Criza Financiara Mondiala din 2007
LUCRARE DE LICENȚĂ
Cuprins
Introducere
Capitolul I. Cauzele și consecințele crizelor financiare
1.1 Definirea crizelor financiare
1.2 Aspecte generale privind crizele financiare și piețele de capital
1.3 Relația dintre globalizare și crizele financiare
1.3.1 Crizele financiare în țările dezvoltate
1.3.2 Crizele financiare ale țărilor emergente
1.4 Riscul de sistem și crizele financiare
1.5 Criza financiară mondială- un fenomen ciclic
1.6 Cauzele crizelor financiare
1.6.1 Etapele crizelor
1.6.2 Stabilitatea financiară și crizele financiare
1.6.3 Modele de crize financiare
1.7 Consecințele crizelor financiare
Capitolul II. Criza financiară mondială din 2007
2.1 Motivele apariției crizei financiare mondiale din 2007
2.2 Declanșarea crizei financiare din 2007
2.3 Cauzele fundamentale ale crizei financiare din 2007
2.4 Cauzele generale ale crizei mondiale din 2007
2.5 Desfășurarea evenimentelor
2.6 Efectele crizei financiare mondiale
2.6.1 Efectele crizei financiare mondiale asupra piețelor de capital
2.6.2 Efectele crizei financiare din 2007 la nivel global
2.7 Măsuri de urgență pentru stabilizarea sistemului financiar
2.8 Măsuri pe termen mediu și lung pentru contracararea crizei financiare
Capitolul III. Studiu de caz: Impactul crizei financiare mondiale asupra UE și soluțiile
adoptate de autorități
3.1 Mecanismul de transmitere a crizei financiare mondiale în statele Uniunii
Europene
3.2 Cauzele crizei financiare din 2007 în Uniunea Europeană
3.3 Efectele crizei financiare în UE
3.4 Impactul crizei financiare asupra piețelor de capital din Uniunea
Europeană
3.5 Impactul social al crizei financiare în UE
3.6 Soluții anticriză adoptate de autorități
3.6.1 Noi reglementări pentru stabilitatea piețelor de capital din Uniunea
Europeană
3.7 Impactul crizei financiare din 2007 asupra pieței de capital din România
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Crizele economico-financiare au marcat istoria, criza fiind definită de specialiști drept fenomenul care apare atunci când se cumuluează fenomenele de selecție adversă și de hazard moral până la un nivel la care piețele nu mai direcționează fondurile disponibile către acei agenți economici care reprezintă cele mai bune opțiuni invesțitionale.
Având în vedere faptul, că criza financiară din 2007 s-a extins pe întregul glob afectând economia unei lumi întregi am ales acest subiect drept temă pentru lucrarea mea de licență. Scopul meu a fost studiul aprofundat al originilor crizei, efectele lui asupra statelor lumii respectiv impactul asupra Uniunii Europene.
Cauza profundă a crizei financiare a fost lichiditatea abundentă creata de prinicipalele banci centrale ale lumii. Criza financiară mondială s-a declanșat din cauza lipsei de lichidități creată de băncile centrale ale lumii și crearea unor instrumente financiare sofisticate pentru investiții. Totodată startul acestei crize a fost dat de colapsul băncii de investiții Lehman Brothers, alimentat de boomul creditelor care a condus la criza de pe piața ipotecară subprime. Băncile americane acordau credite fără a analiza eligilibilitatea clienților.
În elaborarea acestei lucrări am avut și motivația de a analiza cauzele fundamentale de natură micro- și macroeconomică care au condus la recesiune. Efectele crizei actuale sunt diferite pentru participanții la circuitul economic mondial, dar având în vedere faptul că România este membru UE din 2007, mi s-a părut interesantă cercetarea impactului crizei financiare nu numai asupra țărilor lumii, ci luând ca un caz particular și asupra statelor membre din această uniune.
Deși criza financiară din 2007 a avut un impact negativ asupra globului nostru, cercetând cauzele și efectele acesteia, acest lucru în mod sigur ne va ajuta în evitarea unei noi crize.
Gestiunea corectă a crizelor financiare presupune nu numai politici și strategii de prevenire ale acestora, dar și metode de management adecvate tipului de criză.
Obiectivul urmărit în prezenta lucrare a fost investigarea efectelor crizei financiare la nivel internațional și la nivelul Uniunii Europene, punând accent asupra conexiunilor dintre ele respectiv asupra soluțiilor adoptate de autorități.
În primul capitol am prezentat generalități privind crizele financiare, punând accent pe înțelegerea acestui fenomen. Capitolul al doilea conține studiul crizei financiare mondiale din 2007 incluzând atât efectele acesteia cât și soluțiile cu care guvernele au încercat contracararea crizei. Al treilea capitol fiind un studiu de caz se ocupă cu impactul crizei financiare asupra statelor Uniunii Europene printre care și asupra țării noastre, având în vedere și eforturile autorităților de a-l diminua acest impact.
Consider că aceste trei capitole formeză un întreg în privința înțelegerii atât a fenomenului de criza financiară cât și a influenței sale asupra economiei lumii întregi, economia Uniunii Europene fiind parte integrantă a acesteia.
Capitolul I. Cauzele și consecințele crizelor financiare
Definirea crizelor financiare
Crizele financiare sunt definite în general ca forma de manifestare a crizelor bancare amenințând stabilitatea financiară și generând prăbușirea infrastructurii financiare în absența intervenției băncii centrale.
Definirea sintetică a crizei în general precizează că ea este un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat. Apariția și manifestarea fenomenului de criză solicită factorilor decizionali să-și definească o poziție fie în favoarea menținerii (conservării), fie pentru transformarea (schimbarea) sistemului dat în perspectiva reinstalării echilibrului. Indiferent de natura și anvergura crizei, aceasta poate fi mai mult sau mai puțin previzibilă și întotdeauna este rezultatul unei situații de tensiune.
Pornind de la teoria informației asimetrice criza financiară este fenomenul care apare atunci când se cumulează fenomenele de selecție adversă și de hazard moral până la un nivel la care piețele nu mai direcționează fondurile disponibile către acei agenți economici care reprezintă cele mai bune opțiuni investiționale. Selecție adversă având loc atunci când creditorii acordă credite unor agenți economici care sunt dispuși să plătească rate ale dobânzii ridicate, returnarea împrumuturilor fiind asociată astfel cu grade ridicate de risc, iar hazardul moral este situația în care fie debitorii, fie creditorii, fie ambii iau decizii de investire riscante asumând posibilitatea apariției riscului de neplată. Astfel, în mare parte din deficiențele piețelor pot fi rezultatul unei distribuții asimetrice a informației, când o parte a agenților economici de pe piață au mai multe informații decât cealaltă parte.
În cazul în care cererea de bani este mai mare decât oferta (disponibilul) de bani se declanșează criza financiară. Aceasta înseamnă ca lichiditatea este rapid evaporată deoarece banii disponibili sunt retrași din bănci. Ele trebuie să-și vândă propriile active și investiții, pentru a-și acoperi necesitățile, în caz contrar ar avea loc colapsul lor. Criza financiară poate să ducă la o criza economică.
Situațiile de criză ale piețelor de capital din secolul al XX-lea sunt binecunocute. Ele au fost o amenințare asupra stabilității financiare și asupra infrastructurii acesteia. Colapsul financiar însă creează rapid probleme și asupra sistemului bancar. Deci criza financiară este de fapt o formă de manifestare a crizei economice caracterizată și prin crize bancare.
Crizele financiare sunt caracterizate deasemenea printr-o volatilitate accentuată a piețelor de capital, precum și prin căderea și revenirea spectaculoasă a burselor. Datorită dereglării mecanismelor de piață descrește încrederea în sistemul financiar, prin urmare și numărul tranzacțiilor bursiere descrește exponențial.
Aspecte generale privind crizele financiare și piețele de capital
Piața de capital reprezintă ansamblul tranzacțiilor comerciale și s-a structurat în două mari piețe:
piața mărfurilor unde se tranzacționează bunuri și servicii;
piața valorilor sau piața financiară, unde de tranzacționează valori (plasamente bancare, titluri e valoare, valută, etc.).
Piețele financiare au nu numai rolul de a dirija disponibilitățile de capitaluri către agenții economici de pe piața internă, dar și de pe piețele altor țări, fapt care a dus la formarea pieței financiare internaționale. O piață financiară internă funcționează ca o piață internațională atunci când o parte din activele financiare disponibile pe termen lung și mediu sunt plasate pe piața financiară a altei țări sau, invers, când necesitățile de capitaluri ale unor entități sunt acoperite din străinătate.
În funcție de termenul de scadență piața financiară se împarte în:
piața monetară și valutară (transferuri pe termen scurt, mai mic de un an);
piața de capital, de asigurări, de imobiliare (transferuri pe termen mediu și lung, mai mare de un an).
În concepția anglo-saxonă piața financiară se clasifică în:
piața monetară – titluri financiare pe termen scurt;
piața de capital – titluri financiare pe termen mediu și lung;
piața asigurărilor.
Emisiunea și tranzacționarea titlurilor de valoare pe piața de capital are loc pe piața primară a valorilor imobliare respectiv pe piața secundară a pieței de capital, adică pe bursa de valori și pe piața extrabursieră.
Situațiile de criză ale piețelor de capital au fost cauzate în general de dezvoltarea produselor financiare, care a condus la speculații încurajate de lipsa unor reglementări mai puțin restrictive.
Afectate de crizele financiare bursele de valori pot suferi o scădere neașteptată dacă sunt prezenți trei factori:
factorul economic: apare atunci când economia mondială a țărilor industrializată suferă dezechilibre rezultând scăderea profiturilor întreprinderilor și a cursului acțiunilor;
factorul financiar: bulele speculative pe fondul creșterii viitoare a valorii acțiunilor îi determină pe investitori să cumpere acțiuni într-un număr exagerat de mare , urcând astfel și cursul acestora;
factorul tehnic: funcționarea pieței poate fi influențată de noi tehnici financiare necontrolate.
Factorul financiar este cel care afectează în adâncimi piața, creșterea fără suport financiar a prețurilor aduce și prăbușirea spectaculoasă ale acestora.
Multe țări atât cu piețe dezvoltate cât și cele cu piețe emergente au avut creșteri nefondate de prețuri pe piețele activelor și ale imobiliarelor chiar înainte de criză. Criza financiară internațională a afectat puternic piața de capital și instrumentele financiare care se bazeau pe plasamente bursiere respectiv pe fondurile mutuale în acțiuni.
Relația dintre globalizare și crizele financiare
După Joseph E. Stiglitz globalizarea „constă în integrarea mai puternică a țărilor și a locuitorilor acestora ca urmare a reducerii semnificative a costurilor de transport și comunicare și a eliminării barierelor artificiale din calea circulației bunurilor, serviciilor, capitalurilor, cunoștințelor și (într-o mică măsură) a oamenilor între state”.
Creșterea, fără precedent, a interdependențelor dintre economiile naționale (agenții economici naționali), cu implicații profunde și vaste asupra piețelor internaționale poartă denumirea de globalizarea economiei.
Începând cu anii 1970, odată cu aplicarea politicilor de liberalizare a transferurilor de capital introduse inițial în SUA și în Anglia, a început un proces de integrare progresivă a piețelor financiare naționale, proces care a marcat apariția unei noi configurații financiare pe plan mondial. A avut loc creșterea tranzacțiilor financiare, sursele delori și pe piața extrabursieră.
Situațiile de criză ale piețelor de capital au fost cauzate în general de dezvoltarea produselor financiare, care a condus la speculații încurajate de lipsa unor reglementări mai puțin restrictive.
Afectate de crizele financiare bursele de valori pot suferi o scădere neașteptată dacă sunt prezenți trei factori:
factorul economic: apare atunci când economia mondială a țărilor industrializată suferă dezechilibre rezultând scăderea profiturilor întreprinderilor și a cursului acțiunilor;
factorul financiar: bulele speculative pe fondul creșterii viitoare a valorii acțiunilor îi determină pe investitori să cumpere acțiuni într-un număr exagerat de mare , urcând astfel și cursul acestora;
factorul tehnic: funcționarea pieței poate fi influențată de noi tehnici financiare necontrolate.
Factorul financiar este cel care afectează în adâncimi piața, creșterea fără suport financiar a prețurilor aduce și prăbușirea spectaculoasă ale acestora.
Multe țări atât cu piețe dezvoltate cât și cele cu piețe emergente au avut creșteri nefondate de prețuri pe piețele activelor și ale imobiliarelor chiar înainte de criză. Criza financiară internațională a afectat puternic piața de capital și instrumentele financiare care se bazeau pe plasamente bursiere respectiv pe fondurile mutuale în acțiuni.
Relația dintre globalizare și crizele financiare
După Joseph E. Stiglitz globalizarea „constă în integrarea mai puternică a țărilor și a locuitorilor acestora ca urmare a reducerii semnificative a costurilor de transport și comunicare și a eliminării barierelor artificiale din calea circulației bunurilor, serviciilor, capitalurilor, cunoștințelor și (într-o mică măsură) a oamenilor între state”.
Creșterea, fără precedent, a interdependențelor dintre economiile naționale (agenții economici naționali), cu implicații profunde și vaste asupra piețelor internaționale poartă denumirea de globalizarea economiei.
Începând cu anii 1970, odată cu aplicarea politicilor de liberalizare a transferurilor de capital introduse inițial în SUA și în Anglia, a început un proces de integrare progresivă a piețelor financiare naționale, proces care a marcat apariția unei noi configurații financiare pe plan mondial. A avut loc creșterea tranzacțiilor financiare, sursele de finanțare tradiționale sunt înlocuite în mare măsură de către bănci cu posibilitățile de finanțare de pe piețele internaționale:acțiuni pe burse internaționale, emisiuni de obligațiuni, investitori străini privați, externi etc. Pe când înainte riscul de criză era limitat de banca centrală, firmele nemaifiind finanțate de băncile naționale, acum are loc un efect destabilizator al globalizării financiare. Oriunde în lume, dacă are loc un eveniment negativ pe piețele financiare, datorită circulației rapide a informațiilor acesta are un impact nedorit și asupra celorlalte piețe financiare de pe planetă, conexiunile financiare întrepătrându-se la nivel mondial.
Reducerea investițiilor directe de capital, scăderea finanțărilor transfrontaliere, presiunea pe rezerva valutară, creșterea costurilor finanțării, posibila expectație inflaționistă, o mai mare volatilitate a cursului de schimb, scăderea competitivității exporturilor, o posibilă accentuare a inechității și inegalității sunt doar câteva elemente aduse sau pe care le va produce criza, elemente care pot distruge în doar câteva luni efectele unor ani buni de progres în eradicarea sărăciei. Criza de pe piața financiară globalizată poate accelera și adânci vulnerabilitatea sistemelor naționale de reglementare financiară.
Deși pentru țările în curs de dezvoltare globalizarea financiară este un beneficiu ajutând la dezvoltarea sistemului lor financiar, în general însă ea atrage și anumite riscuri.
În urma globalizării țările pot fi supuse unor șocuri economice aceste având ca rezultat final crizele. Dacă infrastructura financiară a unei țări nu este consolidată atunci liberalizarea urmată de intrările de capital poate deteriora sistemul financiar al țării respective. Tendința, pe piețele financiare, de a investi capital internațional numai în segmentele de calitate ale economiei poate face ca economiile de piață în curs de formare și țările în curs de dezvoltare să nu mai dețină acces la capitalul internațional, pe termen scurt. Globalizarea a condus și la faptul că sistemul a devenit mai dificil de protejat împotriva abuzurilor cum ar fi spălarea banilor, finanțarea activităților criminale și teroriste, evaziunea fiscală, sustragerea de la respectarea regulilor.
În ultimele două decenii, are loc însă o creștere fără precedent a volumului mișcărilor de capital și, în acest cadru, o augmentare a ponderii capitalului privat în finanțarea deficitelor balanțelor de plăți ale țărilor în curs de dezvoltare. Prin prisma crizelor care au marcat evoluțiile economice din ultimele două decenii, liberalizarea circulației capitalului, realizată pe fundalul dezvoltării piețelor financiare cu informații insuficiente, apare ca un factor care a contribuit la creșterea instabilității financiare a lumii, la apariția unui comportament de turmă (herd behavior), la speculații și dezechilibre multiple.
Dacă anii ‘80 au fost marcați doar de căderea bursei din Tokio și a celei din New York (1987), deceniul următor a cunoscut un întreg șir de crize financiare și valutare. În toamna anului 1994, a avut loc prăbușirea peso-ului mexican, ceea ce a evidențiat fragilitatea situației financiare a unei țări ce mizează pe finanțări pe termen scurt (speculative) ale deficitului bugetar.
La doar câțiva ani, a izbucnit marea criză financiară din Asia de Sud-Est care a avut ca efect recesiunea economică a altor țări, fapt ce a reflectat riscurile conexiunilor financiare la nivel mondial. Criza respectivă a evidențiat dezavantajele practicării de cursuri de schimb fixe în situații în care deficitele de cont curent sunt importante, iar finanțarea acestora se face cu intrări de capital pe termen scurt.
Vulnerabilitățile pentru stabilitatea prețurilor și stabilitatea financiară induse de intrările de capital, pot fi prezentate derivă din deschiderea economiilor contemporane, determinată de procesul globalizării economice.
Crizele financiare în țările dezvoltate
O criză financiară veritabilă este caracterizată prin faptul, că se extinde la nivelul întregului sistem financiar, proces reprezentat prin lipsa de lichidități. Liberalizarea economică a creat condiții pentru dezvoltarea noilor piețe de capital numite piețe emergente. În general atunci se vorbește despre piețe emergente, dacă în cazul acestora investitorii pot obține câștiguri substanțiale, dar și pierderi mari, datorită instabilității economice și politice,
respectiv datorită unor evenimente imprevizibile care pot provoca căderea cursului la bursă.
Cu 20 de ani în urmă, starea globală a planetei putea fi descrisă conform unui „centru” format din grupul restrâns de puteri industriale, dominat de Statele Unite, în jurul căruia gravita „semi-periferia” țărilor cu dezvoltare medie, iar restul lumii constituia „periferia” masivă și mizeră a țărilor în curs de dezvoltare.
Ascensiunea puterilor emergente, modificarea ponderii lor în economia globală aduce după sine și schimbări în acest tablou și în echilibrul puterilor la nivel global. Puterile emergente sunt acum factori decizionali importanți ai ordinii globale, de care Statele Unite este nevoită să țină seama, cu toate că rămâne o super-putere militară. Actualmente în primele locuri ale piețelor emergente cele mai atractive se află: China, Coreea de Sud, Thailanda, Peru, Republica Cehă, Malaezia.
Piețele emergente pot fi:
piețe bursiere recent înființate, competitive cu cele ale țărilor dezvoltate (Coreea, Taiwan, Thailanda)
piețe bursiere cu lichiditate și capitalizare redusă și din această cauză întâmpinând dificultăți în pătrunderea lor pe piața internațională de capital (Brazilia, India, Nigeria)
piețe bursiere recent înființate fără acces pe piața internațională (Piețe bursiere din estul Europei, din Africa și din Asia)
În decursul ultimului sfert de secolul trecut globalizarea financiară a creat mari probleme în sistemul financiar. Au avut loc crize ale pieței care ilustrează instabilitatea dinamicii pe piețele financiare și lipsa lichidităților, ce pot să se manifeste în mod neașteptat. În această categorie pot fi date ca exemple criza pieței biletelor de trezorerie apărută în SUA în 1970 și cea a obligațiunilor cu risc înalt în 1989, de pe piețele de obligațiuni. Această piață a efectelor de comerț este una din cele mai importante piețe pentru lichidități.Cele mai violente crize au apărut pe piețele de active patrimoniale: este vorba de Burse în 1987 și în 1989 și de piața imobiliară, în mai multe țări la sfârșitul anilor 1990. Crizele de piață sunt deci strict legate de Bursă.
Toate aceste evenimente demonstrează existența unor surse ale riscului având capacitatea de a se propaga în ansamblul sistemelor financiare: creșterile bruște și neprevăzute ale ratelor dobânzii, scăderile bruște ale prețurilor activelor, dispariția lichidităților de pe piețele restrânse.
Panicile bancare au deasemenea un rol decisiv în declanșarea crizelor financiare. Cauza acestor panici: „solicitarea contagioasă de convertire a depozitelor în numerar, carențele reglementărilor în materie de plăți interbancare și scăderea calității creanțelor bancare.”
Criza bancară din Japonia în 1995 a avut loc datorită fondurilor proprii mascate provenite din plusvaloarea nerealizată din plasamentele lor în acțiuni, în contextul cursului bursier crescător. Scăderea bruscă a valorii acțiunilor a atras după sine falimentul băncii Barings și cădera bursei.
Atunci când băncile sunt „supraexpuse unor riscuri subevaluate, capacitatea lor de a depăși fără pagube esențiale și starea de vulnerabilitate depind de fluctuațiile piețelor financiare și, mai ales de abilitatea băncii centrale.”
Crizele financiare ale țărilor emergente
În grupul „puterilor emergente” sunt incluse 7 țări, denumite adesea E-7 (India, China, Brazilia, Rusia, Africa de Sud, Mexic, Indonezia și Turcia). Unii analiști includ în rândul „emergentelor” și Federația Rusă. Ceea ce apropie „puterile emergente” și le distanțează de celelalte țări în curs de dezvoltare este creșterea economică susținută pe fondul crizei globale.
Economiile emergente sunt asociate în mod indirect și inegal cu cei patru factori principali care au condus la declanșarea crizei:
Insuficiența reglementării și supravegherii bancare;
Dezechilibrele mondiale nesustenabile de economisire și de investiții între economiile avansate cu un puternic deficit de cont curent și economiile emergente cu un puternic surplus;
Insuficienta orientare a politicilor macroeconomice pe termen mediu.
Asia emergentă a fost afectată mai ales de criza comerțului mondial.
Crizele financiare în țările emergente prezintă mai multe etape: prima este deteriorarea bilanțurilor sectorului financiar și nonfinanciar și determină etapa a doua:criza monetară. Etapa a treia este o deteriorare suplimentară a bilanțurilor sectorului financiar și nonfinanciar ca urmare a crizei monetare și în urma căreia economia ajunge într-o criză financiară cu consecințe grave. Prima etepă implică ridicarea restricțiilor atât în privința ratelor de dobândă cât și a tipului de credit permis. Creșterea excesivă a creditării a condus la apariția creditelor neperformante, afectate fiind de criză țările din estul Asiei și Mexic.
Criza monetară a avut ca efect starea proastă a bilanțurilor sectorului financiar și nefinanciar împreună cu o lipsă acută de lichiditate. Astfel a apărut criza monetară din Mexic și în țările din estul Asiei. În a treia etapă se devalorizează moneda națională și economia se confruntă cu o gravă criză financiară. Criza din Brazilia din 1999 a fost o criză clasică a balanței de plăți datorită unei politici fiscale neadecvate.
O caracteristică a sistemului financiar din țările emergente și în tranziție este intervenția directă a guvernelor asupra creditului în interes propriu sau în favoarea altor sectoare ale economiei.Acest lucru se realizeză prin fixarea unor rate de dobândă mici la anumite tipuri de credit. Principala vulnerabilitate a economiei emergente în fața crizei constă în capacitatea slabă a acesteia de a disipa efectele adverse ale crizei.
În anii ’90 au avut loc crize financiare ale piețelor în dezvoltare începând cu anul 1994, acestea oscilând între perioade îndelungate de criză și momente de relaxare.Astfel, între anii 1994-1995 a avut loc prima criză gravă din istoria recentă a țărilor în dezvoltare și anume în Mexic, criza peso-ului mexican extinzându-se apoi prin ceea ce a fost numit „efectul tequila” și asupra Americii Latine. Între 1997-1998 s-a desfășurat a doua criză majoră pe piețele emergente din Asia de Est, iar a treia criză a afectat Rusia (1998) și Brazilia (1999). Probleme asemănătoare s-au înregistrat în Turcia și în Argentina.
Perspectivelor de câștig li se asociază, însă, pe piețele emergente, și riscuri demne de luat în seamă, ca urmare a faptului că aceste țări se află într-o perioadă de transformări pe plan economic și de relativă instabilitate pe plan politic. În consecință, investitorii pot fi confruntați cu evoluții neașteptate ale pieței de capital.
Riscul de sistem și crizele financiare
Riscul de sistem se referă la apariția unei crize financiare generalizate atunci când neîndeplinirea obligațiilor financiare de către o instituție bancară sau financiară sau problemele foarte grave de lichiditate ale acesteia implică probleme similare la alte instituții. Din cauza conexiunilor dintre instituții criza se propagă printr-o reacție în lanț în tot sistemul. Unii monetariști susțin faptul, că nu se poate vorbi despre o adevărată criză financiară atâta timp cât nu apare panica bancară.
Riscul de sistem nu reprezintă o suprapunere a riscurilor independente și individuale, ci este o corelație între componentele microeconomice și stările macroeconomice. Astfel riscul de sistem poate fi definit ca: „eventualitatea apariției unor stări economice caracterizate prin faptul că reacțiile raționale ale agenților individuali în urma perceperii riscurilor, nu numai că nu conduc la o repartiție optimă a riscului prin diversificare, ci antrenează creșterea gradului de nesiguranță generală.”
Asimetria informației deși nu acoperă în întregime cauzele riscului de sistem totuși are o pondere decisivă în declanșarea acestuia. Crizele de valorizare la nivelul piețelor de titluri se manifestă prin variații neobișnuit de mari ale prețurilor fără ca aceste să fie anticipate în prealabil. Aceste crize ca și cele de lichidități se produc în pofida faptului că toți cei implicați în aceste evoluții dețin același set de informații. Segmentul de piață aflată în criză se confruntă cu o lipsă totală de lichidități existând probabilitatea de dispariție a acesteia. Coordonarea neprofesionalistă a prețurilor din partea acelora care anticipează prețurile pieței respectiv speculațiile cu acestea provoacă riscul de sistem având ca urmare criza finaciară.
Complexitatea sistemului financiar este caracterizată prin conexiunile între diversele tipuri de piețe financiare. Accentuarea complexității acestui sistem este antrenată și de dezvoltarea unor instrumente financiare derivate și care satisfac practic, orice nevoie a deținătorului lor, adesea cu consecințe neprevăzute de genul crizelor financiare. După declanșarea crizei financiare autoritățile guvernamentale și băncile centrale au propus aproape înăsprirea reglementărilor pentru operatorii pe piețele financiare, ca o măsură de prevenire a apariției unor crize financiare viitoare de amploare. Dar controlul riscului prin aceste reglementări, de fapt ridică gradul de complexitate al piețelor financiare, ceea ce poate provoca o nouă criză. Soluția ar putea fi reducerea gradului de complexitate al sistemului financiar, adică în locul multitudinilor de reglementări din domeniu, să se impună o simplificare a funcționării sistemului financiar. Gradul de transparență a piețelor financiare s-a diminuat considerabil în ultimul deceniu, pe fondul globalizării piețelor financiare, al creșterii ponderii piețelor de capital și al utilizării masive de instrumente financiare derivative.
Criza financiară mondială- un fenomen ciclic
Conform teoriilor economice moderne crizele economico-financiare nu pot fi anticipate, deci nici efectele lor nu pot fi reduse. Deși crizele nu decurg la fel totuși istoria lor arată spre o evoluție ciclică a proceselor economice. Ciclurile economice pot fi pe termen lung (40-60 ani), mediu sau scurt (10-40 luni), dar fiecare dintre ele este caracterizat prin două faze: expansiunea și recesiunea. Progresul tehnologic și inovațiile produc în procesele economice o creștere semnificativă, având loc e expansiune puternică. Această fază este urmată de recesiunea caracterizată printr-o descreștere puternică a economiei. Ciclurile decenale (4,6-10,12 ani) în schimb sunt caracterizate prin scăderea dramatică a nivelului de trai al populației. Cererea, producția, gradul de ocupare al forței de muncă, produsul intern brut, lichiditățile descresc îngrijorător.
Crizele economico-financiare au apărut încă din timpul Imperiului Roman, iar dezvoltarea economiei, apariția societății capitaliste respectiv relațiile de interdependență între statele lumii au contribuit la creșterea gradului de complexitate al crizelor financiare, atingându-și maximul în actuala criză economico-financiară.
Cauzele evoluției ciclice a crizelor sunt explicate prin faptul, că sistemul economic conține, în sine, și mecanisme destabilizatoare, care generează fluctuații ciclice, iar factorii exogeni (condițiile naturale, sociale, politice etc.) pot favoriza sau frâna acțiunea lor.
Cauzele crizelor financiare
Cauzele fundamentale ale crizei financiare sunt mai adânci, atât de natură macroeconomică, cât și de natură microeconomică, lucru menționat recent de mai mulți analiști: Altman (2009), Buiter (2008), Blanchard (2009). Cele două tipuri de cauze s-au intercondiționat în producerea crizei.
Cauzele tradiționale principale ale crizelor economico-financiare: perioada de boom a creșterii creditării în proporții foarte mari; creșterea puternică a prețurilor activelor, mai ales pe piața imobiliară; creditarea în proporții necontrolate a agenților economici mai puțin sau deloc solvabili (este vorba de debitorii ipotecari subprime).
În ultimele două decenii, activitățile sistemelor financiare și bancare internaționale au fost grav perturbate de două valuri de crize, care au influențat considerabil atât ritmul creșterii economiei, cât și relațiile între populație, sistemul bancar/financiar respectiv autoritățile naționale și supranaționale. În anii ’90 problemele din diferitele zone geografice au determinat crize în statele situate în Asia de Sud-Est, Europa și America Latină. În 2008, prăbușirea pieței imobiliare în Statele Unite ale Americii a produs un dezechilibru puternic în sistemul financiar, determinând o reacție în lanț în principalele companii internaționale de credit și investiții: mari bănci și firme de asigurări au intrat în faliment sau au fost salvate prin intervenția statului. Având în vedere faptul că fiecare criză financiară decurge în condiții de evoluție diferite este greu de stabilit un model general privind cauzele crizelor financiare, aceste fiind caracterizate și prin unicitate.
Factorul financiar cel mai important dintre factorii (economic, financiar și tehnic) prezenți în cazul unui crah bursier este cel care afectează grav piața de capital. Bulele speculative se caracterizează printr-o cumpărare masivă a titlurilor în speranța câștigurilor viitoare pe baza creșterii nefondate a prețurilor pe piață. Specialiștii consideră, că bursa de valori se află într-o bulă în momentul în care cursurile bursiere afectează mai mult economia decât economia afectează cursurile bursiere.
Un crah bursier reprezintă o cădere puternică a valorii totale a pieței bursiere datorită nereușitei bulei speculative. Pentru prevenirea pierderilor cei mai mari investitori încearcă să-și vândă titlurile de valoare, această panică ducându-se la prăbușirea bursei. Crahurile bursiere de obicei sunt urmate de o scădere puternică a economiei. Căderea prețurilor la bursă pe lângă anumite cauze cum instabilitatea politică sau economică, catastrofe naturale, războaie poate fi strâns legată de psihologia investitorilor, care este influențată de judecata în grup, adică luarea deciziilor conform deciziilor majorității. Aceste decizii pot decurge în două moduri:
panic buying – investitorii observând valul de cumpărare a unor acțiuni de către alți investitori cumpără și ei fără să se documenteze în prealabil despre datele emitentului.
panic selling – în urma spargerii bulei speculative investitorii încearcă să-și vândă acțiunile și să-și diminueze pierderile.
Înaintea crahului bursier din 1987 investitorii deși știau că prețurile acțiunilor sunt supraevaluate, totuși nu le-au vândut speculând într-o creștere continuă a acestora.
Etapele crizelor
Majoritatea opiniilor care se referă la definirea etapelor evoluției crizelor, evidențiază trei etape și anume: antecriza (etapa preliminară), criza efectivă (etapa critică) și postcriza
(etapa de refacere).
Antecriza este variabilă ca durată și poate începe în momentul când, între interacțiunile obișnuite ale elementelor unui sistem apar dezechilibre care amenință obiectivele sistemului.
Criza efectivă poate fi mai scurtă sau mai îndelungată, mai violentă sau mai calmă, așteptată sau inopinată. În cele mai multe cazuri declanșarea crizei este anunțată de un eveniment important: un atac militar, demisia guvernului, scăderea drastică a monedei naționale, căderea bursei de valori etc. În cazul crizelor financiare au loc transformări violente în starea de normalitate a tuturor sistemelor care afectează viața cetățenilor sub toate aspectele ei (educație, venituri, locuri de muncă, sănătate etc.); este nevoie de intervenția experților în domeniu care să pună la dispoziția factorilor de decizie politică planuri fundamentale anticriză.
Postcriza, etapa critică a încetat în momentul în care actorii implicați în criză declară depășirea crizei, bazându-se pe faptul că practicile obișnuite au fost reluate cu o anumită regularitate.
Stabilitatea financiară și crizele financiare
Stabilitatea financiară joacă un rol esențial în cadrul sistemului financiar și în economie. O instabilitate financiară are drept consecință inducerea unei crizei financiare.
Sistemul financiar cuprinde:
piețele financiare, precum piețele monetare și piețele de capital. Acestea canalizează fondurile excedentare de la creditori, respectiv întreprinderi sau persoane fizice care doresc să-și investească banii, la debitori, respectiv la cei care au nevoie de capital;
intermediarii financiari, precum băncile și societățile de asigurări. Aceștia reunesc în mod indirect creditorii și debitorii – însă debitorii pot obține fonduri și direct de pe piețele financiare prin emiterea de titluri de valoare, cum ar fi acțiunile și obligațiunile;
infrastructura financiară permite transferul plăților, precum și tranzacționarea, compensarea și decontarea titlurilor de valoare.
Pentru a proteja sistemul financiar și a asigura stabilitatea financiară, trebuie identificate principalele surse de risc și de vulnerabilitate.
Riscurile tipice sunt:
Pierderea de ritm a economiei, care face mai dificilă rambursarea creditelor de către întreprinderi (datorită scăderii vânzărilor) sau a creditelor ipotecare de către populație (din cauza șomajului), băncile înregistrând în acest fel pierderi.
Scăderea sau variația bruscă a prețurilor activelor, de exemplu ale titlurilor de valoare, ale terenurilor și imobilelor sau ale echipamentelor de producție, poate constitui o sursă de incertitudine pe piețele financiare, cauzând pierderi financiare investitorilor.
Băncile care au acordat credite importante unui anumit sector pot deveni ulterior vulnerabile la orice fel de condiție nefavorabilă din acel sector.
Băncile pot efectua investiții pe scară largă, de exemplu pe piețele de acțiuni sau de obligațiuni, însă ulterior pot deveni vulnerabile la orice scădere a prețurilor pe acele piețe.
Vulnerabilitatea stabilității financiare poate avea următoarele cauze:
reducerea ratei de creștere economică;
deteriorarea situației balanței de plăți;
creșterea ratei inflației – volatilitatea cursului de schimb;
creșterea bruscă a numărului și a valorii tranzacțiilor desfășurate pe piețele financiare;
creșterea bruscă a prețurilor unor active (price bubbles);
expansiunea excesivă a creditului;
reducerea competitivității mărfurilor exportate;
deteriorarea raportului de schimb (terms of trade);
Modele de crize financiare
Crizele care au afectat diverse economii, în majoritatea lor emergente, pe parcursul deceniului trecut, au determinat apariția unor modele diverse (împărțite în literatura în trei generații), încercând să explice cauzele crizelor.
Literatura economică distinge trei tipuri de crize financiare: valutare, bancare și de datorie externă. În practică nu există însă forme pure de criză. Un concept aparte în teoria economică în acest sens îl reprezintau crizele gemene (twin crises) – crizele valutare și ale sectorului bancar.
Crizele din Asia (1997), Rusia (1998) sau din Turcia (2000) sunt exemple concludente. Alte forme de crize complexe sunt crizele valutare și fiscale: Brazilia (1999) sau crize valutare și de datorie externă: Mexic (1994), Argentina (2001).
În literatura de specialitate crizele financiare pot decurge după trei generații de modele, fiecare având cauze specifice:
Prima generație de modele a fost introdusă de Krugman (1979) și dezvoltată ulterior de Flood și Garber (1984). Conform acestui tip de model, în cazul unei rate de schimb fixe, are loc o extindere a creditului în exces față descreșterea cererii de bani. Astfel, scade rezerva internațională graduală, având loc un atac speculativ asupra ratei de schimb. Agenții economici realizează că vor avea pierderi dacă vor deține moneda națională și în consecință o vând chiar în momentul în care așa numită shadow exchange rate este egală cu rata de schimb fixă. Datorită acestui atac, rezervele sunt epuizate, iar autoritățile sunt forțate să abandoneze paritatea. Dacă oferta excesivă de bani este rezultatul nevoii de a finanța sectorul public, atunci deficitele fiscale mari și creditul către sectorul public pot servi ca indicatori ai crizei. Creșterea rapidă a creditului intern în general în urma falimentului unei bănci comerciale a avut drept consecință scăderea drastică a rezervelor internaționale ale băncii centrale. Prin urmare acest model explică cauzele crizelor financiare luând în considerare condițiile macroeconomice. Aceasta prima generație de modele descrie bine crizele din deceniile 8 și 9 ale secolului trecut, din Argentina, Brazilia și Chile.
Modelele din generația a doua au fost concepute de Obstfeld în 1986 și se numesc crize autoconfirmate (self-fulfiling). Ele completează primul model cu anticipațiile agenților economici privind criza financiară. Existența echilibrelor multiple în domeniul financiar permite trecerea de la un echilibru la celălalt dacă anticipația va induce acest lucru. De exemplu , dacă se așteaptă colapsul ratei de schimb, atunci se mărește rata dobânzii. Costurile adiționale vor putea determina autoritățile să abandoneze peg-ul (cursul), căutând o rată de schimb flexibilă, deci un alt echilibru. Modele din generația a doua explică o serie de crize printre care și cea din cadrul ERM (Exchange Rate Mechanism) de la începutul deceniului trecut. În acel caz, unificarea Germaniei a generat un șoc ridicat al cererii în aceasta țară, ceea ce a condus la rate mai ridicate ale dobânzilor în celelalte țări membre, având ca efect direct creșterea șomajului. Creșterea ratelor dobânzii și păstrarea unei rate de schimb fixe a condus la atacuri speculative, așa că în final autoritățile au abandonat peg-ul.
A treia generație de modele sunt o combinație ale primelor două și ia în considerare anumite elemente microeconomice care caracterizează sectorul bancar. Ea a fost dezvoltată în ultimele două decenii. Faptul, că instituțiile financiare sunt în conexiune cu guvernele a creat pe baza hazardului moral speranța unor garanții guvernamentale în rândul creditorilor. Supraîndatorarea mai ales cea externă a condus la scăderea nivelului prețurilor activelor, iar autoritățile trebuiau să intervină prin măsuri inflaționiste pentru salvarea sectorului bancar. Acest lucru însă are drept consecință criza balanței de plăți. Retragerile masive din bănci diminuază semnificativ lichiditățile acestora, creând criza sectorului bancar și apoi criza valutară.
Criza țărilor din sud-estul Asiei poate fi explicată cu acest model.
Crizele financiare sunt deosebit de complexe și pot conține elemente din fiecare generație de modele de criză financiară.
Consecințele crizelor financiare
Având în vedere complexitatea crizelor financiare vom analiza consecințele marilor crize financiare ale secolului trecut.
În general scăderea PIB per capita în timpul crizelor financiare durează în medie doi ani, de două ori mai puțin decât amplitudinea înregistrată în timpul Marii Depresiuni din 1929. În cursul crizelor financiare din istorie, produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor a fost puternic afectat, înregistrând în medie o scădere de 9,3%.
1929-1933 – Marea Depresiune interbelică – sau „joia neagră” a fost momentul în care începe criza, prin scăderea considerabilă a acțiunilor bursei din New York. Consecințele: producția industrială s-a redus în SUA, pe perioada crizei, cu 46%, în Marea Britanie cu 24%, în Germania cu 41% și în Franța cu 32%. Potrivit datelor oficiale, în 1933, în 32 de state dezvoltate numărul șomerilor a atins 30 de milioane, din care 14 milioane numai în SUA. Alte consecințe:
rata șomajului a crescut de la 3% la 25% (un sfert din americanii apți de muncă fiind șomeri);
prețurile au scăzut cu 33%;
în timpul crizei falimentau, în medie, 2-3 bănci pe zi (în condițiile în care în perioada premergătoare crizei se înființau câte 4-5 bănci pe zi);
o treime dintre bănci fie au dat faliment, fie au fost preluate.
1982 – Criza bursei Souk Al-Manakh din Kuwait (aceste date și următoarele sunt prelucrate după Dumitru Otovescu, 2010). Crahul acestei burse a avut ca efect, cu excepția unei singure bănci comerciale, falimentul sau naționalizarea tuturor celorlalte bănci din Kuwait.
1987- Lunea neagră -19 octombrie – Este ziua cu cele mai mari scăderi bursiere din istorie. The Dow Jones Industrial Average scăzut cu 22,6% într-o singură zi, companiile pierzând 500 de miliarde $ din capitalizare. Efectele crizei au afectat practicile bursiere și aceea mentalitate, că pe bursă se poate câștiga ca și în cazul jocurilor de noroc. Criza de la s-a generalizat pe toate celelalte piețe.
1994 – Criza din Mexic – peso-ul s-a devalorizat față de dolar. Conscințe: reducerea investițiilor, scăderea P.I.B. Datorită falimentelor bancare, are loc falimentul întreprinderilor, care determină creșterea șomajului și scăderea nivelului de trai. Criza din Mexic a fost resimțită pe piețele emergente din Argentina, Brazilia, Hong Kong.
1997 – Criza asiatică – investitorii străini s-au retras din statele Asiei datorită devalorizării principalelor valute regionale. Consecințe: creșterea ratei dobânzii, crize monetare, crize economice, dereglarea tuturor piețelor. Criza asiatică a afectat și alte piețe emergente din America Latină. Datorită conexiunilor cu celelalte piețe criza s-a propagat în întreaga lume determinând o scădere semnificativă pe piețele bursiere și pe piețele financiare. Având și o datorie externă uriașă, Thailanda aproape că a intrat în faliment. Cele mai afectate țări au fost Coreea de Sud, Indonezia și Thailanda
1998 – Criza financiară rusă – Criza financiară din Rusia a fost declanșată inițial de criza asiatică ce a generat scăderea prețurilor materiilor prime (petrol, gaz, metale), de ale căror export Rusia era dependentă în proporție de 80%. Nu s-au plătit datoriile externe, bursa și cursul valutar s-au prăbușit.
Capitolul II. Criza financiară mondială din 2007
2.1 Motivele apariției crizei financiare mondiale din 2007
Limitele modelului american de creștere economică au creat premisele unei crize financiare mondiale. Acest model cu orientările sale randamentale a fost promotorul dereglementăriilor puternice ale piețelor financiare din S.U.A. Inovațiile financiare și dezvoltarea piețelor produselor financiare derivative au crescut probabilitatea de răspândire a riscurilor.
Randamentele ridicate ale operatorilor de pe piețele financiare au diminuat prudențialitatea în speranța obținerii unui profit cât mai mare. Pe piața bancară a avut loc o creștere excesivă și necontrolată a creditelor pentru a facilita creșterea veniturilor băncilor.
Banca Centrală americană (FED) a scăzut rata dobânzii practicate în perioada 2001-2004 între 1% și 2,25%.ceea ce a dus la rate înalte de creștere a volumului creditului și la creșterea cursurilor activelor financiare (assets bubble). Totodată rata dobânzii practicate a crescut în 2006 până la 5,25%, iar expirarea perioadelor pentru care au fost acordate garanțiile au determinat creșterea explozivă a volumului creditelor nerambursate la scadență.
Piața creditelor ipotecare și așa instabilă a fost împovărată de creșterea speculativă a prețului locuințelor.
În perioada iunie 2006 – iunie 2007, creșterea creditelor ipotecare restante a fost de 34 miliarde de dolari – de la 6% la 9%- știind că în sistemul financiar american fondurile sunt de 57 miliarde dolari.
Datorită globalizării și a conexiunilor financiare mondiale criza creditelor din S.U.A a devenit o criză mondială a creditelor (butterfly effect).
În momentul apariției primelor semnale ale crizei guvernele și băncile centrale n-au intreprins acțiuni coordonate pe piețele financiare pentru a opri răspândirea riscurilor și ale efectelor acestora. Astfel, nu a fost luată în considerare necesitatea unei noi reglementări a funcționării instituțiilor financiare mondiale pentru a stopa colapsul piețelor financiare.
La originea crizei s-a numărat și constatarea că nu s-a învățat suficient din episoadele de criză din ultimele două decenii și aceste crize au fost perioade de euforie, de creșteri masive de prețuri la active (de formare a așa-numitelor „bubbles”), de relaxarea unor standarde de prudențialitate și de lăcomie fără măsură. Avertismentele anumitor specialiști priveau, mai cu seamă, un anumit tip de inovație financiară – pe fondul securitizării împrumuturilor (adică transformarea lor în obligațiuni tranzacționabile) – care a creat o enormă incertitudine și a accentuat riscurile sistemice.
2.2 Declanșarea a crizei financiare din 2007
Criza financiară mondială din 2007 a început în luna decembrie a anului respectiv, moment când pierderea încrederii investitorilor americani în ipotecarea securatizată a condus la o criză de lichidități. A avut loc o injectare substanțială de capital în piețele financiare din partea Rezervei Federale americane, a Băncii Angliei și a Băncii Centrale Europene. S-a mărit indicele riscului de creditare, care a avut o creștere și în anul 2008. Bursele de valori s-au prăbușit în întreaga lume sau au stagnat într-o stare instabilă timp mai îndelungat. O serie de bănci, creditori și companii de asigurări au dat faliment.
Criză financiară, monetară și bancară a început în SUA în trimestrul al II-lea al anului 2008, a ajuns în trimestrul al III-lea în Europa de Vest, iar în trimestrul al IV-lea ajungând în Europa Centrală și Europa de Est și în final în Asia. Moduri de manifestare: lipsa lichidităților de pe piața financiară și bancară, scăderea semnificativă a valorilor acțiunilor pe piața bursieră, câteva falimente importante în SUA, urmate de câteva în Europa.
Până la criza eonomică din 1929 piața ipotecară din S.U.A era compusă din bănci universale, bănci de afaceri, case de economii, cooperative de credit, bănci populare etc.
În anul 1938 guvernul american a creat un organism public „Federal National Mortgage Association” pentru monitorizarea volumului creditelor ipotecare în scopul stimulării sectorului construcții. Acest organism a scontat titlurile ipotecare oferite de instituțiile bancare, extinzându-se treptat, devenind principala instituție care securiza creditele ipotecare din SUA. La sfârșitul anilor șaizeci din secolul trecut împrumuturile luate de F.N.M.A pentru refinanțarea operațiunilor de scont de titluri ipotecare au format o parte însemnată a datoriei publice americane. Astfel, pentru gestionarea creditelor ipotecare garantate de stat acordate veteranilor și persoanelor asistate social a fost înființat în 1968 „Government National Mortage Association”. Sub lozinca „o casă pentru fiecare american” băncile private originau creditele și le vindeau apoi pe piața ipotecară secundară creată de F.N.M.A și G.N.M.A. Obligațiunile garantate cu creanțe ipotecare se plasează deci pe piețele de capital, iar la scadență sunt răscumpărate chiar de deținători.
Lărgirea pieței ipotecare cu un grad mare de risc a fost obținută cu „obligațiunile structurale garantate cu creanțe” – CDO. Acest instrument financiar oferea avantaje pentu deținători și anume, partajarea riscurilor aferente unui anumit portofoliu de credite: riscul de nerambursare, riscul de variație a ratei dobânzii și riscul de lipsă de lichiditate.
De obicei, cca. 80% din creanțele cu grad mare de risc (subprime) sunt cedate investitorilor instituționali fiindcă fiecare set de titluri poate fi vândut separat, iar restul sunt cedate fondurilor speculative (hedge funds). Acest lucru a fost semnalat în 2005 de agențiile de rating.
Cu totul că fondurile speculative nu fac tranzacții transparente și au des datorii mari făcând tranzacții cu instrumente financiare derivate respectiv din împrumuturi, totuși au influență mare asupra pieței mondiale de creditare.
Obligațiunile CDO fiind tranzacționate numai pe piețele extrabursiere, operațiunile nefiind supravegheate de autorități competente în ceea ce privește riscurile și neavând creditori de ultima instanță (market markers), și-au pierdut valoarea în urma întreruperii tranzacțiilor de către fondurile speculative. Cauza încetării tranzacțiilor a fost situația nefavorabilă a acestor fonduri atunci când ele ar fi trebuit să achite primele cerute de brokeri. Creditorii nu și-au putut achita obligațiunile fiindcă și băncile și-au întrerupt finanțările. Sectorul construcțiilor de locuințe a suferit astfel un șoc puternic care a afectat și economia. Fondurile speculative concomitent cu scăderea drastică a prețurilor CDO au început să-și vândă acțiunile firmelor din țările cu economie de piață emergentă. Cursurile acțiunilor a scăzut la toate bursele din lume și astfel s-a depreciat mult și moneda națională a acestor țări.
Piețele financiare sunt strâns interconectate, deci recesiunea de pe o anumită piață afectează și economiile altor țări.
Odată cu prescrierile creditelor ipotecare cu grad mare de risc pe piața americană, nu s-au mai făcut rambursări pentru a acoperi aceste împrumuturi, fapt care a determinat o scădere a valorii titlurilor mobiliare garantate cu aceste credite ipotecare subprime.
În plus nimeni nu știa cu exactitate unde se găseau pe piață valorile mobiliare garantate cu active, singurul element cunoscut fiind faptul că investitorii erau răspândiți în întreaga lume. Pe fondul acestor incertitudini, piețele financiare internaționale au devenit extrem de volatile și de prudente. Ca urmare, obținerea creditelor a devenit mai dificilă.
Astfel, criza americană a creditelor ipotecare cu grad mare de risc s-a transformat într-o criză financiară mondială.
Aproape toate marile economii și instițutii financiare au dezvăluit legături cu piața creditelor ipotecare din SUA, legăturile mergând până în Australia sau China, lucru ce confirmă încă o dată caracterul global al piețelor financiare.
2.3 Cauzele fundamentale ale crizei financiare din 2007
Convențional s-a stabilit, că recesiune este atunci când după 2 trimestre succesive avem de a face cu scăderea PIB-ului unei țări sau a unei regiuni. National Bureau of Economic Research (NBER) definește criza ca fiind „o scădere semnificativă a activității economice pentru câteva luni, reflectată în scăderea PIB, scăderea veniturilor individuale, reducerea nivelului ocupării, diminuarea producției industriale și a consumului”. În general criza este caracterizată printr-o instabilitate pronunțată în activitatea economică.
Unii specialiști clasifică aceste crize în crize sociale (inflație în creștere, șomaj, sărăcie), în crize financiare (volatilitate accentuată pe piețele de capital, căderea burselor și revenirea lor spectaculoasă), crize politice (care pot degenera în războaie), crize locale sau internaționale, crize cauzate de dezastre naturale sau crize economice generalizate.
Criza economică are rădăcini financiare, politice sau sociale. În general neîncrederea în sistemul financiar, dereglarea mecanismelor de piață, scăderea puternică a tranzacțiilor bursiere sunt semne sigure ale unei crize financiare ca fiind o formă de manifestare a crizei economice.
Anumite trăsături ale dezvoltării economiei globale au creat premisele crizei financiare din 2007, care s-a extins în întreaga lume, astfel încât turbulențele piețelor financiare mondiale afectează economiile țărilor și în zilele noastre:
Dezechilibre continue de cont curent în S.U.A și în Europa: deficitele de cont curent din Spania și din Marea Britanie au fost finanțate de excedentele înregistrate în China, Japonia și Germania. Investițiile au depășit produsul național, iar diferențele au fost acoperite din împrumuturi. Ratele de dobândă pe termen lung au fost menținute la un nivel scăzut ceea ce genera în continuare dezechilibre.
Globalizarea, adică internaționalizarea galopantă a conexiunilor financiare, respectiv a producției și a investițiiilor: fără să fie supravegheate sau reglate instituțional atât la nivel global, cât și la nivel european. Această deficiență a condus la adâncirea deficitelor de cont curent în țările lumii.
Reducerera implicării statului în economie: instituțiile statului inclusiv instituțiile financiare au fost comercializate sau privatizate, iar de reglementările funcționării acestora nu s-au mai ținut cont. Multe dintre aceste instituții au ajuns la pragul falimentului, solicitând ajutor pe urmă din partea statului.
Datorită dezvoltării tehnologizării și a informatizării apar modificări majore în veniturile țărilor capitaliste avansate. Diferențierea din ce în ce mai accentuată între veniturile celor bogați și ale restului societății permite specularea pe piețele financiare de către cei care dețin majoritatea resurselor. Totodată cei cu venituri mai modeste sunt nevoiți să recurgă la împrumuturi.
Încă și în prezent se studiază conexiunea cauzelor mai sus amintite cu așa numita „financializarea” economiei, care a mărit excesiv dependența unor economii de industria financiară. Creșterea economică din deceniul trecut a fost ajutată de credit în exces și importuri ieftine din Asia; ea a fost, în largă măsură, o iluzie.
Acest termen include tendințele creșterii sectorului financiar, a volumului tranzacțiilor și a produselor financiare (relativ la PIB), a transformării guvernanței corporatiste în interesul acționarilor. Utilizarea crescută a opțiunilor pe acțiuni și modificările structurale ale produselor financiare aparțin deasemenea domeniului financializării.
Din cauza concurenței și a dezvoltării tehnologiei dintre instituțiile financiare nereglementate are loc proliferarea produselor financiare complexe, care are drept consecință răspândirea riscurilor. Securitizarea, adică transmiterea, comercializarea unor contracte ipotecare a multiplicat vânzarea riscurilor. Astfel criza americană a creditelor ipotecare de mare risc a fost de fapt cauza declanșatoare a crizei mondiale din 2007.
Creșterea finanțării prin împrumuturi, adică creșterea datoriilor ipotecare în dauna capitalului imobiliar a condus la dezechilibrarea balanței capital–finanțare prin îndatorare. Acest fenomen a avut o influență negativă și asupra PIB-ului (produs intern brut).
2.4 Cauzele generale ale crizei mondiale din 2007
Undele de șoc care au transmis criza financiară în întreaga lume au izvorât din următoarele surse de natură financiară:
Creșterea nejustificată a mărfurilor din sectorul energetic- prețul petrolului a crescut din ianuarie 2007 până în vara anului 2008 cu 100%, ceea ce a mărit costul firmelor, a diminuat veniturile salariaților respetiv împreună cu creșterea prețurilor altor mărfuri din afara sectorului energetic a produs o inflație anuală de aproximativ 4%.
Aprecierea puternică a monedei euro față de dolarul american și yen-ul japonez a compensat creșterea prețului mărfurilor, dar a redus ratele de profit ale firmelor care se ocupau cu bunuri comercializabile („tradable goods”) și au scăzut și exporturile. Între începutul și vara anului 2006, euro s-a apreciat față de dolarul american cu 33%.
Scăderea dramatică a lichidităților de pe piețele financiare a generat un șoc de lichidități pe piețele interbancare.Datorită modernității produselor financiare evaluarea lor prin alocarea unui rating s-a făcut prin luarea în considerare a riscurilor lor de credit și nu de cea de lichiditate. Astfel investitorii erau ghidați de aceste ratinguri cu totul că nu era cunoscut comportamentul acestor produse financiare în caz de criză. Produsele garantate cu ipoteci au suferit deprecieri considerabile. Titlurile s-au vândut mult sub prețul lor și băncile au redus și ele finanțările interbancare.
Băncile centrale (Federal Reserve/FED în SUA și Banca Centrală Europeană în Europa) au fost nevoite să pompeze sute de miliarde dolari/ euro pentru a lichefia piața și a salva viața băncilor afectate de șocul de lichiditate.
Astfel, în Europa, cei mai afectați au fost Northern Rock (Marea Britanie – banca fiind naționalizată în februarie pentru a evita falimentul), UBS (Elveția), Saschen Bank sau IKB Germania ( salvate de la faliment prin injecții masive de lichidități). Dar și instituții ca BNR, Paribas, Deutsche Bank sau Commerz Bank au fost nevoite să-și dezvăluie implicarea în finanțarea acestui sector, cumulând și ele consecințe financiare ale crizei. În SUA, companiile cu pierderi mari au avut multă publicitate, mergând de la Bear Stearns, Morgan Stanley, Lehman Brothers și Goldman Sachs până la Citigroup (creditatea cu o expunere pe acest sector -55 miliarde de USD).
Pe lângă problemele individuale ale diverselor bănci, efectele crizei au fost semnificative și la nivelul cotațiilor bursiere. Scăderile au fost generalizate la nivel mondial prin bursele din Tokyo, Londra, Sydney, Paris sau bineînțeles New York, ca urmare a părăsirii investițiilor considerate riscante, cauzată de panica investitorilor globali.
Criza creditelor ipotecare subprime (cu grad mare de risc) s-a transformat într-o criză mondială a lichidităților.
2.5 Desfășurarea evenimentelor
În urma evenimentelor desfășurate în economia mondială aceasta a intrat într-o severă recesiune ca urmare a celui mai periculos șoc care a lovit piețele financiare după anul 1930. În ordinea cronologică au loc următoarele evenimente:
2006 – apar primele semnale ale turbulențelor de pe piața caselor – scăderea volumului vânzărilor, încetinirea numărului noilor construcții, acumularea de credite ipotecare nerambursate.
aprilie 2007 – New Century Financial, companie americană specializată în acordarea de credite subprime, intră în faliment și concediază jumătate din angajați
iulie 2007 – banca de investiții Bear Stearns anunță investitorii că vor primi mai puțini bani decât au investit în două fonduri de hedging administrate de bancă.
august 2007 – BNP Paris Bas anunță înghețarea retragerilor de lichidități din două fonduri de investiții ale băncii, acuzând căderea pieței subprimelor din S.U.A, iar Banca Centrală Americană (FED) își reduce dobânda la care acorda împrumuturi băncilor comerciale cu 0,5% până la nivelul de 5,75%.
septembrie 2007 – deponenții care au aflat din presă că Northern Rock, un creditor ipotecar britanic, și-a asigurat un împrumut de urgență din partea Băncii Angliei au retras, în numai o zi, 1 mld. lire sterline din conturile băncii; în final banca a fost naționalizată.
octombrie 2007 – banca elvețiană USB anunță pierderi în valoare de 3,4 mld. USD, cauzate de expunerea masivă pe piața subprime; băncile centrale injectează miliarde de euro în sistemul bancar, însă rata dobânzii interbancare și primele de risc cresc foarte mult, iar monedele naționale suferă o puternică depreciere.
ianuarie 2008 – piețele de capital din întreaga lume suferă cea mai gravă scădere după evenimentele din 11 septembrie 2001 (atentate teroriste împotriva World Trade Center din New York). Din nou FED reduce rata dobânzii de referință cu 0,75%, până la 3,5%.
martie 2008 – Bear Stearns, a cincea mare bancă de investiții de pe Wall Street, falimentează; lichidități în valoare de 18 milioane USD s-au evaporat în două zile.
aprilie 2008 – Royal Bank of Scotland anunță un plan de strângere de lichidități de la acționari în valoare de 12 mld. lire sterline și banca elvețiană UBS lansează un plan de strângere de lichidități în valoare de 15,5 mld. USD, în încercarea de a acoperi o parte a pierderilor de 37 mld. USD;
iulie 2008 – sunt naționalizate organismele semipublice de credit ipotecar Fannie Mae și Freddie Mac – având o pondere de 50% pe piața americană a creditelor ipotecare de 5200 mld. USD
septembrie 2008 – Banca Lehman Brothers anunță pierderi de 3,9 mld. USD și evită falimentul prin restructurare sub protecția statului.
Banca britanică Loyds preia o parte însemnată – 27,54% – din banca HBOS (cea mai mare creditor ipotecar britanic), alte bănci participante la operație sunt TBS cu 14,47% și Royal Bank of Scotland cu 8,37%.
Miliardarul american Warren Buffett investește 5 mld. USD în Glodman Sachs, pentru o cotă de participare de 9% din capitalul băncii.
Grupul bancar și de asigurări Fortis (olandez) este parțial naționalizat, prin plata unei sume de 11,2 miliarde euro de către guvernele belgian, german și luxemburghez contra unei cote de participare de 49% în capitalul subsidiarelor din țările respective.
În Marea Britanie, banca de credit imobiliar Bradford & Bingley este naționalizată parțial, iar restul este cumpărat de Spanish Bank Santander.
Camera Reprezentanților SUA respinge planul Paulson de salvare financiară a băncilor, în valoare de 700 mld. USD.
Are loc falimentul celei mai mari case de economii americane – Washington Mutual.
UE aprobă ca statul francez și cel belgian să investească 6,4 mld. USD pentru a salva grupul Dextia.
octombrie 2008 – Camera Reprezentanților aprobă versiunea revizuită a „Planului Paulson”, care instituie facilități fiscale de 150 mld. USD și alte ajutoare de 700 mld. USD pentru stabilizarea sistemului financiar și creșterea garanțiilor statului pentru depozitele bancare.
Guvernul islandez preia controlul asupra Landsbanki, cea de-a doua mare instituție financiară a țării.
Guvernul Olandei anunță naționalizarea parțială a băncii Fortis pentru suma de 16,8 mld. USD.
FED, BCE, Banca Angliei și băncile centrale din Canada, Elveția și Suedia reduc dobânda de referință cu 0,5% în cadrul unei acțiuni concertate.
FMI, miniștrii de finanțe ai țărilor din Grupul G7 și alți oficiali din 15 țări membre UE hotărăsc adoptarea unui plan de salvare a sistemului financiar; Germania, Marea Britanie, Spania, Franța și Italia adoptă planuri detaliate de capitalizare a băncilor.
Țările din Asia de Sud adoptă un plan de mai multe miliarde USD pentru susținerea sistemului bancar.
În Elveția, UBS – cea mai mare bancă – primește de la guvern o infuzie de capital de 3,8 mld. euro, de asemenea, banca centrală creează un fond special pentru UBS ; iar Credit Suisse Groupe, o altă mare bancă elvețiană, colectează 10 mld. CHF (6,5 mld. euro) de la investitorii privați.
În 1 decembrie 2008, este declarată în mod oficial de către Biroul Național de Cercetare Economică recesiunea economiei americane; iar pe 23 ianuarie 2009, Marea Britanie intră oficial în recesiune, statisticile indicând o scădere a PIB-ului cu 1,5% în ultimul trimestru din 2008.
Datorită creșterii semnificative a datoriei publice și a deficitului bugetar mare, statele sunt nevoite să susțină sistemul lor financiar cu fonduri mari.
2.6 Efectele crizei financiare mondiale
Atât economiile emergente cât și cele în curs de dezvoltare sunt grav afectate de criză. În luna august 2007, turbulențele de pe piețele financiare s-au intensificat semnificativ, iar aversiunea față de riscuri a sporit, ca urmare a crizei creditelor imobiliare subprime din Statele Unite.
Propagarea turbulențelor financiare în economiile dezvoltate este redată de schema de mai jos:
În luna octombrie 2008, după falimentul Lehman Brothers, turbulențele financiare s-au transformat într-o criză financiară mondială. Incertitudinile sporite cu privire la soliditatea financiară a marilor bănci din întreaga lume au condus la colapsul activității pe numeroase piețe financiare. Cvasi-prăbușirea pieței monetare a determinat majorarea ratelor dobânzilor pe termen scurt până la niveluri anormal de ridicate, atât în interiorul, cât și în afara zonei euro. În această perioadă caracterizată de un grad ridicat de incertitudine, băncile au constituit rezerve semnificative de lichiditate, eliminând, în același timp, riscurile din bilanțurile lor și înăsprind condițiile de creditare. Criza a început, de asemenea, să se propage către economia reală, pe fondul unei deteriorări rapide și sincronizate a condițiilor economice în majoritatea economiilor importante și al unui declin pronunțat înregistrat de schimburile comerciale mondiale.
2.6.1 Efectele crizei financiare mondiale asupra piețelor de capital
Criza piețelor de capital a început în primele luni ale anului 2007 pe piața de capital pentru împrumuturi ipotecare, împrumuturi legate în mod direct de piața produselor financiare structurate. A continuat apoi în vara lui 2007 pe piața de împrumuturi corporative de tip buyout, legată și de piața produselor financiare structurate.
Pe măsură ce numărul de investitori tradiționali pe această piață s-a micșorat valoarea produselor deja existente pe piață a început să scadă. Pe piața de capital băncile au atât rol de investitor cât și rol de intermediar, deci scăderea prețurilor a indus pierderi masive în timp scurt, încă de la începutul anului 2007. Acest lucru a cauzat scăderea valorii băncii și a necesitat recapitalizarea acesteia cu capital privat. După dispariția investitorilor a scăzut brusc încrederea în bănci. Ele constituind centrul de bază al piețelor de capital lipsa de încredere a generat tulbulențe serioase în sistemul financiar mondial.
Falimentul Lehman Brothers a marcat un moment important nu datorită pierderilor provocate de falimentul respectiv, ci datorită dispariției subite a încrederii în băncile aflate în centrul sistemului financiar.
Pierderile estimate de bănci sunt reprezentate în figura de mai jos:
Sursa: Fondul Monetar International – Global Financial Stability Raport, oct. 2010
Devalorizările contabile realizate erau pe la mijlocul anului 2010, după cum se vede în figura nr.2.2, de aproximativ 700 de miliarde de dolari în SUA, 350 de miliarde în Marea Britanie, 400 de miliarde în zona euro, cu sume mai mici în alte țări europene și în Asia. Dar, fiind implicate activele cu întârzieri la plată , rata de pierdere este, după cum se observă (scala din dreapta), de 6,5% în SUA, 5% în Marea Britanie, 2,5% în zona euro, 4% în alte țări europene (precum Elveția, Danemarca și alte țări nordice), însă doar de 1,5% în Asia.
Investitorii și-au păstrat economiile refuzând orice împrumut. Au dispărut creditele pentru cumpărarea unei case, a unei mașini, a produselor casnice de folosință îndelungată. Odată cu acestea au dispărut creditele educaționale, creditele către agenții și subdiviziuni guvernamentale de orice fel, precum și împrumuturile de o zi între bănci. Colapsul sistemului financiar a afectat economia reală. Efectele acutizării crizei financiare au fost aproape instantaneu simțite în toate ramurile economiei globale, ducând la scăderea produsului global brut pentru prima dată de la terminarea războiului.
2.6.2 Efectele crizei financiare din 2007 la nivel global
Consumatorii din Statele Unite au simțit efectele recesiunii la sfârșitul anului 2008. Datorită conexiunilor economice la nivel mondial comerțul internațional a fost grav afectat de această recesiune.
Scăderea producției și creșterea ratei șomajului din S.U.A și în celelalte țări au fost cauzate de diminuarea importurilor și exporturilor americane. Cheltuielile care se fac în economia Statelor Unite includ cheltuielile pe bunuri de uz casnic respectiv cheltuielile companiilor guvernamentale și străine (sub formă de exporturi). Cheltuielile pe importuri se scad din totalul celorlaltor cheltuieli pentru a determina volumul de bunuri și servicii care sunt produse în economie, adică în caz de criză un PIB (Produs Intern Brut) scăzut va caracteriza nivelul total al activității economice. Datorită faptului că această criză financiară a pătruns în mai multe sectoare ale economiei, recesiunea a început la sfârșitul anului 2007, înregistrându-se o scădere dramatică a cheltuielilor consumatorilor. Această schimbare de situație a dus la scăderea producției și implicit la concedierea angajaților. Faptul că americanii nu au mai cheltuit aceleași sume ca până atunci a dus la scăderea importurilor. Această reducere, odată cu slăbirea economiei și a sistemului financiar al Statelor Unite, a afectat restul lumii. Din cauză că exporturile sunt o componentă a PIB-ului – în multe țări precum China și Japonia, sunt o componentă foarte importantă – scăderea vânzării de bunuri în Statele Unite a contribuit în mod semnificativ la scăderea PIB-ului în toate țările, întrucât companiile au scăzut producția din cauza scăderii acestor vânzări.
Graficul de mai jos arată creșterea PIB-ului pentru economiile dezvoltate (Statele Unite și țările dezvoltate din Europa) și pentru țările mari aflate în curs de dezvoltare (China, India, Africa și Orientul Mijlociu), în funcție de restul lumii.
Sursa: http://www.studentcenter.ro/ – IMF staff estimeted
După 2007 se observă o scădere bruscă a produsului intern brut în toate țările lumii. Prin urmare scăderea PIB-ului din Statele Unite prin „efect avalanșă” a contribuit la scăderea economiilor tuturor țărilor la nivel mondial. Produsul intern brut a scăzut în 2009 față de anii precedenți, criza fiind mai profundă în țările dezvoltate decât în economiile emergente.
Sursa: Fondul Monetar International – Word Economic Outlook, oct. 2010
Populația a fost obligată să plătească impozite mari, ca să acopere datoriile făcute de guvernele respective cu intenția de a recupera daunele recesiunii economice globale. Intervențiile financiare considerabile ale statelor a asigurat supraviețuirea nu numai a întreprinderilor viabile, dar și a altor entități parazitare sau ineficiente care, de fapt, ar fi trebuit eliminate sau lăsate să dea faliment.
2.7 Măsuri de urgență pentru stabilizarea sistemului financiar
Pentru stoparea efectelor crizei financiare mondiale statele lumii au adoptat o serie de măsuri de urgență. Scopul acestor măsuri a fost îmbunătățirea lichiditățiilor instituțiilor financiare. Trebuia rezolvată problema activelor nesigure cu risc mare și a insuficienței capitalului.Pachetul pentru relansarea creditării interbancare și a recapitalizării bancare recomandat tuturor țărilor este redat în tabelul de mai jos:
Sursa: Baldwin și Eichengreen (2008), pg. 10
Statele Unite ale Americii a fost prima care a injectat capital în acele bănci care s-au confruntat cu lipsa de lichidități și care a cumpărat active nesigure de pe piața ipotecară. Totodată a fost adoptat ASEU (Actul pentru Stabilizare Economică de Urgență al Statelor Unite). Stabilizarea pieței financiare a fost așteptată de măsurile cuprinse în acest act aprobat pe 3 octombrie 2008:
alocarea a 700 mld.$ în două tranșe, utilizarea de fonduri pentru cumpărarea activelor problematice (mortgage-based securities) sau garantarea acestor active.
pentru a beneficia de plan, firmele participante trebuia să depună garanții și să accepte limitări ale salariilor top-managerilor, cu nivele stabilite de Secretariatul Trezoreriei.
încurajarea dată de SEC (Securities and Exchange Commission) pentru a relaxa regulile de contabilizare la valoarea de piață.
plafoanele de garantare a depozitelor se ridicau de la 100.000$ la 250.000$. Experiența crizelor anterioare arată că această măsură a ajutat băncile să atragă fluxuri de capital, a facilitat cumpărarea activelor „problemă” și a încurajat creditarea.
FED urma să bonifice băncilor o dobândă pentru rezervele deținute de la 1 octombrie, sporind astfel veniturile acestora.
În plus 250 mld. $ au fost alocați pentru injecții de capital, astfel a fost salvat și Citigroup. În 2009 autoritățile americane au ajutat Banca Americii în recuperarea pierderilor datorită achiziției Merril Lynch, companie de servicii financiare globale.
Banca Centrală Europeană a anunțat deasemenea măsurile pentru atenuarea crizei financiare:
reglementarea prudențială (norme pe care instituțiile financiare trebuie să le respecte pentru a asigura gestionarea eficientă a riscurilor și siguranța fondurilor deponenților) și difuzarea informațiilor în vederea promovării disciplinei pieței;
supravegherea prudențială (asigurarea respectării acestor norme de către instituțiile financiare);
activități de monitorizare și evaluare, care identifică vulnerabilitățile și riscurile din cadrul sistemului financiar pe ansamblu.
Măsurile de urgență adoptate, precum accesul la împrumuturile BCE, mențin solvabilitatea multor bănci din Grecia, Portugalia, Italia și Spania, și contribuie la finanțarea altora, în timp ce dobânzile scăzute și achizițiile de obligațiuni guvernamentale țin sub control costurile creditelor. Astfel politica monetară a fost ajutată de ratele mai mici ale dobânzii și de termenii de creditare mai flexibili.
La dobânzi foarte joase s-a ajuns în 2009 și în Japonia – 0,3%, Hong Kong – 0,3%, Israel – 1%, Suedia – 1%, Cehia – 1,75%.
2.8. Măsuri pe termen mediu și lung pentru contracararea crizei financiare
Pe termen mediu și lung SUA trebuia să introducă o politică fiscală care să stopeze creșterea alarmantă a datoriei ca procent din PIB-ul național, ceea ce înseamnă reducerea angajamentelor guvernamentale, interne și externe, și creșterea impozitelor pentru întreaga populație. Prin reformarea codului fiscal învechit și investiții strategice în educație, cercetare, inovare antreprenorială și infrastructură se ajunge la creșterea economică.
Stimularea macroeconomiei prin deblocarea de către bănci a accesului la credite este o necesitate pentru toate țările aflate în criză. Eficiența politicii monetare asigură deasemenea stabilitate pe termen mediu. Încurajarea cererii și finanțările pe teritoriul național au fost un suport solid pentru ieșirea din criza financiară. Crearea instituțiilor și instrumentelor financiare noi a fost recomandată statelor UE cu condiția ca aceste instituții să gestioneze corect problemele financiare.
Cooperarea internațională pentru implementarea unui set coerent de politici financiare s-a aflat deasemenea printre răspunsurile la criză ale instituțiilor și organizațiilor financiare din întreaga lume.
Au fost create noi structuri destinate monitorizării situației financiare pe continent și au fost adoptate decizii în vederea creșterii prudenței băncilor în acordarea de credite, în paralel cu garantarea, până la un anumit plafon a depozitelor persoanelor fizice. În același timp, abordarea SUA a vizat preluarea rapidă a activelor toxice, în paralel cu susținerea menținerii unui nivel adecvat de creditare și utilizarea unor generoase măsuri de stimulare a relansării economiei.
Conform Blundell-Wignall trebuie schimbate modelele de afaceri ale băncilor la nivel mondial în primul rând ale acelora care domină piețele instumentelor financiare derivate extrabursiere cu risc mare de contrapartidă prin practicile de constituire ale garanțiilor. Reformele trebuie să vizeze modul de funcționare a băncilor interconectate la nivel mondial.
Recapitalizarea băncilor și lichidarea activelor cu risc mare prin intervenția deținătorilor de capitaluri, adică a investitorilor este o măsură cu caracter permanent.
Strategia de ieșire din criză propusă pe termen lung:
Reformarea sistemelor de stimulare care au condus la criză
Influențarea costurilor de capital riscante prin reglementări potrivite
Gestionarea tehnică a datoriilor, ieșirea băncilor și a sistemului de asigurări din proprietatea statului prin vânzările activelor
Aceste măsuri de reformă ale sistemului financiar au avut ca scop nu numai evitarea declanșării de noi crize în viitor ci și îmbunătățirea capacității noii structuri a sistemului financiar de a sprijini o creștere economică pe măsură.
Capitolul III. Studiu de caz: Impactul crizei financiare mondiale asupra UE și soluțiile adoptate de autorități
3.1 Mecanismul de transmitere a crizei financiare mondiale în statele Uniunii Europene
Criză financiară lovește economia mondială la sfărșitul anului 2007, ceea ce determină o mai strânsă cooperare economică între țările UE. Tratatul de la Lisabona este ratificat de toate statele membre ale UE, înainte de a intra în vigoare, la 1 decembrie 2009. Acest lucru asigură Uniunii Europene instituții moderne și metode de lucru mai eficiente.
Primul semn de transmitere a crizei financiare din Statele Unite în Uniunea Europeană a apărut în Marea Britanie, în august 2007 când Northern Rock, cel mai mare furnizor de credite ipotecare din această țară a început să se prăbușească. În anul umător, în ianuarie banca franceză Societe General a descoperit o pierdere de 4,82 miliarde de euro în urma tranzacțiilor riscante făcute de un singur angajat al lor. Acest caz a afectat foarte grav piața bancară în acodarea împrumuturilor. Astfel dezechilibrele sistemului financiar generate de prăbușirea pieței de credite ipotecare americane se transmit și în statele Uniunii Europene conform următoarei scheme:
Sursa: adaptare după Watt Andrew, 2008, pg. 10
Mecanismele principale prin care s-au transmis problemele financiare și în Europa sunt următoarele:
Stagnarea investițiilor în afaceri din Statele Unite prin restrângerea pieței financiare de peste ocean a afectat exportatorii din Uniunea Europeană
Sistemul financiar european a cumpărat active cu risc mare de la băncile americane, iar reducerea drastică a prețurilor acestora a generat falimentarea sistemului bancar european.
Reducerea masivă a dobânzilor de către FED a condus la deprecierea consistentă a dolarului față de euro, ceea ce a defavorizat putenic producătorii europeni.
Reacția în lanț a crizei financiare a ajuns și la economiile emergente, prin urmare cererea lor pentru importuri a scăzut considerabil.
Interconexiunea sectorului corporate și a gospodăriilor a condus la adâncirea crizei într-un mod caracteristic oricărei recesiuni. Scăderea investițiilor, limitarea sau încetarea activității firmelor, reducerea producției a condus la pierderea locurilor de muncă și la incertitudinea bugetelor gospodăriilor individuale. Aceste probleme întregite și cu restricțiile la creditare au redus în mod drastic consumul general, înrăutățind și mai mult situația financiară a companiilor.
Scăderea severă a cererii, problemele din sectorul bancar și financiar deja existente în Europa au constitut un teren favorabil transmiterii crizei financiare americane.
3.2 Cauzele crizei financiare din 2007 în Uniunea Europeană
În raportul Parlamentului European din 2010, au fost precizate cauzele crizei financiare din țările UE și s-a stabilit faptul, că criza avea cauze multiple, iar efectele imediate și pe termen lung sunt consderabile. Atât impactul crizei cât și efectele de contagiune au fost subestimate. Criza care a început în SUA prin bula creditelor ipotecare subprime are rădăcini mai vechi. Dezechilibrele globale, cadrul de reglementare (reglementare și supraveghere) și politica monetară, împreună cu factori specifici ai sistemului financiar, cum ar fi complexitatea și opacitatea produselor financiare, sisteme de remunerare pe termen scurt și modele de afaceri necorespunzătoare sunt cei trei factori principali care au contribuit la actuala criză financiară. La agravarea crizei au contribuit și conflictele de interese ale anumitor grupări precum și cele de interese personale.
Politica monetară americană expansionistă a favorizat un exces de lichidități în căutarea unui randament ridicat și dezvoltarea unei cereri interne bazate pe creditul de consum. Acest lucru a favorizat îndatorarea gospodăriilor și a generat cheltuieli publice ridicate, finanțate prin accesul la capital cu costuri mici.
Speculațiile anumitor investitori au avut drept rezultat operațiuni financiare de risc mare neluând în considerare faptul, că orice economie de piață funcționează cel mai bine dacă este însoțită de o reglementare convenită în mod democratic, transparentă și care încurajează sistemele economice și financiare solide respectiv este un suport pentru economia reală.
Multiplicarea produselor complexe (SPV, CDO, CDS etc.) și mecanismul de securitizare, care au decurs din sistemul bancar nereglementat au condus la creșterea și nu la diminuarea riscurilor sistemice.
În sectorul economic și financiar cei răspunzători de guvernanță înaintea declanșării crizei la nivel internațional, în SUA sau în Uniunea Europeană nu au avut priceperea și autoritatea necesară pentru a separa supravegherea prudențială micro de cea macro, s-au bazat în mod excesiv pe supravegherea microprudențială dinspre bază înspre vârf a instituțiilor financiare și pe monitorizarea la nivel de țară a indicatorilor macroeconomici, neglijând astfel aspectul la nivel de sistem privind evoluțiile financiare și macroeconomice care ar necesita monitorizarea interacțiunii dintre instituțiile financiare la nivel de țară și la nivel internațional.
La cauzele fundamentale ale crizei s-au adăugat și schimbările climatice care nu au fost luate în considerare din punctul de vedere al producției și distribuției, deasemenea nu s-a ținut cont de diminuarea considerabilă a resurselor naturale.
Concomitent cu dezvoltarea globalizării n-au fost înființate structuri de guvernanță mondială, care să armonizeze integrarea și interconectarea tuturor piețelor financiare la nivel internațional.Astfel pentru a coordona activitatea economiilor dezvoltate și ale celor emergente din întreaga lume în forumul G20 s-au intensificat acțiunile Uniunii Europene în această privință.
Deși Uniunea Europeană a recunoscut libera circulație a capitalurilor prevăzută în tratatele UE din iulie 1990, această măsură nu a fost însoțită și de armonizarea fiscalității economiilor, de o reglementare și supraveghere transfrontalieră.
Deoarece n-au fost riguros respectate principiile Sistemului de preferințe generalizate-SPG în privința tarifelor preferențiale au apărut dezechilibre semnificative între economiile zonei euro.
Lipsa reglementării și supravegherii riguroase în sectorul bancar îngreunează gestionarea crizei în acest domeniu respectiv absența unei piețe financiare integrate denotă imposibilitatea rezolvării unui faliment transfrontalier.
3.3 Efectele crizei financiare în UE
Evoluția produsului intern brut dintr-un trimestru față de trimestrul anterior, la nivel comunitar (UE27), respectiv în zona euro (UE16) permite să se identifice momentul în care are loc intrarea în starea de recesiune, respectiv de revenire economică și financiară.
Nota: Tn reprezintă trimestrul n (n = 1, 2, 3, 4)
Sursa: EUROSTAT – news release euroindicators 148/2010 și 48/2010
Starea de recesiune apare după scăderile succesive din trimestrele T2 și T3 din 2008. Cea mai mare descreștere înregistrată a avut loc în trimestrul 1 din 2009, cu 2.4% mai puțin decât în trimestrul 4 din 2008. Conform graficului ieșirea din recesiune la nivel comunitar se înregistrează în trimestrul 3 din 2009, cu o creștere de 0.3% față de cel precedent, dar impactul crizei asupra diferitelor ramuri ale economiei persistă și în continuare. La nivelul zonei euro (UE16) se constată din graficul prezentat că evoluțiile în perioada de analiză sunt aproximativ similare cu cele înregistrate la nivel comunitar (UE 27).
Deficitul public a crescut de la 2,3% din PIB în 2008 la 7,5% în 2010 în Uniunea Europeană și de la 2% la 6,3% în cadrul zonei euro, rata datoriei publice crescând de la 61,6% din PIB în 2008 la 79,6% în 2010 în Uniunea Europeană și de la 69,4% la 84,7% în zona euro.
Țările din zona euro plătesc prețul lipsei unei politici monetare proprii. Dacă inițial moneda euro a adus avantajul obținerii de credite la dobânzi mai mici și a incurajat îndatorarea publică, acum aceasta e un impediment semnificativ pentru statele mai mici, fie și datorită simplului fapt că nu se poate apela la devalorizarea prin inflație a datoriei publice. În cazul statelor cu datorii publice reduse, creșterea investițiilor publice, chiar cu prețul unui deficit bugetar ușor mai ridicat, poate fi soluția creșterii economice.
Bugetul public reprezintă documentul-program prin care statul prevede anual mărimea și structura veniturilor și cheltuielilor din cadrul economiei publice.
Situația finanțelor publice nu era consolidată nici înainte de criză: datoria publică a statelor membre a crescut încetul cu încetul sub influența diferitelor perioade de încetinire a ritmului economiei. Costul planurilor de redresare, reducerea veniturilor fiscale și cheltuielile mari cu protecția socială au condus la o agravare a datoriei publice și a proporției pe care aceasta o ocupă în PIB în toate statele membre, deși în măsuri diferite. Criza a avut consecințe asupra ocupării forței de muncă în ansamblul Uniunii, deși reducerea ocupării forței de muncă s-a limitat la 1,9% în medie în UE-27, iar efectele negative asupra ocupării forței de muncă s-au extins având loc și o creștere permanentă a ratei șomajului. Această cifră a fost diferită de la o țară la alta în cadrul Uniunii, de obicei varia între 10% și 20%.
Sursa: EUROSTAT – http://epp.eurostat.ec.europa.eu
Din grafic se poate observa o creștere a ratei șomajului începând chiar cu anul 2007 și crescând brusc în 2008 atingându-și apogeul în 2010.
Nivelurile ridicate ale șomajului implică nu doar costuri sociale, ci și costuri economice mari, de vreme ce un șomer contribuie puțin la cererea internă, plătește mai puține impozite și contribuții sociale. Acest lucru implică în mod automat creșterea impozitelor celor cu un loc de muncă, majorarea datoriilor, deci contribuie la adâncirea crizei.
Criza a antrenat multiple consecințe sociale, în special deteriorarea condițiilor de lucru, accesul tot mai greu la servicii și produse de bază, creșterea numărului de persoane fără adăpost, îndatorarea excesivă și excluziunea financiară.
Producția industrială din țările europene dezvoltate, precum Germania, Franța, Anglia, Italia și Spania, a scăzut în 2008-2009 cu 20-25%. Șomajul, lipsa de încredere a consumatorilor și senzația de nesiguranță a cetățenilor au crescut în majoritatea statelor din UE. Guvernul german a alocat 100 de miliarde de euro pentru garantarea împrumuturilor acordate de bănci. Deoarece efectul a fost insuficient, guvernanții au dispus ca alte 60 de miliarde de euro sa fie alocate pentru stimularea economiei.
PIB al Marii Britanii a scăzut alarmant în ultimele 6 luni. Încercând să supraviețuiască, firmele engleze au apelat la stat. În ianuarie 2009, guvernul de la Londra a alocat 20 de miliarde de lire ca garanție pentru împrumuturi făcute de bănci întreprinderilor mici și mijlocii. Ceea ce este mult prea puțin pentru acoperirea datoriilor interne ale firmelor britanice, în valoare de peste 500 de miliarde de lire.
Efectele crizei globale s-au resimțit puternic pe piața de capital, precum și pe piața muncii în toate țările Uniunii Europene.
Criza financiară a dat naștere la falimente, restructurări de companii și instituții financiare, preluări și fuziuni, susținere financiară directă cu fonduri importante având astfel un efect direct asupra instituțiilor financiare. Pe piața de capital volumul tranzacțiilor bursiere a scăzut, însă impactul cel mai puternic l-a avut criza asupra volatilității (riscului) și asupra randamentelor bursiere asociate mai ales instrumentelor cu venit variabil. Astfel în condițiile unei piețe care nu mai oferă siguranță și randamente cât de cât stabile și în ușoară creștere, investitorii se indepărtează tot mai mult de piața de capital și își modifică radical opțiunile investiționale. Acest lucru are impact direct asupra costului capitalului și dobânzilor financiare.
Criza a avut efect și asupra reglementărilor privind piața de capital. Intensificarea controlului asupra unor zone rămase în afara jurisdicției băncilor centrale sau comisiilor de supraveghere a piețelor de capital, modificarea criteriilor de acordare a finanțărilor și a metodologiilor de risc și de rating folosite în decizia de finanțare sunt de fapt măsuri născute din necesitatea de a stopa criza.
Efectele crizei financiare și economice au fost simțite în toate sectoarele economiei, manifestându-se ca o reacție în lanț conform diagramei:
La nivelul Uniunii Europene, statele au fost expuse în mod diferit la criză, în funcție de nivelul unor elemente economice existente în trimestrul IV al anului 2008, respectiv deficitul contului curent, prezent în sistemul financiar-bancar internațional (gradul de expunere financiară), instabilitatea pieții imobiliare (nivelul prețurilor practicate, numărul ansamblurilor imobiliare aflate în construcție), ponderea exporturilor în produsul intern brut și ponderea exporturilor către statele comunitare în total exporturi.
3.4 Impactul crizei financiare asupra piețelor de capital din Uniunea Europeană
Piața de capital este un barometru pentru sistemul financiar. Pierderea încrederii investitorilor în activele financiare bazate pe portofolii de ipoteci securitizate emise pe piața din SUA a „contagiat” și piața de capital din UE. Piețele de capital și sectorul bancar sunt interconectate prin două canale importante: securitizarea și condițiile de deținere a capitalului bancar sensibil la riscuri. Cu securitizarea banca certifică calitatea creditului unui debitor prin intermediul analizei de credit, iar piața de capital finanțează debitorul, astfel încât fiecare sector al sistemului financiar funcționează în strânsă legătură cu cealaltă. Colapsul băncilor de investiții, lipsa de lichiditate a fost strâns legată de evoluția piețelor de capital.
Piața imobiliară suprasolicitată, piața creditelor și piața de capital afectate de comportamentul agresiv al marilor grupuri financiare, respectiv factorii externi nefavorabili au agravat criza financiară.
Băncile de investiții care s-au confruntat cu probleme de lichiditate au fost fie naționalizate (Northern Rock- bancă britanică.) sau au dat faliment respectiv au fost preluate de guvern. Astfel banca engleză Bradford & Bingley a fost parțial naționalizată în septembrie 2008, iar partea rămasă s-a vândut băncii Abbey din grupup spaniol de bănci Santander.
Fortis a fost preluat de către guvernul belgian în 5 octombrie 2008 și vândut la BNP Paribas. Guvernele Belgiei, Franței și a Luxemburgului au anunțat că o vor sprijini instituția financiară franco-belgiană Dexia cu 20,4 miliarde de euro pentru a o salva de faliment. ING Group a primit la 19 octombrie 2008 fonduri de 10 miliarde de euro de la guvernul olandez.
Instituții care au declarat stare de faliment: Terra Securities- instituție financiară norvegiană, specializată în vânzările diferitelor instrumente financiare, Kaupthing Singer & Friedlander-bancă britanică cu o parte transferată la ING Group, iar cealaltă parte a dat faliment.
Volumul tranzacțiilor bursiere a scăzut dar criza a avut cel mai puternic impact asupra volatilității (de risc) și asupra performanțelor de stoc asociate, în special pe instrumentele cu venit variabil. Bursa de valori urmează tendințele piețelor internaționale, adică o scădere masivă a tranzacțiilor în fondul neîncrederii și a prudenței investitorilor. Schimbarea opțiunilor investitorilor are influență directă asupra costului de capital și financiar. Dacă în 2007 titlurile financiare au fost cele mai căutate, oferind o eficiență superioară intereselor bancare, în 2008 a existat o retragere a investitorilor din investițiile riscante și alegerea investițiilor sigure, chiar și ale celor cu o eficiență redusă, cum ar fi obligațiunile.
Rezultatul acestor evenimente s-a concretizat într-o scădere puternică a prețurilor acțiunilor și, deasemenea, în diminuarea perspectivelor de renaștere a economiei globale și a celei europene.
În urma crizei se prevede reformarea reglementărilor, cerințe de capital mai stricte, considerații de management al riscului, o rată medie mai scăzută a dobânzii, precum și obligațiile de raportare pe piețele bancare și de capital.
Pentru a oferi sistemului bancar european stabilitate, Comisia Europeană a propus o serie de modificări ale reglementărilor în domeniu, concretizate prin aprobarea cadrului Directivei IV a Cerințelor de Capital și a Regulamentului de Capital, în deplină concordanță cu acordurile internaționale încheiate în cadrul BASEL III, care urma să fie introdus treptat din anul 2013. Acest Acord stabilește, în principal, noi cerințe de capital pentru instituțiile de credit, unifică practicile europene de supraveghere și introduce managementul lichidității la nivel de grup. Propunerea de regulament impune băncilor să dețină un capital mai mare și de mai bună calitate, pentru a putea rezista singure în cazul unor viitoare șocuri.
Forțarea băncilor să se bazeze mai puțin pe capitalul împrumutat a stat la baza concepției autorităților de reglementare de a face instituțiile de creditare mai sigure, după criza din 2007-2009, respectiv o elaborare corectă a strategiei de funcționare a piețelor de capital.
În Uniunea Europeană majoritate afacerilor se bazează pe credite împrumutate de bănci, pe când în SUA finanțările sunt furnizate prin piețele de capital. Reglementările ar trebui elaborate și pe continentul nostru în așa fel încât să acorde prioritate finanțărilor prin piețele de capital.
3.5 Impactul social al crizei financiare în UE
Criza economico- financiară a fost reprezentată de reduceri bugetare la o gamă largă de programe sociale în toate țările comunității. Toate sistemele europene de asistență.
socială însă, se bazează pe intervenția statului prin intermediul mecanismelor administrației publice, dar și a societății civile, scopurile urmărite fiind reducea sărăciei și excluziunii sociale, redistribuirea veniturilor, asigurarea unor niveluri ridicate de securitate socială și promovarea egalității de șansă, evitând pe cât posibil, disparitățile sociale.
Conform estimărilor Organizației Internaționale a Muncii (O.I.M.), este evidentă defazarea în timp a impactului social al crizei față de evoluția PIB. În lume, anul 2010 înregistrează 212 milioane șomeri, cu 34 de milioane mai mult decât în 2009. Deși O.I.M. a salvat 11 milioane locuri de muncă în anul 2008, măsurile sunt încă insuficiente pentru a contracara impactul crizei.
Modificările sistemelor fiscale și de protecție socială și reducerile salariale din sectorul public au generat reduceri semnificative ale nivelului veniturilor reale ale gospodăriilor, exercitând o presiune puternică asupra standardelor de viață ale gospodăriilor cu venituri scăzute. În faza incipientă a crizei, cheltuielile de protecție socială au jucat un rol important în ceea ce privește compensarea pierderilor de venituri ale gospodăriilor populației și au contribuit la stabilizarea economiei. De la jumătatea anului 2010, impactul a început să scadă, iar în 2012 acesta era neglijabil, chiar și în țările în care șomajul a continuat să crească. Această reducere a cheltuielilor sociale a fost mult mai puternică decât în perioadele precedente de recesiune, reflectând în parte nevoile excepționale de consolidare bugetară în contextul crizei monedei euro. Ea a neutralizat funcția de stabilizare economică a sistemelor de protecție socială în multe state membre și este posibil să fi contribuit la agravarea recesiunii, cel puțin pe termen scurt.
Statul intervine în economie, uneori salvând de la faliment bănci sau firme pentru protecția cetățenilor, alteori pentru a pompa lichidități pe piață spre susținerea activității economice și crearea de locuri de muncă. Se încearcă acoperirea deficitelor bugetare prin mărirea impozitelor pe forța de muncă. Devalorizarea monetară în schimb încurajează exporturile creând locuri de muncă. În schimb datoriile de stat generează alte riscuri, printre care cele ale atacurilor speculative la propria monedă, sau ale tranzacțiilor speculative cu obligațiunile de stat.
În ceea ce privește migrația forței de muncă în UE, în urma crizei a crescut prudența și selectivitatea în acceptarea forței de muncă imigrante.
În urma crizei s-a înregistrat și un deficite de încredere. Băncile au manifestat uneori un deficit de încredere în state și invers, statele în bănci. Marea Britanie a pompat lichidități spre bănci, care nu au mai vrut să dea împrumuturi firmelor. Depunătorii au manifestat un deficit de încredere în bănci. Băncile și statele au înregistrat deasemenea în urma crizei un deficit de încredere în agențiile de rating, care au acordat calificative nejustificat de bune unor bănci aflate în pragul falimentului.
Parlamentul European și-a creat un comitet special privind criza financiar-economică (CRIS), cu mandat de 12 luni începând cu luna octombrie 2008, menit să evalueze impactul crizei și să facă recomandări pentru refacerea unei piețe financiare durabile.
În februarie 2010, Comisia a anunțat alocarea a 2,3 miliarde de euro pentru 31 de proiecte europene în sfera gazelor și 12 în sfera energiei electrice. Infrastructura energetică este menită să relanseze economia creând totodată noi locuri de muncă.
Europa 2020 este o strategie pe 10 ani a Uniunii Europene, a cărei scop trece dincolo de depășirea crizei care continuă să afecteze multe dintre economiile europene. A fost lansată de Comisia Europeană în martie 2010. Obiectivele majore ale acestei strategii sunt transpuse în obiective naționale. Cele cinci obiective majore sunt:
Populația în vârsta de 20-64 de ani să fie angajată în proporție de 75%;
Investițiile în cercetare – dezvoltare să ajungă la 3% din PIB;
Să fie atinse țintele climatice – energetice 20-20% ;
Abandonul scolar timpuriu să ajungă sub 10%, iar din generatia tânără cel putin 40% să dețină diplome universitare;
Totalul persoanelor expuse riscului sărăciei să scadă cu 20 de milioane.
Sursa: Comisia Europeană, Secretariatul General, „Public consultation on the Europe 2020”
Se propune în acest context armonizarea interesului european cu cel național.
3.6 Soluții anticriză adoptate de autorități
Criza economică și financiară a determinat acțiuni ferme și susținute din partea guvernelor Statelor Membre, a Comisiei Europene și a Băncii Centrale Europene –în vederea stabilizării situației financiare și economice.
În momentul izbucnirii crizei financiare internaționale, ajutoarele de stat au fost singurul mijloc de soluționare a crizei pe care statele europene îl vedeau ca necesar și suficient pentru soluționarea problemelor. Ca urmare a acestui fapt, în perioada 1 octombrie 2009 – sfârșitul anului 2010, au fost acordate cca 1600 de miliarde de euro, sub formă de scheme și măsuri, pentru susținerea băncilor din UE. Cea mai mare parte a suportului financiar au luat forma garanțiilor guvernamentale acordate pentru asigurarea lichidității, reprezentând peste 9% din PIB-ul UE, în timp ce recapitalizarea și suportul pentru cumpărarea de acțiuni au reprezentat 3% din PIB-ul UE, respectiv 300 miliarde euro.
Guvernele europene s-au angajat să garanteze creditele interbancare până în 2009 și au fost de asemenea, dispuse să garanteze împrumuturi noi cu o durată maximă de 5 ani. Liderii europeni, în cadrul summit-ului de urgență întrunit la Paris în anul 2008, au elaborat un plan comun pentru a face față crizei financiare, plan ce a fost analizat în cadrul întâlnirii de la Bruxelles din 15 octombrie.
Planul comun de acțiune pentru strategia de ieșire din criză a conținut următoarele elemente:
Țările Uniunii Europene să întreprindă toate demersurile pentru a salva de la eșec toate instituțiile implicate.
Angajamentul de a acționa împreună pentru restabilirea încrederii în sistemul financiar.
Această hotărâre a presupus din partea Uniunii Europene și a guvernelor din zona euro, a băncilor centrale și a autorităților de supraveghere o abordare coordonată având drept scop: asigurarea condițiilor corespunzătoare de lichiditate pentru instituțiile financiare; facilitarea finanțării băncilor; asigurarea unui nivel suficient de flexibilitate în punerea în aplicare a normelor contabile în circumstanțele pieței; îmbunătățirea procedurilor de cooperare între țările europene.
Banca Centrală Europeană și celelalte bănci centrale au decis reducerea ratei dobânzilor.
La sfârșitul anului 2008 Comisia Europeană a inițiat o platformă de acțiuni comune, implementând Planul Economic de Recuperare Economică (PERE), programat pentru doi ani, prin intermediul căruia să fie rezolvate efectele crizei economice și financiare.
Platforma se baza pe doi piloni:
creșterea puterii de cumpărare în economie pentru a stimula cererea și gradul de încredere printr-un impuls bugetar din partea Uniunii Europene și a Statelor Membre în valoare estimativă de 200 de miliarde de euro (1.5% din PIB UE 27).
creșterea competitivității Uniunii Europene pe termen lung, prin dezvoltarea de investiții „inteligente”, precum cele în creșterea eficienței energetice, în tehnologii de eficientizare a resurselor naturale, în sisteme de interconectare.
Acțiuni PERE pentru relansarea economiei și a sistemului financiar:
Condiții monetare și de credit: Banca Centrală Europeană a tăiat rata dobânzii de referință pentru moneda unică europeană, influențând pozitiv creșterea lichidităților în sistem și a investițiilor. Scăderea ratei dobânzii de referință în statele membre ar încuraja creditarea.
Banca Europeană pentru Invesțitii a suplimentat cu 15 miliarde de euro fondurile destinate investitiilor pentru perioada 2009-2010, sub forma împrumuturilor, garanțiilor și mecanismelor de diminuare a riscurilor.
Politica bugetară: creșterea nivelului unor cheltuieli publice cât și prin reducerea unor taxe estimate la nivelul Uniunii Europene, în 2009, la 170 miliarde de euro (1.2% din PIB UE27) au constituit pachetul de stimulare bugetară pentru Statele Membre, cu impact pozitiv asupra sistemului financiar și asupra ocupării forței de muncă. Această măsură temporară a fost completată cu alegerea intrumentelor specifice fiecărui stat de a stabili veniturile și cheltuielile bugetare în vederea protecției sociale ( ajutor pentru cei cu venituri reduse, prelungirea perioadei de acordare a șomajului), respectiv acordarea de subvenții și garanții la împrumuturile considerate cu un grad ridicat de risc.
Conform Pactului pentru Stabilitate și Creștere, revizuit în 2005 în condiții extraordinare, precum criza financiară, Statele Membre pot depăși referința indicativă a deficitului bugetar de 3% din PIB. Măsurile intreprinse de țările UE pentru reducerea deficitului bugetar se regăsesc în Programul de Convergență sau Programul de Stabilitate ce se transmite Comisiei până la sfârșitul fiecărui an.
Acțiuni în domeniile prioritare ale Strategiei Lisabona:
Strategia Lisabona a fost adoptată de către Consiliul European extraordinar de la Lisabona, care avut loc în 23-24 martie 2000 și reînnoită de către Consiliul European de la Bruxelles în 22-23 martie 2005 și reprezintă un set de obiective și acțiuni prioritare pentru creșterea competivității Uniunii Europene.
Principala prioritate trebuie să fie protejarea cetățenilor de efectele negative ale crizei financiare, protejarea ocupării și promovarea antreprenoriatului. Comisia a propus o simplificare a criteriilor pentru Fondul Social European prin care să se acorde un avans de 1.8 miliarde euro destinat lansării schemelor active (persoane cu abilități reduse, consiliere, reinstruire intensivă, cursuri de ucenicie, granturi pentru înființarea de start-up-uri), refocalizarea programelor pe grupurile vulnerabile (cofinanțare comunitară de 100%), adaptarea abilităților la cerințele ocupațiilor viitoare.
La sfârșitul anului 2009 Comisia a încurajat depunerea proiectelor pentru modernizarea rețelei de transport trans-european cu un buget de 500 milioane euro, cu scopul de a favoriza sectorul construcțiilor. Banca Europeană pentru Investiții a crescut valoarea finanțărilor destinate diminuării efectelor schimbărilor climatice cu 6 miliarde de euro pe an. Promovarea produselor „verzi” urmărea îmbunătățirea energetică a instituțiilor și a locuințelor.
Comisia a finanțat deasemnea deficitul de fonduri comunitare pentru educație, cercetare și dezvoltare. Au fost simplificate și regulile de management a fondurilor comunitare.
3.6.1 Noi reglementări pentru stabilitatea piețelor de capital din Uniunea Europeană
În urma adâncirii crizei autoritățile de reglementare au luat măsuri de supraveghere piețelor de capital. Criza economico-financiară globală a modificat în mod semnificativ perspectiva de abordare a unor mecanisme ale piețelor financiare, creând o preocupare intensă a legiuitorilor din întreaga lume pentru a găsi soluțiile optime asigurării unui cadru legal care să impiedice în viitor apariția unor dezechilibre majore și sistemice, asemănătoare celor care au zguduit marile piețe financiare în a doua parte a anului 2007 și în 2008.
Pachetul de măsuri de criză a fost adoptat pentru prima dată în perioada 20082009, în contextul crizei financiare declanșate în urma prăbușirii grupului Lehman Brothers.
Au fost adoptate patru Comunicări ale CE, privind stabilitatea, viabilitatea și restructurarea sistemului bancar comunitar, care au format un ghid al măsurilor adoptate în domeniu de către guvernele statelor membre ale zonei euro. Obiectivul general urmărit a fost acela de garantare a funcționării băncilor europene, prin utilizarea fondurilor publice pentru restructurare bancară și nu pentru susținerea mediului de afaceri. Pachetul cuprinde Comunicarea privind sectorul bancar, Comunicarea privind recapitalizarea, Comunicarea privind activele depreciate și Comunicarea privind restructurarea. Aceste norme speciale au fost introduse în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (b) din Tratatul privind funcționarea UE, care permite Comisiei să aprobe măsuri de ajutor de stat în vederea remedierii unei perturbări grave a economiei unui stat membru.
Aceste norme au fost actualizate deja de două ori, mai întâi în iulie 2010, când au fost majorate comisioanele de garantare pentru a reflecta mai bine profilul de risc al beneficiarilor și pentru a evita dependența excesivă de un instrument care reprezintă un risc contingent ridicat pentru finanțele publice. În decembrie 2010, regimul a fost prelungit pentru încă un an, principala modificare constând în faptul că toate băncile care primesc sprijin fie prin măsuri de recapitalizare, fie prin măsuri de salvare a activelor sunt obligate să prezinte un plan de restructurare, indiferent de amploarea ajutorului primit.
În perioada 2008-2009, Comisia Europeană a adoptat norme speciale privind ajutoarele de stat pentru a permite statelor membre să sprijine sistemul bancar în timpul crizei financiare și să mențină astfel stabilitatea financiară, evitând apariția unor denaturări nejustificate ale concurenței pe piața unică a Uniunii Europene. Normele impuse în contextul crizei și-au dovedit eficacitatea, asigurând restructurarea băncilor atunci când acestea trebuie să-și modifice modelele economice pentru a-și asigura viabilitatea pe termen lung, de exemplu, în cazul în care acestea se bazează într-o proporție semnificativă pe activități riscante. Garantând, de asemenea, o împărțire echitabilă a costurilor între acționarii și deținătorii de capital hibrid, Comisia a redus, în ultimă instanță, ponderea contribuțiilor publice în ajutorul acordat băncilor.
Comisia a revizuit, de asemenea, orientările privind comisioanele pe care băncile trebuie să le plătească pentru garanții pentru a se asigura că ajutorul se limitează la minimul necesar și pentru a reflecta riscul la adresa finanțelor publice. Metoda revizuită stabilește comisioanele minime care ar trebui să fie aplicate în cazul în care garanțiile sunt acordate la nivel național.
Băncile afectate încă de la începutul manifestării efectelor crizei financiare, care implementează în prezent planuri de restructurare, sunt Royal Bank of Scotland, Lloyds și Northern Rock din Marea Britanie, KBC din Belgia sau ING din Olanda, precum și un număr de bănci germane (Landesbanken).
În prezent, se consideră faptul că sistemul financiar european necesită un cadru adecvat de supraveghere. Pe baza Raportului De Larosiere, s-au înființat trei agenții de supraveghere financiară și un organism de supraveghere pentru Riscuri Sistemice Europene. Începând cu ianuarie 2011, aceste instituții funcționează și cooperează cu autoritățile naționale pentru supervizarea grupurilor bancare transfrontaliere și instituțiile financiare naționale importante.
În octombrie 2008, guvernul britanic s-a oferit să injecteze capital prin intermediul acțiunilor preferențiale într-o serie largă de instituții eligibile. Aceste instituții eligibile erau reprezentate de bănci din Marea Britanie (incluzând subsidiarele băncilor străine) care susțineau o cotă importantă din afacerile țării. Utilizarea acțiunilor preferențiale permitea plătitorilor de taxe să câștige dacă băncile salvate și-ar fi revenit în final. Mai mult, exista o condiționare specifică între politicile de dividend, schemele de compensație ale executivului și politicile de creditare. Volumul injecțiilor de capital se ridica la aprox. 50 miliarde de lire sterline.
Imediat după aceasta, guvernul a anunțat ca va realiza investiții de capital în banca RBS și după fuziunea cu HBOS și Lloyds TSB pentru un total de 37 miliarde de lire.
Schema specială a Băncii Angliei privind lichiditatea se dubla în mărime, astfel că, peste 200 miliarde de lire în bilete de trezorerie deveneau disponibile băncilor prin intermediul operațiunilor swap pentru activele lor mai puțin lichide. Până când piețele aveau să se stabilizeze, Banca Angliei continua să organizeze licitații pentru împrumuturi în lire sterline pentru trei luni și în dolari pentru o săptămână, contra unui colateral extins. Trezoreria urma să garanteze în limita a 250 miliarde de lire noile fonduri obținute de bănci, contra unui comision.
Acest pachet a fost completat de un al doilea pachet de salvare pe 19 ianuarie 2009 pentru a relansa creditarea bancară. Creditorii trebuie să identifice activele lor cele mai riscante pe care le pot asigura cu ajutorul guvernului pentru un comision. De asemenea, Trezoreria a extins schema de garantare a creditelor pentru a cuprinde datoriile băncilor capitalizate de guvern până la sfârșitul anului 2009 și a creat o schemă de garantare a obligațiunilor cu active colateralizate.
Instrumentele implementării normelor Comisiei europene au fost următoarele:
Sursa: OECD – www.oecd.org
Cerințele Uniunii Europene referitoare la managementul crizelor financiare, la care statele membre – prin urmare și România – trebuie să se alinieze, în vederea întăririi capacității autorităților naționale pentru a gestiona situațiile de criză, impune cooperarea între autoritățile naționale de supraveghere a sistemului financiar, între banca centrală și ministerul de finanțe din toate statele membre.
3.7 Impactul crizei financiare din 2007 asupra pieței de capital din România
Piața de capital joacă un rol semnificativ în cadrul economiilor din toate țările lumii. Aceasta pentru că piața de capital asigură atragerea resurselor financiare din interiorul și din exteriorul țării și le direcționează direct și indirect în dezvoltarea economiilor. Prin urmare, se asigură finanțarea pe termen lung la nivel micro- și macroeconomic.
Criza financiară a influențat evoluția piețelor de capital din România începând din septembrie 2008. Acest lucru a fost posibil datorită răspândirii crizei financiare americane pe piețele de capital din UE. Deși numărul intermediarilor participanți a crescut în 2008, în acest an fiind înregistrați cinci noi participanți (patru instituții de credit: BCR, MKB ROMEXTERRA BANK, CREDIT EUROPE BANK, BRD – GSG și un intermediar din alt stat membru, Raiffeisen Centrobank AG Viena). În 2009 acest număr a scăzut considerabil datorită crizei care s-a instalat și în România, unul dintre consecințe fiind scăderea tranzacțiilor bursiere.
Sursa: BVB, Rapoarte anuale BVB, 2008-2010
În ciuda faptului că în țara noastră n-au existat elemente care să perturbe piața, nici produse bursiere sofisticate care să includă un grad mare de risc. Deasemenea comportamentul acționarilor și a participanților la tranzacții nu a prezentat semne de panică ca și pe bursa americană de exemplu, totuși a avut loc fenomenul de contagiune a pieței de capital. Explicația constă în incoerențele politice și legislative, precum și în absența unei strategii consecvente de dezvoltare economică din perioada respectivă.
Prețurile pe piața bursieră au avut o cădere neașteptată, similară cu cea de pe alte piețe europene și efectele crizei s-au resimțit mai ales în partea a doua a anului 2008, capitalizarea bursieră coborând la sfârșitul anului 2008 la 12% din Produsul Intern Brut (PIB) față de vârful de 30% din PIB în 2007, când piața autohtonă de capital a atins maxime istorice. Declanșarea crizei financiare în România a fost legată de evoluția prețurilor de piață, dar și de indicatorul de efectuare a ofertelor publice obligatorii, care a scăzut arătând și o blocare a creditării bancare pentru acționarii majoritari care doreau să-și finanțeze astfel răscumpărarea acțiunilor de la acționarii minoritari.
Titlurile listate la Bursa de Valori București au avut o volatilitate considerabil mai mare decât cea a unui indice european reprezentativ. Volatilitatea exprimă riscul modificării valorii unui activ financiar (acțiune, obligațiune, curs de schimb, etc.).
Indicele oficial al bursei, BET (indice oficial al pieței de capital din România), calculat pe baza variației de preț a celor mai importante zece acțiuni listate pe piața reglementată, a pierdut 70,47% din valoare în 2008.
Trendul crescător al cotațiilor bursiere a suferit o puternică întrerupere în 2008 prin diminuarea expresivă a lichidității pieței. Schimbarea atitudinii față de risc la nivel internațional și restrângerea drastică a lichidității din cadrul piețelor financiare au influențat comportamentul investitorilor, care au orientat sume relativ mai mici pentru plasamente în acțiuni tranzacționate pe piața bursieră, decât în anul anterior.
În anul 2009 promovarea împrumutului obligatar pe piața secundară a instrumentelor financiare cu venit fix s-a bucurat de un interes în creștere al investitorilor. Reducerea comisioanelor de tranzacționare cu 10% a fost deasemena o măsură stabilizatoare piețelor de capital. Corelația pieței de capital din România cu piețele din regiune a slăbit în intensitate în anul 2010, adică factorii externi au avut o influență mai scăzută asupra evoluției acțiunilor. Investitorii străni și cei autohtoni au adoptat o strategie de așteptare, acest lucru producând efecte negative asupra lichidității. Astfel în ultimul trimestru al anului 2010 valoarea medie a tranzacționărilor a scăzut cu 50%.
Un semnal pozitiv al evoluției piețelor de capital a reprezentat capitalizăriile bursiere. În ultimul trimestru al anului 2008 capitalizarea cumulată a celor două piețe administrate de către BVB ( Bursa de Valori București) era aproximativ 15 miliarde de euro, iar în aceeași perioadă al anului 2009 capitalizarea cumulată atingea aproape pragul de 22 miliarde de euro, crescând mai departe în anul 2010.
Sursa: Raport anual al Bursei de Valori București, 2009 – www.bvb.ro, pg. 6
În 16 februarie 2009 – s-a semnat Actul Adițional nr. 1 la Acordul dintre Ministerul Economiei și Finanțelor, Banca Națională a României, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor și Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, prin care se înființează cinci sub-comitete tehnice specializate, pentru a deservi activitatea CNSF (Comitetul Național de Stabilitate Financiară înființat la data de 31 iulie 2007).
Principalele atribuții ale Comitetului Național pentru Stabilitate Financiară vizează promovarea unui schimb permanent și eficient de informații între autoritățile responsabile cu reglementarea și supravegherea diferitelor sectoare ale sistemului financiar și Ministerul Economiei și Finanțelor, precum și evaluarea, prevenirea și, după caz, gestionarea situațiilor de criză financiară la nivelul instituțiilor financiare individuale, a grupurilor financiare sau a pieței financiare în ansamblu.
La ora actuală în contextul reformării sistemului financiar din România se propune înființarea unei autorități unice de supraveghere a pieței de capital, asigurărilor și pensiilor.
Concluzii
Prezenta lucrare are ca scop o analiză a cauzelor și a consecințelor crizei financiare mondiale din 2007, având în vedere efectele ei negative la nivel global.
Implicațiile acestei crize în dezvoltarea economico-financiare a Uniunii Europene prezentate în ultimul capitol au necesitat sintetizarea fenomenelor și a soluțiilor adoptate pentru diminuarea efectelor crizei, dar și a propunerilor care ar fi trebuit să stea în vizorul autorităților. Ulterior putem să ne dăm seama ce s-a făcut corect și ce a fost greșit în acțiunile anticriză ale guvernelor și ale autorităților competente de a rezolva problema contagiunii crizei.
A fost absolut necesară reconfigurarea sistemului financiar global. Reducerea efectelor crizei financiare globale și a apariției unei noi crize poate fi făcută și prin eliminarea riscurilor pe piețele financiare, chiar dacă profitul va scade considerabil. Diminuarea riscurilor este posibilă numai prin transparență, prin reglementarea riguroasă a tranzacțiilor și nu numai. Controlul periodic, măsurile specifice, urmărirea riscului sistemic sunt factori decisivi în soluționarea problemelor apărute în urma crizei.
Publicul trebuie informat despre eșuarea unor instituții, iar noile reglementări contabile legate de riscul sistemic trebuie aplicate nu numai la nivelul statelor membre Uniunii, dar și la nivelul global.
Din studiul impactului crizei asupra statelor membre am observat, că pentru stoparea acesteia autoritățile au aplicat soluții anti-ciclice adică s-au adoptat o serie întreagă de programe menite să stimuleze consumul și investițiile, fie prin cheltuieli publice, fie prin reduceri temporare de taxe.
În România, efectele negative ale crizei au fost evidente: lipsa cererii pe piață avea ca rezultat restrângerea producției și implicit diminuarea necesarului de forță de muncă. Astfel rata șomajului este într-o continuă creștere și la ora actuală.
Statisticile centralizate, care caracterizează indicatorii macro- și microeconomici oglindesc faptul, că Banca centrală – prin dobânda de politică monetară – a încercat să asigure faptul, ca dobânda de pe piață să ajute la creșterea nivelului investițiilor prin raportarea dobânzii la productivitatea marginală a capitalului. Însă în cazul în care productivitatea marginală a capitalului devine negativă politica monetară devine un instrument insuficient pentru a asigura gradul optim de investiții.
Din sinteza rapoartelor și studiilor legate de temă rezultă, că pentru depășirea crizei financiare atât la nivel global cât și la nivel european este nevoie de stabilitate macroeconomică.
În această lucrare modelul de studiu al crizei financiare fiind Uniunea Europeană se observă, că fluctuațiile mari ale unor indicatori economici, un nivel ridicat al dobânzii de politică monetară, un curs de schimb instabil, neîncrederea investitorilor pot cauza descreșterea productivității marginale a capitalului. Statul are un rol primordial în stabilizarea parametrilor macroeconomici.
Totodată un boom economic aproape întotdeauna este urmat de o recesiune, totuși autoritățile n-au impus din timp măsuri adecvate pentru a preveni efectele crizei economice.
Cercetând cantitativ consecințele crizei financiare la nivel european pentru ieșirea din criza financiară și pentru viitor aș fi propus următoarele:
controlul permanent al băncilor din partea statului atât în acordarea creditelor, cât și în gestionarea activelor repectiv în utilizarea economiilor
trecerea treptată la tehnologii „verzi”, producerea și utilizarea energiilor alternative în combinație cu producția ecologică
impozitarea veniturilor mari și limitarea acestora
evidențele instituțiilor financiare să fie publice
reglementări clare și riguroase ale funcționării piețelor financiare și ale întregului sistem financiar pentru a preveni acțiunile care prin găsirea „portițelor” să se sustragă de plata impozitelor sau de declararea venitului real
indexarea salariilor și a pensiilor ar avea ca scop contracararea creșterii prețurilor alimentelor, respectiv încurajarea consumului
control asupra speculațiilor financiare care ar „contamina” economiile naționale
autoritățile publice trebuie să minimizeze riscurile menținând încrederea pe piețele financiare prin măsuri credibile
restabilirea echilibrului pe piețele financiare este sarcina acelora care au fost direct implicate în evenimentele generatoare de criză
instrumentele financiare complexe să fie regândite penru a elimina riscul de lichiditate
politici bazate pe sprijin reciproc cu Uniunea
consolidarea bugetară trebuie să fie insoțită de obiective pe termen mediu și lung
Sectorul serviciilor financiare și, în cadrul său serviciile de investiții (piața de capital) au un rol din ce în ce mai important în generarea și întreținerea dezvoltării economice, dar și în sporirea instabilității în lume. Așezarea economiei pe coordonate fundamentale solide și asanarea sistemelor financiare sunt principalele modalități de a preveni efectele catastrofale ale turbulențelor financiare cu surse globale.
Activitatea tradițională a băncilor de a primi depozite și de a da credite a fost grav afectată de criză. Populația se îndreaptă spre vehicule de economisire cum sunt fondurile mutuale, inclusiv fondurile monetare. Deasemenea pentru marile societăți este mai simplu să mobilizeze resurse financiare de pe piețele de capital (piața acțiunilor, piața obligațiunilor, piața monetară) decât de la bănci.
Pe lângă efectele negative ale crizei au reieșit și câteva efecte pozitive care vor pune amprentă pe dezvoltarea economiei în viitor. Astfel, creșterea gradului de atenție a managementului cu privire la depistarea riscurilor pieței, creșterea competitivității produselor și serviciilor, creșterea gradului de înțelegere a oamenilor față de importanța sustenabilității locului de muncă, creșterea gradului de atenție a statului față de funcționarea reglementată a piețelor de capital și a întregului sistem financiar.
Atractivitatea oricărei țări este asigurată de stabilitatea politică, stabilitatea și predictibilitatea legislativă, eficiența instituțiilor statului, corupție redusă, funcționarea justiției, concurență liberă pe piață, costuri optime de funcționare și resursă umană calificată.
Prin urmare, pentru evitarea unei noi crize statele membre Uniunii Europene trebuie să depună eforturi, chiar eforturi comune pentru implementarea acestor obiective.
Bibliografie
Aglietta M., Macroeconomie financiară – Crizele financiare și reglarea monetară, traducere de Ilie Ioana, Editura Coresi, București, 2000
Badea L., Impactul crizei financiare asuora pieței de capital din România, Economie teoretică și aplicată, Volumul XIX (2012), No. 3 (568)
Bari I., Probleme globale contemporane, Editura Economică, București, 2003
Blundell-Wignall A., Atkinson P. and Hoon Lee S., The Current Financial Crisis: Causes and Policy Issues, 2008
Cerna S., Donath L., Șeulean V., Herbei M., Bărglăzan D., Albulescu C., Boldea B., Stabilitatea financiară, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2008
Dăianu D., De ce nu se învață, adesea din greșeli, în revista „Jurnalul Național”, 2008
Isărescu M., Probleme ale politicii monetare, 2008
Lybeck J. A.,. Istoria globală a crizei financiare (2007-2010), Editura Polirom, 2012
Mandu P., Managementul crizelor, Editura Lux Libris, Brașov, 2005
Sabău-Popa D., Zăpodeanu D., Introducere în studiul pieței de capital, Editura Universității Oradea, 2008
Schwartz A. J., Real and pseudo financial crises, vol. I, Cambridge University Press, 1992
Stiglitz E., Globalizarea, Editura Economică, București, 2005
Wallerstein I., Sistemul Mondial Modern, Editura Meridiane, București, 1990
Buletinul trimestrial al Comisiei Europene, 26.03.2013
www.cristianpaun.finanțare.ro, Păun, C., decembrie 2008
http://www.revistaclipa.com/174/2008/12/actualitatea/globalizarea-si-actuala-crizaeconomica-si-financiara
http://dragos-chitu.blogspot.ro/2010/11/propagarea-crizei-financiare-in-sanul.html
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/
http://www.ecb.int/ecb/orga/tasks/html/financial-stability.ro.htm
www.bnro.ro/DocumentInformation.aspx?idInfoClass=6786
http://www.uvvg.ro/studiaeconomia/images/2001/v1/44.%20SCURT%20ISTORIC%20AL%20CRIZELOR%20ECONOMICE.pdf
http://mpra.ub.uni-muenchen.de/36771/1/MPRA_paper_36771.pdf
http://www.btclub.ro/uploads/Subprime_var_lunga.pdf
http://www.ecb.europa.eu/ecb/educational/facts/monpol/html/mp_012.ro.html
http://www.studentcenter.ro/
http://www.asecib.ase.ro/simpozion/2009/full_papers/pdf/47_Popa_A_ro.pdf
http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?language=RO&reference=A7-0267/2010#title
http://www.fonduri-structurale.ro/
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/statistics_explained/index.php/Government_finance_statistics/ro
http://www.iem.ro/ro/articole-eurolex/484-sistemul-bancar-din-ue-i-criza-financiar
www.ec.europa.eu
http://www.bvb.ro/
http://www.cnvmr.ro/ro/prezentaregenerala.htm
http://europa.eu/rapid/press-release_IP-11-1488_ro.htm
www.ziare.com/articole/strategia+lisabona
Bibliografie
Aglietta M., Macroeconomie financiară – Crizele financiare și reglarea monetară, traducere de Ilie Ioana, Editura Coresi, București, 2000
Badea L., Impactul crizei financiare asuora pieței de capital din România, Economie teoretică și aplicată, Volumul XIX (2012), No. 3 (568)
Bari I., Probleme globale contemporane, Editura Economică, București, 2003
Blundell-Wignall A., Atkinson P. and Hoon Lee S., The Current Financial Crisis: Causes and Policy Issues, 2008
Cerna S., Donath L., Șeulean V., Herbei M., Bărglăzan D., Albulescu C., Boldea B., Stabilitatea financiară, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2008
Dăianu D., De ce nu se învață, adesea din greșeli, în revista „Jurnalul Național”, 2008
Isărescu M., Probleme ale politicii monetare, 2008
Lybeck J. A.,. Istoria globală a crizei financiare (2007-2010), Editura Polirom, 2012
Mandu P., Managementul crizelor, Editura Lux Libris, Brașov, 2005
Sabău-Popa D., Zăpodeanu D., Introducere în studiul pieței de capital, Editura Universității Oradea, 2008
Schwartz A. J., Real and pseudo financial crises, vol. I, Cambridge University Press, 1992
Stiglitz E., Globalizarea, Editura Economică, București, 2005
Wallerstein I., Sistemul Mondial Modern, Editura Meridiane, București, 1990
Buletinul trimestrial al Comisiei Europene, 26.03.2013
www.cristianpaun.finanțare.ro, Păun, C., decembrie 2008
http://www.revistaclipa.com/174/2008/12/actualitatea/globalizarea-si-actuala-crizaeconomica-si-financiara
http://dragos-chitu.blogspot.ro/2010/11/propagarea-crizei-financiare-in-sanul.html
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/
http://www.ecb.int/ecb/orga/tasks/html/financial-stability.ro.htm
www.bnro.ro/DocumentInformation.aspx?idInfoClass=6786
http://www.uvvg.ro/studiaeconomia/images/2001/v1/44.%20SCURT%20ISTORIC%20AL%20CRIZELOR%20ECONOMICE.pdf
http://mpra.ub.uni-muenchen.de/36771/1/MPRA_paper_36771.pdf
http://www.btclub.ro/uploads/Subprime_var_lunga.pdf
http://www.ecb.europa.eu/ecb/educational/facts/monpol/html/mp_012.ro.html
http://www.studentcenter.ro/
http://www.asecib.ase.ro/simpozion/2009/full_papers/pdf/47_Popa_A_ro.pdf
http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?language=RO&reference=A7-0267/2010#title
http://www.fonduri-structurale.ro/
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/statistics_explained/index.php/Government_finance_statistics/ro
http://www.iem.ro/ro/articole-eurolex/484-sistemul-bancar-din-ue-i-criza-financiar
www.ec.europa.eu
http://www.bvb.ro/
http://www.cnvmr.ro/ro/prezentaregenerala.htm
http://europa.eu/rapid/press-release_IP-11-1488_ro.htm
www.ziare.com/articole/strategia+lisabona
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Criza Financiara Mondiala din 2007 (ID: 138731)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.