșterea taxelor la tichetele de masă ale muncitorilor.

În anul 2015, bugetul include o sporire a taxelor pentru companiile care comercializează alimente, cât și o schimbare de la o valoare unică de impozitare la una progresivă.

La nivel internațional, relațiile Ungariei cu SUA vor continua să fie tensionate datorită acuzațiilor de corupție la nivel intern. În luna octombrie 2014, guvernul SUA a introdus interdicții de călătorie pentru șase oficiali unguri, majoritatea dintre ei desfășurând activități pentru Administrația Națională pentru Impozite și Taxe Vamale. Poziția Ungariei în această problemă este aceea că, SUA nu are suficiente dovezi pentru a susține acuzațiile de corupție utilizate cu scopul de a justifica interdicțiile. În opinia guvernului ungar, consideră că SUA se folosește de cazurile de pretinsă corupție drept instrument pentru a exercita presiuni asupra Ungariei în continuarea de politici europene comune privind sancțiunile împotriva Federației Ruse. În consecință, SUA sunt preocupate de apropierea recentă a Ungariei de Rusia și de planurile comune privind extinderea centralei nucleare de la Pecs, precum și de susținerea proiectului de construire a gazoductului „South Stream”.

În ceea ce privește relațiile cu UE, acestea sunt la fel de complicate. Ungaria va trebui să-și gestioneze relațiile din ce în ce mai distante față de UE, care survin într-o perioadă caracterizată de incertitudine tot mai mare în privința acțiunilor viitoare ale Rusiei. De asemenea, la nivel internațional trebuie să depună eforturi pentru a-și menține actualele politici fără a se îndepărta în totalitate de aliații occidentali. În eventualitatea în care va fi suspendat proiectul „South Stream”, Ungaria va trebui să coopereze cu alți actori regionali pentru a-și diversifica sursele de furnizare de energie.

Referitor la criza din Ucraina, Budapesta a încercat să realizeze un echilibru între Federația Rusă și Alanța Nord Atlantică. Această poziție a fost parte a strategiei extinse de realizare a unui echilibru între o UE fragmentată la Vest și o Rusie mult mai fermă la Est, concomitent cu sporirea controlului național asupra economiei ungare.

Republica Moldova

Republica Moldova a devenit parte a competiției geostrategice dintre Bruxelles și Moscova, cea din urmă fiind hotărâtă să nu permită acestei țări să iasă din sfera sa de influență.

Acordul de asociere a Republicii Moldova cu UE, inițiat la Summit-ul Parteneriatului Estic de la Vilnius (2013), dar și decizia adoptată în aprilie 2014 de UE privind liberarizarea vizelor pentru aproape 3 milioane de cetățeni, a făcut ca partidele pro-occidentale să fie tot mai interesate în a contracara influența Federației Ruse. Pentru faptul că Republica Moldova a semnat Acordul de Asociere cu UE, Moscova a interzis importurile de vinuri, carne și legume, totodată a amenințat că vor întrerupe furnizarea de resurse energetice.

În condițiile în care ar exista disponibilitate politică, aceste măsuri impuse de Rusia ar putea fi înlăturate de acordurile comerciale cu UE care trebuie să ofere reformatorilor imboldul de a efectua schimburi structurale în plan economic.

O altă problemă cu care se confruntă Moldova o reprezintă Autoproclamata Republică Transnistreană unde liderii sunt sprijiniți de partea rusă, dar și de Găgăuzia, regiune aflată în sud-estul republicii. Această regiune este locuită de aproape 200 000 de persoane vorbitoare de limba turcică, cu orientare către Federația Rusă care a sprijinit solitările privind autonomia sau chiar independența față de Republica Moldova.

În urma referendumului din luna februarie 2014, aproximativ 97% din minoritatea găgăuză a votat împotriva stabilirii unor relații între Moldova și UE, și 98,4% dintre aceștia s-au declarat în favoarea integrării Republicii Moldova în Uniunea Vamală condusă de Rusia.

Sistemul politic, noul guvern, alegerile locale din iulie 2015 și alegerile prezidențiale din 2016 din Republica Moldova sunt preocupări importante ce trebuie să fie în atenția Chișinăului.

3.2.9. EFECTELE CRIZEI DIN UCRAINA ASUPRA STATELOR DIN

ASIA CENTRALĂ

În contextul crizei din Ucraina, statele din Asia Centrală resimt și ele efecte negative semnificative, chiar dacă din punct de vedere geografic sunt situate la distanță față de Europa. Această depărtare de ordin geografic și culural a Asiei Centrale de Europa a condus la izolarea regiunii de confruntarea dintre Rusia și Occident în Ucraina, Republica Moldova, Georgia și Caucaz.

Deși cele cinci state central-asiatice nu au sisteme politice și resurse uniforme, aceasta presupune că disputa dintre Federația Rusă și Occident a avut o influență diferită pentru fiecare dintre ele.

Kazahstan

Este cea mai mare țară din Asia Centrală și are o economie integrată cu Federația Rusă datorită statutului de membru al Uniunii Vamale. În acest context, Kazahstanul este afectat puternic ca urmare a declinului economiei ruse prin faptul că moneda sa (tange) depinde de rubla rusească, aceasta devalorizându-se cu aproximativ 20% în anul 2014. Totuși, statutul său de mare producător de petrol și gaze i-a consolidat legăturile atât cu Occidentul cât și cu R.P. China.

În acest an, Kazahstanul urmează să se alăture Uniunii Economice Eurasiatice (uniune creată ca alternativă la blocurile occidentale, inclusiv UE și NATO), unde participă în mod voluntar la acest efort.

Situația actuală din estul Ucrainei a făcut ca statul Kazah să-și consolideze legăturile cu Federația Rusă în domeniul militar și cel al securității, prin intermediul Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC), promovat de Moscova.

Kârgâzstan

Este afectată puternic de conflictul din Ucraina prin faptul că fondurile cetățenilor Kârgâzi, care desfășoară activități în Rusia, reprezintă aproximativ 30% din PIB-ul acestui stat, iar migrația suferă de pe urma efectelor de stagnare a economiei ruse. Ca și Kazahstanul, acest stat și-a anunțat planul de aderare la Uniunea Vamală (2015), motivată de situația precară a economiei care este dependentă de subvențiile și asistența financiară rusă. În consecință, Moscova a anunțat că va oferi un ajutor economic în valoare de 500 milioame de dolari pentru a contracara consecințele negative pe care Kârgâzsatul le va avea în momentul accederii la Uniunea Vamală.

Tadjikistan

La fel ca și celelalte două state este dependentă de fondurile transmise în țară de muncitorii imigranți din Federația Rusă, aceste contribuții reperezentând peste 40% din PIB. Ca și Ucraina, Tadjikistanul s-a confruntat cu dificultăți în menținerea suveranității asupra zonei estice unde au loc violențe. Pentru a menține integritatea teritorială, Tadjikistanul a solicitat sprijinul Rusiei, în prezent existând 6000 de militari ruși în țară. Pe viitor, datorită graniței cu Afganistanul, este posibil ca numărul acestora să fie mult mai mare.

Turkmenistan

Turkmenistan, stat care înainte de 1990 a făcut parte din U.R.S.S. s-a confruntat cu o depreciere a monedei naționate (manat), iar în prezent se confruntă cu presiuni economice în creștere. Aceste aspecte interne vor determina autoritățile turkmene să fie mai precaute în ceea ce privește politica externă.

Poziția sa diferită față de statele vecine din Asia Centrală, dar și statutul său de mare producător și exportator de gaze naturale (peste 40 de miliarde de mc) a făcut ca acest stat să aibă o poziție diferită față de Federația Rusă.

Suprafața relativ mică a acestui stat, populația (aproximativ 5 milioane de locuitori), precum și caracteristicile sale geografice (preponderant zone deșertice), au determinat concentrarea populației de-a lungul celor două râuri importante ale țării, fapt, ce a permis guvernului să mențină mai eficient sub control nemulțumirile publice comparative cu celelalte state vecine.

Cu toate acestea, statul Turkmen s-a confruntat cu presiuni economice severe pe fondul scăderii prețurilor pentru energie, dar și ca urmare a sancțiunilor impuse Federației Ruse. În acest context, statul rus a anunțat planuri de reducere a importurilor de gaze naturale pentru anul 2015.

Pe fondul climatului economic nefavorabil este posibil să apară repercursiuni asupra politicii sale externe. UE a încercat să atragă Turkmenistaul și Azerbaidjanul, pentru a participa la unele proiecte în domeniul energiei, (de exemplu Coridorul Sudic, inclusiv conducta Trans-Caspică), pentru a reduce astfel dependența Europei de energia din Federația Rusă.

În acest sens, statul Turkmen a participat la mai multe întâlniri cu reprezentanți ai UE, Turciei și Azerbaidjanului în vederea susținerii acestor proiecte, dar de fiecare dată Federația Rusă a blocat construirea conductei, invocând dispute juridice și maritime în privința Mării Caspice, păstrând astfel influența asupra acestui stat.

Deși riscul crescut de instabilitate din Turkmenistan nu amenință guvernul, acesta va acționa prudent la nivelul politicii externe, diminuând pentru moment perspectivele participării în proiectele energetice ale Coridorului Sudic.

În contextul actual, acest stat este preocupat de potențiala amenințare la nivelul securității reprezentată de Federația Rusă, iar pe viitor probabil va evita implementarea acestui proiect.

Uzbekistanul

Independența din sectorul energetic, dar și cel al agriculturii a făcut ca politica sa externă să fie una izolată față de Rusia și de Occident. Acest stat a decis să nu adere la Uniunea Vamală.

Organizația Tratatului de Scuritate Colectivă (OTSC) a fost în mare măsură, inactivă până când Uzbekistanul, care a absentat în perioada 1999-2006, a revenit în cadrul acestei organizații. Rusia a încercat să construiască acest tratat ca pe o organizație de securitate regională, pentru consolidarea propriei influențe în fostul spațiu sovietic și limitarea prezenței americane în regiune.

În pofida unui succes modest al acestei organizați privind cooperarea regională, Asia Centrală rămâne singurul loc din Comunitatea Statelor Independente (CSI) unde Rusia poate conduce cu succes cooperarea în cadrul OTSC.

3.2.10. MISIUNEA OSCE ÎN UCRAINA

Începând cu luna septembrie 2014, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) a participt la misiunea de monitorizare privind respectarea acordului pentru încetarea focului din zona de est a Ucrainei (Donbas). Această misiune presupune modul în care forțele armate ucrainene și rebelii pro-ruși din Donețk și Lugansk respectă acordul de încetare a focului, cunoscut sub numele de Minsk I și Minsk II. La această acțiune au participat atât guvernul rus cât și cel ucrainean având ca obiectiv încheiera conflictului din această parte a Ucrainei.

Din punct de vederea al Federației Ruse, acest acord ar fi putut fi o opurtunitate în vederea ridicării sancțiunilor impuse de Occident, demers susținut de altfel și de unele state din cadrul UE. Cu toate acestea, acordul de încetare a focului (Minsk I, Minsk II) a creat un impas pentru o parte din guvernele europene.

În raportul misiunii OSCE privind monitorizarea se arată că, nivelul violențelor a fost în scădere, au fost realizate schimburi de prizioneri, iar organizațiile internaționale au sprijinit umanitar populația din zonele afectate de conflict. Pe fondul acestor progrese, este posibil ca o parte din guvernele UE să fie tentate de a ridica sancțiunile, însă pentru alți lideri europeni, impunerea de sancțiuni sunt încă valide și datorită anexării Crimeei precum și invadării unor zone din estul Ucrainei.

În ceea ce privește monitorizarea de către OSCE, aceasta s-a confruntat cu două probleme: prima se referă la lipsa de echipament, personal și alte mijloace adecvate pentru această misiune, iar a doua se referă la faptul că acordul de încetare a focului a permis Rusiei o oportunitate pentru a-și consolida status quo-ul într-o manieră în care ar putea transforma Donbas într-un conflict înghețat.

În prezent misiunea OSCE dispune de aproximativ 200 de observatori internaționali. Pe lângă numărul redus de observatori, misiunea se confruntă cu sprijinul financiar redus din partea membrilor OSCE, cât și cu numărul redus de vehicule blindate, necesare desfășurării misiunii în deplină securitate.

Pe fondul acestor neajunsuri, rebelii pro-ruși au dispus de timpul necesar pentru a-și consolida controlul asupra părții de Est a zonei tampon prin stabilirea unor linii de demarcație în consens. În concluzie, cel puțin până în prezent, misiunea de monitorizare a OSCE a fost în mod cert în dezavantaj.

CONCLUZII

Evoluțiile în plan international, precum și necesitatea identificării unor mecanisme de analiză a situațiilor de criză și conflict în relațiile inernaționale care să poată prezenta un punct de plecare în abordarea acestora, lucrarea își propune să găsească acel mecanism de analiză suficient de complex încât să fie aplicabil mai multor situații.

Scopul demersului științific este strict acela de a identifica unele mecanisme care ar putea oferi o analiză pertinentă în demersurile ulterioare ale evenimentelor aflate în desfășurare atât în Ucraina cât și în Orientul Mijlociu, astfel încât specialiștii în domeniu să dispună de un instrument de analiză capabil să ofere o imagine de ansamblu asupra crizei din regiunile menționate.

În ultima perioadă, mediul actual de securitate a evoluat într-o direcție în care crizele au căpătat o importanță aparte ca urmare a imactului pe care îl au asupra securității în regiunea în care se manifestă.

Evenimentele din Ucraina, dar și cele din Orientul Mijlociu au evidențiat principalele provocări la adresa securității internaționale. Crizele s-au declanșat și manifestat cu precădere în interiorul granițelor statelor, făcând tot mai reduse războaiele între actori internaționali statali, astfel că identificarea unor astfel de instrumente devine mai mult decât necesară.

În primul capitol al lucrării au fost tratate aspecte privind definirea conceptelor de criză și conflict în relațiile internaționale contemporane, tipologia acestora, precum și aspectele generale privind managementul crizelor.

Definirea, tipologia și explicarea anumitor faze ale crizei și conflictului au avut ca scop aprofundarea acelor elemente care pot duce la declanșarea unei crize, precum și la domeniul în care acestea se pot manifesta, scopul fiind dobândirea acelor elemente teoretice care să ne sprijine în realizarea unei analize pertinente a situațiilor de criză.

Înțelegerea acestor situații, caracterizate de complexitatea și pericolul pe care îl generează asupra securității în general, regional sau chiar global ca urmare a efectelor globalizării, devine impetuos necesar pentru actorii internaționali ai timpurilor noastre.

Preocuparea pentru crizele sociale, politice, economice, militare etc., este justificată de gradul de periculozitate pe care îl prezintă. Orice criză decurge dintr-o situație socială critică ce exercită presiuni asupra relațiilor și acțiunilor sociale, legate de obicei de problema puterii, ceea ce conduce pentru rezolvarea problemei la violență.

Principalele crize ale începutului de mileniu își au originea în efectul de Război Rece și starea de dezordine care s-a instalat după încheierea acestuia.

Deși crearea unei noi ordini internaționale a început și se derulează cu rapiditate, lărgirea NATO și UE creând premise mai bune atât pentru securitate cât și pentru mai buna gestionare a crizelor, acestea continuă să prolifereze. Cele mai grave crize sunt cele generate de atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 asupra SUA și riposta dată prin declanșarea războiului împotriva terorismului. De asemenea, crize există în multe zone ale lumii, precum: Orientul Mijlociu și Apropiat, Africa de Nord, spațiul ex-sovietic, Balcani, Asia de Sud și Sud-Est etc.

Trebuie menționat că aceste crize nu afectează numai țările sau zonele în cauză, ci toate statele lumii într-o formă sau alta. În consecință, este necesar un management adecvat pentru gestionarea acestora și realizarea unei noi stabilități.

Puncte importante de pornire pe calea aplicării unor măsuri eficiente, pot fi oferite de maturizarea și obiectivizarea prevenirii și managementului crizelor pe calea elaborării și aplicării unor standarde general acceptate. Atunci când managementul crizelor a părăsit terenul abordărilor cu un caracter general s-a adresat – nu întotdeauna cu succesul scontat – unor situații conflictuale deschise, concrete.

Managementul crizelor a devenit o componentă importantă a strategiilor organismelor cu preocupări în domeniul securității, în special a ONU, NATO, UE și OSCE. În acest cadru, acțiunilor militare speciale care dau conținut managementului crizelor – intervenții de menținere a păcii și de restabilire sau impunere a păcii – li se adaugă sprijinul politico-diplomatic acordat părților implicate pentru soluționarea conflictelor, asistența umanitară, ajutorul pentru normalizarea vieții sociale, etc.

Acțiunile ce se cer a fi întreprinse pentru prevenirea și managementul crizelor, trebuie circumscrise unui cadru organizatoric coerent, eficient și în concordanță cu structurile și mecanismele internaționale, astfel încât să fie posibilă aplicarea integrală a acestei concepții prin măsuri practice în consecințe.

De asemenea, necesitatea unei abordări mai umane a securității este susținută de pericolul pe care îl prezintă asupra omenirii armele de distrugere în masă, în special armele nucleare, însăși numele lor reflectă scopul și sarcina lor, dacă ar fi folosite vreodată.

Privind înainte, vedem că riscurile reale, ca epuizarea resurselor, în special criza apei potabile, cât și formele serioase de degradare a mediului, pot spori conflictele sociale și politice într-un mod imprevizibil, dar foarte periculos. Aceste sarcini noi ale securității necesită o reflectare creativă și o adaptare a metodelor noastre tradiționale pentru a satisface mai bine cerințele acestui început de mileniu.

Abordarea dinamică a situațiilor conflictuale subliniază importanța de a stabili un dialog între părți. De asemenea sunt foarte importante măsurile de construire a încrederii, nu numai în domeniul militar, ci și în sferele sociale, culturale sau economice. Aceste măsuri se pot dovedi cruciale pentru modificarea dinamicii crizelor. Conferințele și măsurile de creștere a încrederii sunt în cea mai mare parte multilaterale și acordă un loc important mediatorilor.

Referitor la abordarea generală a managementului crizelor, am considerat că poate fi util mediului academic în general, scopul fiind pregătirea acelor personae care studiază în domeniu și care vor contribui la gestionarea cu success a crizelor și conflictelor.

Înainte de criza din Ucraina, mulți dintre noi am fi fost tentați să afirmăm că este puțin probabil ca țara noastră să traverseze într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat situații care să pună în pericol valorile fundamentale, însă în actualul context international, este de preferat ca România să se bazeze pe un nucleu de specialiști în domeniu capabili să gestioneze orice tip de criză care ar putea amenința stabilitatea și securitatea statului.

În capitolele doi și trei ne-am propus să facem trecerea dinspre partea teoretică a situațiilor de criză și conflict către partea practică, în sensul de a prezenta crizele și conflictele din Orientul Mijlociu și Ucraina.

În cele două capitole am evidențiat acele elemente necesare continuării studiilor, întru-cât evenimentele sunt în plină desfășurare și încă nu cunoaștem care va fi finalul acestora, considerând că prin aceasta vom aduce un plus valoare studiilor în domeniu.

Realizarea unei analize pe baza celor prezentate în lucrare oferă informații importante nu numai într-o situație în care se încearcă înțelegerea crizei la un moment dat, ci poate reprezenta un instrument de analiză util chiar și în perioada de evoluțe a evenimentelor, adică în etapa în care acestea se află în desfășurare.

Prin complexitatea fenomenului abordat, acesta poate reprezenta un avantaj atât pentru organizațiile internaționale cu activitate în domeniu, cât și pentru structurile organismelor din interiorul statelor interesate în evoluțiile din apropierea granițelor lor sau în zonele în care acestea au interese strategice.

Abordarea crizelor și conflictelor internațioale într-o manieră aplicativă care să ofere oportunitatea relaizării unor analize concrete, poate reprezenta un exercițiu util atât pentru mediul universal academic, cât și cel neguvernamental.

BIBLIOGRAFIE

Lucrări de autor:

Resurse bibliografice pe INTERNET

*** http://ancienthistory.about.eom/od/syria/qt/l 10607Syria.htm

*** http://asianhistory.about.com/od/iran/p/assassinsprofile.htm

*** http://www.cogitus.ro/politica/siria-o-tara-pe-calea-spre-razboiul-civil

***http://:www.columbia.edu/-hauben/Raport of Arab League Observer Mission.pdf

***http://www.ft.eom/cms/s/0/86e3f28e-be3a-lIe2-bb35-00144feab7de.html#axzz2ZusXlSFY

*** http://dtic.mil/doctrine/jel/doddic/data/e/01830.html.

*** http://nato./int/cps/en/natilive/official_text_68650.htm.

*** http://www.nato.int/docu/stanag/aap006/AAP-6-2006.pdf.

***http://www.ndu.edu.lb/lerc/resources/French%20Mandate%20for%20Syria%20and%20the%20Lebanon.pdf

*** http://www.polgeonow.com

*** http://www.puterea.ro/ultima_ora/liga_araba_exclude_siria-30600.html

*** http://www.time.com/world/article/0.8599,2060788,00.html

*** http://www.un.org..

*** http://en.wikipedia.org//List_of_cities_by_time_of_continuous_habitation

*** https://en.wikipedia.org/wiki/Paul_the_Apostle

*** http://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_Syria

***http://www.whitehouse.gov./issues/homeland-security

***BARBU, Mircea, „Statul Islamic-cea mai bogată organizație teroristă din lume. În spatele ideologiei se ascunde o avere impresionantă”, 8 iulie 2014 http://adevărul.ro/international/in-lume/statul-islamic-cea-mai-bogata-organizatie-terorista-In-spatele-ideologiei-ascunde-avere-impresionanta, accesat la data de 25 august 2014

*** KEYMAN Fuat E, , Globalization, Modernity and Democracy, în Turkish Foreing Policy 2009 and Beyond, http://sam.gov.re/wpontent/upload/2011/12/efuat_keyman.pdf., consultat la date de 19 noiembrie 2014

*** GRUMAZ Alexandru, Un nou stat islamic în Orientul Mijlociu, Adevărul, consultat la data de 20 noiembrie 2014

*** GLODEANU Antonio Statul Islamic îi alungă pe creștinii irakieni: „Vă convertiți la Islam sau muriți”, Adevărul, consultat la data de 21 noiembrie 2014

*** DUMITRU Elena, Al-Qaeda se dezice de SIIL, califatul și conducătorul său. Ideologii al-Qaeda spun că noul stat Islamic din Irak încalcă legile sharia și este deviant, http://adevarul.ro/international/in-lume/al-qaeda-dezice-siis-califatul-conducatorul-sau-ideologii-al-qaeda-spun-noul-stat-islamic-incalca-legile-sharia-deviant_53be5afb0d133766a84c5301/index.html10 iulie 2014, accesat la data de 21 septembrie 2014

*** KELLEY Michael B., One Big Question Surrounds The Murder Of US Journalist James Foley By ISIS, Business Insider, consultat la data de 16 noiembrie 2014

*** MARIN Viorica, „Jihadiștii vor să-și extindă califatul până în Balcani, inclusiv în România” Adevărul, 30 iunie 2014, http://adevarul.ro/ internațional/în-lume/, accesat la data de 17 octombrie 2014

*** NAFEEZ, Ahmed, „ intervention plan fueledby oil interests, not chemical weapon concerns”, The Guardian, 30 august 2013, accesat la data de 15 decembrie 2014

*** RADU, Cătălin, Turcia noul pivot geopolitic din Orientul Mijlociu; Foring Policy 2009, România, octombrie 2011

*** RUSU, Diana, „Bătălia pentru Bagdad. SUA și Iran, pregătite să se implice militar”, în Adevărul, http://adevarul.ro/ internațional/în-lume/Irak:, 15 iunie 2014, accesat la data de 18 noiembrie 2014

*** VIDU, Valentin, „Gruparea Stat Islamic este organizată ca un adevărat stat. Cine sunt conducătorii grupului terrorist”, Mediafax, 11 noiembrie 2014, accesat la data de 10 octombrie 2014

*** WITHNALL, , crisis: Isis changes name and declares its territories a new Islamic state with restoration of caliphate in , The Independent, consultat la data de 21 noiembrie 2014

*** http://adevărul.ro/internațional/europa/Opt membri ai grupării teroriste SIIL, arestați în Spania, 16 iunie 2014, Mediafax, Adevărul;

*** http://independent.co.uk//news/world/midlle-est/ crisis: Isis changes name and declares its territories a new Islamic state with 'restoration of caliphate' in . The Independent, consultat la data de 14 septembrie 2014

*** http://odatv.com/n.php/, Reyhanlı saldırısını El Kaide üstlendi, consultat la data de 14 septembrie 2014

*** http://mediafax.ro/externe/ Cine sunt rebelii din SIIL, gruparea radicală ce luptă în Irak și Siria, Iuliana Enache, Mediafax, consultat la data de 10 octombrie 2014

*** http://mediafax.ro/externe/ „Statul” din spatele Statului Islamic, Valentin Vidu, Mediafax, consultat la data de 13 noiembrie 2014

*** http://adevarul.ro/ internațional/în-lume/Irak: Bătălia pentru . SUA și Iran, pregătite să se implice militar, 15 iunie 2014, Diana Rusu, Adevărul, consultat la data de 17 octombrie 2014

*** http://adevarul.ro/ internațional/în-lume/Jihadiștii vor să-și extindă califatul până în Balcani, inclusiv în România, 30 iunie 2014, Viorica Marin, Adevărul, consultat la data de 17 octombrie 2014

*** http://adevarul.ro/internațional/statele-unite/ SUA au trimis trupe speciale în Siria pentru a-l salva pe jurnalistul decapitat, însă misiunea a eșuat, consultat la data de 19 octombrie 2014

*** http://unimedia.info/știri/Statul Islamic a creat prima sa provincie în teritoriile ocupate din Siria și Irak, consultat la data de 20 octombrie 2014

*** http://www.thenational.ae/Hassan, Hassan Political reform in will stem the rise of Islamists. The National, consultat la data de 17 noiembrie 2014

*** http:// news.siteintelgroup,com/Jihadist-News, ISIS Spokesman Declares Caliphate, Rebrands Group as Islamic Satate, html, consultat la data de 21 noiembrie 2014

*** http:www.stratfor.com/Analysis, consultat permanent în perioada 2014 și 2015

***http://nationalininterest.org/feature/beware-the-sirian-song-ISIS,Geneive Abdo, Lulwa Rizkallah, consultat la data de 14 noiembrie 2014

***http://nationalininterest.org/feature/beware-the-sirien-song-ISIS,Geneive Abdo, Lulwa Rizkallah, consultat la data de 17 noiembrie 2014

*** http://ro.wikipedia.org/wiki/Statul Islamic, consultat la data de 21 august 2014

***http://adevărul.ro/international/foring-policy/profilul-grupării-isil-siimplicatiile-regiune, consultat la data de 25 august 2014

***http://adevărul.ro/internațional/in-lume/statul-islamic-cea-mai-bogată-organizație-teroristă-In-spatele-ideologiei-ascunde-avere-impresionanta, consultat la data de 25 august 2014

*** http:// mediaromtv.ro/statul-islamic, consultat la data de 26 august 2014

***http://www.mediafax.ro/externe/analiza-gruparea-stat-islamic-regele-arabiei-saudite-averitzează-occidentul-vin-teroriștii-99431.html, consultat la data de 10 octombrie 2014

GLOSAR CU ABREVIERI

Anexa nr. 1

SIRIA – PREZENTARE GENERALĂ

Denumirea oficială: Republica Arabă Siriană.

Poziționare georgrafică: Situată în Orientul Mijlociu, Siria are deschidere la Marea Mediternă și se învecinează cu: Irak, Israel, Iordania, Liban și Turcia.

Suprafața: 185 180 km²

Capitala: Damasc (1,7 milioane locuitori)

Orașe importante: Aleppo (4,6 milioane ocuitori), Homs (1,7 milioane locuitori), Hama (1,5 milioane locuitori), Idlib (1,4 milioane locuitori), Al-Hasakeh (1,4 milioane locuitori), Dayr al-Zur (1,1 milioane locuitori), Latakia (1 milion locuitori), Dar'a (1 milion locuitori), Ar-Raqqah (900 000 milioane locuitori), și Tartus (800 000 milioane locuitori).

Unități administrative: 14 provincii (muhafazat): Al Hasakah, Al Ladhiqiyah (Latakia), Al Qunaytirah, Ar Raqqah, As Suwayda', Dar'a, Dayr az Zawr, Dimashq (Damascus), Halab, Hamah, Hims (Homs), Idlib, Rif Dimashq (Damascus Countryside), Tartus.

Limba oficială: Araba

Moneda națională: Lira siriană (SYP)

Grupuri etnice: Arabi 90,3%, Kurzi, Armeni și altele 9,7%

Populația: 22 530 746 (conform anului 2012)

Religia: Sunnism 74%, alți musulmani (Alawite, Druze) 16%, creștini 10%, evrei (mici comunități în Damasc, Al Qamishli, și Aleppo)

Populație care trăiește sub limita sărăciei: 11,9% (conform anului 2006).

Sistemul politic: republică prezidențială, durata unui mandat al președintelui este de 7 ani. Constituția din 1971, revizuită în martie 1973, proclamă Siria “un stat democratic, popular și socialist” și „parte a patriei arabe”.

Consiliul Poporului (Parlamentul) se compune din 250 de membri, aleși pe un mandat de 4 ani. Ultimele alegeri parlamentare au avut loc în aprilie 2007.

Șeful statului: președintele Bashar Al-Assad a fost ales în această funcție în iulie 2000. A fost reconfirmat în iunie 2007. Bashar Al-Assad este, în același timp, secretar general al Partidului Baas Arab Socialist, comandant șef al forțelor armate și președinte al Frontului Național Progresist.

Clima: în cea mai mare parte este deșertică cu veri însorite, calde, uscate în lunile iunie-august și ierni blânde și ploioase în lunile decembrie-februarie (de-a lungul coastei); vreme rece cu zăpadă sau lapoviță periodic la Damasc.

Anexa nr. 2

LISTA CU ORGANIZAȚIILE TERORISTE INTERNAȚIONALE

Sursa: Departamentul de Stat al SUA – 2003

Anexa nr. 3

LISTA CU GRUPURILE TERORIST INTERNAȚIONALE

Sursa: Departamentul de Stat al SUA – 2003

BIBLIOGRAFIE

Lucrări de autor:

Resurse bibliografice pe INTERNET

*** http://ancienthistory.about.eom/od/syria/qt/l 10607Syria.htm

*** http://asianhistory.about.com/od/iran/p/assassinsprofile.htm

*** http://www.cogitus.ro/politica/siria-o-tara-pe-calea-spre-razboiul-civil

***http://:www.columbia.edu/-hauben/Raport of Arab League Observer Mission.pdf

***http://www.ft.eom/cms/s/0/86e3f28e-be3a-lIe2-bb35-00144feab7de.html#axzz2ZusXlSFY

*** http://dtic.mil/doctrine/jel/doddic/data/e/01830.html.

*** http://nato./int/cps/en/natilive/official_text_68650.htm.

*** http://www.nato.int/docu/stanag/aap006/AAP-6-2006.pdf.

***http://www.ndu.edu.lb/lerc/resources/French%20Mandate%20for%20Syria%20and%20the%20Lebanon.pdf

*** http://www.polgeonow.com

*** http://www.puterea.ro/ultima_ora/liga_araba_exclude_siria-30600.html

*** http://www.time.com/world/article/0.8599,2060788,00.html

*** http://www.un.org..

*** http://en.wikipedia.org//List_of_cities_by_time_of_continuous_habitation

*** https://en.wikipedia.org/wiki/Paul_the_Apostle

*** http://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_Syria

***http://www.whitehouse.gov./issues/homeland-security

***BARBU, Mircea, „Statul Islamic-cea mai bogată organizație teroristă din lume. În spatele ideologiei se ascunde o avere impresionantă”, 8 iulie 2014 http://adevărul.ro/international/in-lume/statul-islamic-cea-mai-bogata-organizatie-terorista-In-spatele-ideologiei-ascunde-avere-impresionanta, accesat la data de 25 august 2014

*** KEYMAN Fuat E, , Globalization, Modernity and Democracy, în Turkish Foreing Policy 2009 and Beyond, http://sam.gov.re/wpontent/upload/2011/12/efuat_keyman.pdf., consultat la date de 19 noiembrie 2014

*** GRUMAZ Alexandru, Un nou stat islamic în Orientul Mijlociu, Adevărul, consultat la data de 20 noiembrie 2014

*** GLODEANU Antonio Statul Islamic îi alungă pe creștinii irakieni: „Vă convertiți la Islam sau muriți”, Adevărul, consultat la data de 21 noiembrie 2014

*** DUMITRU Elena, Al-Qaeda se dezice de SIIL, califatul și conducătorul său. Ideologii al-Qaeda spun că noul stat Islamic din Irak încalcă legile sharia și este deviant, http://adevarul.ro/international/in-lume/al-qaeda-dezice-siis-califatul-conducatorul-sau-ideologii-al-qaeda-spun-noul-stat-islamic-incalca-legile-sharia-deviant_53be5afb0d133766a84c5301/index.html10 iulie 2014, accesat la data de 21 septembrie 2014

*** KELLEY Michael B., One Big Question Surrounds The Murder Of US Journalist James Foley By ISIS, Business Insider, consultat la data de 16 noiembrie 2014

*** MARIN Viorica, „Jihadiștii vor să-și extindă califatul până în Balcani, inclusiv în România” Adevărul, 30 iunie 2014, http://adevarul.ro/ internațional/în-lume/, accesat la data de 17 octombrie 2014

*** NAFEEZ, Ahmed, „ intervention plan fueledby oil interests, not chemical weapon concerns”, The Guardian, 30 august 2013, accesat la data de 15 decembrie 2014

*** RADU, Cătălin, Turcia noul pivot geopolitic din Orientul Mijlociu; Foring Policy 2009, România, octombrie 2011

*** RUSU, Diana, „Bătălia pentru Bagdad. SUA și Iran, pregătite să se implice militar”, în Adevărul, http://adevarul.ro/ internațional/în-lume/Irak:, 15 iunie 2014, accesat la data de 18 noiembrie 2014

*** VIDU, Valentin, „Gruparea Stat Islamic este organizată ca un adevărat stat. Cine sunt conducătorii grupului terrorist”, Mediafax, 11 noiembrie 2014, accesat la data de 10 octombrie 2014

*** WITHNALL, , crisis: Isis changes name and declares its territories a new Islamic state with restoration of caliphate in , The Independent, consultat la data de 21 noiembrie 2014

*** http://adevărul.ro/internațional/europa/Opt membri ai grupării teroriste SIIL, arestați în Spania, 16 iunie 2014, Mediafax, Adevărul;

*** http://independent.co.uk//news/world/midlle-est/ crisis: Isis changes name and declares its territories a new Islamic state with 'restoration of caliphate' in . The Independent, consultat la data de 14 septembrie 2014

*** http://odatv.com/n.php/, Reyhanlı saldırısını El Kaide üstlendi, consultat la data de 14 septembrie 2014

*** http://mediafax.ro/externe/ Cine sunt rebelii din SIIL, gruparea radicală ce luptă în Irak și Siria, Iuliana Enache, Mediafax, consultat la data de 10 octombrie 2014

*** http://mediafax.ro/externe/ „Statul” din spatele Statului Islamic, Valentin Vidu, Mediafax, consultat la data de 13 noiembrie 2014

*** http://adevarul.ro/ internațional/în-lume/Irak: Bătălia pentru . SUA și Iran, pregătite să se implice militar, 15 iunie 2014, Diana Rusu, Adevărul, consultat la data de 17 octombrie 2014

*** http://adevarul.ro/ internațional/în-lume/Jihadiștii vor să-și extindă califatul până în Balcani, inclusiv în România, 30 iunie 2014, Viorica Marin, Adevărul, consultat la data de 17 octombrie 2014

*** http://adevarul.ro/internațional/statele-unite/ SUA au trimis trupe speciale în Siria pentru a-l salva pe jurnalistul decapitat, însă misiunea a eșuat, consultat la data de 19 octombrie 2014

*** http://unimedia.info/știri/Statul Islamic a creat prima sa provincie în teritoriile ocupate din Siria și Irak, consultat la data de 20 octombrie 2014

*** http://www.thenational.ae/Hassan, Hassan Political reform in will stem the rise of Islamists. The National, consultat la data de 17 noiembrie 2014

*** http:// news.siteintelgroup,com/Jihadist-News, ISIS Spokesman Declares Caliphate, Rebrands Group as Islamic Satate, html, consultat la data de 21 noiembrie 2014

*** http:www.stratfor.com/Analysis, consultat permanent în perioada 2014 și 2015

***http://nationalininterest.org/feature/beware-the-sirian-song-ISIS,Geneive Abdo, Lulwa Rizkallah, consultat la data de 14 noiembrie 2014

***http://nationalininterest.org/feature/beware-the-sirien-song-ISIS,Geneive Abdo, Lulwa Rizkallah, consultat la data de 17 noiembrie 2014

*** http://ro.wikipedia.org/wiki/Statul Islamic, consultat la data de 21 august 2014

***http://adevărul.ro/international/foring-policy/profilul-grupării-isil-siimplicatiile-regiune, consultat la data de 25 august 2014

***http://adevărul.ro/internațional/in-lume/statul-islamic-cea-mai-bogată-organizație-teroristă-In-spatele-ideologiei-ascunde-avere-impresionanta, consultat la data de 25 august 2014

*** http:// mediaromtv.ro/statul-islamic, consultat la data de 26 august 2014

***http://www.mediafax.ro/externe/analiza-gruparea-stat-islamic-regele-arabiei-saudite-averitzează-occidentul-vin-teroriștii-99431.html, consultat la data de 10 octombrie 2014

Anexa nr. 1

SIRIA – PREZENTARE GENERALĂ

Denumirea oficială: Republica Arabă Siriană.

Poziționare georgrafică: Situată în Orientul Mijlociu, Siria are deschidere la Marea Mediternă și se învecinează cu: Irak, Israel, Iordania, Liban și Turcia.

Suprafața: 185 180 km²

Capitala: Damasc (1,7 milioane locuitori)

Orașe importante: Aleppo (4,6 milioane ocuitori), Homs (1,7 milioane locuitori), Hama (1,5 milioane locuitori), Idlib (1,4 milioane locuitori), Al-Hasakeh (1,4 milioane locuitori), Dayr al-Zur (1,1 milioane locuitori), Latakia (1 milion locuitori), Dar'a (1 milion locuitori), Ar-Raqqah (900 000 milioane locuitori), și Tartus (800 000 milioane locuitori).

Unități administrative: 14 provincii (muhafazat): Al Hasakah, Al Ladhiqiyah (Latakia), Al Qunaytirah, Ar Raqqah, As Suwayda', Dar'a, Dayr az Zawr, Dimashq (Damascus), Halab, Hamah, Hims (Homs), Idlib, Rif Dimashq (Damascus Countryside), Tartus.

Limba oficială: Araba

Moneda națională: Lira siriană (SYP)

Grupuri etnice: Arabi 90,3%, Kurzi, Armeni și altele 9,7%

Populația: 22 530 746 (conform anului 2012)

Religia: Sunnism 74%, alți musulmani (Alawite, Druze) 16%, creștini 10%, evrei (mici comunități în Damasc, Al Qamishli, și Aleppo)

Populație care trăiește sub limita sărăciei: 11,9% (conform anului 2006).

Sistemul politic: republică prezidențială, durata unui mandat al președintelui este de 7 ani. Constituția din 1971, revizuită în martie 1973, proclamă Siria “un stat democratic, popular și socialist” și „parte a patriei arabe”.

Consiliul Poporului (Parlamentul) se compune din 250 de membri, aleși pe un mandat de 4 ani. Ultimele alegeri parlamentare au avut loc în aprilie 2007.

Șeful statului: președintele Bashar Al-Assad a fost ales în această funcție în iulie 2000. A fost reconfirmat în iunie 2007. Bashar Al-Assad este, în același timp, secretar general al Partidului Baas Arab Socialist, comandant șef al forțelor armate și președinte al Frontului Național Progresist.

Clima: în cea mai mare parte este deșertică cu veri însorite, calde, uscate în lunile iunie-august și ierni blânde și ploioase în lunile decembrie-februarie (de-a lungul coastei); vreme rece cu zăpadă sau lapoviță periodic la Damasc.

Anexa nr. 2

LISTA CU ORGANIZAȚIILE TERORISTE INTERNAȚIONALE

Sursa: Departamentul de Stat al SUA – 2003

Anexa nr. 3

LISTA CU GRUPURILE TERORIST INTERNAȚIONALE

Sursa: Departamentul de Stat al SUA – 2003