Criza Politică DIN Republica Moldova 2015

CRIZA POLITICĂ DIN REPUBLICA MOLDOVA: 2015

NUME PROFESOR COORDONATOR:

BUCUREȘTI –

2016 –

CUPRINS:

INTRODUCERE.

REPUBLICA MOLDOVA – ÎNCEPUTURILE DEMOCRAȚIEI.

Viața politică între anii 1991 – 2008.

Opțiunea cetățenilor Republicii Moldova la început de secol XXI.

Viața socială și economică a Republicii Moldova în primele decenii de independență.

Transnistria – problemă majoră pentru Republica Moldova și subiect de dispută geopolitică.

CRIZA POLITICĂ A ANILOR 2009 – 2015 DIN REPUBLICA MOLDOVA.

EFECTELE CRIZEI DIN REPUBLICA MOLDOVA.

STUDIU DE CAZ: REACȚII MULTIPLE FAȚĂ DE CRIZA POLITICĂ DIN REPUBLICA MOLDOVA.

CONCLUZII.

BIBLIOGRAFIE.

Introducere.

Obiectivele cercetării:

Obiectivele cercetării efectuate au fost următoarele:

Evidențierea factorilor ce au generat criza politică din Republica Moldova din anii 2009-2015.

Dezvoltarea amănunțită de manifestare ale acestei cize: politic, economic, social, diplomatic, etc.

Prezentatea efectelor crizei din Republica Moldova.

Prezentarea reacțiilor comunității internaționale vis-a-vis de criza moldoveană.

Încercarea de a răspunde la câteva întrebări esențiale. Și anume cât de puternică a fost criza din Republica Moldova; care este situația de acolo, la momentul actual; dacă o asftel de criză ar putea fi o amenințare la adresa securității internaționale și dacă poate fi evitată pe viitor, etc.

Semnificația studiului:

Voi completa la final.

Întrebări de cercetare:

Principalele întrebări de cercetare sunt următoarele:

Care sunt factorii ce au generat criza politică din Republica Moldova?

Cum s-a desfășurat această criză și care îi sunt efectele?

Ce reacții a stârnit criza din Republica Moldova pe plan internațional?

Care a fost poziția României față de situația din Moldova din 2015? Dar a Federației Ruse?

Poate fi evitată, pe viitor, o asftel de criză?

O astfel de criză poate fi o amenințare la adresa securității internaționale?

Care sunt amenințările actuale la adresa securității internaționale?

Care este situația din Republica Moldova la momentul actual?

Descrierea lucrării:

Voi mai completa la final.

Lucrarea de față este structurată în patru capitole. Primul dintre ele, Republica Moldova – începuturile independenței,

Capitolul al doilea, Criza politică a anilor 2009 – 2015 din Republica Moldova,…..

Capitolul al treilea, Efectele crizei din Republica Moldova………..

Lucrarea conține și un studiu de caz, și anume, Reacțiile multiple față de criza politică din Republica Moldova,…

Pe lângă cele patru capitole despre care am vorbit, lucrarea de față cuprinde și o serie de concluzii, precum și bibliografia utilizată în documentare.

Lucrările de specialitate relevante:

Voi completa la final.

Metodologia cercetării

În ceea ce privește metodologia cercetării, ne-am îndreptat atenția asupra mai multor metode de lucru:

metoda analizei istorice.

metoda calitativă și nu cantitativă a surselor.

metoda analizei de conținut a documentelor în materie.

Observarea independentă și sistematică a fost principalul instrument de lucru.

Rezultatele așteptate

Voi mai completa la final.

Rezultatele așteptate în urma acestui proiect de cercetare reprezintă răspunderea la principalele întrebări formulate mai sus. De asemenea, sperăm ca studiul nostru să deschidă interesul și altor cercetători privind acest subiect atât de actual.

Și de ce nu… ne așteptăm ca lucrarea să aducă lucruri noi în viziunea publicului interesat.

Nu putem încheia introducerea lucrării de față fără a mulțumi domnului profesor coordonator care ne-a ajutat și sprijinit în alegerea, documentarea și realizarea acestei lucrări.

REPUBLICA MOLDOVA – ÎNCEPUTURILE INDEPENDENȚEI

Republica Moldova a fost întotdeauna considerată a fi o regiune de confruntare sau de tranziție între Est și Vest; între Occident și Orient; între Uniunea Europeană și Rusia, etc.

Istoric vorbind, teritoriul dintre Prut și Nistru a fost încă din epoca modernă un subiect de dispută între Țările Române și marele Imperiu Țarist. Astfel că, din 1812 până în 1918, vreme de mai bine de un secol, Basarabia a făcut parte din Imperiul de la Răsărit. În 1918, anul marii uniri, aceasta a revenit la România, deși unirea cu Basarabia nu a fost recunoscută oficial, pe plan internațional, niciodată. Uniunea Sovietică a profitat de acest lucru și în 1940, printr-un ultimatum adresat României, a încorporat în componența sa acest teritoriu. Moldova a făcut parte din URSS până în 1991, când Uniunea a dispărut de pe scena relațiilor internaționale.

În ultimii ani, Republica Moldova s-a confruntat cu o criză politică foarte puternică. Din februarie 2015 până astăzi, la șefia guvernului moldovean s-au perindat nu mai puțin de cinci premieri: Chiril Gaburici (18 februarie-12 iunie 2015 – apolitic); Natalia Gherman (22 iunie-30 iulie 2015 – Partidul Liberal Democrat); Valeriu Streleț (30 iulie-30 octombrie 2015 – Partidul Liberal Democrat); Gheorghe Brega (30 octombrie 2015-20 ianuarie 2016 – Partidul Liberal); Pavel Filip (din 20 ianuarie 2016 – Partidul Democrat).

În toată această perioadă au avut loc mitinguri, zeci de mii de persoane defilând pe străzile Chișinăului și cerând alegeri anticipate.

Republica Moldova se confruntă cu o criză de mai mulți ani, dar aceasta a luat amploare în 2015, când, s-a făcut publică o așa-zisă dispariție a unui miliard de dolari din sistemul bancar moldovean, această sumă reprezentând nu mai puțin de 15% din PIB-ul moldovenesc.

Dar, pentru a înțelege evenimentele ce au avut loc la Chișinău în ultima vreme, trebuie să ne întoarcem în timp, mai exact, la începutul anilor ’90.

După evenimentele ce au zguduit Europa la sfârșitul anului 1989 și după desființarea Uniunii Sovietice din 1991, Moldova a intrat și ea într-o nouă etapă. Una ce s-a dorit a democrației și a economiei de piață. Cu alte cuvinte, în anul 1991, Republica de peste Prut și-a declarat independența și suveranitatea de stat, iar recunoașterea oficială a statalității sale a fost dobândită la 2 martie 199, odată cu primirea sa în cadrul Organizației Națiunilor Unite.

Trebuie menționat faptul că în Moldova, mișcarea de eliberare națională începuse încă din 1989, prin adoptarea unor măsuri privitoare la limba română. Astfel, la 27 august 1989 au avut loc manifestații pentru ca limba română să devină limbă națională, iar câteva zile mai târziu, pe 31 martie, legislația cu privire la limbă a fost adoptată, limba română devenind limbă de stat, și mai mult decât atât, s-a trecut din nou la alfabetul latin, după aproape 50 de ani, timp în care s-a folosit, exclusiv, alfabetul chiliric.

Declarația de Independență a Republicii Moldova a fost adoptată de către Parlament la 27 august 1991, această dată devenind în același timp și ziua națională a Moldovei. În document se face încă de la început referiri la istoria milenară și statalitatea neîntreruptă a moldovenilor, iar limba română este reamintită ca fiind limba națională.

La 3 septembrie 1991 a fost creată Armata Națională a Republicii Moldova, iar la 29 iulie 1994 a fost adoptată Constituția. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că actul din 1994 legiferează limba moldovenească ca fiind limba națională. Majoritatea analiștilor politici susțin faptul că acest lucru a determinat scindarea societății moldovenești în două tabere distincte: filorușii și pro-europenii.

Viața politică între anii 1991 și 2009

Făcând o scurtă analiză a sistemului politic dintre anii 1991 și 2009, observăm că acesta a avut două etape. Între 1994 și 2000, Republica Moldova a avut un sistem politic în care președintele era ales prin vot liber și direct, iar Moldova a fost o republică semi-prezidențială. Începând cu anul 2000, Republica Moldova a devenit una parlamentară, președintele fiind ales de Parlament.

Mai departe, vom face o scurtă cronologie a evenimentelor politice ce au avut loc în Republica Moldova până în anul 2009, considerat a fi anul de început al crizei pe care lucrarea noastră o analizează.

8 decembrie 1991 – Mircea Snegur a fost ales primul președinte al Moldovei Independente.

1992 – Moldova a aderat la OSCE (Organizația de Securitate și Cooperare în Europa, înființată în 1975, în urma acordului de la Helsinki).

1992 – așa cum am spus și mai sus, are loc accederea în ONU.

Ianuarie 1993 – Republica Moldova refuză să intre în CSI (Comunitatea Statelor Independente), lucru exrem de important ce denotă orientarea țării către Occident și Comunitatea Europeană.

Februarie 1994 – Partidul Democrat Agrar, orientat spre CSI, câștigă alegerile parlamentare, în detrimentul partidelor pro-europene.

Aprilie 1994 – Republica Moldova aderă la Comunitatea Statelor Independente.

Iulie 1994 – așa cum am văzut, are loc adoptarea Constituției

Martie 1995 – nu este un eveniment politic, dar merită a fi menționat. Este vorba despre masivele manifestații ale studenților ce au avut loc la Chișinău pentru păstrarea cursului de istoria românilor.

Iulie 1995 – Republica Moldova a aderat la Consiliul Europei.

Noiembrie 1996 – alegeri prezidențiale câștigate de Petru Lucinschi.

Martie 1998 – alegeri parlamentare câștigate de Alianța pentru Reforme și Democrație. Partidul Comuniștilor câștigă 40 de mandate din 101.

12 martie – 21 decembrie 1999 – perioada în care s-au înregistrat foarte multe reforme, perioadă în care la conducere a fost guvernul Sturza.

2000 – Republica Moldova devine republică parlamentară.

Februarie 2001 – noi alegeri parlamentare, câștigate de această dată de Partidul Comuniștilor cu un procent de 50.07%, reprezentând 71 de mandate.

Aprilie 2001 – Președinte devine Vladimir Voronin, Președinte ales de Parlament.

Mai 2001 – Republica Moldova este acceptată în Organizația Mondială a Comerțului.

Iunie 2001 – Moldova devine membră a Pactului de Stabilitate în Europa de Sud-Est.

2005 – Republica Moldova a semnat Planul de Acțiuni UE-Moldova. Este primul stat membru al CSI care semnează un astfel de pact. Acesta reprezintă un document politic ce stabilește programul, obiectivele strategice și prioritățile relațiilor dintre Uniunea Europeană și Republica Moldova. Acest document stabilea, printre altele și o serie de așa-zise perspective pentru dezvoltarea parteneriatelor dintre cele două entități. După cum urmează:

Posibilitatea de a trece de la cooperare la integrare, lucru posibil prin participarea Moldovei la programele europene, având totodată acces și la piața Uniunii;

Dezvoltarea unei cooperări politice prin construirea unor sisteme de dialog politic;

Posibilitatea ca moldovenii să aibe niște facilități cu privire la vize, lucru pentru care se inițiază un dialog;

Sprijinul UE pentru ca Moldova să poată să se adapteze la acquis-ul comunitar;

Sprijinul UE în cazul războiului din Transnistria;

Deschiderea economică și reducerea barierelor comerciale pentru Republica Moldova;

Moldova are posibilitatea de a participa la tot felul de programe culturale științifice, educaționale ale UE, etc.

Mai trebuie menționat faptul că acest Plan de Acțiune este construit după modelul criteriilor de la Copenhaga din 1993. Și anume: criteriul politic, economic și al acquis-ului. Primul dintre ele, cel politic, prevede stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, supremația legii, drepturile omului și respectarea și protecția drepturilor minorităților. Criteriul economic prevede existența unei economii de piață funcționale și capacitatea de a face față competiției pe piața internă a UE. Ultimul dintre acestea, cel al adoptării acquis-ului comunitar prevede capacitatea de asumare a obligațiilor de membru, inclusiv adeziunea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare.

Continuând însă mica noastră cronologie, notăm:

Martie 2005 – alegeri parlamentare la care Partidul Comuniștilor a obținut, din nou, majoritatea voturilor (45,98%).

Aprilie 2007 – Uniunea Europeană a ratificat Acordul Cu Republica Moldova privind facilitatea obținerii de vize pentru cetățenii acestei țări.

Aprilie 2009 – alegeri parlamentare. Partidul Comuniștilor au obținut un scor uriaș de 49,48% și 60 de mandate, lucru contestat de opoziția formată din Partidul Liberal, Partidul Liberal Democrat și Alianța „Moldova Noastră”.

Alegem să ne oprim aici cu incursiunea noastră printre evenimentele politice care au avut loc în Republica Moldova în primii săi 18 ani de independență și asta deoarece anul 2009 este considerat a fi începutul crizei politice analizate în lucrarea noastră, dar aceasta nu face obiectul prezentului capitol.

Opțiunea cetățenilor Republicii Moldova la început de secol XXI

Potrivit barometrului de opinie publică dinamica cetățenilor Republicii Moldova a fost una destul de constantă în primii ani de independență statală. Este de remarcat faptul că de la an la an, tot mai mulți moldoveni și-au îndreptat atenția către Europa, văzând, de cele mai multe ori, în Comunitatea Europeană, soluția salvatoare. Astfel, dacă în 1998 aveam un procent de 32% de cetățeni moldoveni care erau pro-Europa, în 2006, numărul acestora a crescut la 62%. În 2003 s-a înregistrat cel mai mare procent (68%) de moldoveni pro-occidentali. Pentru mai multe detalii, atașăm graficul următor:

Analizând graficul de mai sus, observăm că opțiunile moldovenilor s-au modificat foarte mult chiar în cursul unul singur an. Este cazul lui 2003 când, în luna mai aveam un procent de 42% de moldoveni îndreptați către Uniunea Europeană, iar în luna noiembrie a aceluiași an, numărul acestora a crescut la 68%.

Este notabil, totuși, faptul că în ultimii ani cuprinși în graficul nostru, opiniile de politică externă ale Moldovei au rămas oarecum similare, pan-occidentale, diferența dintre procente nefiind foarte mare (2004 – 66%; 2005 – 64%; 2006 – 62%).

Viața socială și economică a Republicii Moldova în primele decenii de independență

Pentru că am vorbit mai sus despre opțiunile de politică externă a cetățenilor Republicii Moldove, se impune să discutăm și despre viața socială și economică a acestora în primii ani de independență. Mai întâi de toate, trebuie să menționăm faptul că întotdeauna aspectele vieții sociale se întrepătrund cu cele politice și economice. Iar acest lucru este absolut normal, pentru că nu putem vorbi despre o viață socială extraordinară, în contextul unei crize economice, de exemplu.

Revenind la Moldova, primii ani de independență au generatat schimbări foarte mari în majoritatea domeniilor vieții cetățenilor. Așa cum s-a întâmplat în toate statele ieșite din lagărul socialist, Moldova s-a confruntat la începutul anilor ’90 cu o criză puternică economică. Principalele caracteristici ale acesteia au fost: creșterea bruscă a șomajului și implicit, reducerea veniturilor; probleme în sistemul de sănătate și de învățământ, criză financiară, fenomenul de migrare către alte state a luat amploare din ce în ce mai mult, etc. La nivel social, bineînțeles, a avut loc o scindare a societății, diferențele dintre bogați și săraci fiind din ce în ce mai mari. Mergând mai departe, Republica Moldova s-a confruntat destul de repede cu sentimentul de dezamăgire al cetățenilor săi, cu frica pentru ziua de mâine, cu lipsa de încredere în reformele sociale și mai rău, în democrație. Sigur, acest lucru nu este nou. Și România s-a confruntat la rândul său cu aceleași lucruri. De câte ori nu am auzit în jurul nostru oameni care deplângeau regimul comunist, în detrimentul celui decmocratic…

Un lucru este sigur. Viața economică și financiară influentează în mod semnificativ viața socială. Și pentru a evidenția acest fapt, avem un studiu făcut de Asociația Sociologilor din Republica Moldova din anul 2008, din care vom reda câteva situații. În prima dintre ele, vom arăta care era opinia moldovenilor asupra vieții economice a țării, la aproape două decenii de independență.

La o primă vedere a graficului, observăm că o mare parte dintre cei chestionați susțineau că situația lor era mai bună decât în trecut. Aproape 30% dintre aceștia afirmau acest lucru. În același timp, aproape 20% dintre respondenți au afirmat faptul că o duceau mult mai prost decât în trecut. Aceste rezultate nu poate decât să sublinieze ceea ce am spus și mai sus. După 1991, în Republica Moldova avem de a face cu o diferență foarte mare dintre clasele sociale.

Fatul că avem atât de mulți cetățeni care considerau că viața economică a țării lor este mult mai proastă și erau dominați de sentimentul că merg către nicăieri, este absolut normal, având în vedere faptul că și astăzi Moldova este cel mai sărac stat european. În anul 2010, la două decenii după Declararația de Independență, nivelul PIB-ului era în jur de 3000 $ pe cap de locuitor, cifră ce reprezintă doar un sfert din media PIB-ului celorlalte state membre CSI, după cum afirma cercetătorul Viorel Gîrbu. Acest lucru este datorat și faptului că în Republica Moldova perioada de tranziție a durat mult prea mult (aproape 10 ani), o creștere economică începând să se înregistreze abia din anul 2000.

În periada 2000-2008, rata medie de creștere a Produsului Intern Brut a fost una destul de mare, de 5,9%. Sigur, criza economică mondială a afectat și Moldova, în 2009, înregistrându-se o scădere a PIB-ului cu 6,5%.

Republica Moldova s-a confruntat totuși, în toată această perioadă cu o fragilitate economică, sectorul său economic fiind foarte vulnerabil la diverse șocuri. Dintre acestea, ar fi de menționat următoarele:

Condiții climaterice nefavorabile pentru agricultură;

Creșterea prețurilor la produsele energetice;

Măsuri prohibitive pentru exportul produselor moldovenești pe piețele din Est.

Întorcându-ne la situația socială a anului 1998, conform aceluiași sondaj menționat mai sus, printre problemele care le provocau teamă moldovenilor se numără: șomajul, creșterea prețurilor la produsele alimentare, criminalitatea, corupția, emigrarea, viitorul copiilor și relațiile interetnice. Trebuie subliniat că problemele de gen calamitățile naturale, epidemiile, conflictele militare și chir, instaurarea dictaturii au cel mai mic procent.

Întrebați ce ar trebui să facă Republica Moldova în acel monet al anului 2008, respondenții au afirmat următoarele (redăm răspunsurile în funcție de frecvența lor, de la mare la cea mai mică):

Ridicarea nivelului de trai;

Întărirea ordinii în țară;

Dezvoltarea economiei;

Mărirea pensiilor și a salariilor;

Asigurarea păcii;

Îmbunătățirea situației în învățământ și sănătate;

Aderarea la Uniunea Europeană;

Dezvoltarea parteneriatelor cu organizațiile internaționale;

Rezolvarea conflictului transnistrean;

Îmbunătățirea relațiilor cu România;

Deschiderea colhozurilor;

Îmbunătățirea legislativă;

Unirea cu România;

Unirea cu Rusia.

Transnistria – problemă majoră pentru Republica Moldova și subiect de dispută geopolitică

Pentru a înțelege conflictul ce predomină de atâta în vreme regiunea transnistreană, trebuie din nou, să ne întoarcem în timp…

În perioada Uniunii Sovietice, denumirea de Transnistria reprezenta teritoriul ce aparținea de Republica Moldova, deși de afla pe partea stângă a Nistrului. Pentru mai multe detalii, atasăm harta de mai jos:

Această zonă a fost „creată” de către Stalin, după cel de-al doilea război modial, unul dintre obiectivele sale politice fiind tocmai acesta de a crea niște zone sensibile care, în eventualitatea unei divizări a Uniunii Sovietice, ar produce stări de tensiune și de conflict în noile state apărute. Astfel, Transnistria a fost dată Republicii Modova, așa cum Ucrainei i s-a „repartizat” Bugeacul de Sud și Bucovina de Nord.

Obiectivul lui Stalin s-a îndeplinit, având în vedere faptul că de mai bine de douăzeci de ani, în zonă domină o stare de conflict. Făcând un scurt rezumat, la 22august 1991 Transnistria și-a proclamat independența față de Republica Moldova și s-a autointitulat Republica Moldovenească Transnistreană. Numai că după Declarația de Independență, Moldova cuprindea în continuare în teritoriul său și regiunea din stânga Nistrului.

În primăvara anului 1992, divergențele dintre Tiraspol și Chișinău, alimentate de Moscova au provocat un conflict armat. Unii analiști au afirmat la vremea respectivă că este vorba despre un conflict interetnic. Considerăm totuși că nu este așa, deoarece nu a opus etnii diferite din cadrul aceluiași stat.Modul în care au decurs evenimentele în perioada de conflict armat, dar și după, a demonstrat că pe Nistru a început o criză de natură geopolitică, iar așa-numitul teritoriu transnistrean al Republicii Moldova a devenit un subiect de dispută geopolitică. Această dimensiune geopolitică a conflictului derivă și din aserțiunea demonstrată și conform căreia ostilitățile militare din 1992 au izbucnit de fapt, între Federația Rusă și Republica Moldova. Astfel, în 2001, Ghenadi Selezniov, conducătorul Dumei de Stat, declara într-o conferință de presă că: Rusia a provocat războiul din Transnistria, pentru a împiedica unirea Republicii Moldova cu România. Autoproclamata RMN (Republica Moldovenească Transnistreană) avea doar rolul de a camufla implicarea Federației Ruse în conflict și nu reprezenta un argument solid pentru a demonstra dimensiunea internă a conflictului.

Trebuie menționat faptul că pentru Federația Rusă, Transnistria are o importanță geopolitică semnificativă. Sunt experți care afirmă faptul că prin controlarea acestei regiuni, Rusia nu are în vizor controlul Balcanilor sau al Ucrainei. Considerăm că aceste păreri sunt lipsite de realitate, având în vedere că pentru Moscova menținerea influenței în Transnistria înseamnă menținerea influenței asupra Republicii Moldova și împiedicarea unirii sale cu România sau aderării sale la Uniunea Europeană. Deosebit de importantă ni se par următoarele:

În mod paradoxal, Republica Moldova își datorează existența în mare parte problemei transnistrene și asta nu doar din cauză că legal vorbind, statalitatea moldovenească contemporană își are orginea în Transnistria anului 1924, ci și din cauză că dacă acest conflict nu ar fi existat, atunci povestea independenței Republicii Moldova, cu starea dominantă în elita politică în elita politică de la Chișinău din decembrie 1991, s-ar fi terminat odată cu coborârea drapelului sovietic de pe Kremlin și prin reunirea Basarabiei cu România. Conflictul transnistrean este cel care a menținut Republica Moldova ca stat independent, a inspirat unele puncte din noua Constituție și a obligat Chișinăul să adere la CSI”.

În concluzie, în jurul Transnistriei se menține un conflict geopolitic susținut de interesul Federației Ruse în Republica Moldova, dar și de străduința acesteia din urmă de a deveni stăpână pe teritoriul său, nu doar de jure, ci și de facto. Menținerea situației geopolitice a fost determinată de capacitatea Rusiei de a-și promova interesele într-un teritoriu străin, sub pretextul apărării drepturilor etniei ruse. Adevăratul țel al Federației Ruse nu a fost altul decât, așa cum am spus și mai sus, acela de a preveni unirea Republicii Moldova cu România sau aderarea sa la Uniunea Eiropeană și la NATO. Moldova, în schimb, confruntată cu contestarea suveranității sale în zona transnistreană, a fost angajată în menținerea acestei situații geopolitice cu scopul de a-și reîntragi teritoriul de suveranitate.

Interesant ni se pare faptul că în cadrul conflictului geopolitic transnistrean au fost și sunt implicați mai mulți actori statali și non-statali. Printre actorii statali putem menționa, în ordinea importanței, Republica Moldova, Federația Rusă, Ucraina, SUA, România și Turcia. Sigur că Republica Moldova și Rusia sunt actorii vizibli ai acestui conflict, disputându-și pe de o parte suveranitatea, pe de cealaltă parte, influența. Ucraina se află la limită, între un actor stategic și unul regional. În schimb, despre România și Turcia putem afirma că sunt doar actori regionali, afectați mai mult sau mai puțin de evoluția acestui conflict. SUA a fost un actor implicat indirect în zonă, care a acționat cu multă precauție. Printre actorii non-statali putem enumera: OSCE, UE, Consiliul Europei și GUUAM. Direcția pe care merg actorii implicați în conflictul geopolitic din Transnistria nu este identică, unii dintre aceștia fiind antrenați în acțiuni de mediere și soluționare a conflictului, alții se străduiesc să continue această stare de fapt.

Transnistria constituie de fapt mărul discordiei în disputa moldo-rusă. Acest teritori aparține Moldovei, conform împărțirii făcute de către Stalin. Însă, începutul anilor ’90 a găsit un stat moldovenesc independent și fragil care a fost supus divizării cu ingerințe străine. Partea transnistreană a Republicii Moldova și-a autoproclamat independența cu ajutorul Federației Ruse, fapt dezaprobat la nivel internațional. Existența Transnistriei reprezintă un manifest al interesului Rusiei în Republica Moldova. Evoluția ulterioară a RMN a demonstrat faptul că Republica Moldovenească Transnistria poate fi considerată ca un stat de facto. Acest termen definește un stat nerecunoscut, însă care dispune de majoritatea atribuțiilor: teritoriu, populație, administrație. Transnistria a rupt orice legătură cu Republica Moldova, considerându-se entitate proprie. În partea stângă a Nistrului s-a instaurat un regim ce folosește mijloace represive, caracteristice unui regim totalitar, cu scopul de a controla populația. Conflictul geopolitic transnistrean urmărește să definitiveze statutul Transnistriei. Tiraspolul, capitala Transnistriei a cerut includerea sa ca subiect în cadrul medierilor și a negociat, mai ales în primii ani după conflictul militar, de pe o poziție dură, fiind încurajat de Moscova. Transnistria și-a revendicat întotdeauna egalitatea în drepturi cu Republica Moldova, iar liderii de la Tiraspol au afirmat, nu de puține ori, că doresc unirea cu Federația Rusă. Mai nou, aceștia și-au revizuit poziția, fiind de acord și cu crearea unui stat federal.

Interesul Rusiei față de spațiul apropiat hotarelor sale, printre care și cel al Republicii Moldova, are reprere istorice bine consolidate. Nu este mai puțin adevărat că, începând cu secolul al XVIII-lea, Rusia a început să fie preocupată de aceste zone considerate din acel moment, ca făcând parte din sfera sa de influență. Fie că a luat forma mesianismului religios (ortodoxismului), a celui etnci (panslavismul) sau revoluționar (marxism-leninismul), tendința Rusiei de a controla statele din vecinătatea sa apropiată a avut caracterul unei adevărate permanențe a politicii externe ruse și sovietice. După destrămarea URSS-ului, Federația Rusă a urmărit același interes în regiune și anume, menținerea sferei sale de influență, sub pretextul protejării minorităților rusești din fostele state sovietice. Același lucru s-a întâmplat și în Republica Moldova, Rusia afirmând că susține populația majoritară rusă din partea stângă a Nistrului. Interesul Rusiei era însă de altă natură… Transnistria, un subiect artificial creat, a constituit un paravan după care sunt ascunse interesele rusești. În primă fază, parașutarea unor personaje cu un trecut dubios la Tiraspol, provocarea unui conflict armat pe un teritoriu străin și menținerea Armatei a XIV-a ca forță de menținere a păcii a vizat împiedicarea unirii Republicii Moldova cu România. În continuare, Transnistria a fost un instrument util susținerii fragilității statale a Republicii Moldova, includerii acesteia în CSI și împiedicării constituirii unor organizații în regiune similare cu GUUAM. În secolul al XXI-lea, oprirea extinderilor NATO și UE a reprezentat o consecvență a politicii externe rusești. În acest context, menținerea conflictului transnistrean reduce posibilitatea ca Republica Moldova să formuleze aspirații europene și euro-atlantice concrete. De aceea, Rusia nu a dat niciodată impresia că dorește soluționarea conflictului. Nu a recurs la retragerea rupelor staționate pe malul stâng al Nistrului, deși și-a asumat angajamente în acest sens la Istanbul în 1999 și susține Transnistria din punct de vedere economic, politic și militar.

Republica Moldova este direct interesată în soluționarea acestui conflict. Criza din Transnistria a apărut în spațiul său de suveranitate. Republica Moldova nu are însă capacitatea de a rezolva problema spațiului din stânga Nistrului de una singură, mai ales că în această chestiune se află într-o dispută directă cu un stat de care depinde din punct de vedere economic și care este de fapt interesat de permanentizarea conflictului. De aceea Moldova a efuzat să negocieze cu separatiștii și a încercat să internaționalizeze conflictul, dar s-a lovit de refuzul Federației Ruse. Pe de o parte Rusia se arată preocupată de soluționarea conflictelor, dar, pe de altă parte, blochează și ritică orice altă inițiativă care, de fapt, nu convine intereselor sale. În momentul de față, conflictul geopolitic în care este angrenată Republica Moldova contravine intereselor sale euro-atlantice.

Consiliul Europei s-a remarcat prin diferite acuze aduse regimului separatist de la Tiraspol și acriticat faptul că în Transnistria nu sunt respectate drepturile omului. Una dintre țintele predilecte ale Consiliului Europei a fost Rusia, care a fost învinuită de permanentizarea conflictului.

GUUAM este o alianță strategică, economică și politică, patronată de SUA, constituită în anul 1997 de Republica Moldova, Ucraina, Azerbaidjan, Georgia și Uzbekistan (din 1999), cu scopul de a întări suveranitatea acestor țări față de Rusia. Republica Moldova, Azerbaidjan și Georgia au fost extrem de active în cadrul GUUAM, cerând Moscovei să renunțe la diplomația ambuguă și să recurgă la discuții în vederea soluționării conflictelor înghețate din spațiul ex-sovietic. În cadrul GUUAM au fost de asemenea și multe disuncționalități, iar astăzi viabiliatatea sa este pusă sub semnul întrebării.

OSCE este un actor non-statal direct implicat în rezolvarea conflictului. Pe 4 februarie 1993, a fost înființată Misiunea OSCE în Moldova, cu sediul la Chișinău. Din 1995 o delegație a OSCE își ține lucrările la Tiraspol. Încă de la început, OSCE a funcționat ca singura organizație internațională implicată direct în procesul de soluționare a conflictului în calitate de mediator. OSCE însă nu a dovedit că are capacitatea de a formula propuneri concrete de soluționare, deoarece depinde de dreptul de veto al Rusiei. Activitatea OSCE a fost îndelung contestată de opoziția politică de la Chișinău și a atras aspra sa ideea că este o organizație slabă și incapabilă.

Poziția UE față de conflictul de pe Nistru a oscilat în timp. În anii ’90, UE se arăta total dezinteresată de criza din această regiune. În noiembrie 1992 chiar, UE recunoștea că Rusia are dreptul de a gestiona crizele apărute în spațiul CSI și considera că acest conflict era unul post-sovietic și euro-asiatic. UE îndemna totodată Rusia, Ucraina și OSCE să soluționeze cât mai repede conflictul. Lipsa de importanță pe care Uniunea a dat-o acestui război poate fi ușor observată, în lipsa includerii acestuia în lucrările Planului de Stabilitate. Extinderea către Est a Uniunii Europene a implicat, în mod inevitabil, Bruxelles-ul în conflictul de la Nistru. Așa că zece ani mai târziu, în 2002, și-a redefinit poziția. La 19 februarie 2003, Uniunea Europeană, prin vocea lui Wiersma afirma pentru prima dată că este necesară consolidarea mecanismului de negocieri și că UE trebuie să contribuie în acest sens. UE a elaborat Politica Europeană de Vecinătate și a dat impuls negocierilor trilaterale privind granița moldo-ucraineană. În acest sens, la 7 octombrie 2005 Comisia Europeană, Republica Moldova și Ucraina au semnat Memorandumul de înțelegere cu privire la misiunea UE de asistență la frontieră.

SUA este un actor indirect impliact în zonă. Întotdeauna și-a exprimat dorința de rezolvare a conflictului, dar nu s-a implicat atunci când i s-a cerut să intervină ca factor de mediere. În momentul în care Rusia a devenit prea agresivă, SUA a intervenit prin intermediari. GUUAM-ul, proiect abandonat între timp, a reprezentat unul dintre intermediarii SUA. În cadrul consultărilor de la Odessa din 26-27 septembrie 2005 s-a decis ca formatul de negocieri să fie modificat astfel încât SUA, alături de UE, au primit statutul de observatori în cadrul negocierilor.

Actorii regionali din zona conflictului transnistrean sunt Ucraina, România și Turcia. Ucraina se află la limita unui actor strategic și unul regional. Ponderea acestui stat în conflict este una însemnată, mai ales pentru faptul că din 1997 face parte din rândul mediatorilor. Ucraina însă, nu a prezentat un interes deosebit în soluționarea conflictului din cosiderentul că un vecin stabil din punct de vedere politic ar aduce în discuție probleme nerezolvate. Și în condițiile în care Ucraina s-a confruntat cu revendicările teritoriale ale Moldovei în primii săi ani de independență, acum aceasta a susținut în mod tacit partea transnistreană. Odată cu implicarea UE în conflict și poziția Ucrainei s-a schimbat. A devenit mai activă, fiind dispusă să colaboreze cu Republica Moldova și UE în monitorizarea frontierei moldo-ucrainene pe segmentul transnistrean și să propună soluții politice de rezolvare a conflictului.

Turcia a fost un actor regional important mai ales în anii ’90. La acel moment, aceasta era interesată de rezolvarea conflictului, deoarece avea repercursiuni aupra populației turce de rit ortodox din Republica Moldova.

România este apropiată de conflict doar senitimental, fiind alături de populația de etnie română de pe malul stâng al Nistrului. Implicarea României nu a devenit niciodată posibilă din cauza faptului că liderii de la București nu au avut niciodată o strategie în acest sens, iar Chișinăul și Moscova i-au negat tot timpul autoritatea din regiune. Drept urmare, România nu a obținut nici măcar statutul de observator la negocierile ce au avut loc. România a pierdut în relația cu Moldova atunci când a refuzat privatizarea acesteia cu capital românesc. Nici după 1 ianuarie 2007, UE nu a văzut în țara noastră un actor capabil în regiune, mai ales ca tot timpul s-a aflat într-o continuă divergență politică cu vecina de peste Prut, iar Rusiei nu i-ar conveni niciodată implicarea sa.

În regiune, Transnistria reprezintă un factor economic important. Pentru Republica Moldova, soluționarea conflictului transnistrean în sensul reintegrării țării este importantă, mai ales din punct de vedere economic. În perioada sovietică, industria grea din RSSM a fost amplasată în acest teitoriu din stânga Nistrului. În cazul în care Transnistria s-ar întoarce în granițele Moldovei s-ar rezolva o serie de probleme economice mai ales că, potrivit unor estimări, în Transnistria se află 17% din populația Moldovei și 90% din PIB. Astfel, Republica Moldova nu ar avea nevoie de resursele de electricitate vecine, deoarece centrala electrică din Transnistria poate asigura suficientă electricitate pentru întreaga țară.

Pentru Transnistria, Rusia reprezintă principalul partener economic. În regiune domină capitalul rusesc și este recunoscută pentru oligarhia locală care are puternice influențe politice și supraviețuiește pe baza traficului de droguri și a activităților de contrabandă și armament.

Dimensiunea economică a conflictului geopolitic din Transnistria nu are aceeași relevanță pentru actorii implicați. Pentru Republica Moldova, stăpânirea Transnistriei ar însemna posibilitatea unei creșteri economice. Federația Rusă nu poate nega interesul economic pe care îl are în regiune. UE este și ea interesată de evoluția economică a regiunii, deoarece o bună parte a drogurilor și a armamentelor de pe piața europeană provin din această zonă.

Actorii principali implicați în conflict au fost victime vreme îndelungată unui sistem sovietic totalitar. Destrămarea URSS-ului a lăsat în urmă state fragile și lipsite de experiență politică. Modelul democratic spre care aceste state au considerat să se îndreaptă a rămas totuși, doar un ideal… Într-adevăr, în ritm lent, s-au făcut pași spre democrație și un sistem pluralist.

În Transnistria s-a instaurat un climat politic asemănător celui sovietic și total rupt de scena politică a Republicii Moldova. Populația de aici este condusă într-un mod autoritar de un grup restrâns de cetățeni ruși. Un rol deosebit în RMN în are Ministerul Securității Statului”, care este de fapt, o filială a serviciilor secrete din Federația Rusă și exercită un control deplin asupra teritoriului în stilul unei poliții politice. Această elită, adusă aici și menținută de Rusia încurajează separatismul transnistrean.

Republica Moldova a pornit pe calea democrației, însă lipsa de cuvânt și-a spus cuvântul. Haosul politic care s-a instaurat în țară i-a adus la putere pe auto-intitulații comuniști, deoarece populația încă visa la stabilitatea și ordinea de pe timpul Uniunii Sovietice. Multă vreme aceștia au condus în mod autoritar viața politică de la Chișinău. În 2001, raportul de forțe în viața politică a Moldovei s-a schimbat și o serie de personaje importante din anii ’90 au dispărut. În schimb, noua putere, tot comunistă, s-a apropiat de Rusia, crezând cu naivitate că poate rezolva conflictul transnistrean. Drept urmare, au făcut o serie de compromisuri printre care: afirmarea limbii moldovenești, revizuirea istoriei, cesionarea întreprinderilor capitalurilor rusești, etc. însă amenințată de populație cu acordarea votului de neîncredere la alegerile din 2005, Partidul Comuniștilor conduși de Voronin și-a redefinit poziția, afirmând că Republica Moldova dorește integrarea în UE. Această atitudine a stârnit reacția Rusiei și în consecință, Moldovei i-au fost impuse sancțiuni economice ce au vizat stoparea importului de carne și vin și mărirea prețului la gaze. Prea mici să înfrunte un astfel de moment de criză, liderii de la Chișinău și-au redescoperit afinitatea pentru Est. Manifestarea lor a fost tot timpul ambiguă, pendulând între Bruxelles și Moscova. Vladimir Voronin de exemplu, declara în 2008 că aspirațiile europene ale Moldovei nu contravin deloc rămânerii ei în cadrul CSI… nu intenționăm să ieșim din Comunitatea Statelor Independente, în contextul în care toată lumea aspiră la piața postsovietică.O explicație ilară, dar relevantă pentru politica externă neconcludentă a Republicii Moldova.

Cât despre conflictul transnistrean, soluționarea acestuia devine dependentă doar de un singur actor internațional: Rusia.

II. CRIZA POLITICĂ DIN REPUBLICA MOLDOVA (2015)

Criza cu care s-a confruntat Republica Moldova la sfârșitul anului trecut este destul de greu de explicat și de înțeles. Și asta deoarece în primul rând, implică foarte mulți factori ce au generat această stare de criză.

Sigur, evenimentele din 2015 de la Chișinău își au originea în perioada de început a independenței Moldovei, pe care am detaliat-o în primul capitol al lucrării noastre. Făcând un scurt rezumat, Republica Moldova a ieșit din Uniunea Sovietică fiind un stat extrem de fragil și foarte sărac, dominat de instabilitate politică și socială. Pe lângă toate acestea, de mai bine de 20 de ani se confruntă cu un conflict geopolitic (conflictul din Transnistria) căruia nu reușește încă să-i găsească o soluție și care o ține ancorată de Federația Rusă și destul de departe de Uniunea Europeană și de structurile nord-atlantice.

În iunie 2015 oficialii Alianței declarau că NATO nu va ajuta în mod direct Republica Moldova cu bani sau echipamente militare, va fi mai mult o formă de protecție, pe fondul situației tot mai tensionate din estul Europei.Nici vorbă deci, despre vreo aderare a Moldovei la structurile NATO. Iar oficialii moldoveni știu asta. Și mai știu și faptul că situația țării lor nu este deloc una ușoară. Viorel Cibotaru, ministru al Apărării declara că: este foarte important în timpuri grele – or, Republica Moldova parcurge timpuri deloc ușoare – să simțim acest sprijin al Alianței, să simțim că nu suntem lăsați singuri în fața unor riscuri. Vom vedea de ce resurse dispunem, care sunt misiunile, care sunt riscurile la care este supusă astăzi Republica Moldova și de ce fel de forțe armate are nevoie. Dar starea actuală este departe de a fi satisfăcătoare.

La sfârșitul anilor 2000 în Republica Moldova s-a început europenizarea. Trebuie făcută diferența dintre acest lucru și integrarea europeană, deoarece deseori se face această confuzie. Europenizarea Moldovei implică toate instituțiile a început cu formarea primei alianțe politice care a avut drept scop apropierea de Uniunea Europeană. Este vorba despre Alianța pentru Integrare Europeană. Aceasta a avut un mare succes: semnarea acordului de Asociere UE – Republica Moldova din anul 2013.

Trebuie să precizăm faptul că, în general, un acord încheiat de Uniunea Europeană cu oricare alt stat are câteva caracteristici care merită a fi enumerate:

Reprezintă un document juridic de bază ce reglementează relațiile bilaterale;

Conține setul de principii fundamentale și valorile împărtășite de către parteneri, pe care se bazează cooperarea dintre aceștia;

Indică stadiul intermediar al relațiilor bilaterale: între parteneriat și cooperare și o eventuală aderare la UE.

Denumirile Acordurilor de Asociere diferă în funcție de anumite țări și zone geografice, precum și în funcție de nivelul la care se află acestea din punctul de vedere al aderării. Republica Moldova se încadrează în grupul Europei de Est, țări pentru care perspectiva aderării nu este menționată, dar în același timp, nu este nici refuzată total. Cu alte cuvinte, Uniunea Europeană este încă. un țel destul de îndepărtat și greu de atins pentru moldoveni.

Acordurile de Asociere cu statele Parteneriatului Estic, din care, după cum am văzut, face parte și Moldova, au un specific aparte ce ține de contextul regional creat după anul 1991. Ne referim aici, pe de o parte, la faptul că în rândul membrilor UE avem de a face cu o rată din ce în ce mai mare a euroscepticismului, iar acceptarea de noi mebrii nu ar fi văzută deloc cu ochi buni. Pe de altă parte, UE se confruntă și cu poziția Federației Ruse, care nu de puține ori, s-a arătat deranjată de acțiunile Uniunii de a atrage și a ajuta statele din fostul spațiu sovietic. Este și motivul pentru care în 2009, chiar la lansarea politicii Parteneriatului Estic, oficialii europeni s-au văzut nevoiți a preciza că inițiativa europeană nu atentează la interesele legitime ale Rusiei în fostele republici sovietice și își dorește ca în statele Parteneriatului Estic, UE și Rusia să promoveze o politică a responsabilității comune. După cum spuneam și mai sus, pentru aceste state nu este prevăzută în mod clar aderarea la UE. Este adevărat, nu este nici respinsă. Cu toate acestea, considerăm că aceste lucruri țin de diplomația europeană și de felul în care tratatele pot fi interpretate.

Un lucru este sigur. Prin acest Acord de Asociere, Republica Moldova își putea dezvolta economia, putând să-și exporte bunurile în Uniunea Europeană, păstrându-și în același timp, și prezența pe piața rusească. Evoluția ulterioară a lucrurilor a schimbat însă traiectoria Moldovei. Alipirea Crimeii și sancțiunile economice la adresa Rusiei au făcut ca piața rusă să se închidă în fața produselor moldovenești, lucru ce a afectat foarte tare economia de peste Prut. Cât despre piața europeană, aici produsele moldovenești sunt într-o arigă competiție cu produsele locale. Mai mult decât atât, liderii politici de la Chișinău nu au știut să fructifice poziția în care s-a aflat țara lor după 2013, adică între UE și Federația Rusă, și nu au adoptat strategia corectă. Aceștia au mers doar prin a promova importanța aderării la Uniunea Europeană sau, după caz, la Uniunea Euro-Asiatică, în funcție de convingerile personale ale lor sau de interesele lor personale. Iată cum, de la nivel economic, discuțiile au migrat spre nivelul politic și au scindat societatea moldovenească și așa destul de bulversată din cauza crizei economice cu care se confrunta.

Astfel, putem afirma că sursa crizei politice este ruptura politică între dreapta și stânga, adică între pro-europeni și pro-ruși. Partidul care s-a remarcat în timpul acestei rupturi inevitabile a fost Partidul Democrat, un partid de stânga, afiliat socialiștilor europeni, care era de altfel, instrumentul de acțiune al finanțatorului său Vladimir Plahotniuc. Acest partid își propunea, printre altele, să unească în jurul său toate formațiunile de stânga și cele pro-europene din Republica Moldova.

Vladimir Plahtniuc este un personaj controversat. Proprietarul unei averi imense, jonglând cu inteligență între Est și Vest, având interese economice atât în spațiul Uniunii Europene, cât și în cel fost sovietic, acesta a încercat acapararea instituțiilor statului de drept de peste Prut, în special prin intermediul partidului său care era deja prezent într-o coaliție de guvernare și care deținea controlul. Majoritatea asftel formată era însă una destul de instabilă, compusă din traseiști, unioniști, europeniști, oameni de stânga. Un amalgam de personaje care nu pot sta împreună la masa negocierilor și a consfăturilor, din pricina unor conflicte foarte vechi. Această majoritate l-au propus pe Pavel Filip pentru funcția de Prim-Ministru. De partea cealaltă, opoziția filo-rusă, formată din mai multe formațiuni (cea condusă de Usatîi, socialiștii lui Dodon, Platforma DA, etc.) nu era, din punct de vedere moral, mai departe de majoritatea care era la conducere.

Totuși se pune întrebarea cum s-a reușit ca la numai un an de la alegerile parlamentare situația din Republica Moldova să degenereze în așa fel? Cauzele sunt multiple:

dezinteresul Europei, dar și al Rusiei, preocupate cu alte probleme cum ar fi: criza refugiaților, războiul din Siria, situația tensionată din Ucraina, poziția Statelor Unite, preocupate de securitatea la Marea Neagră și cam atât, etc.;

accentuarea sărăciei din Republica Moldova;

migrația moldovenilor către alte state, după renunțarea la vize;

lipsa unui plan economic coerent al liderilor de la Chișinău;

lipsa sprijinului și al suportului din partea României.

Am enumerat mai sus accentuarea sărăciei din Republica Moldova fenomen combinat cu lipsa unui plan economic pentru această țară. În continuare, vom detalia situația economică a Moldovei, care a generat această criză.