Criza Identitatii Nationale In Republica Moldova. Studiu de Caz Moldovenismul Ca Proiect Politic

„Criza identității naționale în Republica Moldova. Studiu de caz: moldovenismul ca proiect politic”

Capitolul I. Scurt istoric al apariției Basarabiei

Românii (valahii), locuitori ai spațiului carpato-danubiano-pontic, în secolul al XIV-lea își întemeiază primele state. Aceștia fiind situați la intersecția intereselor marilor puteri ale Europei, sunt nevoiți mereu să lupte pentru a-și dobândi libertatea și independența. Uneori aceste lupte s-au soldat cu succese remarcabile, alteori cu eșecuri care au purtat țările române ″din mâinile″ unor imperii în ″mâinile″ altora. Înfrângerea majoră a cărei conscecință s-a proiectat în timp și o putem observa și astăzi este legată de pierderea ținutului istoric Basarabia în favoarea rușilor. Provincie pe care rușii au obținut-o în mod fraudulos după războiul ruso-turc din 1806-1812. Odată cu ocuparea acestui teritoriu, rușii pierd o dată și pentru totdeauna încrederea românilor, începându-se o lungă și tensionată relație între cele două națiuni.

(va trebui in primul capitol sa gasesti cateva definitii ale identitatii ; si sa vezi cine si ce a scris pe subiectul dat-

vezi Charles King)

I.1 Principatul Moldovei

Pe lângă sursele ce menționează voievodatele lui Gelu, Glad și Menumorut și Diploma Cavalerilor Ioaniți din 1247, există numeroase atestări documentare despre spațiul carpato-danubiano-pontic care menționează prezența valahilor în aceste teritorii: ”Odată cu afirmarea politică tot mai plenară a elementului românesc din spațiul est-carpatic, popoarele învecinate au atribuit teritoriului în discuție aceiași denumire – Vlahia sau Țara Vlahilor – ca și celorlalte ținuturi locuite de români atât din stânga cât și din dreapta Dunării”. Persistențau unei denumiri comune dată de toți cei care vorbeau despre aceste teritorii ne duce cu gândul la uniformitatea acelui popor: ”acestă nomenclatură unică reprezintă o reflectare a faptului că în imaginea contemporanilor întreaga populație românească avea o origine și o limbă comună”. Aflăm despre existența românilor de la est de Carpați și de la Thomas Thuscus, un fraciscan german care scria: „Regele Boemiei silit să încheie o pace dezavantajoasă la 21 noiembrie 1276, a încercat să organieze o răscoală împotriva suzeranului său, chemând în ajutor pe ”ruteni” (Bruteni) și ”necredincioși” (infideles). Intervenția rutenilor a fost însă zădărnicită datorită declanșării unui conflict cu vlahii (Blaci)”. Chiar dacă textul citat mai sus nu prezintă motivele declanșării conflictului, vedem că locuitorii acestor regiuni, vlahii, erau și jucători activi pe arena internațională a politicii și războaielor ce se purtau în acea vreme. Necesitatea apariției unui stat era iminentă, iar crearea propriu zisă a statelor medievale românești s-a întâmplat ca o finisare logică a unui lanț de evenimente. Statul Moldovenesc s-a format în jurul lui Dragoș voievod: ”care-și avea curtea sa domnească în Baia”. Izvoarele istorice ne spun despre o întemeiere diferită a Țării Moldova față de versiunea ce circulă în popor despre câinele de vânătoare a lui Dragoș, Molda, care alergând după un zimbru a murit înecată, iar acesta în numele său a dat denumirea de Moldova mai întâi râului și apoi țării. Cert este că după moartea lu Dragoș, la putere vine fiul său Sas, care continuă tradiția tatălui său și îi rămâne credincios regelui maghiar: ”plătindu-i regulat dăjdiile și dijma”. Problemele încep însă după moartea lui Sas când: ”izbucniră grave tulburări și lupte pentru domnie între fiii răposatului voievod și între tovarășii săi de luptă și cucerire”. Domnitorul maghiar încearcă să-i sprijine pe urmașii lui Sas însă ajutorul se pare că nu schimbă foarte mult lucrările: „căci între timp un alt voievod maramureșean, Bogdan, se ridică, cu toată curtea și vitejii săi, de la Cuhea din Maramureș, trecu pe ascuns munții, interveni pe neașteptate în lupta fratricidă dintre urmașii lui Sas, bate pe Dragoșizi, ocupă Baia și se proclamă domn neatîrnat al Țării Moldovei (1359), căci așa se numea voievodatul lui Dragoș”. Țara Moldovei își obține independența în 1359 față de regele Ungariei nu printr-o simplă vânătoare a unui domnitor român în partea estică a Carpaților, ci prin bătălii sângeroase, schimbare de dinastie și jocuri politice în care au existat învingători (Bogdan voievod) și învinși (regele maghiar care pierde de sub control un important punct strategic în est de care avea nevoie în luptele sale cu tătarii). Deși au mai fost încercări de recucerire și de a stăpâni din nou teritoriile Moldovei, Bogdan împreună cu urmașii săi la tronul Moldovei au reușit cu succes să formeze un stat care a rezistat o perioadă independent, menținând unită partea estică a poporului român locuitor al acestor ținuturi. Poziția fizico-geografică nefavorabilă și pământurile bogate a Principatului Moldovei ca și a tuturor teritoriilor românești a făcut ca aceasta să fie râvnită de vecini mult mai puternici, aruncând Moldova într-o serie de războaie interminabile. Dimitrie Cantemir ne vorbește despre popoarele cu care s-au bătut domnii moldoveni de-a lungul timpului: „… cu turcii, leșii, cazacii, ungurii și muntenii a purtat Moldova războaie pe vremuri”. Aici pe lângă discuția războaielor purtate de către Țara Moldovei, apare problema ridicată de mulți susținători ai „națiunii moldovenești” și anume faptul că Țările Române au luptat între ele. Adică se pune sub semnul întrebării unitatea poporului existent în aceste teritorii. Mai ales când este invocat Ștefan cel Mare, poate cel mai strălucit domnitor al Țării Moldovei, drept stindard al moldovenismului autentic, drept simbol al limbii și culturii moldovenești și principal opozant al muntenilor din cauza luptelor sale cu aceștia. Însă trebuie luate în considerare și realitățile internaționale existente la acel moment. Spre exemplu atacul lui Ștefan asupra Brăilei dacă privim un pic peste extremismele existente în prezent, vedem nu un atac asupra Țării Românești, ci asupra Imperiului Otoman reprezentat de Radu cel Frumos: „… supus trup și suflet Porții Otomane”, care era o amenințare directă la integritatea și independența țării: „ Dacă sultanul i-ar fi dat ordin să-și adune oamenii și să atace Moldova, ar fi trecut imediat la îndeplinirea ordinului”. De aceea domnitorul moldovean: „ intră pe teritoriul muntean cu oastea, atacând cu violență orașul fortificat Brăila, cel mai important port al Țării Românești, scontând într-o ripostă în urma căreia l-ar fi putut schimba de la domnie pe Radu cel Frumos”. Acțiunea lui Ștefan cel mare nu poate fi clasificată altfel decât un act politic ingenios prin care acesta dorea asigurarea graniței de sud a țării sale și nu o dispută teritorială sau mai mult un război prin care să-și supună țara vecină. Mai mult, acțiunea acestuia putea aduce beneficii muntenilor căci o schimbare a unui domn vândut intereselor turcești, cu un domn la care interesele Munteniei prevalează ar fi putut îmbunătăți condițiile grele de plată a birului către Înalta Poartă. După moartea domnitorului însă, Țara Moldovei ajunge și ea sub suzeranitate otomană. Urmând o lungă perioadă în care începând cu: „ Bogdan al III-lea, feciorul lui Ștefan cel Mare care a închinat pentru întâia oară țara Porții”, Moldova să nu cunoască perioade de independență. Totuși aflarea sub suzeranitate otomană a ambelor țări, atât a Munteniei cât și a Moldovei nu a făcut decât ca aceste două țări să rămână în strânsă legătură culturală și istorică împărtășind aceeași soartă și trecând practic prin aceleași evenimente. Perioada de desăvârșire a acestei apropieri având loc odată cu instaurarea domniilor fanariote, atunci când conducătorii Imperiului Otoman nu au mai avut încredere în domnii pământeni. Deși din punct de vedere economic, domniile fanariote au fost un dezastru pentru Țările Române, din punct de vedere cultural, acestea s-au apropiat ca niciodată până atunci mai ales din cauza domniilor multiple a unor domnitori ce își cumpărau scaunul de domnitor și în Moldova și în Țara Românească. În acest mod, sub conducerea unor domnitori ca și Constantin Mavrocordat care: „a mai domnit de ai multe ori în amândouă țările”, am ajuns să avem reforme și legi comune fără ca Țările Românești să se fi unit în adevăratul sens al cuvântului. Privim istoria Basarabiei ca pe un întreg cu cea a Moldovei, pentru că nu a existat niciodată înainte 1812 vreo diferență între ea și celealte zone ale Moldovei. Chiar dacă: „ În prima perioadă a exsitenței istorice a statelor românești, Basarabia ca provincie mărginașă, a avut o viață destul de zbuciumată. În părțile ei sudice ea a fost contestată de Munteni, de Unguri, de Turci, de Tătari, la Nord- de Polonezi, în partea de mijloc, ce ținea foarte mult la cealaltă Moldovă, de Turci și de Tătari. Dacă mai adăugă la acestă năvălirile prădalnice ale Cazacilor, vom înțelege că Basarabia suferea mai mult, decât orice altă parte a teritoriului românesc, de lipsă de stabilitate a vieții”, cu toate acestea, ea rămâne parte integrantă a Moldovei și cel mai important, românească. Provincia de margine încadrându-se perfect în peisajul general istoric al teritoriilor românești: „peripețiile istorice ale diferitor părți ale Basarabiei sunt întruchipate în viața cetăților ei”. Cetățile Basarabiei „… sunt mărturii vii ale trecutului românesc în provincia noastră”. Pentru că: „cetățile așezate pe linia Nistrului și la delta Dunării, marchaeză granița de răsărit a românismului din timpul istoric”. Demonstrând că, Basarabia, reprezintă teritoriul de frontieră a lumii românești și că aceasta se termină la Nistru și nicidecum la Prut cum se încearcă să se formeze diferite teorii după prima ocupație rusească.

I.2 Apariția ”Basarabiei”, efect al războiul ruso-turc din 1806-1812

După impunerea suzeranității otomane, în teritoriile românești s-a simțit progresul sau degradarea în funcție de ceea ce se întâmpla la Istanbul. De aceea este important să urmărim evenimentele majore ale timpului în care era implicat Imperiul Otoman, pentru a înțelege realitățile românești ale acelor secole. După secole întregi în care au fost practic neînvinși, la sfârșitul secolului XVIII, Imperiul Otoman intră într-o profundă criză politico-militaro-ecnomică din care nu va mai ieși niciodată. ”Chestiunea orientală” după cum a fost numită de către istorici, are ca: „trăsături esențiale dezmembrarea treptată a Imperiului Otoman și rivalitatea marilor puteri în vedererea stabilirii controlului și influenței lor în Europa balcanică și în țările riverane Mediteranei orientale (până la Golful Piersic și Oceanul Indian) și meridionale”. Pe baza decăderii imperiului se încearcă tot mai mult o forțare din partea Rusiei, care sub pretextul ocrotirii popoarelor creștine din Balcani încearcă să forțeze strâmtorile, îndeplinind visul dintotdeauna a țarilor de a controla strâmtorile Bosfor și Dardanele. Anglia și Franța sunt și ele interesate de soarta ”omului bolnav al Europei” pentru că au interese economice care sunt nevoiți să le apere din cauza decăderii imperiului și a posibilei schimbări a centrului de putere în această zonă. De aceea deschiderea celor două state vestice mai mult spre Turcia decât spre Rusia este clară prin prisma faptului că între aceste state se încheiase niște tratate prin care cele două puteri vestice puteau ajunge la coloniile deținute de acestea, Franța în Levant, iar Anglia avea nevoie de trecere spre India. O eventuală scădere a influenței Turciei în această zonă ar fi schimbat această ordine bine prestabilită ceea ce avea să solicite din partea ambelor state mai multe eforturi pentru a-și redobândi accesul la statele în care aveau interese comerciale în această parte a lumii. Nici Austria nu era indiferentă față de această problemă, o eventuală decădere a Imperiului Otoman și ocuparea acestei zone de către Rusia i-ar fi pus în pericol și poziția sa în Balcani de aceea și ei încearcă prin diferite modalități să-și impună autoritatea în teritoriile slăbite ale Imperiului Otoman. Aflat sub presiune atât internă unde diferiți conducători locali pornesc revolte împotriva sa, de exemplu: „Tedelen’Alî, pașa de Ianina, a cărui insurecție s-a desfășurat în Albania și Epir și care se dădea drept suveran independent al întregii regiuni” sau un alt exemplu îl avem în Serbia unde izbucnește: „o veritabilă insurecție, cu caracter național care a atins cea nai mare parte a populației sârbe, condusă de unul dintre șefii săi, Gheorghe Petrovici, zis Kara Gheorghe”, cât și sub presiune externă din partea Rusiei, care declară război Imperiului Otoman din cauza că i se refuză dreptul la trecere prin Strâmtori după cum fusese înțelegerea între turci și englezi care: „îl obligă pe sultan să acorde rușilor dreptul la trecere prin Strâmtori (septembrie 1806)”. Din cauza situației tensionate interne, Turcia încearcă să amâne cât mai mult posibil izbucnirea unui război între ei și Imperiul Țarist. Însă refuzul de a-și respecta angajamentele și politica deschisă față Franța cu care Rusia era în relații tensionate și pe care o vedea ca o amenințare la adresa sa, îi face pe turci să se lovesc de reacția imediată a rușilor care invadează Moldova și: „ocupă apoi Țara Românească și Basarabia (1806-1807)”. De notat este faptul că prin Basarabia nu se are în vedere termenul modern de ”Basarabia” care îl echivalăm cu Republica Moldova, ci Basarabia de Sud, adică cele trei județe: Cahul, Ismail și Bolgrad. Războiul durează 6 ani (1806-1812), iar pe lângă obișnuitele lupte navale și cele terestre, are loc și un război prin care Imperiul Țarilor dorește să atragă națiunile aflate în teritoriile controlate de Imperiul Otoman de partea lor : „rușii vor menține presiunea, susținându-i pe sârbi și pe moldoveni în lupta lor”. Imperiul Țarist va specula pe baza dorinței de eliberare de sub influența otomană a popoarelor balcanice de multe ori formându-și trupe de voluntari pentru a lupta împotriva turcilor chiar din interiorul teritoriilor controlate de aceștia. De exemplu în Moldova după ce au ocupat-o, ei formează un Divan (sfat domnesc) pro-rus care se supunea generalilor ruși și: „trupe de voluntari care ajung la cifra de 20 000 în 1807 și care participă la numeroase acțiuni militare întreprinse de Rusia”. Românii: „s-au înrolat în armata rusă, spre a lupta împotriva otomanilor, cu speranța eliberării complete a țării lor”. Ei chiar credeau în caracterul eliberator al fratelui mai mare ortodox ce venea de la est pentru a-i elibera de sub jugul otoman. Trebuie de menționat că intrarea trupelor rusești pe teritoriul Moldovei s-a mai datorat și faptului că aceștia știau foarte bine ce îi așteaptă în țările române și cum va reacționa populația aflată sub suzeranitatea otomană după ce aceștia vor trece Nistrul, mai ales că țarul Alexandru I primise informații de la cel mai înalt nivel. În perioada războiului: „atât în Moldova cât și în Muntenia, rușii întrebuințară pentru administrația Principatelor pe cel mai credincios față de dânșii dintre toți fanarioții, pe Constantin Ipsilanti, fiul lui Alexandru care pierise de pe urma acestei politici provocatoare față de turci”. Autorul rus V.P. Gracev susține că într-o scrisoare din 1806: „ Domnul valah Constantin Ipsilanti îi scria țarului Alexandru I despre necesitatea introducerii armatelor țariste pe teritoriul Moldovei și a Valahiei, spunându-i că în cazul izbucnirii unui război, de partea Rusiei se vor alinia toate popoarele ortodoxe aflate atât sub stăpânirea turcească cât și celelalte popoare creștine de sub stăpânirea austriacă”. Îi scria aceste lucruri întrucât Ipsilanti știa că țarul nu va risca un război pe două fronturi cu Turcia și Franța. Acea scrisoare era scrisă atât din dorință de a scăpa de sub dominația turcească cât și cu intenția de a-l asigura pe țar că în cazul izbucnirii unui război cu Franța în Balcani, Rusia va beneficia de sprijinul popoarelor din această zonă. Deși l-am putea învinui pe Ipsilanti de trădare a țării se pare că domnitorul fanariot avea dreptate. Rușii chiar erau văzuți ca niște eliberatori la început, având drept exemplu Bucureștiul anului 1806 care a luat partea rușilor aceștia din urmă urmând să încerce luarea orașului din mâinile turcilor: „Orașul era în fierbere iar oamenii lui erau dezlănțuiți. Fiecare știa ce avea de făcut. Toți locuitorii orașului s-au ridicat împotriva turcilor, notează consulul englez Wilkinson, în lucrarea sa despre țările române. Până la intrarea rușilor în oraș au fost măcelăriți toți turcii. Mai mult de 1500 dintre ei zăceau pe ulițele și podurile însângerate”. Din punct de vedere al mișcărilor de eliberare națională din interiorul imperiului multinațional controlat de către turci, războaiele dintre cele două mari imperii au avut cu siguranță un impact major, presiunea exercitată de Rusia fiind enormă, turcii nu reușeau foarte bine să-și controleze vastele teritorii pe care le stăpâneau. Aceste războaie erodând treptat puterea otomanilor. De fapt era un ajutor reciproc neintenționat dat de ruși popoarelor balcanice și a popoarelor balcanice dat rușilor, fiecare însă urmărindu-și propriile interese. Acest război (1806-1812), a avut un impact major asupra istoriei țărilor române, consecințele lui fiind resimțite până în prezent prin existența Republicii Moldova separată de România și apartenența nordului Bucovinei și Sudului Basarabiei la Ucraina. La un tratat de pace se ajunge foarte greu, existând armistiții pe parcursul războiului și mai multe oferte de pace atât din partea turcilor cât și din partea rușilor: „Generalul Kutuzov trimise la Sumla, la cartierul general al marelui vizir, pe Iosif Fonton, consilierul ambasadei ruse de la Constantinopol. Cu acest prilej, marele vizir i-a spus trimisului generalului că îl cunoaște pe Kutuzov de multă vreme, din 1792, că îl iubește și că îl stimează. ″El este ca si mine, spunea marele vizir, un om cinstit. Amândoi vrem binele patriei noastre, însă suveranii noștri sunt tineri; este de datoria noastră să le arătăm adevăratele interese. Este mai mult decât timpul de a terminacu acest dezastruos război ce duce cele două imperii la ruină″”. Însă Kutuzov impune condiții prea grele după cum consideră turcii, de aceea războiul continuă până în 1812. Turcii stăteau fermi pe poziție pentru că erau asigurați de la Paris că un război cu Rusia nu mai poate fi amânat pentru mult timp, altfel ar evita o catastrofă pentru ei pentru că în ultimii ani înregistrase-ră numai înfrângeri în fața trupelor rusești. Manuc Bei, negustor cu influențe politice mari atât într-un imperiu cât și în celălalt, văzând că situația existentă nu duce spre nimic, iar țările române devin tot mai sărace de pe urma numeroaselor bătălii ce se duc aici, se implică în negocierile de pace dintre ruși și otomani. Acesta le oferă hanul său din București solilor celor două părți beligerante și le spune că chiar participă ca și sfetnic pentru ambele părți. Dorința de pace exista de ambele părți însă nici una nu dorea să cedeze nimic în fața celeilalte. „Explicația rezidă în faptul că rușii continuau să ridice pretenții privind integritatea teritorială a Imperiului Otoman, în timp ce turcii erau la fel de intransigenți. Un singur punct punct îi unea și pe unii și pe ceilalți: dorința de a întârzia cât mai mult încheierea păcii. Rușii considerau că mai au timp de așteptat, neavând certitudinea absolută că vor fi atacați de Napoleon, iar turcii scontau că prelungind negocierile vor evita încheierea unei păci umilitoare. În cele din urmă s-a ajuns la o soluție de compromis, de care Manuc Bei nu era străin. Ea satisfăcea parțial pretențiile Rusiei țariste și nu afecta, grav, orgoliul Porții Otomane. Soluția preconiza ca Basarabia, parte a Moldovei dintre Prut și Nistru, aflată din 1456 sub suzeranitatea turcească, să treacă în componența Imperiului Rus”. Astfel într-un sfârșit, după lungi tratative se încheie Pacea de la București din 1812, devenită simbolică pentru poporul român. Se termină războiul și pentru că deși nu sunt siguri de un eventual atac asupra Rusiei din partea Franței, conducătorii ruși preferă să nu riște și să ajungă într-un sfârșit la o înțelegere cu turcii într-un război care nici nu și-au dorit să-l înceapă. Turcii acceptă și ei pacea pentru că în urma înfrângerilor suferite în fața rușilor și a conflictelor interne din imperiu, o încetare a acțiunilor militare împotriva trupelor țariste și încercarea de stabilizare a situației era indispensabil necesară. Chiar dacă la o primă analiză ar fi putut fi învinuiți de o greșeală enormă făcută pentru că nu i-ar fi susținut pe francezi de aici din Balcani slăbind puterea de reacție a Rusiei împotriva armatelor franceze și totodată profitând și ea de slăbirea Imperiului Țarist din cauza că acesta urma să lupte pe două fronturi, situație deloc ușoară nici în prezent cu mobilitatea trupelor mult mai ridicată decât cea existentă la 1812, explicația este simplă, se pare că mai marii otomanilor pur și simplu nu știau despre mișcarea trupelor napoleniene. „La 23 iunie tratatul de la București era ratificat la Vilno, unde se afla împăratul. Iar în ziua următoare, 24 iunie 1812, Napoleon invada Rusia”. O întârziere a semnării păcii ar fi putut însemna schimbarea condițiilor de încheiere a păcii după cum credeau cei de la conducerea Imperiului Otoman: „dacă ar fi fost cunoscut în mod sigur proiectul lui Napoleon, se spunea la Constantinopol, și s-ar fi aflat la timp despre marșul armatelor franceze spre hotarele Rusiei, în acest caz altele ar fi fost clauzele tratatului. Iar ele, nu ar fi fost inspirate din ideea că pacea se încheie între învingători și învinși”. Poarta era furioasă însă nimic nu putea fi schimbat, războiul se încheie și au loc mai multe înțelegeri, însă cele care vizează cel mai mult spațiul românesc sunt: cedarea Basarabiei către Rusia și trecerea Moldovei (din partea dreaptă a Prutului) și a Munteniei din nou sub suzeranitatea otomană. Din punct de vedere juridic, Imperiul Otoman nu avea dreptul să cedeze nici un metru pătrat din teritoriul Moldovei sau a Țării Românești, țări aflate sub suzeranitate otomană, ne făcând parte din teritoriul imperial, însă într-o perioadă în care cele mai bune argumente erau armele și forța, o astfel de încălcare nu a surprins pe nimeni. Întrucât înainte de 1812 nu exista nici o diferență între Moldova de la Est de Prut și cea de la Vest de râul devenit simbolic pentru poporul român, sfârșitul războiului ruso-turc și anexarea părții estice a Principatului Moldovei la Imperiul Rus, devine momentul crucial în care se începe încercarea de separare etnică a celor aflați pe terioriul nou anexat și a celor rămași în interiorul Principatului, devine momentul apariției în mentalul colectiv al territoriului numit Basarabia, care așa va rămâne până în prezent. Sfârșitul războiului le-a dat o lecție definitivă românilor despre alianțele cu marile imperii și cât de periculoase sunte ele: „Ei au constatat cu dezamăgire, că puterile creștine ″eliberatoare″ rupeau părți din pământurile lor și le ocupau pentru ele, cum făcea Austria în 1775 ocupând Bucovina și Rusia în 1812, prin răpirea Basarabiei”. Dintr-o dată cei care făceau parte dintr-un întreg au fost puși în fața faptului că fac parte din două lumi diferite, iar speranța că va veni o salvare din altă parte în afară de poporul român a murit odată cu pierderea încrederii definitive în marile puteri vecine.

Capitolul II. Etapele separării Basarabiei de celelalte teritorii românești. De la provincie la stat independent

II.1.Basarabia ”țaristă”: din primii ani de ocupație până la ”Marea Unire”

După încheierea războiului ruso-turc, Prutul devine linia de separare dintre două lumi, cea otomană și cea rusească. Moldova este ″tăiată″ în două. Rușii deși oferă o oarecare autonomie provinciei, comit abuzuri. Politicile de rusficare nu-și fac efectul și Basarabia își pierde și puțina autonomie pe care o are transformându-se în gubernie rusească la 1871.

II.1.1. Primii ani de ocupație: 1812 -1829

„Partea din Moldova ocupată de ″protectoarea″ Rusie în 1812 era cu ceva mai întinsă decât Danemarca de astăzi sau cam cât 1/5 din suprafața Marii Britanii de-acum”. Mai exact: „ Întreg teritoriul cuprindea o suprafață de 45.360 km2”. Populația Basarabiei în anul cedării ei de către Turcia către ruși nu era foarte diferită de cea a restului țării, astfel: „Pe lângă români, care reprezentau aproape 90% din populație, în regiune mai trăiau neamuri slave, evrei, greci, armeni și găgăuzi”. O stare a lucrurilor total diferită de ceea ce spun autoritățile imperiale rusești din secolul XIX, precum că: „Basarabia a fost cucerită de ruși în 1812 de la populațiunile sălbatice locuind sub corturi”. Această minciună grosolană produsă de aparatul propagandistic de la Sankt Petersburg avea drept scop ascunderea identității populației locuitoare între Prut și Nistru. „Basarabia în 1812 făcea parte integrantă din Moldova, de care fusese alipită mai bine de patru sute de ani. Ea a urmat până la 1812 soarta acestui principat, a căruit a constituit aproape jumătatea”. Chiar și în prezent se mai speculează pe seama teritoriului furat Moldovei după Pacea de la București, însă sursele istorice veridice ne prezintă anume datele menționate mai sus, adică 90% din populația Basarabiei fiind românească, iar teritoriul dintre Prut și Nistru aparținând Principatului românesc Moldova. Totuși ocupația rusească la început a fost diferită de ceea ce urma să se întâmple în Basarabia. Chiar dacă au ocupat o parte a Moldovei nelegitim, rușii sperau încă să atragă țările românești în lupta lor împotriva Imperiului Otoman, având nevoie de sprijinul populației într-un eventual nou conflict ce se putea declanșa între cele două mari puteri. De aceea rușii folosesc Basarabia ca pe o ”vitrină” a imperiului lor și ca pe un model de cum se comportă rușii cu populațiile aflate sub ocupația lor. Amiralul Ciceagov, reprezentatul Rusiei în această zonă îl informează pe țar despre ce a făcut el în Basarabia: „Am încercat să dau locuitorilor acestui ținut câteva privilegii mai mult decât vecinilor… Ei sunt scutiți de dări vreme de trei ani, în loc de doi, după cum glăsuiește tratatul de pace pentru Moldova; sunt scutiți de recrutare, căci de fapt, populația este rară și o astfel de măsură, în loc să mai aducă locuitori, i-ar face să fugă și pe cei care sunt. Mă silesc să fac să simtă blândețea stăpânirii Majestății Voastre”. Prin aceste acțiuni, rușii nu numai că au câștigat încrederea populației pentru început, ci i-au făcut pe moldovenii aflați peste Prut să-și dorească să ajungă în partea Estică a Moldovei, cea stăpânită de ruși care avea aceste privilegii și acest ″noroc″ după cum se credea la vremea respesctivă de a se afla sub stăpânirea Imperiului Rus care se comportă mult mai bine față de popoarele cucerite decât turcii. Totul se face prin comparații, iar în comparația dintre turci și ruși, în acel moment câștigau rușii. Această stare a lucrurilor a dus la apariția unui proces care nu se va mai repeta în istoria românilor moldoveni niciodată, deși în număr mic și manifestându-se printre boieri, a dus la emigrarea populației aflate în dreapta Prutului spre Basarabia. După cum menționam mai devreme, acest fenomen desigur că nu a apărut întâmplător. Pe lângă faptul că erau scutiți de plata impozitelor pe 3 ani și a serviciului militar pe 5 ani, noii conducători ai provinciei mai luaseră câteva măsuri: „pentru a împiedica emigrările în Moldova, țarul întări drepturile și privilegiile tuturor claselor sau tagmelor sociale ca: boieri, boiernași, mazili, ruptași, clerici, negustori și popor. Boierii care se puteau justifica cu un rang mare de boierie din Moldova, se primeau în tagma nobilimii ereditare rusești”. Continuându-și încercarea de a atrage populația de partea lor, rușii: „menținură vechea împărțire administrativă românească”, mai mult : „până și vechea stemă a Moldovei, capul de bour cu stelele între coarne, fu păstrată pentru Basarabia”. Cel mai important de menționat este însă faptul că: „Printr-o serie de ucaze împărătești se asigura Basarabiei respectarea vechiului caracter național, păstrarea limbii moldovenești și a legilor și obiceiurilor pământului în toate ramurile de administrație”. Pentru a demonstra ″bunăvoința″ ce o aveau față de moldoveni, rușii au mers până la faptul că l-au desemnat: „ în fruntea administrație civile a noii provincii pe Scarlat Sturdza”, care provenea din familiile vechi moldovenești. „Iar pentru ca noua ocârmuire a provinciei să semene cât mai mult cu vechile instituții moldovenești, i se dădu lui Sturdza și un sfat obștesc ce era compus aproape numai din boieri pământeni, având în toate înfățișarea divanului de la Iași. Rușii practic creaseră o ”mică Moldovă” în care îi făcuseră pe moldoveni să se simtă în siguranță și să-și dorească continuarea apropierii cu Rusia. În ”Mica Moldovă” creată de ruși: „actele se scriau în moldovenește. Pravilele după care se cârmuia țara și se judecau pricinile erau cele moldovenești, întocmite de Manega, un mare tâlcuitor de pravile din Țara Românească”, practic se crease o copie a țării, iar aici putem afirma că apare pentru prima dată în istoria țării un stat separat românesc funcționabil (pentru o perioadă), diferit de ceea ce existase până în acel moment. Fie că intenționat, fie că nu, rușii demonstraseră că punând presiunea necesară și controlând un teritoriu, poți crea un adevărat stat, cu capitală (Chișinăul devine capitală a guberniei rusești Basarabia), administrație publică și un popor care urma să fie îndepărtat de adevărata sa țară. Se crea ceea ce în economia comportamentală se numește ”o ancoră”, precum că cei din stânga Prutului există separat de cei din dreapta Prutului și că ar fi oarecum diferiți totuși deși fac parte din același popor. Această ”ancoră”, va fi folosită mai târziu pentru a infiltra în mintea oamenilor că cei din Basarabia au existat separat de cei din celelalte teritorii românești și că basarabenii sunt doar moldoveni, nu și români, ceea ce în principiu este același lucru, însă mașina de propagandă rusească a reușit să schimbe acest lucru, acum pentru mulți nefiind la fel de clar că moldovenii sunt români. Însă: „″regimul acesta pământean″ suferi curând știrbiri și modificări radicale. Începutul s-a făcut cu revocarea lui Scarlat Sturdza după un an de guvernare prin trecerea atribuțiilor sale asupra guvernatorului general Harting”. Pentru Basarabia urmează ani grei în primul rând din cauza ”ruperii” ei din întreg, având dificultăți de organizare și o populație peste care domnea nesiguranța și incertitudinea datorită trecerii sub dominația unui cu totul alt imperiu, care se ghida după alte reguli și care făcea parte dintr-o lume total diferită decât cea otomană cunoscută atâtea sute de ani în aceste teritorii și mai ales în ultima perioadă impusă de domniile fanariote, iar în al doilea rând din cauza situației economice jalnice existentă în ambele principate (Moldova și Muntenia) după terminarea războiului ruso-turc care pustiise acest spațiu din cauza numeroaselor lupte duse, dar și din cauza întreținerii din sursele populației românești a armatelor imperialiste rusești: „ Populația din Principatele Române a fost impusă să îndeplinească prestații extraordinare în volume foarte mari în beneficiul armatei ruse. Doar în februarie 1808, administrația rusă a impus o contribuție de 30 de piaștri de fiecare locuință, ceea ce depășea de 5 ori plata obișnuită”. Toate acestea slăbind atât spiritul de rezistență națională față de ocupantul rus care urma a-și începe politica de deznaționalizare a noului teritoriu ocupat, cât și capacitatea de prosperare a Basarabiei, războiul ruso-turc afectând grav toată regiunea în toate aspectele vieții, aici vorbim de probleme complexe de la lipsa hranei până la scăderea numărului de locuitori din regiune. Până și rușii deși se terminase războiul, aveau probleme cu aprovizionarea armatelor sale, autorul studiului „Descrierea succintă a Basarabiei”, N. Baikov spunea: „Această țară ce abunda în turme (de oi și bovine – V.T.), jefuită și pustiită în urma operațiilor militare din anul 1806 până în 1810, prezenta un vast teritoriu pustiu și nepopulat”. Aceștia însă și-au rezolvat problema ”pasând” responsabilitatea de a întreține armata aflată pe teritoriul Basarabiei populației indigene înrăutățind situația economică și așa dificilă a țăranilor basarabeni: „Oricât ar fi de paradoxal, după sfârșitul războiului ruso-turc, situația economică din provincie nu s-a schimbat, deoarece populația era obligată să asigure Armata a 2-a rusă, cantonată în Basarabia, cu provizii, furaje, transport, case de locuit etc. Aceste obligații au constituit o povară grea pentru populație și, în mod indirect, au inhibat antrenarea ei în relațiile mărfare”. Știm cu toții că pentru a începe a te ocupa cu comerțul ai nevoie de o producție peste cea strict necesară pentru supraviețuire, însă cu armata rusă în spate, cei din Basarabia nu numai că nu-și permiteau începerea unei afaceri, ci era imposibilă apariția unei clase de comercianți români care datorită unui nivel mai înalt de trai ar fi putut juca un rol important în procesul decizional din provincie. Practic, Basarabia fiind lipsită de o elită locală puternică care să servească drept model social pentru înteaga societate existentă în ținut. Totuși, nu putem vorbi de lipsa totală a unei elite locale, mai ales când în fruntea acestei elite era mitropolitul Gavriil Bănulescu Bodoni, personaliatea marcantă a românilor basarabeni. „Bazele culturii românești în această parte a Moldovei ocupate au fost păstrate și întărite, în condițiile grele ale primilor ani ai stăpânirii străine, de către mitropolitul Gavriil Bănulescu Bodoni (mort în 1821)”. Care deși era prorus (ne dăm seama despre acest lucru analizând biografia sa), lupta pentru menținerea drepturilor și legilor moldovenești, ca și pentru menținerea scrisului și limbii populației băștinașe. Odată cu trecerea timpului, condițiile ajunseseră tot mai drastice, petițiile țăranilor care se plângeau de viața grea care o duceau din cauza abuzurilor săvârștite de către armata ocupantă rusească devenind tot mai frecvente: „regimul rusesc n-a adus țăranului basarabean acea siguranță și acea liniște sufletească despre care vorbesc istoricii ruși. Dimpotrivă, greutățile la care au fost supuși țăranii, brutalitatea față de ei a militarilor și funcționarilor ruși, i-au făcut pe țăranii români, răbdători, deprinși cu fel de fel de greutăți, să arate suferințele lor, să ceară înlocuirea funcționarilor ruși cu români, i-au făcut să regrete vremea când Prutul era ″deschis″”. După ce la începutul ocupației erau văzuți destul de bine, prin legile și reformele care le adoptaseră, și prin senzația carea au dat-o de a fi deschiși pentru a susține creșterea economică și socială a provinciei moldovenești Basarabia, acum aceștia erau văzuți mult mai rău ca turcii. După cum menționam mai sus, totul se face prin comparație, iar la câteva luni deja aflați sub ocupație rusească, populația îi regreta pe turci și oricât de mult nu se prezintă partea bună a lucrurilor (dacă exista o parte bună) existente în acel moment în teritoriul cuprins între Prut și Nistru de către istoricii ruși și cei proruși, nu putem neglija un lucru scris de către marele general rus Kiseleff: „Locuitorii fugeau din Basarabia, preferând ocîrmuirea turcească grea pentru ei, celei a noastre”. Dacă conducerea turcească era grea, se pare că cea rusească era insuportabilă, la scurt timp, în încercarea lor de a opri atrocitățile comise de trupele țariste, țăranilor li s-au aliniat și boierii: „ nu numai țăranii au luat în apărare libertatea lor, drepturilor lor strămoșești și obiceiurile lor; boierimea basarabeană, care căpătase oarecare privilegii de la ruși și prin urmare avea mai puține motive să protesteze, și aceea a adresat prin Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni o cerere către Împăratul Alexandru I, în care își spun doleanțele lor”. Această scrisoare ca și multe altele: „ adresată țarului de către mitropolit și de boieri arată frumoasele sentimente naționale de care era însuflețită generația de al 1812”. Aceștia se simt parte a Moldovei și se identifică cu istoria sa și a întregului spațiu românesc de până atunci. Identificăm acest lucru în una din scrisorile adresate țarului de către aceștia: „ Din cea mai adâncă antichitate, poporul moldovenesc, ca pogorâtor al vechilor coloniști romani alezați în Dacia, s-a cârmuit de legiuirile sale autonome, moștenite de la străbunii romani. Mai târziu, Moldova, intrând sub dependența împăraților bizantini și otomani de la Constantinopol, aceștia fie ei creștini sau mahomedani, au lăsat neatinse legiuirile, așezămintele și obiceiurile băștinașe”. Stăruințele boierilor, a țăranilor și desigur a lui Bodoni care protestau împotriva administrației rusești și a încălcării succesive de către aceasta a tuturor obligațiilor ce și le luaseră la început și mai ales nerespectarea legilor moldovenești, nu au rămas nerăsplătite. Mai întâi : „țarul, care dorea ca stările din noua provincie a imperiului său să se consolideze și să formeze un punct de ademenire și atracție pentru conaționalii moldovenilor de dincolo de Prut și Milcov, găsi că concentrarea puterii militare și civile în aceiași mână ar fi contrară dorințelor populației pământene și de aceea hotărî să restabileacă vechea stare a lucrurilor, revocând pe Harting pentru a satisface pe moldoveni (1816)”. Revocarea se face se pare că și din cauză că Alexandru I, în urma informării sale de către Bodoni despre ilegalitățile comise de reprezentanții Rusiei aici. Profitând de faptul că erau foarte departe de capitală, administrația rusească își permiteau să nu respecte ordinele țarului, fapt pe care îl sesizăm în scrisoarea lui Alexandru I către Bodoni: „ Cu cel mai mare regret am constatat în modul cel mai precis, că dorințele mele n-au fost îndeplinite și că dezordinele, mai cu seamă de la oarecare timp încoace, au ajuns la cel mai înalt grad, așa că multe din nevinovatele familii ale țăranilor blajini, lăsând căminurile lor caută adăpost peste graniță. Toate acestea, atrăgând atenția mea, mă fac să iau măsuri deosebite, ca răul făcut să dispară și să se facă pentru locuitorii Basarabiei o soartă, potrivită cu dorințele lor care sânt în deplină măsură și ale mele”. Se pare că țarul deși avea interesele sale ascunse, chiar își dorea și considera atragerea populației băștinașe de partea sa indispensabilă, mai mult mulți dintre istorici îl consideră pe Țar că își dorea o reformare a imperiului spre liberalism, însă din cauza că în celelalte provincii era mai greu de înfăptuit reformele necesare, acesta încearcă să le implementeze în noua provincie de graniță a Rusiei. Din acest motiv acesta formează:„ o comisie de reforme” care urma să se ocupe cu crearea unui nou set de legi prin care urma să se administreze Basarabia, fiind trimis unul din membrii acestei comisii: „la Iași, pentru a culege informații asupra felului în care se administrau pe vremea Moldovei ținuturile de peste Prut”.După ce s-au terminat cercetările și elaborările noului statut, „ în aprilie 1818 a venit în Chișinău însuși țarul Alexandru I. Cu acest prilej, a promulgat personal așa numitul ″Așezământ sau Regulament la oblastiei Basarabiei″, prin care se prevedeau păstrarrea și respectarea ″legilor și obiceiurilor Moldovei″ în toate dregătoriile publice, precum și ″folosirea limbii moldovenești″, deci i se acorda o oarecare autonomie”. Deși puterea executivă în continuare urma să fie exercitată de: „un general-guvernator”, totuși: „ puterea acestuia era îngrădită de ″Înaltul Sfat al oblastiei″, format dintr-un președinte (nacialnicul oblastiei), patru membri (între care și guvernatorul, viceguverantorul și doi președinți de judecătorii) și șase deputați, aleși de nobilime pe termen de de trei ani. Ca limbi oficiale pentru această nouă instituție se prevedeau rusa și ″moldoveneasca″. În instanțele de judecată urma să fie folosită ″numai limba moldovenească″, iar judecățile urmau să se facă pe temeiul legiuirilor și obiceiurilor Moldovei″”. Venirea personală a țarului precum și promulgarea noului regulament pentru regiunea Basarabiei de către el, urma: „ să demonstreze românilor din Moldova și Muntenia că Rusia înțelege să respecte autonomia deplină a Basarabiei și guvernarea ei după datinile și obiceiurile pământului”. Din păcate toatea acestea într-un final s-au demonstrat a fi doar o dorință de promovare pozitivă a Imperiului Rus, scopurile acestuia rămând aceleași dintotdeauna, expansiunea cât mai mare a imperiului în Balcani și dorința asiduă a tuturor țarilor de a atinge și a controla strâmtorile Bosfor și Dardanele. Adevăratul scop al rușilor ar fi putut fi văzut de către popoarele ortodoxe Balcanice după războiul ruso-turc din 1806-1812, după care, una din țările ortodoxe, una din țările despre care rușii declarau că își doresc apărarea ei în fața cuceritorilor musulmani, este ″ruptă″ în două, partea furată fiind chiar mai mare decât cea rămasă în interiorul Principatului Moldovei. Atrocitățile comise de către armatele imperiale asupra poporului pe care-l declara ″frate″, nu trebuiau să rămână neobservate de către întreaga părere a țărilor balcanice și trebuiau evitate ajutoarele venite dinspre est, însă dorința de eliberare de sub otomani și cea de independeță au primat, iar uneori ″fratele mai mare″ rus venea în ajutorul țărilor ortodoxe fără ca acestea să-l ceară, implicându-se în politica lor internă și stabilind viitorul curs al acestora. Astfel tendințele imperialiste ale țariștilor s-au manifestat foarte curând în Basarabia: „n-au trecut nici doi ani după ce a apărut regulamentul de la 1818, și rușii sau început să încalce acest regulament, să unifice legile moldovenești cu cele rusești, sau mai bine zis, să le înlocuiască cu cele rusești, au început să înlăture elementele locale din instituțiile de stat”. Prezența elementelor locale în instituțiile de stat precum și oricare împărțire a puterii de către autoritățile rusești de la Chișinău (care din 1818: „fu ridicat la rangul de capitală a Basarabiei rusești”) cu oricine, îngreuna procesul decizional pentru guverantor, sau mai bine zis îl împiedica să-și impună dictatura proprie în regiune. Populația indigenă fiind văzută ca factor executant al ordinilor imperiale, nu și ca factor decizional în provincie. Marea lovitură asupra adepților ideii ca Basarabia să se mențină românească, este primită în 1821, când controversatul Mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni decedează. Controversatul pentru că „este greu de făcut o judecată asupra lui. Unii istorici îl consideră ca un bun patriot român, care a luptat pentru apărarea intereselor neamului său, pentru luminarea clerului și pentru o mai bună organizare a vieții bisericești din Basarabia. Alții dimpotrivă, îl prezintă ca pe un român înstrăinat, care nu a urmărit decât satisfacerea intereselor lui”. Cert însă este faptul că acesta chiar dacă și-a urmărit interesele sale, a luptat în întreaga perioadă a ocupației rusești pentru menținerea obiceiurilor și tradițiilor moldovenești (românești) în aceste teritorii și mai ales, păstrarea limbii române în Basarabia pentru că înțelegea importanța pe care o avea aceasta în mentalul colectiv și inspirarea sentimentului de apartenență etnică la neamul românesc. Deși încă nu putem vorbi în acea perioadă de o apartenență la o identitate națională în sensul modern ar termenului în această zonă a Europei (ne aflăm în perioada în care abia în vestul european începe să se promoveze ideea de națiune în sensul modern al termenului), putem sesiza totuși că atât printre țărani cât și printre boieri, exista dorința și necesitatea apropierii dintre ei și întregul spațiu românesc de care au fost separați după 1812. Aspirațiile basarabenilor la unitate nu pot fi neglijate, iar credința lor în tot ce este moldovenesc este un argument în favoarea faptului că aceștia sperau la o revenire în granițele țării, în care să-și continue istoria, altfel de scenariu de la Hotin la Marea Neagră nu se credea viabil, realipirea Basarabiei la Moldova fiind unicul curs normal al realității pentru populația de aici, separarea prin care treceau fiind doar temporară.

Ceea ce a urmat după 1821 nu are o explicație unică. Evenimentele care au succedat acestui an fiind rezultatul a mai multe lucruri întâmplate în acea perioadă și care într-un final s-au soldat cu transformarea Basarabiei într-o gubernie rusească. Basarabia nu a înregistrat vreo răscoală, fiind una din cele mai liniștite provincii imperiale rusești. De aceea faptul că în curând după ce au primit anumite privilegii, au rămas fără ele, condiționează formularea următoarei întrebări: ce s-a întâmplat de cei care aveau puterea de a a decide asupra viitorului provinciei și au hotărât ca Basarabia să fie aliniată ca drepturi și legi la celelalte provincii? În primul rând, basarabenii au rămas fără o voce proeminentă la curtea țaristă care să le apere interesele. Moartea Mitropolitului Bănulescu Bodoni a lăsat provincia fără un intermediar între ruși și moldoveni, fapt care s-a reflectat mai departe în înlăturarea celor din urmă de la luarea deciziilor și în genere de a mai face parte din aparatul administrativ al teritoriului dintre Prut și Nistru. „La 1823 ispravnicii de județ, care erau aleși, au fost înlocuiți cu cei numiți, iar la 3 august 1825 de la consiliul superior au fost luate funcțiile judecătorești”. În al doilea rând s-ar putea ca țarii să fi hotărât că din cauza faptului că basarabenii erau de aceeași religie ca și majoritatea oamenilor din imperiu (în baza religiei dându-se și pașaportul rusesc), să se supună și acelorași legi ca și ceilalți. Din păcate, în 1825, țarul cu viziuni liberale și adept al autonomiilor, Alexandru I, moare. Lasă în urma sa pe: ”Nicolae I (1825-1855), un împărat autocrat ce inaugurează în toate oblastiile din Rusia de atunci un adevărat sistem de restricții politice și naționale”. Venirea la puterea a noului țar a făcut ca în Basarabia să rămână foarte puține din reforme în vigoare, ca se ajungă la faptul că pe data de „28 februarie 1828 guvernul rus prin un nou regulament a șters aproape toate urmele autonomiei Basarabiei. Prin acest regulament Basarabia devenea o oblastie rusească cu instituțiile la fel ca cele ruse și dependente de Petersburg. Iar în al treilea rând, guvernatorul rus Voronțov, care din 1823 controla Basarabia, a pus presiune asupra țarului ca partea estică a Moldovei să fie standardizată cu celelalte provincii rusești pentru a avea el mai multă putere: „la 29 ianuarie 1829, la propunerea prințului Voronțov, guveratorul Basarabiei (din 1823), a fost sancționat un Regulament, prin care întreaga conducere a Basarabiei a fost trecută în mâna guvernatorului, iar în locul ″Înaltului Sfat″, s-a instituit un ″Sfat al Oblastiei″, mai mult cu rol constitutiv, cu membri numiți de guvernator; în fruntea ținuturilor fiind numiți ″nacialnici″ ruși”. „″Regulamentul″ lui Voronțov desființă deci autonomia Basarabiei, înlocuind legiuirile moldovenești prin celel rusești și introducând limba rusă în toate actele publice. Din punctul de vedere administrativ nu mai era aproape nici o deosebire între ocârmuirea Basarabiei și cea a celorlalte gubernii rusești. Întreaga viață publică se rusificase și agenții acestei rusificări erau cinovnicii ruși, începând cu guverantorul general până la cel din urmă zapciu. Perioada rusificării Basarabiei și deplina ei contopire cu ″matușca″ Sfânta Rusie, începu”. Astfel toate cele trei elemente ″au lucrat″ împotriva românilor din Basarabia, păstrând nu doar nivelul de trai scăzut al populației de aici, dar și puterea de reacție împotriva cotropitorului rus, care-și începuse ″opera″ de rusificare a Basarabiei și distrugerea a tot ce este românesc în ea.

II.1.2. Basarabia- de la Tratatul de la Adrianopol până la gubernia rusească

Cum încă o dată avea să se demonstreze, istoria Basarabiei nu poate fi privită decât ca parte a celorlalte teritorii românești și doar așa, deoarece orice eveniment ce avea loc în țările române și în regiune, urma să afecteze și partea de Est a Moldovei chiar dacă aceasta se afla sub ocupația rusească. În 1824 mișcarea grecească de eliberare națională de sub otomani ia amploare. Sultanul intervine și în 1826: „pare că revolta grecească a fost înăbușită cu promptitudine”. Se întâmplă însă inversul la ceea ce se aștepta, sultanul. Atât în Grecia cât și în toată Europa, sentimentele antiotomane creșteau tot mai mult. Profitând de acest lucru și având ca pretext protejarea creștinilor din Balcani, Rusia în martie 1826 „îi adresează un ultimatum sultanului, pentru a-l obliga să-i cedeze dreptul de protecție asupra Moldovei, a Țării Românești și a Serbiei: Mahmud cedează”. Criza cu care se confrunta Imperiul Otoman este tot mai vizibilă, sultanul confruntându-se cu mari probleme interne cât și externe atât în partea europeană cât și în cea asiatică. Așa se explică cedările care le face sultanul către țar în 1826 la Akkerman. Un an mai târziu în 1827: „Mahmud al II-lea înclină către supunerea revoltei grecești, iar trupele sale cuceresc Atena”. Acțiune care are un impact negativ asupra părerii generale europene în legătură cu Imperiul Otoman. O lună mai târziu după cucerirea Atenei de către otomani, adică „în iulie 1827, englezii francezii și rușii formează o alianță care face să planeze amenințarea unei intervenții în favoarea grecilor dacă sultanul va refuza orice mediere, ceea ce se întâmplă” . Rușii și de această dată știu să profite de contextul general și de șansa apărută prin intervenția celorlalte mari puteri în conflict. După ce francezii și englezii formează o flotă comună și intervin în portul Navarino, acțiune în urma căreia: „flota turco egipteană este distrusă”, rușii nu pierd foarte mult timp și la câteva luni după bătălie, mai exact „pe 28 aprilie 1828, Nicolae I îi declară război” Turciei. Trupele rusești invadează mai multe regiuni ale otomanilor, printre care se numără și: „Moldova și Dobrogea”. Turcia, singură în fața tuturor, a fost nevoită să semneze pacea, încheiată la Adrianopole în 1829.

Tratatul prevedea tot ceea ce își propuneau rușii să obțină: „autonomia Serbiei, a Moldovei, și a Țării Românești; Basarabia trece în mâinile rușilor, care mai obțin avantaje comerciale și libertatea de trecere prin strâmtori pentru vasele lor comerciale”. Pe lângâ toate acestea: „Tratatul de la Adrianopol, printr-un act special referitor la Țările Românne, asigura în mare măsură înfăptuirea programului politic național voit de boeirimea română: reafirmarea și lărgirea autonomiei țărilor, domni români aleși pe viață, libertatea deplină a comerțului (renunțarea completă la monopolul comercial otoman), retrocedarea către Țara Românească a teritoriilor cu porturi, deținute de către turci pe malul stâng al Dunării (Turnu, Giurgiu, Brăila), elaborarea pe timpul ocupației ruse a unor acte cu valoare constituțională, numite Regulamente Organice, pe care Turcia se obliga să le accepte. Țările Române erau de-acum oficial sub suzeranitate turcă și sub protectorat rusesc. Deschiderea Dunării și spargerea monopolului comercial turcesc plus ″Regulamentele Organice″ au adus un nou suflu în Țările Române și le-au permis să ia calea modernizării prin apariția unei clase noi de boieri antreprenori care mai apoi aveau să-și joace rolul decisiv în consolidarea statului român. Deși în continuare exista problema dependenței de puterile străine și vechea boierime care nu-și dorea renunțarea la privilegiile pe care le deținea, schimbarea a avut loc, chiar dacă cu pași mărunți, modernizarea își făcea apariția și în acest spațiu, umbrit de sărăcie și înapoiere din toate punctele de vedere față de vestul Europei. Am prezentat aceste aspecte pentru a vedea evenimentele ce aveau loc în paralel cu accentuarea tot mai mare a rusificării Moldovei de Est. În 1828 și 1829, anii în care se lichidează autonomia Basarabiei, vedem o Rusie aflată în război și care reușește să-și lărgească granițele imperiului prin obținerea protectoratului asupra Țărilor Românești. Dacă pentru cele din urmă asta a însemnat o oarecare modernizare odată cu apariția unor noi oportunități de a moderniza acele teritorii, pentru Basarabia românească, acest lucru a însemnat o adevărată tragedie. Reamintesc că Basarabia nu era tratată într-un mod mai special din cauză că Rusia avea vreun sentiment aparte față de români. Această provincie era privilegiată pentru că după 1812, ea devine ″fața″ imperiului Rus, mai exact rușii o doreau o ″vitrină″ frumoasă și atrăgătoare a imperiului lor pentru celelalte provincii românești, dar și pentru celelate state ortodoxe din Balcani. Însă după Akkerman (1826) și confirmarea primită la Adrianopole în 1829, nevoia pentru o Basarabie care să fie ″vitrina″ imperiului dispare, iar odată cu această nevoie și privilegiile provinciei față de celelalte teritorii rusești. ″Vitrina″ se mută în Țările Române, astfel se explică și unele reforme modernizatoare făcute acolo, chiar și sub control rusesc. Nu putem nega aportul rusesc adus la modernizarea Țărilor Românești, însă trebuie să luăm în considerare sacrificiul pe care l-au făcut cei din Basarabia pentru ca celelalte provincii să aibă parte de modernitate. Poate că din cauza regimului relativ mai autonom al provinciei, sau poate din cauza atrocităților comise de armatele rusești și activarea autoconservării populației băștinașe, dar sentimentele de apartenență la neamul românesc a basarabenilor s-au menținut fără a fi în vreun fel schimbate spre dorința de a fi mai aproape de Petersburg: „nimeni din nobilii moldoveni nu știau limba rusă și nu aveau curiozitatea să vadă Petersburgul sau Moscova”. Rușii nu erau văzuți drept un popor civilizator cum erau văzute alte mari puteri ale timpului (mai mult, ei însuși în cercurile înalte vorbeau doar franceza, rusa fiind considerată limba poporului simplu – a țăranilor), de aici și imposibiliatea de a-i atrăge pe moldoveni spre cultura rusească. „Viena era obiectul intereselor lor, iar de la 1830 – Parisul„. După 1828 se duce o luptă continuă împotriva limbii române, iar noua lege prevedea ca „toate afacerile să se lucreze în limba rusă, iar în caz de necesitate cu traducere în limba moldovenească”, totuși chiar dacă limba moldovenească (română), pierde teren în fața limbii ruse, mai ales în mediul urban unde se stabilesc coloniștii ruși trimiși din tot imperiul pentru a schimba structura etnică a populației Basarabiei, ea nu dispare. Mai mult, în 1829, după ce rușii își schimbă atitudinea față de această provincie: „locțiitorul mareșalului nobilimii din Chișinău, cere autorităților să fie permis populației a înainta cereri în limba moldovenească și hotărârile să se publice în ambele limbi. Aceasta s-a admis”. Nobilimea, nu-și pierdea speranța că într-o zi vor putea beneficia din nou de privilegiile lor vechi și sperau că întreaga populație va putea reveni la legile moldovenești, lăsate de bunicii și părinții lor, după care ar fi vrut să se ghideze. Astfel prin această cerere și prin completarea școlilor deschise anterior în Bălți, Chișinău, Cetatea-Albă, Hotin, Tighina și Ismail unde: „predarea se făcea în limba română și rusească”, „în Chișinău în 1833, se deschide liceul regional, în care se predă și limba română”. Era o victorie a nobilimii locale. Educația fiind cea mai importantă formă de rezistență națională, la patru ani după ce se pierduse statutul de provincie de graniță și fusese înlocuit cu statut special, în ″inima″ Basarabiei se deschide un liceu în care se învață limba română. Rezistența la rusificare încă era vie, necesitatea de apartenență la românism nu se stinsese în partea stângă a Prutului. Chiar dacă nu a existat nici o răscoală, revoltă sau revoluție, argument folosit de ruși de obicei pentru a-și impune punctul de vedere prin care ei cred că aceste teritorii le aparțin de drept și eu nu au făcut nimic altceva decât să-și întoarcă pământurile pierdute încă de Rusia Kieveană, populația indigenă și-a păstrat identitatea chiar și-n cele mai grele clipe pentru, așteptând momentul potrivit pentru a face schimbarea de care avea nevoie provincia. Da, nu s-au produs revolte împotriva rușilor, dar simplul fapt că aceștia permit deschiderea unor școli cu predare în română și folosirea limbii române în unele documente juridice denotă faptul că politicile acestora nu dădeau roade, iar cei de aici nu se supuneau rusificării. După cum menționam anterior, pe lângă toate greutățile apărute după 1828: „populația moldovenească încetează să mai fie considerată ca o naționalitate distinctă. Dimotrivă, începe o rusificare a Basarabiei prin administrație, școală și Biserică”. Dorința de uniformizare a întregului imperiu la credințele impuse din capitala țarilor și acumulării întregii puteri în mâinile lor, i-a făcut atât pe guvernatori cât și armata rusă să aibă o atitudine superioară față de tot ce era moldovenesc: „pentru noii stăpânitori nu mai contau nici limba, nici obiceiurile și tradițiile locale, ci se aveau în vedere doar legile și dispozițiile care priveau pe toți cetățenii imperiului”. Și chiar dacă în: „1833 limba română, ca limbă oficială a fost scoasă din toate instituțiile, în afară de biserică unde s-a menținut mai mult timp”, nici măcar în acest caz nobilimea care reprezenta moldovenii nu s-a oprit. Trei ani mai târziu, „în 1836 de pildă, autoritățile au fost nevoite să accepte pentru încă șapte ani, folosirea limbii ″moldovenești″ în justiție pentru cei care nu știau rusește”. Așadar ″ciocnirea″ celor două lumi și asuprirea constantă a rușilor nu își făcea efectul așteptat. „Luând drepturile românilor basarabeni, încălcând legile și obiceiurile țării, guvernul rus n-a fost în stare să stingă conștiința națională a poporului basarabean. Vitalitatea și statornicia etnică a poporului român s-a dovedit și în Basarabia. Altminteri nici nu putea să fie, fiindcă Basarabia, care a rămas românească până astăzi după o sută de ani de încercări din partea rușilor de a o deznaționaliza, era și mai românească în timpul în timpul răpirii”. Afirmația autorului despre provincia și mai românească este de fapt un lucru general demonstrat. Atunci când ești supus unor presiuni exterioare, se activează instinctul de autoconservare. Românii fiind supuși presiunilor de-a lungul întregii lor istorii de către: turci, polonezi, tătari, maghiari, ruși etc. au învățat să se bazeze pe acest instinct pentru că el a fost cel mai de încredere tovarăș ″pe drumurile istoriei″ zbuciumate a acestui popor. De exemplu avem Transilvania, un alt teritoriu românesc cu o soartă la fel de grea ca cea a Basarabiei, care a stat sub ocupație austro-maghiară aproape o mie de ani și care după această mie de ani, odată cu oportunitatea iscată la 1918, s-a unit cu țara formând statul unitar român de la 1918. O mie de ani sub presiunile austriecilor, a maghiarilor, a sașilor și a secuilor și o mică perioadă și a otomanillor, transilvănenii, au rămas ferm pe poziții, că ei sunt români și că vorbesc limba română, păstrându-și tradițiile, obiceiurile și religia strămoșească. Cei câțiva ani de separare nu puteau șterge trecutul românesc nici a românilor aflați în stânga Prutului, mai ales că: „făcând parte integrantă din vechea Moldovă și trecând împreună prin toate peripețiile istorice, Basarabia nu putea să se deosebească cu nimic de restul Moldovei și din punct de vedere cultural”. Chiar dacă exista un procent de alfabetizare mic, „circulația cărților românești vechi în popor, care ne dovedește că poporul ținea cu perseverență la cartea românească și o preferă celei rusești”. Toate încercările rușilor erau zadarnice, teritoriul dintre Prut și Nistru nu se supunea rusificării, iar măsuri radicale nu puteau lua din cauză că erau conștienți că vor rămâne fără populație indigenă în scurt timp. Aceștia având tendința de a fugi peste Prut din cauza abuzurilor săvârșite de ruși. Războiul Crimeei (1853-1856) a adus noi schimbări teritoriale în zone, iar vechea Basarabie, adică județele Cahul, Ismail și Bolgrad ajung din nou în stăpânirea Moldovei, după înfrângerea Rusiei care a avut împotriva sa în acest război pe toate forțele europene. Constatările făcute de cei ce vizitau aceste județe erau toate urmate de valuri de mirare din cauza identificării aici a populației românești neatinse de rusificare și care își păstrase caracaterul românesc. „Vizitând în 1856 regiunea de sud a Basarabiei, care prin pacea de la Paris care a urmat războiului Crimeei s-a reunit cu Moldova, poetul George Sion mărturisea că a întâlnit acolo un preot bătrân care slujea la trei sate, dar care era la fel de neatins de aripa rusificării ca în prima zi de după anexare: ″Atât era de român, încât nu putu în patruzeci de ani, sub domnia rușilor, să învețe limba lor″, constata cu emoție poetul”. Dacă aceasta era situația în regiunea de sud a Basarabiei unde în momentul anexării, populația românească reprezenta un procent relativ mic față de celelalte zone ale provinciei, ne putem da seama ușor care era situația în celelalte zone ale Basarabiei, unde media populației românești era de peste 80%.

Pentru a nu se confrunta cu un nou val de emigrări spre Principatul Moldovei, mai ales dură retrocedarea celor trei județe, în 1861: „apăru ucazul de dezrobire și împroprietărire a clăcașilor, ucaz ce izvorâ din mărinimia țarului Alexandru al II-lea”. Acesta este un moment crucial pentru că până la 1869, când într-un sfârșit se adoptă, are loc o îndepărtare a boierimii de țărani. În afară de răzeși care aveau pământ, majoritatea țăranilor din Basarabia erau în situația în care erau nevoiți să muncească pe pământurile mănăstirilor sau a boierilor pentru a se hrăni. Astfel decretul țarului venea ca o adevărată salvare. Boierii însă erau afectați material de această decizie așa că: „se ridicară împotriva acestei măsuri de dreptate socială și de umanitate”. Totuși ei nu au reușit să schimbe decizia țarului și din 1869, decretul se pune în aplicare.

Acest lucru se întâmpla doar cu doi ani mai devreme, când: „ în 1871, Basarabia pierdu caracterul de oblastie sau provincie privilegiată, și deveni o simplă ″gubernie″ a imperiului țarist, urmând a fi administrată după zacoanele rusești”.

II.1.3 Biserica Basarabiei din 1812 până în 1871, apărătoare a românismului

„Ca și în cazul vieții politice, istoria Bisericii românești din Basarabia nu poate fi tratată unilateral, ruptă din istoria Bisericii din Moldova întreagă, Moldova lui Alexandru cel Bun, a lui Ștefan cel Mare și a urmașilor lor până în 1812”. Biserica fiind un factor important al menținerii acestei provincii românești. Mai ales prin Mitropolitul Bănulescu Bodoni, care a fost vocea românilor basarabeni la curtea țarului și care a militat în permanență pentru interesele și drepturile românilor chiar dacă a fost învinuit că a avut și interese proprii. Cum spuneam și mai devreme, aceste interese proprii nu l-au încurcat să-și ajute poporul și ocrotirea drepturilor lui, de aceea tind să cred că marele Mitropolit basarabean ar avea mai degrabă aport benefic pentru Basarabia decât invers. În primul rând biserica era cea mai accesibilă cale de a ajunge la poporul simplu, unde și era problema din cauza lipsei de educație, de aceea consider corectă abordarea Mitropolitului de a da o educație poporului român prin învățăturile religioase. Mai ales că în acel moment existau mai multe mănăstiri și biserici decât școli, iar gradul de alfabetizare în Moldova de Est era destul de mic. „În afară de mănăstiri și schituri, în teritoriul situat între Prut și Nistru mai existau – în 1812 – 775 de biserici parohiale”. Deși multe au fost închise pe parcursul perioadei rusești, ele au continuat să existe și au fost ″insule″ de menținere a flăcării românismului viu, păstrând cultura și tradițiile basarabenilor așa cum erau înainte de separarea lor de cei rămași în dreapta Prutului. Iar slujbele religioase împreună cu cărțile bisericești, era piloni de susținere a celor care luptau cu rusificarea și cu pierderea identității. Revenind la Bănulescu Bodoni și acțiunile sale, „pentru educația tinerilor clerici, mitropolitul Gavriil înființă în Chișinău un ″Seminar Duhovnicesc″, care s-a deschis la 31 ianuarie 1813. La acest seminar se învăța: gramatica, retorica, logica, filozofia, istoria, geografia, matematica, pedagogia și teologia dogmatică precum și limba elină, rusă și română, iar facultativ franceza și germana”. Anul 1813 a fost un an important pentru cultura basarabeană. După înființarea seminarului, „mitropolitu Gavriil, silindu-se a așeza o tipografie în mitropolia eparhiei sale, ceru Sf. Sinod încuviințarea de a înființa în Chișinău o tipografie moldovenească pentru ca bisericile și schiturile să nu rămână lipsite de cărți rituale. Și aceasta din pricină că cea mai mare parte a eparhiei basarabene aparținea episcopiei de Huși, care n-avea tipografia sa, iar tipografia eparhiei Iașilor, singura în toată Moldova, nu era în măsură de a înzestra toate bisericile cu cărțile liturgice necesare”. Putem trage niște concluzii din acest pasaj. Ne aflăm în septembrie 1813, trecuse un an de la ocupația rusească a Basarabiei, dar biserica de aici ține strânsa legătură cu biserica de peste Prut. De fapt, nu numai ține legătura, dar cea mai mare parte din eparhia basarabeană chiar aparține de episcopia de Huși. Chiar dacă Hușiul se află la câțiva zeci de km de vamă, aspectul important este că se află pe partea dreaptă a Prutului, în cealaltă parte a Moldovei, iar legătura strânsă pe care o are cu biserica din Basarabia e încă un argument în favoarea românismului Basarabiei și un factor ce a dus la protecția acestui românism în timpul ocupației rusești. Astfel preoțimea, care îi avea pe superiori pe cei din Moldova de Vest, erau cei mai puri răspânditori ai culturi și identității moldovenești, mai ales că avem atâtea biserici, schituri și mănăstiri ridicate în aceste teritorii. Putem vorbi de o a doua elită basarabeană pe lângă boierime, care fiind mult mai informați și școliți față de restul populației, era adevărați misionari, care păstrau limba română vie. Clerul devine o adevărată elită cu unele privilegii după câțiva ani când același Bodoni intervine pe lângă țar și „în ″Așezământul″ de la 1818 ″partea duhovnicească″ primește următoarele dispoziții favorabile.″ Dreptățile și pronomiile părții duhovnicești atrăgătoare de aceea în public mărturisire a credințelor se vor păzi întru deplina lor știre și slobozenie. Partea duhovnicească a legii stăpânitoare a greco-răsăritului se vor folosi cu toate acele privilegii și venituri, dobânzile după hrisoavele moldovenești și apoi de la înaltele ucazuri împărătești după unirea cu Rusia″”. Deci preoțimea primește privilegii de la statul rusesc și se suține în continuare că de fapt Basarabia ″s-a unit″ cu Rusia și nu a fost anexată. Fapt complet eronat din cauza lipsei a vreunui plebiscit sau a unei hotărâri a domnilor pământeni de a se uni cu Imperiul Rus. Este o absurditate această afirmație și prin prisma faptului că dacă și ar fi avut loc o unire, ar fi avut loc cu întreaga Moldovă. Nu avea să hotărască doar o parte de Moldovă care nici măcar nu cuprindea Iașiul, capitala din acel moment a Principatului o unire cu o țară care o ocupase anterior și care a distrus-o din punct de vedere economic din cauza numeroaselor lupte, dar și jafuri făcute de armatele imperiale asupra populației băștinașe. Așadar în nici un caz nu putem vorbi de o unire, mai ales că au existat numeroase proteste și după înfăptuirea acestui rapt teritorial din partea boierimii moldovenești care susțineau și susțineau având dreptatea de partea lor că Turcia nu a vea dreptul să cedeze niciun metru pătrat din suprafața teritorială a Moldovei. Totuși pe lângă faptul că se vorbește de unirea cu Rusia, există și un aspect important al momentului 1818 din punct de vedere al clericilor. Deși statul rus îi acordă: „drepturi și privilegii deosebite de tagma boierească sau de clasa țăranilor și a târgoveților”, preoțimea „nu primea leafă de la stat, ci trăia din ofrandele credincioșilor și din rodul pământului bisericesc. Fiecare biserică având 33 de fălci de pământ”. Acest aspect nu numai că e important, dar e și fundamental în autonomia pe care o aveau clericii de a-și propaga ideile pro românești printre populația Basarbiei. Ne fiind dependendenți material de ruși, aceștia își putea desfășura activitatea în libertate, astfel acest aspect plus legăturile care le aveau cu parohiile din partea vestică a Prutului îi fac întradevăr pe clericii basarabeni elită altărui de boieri. De aici și importanța majoră a lui Bodoni și slăbirea rezistenței după moartea sa. El era factorul de coeziune dintre cele două elite ale societății basarabene. El făcea legătura dintre boieri și cler înțelegând că ambele grupuri au același scop și colaborarea între ele fiind una benefică pentru ambele părți. A știut să-și îndrepte forțele și munca depusă spre binele poporului și păstrarea limbii și identității naționale. În 1814 acesta obține de la: „Sfântul Sinod să se înființeze în Chișinău tipografia Mitropoliei Chișinăului și a Hotinului, ca institut românesc care funcționează până în prezent”. Tipărirea cărților în română era un pas major pentru ca limba română și cultura să se păstreze în acest spațiu. Prin această realizare, ar trebui să i se ierte mitropolitului toate greșelile care le-a făcut la viața sa, inclusiv și cea de care este învinuit cel mai mult, că a colaborat cu rușii. Această colaborare a făcut posibile toate performanțele lui care le-a înregistrat în legătură cu menținerea aspectului românesc al provinciei și ghidarea acesteia după legile vechi moldovenești. Luptă până și pentru obținerea permisiunii de a scri o biblie în română din care să slujească preoțimea basarabeană. „Mitropolitul Gavriil a fost un mare talent organizatoric și un aprig apărător al cauzei moldovenești în Basarabia. El se găsea în fruntea marilor patrioți care luptară pentru dobândirea autonomiei Basarabiei și pentru păstrarea și conservarea caracterului ei moldovenesc”. Anume el a fost cel care a transformat biserica într-un aliat al patrioților moldoveni, pentru că se va vedea mai târziu că dacă în fruntea bisericii se află persoane care nu doresc bine statului și îi slujesc pe ruși, biserica nu numai că nu ajută la conservarea tradițiilor și obiceiurilor moldovenești ci devine un adevărat adversar al acestora. Controlul enorm și importanța pe care o are biserica nu se oate de neglijat, iar faptul că acea clasă conducătoare a Basarabiei a înțeles acest lucru demonstrează dorința și deschiderea lor pentru binele comun și nu doar urmărirea propriiilor interese. Moartea mitropolitului Bodoni a slăbit rezistența națională, dar nu a distrus-o de tot. ”Urmașii săi (Dimitrie Sulima, Irinarh Popov, Antonie Șocotov), deși ruși sau ucraineni la origine, au continuat să apere interesele bisericii basarabene”. Acest lucru a fost posibil datorită faptului că aceștia au fost crescuți în stilul bisericii moldovenești a lui Bodoni, care a pus bazele acestei elite de preoți ai Moldovei (nu neapărat moldoveni), care i-au dus lucrarea mai departe. Dimitrie Sulima, „noul arhipăstor al Basarabiei, deși rus de felul său, n-a încercat să despoaie biserica basarabeană de străvechiul ei caracter moldovenesc și nici nu s-a abătut de la calea bătătorită de marele său înaintaș. El a încurajat și a sprijinit cărturia moldovenească prin bucoavnele, catehismele și învățăturile sale, precum și prin numeroasele cărți rituale, care au iești în timpul său de sub teascurile tiparniței arhidiecezane din Chișinău. Îmbogățind și răspândind cultura românească, el a căutat, precum s-a spus așa de nimerit, să apropie și să împace pe români și ruși”. Dorința împăcării pe care o avea noul mitropolit nu era nefondată. Înainte de 1806 și venirea armatelor ruse pe aceste meleaguri, nu exista nici un sentiment de repulsie față de ruși și imperiul lor. Ei fiind văzuți cu ochi buni de români, fiind un popor de aceiași religie și care erau crezuți drept un potențial slavator de sub jugul păgân otoman. Realitățile după ce a început războiul ruso-turc s-au dovedit a fi altele, iar numeroasele furturi, atacuri și alte atrocități comise de armatele rusești, i-au făcut pe locuitorii acestor ținuturi să-și regândească poziția pe care o aveau față de ″frații ortodocși″. Astfel apare pentru prima dată ura care durează până în prezent între români și ruși, pentru că treptat, sentimentul s-a răspândit și în celelalte teritoriile românești, mai ales că s-au dus lupte atât Moldova de Vest cât și în Muntenia. Nenumăratele abuzururi i-au transformat pe ruși din ″salvatori″ în ″cotropitori″, iar finalul războiului care a dus Basarabia în mâinile rușilor avea să pună capăt pentru totdeauna imaginii bune pe care o aveau rușii și care se ascundeau după nobila declarație că protejează popoarele ortodoxe din Balcani împotriva Imperiul Otoman. Acest mit a căzut, iar românii începeau tot mai mult să se depărteze de ruși. Desigur că au existat și excepții de români care erau vânduți sau s-au vândut cu timpul acestora și aveau în continuare păreri bune despre ei. Pe lângă toate, inițiativa lui Dimitri Sulima este foarte nobilă, însă din păcate tocmai din cauzele menționate mai sus nu a fost posibilă, ba mai mult încercările acestuia de a îi apropia pe români și pe ruși s-a întors împotriva românilor. „În 1823 s-a procedat la o reorganizare a Seminarului Teologic din Chișinău, pe baza prevederilor ″Regulamentului școlilor duhovnicești din Rusia″ din anii 1808-1814”. Această reorganizare care își dorea modernizarea și acea apropiere pe care o spera noul Mitropolit, a avut doar un efect negativ asupra elevilor basarabeni. Deși se menținea caracterulul bilingv al instituției și sunt selectați profesori care știu să vorbească și românește, el „cerea elevilor ″moldoveni″ ca în clasă și în afara orelor să vorbească numai rusește, pentru a deprinde cât mai bine limba”.

O altă lovitură grea asupra basarabenilor resimțită și azi venită în timpul aceluiași mitropolit a fost pierderea supunerii față biserica moldovenească a teritoriilor aflate peste Nistru. Ele au fost cuprinse: „în noua arhidieceză a Odessei și Chersonului (1837). Prin dezlipirea aceasta s-a dat o lovitură simțitoare moldovenilor transnistreni, care pierzând legătura bisericească cu conaționalii lor din Basarabia, fură descoperiți de scutul acestora și expuși rusificării forțate prin biserică”. Mențiunea de mai devreme a faptului că biserica poate fi și ″scut și sabie″ a poporului român din Basarabia s-a adeverit. Atât timp cât au fost sub protecția bisericii de la Chișinău, transnistrenii își păstraseră identitatea, limba și obicieiurile românești. Odată trecuți sub conducerea ucrainenilor, aceștia au fost deznaționalizați și rusificați forțat. Biserica devenise agresor pentru credincioșii transnistreni, iar lipsa unui apărător pe măsura atacatorului, ia făcut ca în timp să cedeze, mai ales că treptat, prin diferite schimburi de populații și prin colonizarea forțată a regiunii din partea imperiului rus, aceștia își pierdeau pas cu pas poziția de majoritate. Efectele acelei îndepărtări ale transnistrenilor sunt resimțite și astăzi. Republica Nistreană Moldovenească sau Transnistria, există de la 1 decembrie 1991 și chiar dacă nu este recunoscută, ea are parte de autonomie pe teritoriul Republicii Moldova, având chiar și monedă proprie.

Greșelile lui Dimitrie Sulima au fost multe în legătură cu populația românească a Basarabiei, dar pe lângă acestea au existat și numeroase fapte care au ajutat biserica moldovenească să rămână scutul românității acestui teritoriu. „Prin conducerea înțeleaptă a arhidiecezei, prin cazaniile și povețele sale creștinești în limba norodului, prin dragostea sa pentru biserică și pentru turma sa cuvântătoare, prin traducerile și scrierile sale omeletice și rituale, mitropolitul Dimitrie a fost un povățuitor cucernic și înțelept al moldovenilor din Basarabia și ca atare un vrednic urmaș a lui Gavriil. Acesta moare în 4 august 1844”.

După Dimitrie vine Irinarh Popov și acesta la origini rus, însă este un : „om cult cu vederi largi pe care le înșusise cu ocazia îndelungatelor sale misiuni în Italia și Grecia. Nici el nu opri întrebuințarea limbii moldovenești în biserică, ci dimpotrivă însărcină pe câțiva clerici români ca Teodor Baltagă, Teodor Lascu, Ion Neagu ș.a. cu tălmăcirea mai multor cărți rusești în moldovenește”. Astfel vede că încă un cleric, influențat de sistemul construit de Bodoni a continuat lupta pentru autonomia bisericii moldovenești față de cea rusească și a făcut unele fapte concrete în aceste sens. Existența suficientă a cărților în română era un factor foarte important și o ″armă″ chiar ce menținea românii în lupta lor. De aceea acesta a acționat prin acei clerici români menționați anterior pentru a satura necesitățile existenete la acel timp.

Însă acesta este schimbat din funcție și în locul său ajunge Antonie Șocotov. Care de la 1855 conduce arhipăstoria Basarabiei. „În timpul păstoriei sale s-a respectat încă în biserici limba moldovenească pe lângă cea rusă, folosindu-se încă prin biserici cărțile românești ieșite din tipografia arhidiecezană din Chișinău”. Însă rușii înțeleg faptul că biserica este un factor de stopare a rusificării populației băștinașe și populația de aici nu o să accepte dominația lor dacă nu schimbă starea actuală a lucrurilor. De aceea în 1871, după moartea lui Șocotov: „limba română a fost suprimată oficial în cele câteva școli în care se mai menținea”. Lupta imperiului împotriva românilor se intesifica, iar biserica, instituția care luase partea românilor împotriva rușilor, încetul cu încetul era ″cucerită″ de către ruși. Nu mai exista un Bodoni, care să intervină pe lângă țar pentru a ajuta basarabenii. Nu mai exista nici un discipol de-al său educat de el sau de școala bisericească basarabeană la care a contribuit și el să ridice preoțimea basarabeană pentru a se opune rusificării ce devenea din ce în ce mai intensivă. Astfel basarabenii ajung să se confrunte cu schimbarea impusă de țariști. Biserica, locul de refugiu al românismului prigonit în perioada țaristă, devine și ea străină. Cu slujbe oficiate în rusă și cu școli bisericești fără limba română, aceasta se îndepărtează de populația simplă pe care de curând o proteja și o reprezenta.

II.1.4 ″Gubernia rusească Basarabia″

Având aceiași religie ca și majoritatea Imperiului Rus, conducătorii imperiului au hotărât că Basarabia nu ar trebui să se bucure de un statut special în cadrul statului rus, de aceea în 1871 ″oblastia″ se transformă în ″gubernie″. Ca și arhiepiscop în Basarabia este numit Pavel Lebedev. Acesta era un aprig luptător împotriva românilor. Este cel care interzice cărțile românești în biserici și școlile bisericești. „Activitatea tipografică a încetat” și ea, iar cu închiderea tipografiei din Chișinăua început să se simtă nevoia tot mai acută de carte românească în provincie care în multe cazuri a fost arsă atât la ordinele noului episcop cât și la ordinele guvernanților Basarabiei. Identificăm lovituri grele aduse românismului, practic o decădere cauzată de lipsa oricărui sprijin în păstrarea identității oferit țăranilor basarabeni atât de către cei care conduceau provincia cât și de cei care conduceau bisericile. Partea pozitivă pentru ei a fost totuși incapacitatea rusească de a-și supune complet bisericile, acolo existând slujitori ai acesteia care își păstrau românitatea și chiar și fără cărțile religioase în română, oficiau slujbele în limba strămoșească, în special în mediul rural. Dacă în 1864 rușii crează instituția ″zemstvelor″, „în 1870 o introduse și în Basarabia”. Această instituție putea să dea populației autohtone mai multă autonomie, dar cei care ajungeau în funcții uitau de unde plecaseră și de obicei erau colaboratori ai regimului de ocupație rusesc. „Activitatea zemstvelor pe terenul economic și sanitar era destul de apreciabilă. În ceea ce privește însă activitatea lor pe terenul politic și cultural, trebuie să constatăm că, cu puține abateri onorabile, ele au servit guvernului țarist de instrumente docile pentru atingerea scopurilor sale de rusificare”.

Toate acțiunile guvernului rus, nu făceau nimic altceva decât să acutizeze sentimentele anti ruse și să delimiteze populația moldovenească de colonizatori sau guvernanții ruși. O nouă etapă a tensionării relațiilor între cele două națiuni a fost războiul ruso-turc declanșat în 1877 și care a durat până în 1878. Statul otoman suferă o: „lungă criză cu multiple aspecte- de ordin financiar, politic, militar diplomatic- care durează din 1875 până în 1878”. Pe baza crizei și a războiului dintre cele două mari imperii, România: „ și-a obținut deplina independență”, luptând de partea rușilor care ies învingători. O mie opt sute șaptezeci și opt este anul victoriei, dar și a înfrângerii României. La tratatul de pace de la Berlin, Rusia, „ cu tot legământul ei solemn de a respecta integritatea României, revendică și obține retrocedarea ținuturilor basarabene înapoiate Moldovei în 1856”. ″Frații″ mai mari ruși ne mai arătau o dată cum își tratează ei aliații, făcând ca rusofobia printre români să crească considerabil.

Înțelegând că politicile lor au fost un eșec din 1812 până la sfârștiul secolului al XIX-lea, „țarul Alexandru al III-lea însărcina pe la 1890 pe Batiușcov să studieze pricinile pentru care moldovenii din Basarabia se rusifică așa încet și anevoie”. Faptul că însuși țarul identificase această problemă denotă capacitatea de ″conservare″ a sentimentelor naționale române a populației Basarabiei. Acest Batiușcov ne confirmă temerile lui Alexandru al III-lea, dar și ipoteza că basarabenii sunt români: „Noi spune hotărât că nu numai în fundul Basarabiei, unde populația a rămas întreagă românească, dar chiar la Chișinău am întâlnit moldoveni, care nu știau un cuvânt în rusește”. Populația se afla deja de 78 de ani sub ocupație rusească, adică cel puțin două generații în acele timpuri în care „speranța de viață la începutul secolului XX era de 36 de ani”în principatele române. Treizeci și șase de ani la începutul secolului al XX-lea, s-ar putea ca în secolul al XIX-lea, să fi fost și mai mică. Dou generații trecute prin ocupație rusească și care nu cedase presiunilor rusești, sunt argumentul care arată că populația ditnre Prut și Nistru, a fost este și va fi românească.

Revoluția de la 1905 a dat un nou curs menținerii identității naționale, astfel Biserica revine în cursul ei normal și își reia locul de apărtoare al românismului. Rusificarea prin educație deși face ca mai mulți basarabeni să cunoască limba rusă, nu-i îndepărtează pe aceștia de adevăratele lor ″rădăcini. Ei continuând să se considere români. În 1912, un nou act propagandistic este emis cu ocazia jubilării ocupării Basarabiei prin care se susține că: „numărul moldovenilor este de 48%”. Însă în urma unor constatări și cercetări s-a identificat că:„populația Basarabiei atingea la 1918 2.725.000 de oameni, dintre care 1.810.000 români, adică 66,5 %”, în continuare majoritate. Iar asta demonstrează după cum spune și marele istoric Ion Nistor că: „ Basarabia, în ciuda tuturor încercărilor vrăjmașe, a rămas ceea ce fusese din vechime, o țară românească”, iar „țeranul din Basarabia este neschimbat. Nimic nu-l poate clinti”.

II.2 Marea Unire și apartenența Basarabiei la Regatul României

Cei ce promovează identitatea moldovenească, speculează mult pe baza celui de-al doilea război mondial și renunțarea la Basarabia în urma ultimatumului din 1940 impus de ruși. Însă dacă ar cerceta puțin, ar vedea că ar mai putea specula pe baza a ceva, pe baza intrării României în război de partea Antantei și nu a Puterilor Centrale, ceea ce în interpreatare ″moldovenistă″ ar însemna că România având teritorii ocupate atât de membrii unei alianțe cât și de membrii celeilalte alianțe, a ales Antanta tocmai pentru că Transilvania a fost mult mai importantă decât Basarabia. România ″trădând″ Basarabia și intrând în război împotriva Austro-Ungariei, sperând să-și alipească teritoriul transilvănean locuit de majoritatea românească. Însă problema a fost mult mai complexă. Încă de la începutul războiului România își dorea să intre de partea Antantei, însă tocmai din cauza prezenței Rusiei și a neîncrederii românilor față de aceasta intrarea în război s-a făcut abia în 1916. Nu s-a ales de fapt între Basarabia și Transilvania, s-a ales între aliatul tradițional Franța (Antanta) și puterea în ascensiune Germania (Puterile Centrale). A câștigat prima opțiune pentru că „opinia publică era favorabilă Antantei”.

Astfel în 1916, România intră în război de partea Antantei. Cu jertfe umane enorme, România reușește totuși ca la sfârștiul războiului să fie una din țările învingătoare. ″Norocul″ țării nu avea să se limiteze doar la câștigarea războiului. În 1917 ”bolșevicii au cucerit puterea în urma Revoluției din Octombrie și au semnat cu germanii Tratatul de la Brest-Litovsk”. Astfel ajunge Lenin la putere și dă cele 3 decrete celebre: asupra pământului, asupra păcii și cel asupra popoarelor. De ultimul se folosește „Partidul Național Moldovenesc, înființat în aprilie 1917, sub conducerea lui Vasile Stroescu, cu concursul fruntașilor Pantelimon Halippa, Pavel Gore, Vladimir Herța și a transilvăneanului Onisifor Ghibu. Partidul și-a asumat rolul de a coordona mișcarea pentru autodeterminarea românilor basarabeni”. Începutul înfrângerilor pe frontul de Vest al trupelor românești, au făcut ca rândurile celor ce luptau pentru protejarea identității românești în Basarabia să se mărească. Mulți dintre românii din Transilvania fug de trupele austro-germane în Basarabia. De aceea întâlnim mulți transilvăneni angrenați în lupta națională a românilor basarabeni. Semnarea păcii de către Rusia a însemnat o înfrângere a acesteia și a făcut ca influența lor să scadă în Basarabia. Iar ceea ce urmează vine ca o demonstrație a faptului că elementul național românesc nu a fost ″topit″ în elementul slav introdus abuziv în aceste teritorii. Cu prima dovadă de slăbiciune a imperiului, cei de aici își declară independența: „Sfatul Țării, în ședința sa memorabilă din 2 decembrie 1917, proclamă Basarabia republică democratică federativă moldovenească și pe Ion Inculeț președinte al ei”. Nu înainte ca la Congresul popoarelor din Rusia care s-a desfășurat în Kiev în 1917, Teofil Ioncu, omul care a reprezentat Basarabia să declare: „Mulți ați auzit de moldoveni, dar puțini cred că știți că națiunea moldovenească nu există. Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu național, iar dacă noi numim moldovenești cuvintele și organizațiile noastre, facem asta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român sună prea aspru la urechile vrăjmașilor noștri, de care avem foarte mulți, ca și dumneavoastră, și el servește de a ne acuza pe noi de separatiști”. Astfel Teofil Ioncu, unul dintre eroii necunoscuți de poporul român, explica clar cine sunt moldovenii de fapt. În acest sens, sprijinul cerut armatei române, care a intervenit în Basarabia pentru a lupta împotriva trupelor bolșevice, este o acțiune normală, pentru că de fapt se cerea sprijin de la ″țara mamă″ sau dacă cineva nu vrea să recunoască apartenența basarabenilor la poporul român, se cerea sprijinul unicii țări în care puteau moldovenii să aibă încredere. Rusia era în plin război civil. Ucraina avea pretenții asupra Basarabiei, dorindu-și să-și alipească Basarabia. În cine mai puteau avea încreere basarabenii dacă nu în România. Desigur că rușii nu au fost de acord cu acest lucru, iar: „măsurile pe care le luase guvernul român împotriva trupelor bolșevice fugite de pe front în dezordine prin Moldova de pe ambele maluri ale Prutului au atras după sine represiunea Petrogradului”. Care a dus mai târziu la pierderea tezaurului românesc confiscat de ruși ca și plată pentru ″răpirea″ Basarabiei după părerea lor. „La 27 martie 1918 unirea s-a votat”de către Sfatul Țării și Basarabia, după o înstrăinare de 106 ani și o nedreptate istorică dispărea în acel moment. Mulți au încercat să nege această decizie din cauza prezenței trupelor române pe teritoriul moldovenesc. Dar se uită să se menționeze că aceste trupe au fost chemate de către Sfatul Țării, organul reprezentativ al Basarabiei, adică cei care reprezentau voia poporului la acel moment, deci aceste acuzații sunt neîntemiate și nu pot fi luate în serios de către nici un istoric care cercetează acest subiect. Cum spunea și marele Titulescu: „Votul din Sfatul Țării care a hotărât unirea Basarabiei trebuia, să nu fie legat de prezența trupelor române sau de lipsa unor forțe internaționale de menținere a ordinii, ci de trecutul istoric al românilor cu atât mai mult cu cât autoderminarea înseamnă plebiscit”. Iar hotărârea Sfatului Țării care reprezenta voința poporului denotă legitimitatea unirii Basarabiei cu România.

Unirea Basarabiei cu țara a reprezentat un imbold pentru celelalte provincii. Ea fiind prima care a hotărât ″unirea cu patria mamă″ și care a dat exemplu de maturitate politică și patriotism deplin. Membrii Sfatului Țării, au demonstrat, că politica se poate face și pentru țară, nu doar pentru interese personale. Din momentul votării unirii, aproximativ 150 de oameni care dețineau funcțiile cele mai mari în stat și care aveau puterea deplină în stat, urmau să piardă acest statut. Însă acest lucru nu i-a încurcat. Din contra, ei își doreau ca toți românii să aibă o conducere unică, una românească și patriotă, măcar la fel de patriotă cum fuseseră ei în momentul hotărârii unirii. „Adunarea Națională se întruni la București în ziua de 20 noiembrie”, zi în care se ratifică unirea Basarabiei cu România și care readuce populația românească din stânga Prutului la ceea ce considerau ei normalitate. Normalitatea de a urma și a se supune legilor românești, de a vorbi română, de a învăța în română și nu în ultimul rând posibilitatea de a se numi români fără nici o teamă că vor avea de suferit din cauza acestui lucru care părea o banalitate, dar pe care basarabenii și-l doriseră cu atâta ardoare.

II.2.1. Perioada interbelică

Toate analizele istorice făcute asupra acestor teritorii, ne arată faptul că Biserica, era unul din factorii cei mai importanți ai culturalizării populației de aici. De aceea este esențial faptul că : „îndată după unirea cu România, Biserica de aici a întrerupt legăturile cu Patriarhia rusă”. Mai mult, după lungii ani de lupte duse cu autoritățile țariste pe problema lingvistică din interiorul bisericii și din seminarii, basarabenii din nou pot utiliza limba română: „s-a procedat de îndată la o nouă organizare a centrului eparhial, la introducerea limbii române în multe biserici și în Seminarul teologic din Chișinău”. Lucrurile începeau să meargă în direcția corectă. Lipsa oricăror proteste în legătură cu aceste schimbări și multe altele ce combăteau măsurile luate de țariști în perioadele anterioare, demonstrează faptul că populația Basarabiei românești era cu totul deschisă la românitatea care ″se impunea″ în provincie și la acțiunile românești din acea perioadă. E așa cum prezicea Nicolae Iorga în 1905: „Mîne dacă s-ar deschide Prutul, ar fi pentru dânșii un fapt obișnuit, ca și cum lucrurile, după o mică zăbavă, și-ar fi luat iarăși înfățișarea firească, lăsată de la Dumnezeu. Perioada rusească, a fost interpretată de către moldovenii din Basarabia ca o perioadă trecătoare a istoriei Basarabiei și nu ca un fapt împlinit ce trebuia să continue la nesfârșit.

Totuși această perioadă mai este numită și perioada în care românii au pierdut de fapt Basarabia. Cei care critică România și care sunt antiromâni, spun că statul român și-a bătut joc de această provincie și nu i-a păsat niciodată de ea. Deși sunt declarații 100% propagandistice și menite să întoarcă opinia publică împotriva României, există și o aprte de adevăr, însă nu în forma prezentată de categoria menționată mai sus. Într-adevăr calitatea celor care au ajuns aici a lăsat mult de dorit. România tocmai ieșise dintr-un război care era cât pe ce să-l piardă și în care au decedat foarte multe persoane. Lipsa cadrelor foarte calificate era de fapt o problemă generală și nu una specifică basarabeană. Generația interbelică deși a dat numeraose personalități în diferite domenii, totuși nu se paote lăuda și cu un procent foarte mare de specialiști și știutori de carte. De aceea ce s-a întâmplat în Basarabia era comun întregului regat, însă Basarabia a stat foarte puțin în componența României, 22 de ani nu înseamnă nici o generație, de aceea lucrurile rele s-au acutizat și au apărut în față mai ales cu ajutor rusesc care au ținut neapărat să le demonstreze basarabenilor că României nu le-a păsat de ei. În Basarabia, „numărul neștiutorilor de carte este unul foarte mare, de aceea posturile importante din provincie erau ocupate de cei din populația alogenă. Acesta, este un rezultat al politicii și învățământului imperial. Și România la rândul ei se confrunta cu problema lipsei de cadre. Nici în vechiul regat nu era o abundebță de personal calificat. Erau trei provincii mari care s-au unit cu țara și era foarte greu să gestionezi noua realitate care s-a creat după 1 decembrie. Era normal ca fiecare provincie să-și dorească un tratament privilegiat din partea statului. În cazul Basarabiei apare și problema protecției hotarului, de aceea se trimit funcționari români în Basarabia pentru a suplini insuficiența cadrelor calificate, nu au fost trimiși funcționari care făceau parte din elita cadrelor existente în vechea Românie, dar statul nici nu avea de unde trimite cadre foarte calificate. Din acest motiv, mulți când ajungeau în această regiune, percepeau această detașare mai degrabă ca pe o pedeapsă. Onisifor Ghibu a fost cel care a criticat foarte dur comportamentul administrației românești din Basarabia, în special pe cei care veneau aici pentru a se îmbogăți în loc să-și facă datoria cu onoare față de țară. Mai ales că s-au sesizat cazuri numeroase de corupție, de abuzuri ș.a.m.d”. De această dată opinia publică a lucrat împotriva românismului și în mentalul colectiv al românilor basarabeni a rămas jandarmul rău și administratorul incompetent. Însă se pare că au lucrat mult la formarea ei și ″frații mai mari″ ruși, care au adus în față abuzurile și lucrurile rele întâmplate în perioada revenirii Basarabiei la România. Susțin acest lucru din că putem vedea ce s-a întâmplat în învățământul teologic: „În ce privește învățământul teologic, notăm, în primul rând, înființarea Facultății de Teologie din Chișinău, în 1926, încadrată în Universitatea din Iași. La noua facultate au fost numiți mai mulți profesori originari din vechea Românie, toți teologi de mare prestigiu ca: Vasile Radu(Vechiul testament), Gala Galaction (Noul Testament), Nichifor Crainic (Istoria literaturii religioase moderne), Alexandru Boldur (Istoria românilor)” etc. Toți cei menționați mai sus sunt arhicunoscuți și apreciați la nivel național. Aceste persoane nu doar că erau unii din cei mai buni din generația lor, ci au rămas și în momentul actual unii dintre cei mai mari specialiști în domeniul lor. O realitate total diferită de ceea ce se încearcă a impune în mentalul colectiv și care s-a reușit pe alocuri. Cum susțineam și mai devreme, situația din Basarabia era aceiași ca și în întregul regat. Existau atât cadre bune și excelente, cât și cadre mediocre care nu meritau să-și ocupe funcțiile exercitate. Totuși nu putem cataloga o întreagă perioadă doar din cauza unor idei propagandistice și manipulatoare impuse de o parte interesată în recuperarea unui teritoriu cucerit și apoi pierdut.

„Se înregistrează o bogată activitate editorială, mai ales la Chișinău”. Crește nivelul educației și acesta este cel mai important lucru care s-a întâmplat în perioada 1918-1940:  „către anul 1920 în Basarabia începe un mare proces de construcție a localurilor pentru școlile sătești. Aproape în fiecare sat s-a ridicat cîte o clădire pentru școala primară”. Mediul rural și investirea banilor în dezvoltarea lui denotă faptul că în sfârșit, țăranii basarabeni care nu puteau accepta stăpânirea rusească, erau deschiși față de conducătorii de la București, pentru că îi simțeau aproape, simțeau că fac parte din același întreg cu toții. Despre sate în perioada în care aparțineau de România se spunea că: „belșugul, libertatea și respectul pentru proprietate, creaseră atmosfera de viață tihnită și mulțumită Atmosfera din orașe era la fel: „izbită de viață intensă, de mulțumire, de veselie și voie bună”.

Spiritul românesc devenea mai puternic în Basarabia Românească, iar noi generații se educau după gândirea, legile și obiceiurile românești. Biserica își forma „noi generații de preoți, crescute în spirit românesc”. Iar statul își forma noi elite locale menite să continue spiritul românesc al provinciei, totul revenise în cursul normal al lucrurilor. Însă toate acestea se termină brusc. În 1939 începe războiul. Un an mai târziu, Franța capitulează la numai trei săptămâni după ce este invadată de Germania și ”pe 22 iunie 1940 este semnat armistițiul de la Compiegne”. Am menționat aceste eveniment pentru că ceea ce se întâmplă la 28 iunie 1940 are directă legătură cu evenimentele din vestul Europei. Rusia fiind sigură că aliatul tradițional al românilor nu va interveni pentru apărarea lor și nici Germania nu va interveni pentru că aceștia semnaseră un pact de neagresiune cu ei care conținea și articole secrete despre împărțirea Europei în zone de influență, Basarabia intrând în zona de influență rusească. Pactul Ribbentrop-Molotov sau cum mai este numit Hitler-Stalin, dă curaj Rusiei și aceasta pe 28 iunie trimite României ultimatumul prin care cerea cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord. Aflată singură în fața enormului imperiu de la răsărit, România este nevoită să accepte. „Situația pe celelalte fronturi ale țării era neliniștitoare., iar vrăjmașul de la răsărit era atât de puternic și atât de înarmat, încât lupta ar fi fost inegală și ar fi dus la distrugerea totală a armatei”. Cedarea Basarabiei fără nici un glonț tras pentru apărarea ei mai târziu avea să fie folosită de aceiași propagandă rusească care critica adminsitrația incompetentă a românilor pentru a arăta că România a trădat Basarabia. Și că românii nu-i consideră pe basarabeni parte din întregul românesc. Iar ca argument este adusă Finlanda, care pusă față în față cu colosul estic a luptat eroic pentru apărararea sa. Însă de cele mai multe ori există un ″dar″, ″dar″-ul în această situație este prins în faptul că Finlanda ca și România era protejată de Franța, iar când este atacată, Franța încă nu capitulase și promisese ajutor Finlandei, așadar situațiile nu sunt deloc comparabile, iar cei care compară cele două sitauții fie că nu cunosc complexitatea evenimentelor acelor ani, fie o fac din rea intenție.

După doar 22 de ani de existență comună, Basarabia este ruptă din trupul țării și se întoarce în granițele imperiului de la răsărit. Această trecere avea să fie și mai grea pentru populația românească din cauză că rușii și-au introdus regiumul: „de-a dreptul, fără nici o tranziție și fără nici o înțelegere a situației și firii băștinașilor”.

II.2.2. România Antonesciană și recuperarea Basarabiei

Basarabiei i se pregătise un destin dificil. Chiar și cei mai pesimiști nu se așteptau la ceea ce avea să se întâmple.”Un an de stăpânire bolșevică a fost de ajuns pentru a limpezi lucrurile, pentru a spulbera orice echivocuri și pentru a deschide ochii tuturor asupra diferențelor enorme dintre o stăpânire și alta”. După doar un an se simțeau greutățile regimului sovietic. Iar populația încerca să se opună în toate modurile posibile rusificării forțate ce începuse odată cu recuperarea Basarabiei de către ruși.

În 1941, la data de 22 iunie, Mareșalul Antonescu dă celebrul ordin prin care le cerea ostașilor români să treacă Prutul, ordin prin care Basarabia a fost eliberată de atrocitățile rusești. „Ostași, v-am făgăduit din prima zi a noii domnii și a luptei mele naționale să vă duc la biruință. Să șterg pata de dezonoare din cartea Neamului și umbra de umilire de pe fruntea și epoleții voștri. Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta pentru vetrele și altarele românești de totdeauna. Ostași, vă ordon, treceți Prutul! Zdrobiți dușmanul de miazăzi și miazănoapte. Dezrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți. Reîmpliniți în trupul țării gloria străbună a Basarabiei și codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile noastre.Ostași. Plecați azi pe drumul biruințelor lui Ștefan cel Mare ca să cuprindeți cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoșii noștri cu lupta lor". Ordinul avea să fie dus la bun sfârșit, iar Basarabia avea să revină pentru încă 3 ani la statul român.

Știind problemele cu care s-au confruntat în trecut basarabenii și anume că nu întotdeauna au venit cei mai buni specialiști în această zonă a României, Ion Antonescu, cu ocazia unei vizite în Basarabia în 1942, dă ordine care vizează administrația Basarabiei și cum își dorește el să arate. Încercând din răsputeri să combată sărăcia și criza în care se afla regiunea acesta ordonă: „Adminstrația trebuie să fie sănătoasă și constructivă. Prin administrație trebuie să facem educația neamului. Se se pună cea mai mare grijă în selecționarea funcționarilor adminsitrativi, care trebuie să constituie un corp de prestigiu și demnitate. Printr-o adminstrație de muncă constructivă și disciplină, vom reface Țara”. Antonescu își dorea ca fiecare provincie să fie productivă, bogată, căci doar așa Țara putea deveni puternică.

România învățase lecția din perioada interbelică, dar din păcate era aliată cu Germania nazistă care a obligat-o să impună politici antisemite și să le pună în aplicare. Românii nu agreau alianța lor cu germanii, regretând-o chiar pe regina Maria: „poate regina maă ar fi găsit o soluție mai bună decât fiul ei mai mare Carol II, care, după ce ne-a împins în mâinile Germaniei, a abdicat și a fugit din țară”. Mai ales că această alianță i-a adus condamnarea Mareșalului Ion Antonescu, iar odată cu înlăturarea lui de la putere s-a ajuns la slăbirea și mai mare a statului român care nu a făcut față contraatacului sovietic din 1944 și a pierdut Basarabia recucerită de la sovietici prin vărsarea de sânge a miilor de soldați români.

II.3. RASSM ȘI RSSM

(scriu aici câte un pic despre ambele? În sens de separat? Sau spun că din una a rezultat alta? Merci )

II.3.1. RASSM, ultima redută a moldovenismului separatist după Marea Unire.

Văzând că toate contestările sale nu duc la nici un rezultat, URSS-ul ne fiind dispus să renunța la Basarabia, hotărăște să înființeze pe teritoriul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, o republică moldoveneacă.”Autoritățile sovietice au creat, la 22 octombrie 1924, așa numita ″Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească″, cu 8434 km2 și 545.500 locuitori; era împățrită în 14 raioane, inițial cu capitala la Balta, iar din 1929 la Tiraspol”. Acesta este un adevăr știut de toți cei care studiază istoria. Și care sunt obiectivi. Cei care susțin identitatea moldovenească separată de cea română consideră că de fapt existau activiști moldoveni în Partidul Comunist ucrainean și ei au cerut în mod democratic formarea unei aripe moldovenești după care au format un stat: „la 11 martie 1924 plenara comitetului gubernial Odesa al PC (bolșevic) din Ucraina a aprobat hotărârea secretariatului cu privire la crearea secției moldovenești”. Iar pe 22 octombrie al aceluiași an: „a fost dat citirii proiectul hotărârii cu privire la crearea RASSM. Congresul s-a exprimat în favoarea cererii oamenilor muncii din Moldova și a propunerii comisarilor narodnici de a forma RASSM”. Astfel acest autor Repida A.V. , ne prezintă RASSM-ul drept un stat format la dorința oamenilor. Însă ca și Nagorno-Karabach sau RASS Karelia, autonomia moldovenească din RSS Ucraineană nu era decât o formă de exercitare a presiunii asupra statelor vecine colosului sovietic.

RASSM este un stat creat 100% artificial, chiar dacă anterior, unele teritorii de acolo au fost românești, structura populației se schimbase major: „în 1925 numai 34,3% din populația acesteia era alcătuită din moldoveni/români, în scădere la 28,5 % la 1939 (cca. 170000 persoane). Restul populației era alcătuit din ucraineni – 50,5 %, ruși – 5,5%, evrei – 4,8 %, altenaționalități – 4,7 %”. Realizând că pierde Basarabia și controlul asupra României, mai ales că o Românie puternică era o amenințare pentru drumul lor spre strâmtori, URSS-ul crează această autonomie doar ca un instrument de manipulare a opiniei internaționale prin care vroia să arate că de fapt voința poporului moldav e diferită de voința poporului român și că acestea sunt două popoare diferite. Stupiditatea acestor afirmație este demonstrată la recensământul din 1926 care: „ este primul și ultimul care îi include într-o rubrică unică pe cei care se identifică drept moldoveni și români, deci practic recunosc aparteneța acestora la o singură națiune”.

Pentru a demonstra în continuare că RASSM este reprezenativă moldovenilor, se hotărăște chiar ”trecerea la grafia latină” și introducerea limbii române literare. Aceste politici de românizare a URSS-ului demonstrează că rușii nu aveau să se oprească în fața la nimic, până nu obțineau înapoi Basarabia și chiar controlul asupra întregului spațiu românesc. Proclamarea unirii în 1918 i-a făcut pe ruși să-și dea seama că menținând aceleași politici de rusificare ca și Imperiul Țarist nu aveau să realizeze nici ei foarte multe lucruri, de aceea schimbarea tacticii era esențială. Crearea unei identități perfect identice cu diferențe care nu pot fi sesizate de populația simplă, a fost mișcarea învingătoarea a rușilor. Proiectul s-a sondat cu succes având în vedere că până astăzi există o Republica Moldova separată de România.

II.3.2. RSSM

Dacă atunci când s-a format, cineva mai avea vreun dubiu, ceea ce s-a întâmplat în 1944 a spulberat orice îndoială asupra faptului de ce a fost creată RASSM. Deși se invocau drepturile moldovenilor de a avea un stat și deschiderea URSS-ului față de populația română/moldovenească din ținuturile Ucrainei, de fapt, aceasta era punctul de pornire spre o nouă cucerire a Basarabiei. Era ceea ce numesc militarii un ″cap de pod″ pe care rușii l-au construit cu o pricepere splendidă diplomatică și pe care au folosit-o în mai multe regiuni perifierice ale imperiului lor. De exemplu Karelia este numită de unii istorici ″Basarabia finlandeză″ tocmai din cauza problemelor similare cu care s-au confruntat finlandezii în raport cu rușii pe acest teritoriu. Formarea unei Republici Autonome Sovietice Socialiste Careliene lângă granița cu Finlanda, avea același scop ca și formarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești lângă granița cu România, dezbinarea și controlul țării. Pretențiile pe care le emitea Rusia erau nefondate, iar după ce la nivel internațional s-a adoptat primarea dreptului la autodeterminare față de cel istoric a făcut ca rușii să-și schimbă tacticile de expansiune. Astfel vedem proiecte politice cu națiuni create artificial pentru a-i ține în șah pe vecinii săi. „Pe lângă republica moldovenească dintre Nistru și Bug, guvernul sovietic a recunoscut următoarele regiuni locuite de naționalități și diferite triburi ca ″republici autonome″ în Rusia europeană: republica baschirilor, comuna muncii Careliane, republica tătărească, republicile kirghizilor, Azerbaijan, Crimeii, Armeniei și republica Ruteniei Albe” etc. Aceste republici autonome erau îndoctrinate permanent pentru a oține o fidelizare cât mai mare față de marele imperiu sovietic. De exemplu în RASSM se ăntreținea permanent mitul că adevărata capitală a republicii este ocupată de către forțele imperialiste românești: „răpirea și ocuaparea Basarabiei de către România burghezo-moșierească în urma agresiei imperialiste au exercitat temporar o influență negativă asupra consolidării poporului moldovenesc și a dezvoltării acestui ținut”. Prezentând România ca un agresor și profitând de informarea slabă a populației, rușii au făcut din români adevărați adversari ai moldovenilor (în unele cazuri întâlnim și în prezent această fobie a moldovenilor față de români), făcându-i vinovați de toate relele ce se întâmplau în provincie.

După ultimatumul din 28 iunie 1940 când Basarabia revine în granițele Rusiei sovietice, peste două zile, adică la 30 iunie, Ziarul ″Adevărul″ din URSS scria mai multe relatări ale populației băștinașe printre care și aceasta a doamnei Țiganiuc: „ 22 de ani am trăit ca la închisoare, numai de la voi feciori și frați ai noștri, așteptam eliberarea. Primiți mulțămirile mele de mamă, ostași roșii”. Deși este renumit pentru că a servit interesele sovieticilor și de multe ori asemenea declarații erau minciuni, de data aceasta chiar să fi fost adevărate acele declarații, ele nu reprezentau starea generală a lucrurilor. Populația fugea peste Prut tocmai din cauza acestor ″frați″, ostași ai armatei roșii și care aduceau cu ei distrugerea și deportările masive ce au urmat după ocuparea Basarabiei din 1940. În general, țăranii români povesteau că: „în 1940-1941 era primul nostru refugiu”, iar când trupele române „au eliberat Basarabia, ne-am întors acasă”, ca mai apoi după ce „în 1944 trupele rusești au rupt frontul, ne-am refugiat a doua oară”. Aceste refugieri multiple arată caracterul ocupației sovietice dacă cineva era dispus să renunțe de 2 ori într-un timp atât de scurt la locuința sa și la ceea ce muncise o viață, doar pentru a scăpa de odiosul regim.

După ocuparea din 1940 s-au început discuțiile pentru formarea RSSM, iar în scurt timp s-a ajuns la fapte. „Sesia a 7-lea a Sovetului Suprem al Uniunii RSS, în corespundere cu voința oamenilor muncii din raioanele eliberate și din întreaga Moldovă, a adoptat la 2 august 1940 legea cu privire la formarea RSS Moldovenești unionale. RASS Moldovenească a fost transformată în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Unională”. Astfel prin uniunea a două creații artificiale apare Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în cadrul Uniunii Sovietice care îngloba vechea provincie Basarabia, dar și câteva teritorii din Ucraina pe care sovieticii le folosiseră drept ″laborator″ pentru crearea și educarea unei națiuni moldovenești care să fie separată de cea română, lucru nemaiîntâlnit în istorie pentru că dintotdeauna s-a știut că moldovenii sunt români, ei fiind o ramură de fapt a poporului român la fel ca muntenii, oltenii sau transilvănenii.

A urmat o perioadă neagră pentru românii din Basarabia. Structurile sovietice au luptat cu toate forțele pentru a se opune oricărei încercări de rezistență a populației împotriva rusificării sau împotriva ideii de apartenență la poporul sovietic. Mai mult, „o campanie de eradicare a chiaburilor (persoane înstărite) a fost orientată spre familiile țăranilor bogați din Basarabia, care au fost deportați în Siberia și Kazahstan. De exemplu, în doar două zile, 6 iulie și 7 iulie 1949, peste 11342 de familii din RSSM au fost deportați prin ordin al ministrului de stat și de Securitate, I.L. Mordovets în conformitate cu un plan numit „Operațiunea Sud”.

Anahilând factorii de rezistență din teritoriu și cu o Românie comunistă fără pretenții asupra teritoriului ″poporului frate″ sovietic, rușii își asigurase o oarecare siguranță că în aceste teritorii nu vor fi revolte împotriva lor. Deși URSS-ul a condus fără probleme din partea populației RSSM-ul și și-a impus politicile de deznaționalizare aici, totuși aceasta a trecut peste greutățile rusficării și și-a păstrat identitatea autentică românească.

Odată cu ″Perestroika″ și ″Glasnost″ din URSS, regimul sovietic a devenit mai puțin sufocant și în RSSM prinde contur o mișcare de eliberare națională. „Principalul succes al mișcării naționaliste între 1988 și 1989 a fost adoptarea la 31 august 1991 de către Sovietului Suprem al RSS Moldovenești, a limbei moldovenești în calitate de limba oficială, iar în declarația de preambul unitatea lingvistică modo-română , și întoarcerea la alfabetul latin pre-sovietic. Numele RSSM s-a schimbat în Republica Moldova pe 23 mai 1991, țara proclamându-și independența pe 27 august 1991, odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice”.

Capitolul III. Republica Moldova după proclamaraea independenței din 1991 sau al doilea stat românesc

Ne prezisă de nimeni, în 1991 avea loc prăbușirea blocului sovietic, a doua super putere de pe glob care a ținut cu garda sus întregul occident pe parcursul ultimelor decenii. Din imensul bloc sovietic se desprindea și micul stat moldav, care își declara independența la 27 august în același an.

Dar evenimentele neașteptate nu s-au manifestat doar la nivelul întregului imperiu sovietic. „În mod surprinzător, după aproape cinci decenii de stăpânire sovietică și de deznaționalizare, românismul a ieșit la iveală cu forță, arătând tuturor identitatea reală a milioanelor de locuitori din stânga Nistrului”. Dintr-odată moldovenii se declarau români și militau pentru apartenența lor la poprul român. Adoptarea imnului: „Deșteptă-te Române” fiind un indiciu clar al sentimentelor acelei generații. Însă ceva s-a întâmplat. Războiul de pe Nistru și politicienii neinteresați de revenirea R.Moldova în granițele României au aruncat țara într-o profundă criză politică, economică și cel mai important identitară. După 24 de ani de la declararea independenței, basarabenii încăs se întreabă, cine sunt ei, moldoveni sau români?

III.1. Proclamarea independentei si modelarea unei identitati specifice.

http://infoprut.ro/40423-rogozin-suparat-ca-locuitorii-regiunii-transnistrene-obtin-cetatenia-romana.html

III.2 Pozitia Romaniei fata de abordarea identitatii in Republica Moldova: respectul independentei celui de-al doilea stat romanesc.