Criza SAU Esecul Stereotipurilor Masculine

CRIZA SAU EȘECUL STEREOTIPURILOR MASCULINE

CUPRINS

INTRODUCERE

Lucrarea de față se va concentra pe o citire amănunțită a unor pasaje selecte din Trilogia Universitară a lui David Lodge ce se constituie din trei romane: romanul “campusului” Schimb de dame, romanul “campusului global” Ce mică e lumea! și Meserie!, un roman adeseori considerat o mixtură de roman al campusului și o versiune contemporană a romanului industrial și de condiție a Angliei. Bazându-mă pe această citire amănunțită, mai întâi voi prezenta tipurile predominante de stereotipuri masculine din fiecare roman, iar apoi voi analiza dacă anumite personaje aspiră la aceste idealuri hegemonice. Mai departe voi analiza dacă aceste idealuri hegemonice de masculinitate se află într-o criză sau chiar sunt în situația de a fi depășită de un nou stereotip hegemonic.

Termenul de stereotip masculin hegemonic se referă la presupunerea teoretică că există forme culturale dominate de stereotipuri masculine care “încorporează răspunsul acceptat în mod curent la problema legitimității patriarhiei, ce garantează […] poziția dominantă a bărbaților și subordonarea femeilor”. Din acest citat, reiese că nu există doar multiple forme de stereotipuri masculine, dar ele există de asemenea într-o relație ierarhică una cu cealaltă. În acest sens se diferențiază patru forme de stereotipuri de masculinitate: cea hegemonică, cea implicată, a treia cea subordonată, iar a patra cea marginalizată. Este important de notat că masculinitatea hegemonică este un ideal la care mulți bărbați aspiră, dar pe care doar câțiva o pot aplica. Fiindcă masculinitatea se află în contrast față de feminitate, este important “să nu se repete greșelile patriarhale ale cercetării pre-feministe și să se excludă femeile din ansamblu”. În schimb, prezența, sau chiar absența femeilor ar trebui integrată în analiza masculinităților fiindcă acest lucru ar fi un indicator al faptului că identitățile masculine sunt construite atât în relație cu „celelalte” cât și „printre ai lor în cadrul social”.

Având în vedere protagoniștii masculini din aceste romane, voi arăta că aceștia aspiră la idealuri hegemonice ale masculinității, dar în cele din urmă majoritatea lor va eșua . Totuși, acest lucru nu duce la abandonarea acestei urmăriri, ci pur și simplu la reformularea acesteia și o încercare continuă din partea personajelor de aspirație la acest ideal reformulat. Pentru a arăta acest lucru, mai întâi voi stabili definițiile funcționale a celor mai relevanți termeni pentru analiză, și anume termenii de masculinitate hegemonică și terminologia acestora. După aceea, voi începe analiza romanului Schimb de dame. În ea voi diferenția două tipuri de stereotipuri masculine hegemonice, și anume: masculinitatea hegemonică academică americană și masculinitatea hegemonică academică britanică. Pentru cea dintâi voi arăta că, în concordanță cu sistemul universitar american, acesta este bazat pe o competiție continuă și acerbă printre profesorii universitari fără scrupule în care cei mai prolifici supraviețuiesc și prin urmare, sunt capabili să rămână în poziție hegemonică. Pentru universitatea britanică, deși competiția nu este nemaiauzită, aceasta apare devreme într-o carieră academică și până când un cadru universitar a devenit profesor poziția lui este relativ securizată. Totuși aceasta nu înseamnă că sistemul britanic, la fel și permutarea masculinității sale hegemonice, este mai puțin ierarhic sau competitiv, din contră, acești factori iau doar o formă diferită. Ambele idealuri hegemonice, și împreună cu acestea, aspirațiile reprezentantului aspirant stau sub amenințarea revoluțiilor studențești, iar în cazul celui britanic, a profesorilor universitari, precum Dempsey și Zapp. Sistemul american este, în plus, provocat de către profesori precum Kroop, care pune în pericol standardele academice. Pentru a examina aceste dezvoltări, voi lua în considerare personaje din ambele naționalități care aspiră la idealurile hegemonice ale masculinității din respectivele sisteme. Pe partea americană, îi voi lua în considerare pe Morris Zapp și Howard Ringbaum. Voi arăta că ambii au dificultăți în a se ridica la nivelul dorit sau a menține acel ideal. Pe partea britanică, îl voi analiza pe Philip Swallow, care, similar cu omologii săi americani, este într-o stare de criză în parte cauzată de revoluția studențească. Luând în considerare aceste personaje precum și altele, voi arăta apoi că respectivele forme de masculinitate hegemonică sunt într-o stare de criză, dar vor experimenta – la fel ca și reprezentanții lor – o reformulare și nu un eșec total.

În privința romanului Ce mică-i lumea!, voi argumenta faptul că atât mediul academic cât și formele sale de masculinități hegemonice experimentează o formă de internaționalizare. Astfel, voi demonstra faptul că acești profesori internaționali aspiră la un stereotip masculin academic de călător pentru formularea căreia ei se vor întrece unii cu alții în timpul numeroaselor conferințe academice. Ei nu numai că vor concura unul cu celălalt la nivel academic pentru teoria supremă care le depășește pe toate celelalte, dar vor concura și pentru atenția puținelor femei care le vin în calea lor. Totuși, încă o dată idealul hegemonic și o dată cu el și aspirația către acesta este pus sub amenințare. De data aceasta amenințarea vine de la poststructuralism, ce amenință posibilitatea interpretării categorice a unui text literar și o dată cu aceasta, profesia însăși. Când vine vorba de reprezentanții acestei noi forme hegemonice, voi arăta că Morris Zapp aparent s-a recuperat din criză și acum încearcă să-și depășească în inteligență colegii cu ajutorul teoriei poststructuraliste. Philip Swallow de asemenea aspiră la această formă nouă de masculinitate hegemonică, deși cu o revendicare mai modestă pe partea teoretică și cu o concentrare mai mare pe o competiție sexuală la care Morris, prin contrast, a renunțat. De partea cealaltă, Howard Ringbaum și-a schimbat total atenția de la arena teoretică la cea sexuală. Voi argumenta faptul că toate personajele vor eșua în urmărirea lor a idealului hegemonic. Cât despre idealul însuși, voi demonstra că este reformulat la sfârșitul romanului și se va recupera din criză.

În romanul Meserie! voi arăta că internaționalizarea a ajuns la final, cel puțin de partea britanică, unde Philip Swallow e blocat în Anglia datorită inovațiilor financiare ale guvernului Thatcher. Pe partea americană, Morris Zapp încă mai colindă prin lume, însă grija lui va fi îndreptată tot spre Statele Unite, unde e determinat să oprească numirea fostei sale soții pe un post academic la universitatea lui. Astfel, mă voi întoarce la nivelul național și voi analiza cum se vor ocupa respectivii reprezentanți de criza de față. De data aceasta criza este cauzată de tăierile financiare mai sus menționate de partea britanică și de includerea fostei soții a lui Morris în spațiul homosocial. Deși voi arăta că ambii fac față unor crize diferite, ei concurează pentru aceeași femeie – Robyn Penrose. Nu în mod sexual de data aceasta, fiindcă ambii par să fi renunțat la aceasta, dar mai degrabă ca angajați ai universităților lor respective. În privința tendințelor de criză a idealurilor hegemonice, voi demonstra că cel puțin în majoritatea cazurilor ele pot fi rezolvate parțial, sau temporar.

CONCEPTE TEORETICE

La baza conceptului de stereotip masculin hegemonic stă ipoteza că „genul nu este în avans față de interacțiunea socială, ci este construit în interacțiune”. În concordanță, masculinitatea și feminitatea sunt văzute drept „atribuiri sociale definite în genere, variabile din punct de vedere istoric, și inter-legate de persoane cu anumite feluri de corpuri”. Cu referire la masculinități „variabile din punct de vedere istoric” înseamnă că ele se schimbă în mod constant cu și se adaptează schimbărilor din structura socială cu care este legată ordinea sexelor. Stereotipul masculin poate fi văzut ca o caracteristică normativă ce își expune subiecții la teama constantă de a nu fi capabili de a se ridica la cerințele acesteia.

În ceea ce privește natura sexistă a masculinității, se mai poate observa că genul este prezent în procesele, practicile, imaginile, ideologiile și distribuțiile de putere în variatele sectoare ale vieții sociale. În consecință, se menține ideea că: „Legea, politica, religia, academia, statul și economia, sunt instituții istoric dezvoltate de către bărbați, dominate astăzi de bărbați, și interpretate simbolic din punctul de vedere al bărbaților în poziții de conducere. Aceste instituții au fost definite prin absența femeilor. În ciuda multor schimbări ce au adus femeile în toate instituțiile, bărbații încă mai domină instituțiile centrale”. În consecință, Acker argumentează faptul că, drept rezultat al acestui fapt, „imaginile masculinității hegemonice cuprind multe zone instituționale, incluzând armata, afacerile, învățământul și politica”. Mai mult, ar trebui să fie notat că: „Genul nu există într-un set de relații care sunt distincte față de alte relații, precum cele de clasă și rasă, dar ca o parte a proceselor care constituie de asemenea clasă și rasă, precum și alte linii de demarcație și dominație”. De-a lungul acestor linii de demarcație, conform lui Connell, ar trebui de asemenea să considerăm naționalitatea, precum și etnicitatea. Totuși așa cum afirmă Connell, nu este de ajuns să recunoaștem diversele forme ale masculinității, ci trebuie să considerăm relațiile ierarhice dintre ele. În consecință, precum s-a afirmat în introducere, există patru tipuri de masculinitate, ce derivă din analiza lui Antonio Gramsci asupra relațiilor de clasă și explorează „dinamica culturală prin care un grup revendică și susține o poziție de conducere în viața socială” la un moment dat. În parte, acest lucru funcționează prin producerea de eroi care funcționează ca „exemplare ale masculinității” și astfel ei sunt simboluri ce au autoritate în ciuda faptului că majoritatea bărbaților nu se ridică complet la nivelul acestora.

Totuși, similar cu conceptul de gen, stereotipurile masculine hegemonice pot fi provocate de către grupuri de bărbați și femei și astfel sunt „relații mobile din punct de vedere istoric”. Masculinitatea hegemonică este un ideal spre care mulți bărbați aspiră, dar puțin o pot practica. Totuși, așa cum precizează Connell, „majoritatea bărbaților în general câștigă din hegemonia acestora, fiindcă ei beneficiază de avantajul pe care îl au bărbații în general din subordonarea pe plan general a femeilor”. Ei profită din acest „dividend patriarhal” fără să „decreteze o versiune puternică de dominanță masculină”. Torres adaugă faptul că „acești bărbați nici nu susțin clar, nici nu condamnă formele de masculinitate care le asigură avantaje.” Avantajele obținute prin ocuparea poziției implicate pot include „salarii mai mari, cariere mai prestigioase și poziții de birou public,” precum și evitarea de a fi subordonat. În privința masculinităților subordonate, Levy remarcă faptul că „bărbații riscă subordonarea atunci când nu practică genul consistent cu sistemul și ideologia hegemonică”. Aceste stereotipuri masculine includ de obicei clasa muncitoare și bărbații homosexuali. Connell argumentează că cei din urmă ocupă o poziție „la baza unei ierarhii de gen printre bărbați”. În privința bărbaților marginalizați, Levy susține că aceștia sunt „aceia care nu pot măcar să aspire la hegemonie, cel mai adesea bărbați de culoare și bărbați cu dizabilități”. Mai mult, trebuie recunoscut faptul că „bărbații pot adopta masculinitate atunci când este dezirabil; însă aceiași bărbați se pot distanța strategic față de masculinitatea hegemonică în alte momente”. În plus pot exista construcții diferite de masculinitate care pot servi ca și alternative la un nivel local. Totuși aceasta nu înseamnă că formele diferite de masculinitate hegemonică nu se pot influența sau chiar înlocui una pe cealaltă; de fapt, „șabloanele masculine hegemonice se onice se pot schimba incorporând elemente de la altele”.

Totuși, cum s-a stabilit în introducere, masculinitatea există doar în opoziție cu feminitatea. Astfel, masculinitatea este construită atât în relație cu femeile cât și în contextul spațiilor homosociale în relație cu bărbații. Spațiile sociale, conform lui Towell în studiul sunt „spații pe care bărbații le pun deoparte, precum în cazul cluburilor exclusive pentru bărbați sau în situații precum relația dintre Sherlock Holmes și Dr. Watson, în care femeile joacă un rol limitat, sau nu au niciun rol.” Pe de-o parte, în relația cu bărbații, masculinitatea este în general construită prin competiție. De partea cealaltă, privind relația cu femeile, Donaldson, în lucrarea „Ce este masculinitatea hegemonică?” din cartea Teorie și societate, remarcă faptul că: „Un element fundamental al masculinității hegemonice, astfel, este că femeile există ca potențiale obiecte sexuale pentru bărbați în timp ce bărbații sunt anulați ca și obiecte sexuale pentru bărbați. Femeile asigură bărbaților heterosexuali validare sexuală, iar bărbații concurează unii cu alții pentru aceasta. Acest fapt nu implică neapărat ca bărbații să fie în particular inutili pentru femei individuale.”

2. STEREOTIPURI MASCULINE ÎN ROMANUL SCHIMB DE DAME

2.1.Stereotipuri masculine academice americane și britanice

Diferența dintre cele două universități din romanul Schimb de dame este aparent când, pe de-o parte, Euphoric State (stat euforic) este descris drept: „un nume de mare răsunet în sălile mari ale lumii”, în timp ce Rummidge, pe de partea cealaltă, se spune că „niciodată n-a fost o instituție cu o mărime și reputație mai mult decât mediocră”. În consecință se spune că la Rummidge: „cei mai calificați și mai seniori membri ai personalului concurau cu fervoare pentru onoarea de a reprezenta Rummidge la Euphoric State”. În timp ce Euphoric State „întâmpina uneori dificultăți în a convinge oricare din facultățile ei să meargă la Rummidge”, acest lucru se datorează faptului că: „Membrii acelui corp de elitiști, care câștigau favoruri și frății precum alți bărbați iau pălării, nu aveau scopul de a preda când ajungeau în Europa, și cu siguranță nu la Rummidge.”

Totuși, diferențele merg dincolo de universitățile însele și se extind la angajații lor predominant masculini care – în timpul activității lor în respectivele lor sisteme universitare – au dezvoltat o caracteristică distinctivă care duce la formarea uneori idealuri diferite de masculinitate hegemonică. Pentru sistemul american, se spune că în timp ce „nu e dificil de obținut o diplomă de licență, la nivelul post-absolvent, presiunea începe cu adevărat, când studentul este brunat și temperat într-o serie de cursuri istovitoare și sarcini riguroase până se dovedește vrednic să primească acolada de doctor. Până acum el a investit așa de mult timp și bani în acest proces încât oricare altă carieră decât cea academică a devenit de neimaginat, iar orice mai prejos decât succesul este de nesuportat. El este bine pregătit, pe scurt, să intre într-o profesie la fel de adâncit în spiritul antreprenorial precum Wall Street, în care fiecare școlar încheie un contract individual cu angajatul său, și este liber să-și vândă serviciile celui care dă mai mult”.

Efectele acestui sistem competitiv devin evidente atunci când Morris remarcă faptul că: „mersul pe coridoarele Sălii Dealer era precum trecerea printr-o sală de celebrități a Asociației de Limbi Moderne.” Importanța publicării este arătată de faptul că profesorului asistent Kroop îi este respinsă ocuparea unui post datorită lipsei de publicații chiar dacă a primit critici bune ca profesor. Această importanță de a fi un academician distins cu o reputație bine stabilită într-un domeniu special este mai departe evidențiat prin faptul că Philip, spre enervarea acestuia, este constant întrebat la ce lucrează. Natura competitivă a sistemului american este prezentat într-o manieră drastică printr-o conversație între Philip Swallow și Howard Ringbaum în care cel din urmă remarcă: „poți să le-o tragi câtor studente vrei tu aici, dar dacă publicațiile tale sunt nesatisfăcătoare…” A tras un deget de la un capăt al gâtului la altul”. Philip merge chiar mai departe și spune: „..e o junglă în care cel mai slab este pus la zid”. Conform lui Ditze: „Prevalența gândirii economice în sistemul academic american are repercusiuni pe inter-personalitatea școlarilor. Ca și colegii lor din sectorul privat, personalul universitar american a internalizat ferm un sens al competiției care le permite să supraviețuiască într-un mediu extrem de competitiv. Exact ca orice alt angajat, personalul academic la Euphoric State sunt supuși unui sistem de competiții acerbe. Principiul de „publică sau pieri” este impus fără discriminare pentru a securiza standardele de profesionalism printre membrii personalului.” Această competitivitate a profesorilor americani este dezvăluită cel mai efectiv printr-un joc inventat de Philip numit „umilirea” cu care le face cunoștință colegilor săi americani. În acest joc jucătorii trebuie să se umilească numind o carte foarte cunoscută pe care el sau ea nu a citit-o pentru a primi puncte pentru fiecare persoană care a citit-o. Totuși, Philip trebuie să descopere cât de dificil este pentru american să se supună premisei de bază a jocului și îi spune lui Hilary: „în prima rundă ei tot numeau cărți pe care le-au citit și credeau că ceilalți nu. Dar când s-au obișnuit, au început să joace cu o intensitate aproape înfricoșătoare”. Pe de-o parte, acest episod dezvăluie că este extrem de greu pentru academicienii americani să-și recunoască slăbiciunile, dar de asemenea dezvăluie că teama lor de a arăta slăbiciuni este ascunsă de dorința lor neîncetată de a se depăși unul pe celălalt.

În sistemul britanic poziția academicienilor este cu mult mai securizată și atmosfera este mai puțin competitivă. Acest lucru este evidențiat când Howard Ringbaum îl întreabă pe Philip Swallow dacă ei au posturi ocupate în Anglia, iar el răspunde: „O, nu. Stagiatura este mai mult sau mai puțin o formalitate. În practică, odată ce ești numit nu mai pot să scape de tine – doar dacă-ți seduci una din studente, sau ceva la fel de scandalos.” În alt moment, Philip numește acest lucru „sistemul englezesc de patronaj clandestin”. Totuși, aceasta nu înseamnă că nu există competiție, doar că „începe și se termină mult mai devreme”. Această competiție se desfășoară pe parcursul mai multor episoade: „De patru ori, pachetul uman e amestecat și tăiat – la unsprezece plus, șaisprezece plus și douăzeci plus – și fericit e cel ce iese în vârful pachetului de fiecare dată, dar mai ales cu ultima ocazie. Aceasta se numește Finala, a cărei nume implică faptul că nimic de importanță nu mai are loc după aceea. Studentul post-absolvent britanic este un suflet singuratic și oropsit, nesigur de ce face sau pe cine încearcă să mulțumească. Câtă vreme reușește să-și ia prima slujbă, acest lucru nu e un handicap mare pe termen scurt, fiindcă ocuparea unui post e virtual automată în universitățile britanică, și toată lumea e plătită la aceeași scară.” Ca rezultat, al acestei lipse de competitivitate în sistemul britanic școlarii sunt nedistinși prin comparație, ceea ce devine și mai evident când Morris se plimbă prin coridorul spre biroul lui la Rummidge și nu recunoaște niciunul pe plăcuțele cu nume.

Faptul că sistemul englez este mult mai puțin competitiv și profitabil decât omologul său american este evidențiat mai mult prin observația lui Morris că „standardul domestic de trai a facultății de la Rummidge era cu mult sub facultățile de la Euphoric, dar chiar și un profesor junior de aici avea un birou mare doar pentru el.” Astfel, se poate argumenta faptul că în timp ce facultatea de la Rummidge nu este foarte bine plătită, profesorii sunt tratați egali la un nivel profesional, neținând cont de calificarea lor profesională. Ceea ce contează la Rummidge nu este numărul publicațiilor, ci mai degrabă vechimea de serviciu a dascălului. Acest lucru este exemplificat în figura șefului de catedră a Departamentului de Engleză de la Rummidge, profesorul Gordon Master, care, conform lui Bob Busby, nu a publicat „nimic pe care cineva a putut să o descopere”, dar pe care încă îl apără în fața lui Morris și îl consideră „un mare om”. El spune mai departe că Masters era „un tânăr dascăl genial înainte de război”; dar care a fost „capturat la Dunkirk”, și astfel „trebuie să faci permisiuni…”. Chiar mai revelatoare este povestea lui Busby despre cum a devenit Masters șeful Departamentului de la bun început, conform căreia Masters a fost promovat bazat pe abilitățile sale de vânător mai degrabă decât cele de academician. Structura puternic ierarhică a departamentului este dezvăluită când Morris i-l descrie pe Masters lui Desiree și spune: „El conduce departamentul destul de tare în spiritul Dunkirk, ca o retragere strategică împotriva unor șanse covârșitoare, șansele fiind studenții, administrația, guvernul, părul lung la băieți, fuste scurte la fete, promiscuitatea, registrele, stilourile – cam toată lumea modernă, pe scurt.” În privința tendințelor de criză a celor două sisteme se poate spune că în descrierea Euphoric State criza acesteia și cauzele pe care le aduce sunt deja menționate explicit: „Până acum în anul 1969, Euphoric State poate și-a atins culmile ca centru de învățare, și era deja într-un proces de declin – parțial datorită tempo-ului accelerat de desfacere de către militanții studențești, și parțial datorită contra-presiunilor exercitate de guvernatorul statal de dreapta, Ronald Duck, un fost actor de film.” În sistemul britanic starea de criză este probabil cel mai vizibil în figura profesorului Gordon Masters, care compară protestele studențești cu atacurile lui Hitler asupra Europei și propune un plan de luptă împotriva acestora. Conform lui Semmelroth, acest lucru dezvăluie despre ce este vorbă în această luptă cu adevărat, și anume puterea. Totuși, aceasta este de asemenea sub amenințarea unor școlari mai competitivi precum Dempsey și Morris, care visează la americanizarea lui Rummidge.

Statutul Euphoric State ca și spațiu homosocial este evidențiat devreme în acțiunea romanului când se spune că reține loialitatea dascălilor săi cu ajutorul „secretarelor cu picioare lungi”. Acest lucru este subliniat și de faptul că acestea sunt singurele angajate feminine menționate în descrierea departamentului de engleză. Masculinități marginalizate și subordonate împărtășesc aceeași soartă. De exemplu, bărbați de culoare apar rar doar ca personaje minore. În mod semnificativ, singurul personaj afro-american care are nume este Wily Smith, un student al lui Philip, despre care îi spune mai târziu într-o scrisoare lui Hillary: „…pretinde că e negru, deși de fapt arată cu mult mai întunecat decât mine”. Încă un reprezentant este un luptător negru pe care Philip îl întâlnește la o orgie. Mai există și doi „negri puternic construiți” pe care Philip îi întâlnește în închisoare, și care e convins că l-ar fi violat dacă Desiree nu l-ar fi scos pe cauțiune. De partea cealaltă, bărbații homosexuali joacă un rol chiar mai neînsemnat în viețile comunității academice din Euphoric State și sunt reprezentați doar de un „preot homosexual” pe care Charles Boon se presupune că l-ar fi certat spre a-l convinge împotriva sinuciderii. Statutul departamentului de engleză a Universității Rummidge ca spațiu homosocial poate fi dedus din faptul că – exceptând secretarele – singura femeie care e menționată după nume e o domnișoară Mackintosh de la Egiptologie care e amintită o dată în roman, iar poziția ei în departament nu este dezvăluită. Această impresie este subliniată și de reacția șocată a lui Sutcliffe la cererea lui Hillary Swallow de a deveni o studentă post-absolventă la Rummidge și teama acestuia de a o superviza. Membri ai altor grupuri etnice sunt și mai rare în descrierea universității Rummidge decât în cea a lui Euphoric State, cel mai proeminent reprezentant al acestora fiind un proprietar indian a unui club de striptease din Soho, care nu este nici măcar în Rummidge. În mod similar, nu există nici o referire la bărbați homosexuali în descrierile Rummidge.

2.2. Reprezentanți ai stereotipurilor masculine academice americane

Deși s-ar putea presupune, din ceea ce s-a spus despre partenerii de schimb de la Euphoric, că Morris Zapp nu este un academician distins, această așteptare ar fi o greșeală: el este, din contră, un membru mai degrabă proeminent al facultății. Ca atare, el este descris ca: „omul care a publicat articole în PMLA pe când era încă la masterat, care, cu invidie oferit prima sa slujbă la Euphoric State, … până să împlinească treizeci de ani și care a atins rangul de profesor complet la aceeași vârstă precoce.” Acest lucru îl identifică pe Morris Zapp ca pe un academician profund profesional, și este chiar considerat ca având „un instinct profesional ucigaș”. Morris își transferă acest profesionalism chiar și în actul predării, pentru care primește critici destul de bune de la studenți în avizier. Avizierul – care este în percepția lui Philip Swallow „un fel de ghid al consumatorului pentru profesori și cursuri bazate pe chestionare împărțite studenților în semestrele anterioare” –îl evaluează la rândul său pe Morris Zapp drept „vanitos, sarcastic și zgârcit la note, însă genial și stimulativ”. Mai mult, se remarcă în mod semnificativ că el acceptă doar studenți de nota 10 la cursurile lui. Impresia lui Morris ca și un academic profesional este mai departe subliniat de descrierea lui ca: „un veteran călit în liniile aeriene domestice, el zburând peste majoritatea statelor uniunii în vremea lui, îndreptându-se spre conferințe, cursuri și sarcini”.

Și totuși, Morris Zapp nu a părăsit niciodată America de Nord; un fapt pe care îl consideră „un mândru record unic printre facultățile din universitatea lui […]”. De fapt, Morris nu avea nici o dorință să vină în Anglia de la bun început, cu atât mai puțin la Rummidge. Totuși, căsnicia lui Morris trece printr-o criză, iar el se teme că dacă soția lui Desiree își îndeplinește planurile de divorț, nu își va mai putea vedea cei doi copii ai lor într-un mod regulat, și că – similar cu situația fiicei sale din prima lui căsătorie – asta va duce la o înstrăinare între ei. Astfel, el a convins-o pe Desiree să „amâne începerea procedurilor cu șase luni cu condiția ca el să se mute din casă”. În consecință, ca să evite să pară „un om aruncat din propria casă” la universitate, el decide în mod spontan să călătorească în Europa, chiar dacă asta e împotriva convingerii sale: „călătoria îngustă”. De fapt el este atât de disperat să-și păstreze imaginea publică încât nu numai că vrea să participe la schimbul cu Rummidge contrar recomandării decanului facultății, dar el insistă chiar ca cel care a fost propus să participe la schimb să fie rugat să se retragă. El își explică zelul spunând: „Cred că-mi trebuie o schimbare. O nouă perspectivă. Acea provocare a unei culturi diferite”. Deși Morris n-ar recunoaște niciodată, acest lucru este adevărat, fiindcă el experimentează un fel de criză a vârstei de mijloc al celui excesiv de izbutit și astfel „meditează asupra sensului vieții” După cum remarcă, acest lucru e „în parte consecința propriului său succes” rezultatul fiind că el „la vârsta de patruzeci de ani nu se poate gândi la nimic de îndeplinit pe care nu l-a îndeplinit deja, iar asta îl deprimă”. Aceasta îi afectează de asemenea cercetarea din care „majoritatea entuziasmului s-a dus […] din vreme ce a încetat să fie un mijloc pentru un scop”.

Conform lui Ditze, asta arată că Morris nu urmărește studiile literare în sensul unei activități mentale satisfăcătoare în căutarea „adevărului” ci pur și simplu ca un mijloc convenabil de a-și avansa cariera academică. Pe lângă aceasta, îi este teamă că alte publicații i-ar putea doar dăuna moștenirii sale, o realizare care-l încetinește și îi obstrucționează cel mai ambițios proiect al lui. Acest proiect este descris ca: „[…] o serie de comentarii asupra lui Jane Austin care ar trece prin întreg canonul, câte un roman pe rând, spunând absolut tot ce ar putea fi spus despre ele. […] astfel încât atunci când fiecare comentariu era scris acolo să nu mai fie absolut nimic de spus despre romanul respectiv. Obiectul exercițiului […] nu era cel dea amplifica bucuria și înțelegerea celorlalți cu privire la Jane Austin, cu atât mai puțin să o onoreze pe romanciera însăși, dar ca să oprească definitiv producția unor gunoaie în plus cu privire la subiect. Comentariile nu ar fi proiectate pentru cititorul general ci pentru specialist, care, căutându-l pe Zapp, ar descoperi că articolul, cartea sau teza pe care o plănuia deja a fost anticipată și mai degrabă, nevalidată. După Zapp, restul ar fi tăcere.” Astfel, proiectul lui Morris este proiectul hegemonic suprem în sensul că este o încercare nu numai de a se ridica la idealul hegemonic, dar și de a face imposibilă încercarea altuia de a aspira la el. Mai ales dacă se consideră visul Morris de a „[…] continua […] de a face aceeași treabă asupra altor mari romancieri, apoi a poeților și dramaturgilor, […] reducând inexorabil zona literaturii engleze disponibile pentru comentarii libere, împrăștiind groază în toată industria, făcând criticile colegilor săi inutile: periodicele ar tăcea brusc, departamente de engleză faimoase ar fi pustiite precum orașele fantomă…” Acest proiect dezvăluie de asemenea faptul că Morris îi consideră pe „[…] colegii săi muncitori din podgoriile literaturii” inferiori. Aceasta este parțial datorită tendinței lor de a „[…] tolera […] existența opiniilor contrare celor ale lor […]” și dispoziția acestora de „a se răzgândi uneori”. Ceva ce Morris nici n-ar visa că face, de fapt se spune despre el că niciodată nu-și cerea scuze. Mai mult, îi disprețuiește pentru că își pun întrebări fără să răspundă la ele; astfel menține ideea că „orice prost […] se putea gândi la întrebări; răspunsurile îi separau pe băieți de bărbați”. Totuși, proiectul său progresează încet; și, drept consecință, nu a mai publicat nimic timp de câțiva ani. Acest lucru totuși nu este singura problemă a lui Morris, el de asemenea a început „[…] să se simtă stingherit în propriul lui corp”. Mai mult, revoluția studențească îi provoacă probleme pentru că: „[…] pe măsură ce climatul din campus devenea din ce în ce mai ostil la valorile tradiționale academice. Stilul lui de a preda era proiectat să șocheze studenții cu educație convențională dintr-o atitudine neglijent de cuviincioasă într-una rece și intelectual de riguroasă. Nu putea face multe cu studenții fățiș disprețuitori atât față de subiect cât și de calificările proprii ale sale.”

Pe scurt, se poate spune că Morris suferă atât de o criză academică cât și de una ca și educator. În plus, Morris suferă de asemenea și de o criză maritală și are probleme și cu performanța sexuală. Semnificația acestora este aparentă prin comparația vieții sexuale ale lui Desiree cu Morris cu cea cu Philip: „Tu nu ceri aplauze pentru potența ta tot timpul. Cu Morris trebuia să fie o regulare de patru stele de fiecare dată. Dacă nu gemeam și nu-mi dădeam ochii peste cap și nu făceam spume la gură când aveam orgasm mă acuza că deveneam frigidă cu el.” Bazat pe asta Ditze remarcă faptul că „simțul supra-dezvoltat de competiție [a lui Morris] nu este izolat doar în cadrul carierei sale profesionale, ci a intrat și în viața sa maritală”. Totuși, de aici putem deduce că pentru Morris actul sexual – similar cu slujba – funcționează ca o formă de validare, iar femeile, ca o oglindă pentru a-i da validarea cerută. O validare ce este în pericol atât din cauza inevitabilei sale impotențe cât și din cauza faptului că Desiree nu a fost dispusă să facă dragoste cu el de luni de zile, astfel reținând validarea sexuală față de el. Totuși toate astea nu îi afectează lui Morris convingerea propriei sale superiorități, ce se arată din nou în certitudinea lui la apariția lui la Rummidge: „Cu toată modestia Morris și-a imaginat că trebuie să fie cel mai mare pește ce înoată în această băltoacă academică, și era pregătit pentru o recepție de interes și nerăbdare aproape exagerată (dacă ar fi fost posibil)”.

Totuși această așteptare este dezamăgitoare atunci când el vine la Rummidge și se trezește ostracizat, Morris, obișnuit ca oamenii să ia inițiativa să-l întâmpine ei înșiși, a pierdut el însuși abilitatea de a-și „face existența cunoscută oamenilor”. Acest lucru se schimbă doar când șeful departamentului de engleză, profesorul Masters, se întoarce și „[…] îl primește în trib”. De fapt, singura persoană pe care o întâlnește Morris în timpul izolării sale este soția lui Philip Swallow, Hilary, care vine la biroul lui în căutarea unei cărți pe care soțul ei i-a cerut să i-o trimită, pe care niciunul din ei nu e capabil să o găsească în acel moment. Când Morris o găsește mai târziu, el își formează un lan să o folosească drept scuză să o viziteze pe Hilary acasă: nu pentru că îi dorește compania, ci mai degrabă fiindcă s-a convins singur că ea e o bucătăreasă bună, iar el jinduiește după o masă făcută acasă. Totuși, după cum se teme Morris, „odată ce s-a scufundat în mlaștina fără fund a manierelor englezești,” acest lucru nu-l lasă neafectat, și în timp ce Jane Austen nu „devine realist pentru el”, el într-adevăr se schimbă. Însuși Morris observă aceasta după ce-o conduce pe gazda sa, Dr. O’Shea la un pacient. Astfel naratorul observă: „Dar era drăguț din partea lui, necaracteristic de drăguț din partea lui Morris Zapp. […] Se ducea cu mintea pe parcursul acelei zile – când a ajutat-o pe doamna Swallow să caute cartea soțului ei, a lăsat-o pe puștoaica irlandeză să se uite la televizorul lui, să-l conducă pe dr. O’Shea la pacienții lui – și se întreba ce l-o fi apucat. Vreo boală englezească de a fi drăguț, poate? Trebuia să aibă grijă ce face.”

Totuși schimbările nu se opresc aici. Morris de asemenea experimentează sentimente de vinovăție fiindcă Bernadette – puștoaica irlandeză – e pedepsită de dr. O’Shea fiindcă se masturbează la revista Playboy pe care Morris i-a împrumutat-o. De asemenea îi respinge oferta lui Bernadette de a face dragoste cu el. Așa cum ne informează naratorul, este surprinzător deoarece: „Exista un timp când Morris ar fi profitat din plin de o astfel de șansă, […] însă nu se simțea în stare, nu putea să facă un efort, sau de a înfrunta posibile consecințe. Putea să-și imagineze ușor consecințele de a fi descoperit de familia O’Shea în pat cu Bernadette[…]. Nimic nu merita prețul de a căuta o nouă cazare în Rummidge în miez de iarnă.” Însă este improbabil ca această schimbare să fie permanentă fiindcă, așa cum precizează Ditze, o respinge „în principal din teama sancțiunilor pe care o poate implica o astfel de infracțiune”. Totuși, Morris decide să meargă într-o excursie peste noapte la Londra pentru a „evita vreun accident”. La Londra Morris face o vizită în Soho unde decide să intre într-un club de striptease, fiind ceva ce și-a dorit să o facă, dar de la care s-a abținut acasă fiindcă: „reputația sa ca un om sofisticat ar fi fost distrusă în momentul în care ar fi fost văzut de un coleg sau student frecventând una din barurile de striptease din South Strand. „Ce, Morris Zapp? Mergând la spectacole topless? Morris plătind să vadă sâni goi? Ce-i asta, Morris n-are parte de destul zilele astea?” Și tot așa și astea ar fi fost tachinările.” Din această descriere putem deduce că Morris ar fi experimentat o pierdere a statutului dacă ar fi fost zărit intrând într-un bar de striptease acasă deoarece ar fi fost interpretat drept el fiind incapabil să obțină satisfacere sexuală fără să plătească. Totuși, experiența sa este departe de a fi mulțumitoare: în club este frig, stripteuza întârzie, și se dezvăluie a fi Mary Makepeace, fata care a stat alături de el în avionul spre Anglia, și pe care a încercat s-o convingă să nu-și facă avort; care în consecință refuză să se dezbrace pentru el și este concediată. Morris o invită să bea ceva cu el la hotelul lui sperând să „se cunoască mai bine”, însă ea îl respinge rapid și îi spune că este încă însărcinată. Drept consecință, Morris își pierde interesul față de ea, pentru că, așa cum îi scrie lui Desiree mai târziu, el este „mofturos cu privire la regularea fetelor care sunt deja lăsate însărcinate de alți bărbați. Ceva nu tocmai cușer cu privire la asta”. Acest lucru nemaifiind valabil, Morris încă o mai ajută să-și găsească loc de cazare la casa familiei Swallow și chiar e dispus să o ajute financiar – ambele reacții nu sunt specifice pentru Morris și constituie o schimbare în personalitatea lui. Totuși, Morris Zapp nu este doar lipsit de reușite în privința asta; el mai eșuează și în convingerea lui Desiree să anuleze procedurile de divorț. Acest lucru devine evident în răspunsul ei la scrisoarea lui: „Desigur, puteam să văd că tu încerci din răsputeri să fii sarcastic și șarmant, dar e în regulă, câtă vreme nu sunt păcălită. Și chiar nu sunt. Mă recepționezi, Morris? NU SUNT PĂCĂLITĂ.”

Totuși, Morris nu și-a pierdut simțul competitiv precum se vede din reacția lui la aflarea unei recenzii proaste la una dintre publicațiile sale, a cărei scriitor, conform lui Morris, „vroia să-i bată măr ego-ul”. Deși Morris, bineînțeles, nu acceptă validitatea criticii, el este frustrat de faptul că nu poate identifica sursa acestui asalt pentru că este veche de cinci ani. Când descoperă ceea ce consideră el drept dovadă că Philip Swallow a scris recenzia, el este convin că Philip a scris-o „din pură ranchiună impersonală”. Convingerea lui că Philip îi vrea răul e intensificată la un nivel obsesiv când află dintr-o scrisoare anonimă că Philip a făcut dragoste cu Melanie, la care el îi cere lui Desiree să-i confirme informația și îi scrie; „Există un fel de logică revoltătoare în noțiunea asta ce mă face să cred că s-ar putea să fie adevărat. S-ar potrivi ideii mele despre Swallow și rolul pe care pare destinat să-l joace în viața mea. Asasinându-mi mai întâi cariera academică în TLS, el ajunge acum să-mi reguleze fiica.” Atitudinea asta nu se schimbă nici măcar când Desiree îl informează de reacția șocată a lui Philip când află că Melanie e fiica lui Morris. În schimb Morris, informat în cadrul aceleiași scrisori despre faptul că Boon locuiește împreună cu Philip, conclude că: „Boon era cândva un student de-al lui Swallow. Da, sunt amici vechi, așa că e cât se poate de probabil să aibă o scenă foarte coruptă cu Melanie. Săraca Melanie. Mi-e milă pentru ea. […] asta nu e viață pentru o tânără fată, pasată de la un bărbat la altul. Poate dacă tu și cu mine am lua-o de la capăt, Desiree, ea ar putea veni să locuiască la noi.” Totuși, Desiree nu e convinsă și îi amintește că trebuia să se gândească să-i dea o locuință stabilă înainte să „o părăsească pe ea și pe mama ei. […] lăsându-i o bancnotă de cinci dolari să cumpere bomboane”.

Totuși, lucrurile încep să se îmbunătățească pentru Morris. Un eveniment semnificant care duce la această situație este distrugerea camerei sale din casa O’Shea, care duce la cazarea sa în casa familiei Swallow; care, la rândul său, duce la o aventură cu Hilary. Totuși, prima încercare de a o seduce pe Hilary după ce o scoate în oraș de ziua ei de naștere dă greș. Pe plan profesional, soarta lui se îmbunătățește când este rugat să fie mediator între universitate și sindicatul studențesc în disputa lor. O sarcină cu care se descurcă cu ușurință, și în cadrul căreia el își descrie rolul drept „un maestru al șahului care supraveghează o partidă de șah între doi novici – capabil să prezică întregul șablon al jocului în timp ce ei transpirau la fiecare mutare”. Drept urmare a acestui succes, el devine „un cunoscut și respectat om al campusului”. De asemenea i se oferă biroul lui Masters după ce acesta din urmă a părăsit universitatea. Totuși, această mutare are niște efecte secundare neașteptate, și anume că: „între timp secretarul de departament, condiționat să semnaleze toate problemele, cererile și deciziile lui Masters, începuse să le aducă ca și îndemnat de un instinct localizator înrădăcinat, lui Morris Zapp, deși Rupert Sutcliffe însuși trebuia să fie șeful de departament propriu-zis. De fapt, însuși Sutcliffe era inclinat să vină la Morris cu apeluri pentru sfaturi și aprobări, și la fel și alți membri ai personalului.” Rolul proeminent al lui Morris în departament este mai departe evidențiat de faptul că pro-rectorul îi cere sfatul privind pe cine să promoveze la rangul de conferențiar senior, pe Swallow și Dempsey. Mai mult, lui Morris îi este oferit scaunul departamentului de engleză.

Integrarea lui în departament la Rummidge este evidențiat de faptul că deși Morris îi privește pe colegii săi britanici drept „în multe privințe o gașcă de ciudați”, de asemenea îi consideră „ușor să te înțelegi cu ei” fiindcă „niciodată în cariera lui academică nu s-a mai simțit mai puțin amenințat decât în ultimele luni”. De aici și din faptul că el alege să îl recomande pe Philip și nu pe Dempsey, chiar dacă ultimul este mai calificat, am putea conclude că Morris s-a convertit la versiunea britanică a idealului masculinității hegemonice academice. Totuși aceasta ar fi o presupunere incorectă pentru că Morris decide în favoarea lui Philip doar fiindcă vrea să îmbunătățească situația financiară a familiei lui Philip. În timp ce Acheson vede acest lucru drept o urmare a „influenței bunătății englezești”, este de fapt rezultatul speranței mai degrabă egocentriste a lui Morris că informarea lui Hilary în privința rolului jucat de el în promovarea soțului ei îi va îmbunătăți șansele de a se culca cu ea. Totuși, Hilary nu este impresionată și rămâne supărată din cauză că Philip a informat-o că are o aventură și astfel nu este dispusă să se culce cu Morris. Cu toate astea, el reușește să o convingă; astfel aventura lor începe. În consecință, Morris găsește o femeie care să-i dea validarea pe care și-o dorește. Că acest lucru este obiectivul său principal este evidențiat de faptul că – în timpul întâlnirii de criză între cele două cupluri – lui nu-i pasă cu cine se culcă, cu Desiree sau Hilary. Caracterul competitiv al relației este mai departe dezvăluit de conversația competitivă între el și Philip în care își compară „realizările” cu soțiile celuilalt, de exemplu atunci când au reușit să convingă soția celuilalt să facă sex oral cu ei.

Pe ansamblu, Morris nu are nicio problemă în a avea succes în sistemul britanic și în a se ridica la idealul său hegemonic. Acest lucru nu este exemplificat doar de medierea de succes între facultate și studenții săi, și de poziția sa înaltă ce rezultă din aceasta, dar și din faptul că îi este oferită catedra departamentului de engleză după doar șase luni. Dar în timp ce Morris s-a schimbat, așa cum precizează Moseley în lucrarea David Lodge: Cât de departe poți merge?: „Criza vârstei de mijloc, care i-a acompaniat înstrăinarea față de Desiree – o suspiciune a propriei sale irelevanțe, îndoieli în legătură cu abilitățile sale în sala de curs, pierderea apelului sexual – a fost domolită de lunile petrecute la Rummidge. Dominanța sa aproape fără efort asupra vieții academice a universității i-a restaurat încrederea, și împreună cu ea el a devenit obișnuit cu ritmurile de modă veche ale vieții din Anglia.” Aceasta nu înseamnă că Morris a fost convertit la sistemul britanic. Așa cum devine aparent din viziunea sa asupra universității Rummidge sub controlul lui: „măturând programa școlară gotică și șubredă și substituind-o cu un sistem de cursuri imaculat de logic care ținea cont de dezvoltările subiectului de la 1900 încoace; aranjând un centru doctoral pentru studiile lui Jane Austen; făcând folosirea mașinilor de scris de către studenți obligatorie; angajând refugiați academici americani geniali din revoluțiile studențești de acasă; organizând conferințe, începerea unui nou jurnal…”

Pe scurt, Morris visează de a transforma Rummidge într-o copie în carbon a unei universități americane. Dacă au intenția de a înlocui omologii lor englezi sau doar să îi suplinească nu este dezvăluit, însă este improbabil ca cei din urmă să supraviețuiască competiției inevitabile. Oricare ar fi cazul, acest plan dezvăluie că „trăsăturile de caracter ce constituie funcția sa reprezentativă de american tipic se supun unei schimbări radicale fără să fie inversată complet”. În mod similar, considerația sa de a sta la Rummidge pare neconvingătoare dacă vom lua în considerare descrierea nevoilor sale din prima parte a romanului: „[…] un climat temperat, o bibliotecă bună, destule fundulețe tentante prin tot locul și destui bani să-i ajungă țigările și băutura și să întrețină o casă modernă și confortabilă și două mașini.” Chiar dacă Universitatea este dispusă să-i plătească destul să-și finanțeze stilul de viață și este în stare să-i ofere o bibliotecă bună, Rummidge tot nu-i poate oferi un climat temperat, ceea ce este ilustrat prin faptul că își petrece primele zile la Rummidge încercând cu disperare să se încălzească; nici nu-i poate oferi vreo petrecere – cel puțin nu se menționează faptul că ar fi fost invitat la vreuna în roman, ceea ce – luând în considerare – popularitatea – sugerează că nu există. Chiar dacă ar fi vrut să stea la Rummidge să fie cu Hilary, acesta este un scenariu improbabil datorită răspunsului ei: „nu fi prostuț, Morris […]. Știi că acesta e doar un episod” și a dorinței și convingerii ei că Philip se va întoarce la ea. Oricare ar fi cazul, pare imposibil ca Morris să se așeze la Rummidge și chiar mai improbabil să se convertească complet la sistemul britanic. Chiar dacă romanul are un final deschis, concluzia cea mai probabilă e că Morris se va întoarce la Euphoric, de vreme ce Hilary se opune oricărei alte soluții decât o întoarcere la mariajele lor respective. Totuși, se poate trage concluzia că vizita lui Morris la Rummidge a avut un efect stabilizator asupra identității sale de gen și l-a ajutat să treacă peste criza sa- a vârstei de mijloc; astfel este pregătit din nou să se ridice la nivelul idealului său de masculinitate hegemonică academică americană. Cu toate astea, nu trebuie uitat faptul că Morris nu a avansat mai mult cu proiectul său – cel puțin nu se menționează acest lucru – dar în schimb s-a retras singur cu o confirmare dorită din controlul plin de succes asupra crizei de la Rummidge și din aventura cu Hilary.

În cazul lui Howard Ringbaum, se spune despre el la un moment dat că „își știe materialul foarte bine”, dar de asemenea că el „nu face multe ca să-și facă subiectul interesant pentru studenți”. De fapt, se spune despre el că detestă întrebările și discuțiile fiindcă îi întrerup fluxul gândirii. Similar cu Morris, el este descris că fiind zgârcit la note, însă el merge mai departe, fiindcă „îi place să organizeze teste insidioase”. Așa cum arată reacția la această recenzie a lui Philip, Rimgbaum o ia ca pe ceva personal. Acest lucru este subliniat și prin reacția acestuia la întrebarea lui Philip despre ce crede el despre Kroop, la care el remarcă: „pe cât de puțin posibil. Voi aplica și eu la un post în această perioadă, și dacă nu reușesc, nimeni de aici n-o să mai poarte ecusoane cu Păstrați-l pe Ringbaum”. Totuși, șansele lui Ringbaum de a obține un post sunt ruinate chiar de el datorită competitivității în timpul unei runde din jocul lui Philip, Umilirea. Conform lui Desiree, acest joc i-a setat „dorința patologică de a avea succes și teama patologică de a părea lipsit de cultură […] în război una cu cealaltă, pentru că el putea să reușească la joc doar expunând o fisură în cultura lui”. Drept consecință, în determinarea lui de a câștiga, el pretinde că nu a citit Hamlet, și când Sy Gootblatt spune că el crede că Ringbaum minte ca să câștige jocul, se înfurie, jură solemn ca să câștige jocul și părăsește grupul. Conform lui Desiree, drept rezultat: „Howard Ringbaum și-a trântit în mod neașteptat recenzia tei zile mai târziu și se presupune în general că acest lucru s-a întâmplat deoarece departamentul de engleză nu a îndrăznit să ofere un post unui om care a mărturisit public că nu a citit Hamlet. Povestea s-a răspândit prin tot campusul, desigur, și exista chiar un paragraf referitor la asta în Euphoric State Daily. Mai mult, de vreme ce acest lucru a creat o eliberare de locuri în departament, au reconsiderat cazul lui Kroop și i-au oferit până la urmă un post.[…] Studenții înnebunesc de fericire.”

În acest context, Ditze remarcă: „căderea lui Ringbaum ilustrează soarta celor ce se predau necondiționat regulilor de aur a profesionalismului și competitivității și care își internalizează cerințele”. Ca o consecință a acestor evenimente, Howard Ringbaum este convins că „Swallow a conspirat să-l discrediteze în fața lui Hogan”. Drept răspuns, Howard Ringbaum, informat de către Swallow despre consecințele dezastruoase pe care le are o aventură cu o studentă pentru cariera unui școlar în Anglia, trimite o scrisoare soției lui Swallow și lui Morris Zapp, informându-i despre aventura cu fiica lui Zapp. Desiree îl suspectează că ar fi autorul scrisorii fiindcă el „are un motiv și este destul de josnic să folosească instalațiile poștale ale universității pentru acest scop”. Ca rezultat al întregii povești, Howard Ringbaum e obligat să părăsească Euphoria, și chiar și țara ca să primească un post în Canada. Evident, în cazul lui Ringbaum, chiar aspirația sa excesiv de ambițioasă la idealul hegemonic îi cauzează faptul că trebuie să dezvăluie lipsa de cultură și îl duce la eșec, la ostracizare și astfel, la sfârșitul carierei sale nu doar la Euphoric State, ci și în Statele Unite.

2.3. Reprezentanți ai stereotipurilor masculine academice britanice

Deși, din ce s-a spus despre partenerii de schimb de la Rummidge mai înainte, s-ar putea presupune că Philip Swallow este un academician distins, această presupunere ar fi incorectă. Adevărul este că el este: „un om cu greu cunoscut în afara propriului său departament, care nu a publicat nimic cu excepția câtorva eseuri și recenzii, care s-a înălțat încet pe scara salarială de conferențiar conform creșterilor anuale standard și care a fost oprit în vârf cu slabe perspective de promovare. Problema nu este că lui Philip Swallow îi lipsea inteligența sau abilitatea; dar îi lipsea voința și ambiția, instinctul ucigașului profesionist pe care Zapp îl poseda din plin.” Comparabil cu Morris Zapp, Philip Swallow este un amator, atât când vine vorba de călătorii cât și în termeni academici, așa cum devine evident din prima lui descriere, care spune: „Zborul pentru Philip Swallow este pur și simplu o performanță dramatică, iar el îl abordează ca un actor amator determinat să se descurce în compania profesioniștilor riguroși. Într-adevăr, el abordează majoritatea provocărilor vieții în aceeași manieră. El este un om mimetic: dornic de a mulțumi, infinit de sugestibil.” Aceste atribute sunt deja Legat de numele său, având în vedere că „swallow” înseamnă „a înghiți”, sau într-un sens mai figurat „a îndura, a se supune”.

Aceste caracteristici de asemenea par să fie prezente în descrierea lui pe care Desiree i-o dă soțului său spunând că el: „are cam un metru optzeci înălțime și cântărește, aș spune, cam șaizeci și cinci de kilograme – adică e înalt și slăbănog și cocoșat. Își ține capul înainte ca și cum l-ar fi lovit prea des de tocul unor uși joase.” Atitudinea sa ca om mimetic este exemplificat în câteva secvențe de-a lungul romanului. De fapt, acest lucru poate fi văzut în felul în care Philip s-a implicat în schimb de la bun început. Spre deosebire de participanții obișnuiți, el: „nu a solicitat niciodată de fapt să se implice în schimbul Rummmidge-Euphoria, Pe de o parte , dintr-o modestie bine-fondată, și pe de o altă parte pentru că s-a considerat de mult ca fiind prea încătușat de responsabilitățile domestice ca să ia în considerare asemenea aventuri.” Într-adevăr, Gordon Masters l-a întrebat dacă vroia să participe la schimb deoarece „nominalizatul anului […] s-a retras în ultima clipă pentru că i s-a oferit o catedră în Australia”. În timp ce Philip e mulțumit cu oportunitatea și convins că Masters în sfârșit îl apreciază, adevărul este că: „Gordon Masters a decis să-l susțină pe Philip pentru schimbul cu Euphoria pentru că voia să dea statutul de conferențiar senior unui membru considerabil mai tânăr al departamentului, un lingvist cât se poate de prolific care era tentat de oferte de la noi universități, și ar fi mai puțin umilitor să facă asta cât timp Philip era absent.”

Astfel, ceea ce percepe Philip – în inocența lui – ca o oportunitate, ca un semn că este apreciat de superiorul lui, este de fapt o schemă, care dacă are succes, ar rezulta într-o continuă stagnare a carierei sale și așa cum arată Ditze este „[…] în contradicție cu principiul de senioritate de la Rummidge”. Lipsa de realizări academice a lui Philip este în principal este rezultatul faptului că el este: „un om cu o sinceră apreciere pentru literatură în toate formele sale diverse”, ce nu numai că îl împiedică „să se stabilească asupra unui „câmp” pe care să-l cultive ca pe al lui”, dar rezultă și în inabilitatea lui de a se angaja la vreun proiect destul de durabil încât să înceapă de fapt procesul de scriere. Drept consecință, ultimul proiect pe care l-a terminat era lucrarea lui de disertație. Ca rezultat al acestor probleme de angajare, singura îndemânare pentru care e cunoscut Philip în propriul său departament este statutul său ca „un examinator superlativ al licențiaților”. Acest lucru este de asemenea singura cale de a concura cu ceilalți școlari, astfel el este: „foarte temut de către colegii săi din cauza ochiului său pentru rubrici ambigue, repetiția întrebărilor din lucrările anilor trecuți, ignorările neglijente care ar fi permis candidaților să duplice materialul în două răspunsuri.” El chiar visa și la transferarea abilităților lui într-o publicație pentru a atenua „pustiul [său] profesional”. Totuși, într-o manieră similară cu alte proiecte ale lui, el niciodată n-a trecut mai departe de stadiul de plănuire. Mai mult, „între timp studenții de la Rummidge au început să se agite pentru abolirea examenelor convenționale, și astfel singura lui abilitate specială era în pericol de a deveni redundantă”. Drept consecință, Philip experimentează o criză a vârstei de mijloc întrebându-se: „dacă era complet potrivit carierei în care s-a lansat cam cu cincisprezece ani în urmă, nu atât din alegere personală cât dintr-un simplu impuls al remarcabilului său Prim.” Criza vârstei de mijloc este adâncită de faptul că: În ultimii ani [sexul][…] a jucat un rol din ce în ce mai mic în căsnicia familiei Swallow. Nu a mai fost la fel […] după luna lor de miere extinsă în America. În America, de exemplu, Hilary tindea să scoată un țipăt strident în momentul climaxului pe care Philip îl găsea foarte excitant; însă în prima lor noapte la Rummidge, […] o persoană necunoscută a tușit […] în camera alăturată, și de atunci, […] orgasmele lui Hilary (dacă erau așa) erau marcate de nimic mai dramatic decât un oftat șuierat, mai degrabă ca sunetul aerului ce iese dintr-o saltea Lilo.”

Ca urmare a acestui fapt și a faptului că Hilary, deși ea „niciodată nu i-a refuzat avansurile, […] nici nu le-a invitat niciodată cu adevărat”, rezultă aici faptul că „pe parcursul anilor” propriul său interes „față de partea fizică a căsniciei a intrat în declin, dar el s-a convins singur că asta e ceva normal”. Astfel, putem spune că Hilary a pierdut funcția de oglindă pe care o avea pentru Philip. Totuși, convingerea lui Philip că „asta e ceva normal” a fost deranjată de către „eruperea bruscă a Revoluției Sexuale de la mijlocul anilor șaizeci”. Prin filme și televiziune, i-a dat impresia că el nu poate concura sexual trimițând mesajul că „alți oameni făceau dragoste mai des și mai variat decât el”. Deși este capabil să se reasigure cât de cât amintindu-și că „întotdeauna au existat mai multe adultere în ficțiune decât în realitate” și uitându-se la fețele colegilor săi unde detectează „nu o trăsătură de dorință satisfăcută”, el este convins că studenții fac „mult sex” și îi invidiază pentru „lumea lor de posibilități palpitante”. Pe scurt, putem spune că Philip experimentează atât criza academică cât și una personală a vârstei de mijloc. Cum naratorul ne informează, „nu s-a gândit niciodată să o înșele pe Hilary […] Adică, la astfel de idei nu s-a gândit sinele său conștiincios, englezesc.” Totuși, așa cum adaugă naratorul, „subconștientul său ar fi putut fi ocupat altfel”. Amintirile sale privind vizita în Statele Unite sunt printre motivele pentru care abia așteaptă să se întoarcă. Deși îi este rușine de aceasta, faptul că Hilary și copiii lui nu îl însoțesc este o un alt motiv de bucurie. Totuși, mai important este că abia așteaptă: „razele soarelui, gheața din băutura lui, băutura, petrecerile, tutunul ieftin și varietățile infinite de înghețată; să i se spună „profesore”, să i se complimenteze accentul de către telefoniști anonimi, să fie un obiect de interes prin virtute de a fi britanic”.

Totuși, exact ca și speranța lui de al impresiona pe Charles Boon cu cunoștințele sale despre America și de asemenea cu transformarea lui din conferențiar de la Rummidge în profesor vizitator și membru de vază academic, speranțele lui de a deveni un obiect de interes sunt distruse atunci când „spre umilirea lui considerabilă” descoperă că „marele lui bun social la Euphoric State se dovedește a fi asocierea lui cu Charles Boon”. Eventual, Philip, „contând pe faptul că va fi centrul atenției serii, s-a regăsit zăcând ignorat pe margine” după sosirea lui Charles Boon. Ce-i mai rău, la încheierea petrecerii, Philip, care a pășit afară pe terasă, descoperă că toată lumea a uitat cu desăvârșire de prezența lui la petrecere și că toți au plecat acasă lăsându-l în urmă.

Statutul său ca om mimetic nu se schimbă drastic de la început, așa cum este evident din atitudinea lui privind competiția dintre el și Dempsey: mai întâi, o informează pe Hilary că el nu crede că reprezintă vreo concurență pentru Dempsey fiindcă Dempsey „ a publicat multe articole” și apoi atitudinea lui se dezvăluie și mai mult când îi scrie: „N-am nici o idee dacă am fost nominalizat pentru rangul de conferențiar senior și aș prefera să rămână așa, de vreme ce nu voi avea apoi uimirea de a ști că am fost respins categoric. Dacă Dempsey vrea să-și bage nasul în astfel de treburi, lasă-l. Eu cred că se pot spune multe despre sistemul englezesc de patronaj clandestin.”Totuși, în acel punct Philip deja începe să se schimbe considerabil, în timp ce este incapabil de a se ridica la idealul hegemonic american la nivel profesional, la nivel privat el pare determinat să prindă pasul. În contextul unui grup de ocazie – în apartamentul vecin – nu numai că fumează un joint, dar și dansează „dansul dionisiac liber, improvizat după care tot jinduia”. Deși, spre propria lui iritare el rămâne prea timid să participe la orgia care se dezlănțuie, el sfârșind prin actul sexual cu una dintre fete – Melanie – care și ea decide să evite orgia și să doarmă în apartamentul lui în schimb. Totuși această primă aventură e departe de a fi satisfăcătoare și e mai degrabă similară cu viața lui amoroasă cu Hilary în faptul că Melanie se supune dorinței sale în loc să o invite în mod activ; de fapt se spune că ea este „pe jumătate adormită” iar că el „ejacula prea curând și îi oferea prea puțină plăcere”. Mai rău de atât, ea murmură după aceea în somn „tati”, ceea ce-l face pe Philip să plece din cameră unde el devine consumat de vină pentru adulterul lui. În dimineața următoare Philip își revine din vină, iar Melanie a plecat din apartamentul lui. Prin urmare, el își construiește planul să o găsească, și să aibă „o discuție privată cu ea” în care speră că dacă „își explica sentimentele, poate că ea i le-ar fi sortat pentru el” și speră că din această discuție va rezulta „o relație matură, relaxată de prietenie care să nu implice ca cei doi să se culce împreună, dar care să nu excludă neapărat posibilitatea.” Cu toate acestea, Melanie nu este de găsită. Astfel, Philip decide să viziteze Esseph în urătoarea zi liberă unde intră din întâmplare într-un club de striptease. Spre surpriza lui Philip, femeile de acolo îndeplinesc funcția de oglindă pe care și-o dorește așa cum devine evident din impresia lui că: „nu numai că erau frumoase, dar și neașteptat de pline și de inteligente, nu erau deloc ștrengărițele blazate și sordide pe care le anticipase, așa că mai s-ar putea presupune că o făceau mai mult din iubire decât pentru bani – ca și cum plăcându-le, în orice caz, să-și zboare picioarele și să-și scuture coapsele pe muzică pop, se gândeau că mai bine își scot hainele dacă tot fac asta și să mai ofere și puțină plăcere inofensivă în același timp.”

Drept rezultat, Philip e convins că a obținut „o privire profundă în natura rupturii între generații; era o diferență de vârstă. Tinerii erau mai tineri. Astfel, mai frumoși”. El este convins că știe cum să unească această ruptură, și anume, prin iubire, mai precis „prin fete ca Melanie care-și dăruiesc cu generozitate carnea tânără și fermă unor bețe bătrâne și uscate ca el, restaurând circulația sevei”. Destul de convenient este că el o întâlnește pe Melanie când iese din club. Nebun de iubire, Philip încearcă să o convingă pe Melanie să se întoarcă cu el acasă și să continue această unire a rupturii între generații, însă de data aceasta, Melanie îl respinge. Disperat, Philip se oferă să-i ofere cazare partenerului ei ce caută un loc să stea; acest partener se dovedește a fi nimeni altcineva decât Charles Boon. Astfel, Philip e forțat să îi asculte pe Melanie și Charles făcând dragoste.

Totuși, lucrurile încep să se schimbe în mai bine pentru Philip; conform lui Desiree, la următoarea petrecere el devine centrul atenției, în jocul lui, Umilirea, cauzează vâlvă și duce chiar la sfârșitul carierei lui Ringbaum și la reangajarea lui Karl Kroop – chiar dacă Philip nu este conștient de aceasta. Totuși, nu totul merge lin pentru Philip; pe de-o parte trebuie să se ocupe de faptul că Hilary a fost informată de adulterul lui cu fiica lui Zapp de către o scrisoare acidă și vrea să îi confirme falsitatea acestor acuzații. La început Philip, nebănuind faptul că Melanie e fiica lui Morris din prima căsătorie, neagă aceste acuzații, dar mai târziu e obligat să recunoască atunci când se confruntă cu faptele. Încă nu pare să arate vreun regret sincer pentru episod și afirmă pur și simplu că este „destul de sigur că nu a însemnat nimic pentru ea”, dar încă o mai roagă pe Hilary să-l ierte. După ce Hilary nu-i mai răspunde la scrisoare timp de două săptămâni, Philip – temându-se că s-ar putea ca ea să ceară un divorț – o roagă să vină în Statele Unite argumentând că ei trebuie să se vadă și să se împace, ca un fel de a doua lună de miere. Deși Hilary nu vrea un divorț și consideră reacția lui una „remarcabil de panicată”; nici nu are vreun interes să vină să-l viziteze. Cu acest lucru Hilary încă o dată refuză să servească drept oglindă pentru Philip, dar de data aceasta este o alegere deliberată ce se leagă de expunerea ei la ideile conectate cu mișcarea feministă așa cum devine evident când ea scrie: „Ți se pare că sunt tăioasă? Nu intenționam să fiu. Mary spune că bărbații mereu încearcă să termine o dispută cu o femeie violând-o, fie literalmente sau simbolic, așa că te conformezi doar să scrii. Mary e plină de teorii fascinante despre bărbați și femei. Ea spune că începe o mișcare de eliberare a femeilor în America.”

Totuși, chiar și fără ea, Philip găsește o femeie care să-i confirme bărbăția, și anume Desiree. Acest lucru e rezultatul a două evenimente mai degrabă improbabile. Primul este „o mică alunecare de teren” care îi aduce casa în stare de nelocuire, lucru ce îi termină infatuarea față de Melanie și rezultă în mutarea sa cu Desiree. Al doilea este arestarea lui pentru furt – accidental – de cărămizi, ceea ce duce la transformarea relației lor strict platonice într-una sexuală. Philip percepe relația lor ca fiind „aproape ca și căsnicia” și ca fiind „o versiune mai confortabilă, mai spațioasă a vieții sale din Anglia” în care el servește drept un fel de baby-sitter ce face micul dejun pentru gemenii lui Zapp și îi conduce la școală. Această relație deja are un efect pozitiv asupra lui Philip după ce el și Desiree încep să facă dragoste. De exemplu, el începe să „mănânce mai bine, să doarmă mai bine” și ambii renunță la fumat, chiar dacă el începe să bea mai mult. Deși, conform lui Philip, Desiree, datorită „convertirii ei la treaba lor cu eliberarea femeii” este „extrem de ostilă față de bărbați în general”, ea se dovedește a fi oglinda perfectă pentru el. Ea nu numai că-l ajută să-și depășească nou dezvoltata nesiguranța legată de mărimea penisului său, spunându-i că „un sondaj recent a arătat că nouăzeci la sută dintre bărbații americani cred că penisurile lor sunt mai mici decât media” și că „pare mai mică pentru tine, pentru că tu o privești mereu de sus. I se face un racursi”. Însă ea îl și reasigură de potența lui spunând „dacă n-aș fi știut că orgasmul vaginal e un mit, […] puteai să mă păcălești. Nu era niciodată atât de bine cu Morris”. Ca rezultat al faptului că e cu ea și că a renunțat la fumat, percepția corporală și încrederea lui Philip se îmbunătățesc și ele așa cum se vede din percepția lui față de sine: „el începuse să crească în greutate, și credea că i se potrivește așa. Coastele lui erau acoperite acum de un start fin de carne, iar clavicula lui nu mai ieșea în evidență cu o deplinătate înfricoșătoare ce dădea impresia că înghițise un umeraș.”

Relația lui cu Desiree îi dă de asemenea lui Philip o cale de a concura cu colegii săi, de altfel, superiori, așa cum se vede din replica sa la întrebarea lui Sy Gootblatt de ce a renunțat la fumat, „Compensez cu mai multă băutură și sex”. Totuși, Desiree nu e dispusă să se căsătorească cu el, nici măcar să-l ajute să rămână în țară. În schimb îi oferă o slujbă ca și îngrijitor al casei. Totuși, Desiree insistă că el să o informeze pe Hilary de relația lor. Cu toate astea, Philip nu apucă să îi trimită sau măcar să scrie scrisoarea, dar este în schimb surprins de ea în timp ce face un interviu la radio cu Charles Boon. În această conversație, Hilary încearcă să-l convingă pe Philip să vină acasă imediat ca să salveze căsnicia lor. Însă Philip este mai preocupat să-și protejeze intimitatea să nu fie expusă la o emisiune radio, și într-o încercare disperată de a termina conversația îi spune că are deja o aventură. Acest lucru nerezistând, nou-găsita încredere a lui Philip, precum și succesul său la femei nu se transferă în arena profesională în care el rămâne omul mimetic care a fost mereu. Acest lucru devine aparent când îi cere lui Luke Hogan o slujbă permanentă. Deși Hogan o ia în serios cererea lui spunând „a fost o recenzie destul de bună p care ai avut-o în buletinul de curs… Și în ziua de azi, predatul contează, chiar contează”, Philip îi tot reamintește de lipsa sa de publicații și de doctorat, ce îl determină pe Hogan să tragă concluzia că „pentru a-ți face o ofertă potrivită vârstei tale ar trebui să ne așteptăm la o carte sau două”. Astfel, Philip dă greș în încercarea de a se ridica la standardele hegemonice ale sistemului american și, în schimb, rămâne un complice al sistemului. În sistemul britanic, pe de altă parte, el este chiar promovat cu ajutorul lui Morris și astfel înălțat de la rangul de complice la cea hegemonică temporar.

Chiar dacă Philip, într-o manieră similară cu cea a lui Morris, a reușit să-și depășească criza vieții de mijloc cu ajutorul lui Desiree și este convins că s-a schimbat prea mult ca să se întoarcă în Anglia, aceasta pare cea mai probabilă soluție. După cum s-a afirmat, Philip nu e capabil să se ridice la idealul hegemonic american și astfel incapabil să obțină o slujbă la Euphoric State. De fapt, Philip, fiind omul mimetic care e, nu a încercat niciodată să se ridice la idealul hegemonic american sau să concureze pe plan profesional cu colegii săi americani „securitatea poziției sale la Euphoric State [era] nu sub amenințare, el […] [era] capabil să se relaxeze și să se bucure de plăcerile unei societăți mai hedoniste”. La Rummidge, de partea cealaltă, Philip are șansa de a se întoarce la o carieră ce mulțumită lui Morris în sfârșit a avansat. Sub aceste circumstanțe, pare improbabil că Philip va sta la Euphoria și va deveni îngrijitorul casei și amantul lui Desiree, mai ales dacă luăm în considerare faptul că el și Hilary au sfârșit împreună în pat la conferința lor de vârf. Totuși, trebuie notat că Philip nu și-a depășit pustiul profesional așa cum se evidențiază din eșecul său de a se ridica la idealul american, ci mai degrabă a găsit confirmarea din aventurile sale.

2.4. Criza sau eșecul stereotipurilor masculine academice americane și britanice

Pe partea americană, criza sistemului academic și idealul său hegemonic este cauzată de academicieni precum Karl Kroop și revoluția studențească ce amenință standardele academice. Pericolul înfățișat de Karl Kroop a fost inițial înlăturat prin respingerea mandatului său. Totuși, Philip, în mod neintenționat, îi cauzează reangajarea când jocul lui, Umilirea, rezultă în auto-descalificarea lui Ringbaum. Astfel, se poate argumenta că tendințele liberale amenință standardele academice din nou. Incompatibilitatea lui Kroop cu sistemul este evidențiat atât de lipsa sa de publicații cât și de „sistemul [său] flexibil de evaluare”. Totuși, așa cum reiese, tendința lui de a-și „lăsa studenții să-și dea singuri note”este mai puțin periculos pentru standardele academice ale sistemului american decât s-ar putea aștepta. Acest lucru se vede din faptul că o studentă s-a picat singură și că Kroop nu a putut să o convingă să renunțe. Acest lucru dezvăluie că studenții au internalizat sistemul competitiv atât de mult încât ei îl aplică chiar lor înșiși dacă e nevoie în loc să-și dea singuri A-uri. Ca rezultat Kroop nu pare să reprezinte un pericol prea mare pentru sistemul american și idealul său hegemonic, și astfel el poate fi văzut mai degrabă ca o anomalie în sistem decât ca un pericol la adresa lui. Faptul că Ringbaum își pierde mandatul nu reprezintă o probă în favoarea eșecului idealului hegemonic, fiindcă el a violat dogma sa profesională în urmărirea sa fără scrupule a acestui ideal și astfel este subordonat sferei academice americane.

În mod similar, revoluția studențească nu cauzează eșecul sistemului academic american și forma sa hegemonică de masculinitate, ci mai degrabă duce la modificarea celei din urmă, așa cum se vede din remarca lui Luke Hogan la cererea lui Philip pentru o slujbă: „dacă erai negru, desigur, ar fi fost diferit. Sau, și mai bine, indian. Ce n-aș da pentru un indian indigen cu doctorat.” Această schimbare de a „angaja mai multe cadre din lumea a treia” este rezultatul unei „consolidări a grevei perioade anterioare”și care a rezultat într-o competiție între universități pentru asemenea angajați, care depășește chiar standardele academice ale sistemului american – ei nu trebuie neapărat să aibă publicații.

Pe partea britanică, sistemul hegemonic a fost amenințat de academici profesionali precum Robin Dempsey, revoluția studențească și de omologul său american reprezentat de Morris Zapp. Amenințarea lui Dempsey ca și „cel mai apropiat lucru pe care-l are departamentul de un academician profesional recunoscut” se arată în tendința lui de a „întrece la mustață” restul departamentului cu cunoștințele sale privind „oameni la modă ca și Chomsky și Saussure și Levi-Strauss”. De asemenea este evidențiată prin faptul că în ciuda seniorității lui Swallow, Dempsey pare la început să fie nominalizat pentru rangul de conferențiar senior. Totuși, toate acestea se schimbă când intră Morris în scenă; mai întâi, conform lui Hilary, Morris, cu înțelegerea lui superioară a teoriei, îl face pe Dempsey să pară „destul de ridicol”; apoi, el își folosește cu succes influența în departament pentru a-i susține cererea lui Philip privind postul, astfel neutralizând amenințarea reprezentată de Dempsey.

Amenințarea revoluției studențești este cel mai bine exemplificat de faptul că Gordon Masters își pierde poziția ca și șef al departamentului de engleză la Rummidge din pricina acesteia, fiindcă aceasta îi dezvăluie nebunia când compară protestele studențești cu atacurile lui Hitler supra Europei și propune un plan de luptă într-un articol de ziar. Totuși, mulțumită lui Morris, această amenințare este înlăturată înainte să cauzeze prea mult rău. În plus, acest lucru nu înlătură tendința membrilor personalului să urmeze sau cel puțin să-și dorească un lider puternic. Acest lucru este cât se poate de evident de descrierea comportamentului lor: „Eliberat brusc de sub domnia despotică a lui Masters după treizeci de ani, departamentul de engleză era paralizat și înspăimântat de propria sa libertate, circula în cercuri și cercuri ca un vapor fără cârmă, nu, mai degrabă ca un vapor al cărui căpitan tiranic a căzut într-un fel neașteptat peste bord într-o noapte întunecată, luând cu el instrucțiuni sigilate despre destinația finală a navei. Echipajul continua să iasă pe punte după ordine, și erau bucuroși să le primească de la oricine se întâmpla să ocupe locul de căpitan.”

În acel moment, acela se întâmplă să fie Morris, care chiar ajunge să i se ofere scaunul de șef al departamentului. Astfel, Morris își formează planul de a reforma departamentul pe sistem american. Totuși, această amenințare nu se va materializa cu adevărat deoarece Morris se va întoarce cu siguranță în America. După cum am arătat, la sfârșitul romanului atât Morris și Philip, similar cu idealurile la care aspiră, s-au recuperat din crizele lor respective. Totuși, această recuperare este doar rezultatul unei reformulări, și anume că Philip a căutat verificarea din aventuri decât din carieră sau de la soția lui, iar Morris a făcut la fel, dar de asemenea și-a distras atenția cu succesul la Rummidge și și-a suspendat, cel puțin temporar, proiectul de a domina profesial.

3. STEREOTIPURI MASCULINE ÎN ROMANUL

CE MICĂ-I LUMEA!

3.1. Stereotipul academicianului de tip voiajor

Între Schimb de dame și Ce mică-i lumea a apărut o internaționalizare a statutului academic. Acest lucru devine evident când Morris îi spune lui Hilary, „ziua campusului singular, static s-a terminat”, și spune mai departe, „chiar și două campusuri nu mai sunt de ajuns. Școlarii din ziua de azi sunt ca și cavalerii vremurilor vechi, hoinărind pe căile lumii în căutare de aventură și glorie”. Protagonistul romanului Perrse McGarrigle afirmă mai departe, „toată lumea își caută propriul Sfânt Graal. Pentru Eliot acesta era credința religioasă, dar pentru altul ar putea fi faima, sau iubirea unei femei bune. În concordanță, există trei căutări în Ce mică-i lumea, două dintre ele fiind relevante în contextul de față. Prima este căutarea cadrelor universitare de top pentru scaunul UNESCO. A doua este căutarea de către Philip Swallow a „intensității experienței”. Deși putem argumenta că toate aceste căutări sunt pentru cunoaștere, există motive să susținem că există de asemenea călătorii pentru un ideal hegemonic de masculinitate și că în cursul acestora participanții predominant masculini urmăresc – chiar dacă în mod subconștient – un ideal de masculinitate. Widdowson arată că niște „cadre universitare profesioniste precum Zapp și Swallow […] călătoresc în jurul micuței lumi a campusului global căutând slujba supremă sau aventura amoroasă supremă”. În mod similar, Moseley remarcă faptul că „lumea lor mică este condusă primar de către voința pentru putere, și doar pe plan secundar de dorința de a vrea act sexual”. Într-adevăr, ei sunt în căutarea celui mai critic adevăr care le depășește pe toate celelalte. Totuși, cum este normal, urmărirea acestui ideal nu este lipsită de provocări, așa cum devine evident când naratorul remarcă, „cu siguranță, există anumite exerciții penitențiale de executat – prezentarea unei lucrări, poate, și cu siguranță ascultarea lucrărilor altora”.

Lumea literară se află acum într-o criză. Acest lucru este bine exemplificat de Arthur Kingfisher, care, conform lui Morris, „era un mare om […]. Un rege printre teoreticienii literari. Cred că pentru mulți oameni într-un fel personifică întreaga profesie a studiilor literare academice”. Acest om se spune că „nu mai poate să obțină o erecție sau un gând original”. Ambele probleme au relevanță deoarece așa cum este informat cititorul „Kingfisher întotdeauna a avut o viață sexuală foarte activă și a perceput-o drept conectată vital, într-un fel foarte misterios, cu creativitatea sa intelectuală”. Așa cum o prezintă Kingfisher conform lui Morris, profesia este conform cuvintelor Fulviei Morgana, „într-o stare foarte nesănătoasă”. Dilema teoretică ce cauzează aceste probleme este cel mai bine formulată în întrebarea fără răspuns a lui Rodney Wainwright: „cum poate critica literară să-și mențină funcția arnoldiană de a identifica ce-i mai bun din ce a fost gândit și spus, când însuși discursul literar a fost decentralizat prin deconstrucția conceptului tradițional de autor, de autoritate?” O întrebare față de care nici măcar Arthur Kingfisher nu este dispus să se raporteze, ci mai degrabă, așa cum relatează Fulvia Morgana, „spunea, pe de-o parte asta, pe de altă parte aia. El vorbea tot în jurul subiectului”.

Astfel, problema aparent de nedepășit cu care se confruntă criticii literari este cea de a ajunge la o interpretare definitorie a unui text când așa cum o precizează Morris, „fiecare decodare este o altă decodare” și „textul se dezvăluie înaintea noastră, dar niciodată nu-și permite să fie posedat”. Acest lucru este subliniat de către indignarea lui Philip Swallow, care întotdeauna a citit „cărți pentru însemnătatea lor” când Morris îi spune „n-are nici un rost […] dacă prin rost înțelegi speranța de a ajunge la un anumit adevăr cert”. În consecință, profesorii concurează la nivel global pentru a arăta că teoriile lor oferă soluția la această problemă și le depășesc pe toate celelalte. Această competiție are loc în spațiul homosocial al conferințelor academice la care participă și se desfășoară cu ajutorul lucrărilor pe care le prezintă și al conferințelor pe care le susțin. În mod similar, ei concurează pentru femeile care le ies în cale; cucerirea cărora le va ajuta să se ridice pe ierarhia socială. În acest context, idealul la care aspiră cu toții în acest context va fi numit stereotipul academicianului voiajor și este reprezentată de scaunul UNESCO, care le va valida revendicările.

Deși, așa cum remarcă Morris, „mulți cavaleri sunt femei în ziua de azi”, nu există atât de multe dovezi în Ce mică-i lumea!. De fapt, lumea internațională academică, deși mai eterogenă, este tot un spațiu predominant homosocial. Printre altele, acest lucru este evident de către folosirea de către Angelica a inițialelor, la care ea remarcă: „dacă folosești inițialele în lumea academică, oamenii vor crede că ești un bărbat și te vor lua mai în serios”. Este subliniat mai departe de faptul că dintre cele opt personaje feminine cu nume care-și fac apariția la conferințe, doar trei sunt critici literari, și anume: Angelica L. Pabst, D-ra Sybil Maiden și Fulvia Morgana. Mai mult, două dintre aceste femei ocupă poziții mai degrabă precare sau marginalizate. Într-adevăr, Angelica, chiar dacă este „obsedată de conferințe” nu este angajată la nicio universitate și își caută cu disperare o slujbă. D-ra Maiden în mod similar este o prezență frecventă la conferințe, dar datorită retragerii ei este o observatoare mai degrabă decât o participantă activă. Fulvia este singurul cadru universitar feminin activ, și singura femeie – dintr-un cerc de altfel predominant masculin de discuții la conferința asociației de limbi moderne – ca atare ea poate fi văzută ca o anomalie și o amenințare la adresa ordinii hegemonice. Interesant este că, datorită naturii ei dominante, bărbații heterosexuali pe care-i întâlnește întotdeauna o percep ca pe o amenințare. De exemplu, după aventura sa sexuală cu ea, Morris „nu putea să nu se gândească la ea ca la un fel de vrăjitoare în a cărei sferă de influență ar fi periculos să zăbovești”. Conform lui Arizti, acest lucru arată că „acele femei din Ce mică-i lumea! care nu servesc nevoile sexuale ale bărbaților ci acționează mobilizate de propria lor dorință sunt stigmatizate drept nimfomane sau ceea ce Catherine Belsey numește „amante demonice”. Celelalte cinci personaje sunt fie spectatoare, fie își acompaniază bărbații la conferințe. Primul grup constă în fosta soție a lui Morris, Desiree și geamăna Angelicăi, Lily. Deși Desiree este prezentă atât la conferința din Heidelberg cât și la Asociația de Limbi Moderne, ca și scriitoare creativă ea rămâne pe margine și nu influențează activ procedurile de la conferințe. De partea cealaltă, Lily, care este prezentă doar la ALM ca să-și acompanieze sora; este o stripteuză și actriță porno care renunță la cariera ei pentru a se întoarce la școală. Celălalt grup constă în Joy Simpson, Thelma Ringbaum și Song-Mi Lee. Doamna Simpson lucrează ca bibliotecară la Consulatul britanic din Istanbul și mai târziu devine conform spuselor lui Rodney Wainwright, „amanta inexplicabil de fermecătoare” a lui Philip și îl acompaniază la conferințe. Thelma Ringbaum începe ca soție a lui Howard Ringbaum, însă îl părăsește și intenționează să devină soția lui Morris. Se spune despre Song-Mi Lee că ea a venit: „din Coreea printr-o asociere cu Fundația Ford pentru a sta la picioarele lui Arthur Kingfisher ca studentă de cercetare, și a rămas pentru a-i deveni secretară, companioană, maseură și tovarășă de pat, viața ei dedicată în întregimea lui protejându-l pe marele om”. De aici putem vedea că ea obișnuia să fie o școlară aspirantă, însă a renunțat la carieră pentru a-și dedica viața lui Kingfisher. Pe lângă aceste femei, mai există și altele prezente la conferințe, deși nu li se dă niciun nume. Printre acestea, de exemplu, se află femeile care dau năvală afară din sală în timpul prezentării lucrării lui Morris la conferința de la Rummidge, precum și grupul de feministe care îi deranjează cursul lui Morris în Amsterdam. Privind rolul sexelor în general, Coelsch-Foisner evidențiază că: „În timp ce [personajele masculine] se duelează și concurează pentru scaunul UNESCO, din ambiție masculină, femeile și-au menținut rolul arhetipal de obiecte ale dorinței masculine”.

Similar cu numărul femeilor, numărul de bărbați subordonați în spațiul academic a crescut și el comparat cu acțiunea din Schimb de dame. Printre aceștia, există trei cadre academice care ar putea fi caracterizate drept subordonate. Primul este naratologul homosexual Michel Tradieu. Al doilea este soțul Fulviei, Ernesto, care – deși nu este homosexual – este clar bisexual așa cum devine evident când naratorul remarcă faptul că Morris „se aștepta să se prostească cu Ernesto la fel ca și cu Fulvia”. Al treilea reprezentant bisexual este asistentul său de cercetare Albert. Singurii reprezentanți numiți ai masculinităților marginalizate sunt școlarul turc Akbil Borak și școlarul japonez Akira Sakazaki; precum și colegii lor. Altfel, cei marginalizați apar doar ca grupe amorfe, de exemplu, un grup de musulmani care se roagă la aeroport.

3.2. Reprezentanți ai stereotipului academicianului voiajor

Așa cum reiese din primele părți, atitudinea lui Morris Zapp față de colegii săi nu s-a schimbat mult față de Schimb de dame. Spre exemplu, el îi spune lui Persse McGarrigle să nu se ducă niciodată la cursuri, „Doar dacă nu predai unul chiar tu”, o regulă de la care, evident, își exceptează propriile cursuri. Totuși abordarea teoretică a lui Morris s-a schimbat, el a renunțat la proiectul lui de a scrie un comentariu asupra lui Jane Austin după care nu ar mai fi „nimic în plus de zis”. Nereușind să-l termine, el este convins că acest lucru: „nu era atât utopic cât era auto-înfrângător. […] Vreau să spun că nu putea să aibă succes deoarece nu este posibil din cauza naturii însăși a limbajului, în care semnificația este transferată constant de la un semnificant la altul și nu poate fi absolut posedată.” Astfel, Morris a fost vindecat de credința lui în „posibilitatea de interpretare” și a sărit în trenul poststructuralismului.

Noua lui convingere este exprimată în lozinca lui „fiecare decodare este o altă codare”. Cu această nouă înțelegere, noul poststructuralist auto-identificat încearcă încă o dată să-și întreacă colegii în inteligență. Încercările lui nu sunt complet lipsite de succes, așa cum ilustrează reacția șocată a lui Philip Swallow când Morris îi spune că n-ar trebui să citească cărți pentru semnificația lor. Viziunea mai degrabă cinică legată de ce ar trebui să fie în schimb critica literară este dezvăluită când un Philip exasperat îl întreabă „atunci care Dumnezeu este ideea din toate astea” la care Morris răspunde: „Ideea, desigur, este de a susține instituția studiilor literare academice. Noi ne menținem poziția în societate efectuând public un anumit ritual […]”. Acest lucru dezvăluie că pentru „teoretic născutul-a-doua-oară Morris Zapp”, exact ca și în Schimb de dame, literatura și teoria literară sunt un mijloc spre un scop: și anume putere, prestigiu și bani. Faptul că Morris are greutăți în a se ridica la noile sale convingeri reiese în acțiunea romanului când Philip Swallow relatează povestea aventurii sale în Italia, și finalul ei presupus tragic. În consecință,Morris se simte „ușor supărat în măsura în care a fost afectat mai întâi de erotismul poveștii lui Philip, iar apoi de epilogul său trist”. Astfel, reorientarea teoretică a lui Morris poate fi văzut ca o cale de ieșire ușoară din proiectul său imposibil fără să-și abandoneze țelul de a domina profesia. Aceasta se datorează convenabilului fapt că poststructuralismul, așa cum o informează Morris pe Angelica Pabst, „se aplică la toate” și, astfel, el e capabil de a prezenta aceeași „lucrare minunat de adaptabilă” la toate conferințele din Europa și la Asociația de Limbi Străine din New York. Ca un cadru didactic universitar deplin, el de asemenea și-a pus noua convingere teoretică pe hârtie într-o carte numită Dincolo de critică, despre care i se laudă lui Philip Swallow. Faptul că Morris nu este chiar capabil să țină pasul cu profesorii tineri și ambițioși ca și Angelica este dezvăluit de o conversație între cei doi în care Morris este copleșit de cunoștințele ei în literatură, așa cum arată comentariul lui Persse legat de Angelica cum că „el nu ți-a dat nici un fel de ajutor, […] tu ai venit cu ideile și cu exemplele”. Totuși, aceasta nu înseamnă că Morris este dispus să cedeze și să părăsească competiția. Din contră, Morris s-a apucat de jogging, chiar dacă urăște aceasta, ca să se mențină sănătos, și așa cum îl informează Persse, deoarece: „e foarte la modă în zilele astea în cercurile academice americane. Succesul nu e doar o problemă legată de câte articole ai publicat anul trecut, ci de câte mile ai parcurs în dimineața asta.” El îl mai informează pe Persse că este o încercare din partea lui să se protejeze de avansurile „tinerilor bărbați grăbiți”. Această teamă de tineri este bazată pe percepția lui Morris despre lumea academică, pe care i-o relatează lui Persse, spunând: „Cunoști ideea lui Freud de societate primitivă drept un trib în care fiii îl ucid pe tată când devine bătrân și impotent și îi iau femeile? În societatea academică modernă ei îți iau privilegiile de cercetare. Și, femeile, desigur.” Totuși, nu numai simțul de auto-conservare în ține pe Morris în suspans. După cum îl informează pe Persse, el a găsit o nouă ambiție: „să devină cel mai bine plătit profesor de engleză din lume”. Așa cum arată Hilary, Morris s-a schimbat și într-o altă privință, el altădată opunându-se călătoriilor și convins că o călătorie „îngustează mintea”, el acum este un vizitator frecvent al conferințelor internaționale. Îi explică această schimbare lui Hilary spunând, „vine un moment când individul trebuie să cedeze în fața Zeitgeist-ului sau să iasă din joc”. Astfel, așa cum arată Acheson, Morris a înțeles că „pentru a realiza această ambiție, el trebuie nu doar să publice extensiv, dar să intre în contact la conferințe cu membri influenți ai comunității academice internaționale”. De fapt, Morris a devenit atât de obișnuit cu viața sa de călătorii că faptul de a rămâne într-un singur loc a devenit de neimaginat pentru el, iar gândul la oamenii care trăiesc așa „îl face să se simtă invidiat, un om pentru care curbura pământului îndeamnă cu invitație la noi și noi experiențe imediat după orizont.”

Totuși, dacă Morris nu a renunțat la nivel profesional, el pare să fi renunțat în sfera privată, spunându-i lui Philip: „după ce eu și Desiree ne-am despărțit am încercat să mă însor din nou. Diverse femei au locuit cu mine, mai ales studente absolvente, dar nici una nu s-ar fi măritat cu mine […] și treptat nu m-a mai interesat ideea.” În schimb, Morris frecventează „un salon de masaj din Esseph” unde, așa cum îi spune lui Philip: „Au o clasă foarte bună de fete în locurile alea, să știi. Nu sunt târfe. Educație de facultate. […] Când eram adolescent îmi petreceam multe ore epuizante încercând să conving fete ca acelea să-mi provoace plăcere […]. Acum e la fel de ușor ca mersul la supermarket. Economisesc timp și energie nervoasă.” Astfel, Morris își canalizează competitivitatea în avansarea carierei sale, sau așa cum îi spune lui Hilary: „Am renunțat la regulat cu mult timp în urmă. Ajunsesem la concluzia că sexul e o sublimare a instinctului de muncă”; el spune mai departe că „secolul al nouăsprezecelea și-a aranjat bine prioritățile. Ceea ce jinduim noi cu adevărat e puterea, pe care o obținem prin muncă”. Profesional, Morris este atras dintr-o dată de Scaunul UNESCO al Criticii Literare; care, cum e convins, oferă „cel mai mare salariu din profesie. O speculație ce Fulvia Morgana ” se grăbește să o confirme spunându-i că salariul va fi probabil de 100.000 de dolari pe an și ca locul respectiv va fi „pur conceptual” și ca atare nu va fi conectat cu vreo instituție sau obligație. La auzul acestei slujbe de vis, Morris „se simțea amețit în acel moment, nu doar din cauza bogăției și privilegiului pe care scaunul l-ar fi conferit celui care-l ocupa, dar și din cauza invidiei ce ar fi stârnit-o în sânul celor ce nu-l ocupau”. Totuși, Morris este curând distras de la acest mare premiu de către încercările agresive ale Fulviei de a-l seduce. Deși Morris încearcă inițial să o oprească și să-i spună că el „s-a retras din acest gen de lucruri cu ani în urmă”, în cele din urmă renunță și este dispus să se culce cu ea. Totuși, Morris se răzgândește când soțul Fulviei se întoarce și „devine evident că el e așteptat să se prostească cu Ernesto la fel ca și cu Fulvia”.

Atenția lui Morris se întoarce pe scena profesională de îndată ce a sosit la Villa Serbelloni. Astfel Morris, informat de Fulvia că Arthur Kingfisher e zvonit să fie „prim asesor” pentru scaun, îi scrie o scrisoare lui Kingfisher în încercarea de a-și înainta revendicarea scaunului, cel dintâi cerându-i o copie a ultimului său curs. Pentru a-și reasigura șansele, Morris participă la cursul concurentului său Siegfried von Turpitz la o conferință în Amsterdam, și chiar primește șansa de a-l acuza pe von Turpitz că a plagiat manuscrisul lui Persse. Totuși, nu totul merge la fel de lin pentru Morris la conferința din Amsterdam, el descoperă că Rudyard Parkinson a scris o recenzie proastă a cărții lui, în care o compară mai degrabă nefavorabil cu cartea lui Philip Swallow. Mai mult, prezentarea lucrării sale la conferință este deranjată de „o clacă de feministe” care „l-au întrerupt în timp ce-și dezvolta analogia între interpretare și strip-tease, strigând „Păsăricile sunt frumoase!””. În plus, el trebuie să aibă de-a face cu faptul că Philip Swallow e zvonit să fie un candidat pentru scaunul UNESCO. La întoarcerea sa la Villa, spre enervarea lui Mario se confruntă cu o scrisoare de la Desiree și de la avocații ei care-l forțează să plătească „taxele de facultate ale gemenilor”, și cu o scrisoare de la Philip Swallow, care spre iritarea lui Morris, îl informează că Philip și-a reînnoit aventura amoroasă cu Joy Simpson și că e îndrăgostit lulea. Totuși, mai există o scrisoare de la Arthur Kingfisher cu o copie a cursului său, care-i dă șansa lui Morris de a răspunde și de a-l invita pe Kingfisher la conferința lui de la Ierusalim unde este convins că „va fi capabil să-l cădelnițeze și să-l lingușească pe bătrân până își vede propria eligibilitate irezistibilă pentru scaunul UNESCO”. Totuși, imediat după ce trimite scrisoarea, Morris este răpit, și în consecință. scrisoare este confiscată de poliție și nu mai ajunge la Kingfisher. Morris este eliberat doar după intervenția Fulviei Morgana – fiind asociată cu răpitorii. Chiar dacă nu este rănit, răpirea are un impact profund asupra lui Morris, după cum îl informează pe Persse la ALM: „Cred că în sfârșit am scăpat de obiceiul ambiției. De când am fot răpit, mi-era de ajuns să fiu în viață”. Acest lucru l-a mai cauzat să „piardă încrederea în deconstrucție” fiindcă a realizat că deși fiecare decodare e o altă codare „amânarea semnificației nu este infinită în ceea ce-l privește pe individ”. Când Persse îl confruntă astfel cu faptul că „deconstrucțiile nu cred în individ”, Morris răspunde: „moartea este singurul concept pe care nu-l poți deconstrui. Lucrează de acolo și vei ajunge cu vechiul ideal al sinelui autonom. Eu pot muri, deci exist. Am realizat asta când acei radicaliști italieni au amenințat că mă vor deconstrui pe mine”.

În consecință, Morris își îndrepta atenția înapoi în sfera privată și caută validare intrând într-o relație cu soția lui Ringbaum, Thelma. Că pentru Morris relația este mai degrabă pentru validare decât pentru iubire devine evident fiindcă el nu arată vreun fel de afecțiune pentru Thelma și că el și-a readoptat tendința de a fi mai atent la televizor decât la partenera lui, un obicei familiar din relația lui cu Desiree din Schimb de dame. Astfel afirmația lui către Persse cum că el și Thelma se gândesc la căsătorie pare mai degrabă laudă decât o expresie a unei afecțiuni adevărate. Prin urmare, chiar dacă Morris cu siguranță s-a schimbat, așa cum este evidențiat de acceptarea eșecului său foarte probabil în a obține scaunul UNESCO, afirmația lui Widdowson că, la sfârșitul romanului, „Zapp în vârsta sa de mijloc devine mai înțelept și se recăsătorește” pare a fi prea simplist. Cu siguranță e adevărat că Morris s-a schimbat și că el chiar își acceptă eșecul de a se ridica la idealul academicianului de voiajor și s-a mulțumit să încorporeze idealul american. Totuși, el nu a devenit mai înțelept cu privire la viața sa personală și astfel este improbabil ca o căsătorie cu Thelma să reușească – având în vedere relațiile sale trecute și comportamentul lui nealterat.

În perioada dintre Schimb de dame și Ce mică-i lumea lui Philip Swallow „i-a mers destul de bine”, așa cum se arată din faptul că a devenit șeful departamentului de la Rummidge. O realitate cu care atât colegul lui, Dr. Sutcliffe, și fostul său co-muncitor Dempsey au probleme în a se împăca, datorită faptului că Swallow, conform celui din urmă, „încă nu a publicat practic nimic” cu excepția unei cărți despre Hazlitt la care Dempsey nu a văzut niciodată „o singură recenzie”. Totuși, Philip nu a primit scaunul după întoarcerea lui din Statele Unite, ci mai degrabă după ce Masters s-a retras, Sutcliffe îi spune lui Persse, „îl aveam pe Dalton, venise de la Oxford, până acum trei ani. A murit într-un accident de mașină. Apoi l-au numit pe Swallow.” În consecință, Moseley remarcă faptul că a avansat „datorită șansei și inadvertenței, decât prin merite solide”. Mai mult, aparența exterioară a lui Philip s-a îmbunătățit, față de Schimb de dame așa cum este evidențiat prin descrierea lui ca: „un bărbat înalt, subțire, distins de vârstă mijlocie, cu o barbă gri mai degrabă fermecătoare, și o bună bucată de păr ondulat de aceeași nuanță pe spatele și pe marginea capului, dar nu prea mult în creștet”. Acest lucru e de asemenea recunoscut de Morris care atunci când îl vede pe Philip pentru prima oară după zece ani remarcă: „arăți bine, barba e grozavă”, dar și de Hilary, care-i spune lui Morris că el „chiar a început să arate mai chipeș decât fusese vreodată în viața lui”. Totuși, ea observă că barba pur și simplu „îi ascunde bărbia slabă” și că „i se aranjează la bărbier”, ceea ce dezvăluie natura artificială a frumuseții sale. Datorită acesteia și conform lui Morris, a „puterii”, Philip a devenit mai atractiv pentru femei, așa cum relatează Hilary, „are o slăbiciune pentru studente drăguțe. Dintr-un motiv anume, ele par să aibă o slăbiciune pentru el”. Totuși, Philip a fot șantajat de una dintre studentele cu care a avut o relație, și astfel a fost obligat să renunțe la interesul sexual față de studentele de la Rummidge și trebuie „să se bazeze pe călătoriile în străinătate pentru aventuri amoroase”.

Totuși, nu totul merge ca pe roate pentru Philip, în primul rând conferința lui eșuând mizerabil. Dar aceasta nu e singura problemă profesională pe care o are Philip, el e de asemenea convins că „subiectul este într-o stare de criză”. Pentru Philip criza aceasta este rezultatul influenței post-structuralismului: fiindcă amenință posibilitatea de a ajunge la o înțelegere a unui text și transformă cititul într-un „anumit mister tainic, în care doar o elită restrânsă a fost inițiată”. Totuși, așa cum arată Ommundsen, „pe măsură ce climatul dominant din jurul lui devenea teoretic și post-structuralist, el a devenit mai defensiv și a fost forțat să-și teoretizeze cumva poziția anti-teoretică”. Astfel, el a scris o carte numită Hazlitt și cititorul amator, dar aceasta nu se vinde foarte bine și nu a primit nicio recenzie, care conform lui Hilary este „un punct mai puțin plăcut pentru Philip”. În plus, Philip este nefericit în căsnicia lui și caută distrageri în aventurile lui – din călătorii – de la: „faptele urâte: că există moarte, există boli, există impotență și nebunie în față”. Astfel, spre deosebire de Morris Zapp, el nu călătorește ca să avanseze în carieră, ci mai degrabă pur și simplu „pentru a-și atenua ennui-ul” . În consecință, așa cum remarcă Berger, „Swallow reprezintă omul într-o criză a vârstei de mijloc, nesatisfăcut și plictisit de căsnicia lui, mereu cu ochii după aventuri, și căutând în secret un divorț”. Așa cum remarcă Bjork, este o „criză extinsă a vârstei de mijloc, durând mai bine de zece ani”.

Astfel, Philip caută „intensitatea experienței”, care așa cum îl informează pe Morris „știm că n-o mai găsim acasă, dar există mereu speranța că o vom găsi în străinătate”. Îi mai spune lui Morris că el a trăit-o cu Desiree, precum și altădată, în timpul unei călătorii de conferință în Italia. În timpul acelei călătorii el a avut o aventură cu Joy, soția angajatului de la Consulatul Britanic care l-a găzduit. Totuși, Philip este convins că ea și familia lui a murit într-un accident de avion și că nu mai are speranțe de a o revedea vreodată. Totuși, Philip nu a renunțat la căutarea intensității și astfel, se îndreaptă spre o nouă conferință în Turcia unde intenționează să țină un curs despre Hazlitt. Că această călătorie a lui Philip se ocupă mai ales de căutarea intensității decât de interese academice poate fi dedus din gândurile sale referitoare la călătorie: „nu știa exact ce să creadă despre Turcia […]. Ar putea fi femeile eliberate și disponibile, sau închise în purda?” Totuși, în ciuda acestor griji Philip e nerăbdător să meargă în Turcia, încât atunci când Consulatul Britanic îl cheamă și-l informează că „turcii nu vor” cursul lui asupra lui Jane Austen, dar l-au rugat dacă poate să pregătească un curs despre „literatură și istorie și societate și filozofie și psihologie în schimb”. El este dispus să se supună cererilor lor chiar dacă „nu este mult timp pentru pregătiri” și că este „o comandă crasă”. Aceasta se datorează faptului că Philip este „mereu dornic să-și mulțumească gazdele în aceste călătorii în străinătate; dornic să mulțumească și Consulatul Britanic, în caz că încetau să-l mai invite să meargă cu ei”. Totuși, cel puțin în momentele de început, lucrurile nu se îmbunătățesc pentru Philip în călătoria lui. Mai întâi se rănește la picior când părăsește aeroportul, apoi trebuie să învețe că trebuia doar să țină un curs despre una din temele menționate mai sus și nu despre toate, și apoi, în timp ce suferă de diaree acută în timpul unei pane de curent, el folosește bucăți din cursul despre Hazlitt ca hârtie igienică din greșeală. Astfel Philip nu se bucură de călătorie prea mult și chiar dacă se îmbunătățește puțin pe parcurs el abia așteaptă să plece. Aceasta, parțial, se datorează realizării că: „Aici în Turcia nu era nici o speranță de aventuri erotice. Femeile prietenoase pe care le-a întâlnit erau căsătorite, cu soții într-o prezență genială, dar supraveghetoare. Studentele […] nu păreau să aibă voie să se apropie mai mult de o distanță de ascultare față de el, doar dacă nu apăreau în rolul de fiice ale uneia dintre cuplurile academice, iar Philip avea sentimentul că dacă ar fi făcut un pas la una dintre ele ar fi provocat un incident diplomatic.” În consecință, Philip are o criză, și chiar consideră: „să oprească aceste călătorii, să abandoneze căutarea pentru intensitatea experienței […], să-și agațe notițele de curs și să-și încaseze cecurile de călătorie, să se mulțumească cu rutina și domesticitatea, cu sexul protejat cu Hilary și ruda familiară a anului academic la Rummidge, […] până venea timpul să se retragă, atât de la sex cât și de la muncă? Urmat astfel, de o retragere de la viață.”

Totuși, înainte ca Philip să se hotărască asupra acestei concluzii, el o întâlnește pe Joy, pe care o credea moartă la o petrecere, își mărturisește iubirea pentru ea și încearcă să o convingă să vină cu el la Istanbul. În acest timp, Philip „o mânca din priviri, devorând trăsăturile pe care nu credea că le mai vede vreodată”. De aici se vede un sentiment de putere asupra femeii care i-ar putea oferi plăcere, și astfel un sentiment evident de cucerire. Acest lucru e evidențiat de amintirea lui Philip a evenimentului în timp ce o așteaptă pe Joy la gară: „se auzea spunându-i […] Pentru că te iubesc, simplu, sincer, fără ezitare, fără jenă, ca un erou dintr-un film. La urma urmei, el nu era răsuflat, gata de retragere. El încă era capabil de o mare poveste de dragoste. Intensitatea se întorcea la experiență.” Astfel Joy servește funcția de a valida bărbăția lui Philip, o funcție ce e o îndeplinește remarcabil de bine, mai întâi anulându-și programările și venind la gară și apoi atenuându-și teama că el nu era decât unul din atâția amanți. Mai mult, ea – spre încântarea lui Philip – îl informează că au o fiică împreună, la care Philip decide să divorțeze de Hilary. Într-adevăr, atunci când Philip e îngrijorat de diferența de vârstă dintre ei ea îl liniștește spunând „tu mă faci să mă simt dorită, doar asta contează”; la care Bjork afirmă: „colonizarea este totală; rolul lui Joy în această relație este rapidă și este redusă pur și simplu la acceptarea ei voită de a fi un obiect pasiv al dorinței masculine”. Totuși, Philip trebuie să-și amâne planul de a-i spune lui Hilary că vrea un divorț când ea îl informează că vrea să înceapă un trening în „consiliere de căsnicie”. Însă Philip este compensat pentru asta de informația că Rudyard Parkinson i-a recenzat cartea „cu termenii cei mai strălucitori” în TLS și că el a fost „înspăimântător de nesimțit legat de cartea lui Morris în aceeași recenzie”. Neștiut de Philip, Parkinson i-a dat cărții o recenzie atât de bună doar fiindcă vroia să o folosească drept „ muniție […] împotriva lui Morris Zapp”. Însă norocul lui Philip nu se termină aici; el este de asemenea menționat ca și candidat pentru scaunul UNESCO chiar dacă – neștiut de nimeni decât de Textel – este doar rezultatul enervării lui Jacques Textel față de Parkinson care astfel a decis să interpreteze greșit recenzia drept susținerea lui Parkinson față de Philip. Deși Philip nu crede în șansele lui, și speră doar ca publicitatea să-i permită să primească o slujbă în Statele Unite, Joy îl liniștește rapid, astfel îndeplinindu-și funcția minoră prin excelență.

Astfel, Philip este determinat să-și trăiască viața din plin, așa cum devine evident din descrierea lui Rodney Wainwright față de purtarea lui la conferința din Ierusalim: „După ce și-a regulat păsărica blondă, el se trezește devreme pentru înot la piscina hotelului, nu ratează niciodată cursul de dimineață, e mereu primul în picioare cu o întrebare când vorbitorul stă jos, și se înscrie cu succes la fiecare excursie ce i se oferă. E ca și cum omului i s-au dat zece zile de trăit și e determinat să încarce fiecare clipă cu senzații, fie sublime sau scârboase.” Totuși, euforia lui Philip nu poate dura la nesfârșit și ajunge la un sfârșit brusc când e surprins de fiul său la Masada și astfel, „sare de lângă Joy ca ars”. El se distanțează și mai mult de ea chemând-o „doamnă Simpson” și chiar o roagă să se întoarcă la tramvai cu Rodnney Wainwright la care Joy reacționează cu șoc, „ca și cum ar fi primit o palmă neașteptată peste față”. Acest episod îl lasă șocat pe Philip. Începe să aibă temperatură și este suspectat mai târziu de dezvoltare a bolii legionarului. Panicat, Philip îi cere lui Joy să o sune pe Hilary să aibă grijă de el, ceea ce-i termină relația cu Joy. Totuși, așa cum se dezvăluie, Philip nu avusese niciodată boala legionarului, ci a citit un articol despre acesta și astfel „s-a speriat singur până a reprodus simptomele”. Astfel, așa cum îi relatează Morris lui Persse: „Hilary a zburat spre Israel ca să aibă grijă de el cm fără rost. Totuși, a avut efectul de a-i aduce împreună din nou. Philip decisese că ajungea la vârsta când avea nevoi de o mamă mai mult decât de o amantă. Sau poate că Joy credea asta”. Pe lângă pierderea lui Joy, Philip își pierde și frumusețea. Așa cum relatează Persse, Philip „își răsese barba, și părea să regrete asta, pipăindu-și bărbia slabă cu degetele nervoase cum pipăie un amputat după membrul lipsă”. Totuși, nu totul merge rău pentru Philip, în primul rând el fiind rugat să se alăture discuției despre „funcția criticii”, chiar dacă doar fiindcă Rudyard Parkinson „a ratat avionul”. În consecință, chiar dacă – așa cum se exprimă el – el „a eșuat în rolul eroului romantic”, nu totul e rău pentru Philip Swallow, la urma urmei, el primind o publicitate considerabilă – chiar dacă nemeritată – prin recenzia lui Rudyard Parkinson și participarea sa la discuția de la ALM, care cel mai probabil va avea un efect pozitiv asupra carierei sale. Astfel, în timp ce Philip eșuează în aspirațiile sale la idealul academicianului voiajor trebuie să renunțe la rolul său de erou romantic, evenimentele din Ce mică-i lumea! îi pot ajuta în carieră și îi pot solidifica revendicarea la idealul hegemonic masculin.

În ceea ce-l privește pe Howard Ringbaum, de la acțiunea din Schimb de dame, în care spiritul său competitiv „a dus la exilul său în Canada”, Howard Ringbaum a reușit în sfârșit să se întoarcă în America „scriind o lungă succesiune de articole plictisitoare despre poezia pastorală engleză”. În consecință, Ringbaum predă acum poezia pastorală engleză la Universitatea Southern Illinois, și chiar a reușit să obțină „un acord de la Dotația Națională pentru Științe Umaniste de a lucra la British Museum timp de șase luni”. Totuși, așa cum află cititorul, el nu a renunțat la tendințele sale excesiv de ambițioase. În schimb el le-a transferat din sfera profesională în cea sexuală. Astfel, el este hotărât să devină un membru al „Clubului Mile High, o clică alcătuită exclusiv din bărbați ce au obținut relații sexuale în aer”. Astfel, această „călătorie este similară cu cea a lui Philip Swallow, diferența fiind că [Ringbaum] înțelege intensitatea experienței drept „relații sexuale în aer”. Dorința lui Ringbaum de a concura cu și de a învinge alți oameni în orice mod posibil dezvăluie aspirația sa puternică pentru a-și afirma puterea asupra celorlalți. Astfel este determinat să-și convingă soția, Thelma, să facă dragoste cu el într-un avion. Totuși, în ciuda persistenței, ea nu este dispusă să accepte și în cele din urmă îl lovește „în genitale cu cartea ei”. Faptul că Ringbaum își obligă soția să facă dragoste cu el pentru a deveni un membru al acestui club este subliniat mai departe de faptul că respinge avansurile sexuale ale lui Thelma după ce ei sosesc într-un apartament, rezultând în decizia ei de a-l înșela. Tendința competitivă necompromițătoare este evidențiată și de faptul că se folosește de dispariția lui Morris pentru a intra în conferința de la Ierusalim, chiar dacă Morris l-a exclus specific. În mod similar, Ringbaum nu este descurajat de lipsa de disponibilitate a Thelmei de a face dragoste într-un avion, ci, în schimb, conform Thelmei, plănuia „să facă dragoste cu mine într-un tramvai din Masada”. Această plănuire îl distrage atât de mult încât el nu observă că Thelma și Morris au început într-o relație, drept consecință Thelma părăsindu-l. Dar nici măcar asta nu-l poate distrage pe Howard Ringbaum de la țelul lui, fiindcă așa cum relatează Thelma, el este „prins în Illinois fiindcă a fost exclus pe viață de liniile aeriene fiindcă a cerut unei stewardese să facă sex în zbor”. Astfel, încă o dată propria competitivitate a lui Ringbaum a dus la căderea lui; nu numai că și-a pierdut soția, dar a pierdut și oportunitatea de a concura cu ceilalți dascăli la ALM, sau la orice altă conferință internațională în viitor.

3.3. Criza sau eșecul stereotipului de academician

voiajor

Așa cum este evidențiat de depresia crescândă a lui Arthur Kingfisher, niciunul din competitorii pentru scaunul UNESCO nu poate oferi o soluție pentru criza profesiei și a idealului său hegemonic, și astfel să-l poată revendica pentru ei. Totuși, aceasta nu înseamnă că acest ideal este condamnat eșecului, mai degrabă cu ajutorul întrebării lui Persse, „ce urmează dacă toată lumea e de acord cu tine”și interpretarea lui Kingfisher a acesteia, „presupui, desigur, că ceea ce contează în domeniul practicii critice nu este adevăr ci diferență”. Această înțelegere rezultă în reînnoirea forței lui Kingfisher de viață, și cu aceasta, a idealului de academician voiajor de voiajor. Prin urmare, Kingfisher nu numai că își recapătă potența sexuală, dar de asemenea și cea academică, fapt evidențiat de voința lui să „iasă din retragere și să permită numelui său să meargă înainte spre scaun”. Astfel, în final stereotipul academicianului voiajor experimentează o reformulare și o reîntinerire în spațiul homosocial care este asociația limbilor moderne.

Cât despre aspiranții săi, majoritatea de asemenea își reformulează căutările pe parcursul romanului. Deși Morris Zapp cu siguranță eșuează în dorința sa de a-și depăși colegii, și eventual trebuie să renunțe la abordarea sa teoretică, el reușește să găsească o femeie și astfel își reconcentrează ambițiile spre sfera privată. De partea cealaltă, Philp Swalllow eșuează în ambiția sa privată de a fi un erou romantic, este în mod neintenționat mai degrabă plin de succes în plan profesional, iar în timp ce el nu reușește nici să obțină scaunul UNESCO, celelalte succese ale sale îi vor ajuta probabil cariera de acasă. Deși e adevărat că mai există două personaje care vor eșua complet în toate ambițiile lor, și anume Howard Ringbaum și Siegfried von Turpitz, aceasta nu semnifică eșecul idealului hegemonic; ci mai degrabă eșecul lor de a se ridica la nivelul său și violarea acestora față de principiile sale. Acest lucru rezultă în subordonarea și marginalizarea lor în cadrul sferei academice internaționale.

În cazul lui Howard Ringbaum, marginalizarea lui este din nou rezultatul eforturilor sale excesiv de ambițioase de a-și atinge țelul, ce-l cauzează să violeze regulile aviației internaționale. Drept consecință, are interdicție de la liniile aeriene pe viață. Acest lucru duce automat la marginalizarea lui fiindcă el nu mai poate concura la conferințe internaționale. Siegfried von Turpitz eșuează cu siguranță nu doar în urmărirea idealului hegemonic, dar și în cariera sa ca rezultat al încălcării regulilor conduitei academice și a idealului său hegemonic. Aceste incalcari sunt cauzate de el fiind prins plagiind de două ori. Prima dată, Turpitz este prins plagiind părți din manuscrisul nepublicat al lui Persse. A doua oară, Persse dezvăluie neintenționat faptul că aura misterioasă și periculoasă, pe care o construiește cu ajutorul mănușii sale negre, este doar o șaradă și astfel, pericolul ce este asociat cu ea este dezvăluită ca fiind de asemenea o farsă. Într-un fel, Turpitz a plagiat identitatea germanului malefic, și, dezvăluindu-se aceasta se spune că devine „palid, sâsâia, […] zgribulea, și-a băgat mâna în buzunarul de la baghetă, și s-a furișat din cameră, nemaifiind văzut la o conferință internațională vreodată”. Totuși, spre deosebire de Ringbaum, Turpitz nu este marginalizat, ci mai degrabă subordonat din cauza încălcării regulilor mediului academic. Într-un final, idealul academicianului voiajor nu eșuează, ci mai degrabă experimentează o reformulare ce îi permite să existe într-un climat dominat de post-structuralism.

4. STEREOTIPURI MASCULINE HEGEMONICE ÎN ROMANUL MESERIE!

4.1. Stereotipuri masculine academice americane și britanice

În romanul Meserie!, sistemul universitar este în criză ca rezultat al planurilor de administrație a lui Thatcher „pentru a tăia cheltuielile publice” în cursul cărora „plănuiau să decimeze sistemul național de învățământ superior”. Ca rezultat al acestor politici, universităților li se cere „să-și reducă personalul academic cu până la 20 la sută” la care ei răspund „convingând cât mai mulți oameni să se retragă devreme și înghețându-și concediile”. Această criză este evidențiată în plus și de faptul că universitatea refolosește plicuri și le cere angajaților să folosească acronime „oricând este posibil în corespondența universității” pentru a „economisi hârtie și timp de scriere”. Partenerul lui Robyn, Charles descrie adecvat situația ca fiind o „moarte din o mie de tăieturi”. Acest lucru are drept rezultat sfârșitul internaționalizării așa cum este evidențiat de faptul că în timp ce Philip Swallow a fost invitat la o conferință în Florida, a fost incapabil să primească un acord de călătorie și astfel a fost forțat să rămână în Marea Britanie. Spre deosebire de omologul său britanic, sistemul american nu pare să aibă vreo problemă financiară, cel puțin dacă rutina de călătorie a lui Morris Zapp oferă vreo indicație – el încă mai călătorește de la o conferință la alta. Totuși, există și o transformare ce are loc în America, după cum se vede din faptul că Euphoric State plănuiește să angajeze un conferențiar de studii feminine. Deși este neclar – datorită lipsei reprezentantelor în roman – dacă acest lucru duce la o criză a idealului hegemonic american, cu siguranță duce la o criză pentru Morris din cauză că conferențiarul pe care universitatea lui plănuiește să-l angajeze nu e alta decât fosta lui soție Desiree. Astfel, Morris călătorește disperat în jurul lumii să caute un candidat propriu ce dezvăluie faptul că deși încă mai vizitează conferințe, concentrarea lui nu se axează pe vreun scaun de prestigiu sau pe dominarea colegilor săi internaționali, ci mai degrabă pe casă.

Faptul că Departamentul de Engleză a Universității Rummidge încă rămâne un spațiu homosocial este evidențiat de faptul că – în afara secretarelor – singura femeie profesionistă angajată în cadrul departamentului este Robyn Penrose, a cărei fișă a postului, „conferențiar temporar în literatură engleză” arată că are o situație mai degrabă precară. De fapt, datorită stării sistemului universitar britanic, Robyn are noroc cu această slujbă, chiar dacă e un aranjament pe trei ani „la capătul de jos al ierarhiei salariale”. Totuși, chiar dacă e convinsă că, „ea [este] mai bună decât majoritatea colegilor ei”, asta nu o ajută să-și asigure o slujbă, pur și simplu fiindcă nu există. Aceasta nu se schimbă pe parcursul romanului chiar dacă la sfârșitul romanului Philip Swallow îi spune că ar putea fi o șansă ca ea să devină membru permanent al personalului, așa cum accentuează el, este „doar o șansă”. În afară de Robyn, o altă femeie cadru universitar se spune că lucrează la Universitatea Rummidge, și aceea este Penny Black, o prietenă a lui Robyn de la departamentul de sociologie. Statutul departamentului de engleză ca și instituție homosocială este subliniată și de faptul că decizia în legătură cu implicarea lui Robyn în Planul Umbrelor se face în „toaleta personalului masculin” ce o exclude în mod automat. Deși Philip o întreabă dacă e dispusă să participe, ea nu are cu adevărat de ales, fiindcă așa cum îi spune lui Penny Black „într-o zi o să-mi trebuiască o referință de la Swallow”.

Personaje masculine subordonate există doar sub forma unor grupuri amorfe de oameni, fie de muncitori albi de la fabrică, fie de homosexuali care sunt menționați, dar care nu apar niciodată ca și personaje concrete. Pe de altă parte, similar cu femeile, marginalizații rămân în cea mai mare parte absente în cadrul universității – excepția fiind un grădinar de culoare la sfârșitul romanului. În afara universității, ei sunt prezenți ca și locuitori din „Angleside […] ghetoul negrilor din Rummidge, unde șomajul printre tineri e de 80 la sută, iar protestele endemice”. În consecință, ei sunt în primul rând o cauză de griji și teamă pentru personajele privilegiate din roman. În plus, ei apar ca și muncitori la fabrica pe care Robyn o vizitează în timpul Planului Umbrelor. Prin urmare, ei servesc drept reprezentanți ai maselor reprimate la care Robyn poate să viseze și cu care poate să se laude că știe față de fratele său.

4.2. Reprezentanți ai stereotipurilor academice britanice

La începutul romanului Meserie! Philip Swallow încă nu a reușit să-și revină din criza care l-a doborât în romanul anterior. Așa cum observă cu acuratețe Philip, „mai tare decât oricare alt personaj simte greutatea anilor și vremurilor proaste”, și într-adevăr afemeiatul din ce în ce mai atractiv din Ce mică-i lumea este descris acum ca fiind „un bărbat înalt, subțire, trecut, cu păr argintiu, ce se retrage adânc la tâmple”. Acest lucru este întărit de faptul că: „Robyn are dificultăți în a-l recunoaște pe craiul de vază” de care i-a spus Sutcliffe. Împreună cu frumusețea lui pierdută, așa cum arată Moseley, el a dezvoltat un soi ciudat de surzenie în chinul căreia aude vocalele perfect dar nu poate deosebi consoanele.Astfel este greu să-l mai ia cineva în serios. Pe lângă aceste probleme, el mai este împiedicat din rezumarea căutării intensității experienței de faptul că drept rezultat al tăierilor financiare făcute de administrația Thatcher el este incapabil de a obține un acord de călătorie. În plus, Sutcliffe suspectează că Hilary a jucat un rol în restricția lui Philip când remarcă, „Am o bănuială că Hilary i-a citit actul protestului”. O teorie ce pare să fie confirmată când Robyn, în timp ce vorbește cu Swallow la o petrecere la el acasă, o observă pe „doamna Swallow privindu-i suspicios”.

Oricare ar fi cazul, Philip este prins în Rummidge. Totuși, aceasta nu înseamnă că Philip nu a avut succes de la conferința ALM, din contră, așa cum remarcă Moseley, el a „continuat înălțarea irezistibilă și aproape total nemeritată pe care a început-o fiind promovat la rangul de conferențiar senior în Schimb de dame, și menționat pentru scaunul UNESCO în Ce mică-i lumea, el este acum decan al Facultății de Arte.” Totuși, așa cum mai remarcă Moseley: „Până când obține acest rang, totuși, acesta deja nu se mai merită să-l dețină – felul jalnic al lui Swallow de a-și numi domeniul draga mea FA, un termen de argou pentru ceva fără valoare, este singura lui încercare de umor – pentru că rolul său principal este să prezideze peste retragerea și declinul universității.” Acest lucru devine evident când Philip îi spune lui Robyn: „nu mai e distractiv să fii decan în zilele astea, […]. Tot ce faci e să le dai oamenilor vești proaste”. El remarcă mai târziu că slujba lui este „responsabilitatea fără putere”, ceea ce este amplu demonstrat când Robyn îi spune lui Penny Black despre cum a încercat Philip să o convingă să ia parte la Planul Umbrelor spunând „practic mă implora să fiu de acord”. Lipsa de speranță a poziției sale este caracterizată cel mai drastic când îi spune lui Morris: „Îmi petrec tot timpul cu comitete care se ceartă în legătură cu felul în care să răspundă tăierilor. N-am mai citit o carte de luni de zile,, darămite să încerc să scriu una”.

Totuși, mai la sfârșitul romanului Swallow, cel puțin parțial, se recuperează din această criză, cu ajutorul unui aparat auditiv, și așa cum observă Robyn „pare să fie într-o formă destul de bună” la ședința departamentului. El chiar reușește să medieze între diferitele facțiuni din Comitetul de Recenzare a Programei și reușește să îi convingă cel puțin să-și regândească pozițiile în speranța că acest lucru va rezulta într-un compromis. Totuși, aceasta e doar o victorie temporară, fiindcă Philip este informat câteva momente mai târziu că „acordul va fi redus cu zece la sută în termeni reali” ceea ce va rezulta cel mai probabil „pierderea a încă o sută de posturi academice”.

În mod interesant, această certitudine a unor probleme financiare în plus nu îl oprește pe Swallow să încerce să o convingă pe Robyn să nu plece în America. Acesta reprezintă o schimbare față de poziția sa de la începutul romanului unde îi spune „noi n-ar trebui deloc să te învinuim dacă ai începe să te înscrii la slujbe în altă parte”. Dorința lui bruscă de a o ține sau cel puțin de a o opri pe Robyn să nu plece în America nu pare să coreleze cu excelentele ei performanțe academice, așa cum rămâne consistent de-a lungul romanului, ci mai degrabă cu interesul lui Morris față de ea și este legată de un simț al competiției referitor la el. În consecință, Swallow nu numai că dezvăluie agenda ascunsă a lui Morris în spatele ofertei de slujbă, dar o mai și avertizează despre competitivitatea fără scrupule a sistemului american. Un comportament ce poate să pară în ochii cititorilor romanelor Schimb de dame și Ce mică-i lumea drept cel puțin ciudat, dacă nu chiar ipocrit, de vreme ce în acele romane Philip încearcă cu disperare să obțină o programare în America. Totuși el trebuie să accepte faptul că nu-i poate oferi lui Robyn o slujbă el însuși, și astfel este de acord să-i scrie o „referință strălucitoare”. Cu toate astea, atunci când descoperă că termenul „Virement” implică faptul că: „dacă decidem să reducem anumite operațiuni din facultate, am putea redirecționa resursele”, el o informează pe Robyn că ar putea exista o șansă să primească o slujbă până la urmă, și astfel reușește să o convingă să rămâne la universitatea lui.

În consecință, Philip reușește să îl depășească pe Morris și să rezolve cel puțin unele dintre problemele din departamentul lui, chiar dacă este doar o soluție temporară, de vreme ce e improbabil ca el să fie capabil să compenseze alte reduceri transferând resursele și continuând politica departamentului de a scoate profesorii la pensie anticipată.

4.3. Reprezentanți ai stereotipurilor academice americane

În ceea ce-l privește pe Morris Zapp, în romanul Meserie! el apare sumar ca oaspete la o petrecere în onoarea lui în casa familiei Swallow unde se oprește în drum spre următoarea conferință internațională. Spre deosebire de Philip, Morris încă mai călătorește de la o conferință internațională la alta așa cum este evidențiat de el spunându-i lui Robyn: „sunt mai multe decât una. După Dubrovnik merg la Viena, Geneva, Nisa și Milan. Milan e o vizită privată”. Totuși, aceasta nu înseamnă că a găsit o nouă teorie și și-a reluat căutarea pe care a abandonat-o la concluzia romanului Ce mică-i lumea. De fapt, dacă percepția lui Robyn că Morris era a început „un specialist în Jane Austin în tradiția neo-critică de citire aprofundată, […] [care] se convertise […] într-un fel de deconstrucționist în anii șaptezeci” este luată în considerare putem ajunge la concluzia că Morris nu a găsit o nouă teorie de atunci.

În mod similar, Morris nu pare să fi publicat nimic de importanță de atunci fiindcă, într-un puternic contrast față de Schimb de dame și Ce mică-i lumea, nu se menționează alte publicații noi, el nu se laudă cu vreuna când Robyn îi spune despre noua ei carte. În schimb se oferă să o ajute pe Robyn să-și publice cartea în Statele Unite. Cu toate astea, Robyn îl percepe pe Morris ca e un semn: „că mai erau încă locuri în lume unde dascălii și criticii își urmăreau țelurile profesionale cu încredere savuroasă, unde conferințele se multiplicau și unde acordurile trebuiau să fie luate ca să participi la ele, unde conversația la petrecerile universitare era mai probabil să fie despre ultima carte sau articol controversat decât despre ultima scădere a acordurilor de întreținere departamentală”.

Totuși, Morris pare cu greu capabil să se ridice la aceste așteptări. Chiar dacă el pretinde că nu are interesul de a se retrage, el de asemenea nu pare să aibă vreun țel profesional; el a renunțat la țelul său de a deveni cel mai bine plătit profesor de engleză din lume și acum se mulțumește să fie cel mai bine plătit profesor de științe umaniste la universitatea lui – lucru garantat de contractul lui. În mod similar, interesul lui față de cartea lui Robin pare suspicios, fiindcă așa cum remarcă Philip, „de obicei, nu suportă feministele. I-au făcut viața așa de grea în trecut, la conferințe și în recenzii”. Chiar dacă așa cum remarcă Robyn, „părea a fi sus-pus în literatură”, Philip încă mai suspectează că Morris are motive ascunse. Totuși, motivele lui Morris par la început că sunt autentice, el nu numai recomandând cartea lui Robyn pentru presa universitară a Euphoric State, dar și oferind să-i susțină aplicația pentru o slujbă stabilă în secția de studii feminine la universitatea lui. Totuși, el o mai informează că „există un alt candidat pe care unii dintre colegii mei mai proști îl susțin”, dar remarcă faptul că „nu e un dascăl serios. Doar o scriitoare”. De aici Philip deduce că celălalt candidat este fosta soție a lui Morris, Desiree, care – așa cum o informează pe Robyn – îi scrie faptul că „ea căuta un post universitar preferabil pe coasta de vest. El conchide, „Morris ar face orice pentru ea”, și-i spune mai departe lui Robyn: „Nu te-ar lansa drept candidată dacă n-ar crede că ai putea câștiga. Cred că el a fost foarte impresionat de cartea ta. Desigur, de aceasta a vrut să o citească de la bun început. Trebuie să fi fost în Europa căutând talente. Presupun că Fulvia Morgana l-a respins…”Totuși, Morris eșuează în această ambiție fiindcă Robyn decide să rămână la Rummidge când Philip îi spune că s-ar putea și fie o șansă să obțină o slujbă permanentă acolo. Nu se menționează nimic despre viața amoroasă a lui Morris în Meserie!, dar faptul că este atât singur în călătoriile lui, cât și atunci când o sună pe Robyn de pe terasa lui de acasă poate fi văzut drept indicator al faptului că relația lui cu Thelma nu a funcționat și că în clipa de față nu caută o alta. În schimb, el pare să-și concentreze energiile asupra prevenirii intruziunii vieții sale maritale eșuate în viața sa profesională un obiectiv ce eșuează, precum am văzut. Totuși, pare mai probabil că Morris, având în vedere trecutul din romanele anterioare, se va adapta noilor condiții mai degrabă decât să renunțe.

4.4. Criza sau eșecul stereotipurilor academice

Deși sistemul american nu pare să sufere de aceleași probleme financiare ca și omologul său britanic, s-a arătat că cel puțin la nivelul personal al reprezentativului său Morris Zapp, el experimentează o criză. O criză ce până la urmă nu este rezolvată chiar dacă pare probabil ca Morris să se adapteze la angajarea fostei sale soții la universitatea lui mai degrabă decât să renunțe la cariera lui universitară și cu aceasta la urmărirea idealului hegemonic academic. Similar, este improbabil ca introducerea studiilor feministe în curriculum va pune într-un pericol serios forma hegemonică a masculinității academice din America, și astfel este mai probabil să existe mai departe într-o formă reformulată.

Spre deosebire de sistemul american, criza sistemului britanic se datorează deciziei externe de a-i tăia drastic bugetul, ceea ce înseamnă nu numai că reprezentantul său Philip Swallow nu mai poate călători spre conferințe, dar de asemenea nu mai poate angaja alți dascăli. Situația disperată a cadrelor universitare britanice este întărită și de faptul că partenerul lui Robyn, Charles își abandonează cariera universitară pentru a deveni un bancher. Totuși, la final Philip descoperă o soluție la problemă – chiar dacă una temporară. Astfel, mulțumită abilității sale de a transfera fondurile de la un departament la altul, el este capabil măcar să stabilizeze departamentul, și chiar să-și învingă omologul american în competiția lor profesională pentru Robyn Penrose.

În consecință, ambele sisteme – și idealurile lor de masculinitate academică – chiar dacă nu eșuează, este probabil să experimenteze reformulări extensive pentru a supraviețui în climatul schimbat al respectivelor lor societăți.

5. CONCLUZII

În această lucrare s-a arătat că reprezentanții masculini ai lumii academice în Trilogia Campusului Universitar aspiră la idealul hegemonic al masculinității academice din respectivul sistem în care se întâmplă să fie întâlnite – fie sistemul universitar britanic sau american sau cel al conferințelor internaționale. Mai mult, s-a argumentat că aceste aspirații precum și idealurile respective sunt mereu expuse la crize ce sunt cauzate de către schimbările sociale. Totuși, s-a demonstrat de asemenea că în majoritatea cazurilor aceste crize nu duc la colapsul idealului sau la eșecul urmăririi sale, ci mai degrabă la reformularea și continuarea lor.

În ceea ce privește romanul Schimb de dame, s-a arătat că pericolul idealului hegemonic american provine de la revoluția studențească și de la dascăli precum Karl Kroop, ambii amenințând doctrina sa profesională. Totuși, revoluția studențească cauzează o modificare a sistemului, Kroop nu se dovedește a fi un pericol mare dat fiind faptul că studenții săi au încorporat atât de profund ideologia profesionalismului încât încercările sale de a o reprima dau greș. Cu toate astea, revoluția studențească cauzează o transformare ce rezultă în angajarea crescândă a membrilor de facultate din lumea a treia și în relaxarea standardelor profesionale la angajare. Pentru idealul hegemonic britanic am arătat că, deși a fost amenințat nu doar de revoluția studențească, dar și de dascăli profesioniști ca Dempsey și Zapp, a fost capabil să supraviețuiască crizei relativ neafectat. Morris a neutralizat primele două amenințări și este, precum am prezentat, mai degrabă improbabil ca el însuși să rămână în Marea Britanie, și astfel nici el nu reprezintă o amenințare serioasă. Cât despre reprezentanții înșiși, am arătat că, temporar, ambii au reușit să se recupereze din crizele vârstei de mijloc, însă au reușit aceasta doar prin reformularea urmăririi lor. În consecință, Philip a căutat confirmare în aventuri, iar Morris, deși făcând la fel, a fost de asemenea reasigurat de masculinitatea lui prin gestionarea cu succes a crizei de la Rummidge. Totuși, așa cum am prezentat, există un personaj, și anume Howard Ringbaum, care eșuează complet în urmărirea lui fiindcă încalcă normele formei hegemonice americane și este astfel subordonat și ostracizat din spațiul academic american.

Cu privire la Ce mică-i lumea, s-a prezentat că lumea academică a experimentat internaționalizarea, și astfel acum dascălii concurează pe plan internațional pentru încorporarea stereotipului de academician voiajor voiajor și pentru premiul său, scaunul UNESCO. Totuși, profesia și idealul ei sunt, așa cum s-a arătat, într-o criză cauzată de post-structuralism, ce pune în pericol posibilitatea de a ajunge la o interpretare definitivă. Astfel, dascălii concurează pentru a cui teorie poate oferi o soluție la această problemă și poate depăși pe toate celelalte și astfel să fie verificată de numirea la scaunul UNESCO, care – așa cum s-a arătat – reprezintă idealul academicianului de tip voiajor. Totuși, în cele din urmă, nici unul din cadrele universitare nu pot oferi o soluție adecvată la problemă și astfel Arthur Kingfisher, care cu ajutorul lui Persse McGarrigle a ajuns la epifania că diferența este mai importantă în studiile literare decât ajungerea la o concluzie definitivă, se numește singur pentru scaun. Astfel, idealul hegemonic, încorporat de Kingfisher, experimentează o reformulare ce îi permite să existe în continuare. În mod similar, atât Morris cât și Philip eșuează în aspirațiile lor pentru scaun, iar în cazul lui Philip, de asemenea în dorința lui de a deveni un erou romantic. Astfel, Morris își reformulează căutările în viața privată, unde intenționează să se însoare cu nou-divorțata Thelma Ringbaum – o relație, de altfel, fără perspective prea mari de viitor. Pe de altă parte, chiar dacă el nu și-a reformulat căutarea complet, Philip are toate șansele să se bucure de un succes din ce în ce mai mare datorită publicității primite dela evenimentele din jurul conferinței ALM. Deși dascălii Howard Ringbaum și Siegfried von Turpitz au eșuat permanent în urmărirea lor, acest lucru este rezultatul încălcării regulilor spațiului universitar și ale societății, respectiv, și nu indică un eșec al idealului hegemonic.

În romanul Meserie! procesul internaționalizării s-a oprit brusc, cel puțin de partea britanică, care – datorită reducerilor impuse de guvernul Thatcher – se străduiește să supraviețuiască și nu-și mai trimite dascălii să concureze pe plan internațional. Deși universitățile americane nu suferă de probleme financiare, membrii săi masculini trebuie să se adapteze la introducerea cadrelor feminine în spațiul lor până acum homosocial. În consecință, personajele ce reprezintă aceste sisteme și care aspiră la idealurile lor hegemonice academice respective sunt de asemenea afectați de aceste schimbări. Astfel, după cum am arătat, Philip Swallow și-a pierdut înfățișarea plăcută și sănătatea perfectă, și nu mai poate să călătorească. Chiar dacă este acum decan al Facultății de Arte, este o poziție fără putere, și singura lui treabă constă în raționalizarea resurselor. Totuși, așa cum s-a arătat, Philip descoperă o cale să rezolve cel puțin temporar și chiar e capabil să-l învingă pe Morris în competiția lor pentru cadrul academic promițător Robyn Penrose. Pe de altă parte, aceasta înseamnă că Morris trebuie să accepte faptul că fosta lui soție va lucra probabil la universitate. Cu toate astea, așa cum am prezentat, cel mai probabil că el și idealul academic american pe care o reprezintă, se vor recupera din această criză așa cum s-au recuperat din crizele anterioare.

Totuși, datorită scopului limitat al acestei lucrări, există mai multe aspecte ce nu au fost luate în considerare, dar aceasta ar forma o adăugare interesantă la ea. Mai întâi, o privire mai atentă la personajele adiționale care aspiră la idealurile masculinității hegemonice ar aprofunda mai bine revendicările făcute în lucrarea de față. Asemenea personaje ar include: Robin Dempsey în Schimb de dame, Arthur Kingfisher și Siegfried von Trupitz în Ce mică-i lumea, și iubitul lui Robyn, Charles, în Meserie! În plus, o luare în considerare a altelor forme de masculinitate hegemonică precum masculinitatea hegemonică managerială reprezentată de personajele Vic Wilcox din Meserie! s-ar putea dovedi avantajoasă, de vreme ce ar arăta că, similar cu masculinitatea academică, este și ea în criză datorită acelorași decizii politice. Mai mult, o analiză în profunzime a masculinităților complice ar putea fi benefic, precum și o analiză mai atentă a personajelor subordonate – mai ales Michel Tradieu – și marginalizate și rolul lor în romane ar putea îmbunătăți înțelegerea funcției lor în construirea stereotipurilor masculine. Pe deasupra, o analiză a femeilor din roman – mai ales Fulvia Morgana – ar ajuta la înțelegerea rolului pe care-l au femeile în construirea acestor stereotipuri și rolul lor în romane în general. La final, întrebarea dacă romanele susțin în mod implicit sau explicit poziția anumitor personejelor masculine, și subordonarea și marginalizarea altora, precum și a celor feminine ar forma o bază interesantă pentru cercetări mai amănunțite.

REFERINȚE

1. Lodge, David. Schimb de dame, Polirom, București, 2001

2. Lodge, David, Ce mică-i lumea!, Polirom, București, 2011

3. Lodge, David, Meserie!, Polirom, București, 2003.

4. Acheson, James. „Micile lumi ale lumi ale lui Malcolm Bradbury și David Lodge”, Romanul britanic și irlandez de la 1960 încoace, St. Martin’s Press, New York, 1991.

5. Acker, Joan. „De la rolul sexelor la instituții sexiste.” Sociologie contemporană, vol. 21, nr. 5, American Sociological Association, sept. 1992.

6. Arizti, Barbara, Textualitatea ca striptease: Discursurile intimității în Schimb de dame și Ce mică-i lumea! ale lui David Lodge, P. Lang, Frankfurt am Main, 2002.

7. Bjork, Eva, Clovni de campus și canonul: Ficțiunea campusului lui David Lodge, Almqvist & Wiksell International, Stockholm, 1993.

8. Brod, Harry, Construcții ale masculintății în literatura britanică din Evul Mediu până în prezent, Palgrave Macmillan, New York, 2011

9. Coelsch-Foisner, Sabine, „Maniaci sexuali, cavaleri și doamne profesoare: romantism și satiră în romanele universitare ale lui Lodge”, Trenduri în studii britanice și americane: literatura și imaginația: eseuri în onoarea lui James Lester Hogg, Edwin Mellen Press, Lewiston, New York.

10. Connell, R. W., Hearn, Jeff, și Kimmel S. Michael, Colecție de studii asupra bărbaților și masculinităților, Sage Publications, Thousand Oaks, 2005.

11. Connell, R. W., și James W. Messerschmidt, „Masculinitate hegemonică: regândirea conceptului.” Genul și societatea, vol. 19, nr. 6, 2005.

12. Ditze, Stephan-Alexander, America și americanii în ficțiunea britanică postbelică: Un studiu imagologic al romanelor alese, Universitätsverlag Winter, Heidelberg, 2006.

13. Donaldson, Mike, „Ce este masculinitatea hegemonică”, Teorie și societate, vol. 22, nr. 5, 1993, University of Wollongong, 1993.

14. Moseley, Merritt, David Lodge: Cât de departe poți să mergi?, Borgo Press, San Bernardino, California, 1991.

15. Ommundsen, Wenche, „Păcatul, sexul și semiologia: fericirea și anxietatea metafizică în romanele lui David Lodge.”, Jurnalul AUMLA al Asociației Universitare Australiene de Limbă și Literatură, nr. 73, 1990.

16. Torres, Manuel, „Masculinitate complicită.” Enciclopedia Internațională a bărbaților și masculinităților, Routledge, New York, 2007

17. Towell, Lavaughn, „Spații homosociale și canonicitatea în erele victoriene și edwardiene”, Jurnalul literaturii, limbii și lingvisticii, 2007, http://www.scientificjournals.org/journals2007/j_of_language_and_literature.htm, Accesat 10 ianuarie 2015.

18. Widdowson, Peter, „Oamenii anti-istoriei: Malcolm Bradbury și David Lodge”, Critical Quarterly, vol. 26, nr. 4, 1984.

REFERINȚE

1. Lodge, David. Schimb de dame, Polirom, București, 2001

2. Lodge, David, Ce mică-i lumea!, Polirom, București, 2011

3. Lodge, David, Meserie!, Polirom, București, 2003.

4. Acheson, James. „Micile lumi ale lumi ale lui Malcolm Bradbury și David Lodge”, Romanul britanic și irlandez de la 1960 încoace, St. Martin’s Press, New York, 1991.

5. Acker, Joan. „De la rolul sexelor la instituții sexiste.” Sociologie contemporană, vol. 21, nr. 5, American Sociological Association, sept. 1992.

6. Arizti, Barbara, Textualitatea ca striptease: Discursurile intimității în Schimb de dame și Ce mică-i lumea! ale lui David Lodge, P. Lang, Frankfurt am Main, 2002.

7. Bjork, Eva, Clovni de campus și canonul: Ficțiunea campusului lui David Lodge, Almqvist & Wiksell International, Stockholm, 1993.

8. Brod, Harry, Construcții ale masculintății în literatura britanică din Evul Mediu până în prezent, Palgrave Macmillan, New York, 2011

9. Coelsch-Foisner, Sabine, „Maniaci sexuali, cavaleri și doamne profesoare: romantism și satiră în romanele universitare ale lui Lodge”, Trenduri în studii britanice și americane: literatura și imaginația: eseuri în onoarea lui James Lester Hogg, Edwin Mellen Press, Lewiston, New York.

10. Connell, R. W., Hearn, Jeff, și Kimmel S. Michael, Colecție de studii asupra bărbaților și masculinităților, Sage Publications, Thousand Oaks, 2005.

11. Connell, R. W., și James W. Messerschmidt, „Masculinitate hegemonică: regândirea conceptului.” Genul și societatea, vol. 19, nr. 6, 2005.

12. Ditze, Stephan-Alexander, America și americanii în ficțiunea britanică postbelică: Un studiu imagologic al romanelor alese, Universitätsverlag Winter, Heidelberg, 2006.

13. Donaldson, Mike, „Ce este masculinitatea hegemonică”, Teorie și societate, vol. 22, nr. 5, 1993, University of Wollongong, 1993.

14. Moseley, Merritt, David Lodge: Cât de departe poți să mergi?, Borgo Press, San Bernardino, California, 1991.

15. Ommundsen, Wenche, „Păcatul, sexul și semiologia: fericirea și anxietatea metafizică în romanele lui David Lodge.”, Jurnalul AUMLA al Asociației Universitare Australiene de Limbă și Literatură, nr. 73, 1990.

16. Torres, Manuel, „Masculinitate complicită.” Enciclopedia Internațională a bărbaților și masculinităților, Routledge, New York, 2007

17. Towell, Lavaughn, „Spații homosociale și canonicitatea în erele victoriene și edwardiene”, Jurnalul literaturii, limbii și lingvisticii, 2007, http://www.scientificjournals.org/journals2007/j_of_language_and_literature.htm, Accesat 10 ianuarie 2015.

18. Widdowson, Peter, „Oamenii anti-istoriei: Malcolm Bradbury și David Lodge”, Critical Quarterly, vol. 26, nr. 4, 1984.