Criza Energetica
TITLUL LUCRĂRII: CRIZA ENERGETICĂ
INTRODUCERE
CAPITOLUL I – DELIMITĂRI CONCEPTUALE
1.1. Criza
1.2. (Re)surse energetice
1.3. Concepții și definiții pe piața resurselor energetice
CAPITOLUL II – MANAGEMENTUL EXPLOATĂRII RESURSELOR ENERGETICE
2.1. Distribuția resurselor și creșterea competiției energetice
2.2. Accesul la resurse energetice
2.3. Criza petrolului
2.4. Criza gazelor naturale
CAPITOLUL III – INIȚIATIVE DE SECURITATE ENERGETICĂ
3.1. Creșterea competiției privind accesul la resursele energetice
3.2. Actorii pieței energetice
3.3. Rolul NATO în asigurarea securității energetice
3.4. Rolul Uniunii Europene în asigurarea securității energetice
3.5. Studiu de caz: Marea Neagră – Nod strategic energetic
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE ȘI NOTE BIBLIOGRAFICE
PAGINA ALBA
INTRODUCERE
Următorii 10-15 de ani se vor afla la o cotitură istorică, iar în acest joc sunt angrenați foarte mulți factori care depind de strategiile adoptate de guvernele lumii, în special de către marile puteri globale, iar de modul cum vor fi adoptate și aplicate aceste strategii va avea un impact decisiv decisiv asupra populației.
Ritmul de creșterea economică care se accelerează, în ciuda crizei economice actuale, în special pe piețele emergente precum țările BRIC (Brazilia, Rusia, India și China), coroborat cu utilizarea resursele naturale și sursele de energie la o rată încă ridicată, conduce la o creștere culminantă a concurenței asupra resurselor necesare cum sunt petrolul, apa, energia, cerealele sau materiile prime.
Ținând cont de faptul că în următoarele două decenii se preconizează o creaștere cu 50% a cererii de petrol, fără descoperiri semnificative de noi rezerve sau inovații tehnologice radicale, aprovizionarea cu acest produs este puțin probabil să țină pasul cu solicitarile tot mai ridicate de pe piața de specialitate. De asemenea, datorită unei avalanșe a cererii la o gamă largă de alte produse cum ar fi cuprul, oțelul, aluminiul, lemnul și cărbunele, resursele lumii se reduc din ce în ce mai mult, iar penuria de apă, în special, va reprezenta constrângerea cea mai însemnată a creșterii economice în multe țări. Problemele de mediu vor impune și ele schimbări dramatice în comportamentul uman pentru a nu epuiza atmosfera pământului. În plus, pe măsură ce economia lumii se recuperează, prețurile resurselor critice precum petrolul, relativ scăzute acum, din cauza recesiunii economice, vor crește, făcând lupta pentru accesul la resurse și mai acerbă.
În astfel de condiții ne întrebăm care va fi cel mai bun mod de a face față creșterii puternice a cererii și fluctuațiilor de prețuri și servicii conexe și cum poate creșterea economică și nevoia de menținere a mediului să co-existe pe termen lung. Una din reacțiile la criza economică este folosirea unor sursele alternative, printre altele, pentru a reduce dependența față de petrol. Dar acest lucru nu este de ajuns. De aceea, în acest studiu voi încerca examinarea tendințelor strategice în domeniul resurselor energetice ale marilor puteri globale în contextul global.
CAPITOLUL I
DELIMITĂRI CONCEPTUALE
1.1. Criza
Vulnerabilitățile sistemelor actuale și viitoare, amenințările, provocările și, în consecință, riscurile determină evoluții sau involuții spre anormalitate, iar trecerea anormalității la limită, atât în situația internă a unui stat, cât și în relațiile regionale sau internaționale, induce starea de criză. Uneori, criza este definită ca o „perioadă extrem de tensionată, în care dificultățile economice, politice, sociale și ideologice ating cote paroxistice și, de aceea, necesită soluții imediate, ferme și, în general, decisive în evoluția unei societăți, unei instituții“.
Definițiile date crizelor sunt numeroase și, în marea lor majoritate, foarte pertinente, criza fiind porțiunea de traiectorie urcătoare din imediata vecinătate a vârfului acesteia, sau chiar vârful, punctul culminant al unei evoluții. Crizele reprezintă etape sau momente extrem de dificile ale raporturilor politice, economice, sociale și chiar culturale și apar ca urmare a unor mari acumulări de tensiuni, a unor disfuncționalități, adesea cronice, pe fondul deteriorării situației generale sau în intervalele care marchează trecerea de la ordinea existentă, considerată a fi perimată, restrictivă, nefuncțională, depășită, la o nouă ordine mondială.
Desigur, nu toată lumea este de acord cu o altfel de trecere, pentru că nu toată lumea are aceeași percepție și aceleași interese, iar această stare se caracterizează prin creșterea spațiilor de confruntare în toate planurile – politice, economice, culturale și ideologice –, societatea omenească devenind astfel fragilă și extrem de vulnerabilă. Prin labirinturile care își proliferează structurile și funcțiunile, drumul spre viitor devine extrem de dificil, stările de nesiguranță socială și economică se acutizează și se amplifică, teama de nesiguranță se instalează peste tot, situațiile conflictuale se înmulțesc și se diversifică, iar unele dintre ele se radicalizează, devin violente, orizontul de proiecție politică, socială și economică. se micșorează și se estompează.
1.2 (Re)surse energetice
Descoperirea focului a reprezentat, pentru prima data în istoria omenirii, obținerea unor cantități de energie necesare devoltării societății vremurilor preistorice. Secole de-a rândul nevoile de energie ale societății au fost obținute cu ajutorul soarelui, biomasei, energiei vântului și a apei. Necesarul de resurse energetice a crescut considerabil odată cu revoluția industrială. Pentru satisfacerea necesarului de resurse energetice care a crescut considerabil, odată cu revoluția industrială, tehnologiile energetice s-au bazat pe combustibilii fosili (cărbune, petol și gaze naturale) și nucleari. Acestea reprezintă surse de energie neregenerabile, iar în literatura de specialitate sunt denumite surse convenționale.
Resursele de cărbuni. Cărbunii sunt combustibili minerali, exploatați de sute de ani, recunoscuți prin cantitate mare de rezerve și care sunt folosiți atât ca sursă de energie, cât și ca materie primă pentru industria chimică.
Cărbunii au devenit cunoscuți încă din antichitate iar pe scară industrială, aceștia au fost utilizați odată cu revoluția industrială din secolul al XVIII-lea, în Marea Britanie, iar ulterior în țări precum Belgia, Germania, Polonia, Rusia, S.U.A etc. Secolul XIX a mai fost numit „secolul cărbunelui”. Importanța economică a cărbunilor s-a menținut până in zilele noastre.
Petrolul și gazele naturale sunt cunoscute încă din cele mai vechi timpuri sub forma focurilor nestinse, fenomen datorat eruperii unui zăcământ de gaz aflat la suprafață și aprinderii gazului aflat în contact cu aerul. Perioada interbelică este recunoscută ca fiind perioadă în care s-a generalizat folosirea gazelor naturale în industrie. Creșterea masivă a consumului de gaze naturale a început după cel de-al II lea război mondial odată ce au fost descoperite importante zăcăminte de gaze naturale în zonele industriale ale Europei (Italia, Franța, ș Olanda).
Gazele petroliere lichefiate (GPL) au un mare rol în acoperirea vârfurilor de consum și încep să capete importanță la motoarele cu ardere internă. Gazele naturale lichefiate, deschid largi perspective, deoarece ele se impun treptat în industria de automobile și aeronautică.
Importantele salturi tehnologice și creșterea numărului de locuitori au creat probleme majore privind acoperirea nevoilor energetice. Specialiștii în domeniu afirmă faptul că la nivel mondial, în fiecare an , se consumă echivalentul a 10 000 milioane tone de petrol, din care aproape 90% reprezintă arderea combustibililor fosili.
Formarea combustibililor fosili necesită câteva milioane de ani. Pe timpul crizei din anul 1973, teama epuizării combustibililor fosili a generat căutarea unor noi surse alternative de energie. Statisticile elaborate în baza consumului actual furnizate de British Petroleum arată faptul că, rata de epuizare a combustibililor fosili este de 224 de ani pentru cărbune, 40 de ani pentru petrol și 62 de ani pentru gazele naturale. Acest neajuns poate fi înlăturat prin descoperirea și utilizarea unor surse energetice care să nu se epuizeze și în același timp să nu aibă efecte negative asupra mediului. Aceste surse de energie sunt cunoscute sub denumirea de resurse regenerabile și fac referire la energia eoliană, solară, hidroelectică, geotemală, precum și la energia din biomasă. Un alt dezavantaj al folosirii combustibililor fosili îl reprezintă poluarea mediului înconjurător.
Șisturile și nisipurile bituminoase sunt resurse energetice neconvenționale ce au început să reprezinte un subiect de interes. Șisturile bituminoase sunt roci sedimentare cu granulația fină care conțin materii organice sub formă de hidrocarburi, ce se află în mari cantități în scoarța terestră. Suportul mineral al șisturilor bituminoase este format de regulă din cuarț, feldspat, argilă, calcar. Materialele organice au circa 90% kerogen și 10% bitum. Șisturile bituminoase conțin și mici cantități de molibden, nichel, vanadiu uneori uraniu. Distribuția globală, în miliarde de tone, a acestora se prezintă astfel: America de Nord-292 mld. tone, America de Sud-112, Asia-67, Africa-28, Europa-26, Australia-25. Recent, în Australia a fost descoperit un depozit de petrol comparabil cu cel din Arabia Saudită, potrivit afirmațiilor companiei Linc Energy. Aceeași sursă afirmă faptul că cele mai mari zăzăminte de șisturi bituminoase se găsesc în deșertul Arkaringa, iar extracția acestui zăcământ va reprezenta o provocare tehnică pentru companiile ce-și desfășoară activitatea în acest domeniu. Valorificarea șisturilor depinde nu numai de conținutul de substanță organică pe care îl conține, ci și de grosimea depozitelor. Se întâlnesc astfel depozite de 4 m grosime în Spania și Estonia, sau de 100 m grosime în Brazilia, China și chiar 600 m în SUA. În Brazilia, Suedia și Germania, depozitele de șisturi pot fi exploatate la zi, spre deosebire de cele din SUA, care se găsesc la adâncime. Volumul rezervelor mondiale de șisturi bituminoase este evaluat la 500 mild.t. Repartiția teritorială a rezervelor este inegală.
În România se găsesc șisturi bituminoase în Carpații Orientali și în zona Aninei și a Domanului. În zona Aninei a fost construită prima centrală termoelectrică ce folosește șisturile bituminoase ca și combustibil de bază având gazul metan ca suport pentru flacără.Rentabilitatea exploatării șisturilor este asigurată atunci când pe lângă valorificarea lor energetică se exploatează și metalele existente în suportul mineral.
f) Uraniul este un metal destul de întâlnit pe suprafața Terrei. Metalele radioactive se întrebuințează în energetică, și la fabricarea armelor strategice. Centralele nucleare producătoare de energie electrică se bazează, în general, pe uraniu îmbogățit (cu apă grea, apă ușoară).
Încă de la descoperirea sa, uraniul a suscitat interesul oamenilor, ducând la o adevărată competiție internațională pentru procutarea lui. Marile puteri, dar și statele mici, dar ambițioase, se întrec în a-și asigura stocuri cât mai mari de uraniu. Uraniul este foarte căutat atât în aplicațiile civile, cât și în cele militare. În domeniul armelor, este folosit mai ales în producerea de proiectile de toate calibrele, cu aplicație penetrantă ridicată. Cele mai eficiente proiectile antitanc, rachete anti-buncăr sau cartușe contra vestelor antiglonț au capete perforante alcătuite din uraniu sărăcit în combinație cu 1-2% alte elemente chimice.
Circa 96% din rezervele globale de uraniu sunt deținute de 10 țări. Producția mondială de uraniu de acum doi ani a fost de circa 50.000 de tone, cea mai mare cantitate fiind extrasă din Kazahstan. Australia este și ea un jucător important pe piața uraniului: nu numai că deține 23% din rezervele mondiale, dar pe teritoriul său există cel mai mare zăcământ din lume, celebrele mine Olympic Dam, din sudul țării. Statele Unite rămân cel maÎn domeniul armelor, este folosit mai ales în producerea de proiectile de toate calibrele, cu aplicație penetrantă ridicată. Cele mai eficiente proiectile antitanc, rachete anti-buncăr sau cartușe contra vestelor antiglonț au capete perforante alcătuite din uraniu sărăcit în combinație cu 1-2% alte elemente chimice.
Circa 96% din rezervele globale de uraniu sunt deținute de 10 țări. Producția mondială de uraniu de acum doi ani a fost de circa 50.000 de tone, cea mai mare cantitate fiind extrasă din Kazahstan. Australia este și ea un jucător important pe piața uraniului: nu numai că deține 23% din rezervele mondiale, dar pe teritoriul său există cel mai mare zăcământ din lume, celebrele mine Olympic Dam, din sudul țării. Statele Unite rămân cel mai mare consumator de uraniu, cu o medie de 9.000 de tone consumate anual.
Rezervele de combustibili fisionabili pot depăși, în viitor, de 70 de ori rezervele de combustibili fosili (cărbune, petrol). Industria structurată pe uraniu și alte metale radioactive reprezintă o direcție clară în evoluția pentru energie: statele care nu vor ajunge la niveluri tehnologice și economice înalte vor pierde concurența, concomitent cu epuizarea zăcămintelor de petrol și gaze naturale.
1.3 Concepte și definiții pe piața resurselor energetice
Politicile și strategiile de securitate ale principalilor actori aflați în competiția pentru resurse au suferit transformări de esențiale nu numai datorită schimbărilor produse în mediul internațional, ci și transformărilor produse în modul de percepție a problemelor de securitate de către majoritatea oamenilor. Securitatea nu mai este astăzi direct legată doar de preocuparea statelor de a-și proteja indivizii în fața amenințărilor clasice –agresiuni militare și războaie – ci și de nevoia guvernelor și a șefilor de stat de a găsi noi soluții care să conducă la prosperitate, dezvoltare democratică și protejarea drepturilor omului.
O problemă la fel importantă ca și cea de apărare a societății împotriva unor agresiuni militare sau teroriste, o reprezintă și problema accesului la energie, a controlului surselor de apă și hrană și a siguranței culoarelor de transport al acestora.
În prezent se folosesc o serie de termeni diferiți pentru a evidenția locul și rolul pe care marile puteri îl joacă pe scena economică mondială. Sunt ele mari puteri, puteri modiale, puteri globale sau superputeri și care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o țară pentru a fi o considerată putere globală în lumea de azi? Există diferențe de nuanță între toți acești termeni, care pot fi justificați prin folosirea în acest studiu a termenului de putere globală în locul celui de mare putere. Termenul de putere globală este de altfel tot mai des folosit în literatura de specialitate. Spre exemplu, el apare și în Global strategic trends: Out to 2040, ediția a IV-a, un document elaborat de Development, Concepts and Doctrine Centre (DCDC) din Ministerul Apărării al Marii Britanii, și publicat la 12 ianuarie 2010.
Deoarece termenul de putere globală este un termen mult mai contemporan decât cel de mare putere, utilizat în mod tradițional în relațiile internaționale, și mai bine adaptat condițiilor secolului XXI decât termenul de superputere. Superputerea a fost creația politicii tehnologiei armelor nucleare din secolul XX, chiar dacă lansarea termenului, în 1944, nu lua în considerare dimensiunea nucleară, ci mai degrabă întinderea la scară globală a unei națiuni.
Datorită faptului că Războiul Rece s-a înrădăcinat mai adânc, ceea ce făcea distincția dintre o superputere nucleară și o mare putere din secolul XIX era posesia puterii maxime de distrugere, precum și a doctrinei strategice a descurajării nucleare apărută odată cu ea. În prezent, datorită procesului de globalizare care caracterizează acest secol, marea putere are nevoie de mai mult decât capabilitatea superputerii nucleare. O mare putere are nevoie acum de mai mult decât exercitarea atribuțiilor unei mari puteri tradiționale de a menține suficiente resurse diplomatice, economice, militare și de asigurare a ordinii internaționale, în care se presupune că marile puteri ele însele sunt principalii actori. Dincolo de a fi doar „mare”, sau doar „super”, aceste puteri trebuie să fie acum „globale” și să aibe competențele transnaționale care să le permită interacțiunea cu actorii non-statali, forumurile regionale, instrumentele și instituțiile de guvernare la nivel mondial.
Altfel spus, o putere globală este acel stat care promovează ordinea internațională, posedă o capacitate militară formidabilă și a comunicat voința de a o folosi, se angajează productiv în proiecte transnaționale (precum cele de justiție la nivel mondial) și abordează în mod eficient amenințările transnaționale.
Capitolul II
MANAGEMENTUL EXPLOATĂRII RESURSELOR NATURALE
În evoluția sa istorică și social economică, societatea umană a utilizat din primele etape ale dezvoltării, resursele oferite de natură (apă, pădurea, solul, etc.), în asigurarea vieții, fără a perturba însă echilibrele geologice și biologice ale Terrei.
Progresele științifice și tehnice l-au ajutat pe om să poată exploata resursele existente pe Terra, într-o continuă creștere, ceea ce a creat premizele dezvoltării societății umane și dezvoltării unor performanțe în utilizarea resurselor pentru obținerea unor bunuri de înaltă tehnicitate.
Sectorul primar, producătorul de materii prime, ocupă astăzi un loc important în asigurarea materiilor pentru consumul industrial și pentru alte utilități. Gradul de dezvoltare a sectorului primar influențează volumul și structura producției sectorului secundar și prin efectele de propagare afectează și celelalte sectoare ale economiei naționale și mondiale. De aici rezultă importanța activității previzionale și strategiei dezvoltării durabile a sectorului primar.
O exploatare intensivă a resurselor necorelată cu posibilitățile de susținere a impactului exercitat de activitatea umană asupra mediului înconjurător a determinat o serie de dezechilibre cu efect nefavorabil asupra vieții pe Terra. Resursele naturale reprezintă, într-o concepție actuală, totalitatea elementelor pe care societatea umană le folosește sau le poate utiliza într-o anumită etapă a dezvoltării sale în rezolvarea anumitor cerințe de ordin biologic sau social-economic.
2.1 Distribuția resurselor și creșterea competiției energetice
Resursele energetice nu sunt distribuite în mod egal pe suprafața planetei; dintr-o analiză a dispunerii acestora se observă faptul că statele mai puțin dezvoltate dispun de o cantitate mare de hidrocarburi față de necesarul economiei, mai ales statele din Orientul Mijlociu, în raport cu majoritatea statelor avansate economic care dispun de cantități mici de resurse necesare pentru sussținerea unei economii puternice cu un consum în creștere susținut.
Rezervele mondiale de hidrocarburi cele mai mari, după unele estimări, se află în: zona Golfului Persic; Siberia –Federația Rusă; Asia Centrală – zona Mării Caspice; bazinul râului Orinoco– Venezuela –America de Sud; SUA și Alaska; New Found Land – Canada Deasemenea, cantități importante de hidrocarburi se găsesc în Marea Nordului, precum și în vestul și nordul Africii.
Campania Marii Britanii, din primul război mondial, de a securiza resursele de petrol reprezintă începutul concurenței pentru resursele de petrol la nivel mondial.
Cifrele referitoare la cantitățile de resurse și dispunerea lor geografică diferă de la o sursă la alta.
Rusia
Rezervele de petrol de pe teritoriul fostei URSS, potrivit BP Statistical Review of World Energy 2008, reprezintă 10,4% din totalul existent pe glob. Se presupune că aproximativ 16% din producția zilnică de petrol, la nivel mondial, provine de pe teritoriul fostei URSS.
Estimările referitoare la rezrevele de petrol ale Rusiei diferă de la o sursă la alta, neexistând un consens cu privire la aceasta. De exemplu, Oil & Gas Journal în urma unui studiu arată faptul că rezervele demonstrate de petrol ale Rusiei sunt de 60 miliarde de barili (în sistem SPE) în timp ce World Oil afirmă că aceste rezerve sunt de 69 miliarde de barili (SPE). De asemenea, BP Statistical Review of World Energy 2011 arată faptul că rezervele demonstrate ale Rusiei, la sfârșitul anului 2007, erau de 77,4 miliarde de barili, ceea ce reprezenta 5,6% din totalul rezervelor de petrol de pe glob.
În urma analizării acestor date putem afirma că Rusia deține cele mai mari rezerve energetice din fostul spațiu sovietic și rămâne un actor important pe piața energetică mondială.
În Strategia energetică a Feredației Ruse până în anul 2020, Guvernul Rus amintește despre resurse de petrol prognozate în valoare de 44 miliarde de tone, ceea ce reprezintă 322 miliarde de barili.
În clasamentul mondial, locul doi privind producția petrolieră este ocupat de Rusia (capacitatea de exploatare este de 9,97 de milioane de barili\zi), după Arabia Saudită, iar după volumul rezervelor aceasta este clasată pe locul șapte, potrivit estimării BP. De asemenea, este situată pe locul cinci la capitolul consum după Japonia, SUA, China și India. Deși planează incertitudinea asupra datelor statistice, totuși nu ne putem îndoi de faptul că această țară deține cele mai mari zăcăminte de petrol după OPEC.
Siberia Occidentală, Siberia Orientală, Caucazul de Nord, Timan-Peciora, regiunea Volga-Ural și Extremul Orient (Sahalin) reprezintă principalele bazine petroliere. Cantitățile cele mai mari de petrol, care se află în exploatare pe teritoriul Rusiei sunt: Romaskinskoe (din 1949), Samotlar (din 1964), Fedorovo-Surgutskoe (din 1973), Priobskoe (din 1989). Deși în Rusia există 41 de rafinării unele dintre ele învechite și cu eficiență scăzută, totuși rămâne un important exportator de produse petroliere și țiței, având în vedere faptul că, în anul 2007, a exportat peste 2 milioane de barili\zi produse petroliere și 4,4 milioane de barili\zi țiței.
Marea majoritate a exporturilor de petrol se realizează prin vasta rețea de oleoducte, construite pe timpul fostei Uniuni Sovietice, și care sunt exploatate în regim de monopol de către compania de stat Transneft. În Europa exportul de țiței se face cu ajutorul sistemului de oleoducte Prietenia și Baltic, care asigură transportul petrolului din Bazinul Timan-Peciora și Siberia de Vest spre portul rus Primorsk. Consorțiul Caspic de Oleoducte, din zona Mării Caspice, este în exploatere prin sistemul care se întinde din Kazahstan (Tenghiz), în Rusia (Novorosiisk).
În prezent, numeroase conducte de petrol și gaz sunt planificate a fi construite în viitorul apropiat. Printre acestea se enumeră proiectele internaționale South Stream și North Stream pentru livrarea gazului rusesc către Europa, precum și conducta Siberia de Est – Oceanul Pacific pentru transportul petrolului la granița ruso-chineză. Pe coasta Pacificului, petrolul este încărcat pe petrolierele din aproape 10 țări din regiunea Asia-Pacific. Gazul lichefiat este preluat de nave în Sahalin și transportat în Japonia, Korea de Sud, SUA și unele țări din Asia de Sud-Est. Putem spune că un nou centru regional de aprovizionare cu energie este format în Orientul Îndepărtat Rus.
Ucraina, Belarusul, Polonia, Germania și aproape toate țările din Europa Centrală și de Est sunt dependente de petrolul rusesc. Transportul de petrol care se exportă se realizează fie pe mare (prin Marea Neagră și prin Marea Baltică) fie pe calea ferată, în special pentru resursele exportate spre China.
Rusia dispune de rezervele uriașe de gaze naturale la nivel mondial, iar potrivit statisticilor BP contează pe 23,9% din rezervele globale; este considerată al doilea mare producător de gaze naturale după SUA și a înregistrat cea mai mare creștere a producției (de 11,6%) în anul 2010
Orientul Mijlociu
Rezervele petroliere dovedite ale lumii sunt dispuse în proporție de 70% în regiunea Golfului. Statisticile arată că statele cu cele mai mari rezerve de petrol din această regiune sunt Iranul, Irakul și Arabia Saudită.
Arabia Saudită este considerată țara cu cele mai importante rezerve de petrol din lume, 264,5 miliarde de barili, reprezentând 19,1% din rezervele mondiale Conform statisticilor EIA, acest stat este considerat și cel mai mare producător de petrol, cu 11 miloane de barili pe zi, și al șaselea operator de rafinare la nivel mondial. Deși industria petrolieră a fost privatizată, totuși investitorii străini nu pot fi proprietari unici ai rezervelor petroliere.
Companii internaționale din SUA, Korea, Japonia, Filipine sau China realizează rafinarea petrolului. Petrolul care aprovizionează piața internă și petrolierele se transportă cu ajutorul oleoductelor. SUA și UE sunt cei mai mari importatori de petrol din Arabia Saudită. Saudi Amroco controlează 98% din resursele petroliere saudite.
Iranul este, potrivit datelor BP Statistical Review of World Energy 2011, al treilea posesor de rezerve de petrol la nivel mondial, cu 137 miliarde de barili, care reprezintă 9,9% din rezervele mondiale. Industria petrolieră a Iranului este deținută de Compania Natională a Petrolului, aflată în proprietatea statului, constituția iraniană interzicând dreptul la proprietate privată în industria petrolieră. Legislația privind interdicțiile din industria petrolieră nu a împiedicat implicarea investitorilor străini, aceștia putând opera în sistemul buyback (companiile internaționale își desfăsoară activitatea printr-o firmă iraniană afiliată).
Transporul petrolului necesarul pentru piața internă se realizează cu ajutorul celor 5 oleoducte. Capaciatea de rafinare a petrolului este redusă, rafinăriile nu pot satisface nici măcar cererea de pe piața internă. Iranul deține cea mai mare flotă de petroliere din Orientul Mijlociu. Statele considerate ca cele mai mari importatoare de petrol sunt : Japonia, China, India, Korea de Sud și Italia.
Potrivit aceleiași surse, Irakul deține locul 4 în lume la rezervele de petrol, cu 115 miliarde de barili ceea ce reprezintă 8,3% din rezervele mondiale. Declanșarea războiului din anul 2003, a generat scăderea producției de petrol irakian de la 3 milioane de barili pe zi la 2,2 milioane de barili pe zi. Inexistența unei legislații care să reglementează regimul resurselor, a atacurilor asupra infrastructurii, precum și a neînțelegerilor dintre diferitele facțiuni etnice și religioase (kurzi, șiiți, suniți) atrage întâmpinarea unor greutăți în exploatarea resurselor de petrol. În aceste condiții, cererea internă de produse petroliere nu poate fi acoperită de cele 3 rafinarii importante. Exportul de petrol se realizează prin intermediul oleoductului care leagă orașul Kirkuk de portul Ceyhan (Turcia), prin conducta Irak-Siria-Liban, precum și prin cele cinci porturi din Golful Persic.
În ceea ce privește gazele naturale, Iranul deține rezerve de 29.600 miliarde m3 reprezentând 15,8% din rezervele la nivel global, Qatarul dispune de rezerve de 25.300 miliarde m3, reprezentând 13,5% din totalul rezervelor, iar Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite au rezerve de 8.000 miliarde m3 , respectiv 6.000 miliarde m3. În concluzie, statele din Orientul Mijlociu dispun de cele mai însemnate rezerve, care reprezintă 40,5 % din totalul de gaze naturale existente la nivel mondial, urmate de zona Europa-Eurasia, care deține doar 33,7 % din rezervele existente la nivel global.
Din analiza amănunțită a datelor este ușor de constatat faptul că, dependența de resursele energie face lumea dependentă, în mare măsură, de Orientul Mijlociu. Cu 60% din importurile de petrol provenind din Orientul Mijlociu, China reprezintă unul dintre marii jucători globali din această regiune, alături de SUA, având în vedere procentul de 60% a importurilor de petrol provenit din Orientul Mijlociu.
Asia de Nord Est
Creșterea cererii de resurse energetice a Chinei, a favorizat devenirea Asiei ca factor principal pe piețele de energie din lume. Deoarece prăpastia dintre consum și nivelurile de producție din Asia se adâncește continuu, puterile economice din regiune par a fi ce în ce mai îngrijorate cu privire la securitatea lor energetică, preocupate fiind de faptul că livrările limitate și prețurile ridicate pot constrânge creșterea lor economică.
Orientul Îndepărtat Rus, cu vaste și certe rezerve energetice și relativ apropiat din punct de vedere geografică de piețele energetice din Asia de nord-est, este deja o arenă pentru concurența dintre puterile asiatice. Lupta ce se poartă în prezent între China și Japonia cu privire la accesul la petrolul rusesc, prin intermediul unei conducte din Siberia, ar putea fi un indiciu al unor viitoare conflicte. Creșterea concurenței în domeniul energiei în Asia de Est va influența cu siguranță politica și afacerile la nivel global și va modifica peisajul geostrategic în anii care vor veni, de vreme ce puterile regionale luptă pentru a-și asigura accesul la resursele energetice existente aici.
China, Japonia, și Coreea de Sud s-au mișcat agresiv pentru a lega parteneriate cu furnizorii existenți și pentru a face noi investiții externe în domeniul energiei, adesea minimalizând îndoielile cu privire la fezabilitatea tehnică și rentabilitatea economică a acestor proiecte.
Asia-Pacific
În zona Asia-Pacfic, China dispune de cele mai mari rezerve recunoscute de petrol, de 14,8 miliarde de barili ( 1,1 % din totalul rezervelor mondiale ), fiind urmată în clasament de India cu 9 miliarde barili (0,7 % din totalul rezervelor la nivel mondial ) și de către Malaezia cu 5,8 miliarde barili ( ceea ce reprezintă 0,4 % din totalul mondial). În total, zona Asia-Pacfic dispune de 45,2 miliarde de barili, echivalentul a 3,3% din totalul rezervelor globale de petrol.
În ultimii ani, China a cunoscut o creștere economică impresionantă, și, drept consecință, s-a transformat dintr-o țară eminamente exportatoare de petrol în una care este din ce în ce mai dependentă de resursele energetice importate.
În ceea ce privește rezervele certe de gaz natural, Indonezia este deținătoarea celor mai însemnate rezerve, acestea fiind de 3100 miliarde m3 (1,6% din totalul rezervelor). Ea este urmată în clasament de Australia cu rezerve de 2900 miliarde m3 (1,6% din totalul rezervelor) și China cu 2800 miliarde m3 (1,5% din totalul rezervelor). Alte țări din regiune care dețin rezerve de acest gen sunt Malaezia și China, cu rezerve de 2400, respectiv 1500 miliarde m3. În total, Asia-Pacific contează pentru 16.200 miliarde m3, adică 8,7% din totalul rezervelor mondiale de gaze naturale.
Zona Asia-Pacfic nu se remarcă prin masive rezerve de hidrocarburi cât mai ales prin prezența unora dintre cei mai mari competitori în domeniul resurselor energetice.
Africa
Recentele descoperi de petrol în țările africane și apele lor teritoriale au atras câteva țări în această regiune, țările importatoare de petrol începând să considerare Africa o alternativă la alte regiuni bogate în resurse energetice ale lumii dar cu un mediu de securitate mai instabil. Africa prezintă interes pentru Statele Unite ale Americii (SUA) și China în special din cauza petrolului său brut relativ ieftin și de foarte bună calitate, și, prin urmare, a potențialului pe care îl oferă în alimentarea motoarelor economice ale fiecărei dintre aceste țări.
Golful Guineei și securitatea energetică globală
Golful Guineei reprezintă o arie largă a continentului african ce cuprinde 23 de țări care, de-a lungul întregii lor istorii, au jucat un rol important pentru diferite interese. Impotanța strategică a sub regiunii este în creștere grație nevoii globale de resurse energetice. În pofida abundenței resurselor naturale de care dispune, sub-regiunea rămâne, ca și restul Africii, săracă și instabilă din punct de vedere politic. În ultimele două decenii, pe fondul adâncirii crizei din Orientul Mijlociu și retrângerii piețelor de petrol, s-a simțit nevoia unei securități energetice în principalele economii ale lumii.
Ca sursă importantă a aprovizionării cu petrol, Golful Guineei a trebuit să aleagă între a beneficia sau a pierde. Dinamica globală și interconexiunile internaționale dintre piețele energetice, tendințele sociale și filozofiile politice au avut un puternic impact asupra aceastei sub-regiuni. Fluatuațiile prețurilor care sar rapid pe piețele energetice după fiecare atac semnificativ asupra conductelor de petrol, răpire sau act de piraterie din această zonă evidențiază conexiunea strânsă dintre securitatea energetică globală și conflictele locale.
De la sfârșitul anului 2005, zona ce cuprinde câmpurile petroliere din Delta Nigerului, principala sursă a petrolului și gazelor nigeriene, a devenit neguvernabilă. Instabilitatea politică și violența conflictelor s-a adâncit până la punctul în care marile companii petroliere care exploatau aceste resurse au încetat activitatea. Atacurile insurgenților asupra instalațiilor petroliere din 2003 și 2004 au determinat o scădere cu 40% a producției de petrol nigerian. Mai mult decât atât, apariția, la sfârșitul anului grupării insurgente Mișcarea de Emancipare din Delta Nigerului (MEND) a condus la escaladarea activităților inssurgente, existând chiar riscul extinderii instabilității în țările vecine precum Camerun și Guineea Ecuatorială.
În prezent Golful Guineei furnizează aproximativ 25% din necesarul de resurse energetice, preconizându-se chiar o creștere a acestei valori. În această sub regiune, Nigeria este principalul furnizor de resurse, ocupând locul 2 în topul celor mai importanți deținători de petrol din Africa, cu rezerve estimate la 37,2 miliarde de barili de petrol (2,7% din rezerva mondială). Cea mai mare parte a acestor resurse petroliere sunt deținute de Corporația Națională Nigeriană Petroleum, fiind valorificate de companii internaționale ca: Total Agip, Chevron, ExxonMobil, Addax Petroleum și ConocoPhillips.
Industria internă de prelucrare are o capacitatea redusă de rafinare, fapt pentru care cele mai mari cantități de țiței sunt exportate în SUA. Ținta atacurilor și a jafurilor executate de Mișcarea pentru Emancipare din Delta Nigerului o reprezintă infrastructura petrolieră.
Regiunea Caspică (Asia Centrală și Caucaz)
În bazinul Caspic și Asia Centrală se află aproximativ 3,5% din rezervele petroliere mondiale. În funcție de cantitatea de petrol, Kazahstanul deține locul nouă în lume, fiind considerat cel mai important stat din această parte a Asiei ocupând locul doi dintre producătorii de petrol din fostul spațiu sovietic. În urma analizării statisticilor privind rezervele de țiței recuperabil ale țărilor din zona Mării Caspice, această țară dispune de cele mai însemnate cantități. Conform statisticilor efectuate de BP Statistical Review of World Energy 2011, la sfârșitul anului 2010, rezervele de țiței confirmate ale acestui stat sunt de 39,8 miliarde de barili, echivalentul a 2,9% din rezerva mondială. Producția zilnică era în 2010 de aproximativ 1,75 milioane de barili. Obținerea independenței Kazashstanului, în urma destrămării URSS, a favorizat atragerea investițiilor străine și liberalizarea economiei.
Conform datelor EIA, industria petrolieră reprezintă procentul de 30% din PIB-ul țării. Creșterea economică de 9%, din ultimii ani, s-a bazat pe exporturile de țiței, care aduc jumătate din veniturile rezultate în urma exporturilor. În vestul țării, de-a lungul țărmului Mării Caspice, se găsesc majoritatea zăcămintelor de petrol. În perioada sovietică, resursele de petrol din nordul Mării Caspice nu au fost valorificate deoarece în anul 1971 această zonă a fost declarată rezervație naturală. Zăcămintele de petrol se găsesc la Karaciaganak (care, deși este cel mai mare zăcămant de gaze condensate din țară, conține și cantități însemnate de petrol), Kasagan (considerat al doilea, ca dimensiune, după cel din Orientului Mijlociu și al cincilea din lume) și Tenghiz (considerat al șaselea, ca mărime, din lume).
Infrastructura construită asigură condițiile necesare pentru exportul petrolului astfel: prin rețeaua de oleoducte și feroviare ruse (în nord, prin Rusia, la Marea Neagră), prin conducta Atasu-Alasanku (în est, spre China), prin Sistemul de Oleoducte Caspic (în vest); printr-un acord de liber schimb cu Iranul se asigură exportul petrolului, în sud, la Golful Persic. Conductele petroliere cele mai importante în exportarea petrolului sunt Atirau-Samara ( sistem operat de Consorțiul Caspic) și oleoductul Kazahstan-China (construit și operat de către MunaiTas, o societate mixtă a China National Petroleum Corporation (CNPC) și a companiei petroliere kazahe KazMunayGas). Infrastructura de export petrolier a fost dezvoltată prin construirea segmentului Kenkiyak-Kumkol al conductei care leagă Kazahstanul de China; acest segment a fost inaugurat în iulie 2009 și unește conductele Atirau-Kenkiyak și Atasu-Alasanku. Proiectulul intern – Sistemul de Transport Caspic al Kazahstanului – face parte integrantă din proiectul de transport pe mare a țițeiului de pe malul kazah către cel azer (în vedere alimentării oleoductului Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC).
Azerbaidjanul este deținătorul unor zăcăminte de petrol de 7 miliarde de barili (0,5% din rezerva mondială) și a produs 1037 de mii de barili/zi în 2010 (1,3% din producția mondială), potrivit statisticilor BP Statistical Review of World Energy 2011. Zăcămintele existente în ansamblul Azeri-Cirag-Gunesli reprezintă principala zonă de producție, potrivit situațiilor statistice EIA.
Dintre importatorii petrolului azer se numară Germania, Italia, Rusia și Turcia. Azerbaidjanul poate fi considerat coridorul energetic al resurselor din Marea Caspică având în vedere prezența celor trei conducte internaționale (Baku-Novorossiisk, Baku-Tbilisi-Ceyhan, Baku-Supsa), ceea ce îi conferă o importanță geostrategică deosebită.
Competiția pentru resursele energetice ale regiunii se intensifică, principalii actori fiind Rusia, SUA, China, Turcia, Iranul, India, Pakistanul și Japonia, iar acest lucru va remodela mediul strategic regional în perioada ce va urma și va afecta, atât pozitiv dar și negativ stabilitatea și dezvoltarea statelor din regiune.
Libia
Libia poate fi considerată cea mai bogată țară din Africa având în vedere că rezervele de petrol sunt estimate la aproximativ 46,4 miliarde de barili. Cele mai importante zăcăminte se găsesc în bazinul Sirte. Calitatea superioară a resurselor petroliere favorizează producerea, de către Compania Națională de Petrol din Libia, a 1,8 milioane de barili/zi prin procedee tehnologice necostisitoare, potrivit datelor furnizate de International Crude Oil Market Handbook.
Țări din Uniunea Europeană (Germania, Franța sau Italia) beneficiază de exporturile de petrol din Libia. Administrarea resurselor petroliere libiene se face de către Corporația Natională de Petrol. Deși, această companie este în administrarea statului, totuși a acceptat investiții străine din partea unor companii americane sau europene ceea ce a permis dezvoltarea și eficientizarea producției petroliere.
America
Venezuela, Canada, Mexic și SUA sunt, potrivit Oil and Gas Journal, sunt țările cu cele mai mari zăcăminte de petrol din America. Cu rezerve de 32,1 miliarde de barili de petrol la sfârsitul anului 2010, concentrate în nordul țării (2,3% din rezervele globale), la care se adaugă 143,1 miliarde de barili din depozitele nisipoase, Canada ocupă locul 2 la nivelul continentului american.
Petrolul canadian este extras din depozitele nisipoase, ceea ce-i conferă o calitate inferioară iar costurile de prelucrare sunt ridicate. Industria petrolieră canadiană se află atât în proprietatea unor societăți autohtone (EnCana, Imperial Oil,) cât și a unor scietăți internaționale (Corporația Națională Petrolieră Coreeană, Compania Națională Petrolieră Chineză, Sinopec, ExxonMobil).
În statistica mondială, Canada se situează pe poziția a cincea privind producerea de petrol. Operatorii principali ai oleoductelor canadiene sunt Kinder Morgan și Embridge Pipelines, iar infrastructura existentă asigură aprovizionearea atât pe piața internă, cât și pe cea externă (SUA) a necesarului de petrol. Cea mai mare parte a producției de petrol se exportă în SUA.
Potrivit celor arătate mai sus, Canada exportă petrol, dar în același timp importă produse petroliere rafinate și neprelucrate. Costurile pentru tranzitul petrolului canadian către zonele centrale ale statului, potrivit statisticilor Energy International Administration (EIA), sunt mai mari decât costurile de aprovizionare a acestor zone cu petrol importat din alte state. În acest sens, Canada importă din Algeria și Norvegia petrol nerafinat iar din SUA produse petrolifere rafinate.
Venezuela este recunoscută ca având cele mai mari rezerve de petrol din America de Sud, ocupând totodată locul doi în ierarhia mondială în această privință. Acestea se ridică la 211,2 de miliarde de barili (30.4 miliarde tone), însemnând 15,3 % din totalul mondial. Dacă în anul 1990, pe piața petrolieră națională a fost permisă intrarea investitorilor străini, odată cu venirea la putere a lui Hugo Chavez, în 1999. investitorii americani (ExxonMobil și ConocoPhillips) au fost indepărtați. În prezent, Petroleos de Venezuela SA, companie aflată în proprietatea statului, este singura companie care se ocupă de exploatarea resurselor petroliere venezuelene. Potrivit estimărilor EIA, Venezuela a produs 2,471 milioane de barili/ zi, în 2010, cea mai mare parte a producției fiind destinată exportului către SUA. Transportul produselor petroliere venezuelene se realizează cu ajutorul oleoductelor care tranzitează statul și și cu ajutorul petrolierelor destinate exportului. Până în prezent, Venezuela nu s-a conectat la nicio conductă internațională de transport al petrolului.
În anul 2006, SUA a fost plasată pe locul al doisprezecelea din lume privind rezervele de petrol, cu 21,8 miliarde de barili, conform statisticii furnizate de Oil and Gas Journal. Potrivit analizelor efectuate de EIA, începând cu anul 2007, SUA au avut o producție de petrol mai mică decât consumul. Texasul, aflat în sudul SUA, reprezintă cel mai mare câmp petrolier al acestui stat.
Deși datele EIA, indică scăderea producției de petrol a SUA, totuși, cele mai mari rafinarii din lume aparțin acestui stat (Cotigo șiExxonMobil). În prezent, SUA exportă doar produse rafinate din petrol și este cotat, la nivel mondial, ca cel mai mare producător de gaze naturale, deși rezervele sale certe reprezintă doar 4,7% din totalul acestor rezerve.
Mexicul dispune de 11,4 miliarde de barili, resurse ce sunt dispuse, în special, în sudul țării. Petroleos Mexicanos (Pemex), companie ce se află în proprietatea statului, controlează industria petrolieră a Mexicului. Ca și în cazul Canadei, Mexicul furnizează cele mai mari cantități de petrol către SUA.
Zona arctică
Regiunea arctică este una dintre cele mai bogate regiuni în rezerve de hidrocarburi. De aceea, statele riverane – Danemarca/Groenlanda, Norvegia,Rusia, Canada și Statele Unite – sunt într-o cursă veritabilă de revendicare a teritorilor din această zonă, care se presupune că adăpostesc 13% din resursele de petrol încă neexplorate din lume și 30% din cele de gaze naturale. Deja au fost investite fonduri ce depășesc 11 miliarde de dolari pentru construirea unor terminale petroliere arctice, în așteptarea „marelui dezgheț” preconizat de cercetători odată cu încălzirea globală.
Rusia a încercat încă din 1997 să-și extindă limitele de exploatare a mineralelor din Oceanul Arctic până Moscova a solicitat Națiunilor Unite, în 2012, o modificare a frontierelor în zona arctică.
În baza Convenției ONU pentru dreptul maritim, din 10 decembrie 1982, Națiunile Unite, prin Comisia pentru delimitarea platoului continental, au dreptul de a decide în cazul unor disute privind platoul continental. Documentul mai sus menționat consemnează faptul că țările semnatare, care au ieșire la mare, pot să-și extindă drepturile de explorare a resurselor naturale, biologice, energetice și minerale, de la 200 de mile la 350 de mile, doar în situația în care dovedesc, pe baza studiilor științifice, că extinderea reprezintă „prelungirea naturală a platoului continental”.
Conform strategiei adoptate în 2008 ce urmează să fie aplicată până în 2020, Rusia dorește să-și asigure statutul de „principală putere în zona arctică”, având în vedere chiar înființarea unor unități militare specializate, care să fie staționate în zona arctică, pentru apărarea intereselor și granițelor.
ACCESUL LA RESURSELE ENERGETICE
În decursul timpului s-a putut observa faptul că resursele naturale, ce cuprind resursele de hrană și cele energetice au devenit indispensabile activității umane, devenind o preocupare de interes major.
Resursele energetice au influențat descoperirile științifice care au stat la baza evoluției societății umane și a dezvoltării economice. În Agenda 21 din 1992, ONU preciza: „Energia este esențială pentru dezvoltarea economică și socială și îmbunătățirea calității vieții”,
A apărut de asemenea o literatură bogată în domeniul economiei și al științelor politice, care încearcă să explice așa zisul „blestem al resurselor" și s-au creat grupuri în societatea civilă (precum Revenue Watch și Extractive Industries Transparency Initiative) care să încerce să demonstreze contrariul.
În prezent, hidrocarburile reprezintă resursele de care depind dezvoltarea accelerată a economiilor lumii moderne. Cea mai importantă resursă este petrolul, de care depinde buna funcționare a industriei – agricultură, alimentație, petrochimie – a transporturilor și chiar a armatelor tuturor statelor. Resursele avute la dispoziție au condiționat dezvoltarea și puterea unui stat și astfel au modelat evoluția politică a lumii.
Astfel, rolul și poziția unei țări în sistemul relațiilor internaționale este determinat de cantitatea de resurse energetice avute la dispoziție, iar tendința marilor puteri este de a deține controlul a unor cantităși însemnate de de resurse materiale, precum și a prețurilor acestora.
Problemele și conflictele de interese apar odată cu necesitatea asigurării accesului la resurse a tuturor țărilor, în vederea asigurării independenței energetice pentru susținerea dezvoltării economice și dependenței celorlalte state de petrolul și gazele naturale existente în patrimoniul marii puteri.
În urma analizei specialiștilor în domeniu, accesul la hidrocarburi poate crea consecințe grave și imprevizibile, de la pierderi mari economice până la modificări în ierarhiile internaționale, fenomene ce ar destabiliza lumea. Cu alte cuvine, accesul la resursele naturale generează rivalități în rândul statelor. Geopoliticile și geostrategiile urmăresc, în esență, accesul la sursele energetice, în special la petrol și gaze naturale, libera lor circulație, dar și ocuparea unor poziții avantajoase ori punerea în dificultate a concurenței. Astfel, resursele naturale, în deosebi cele energetice, se vor afla, în continuare, în centrul negocierilor privind stabilirea unei noi structuri a relațiilor interstatale.
O mare problemă actuală ar fi faptul că țările bogate în resurse naturale nu dezvoltă strategii durabile de creștere. Ele nu pot admite că, dacă nu transformă resursele lor bogate în investiții productive deasupra pământului, ele devin, de fapt, mai sărace. Disfuncțiile politice exacerbează problema, iar conflictul privind accesul la rentele provenite din resurse duc la apariția guvernelor corupte și nedemocratice.
În contextul nevoilor de energie mereu în creștere, o realitate a secolului al XXI o reprezintă dependența crescută a economiilor lumii de hidrocarburi, resurse ce constituie principalul motor al economiei mondiale. Petrolul este principala resursă care asigură funcționarea diferitelor sectoare de activitate. Deficitul resurselor are un rol foarte important în amplificarea sau declanșarea anumitor stări, ale unor tensiuni sau conflicte.
Exemple în acest sens sunt: Irak, Cecenia, Nordul Africii, Zona Mării Caspice, Orientul Mijlociu etc. Spectrul epuizării resurselor energetice în următorii ani, a creat o însemnată parte a politicilor externe, dar și a celor de putere, să fie preocupată de accesibilitatea conductelor și terminalelor, viitoarelor trasee ale rutelor energetice, parteneriale.
Energetica actuală se bazează încă pe combustibili fosili, nu pe resurse regenerabile, deoarece energiile noi, bazate pe puterea atomică, solara, eoliană, hidrogen etc., se dezvoltă într-un ritm inferior nevoilor de producție, iar costurile unora dintre acestea depășesc capacitatea unor comunități de a le implementa la un moment dat.
Țările trebuie să facă mai multe pentru a se asigura că cetățenii lor beneficiază de întreaga valoare a acestor resurse naturale. Este un conflict inevitabil de interese între companii care se ocupă de resursele naturale și țările-gazdă: cele dintâi vor să minimizeze ceea ce plătesc, în timp ce cele din urmă vor să maximizeze costurile. Și contractele ar trebui să fie transparente și ar trebui să se asigure că, dacă prețurile cresc, câștigul acestor bogății naturale nu va merge numai către companie.
Din păcate, însă, multe țări au încheiat deja contracte care le dezavantajează și prin care oferă disproporționat o parte din valoarea resurselor companiilor străine private. Dar răspunsul este simplu: renegociază, dacă se poate, sau impune o taxă pe profit proporțională cu bogăția exploatată.
Peste tot în lume, țările fac acest lucru. Desigur, companiile care se ocupă de exploatarea resurselor naturale vor da înapoi, și vor amenința că se retrag. O renegociere corectă poate sta la baza unei relații mai bune pe termen lung.
Astfel de renegocieri pe care le-a făcut Botswana cu contractele au dus la dezvoltarea extraordinară a țării din ultimele patru decenii. Mai mult, nu numai țările în curs de dezvoltare – precum Bolivia și Venezuela- își renegociază contractele, dar și țările dezvoltate, ca Israelul și Australia, au făcut asta. Chiar și Statele Unite au impus o taxă pe profiturile obținute din exploatarea bogățiilor naturale.
Un lucru la fel de important este ca banii obținuți de pe urma resurselor să fie folosiți pentru a încuraja dezvoltarea. Fostele puteri coloniale au considerat Africa doar locul din care pot extrage resurse. O atitudine asemănătoare au și unele companii exploatatoare.
Au construit infrastructura (drumuri, austostrăzi și porturi) cu un singur scop: să scoată resursele din țară la un preț cât mai scăzut cu putință, fără să depună nici un efort în procesarea resurselor în interiorul țării și fără să permită dezvoltarea industriilor locale pe baza bogățiilor.
Resursele naturale ar trebui să fie o binecuvântare, nu un blestem.
Amplificarea gradului de interdependență privind valorificarea acestor resurse duce complexe probleme legate de necesitatea asigurării accesului tuturor statelor la resurse. Cu toate acestea, marii actori ai scenei internaționale caută să obțină controlul asupra tuturor resurselor energetice ale planetei, și implicit ale prețurilor lor. În ultimii ani, în domeniul petrolier se observă câteva direcții: tendința de reorganizare a pieței mondiale pe blocuri de alianțe energetico-economice, ce se confrunta cu cea de liberalizare; tendința de modificare a sistemului de cote petroliere și de fixare a prețurilor; dorința Federației Ruse de a impune prețuri de referință pe piața mondială.
După anii 1989-1990, asistăm la coagularea unor centre de putere, regionale sau mai mult decât regionale, dar care se confruntă cu numeroase probleme, mai ales economice:
– Uniunea Europeană a devenit cel de-al doilea actor al economiei mondiale și se consideră o „putere civilă”. Totuși, UE se confruntă încă cu dificultățile integrării, creștere economică lentă, șomaj structural etc.
– Federația Rusă rămâne cea de-a doua putere nuclear-militară și o superputere energetică dar depinde în mare măsură de cooperarea cu Occidentul;
– China și India cunosc o dezvoltare economică vertiginoasă și au un potențial uman impresionant, de aproape 3 miliarde de oameni;
Japonia suferă încă datorită ritmului scăzut de revigorare economică, după recesiunea din anii ’90.
2.3 Criza petrolului
Resursele energetice fosile, acumulate în subsol într-un interval de milioane de ani, prin procese naturale, sunt consumate în 200 de ani de industrializare, prin activități umane și riscă să se epuizeze înainte ca alte resurse noi de energie, regenerabile și nepoluante să fie descoperite și exploatate.
Riscul unor conflicte având la bază accesul, controlul și exploatarea resurselor energetice se va menține, în continuare, destul de ridicat. Un astfel de conflict poate lua diverse forme, de la un război clasic ce implică forțele militare ale marilor puteri (ca războiul din Golful Persic), până la lupte interne pentru putere între diferite facțiuni politice, etnice sau tribale, în unele cazuri, conflictele în desfășurare sunt intensificate de descoperirea unor rezerve energetice, iar în altele acestea au fost declanșate de problematica resurselor energetice din zonă.
Motivele sunt numeroase, iar consecințele dintre cele mai dezastruoase:
dispute teritoriale. Exemple de astfel de zone sunt cele din: Marea Caspică, mai ales cele revendicate atât de Azerbaidjan, cât și de Iran; sudul Mării Chinei, pretinse de China, Vietnam, Filipine și Malaysia; precum și peninsula Hakassi din vestul Africii, reclamată de Nigeria și Camerun;
lupte ale separatiștilor – atunci când veniturile obținute din producția de petrol dintr-o zonă locuită mai ales de o minoritate etnică sunt acaparate de guvern. Membrii
minorității încearcă adesea să se separe și să-și facă propriul stat, astfel încât să obțină
toate veniturile din petrolul respectiv. Astfel de situații se întâlnesc în Indonezia (regiunea Aceh), Irak (regiunea kurdă) și partea de sud a Sudanului;
ciocniri ale diferitelor facțiuni și dinastii – datorită faptului că oricine controlează guvernele statelor producătoare de petrol, controlează totodată și alocarea veniturilor. Arabia Saudită și Nigeria sunt exemplele cele mai cunoscute, în alte țări, precum Venezuela, disputele asupra distribuției veniturilor din petrol au căpătat accente de violență politică.
Competiția pentru resurse energetice în lumea contemporană rămâne încă o sursă importantă de crize și conflicte atâta timp cât cererea crește mult mai rapid decât oferta, iar rezervele majore de hidrocarburi sunt localizate în zone caracterizate de profunde dezechilibre politico-economice și instabilitate.
Importanța petrolului ca principala resursă energetică nu este dată doar de utilizarea sa pe scară largă ci și de faptul că este cel mai comercializat produs la nivel mondial căpătând și o importanță strategică.
Petrolul domină geopolitica de peste 60 de ani. Criza petrolieră din anii '70 ai secolului trecut n-a făcut altceva decât să sublinieze acest adevăr. Tot ceea ce se întâmplă în zona Golfului constituie secvențe strâns legate, mai mult decât pare la prima vedere, a unor elaborări post criza petrolieră amintită.
Petrolul, denumit „Aurul negru”, înseamnă adesea dificultăți pentru societățile unde acesta este descoperit. Majoritatea țărilor producătoare de hidrocarburi, în special cele din Est, sunt conduse de regimuri autoritare și corupte, marcate de o dezvoltare economică nesustenabilă și conflicte violente. Principalele puteri și marile companii multinaționale apelează tot mai des la diferite metode clandestine pentru a controla câmpurile bogate în resurse energetice și chiar la intervenția militară. Mai mult, diferite facțiuni de rebeli acționează împotriva propriilor guverne în speranța obținerii unei părți din veniturile industriei petroliere.
De asemenea, disputele teritoriale asupra rezervelor de hidrocarburi reprezintă o altă verigă a legăturii dintre aceste resurse și violență. În viitor, ne putem aștepta ca, odată ce producția de hidrocarburi va atinge cotele maxime, iar consumul va continua să crească și prețurile să continue trendul ascendent, disputele și conflictele pe marginea acestor resurse epuizabile să sporească și să constituie o constantă pe agendele de securitate ale comunității internaționale.
De-a lungul istoriei, sunt cunoscute destule cazuri de crize și conflicte generate de neînțelegeri privind resursele energetice. Atacul japonez de la Pearl Harbor a fost, în parte, consecința deciziei SUA, din 1941, de a limita exporturile de petrol către insulele nipone, drept urmare a invadării Chinei. Operațiile din Angola și Cecenia au la bază puternice motivații economice, știut fiind faptul că dețin importante rezerve energetice de o calitate superioară. Intervenția SUA și aliaților săi din 1991 în Kuweit a fost motivată, în principal, de necesitatea de a securiza petrolul din zonă și de a-l împiedica pe Saddam Hussein să-și extindă controlul asupra lui.
Totodată, avem în vedere faptul că numeroase crize energetice au avut loc din 1970 până astăzi:
criza petrolului din 1973-1974, cauzată de embargoul impus OPEC-ului (Organization of the Petroleum Exporting Countries – Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol ) de majoritatea statelor arabe producătoare de petrol, ca răspuns la sprijinul acordat Israelului de către Occident în războiul de Yom Kippur;
Odată cu crearea în 1960 a OPEC, a început să se prefigureze o altă era. Șocul petrolier din 1973 a reconfigurat raportul de forțe între statele producătoare și statele consumatoare. Persistența conflictului arab-israelian a declanșat o transformare a OPEC într-o forță politică formidabilă. După Războiul de Șase Zile din 1967, membrii arabi din OPEC au format separat, un grup: Organizația Țărilor Arabe Exportatoare de Petrol (Organization of Arab Petroleum Exporting Countries), cu scopul de a centraliza politica și de a exercita presiune asupra Vestului cu ajutorul sprijinului acordat de Israel. Egipt și Siria, deși nu erau mari exportatoare de petrol,
s-au alăturat acestui grup pentru a ajuta la definirea obiectivelor lor. Mai târziu, Războiul Yom Kippur din 1973 a entuziasmat părerea Arabilor. Furioși pe efortul urgent de furnizarea a cererilor care au determinat Israelul să reziste forțelor Egiptene și Siriene, lumea Arabă a impus în 1973 embargou pe petrol împotriva Statelor Unite ale Americii și împotriva Europei de Vest. Acest conflict arabo-israelian a întărit criza existentă deja pe piață. Vestul nu a putut să continue să sporească consumul de energie cu 5% anual, plătind un preț mai mic pe petrol, dar a continuat să vândă bunuri la preț de inflație țărilor producătoare de petrol din A Treia Lume. Acest lucru a fost presat de liderul Iranului, a cărui națiune era a doua mare exportatoare de petrol din lume, și în același timp, unul dintre cei mai apropiați aliați ai SUA în Orientul Mijlociu, în acel moment.
Inițial embargoul a vizat doar SUA și Olanda, dar a fost extins după aceea și asupra Portugaliei, Rhodesiei, Japoniei și Africii de Sud. Nu numai că OPEC a interzis exporturile petroliere către țările menționate, dar a ridicat prețul petrolului și a redus producția cu 25%, ceea ce a avut drept efect triplarea imediată a prețurilor. În acea perioadă, țările arabe au redus producția de țiței cu 5 milioane barili/zi. Deși alte state și-au crescut producția de petrol, în martie 1974 s-a ajuns la un deficit de 4 milioane barili/zi. În plus, ca răspuns la scăderea drastică a fluxurilor de aprovizionare, OPEC a ridicat, în același an, prețurile petrolului brut la 12 USD/baril, față de nivelul de 3 USD/baril cât era în 1972, ceea ce a agravat și mai mult criza energetică. Specialiștii avizați subliniază faptul că „șocul petrolier” a fost provocat de bancherii internaționali. Aceștia au încheiat un acord cu conducătorii arabi ai OPEC pentru a crește prețul petrolului prin embargoul OPEC-ului. Arabii câștigau prin faptul că prețul creștea, cumpărătorul plătea, iar companiile petroliere încasau. Concerne energetice ca Arco, Shell, Mobil, Exxon erau legate de grupul Chase Manhattan Bank. Acesta a înnoit acordul cu OPEC, conform căruia profiturile pe următorii 30 de ani trebuiau plasate în această bancă pentru o dobândă de 7%. În sistemul respectiv, s-au acordat împrumuturi uriașe țărilor din lumea a treia ca Mexic, Brazilia și Argentina. Urmare directă a acestui eveniment, a fost înființarea Agenției Internaționale pentru Energie (AIE) concepută ca un mecanism colectiv de răspuns al țărilor consumatoare de petrol la posibilele viitoare crize energetice. Consecințele au fost mult mai profunde. Criza din ‘73 a stimulat conservarea energiei, căutarea surselor energetice alternative, construirea de mașini care să consume mai puțin combustibil și crearea stocurilor strategice de petrol. Ca urmare a crizei din ‘73, Occidentul și-a conștientizat vulnerabilitatea, iar OPEC capacitatea de a controla de acum încolo prețurile.
-criza energetică din 1979, ca urmare a revoluției iraniene;
Cea de-a doua criză energetică a început în 1979, odată cu declanșarea revoluției din Iran, deși până atunci prețurile petrolului se menținuseră la un nivel acceptabil de 12-13 USD/baril. Acțiunile masive de protest au dus la dereglarea sectorului petrolier iranian, noul regim instalat la Teheran constatând în inconstanța exporturilor de petrol și un deficit de producție de 2-2,5 milioane de barili/zi. Arabia Saudită, precum și alte state OPEC au crescut producția de petrol, într-o încercare de a redresa situația formată, în final producția de petrol din Orientul Mijlociu scăzând cu doar 4%. Dar cu toate acestea, prețul barilului de petrol a crescut mai mult decât era normal în acele circumstanțe, unul dintre motive fiind amintirile crizei ce a avut loc cu 6 ani mai devreme, care a speriat toata lumea occidentală. Mai mult, când Irakul a invadat Iranul, în septembrie 1980, totalul combinat al exporturilor de țiței din cele două țări nu depășea 1 milion de barili/zi. Aceste pierderi imense pentru circuitele energetice mondiale au dublat, în scurt timp, prețurile petrolului brut de la 14 USD/baril în 1978 la 35 USD/baril în 1981.
– explozia prețurilor petrolului din 1990, cauzată de războiul din Golf;
La 1 august 1990, Irakul invadase și anexase Kuweitul ca urmare a agravării unor dispute teritoriale și petroliere. Retragerea lui Saddam Hussein din Kuweit a coincis cu incendierea câmpurilor petroliere, ceea ce a cauzat mari distrugeri cu efecte asupra producției și exporturilor kuweitiene. În timpul crizei, prețul petrolului brut a atins nivelul istoric de 40 USD/baril. La scurt timp după declanșarea crizei energetice, țările arabe din OPEC au decis să intervină prin mărirea producției de țiței, stabilizând astfel piața mondială. Totuși, potențialele efecte pentru piața energetică și economia internațională ar fi putut destul de grave dacă reușea tentativa lui Saddam Hussein de a controla o mare parte din rezervele mondiale de petrol.
creșterile importante ale prețurilor resurselor energetice (2001-2006), pe fondul stagnării producției mondiale de petrol corelat cu creșterea cererii în SUA, China și India. Între 2003 și 2006, prețul petrolului a crescut de la 25 dolari la 78,4 dolari/baril. Este considerată a patra criză și are drept cauze dezvoltarea țărilor asiatice care și-au sporit consumul, programele nucleare ale Iranului, programul înarmarilor derulat de Coreea de Nord.
Conform datelor oferite de un studiu al Centrului de Informații de Apărare, conflictele majore aflate în derulare la începutul anului 2006 au scăzut ca număr față de 2005, când se înregistrau 23 de astfel de dispute. Cu toate acestea, numărul crizelor și conflictelor ce implică țările bogate în resurse energetice pare că a crescut. Legătura strânsă dintre resursele energetice și conflict derivă din două caracteristici esențiale ale acestora: importanța vitală pentru puterea economică și militară a națiunilor și distribuția geografică inegală.
Primii cinci producători mondiali de resurse petroliere sunt: Rusia, Arabia Saudită, SUA, Iran, China.
Petrolul este, alături de alte resurse energetice, în zona centrală a luptei economice, întrucât reprezintă 35% din consumul total de energie al lumii. Chiar dacă au existat anumite justificări politice sau antiteroriste, sau doar pretexte, războaiele din Golf, Irak, Afganistan ar fi avut probabil altă istorie, dacă această zonă nu ar fi coincis cu un bazin petrolier important. La aceste conflicte se adaugă un curent al țărilor din Sud cu o cerere petrolieră puternic ascendentă: +5,5% pentru Africa, +7,7% pentru China și 6,8% pentru India, în timp ce pentru alte zone cererea se stabilizează, respectiv în țările OCDE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică).
SUA, care consumă un sfert din petrolul mondial și importează 2/3, vor trebui să-și asigure un control al surselor de aprovizionare, respectiv Arabia Saudită și Irakul. De asemenea, vor trebui să reia controlul asupra Iranului, pentru a preveni o blocare a strâmtorii Ormuz, fapt ce ar afecta planeta cu o cincime din producția mondială și ar crește prețul petrolului.
Prezența SUA în Asia Centrală se va menține, pentru a nu permite Chinei o întărire a poziției sale. Totodată, SUA vor controla și Golful Mexic. Pretextele petroliere, în aprecierea lui J. Attali, vor sta la baza conflictelor ce se vor naște în Asia Centrală, între China și Rusia, între SUA și China sau între Turcia și Iran.
Există și alte țări consumatoare, cum ar fi Japonia, India, China și statele membre UE, care vor vor dori să păstreze accesul la zăcămintele din Orientul Mijlociu, din Rusia, Africa și Asia Centrală, precum și controlul zonelor de transport al petrolului la mare. În jurul Rusiei, unde se află un număr mare de conducte, vor izbucni războaie civile, ce vor periclita zonele de tranzit.
Un alt conflict privind resursele petroliere este reprezentat de traseul petrolier BTC (Baku – Tbilisi – Ceyhan), ce se poate observa în figura nr.1, constuită de un grup de companii mari occidentale: Chevron, Connoco Philips, BP, cu o lungime de 1,768 km, dată în exploatare în 2005, și care a costat 3,9 miliarde de dolari. Înainte de construcția acestei conducte, tranzitul petrolului se realiza prin portul rusesc Novorosiisk, iar noul traseu evită Armenia și Rusia, transportând petrolul din Azerbaidjan în Turcia, prin Georgia, fiind motiv de nemulțumire pentru Rusia, care controlează tranzitul din Caucaz. Destrămarea URSS a fost motivul de inspirație al acestei noi conducte.
Fig. nr.1 Conducta petrolieră BTC
2.4 Criza gazelor naturale
Conflictele petroliere se transferă însă spre cele ale gazelor naturale, care joacă un rol important în prezent. Dovadă este conflictul izbucnit în Ucraina, în martie 2014, iar la 16 iunie 2014 Rusia a sistat furnizarea de gaze naturale, datorită datoriilor. Urmează să vedem dacă acest lucru va afecta țările din jur, inclusiv România. În figura nr.2 se pot observa conductele existente de transport al petrolului și al gazelor naturale, precum și cele planificate/ în proiecție, din Europa.
În urma anexării Crimeei, Rusia poate solicita controlul sau dreptul de proprietate asupra unei părți imense a Mării Negre și a Mării Azov în egală măsură, precum și asupra țărmului Crimeei și a resurselor subacvatice.
Fig.nr.2 Conductele de petrol și gaze naturale din Europa, 2013
Recent, Marea Neagră a demonstrat că este bogată în combustibil fosilizat. Un oficial rus a declarat pentru New York Times că factorul „off-shore” a fost irelevant pentru disputa cu Ucraina, dar de fapt, odată cu anexarea Crimeei, Rusia pretinde la 200 de mile nautice suplimentare de la coasta Crimeii conform Convenției UN din 1982 privind dreptul mării, cu dreptul exclusiv de a explora și exploata potențialele resurse de petrol și gaze naturale imense din zonă.
Perspectiva Rusiei de a exploata resrusele de petrol a primit puțină atenție din partea mass-mediei din cauza crizei ucrainene, dar acțiunea lui Putin privează mai mult Ucraina de resursele energetice în măsură mai mare decât Crimeea.
Ca urmare a crizei din Ucraina, partenerii străini din domeniul energiei s-au retras. Pe 19 martie, Royal Dutch Shell a decis să se retragă, pentru a-și investi capitalul în alte oportunități. Un senior executiv al Exxon Mobil a declarat că acordul cu Ucraina "este în așteptare din cauza circumstanțelor actuale”.
Țările occidentale au contestat legalitatea anexării lui Putin a Crimeei la Rusia, și, prin extensie, orice alte revendicări legate de Marea Neagră, dar Times citează un ziar românesc spunând că “e puțin probabil ca alți vecini ai Rusiei de la Marea Neagră, în afara Ucrainei, Georgiei, Turciei, României și Bulgariei, să conteste acțiunile Rusiei, în scopul de a evita un conflict deschis."
Comerțul cu gaz s-a transformat într-o miză politică. Rusia deține deja 27% din producția mondială, fără a lua în considerare recentele descoperiri de zăcăminte din Siberia. Europa Occidentală este puternic dependentă de gazul rusesc și nu va putea ieși din această situație decât prin găsirea altor furnizori sau prin utilizarea energiilor alternative, în special a celei nucleare. Germania, prin abandonarea treptată a energiei nucleare, a devenit dependentă de Rusia, în materie de gaz.
Rusia a semnat contracte bilaterale cu fiecare țară a UE, iar grupul privat Gazprom, ce deține un număr mare de resurse și gazoducte, s-a infiltrat în Europa, având o comportament de monopol.
Europa este o victimă colaterală a conflictului ruso-ucrainean privind livrările de gaz, întrucât 80% din gazul rusesc către Europa tranzitează Ucraina, iar de fiecare dată când Rusia reduce sau oprește livrările de gaz către Ucraina, aceasta antrenează o perturbare a aprovizionării țărilor europene.
Războiul gazului se află în deplină desfășurare, fiind în strânsă legătură cu războiul petrolului. Războiul mondial al gazului are ca principali participanți SUA, Rusia și Europa și antrenează țări de tranzit precum: Ucraina, Bulgaria, Georgia, Turcia, Bielorusia, creându-se tensiuni în zona Mării Negre și a Caucazului.
Astfel, dacă relațiile Rusia-UE se înrăutățesc mai mult decât în prezent, recurgerea la energia nucleară, pentru reducerea dependenței petroliere și de gaze naturale față de Rusia va genera tensiuni globale.
INIȚIATIVE DE SECURITATE ENERGETICĂ
DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND SECURITATEA ENERGETICĂ
Secolul XXI este marcat de competiția globală pentru asigurarea necesarului de resurse energetice, deoarece energia este ceea care se impune în relațiile dintre state, regiuni, blocuri de interese. Situația socio-politică s-a modificat în profunzime, ca o consecință a refacerii pieții mondiale, prin destrămarea statelor socialiste și dezvoltarea proceselor specifice globalizării. Omenirea s-a confruntat cu noi probleme tensionate ale dezvoltării, fiind confruntată cu o criză a resurselor. Astfel, observăm o competiție globală tot mai acerbă pentru asigurarea necesarului de resurse energetice.
Securitatea energetică reprezintă o latură aparte a securității naționale, regionale și globale. Importanța surselor de energie și modul cum acestea au fost percepute diferă de la o perioadă istorică la alta. Din a doua jumătate a secolului XIX până în prima jumătate a secolului următor, cărbunele era considerat materia primă de care depindea dezvoltarea unei societății. Cărbunele a fost trecut în plan secund de cea de-a treia revoluție industrială, fiind înlocuit din a doua jumătate a secolului trecut, cu petrolul și gazele naturale.
În deceniile șapte și opt părea că energia nucleară va detrona supremația petrolului dar așteptările nu s-au confirmat. Astăzi, geopolitica resurselor este dominată de departe de petrol și gazele naturale. Răspândirea pe glob a resurselor naturale de energie – petrol și gaze, cărbune este inegală. Cifrele sunt contradictorii și departe de a fi în consens o sursă cu altă sursă. Explicațiile sunt multiple, de natură subiectivă și obiectivă. În multe dintre țările producătoare de petrol, cifrele de producție sunt secrete de stat, așa cum este cazul Federației Ruse, unde divulgarea unor informații legate de rezervele de petrol se pedepsește cu 7 ani de închisoare.
În viziunea specialiștilor, securitatea energetică reprezintă producerea energiei necesare în propria țară și o dependență cât mai mică față de importuri. Securitatea energetică vizează trei dimensiuni:
asigurarea unor surse alternative de aprovizionare;
identificarea unor rute energetice alternative;
securizarea surselor și rutelor de transport existente.
Realitățile epocii actuale au demonstrat însă că marii consumatori ar trebui să renunțe la utopia independenței energetice și să accepte interdependența energetică.
De-a lungul circuitului economic, prețurile și diversitatea surselor de aprovizionare reprezintă componente critice ale securității energetice. Fiecare element al lanțului deținător-exploatator-producător-transportator-distribuitor-consumator este interesat să-și apere și să-și promoveze propriile interese pentru a-și maximiza rezultatele.
Experții Centrului german de Cercetare Politică Aplicată identifică dimensiunile securității energetice:
1. dimensiunea politicii interne: investiții în întreținere și dezvoltarea infrastructurii energetice, intervenția în caz de urgență energetică, sporirea eficienței energetice, orientarea mixului energetic spre energiile alternative;
2. dimensiunea economică: reguli clare de funcționare a piețelor, contracte pe termen lung, diversificarea surselor și rutelor, inovarea tehnologică în domeniul energetic;
3. dimensiunea geopolitică: acțiuni de securizare a comerțului internațional cu mărfuri energetice, adoptarea unui cadru legal global în domeniul serviciilor energetice transnaționale, tendința de renaționalizare a depozitelor, infrastructurii și corporațiilor energetice; necesitatea unor concepte strategice și abordări de ansamblu, în special în relația cu statele fragile;
4. dimensiunea politicii de securitate: este focalizată pe cooperarea strânsă cu statele vulnerabile la atacuri teroriste asupra infrastructurilor sau piraterie, inclusiv prin schimb de informații, instruire și dezbateri asupra bunelor practici. Statele industrializate mari consumatoare de resurse energetice ar trebui să-și extindă angajamentul și în sfera capacităților de management al riscului, răspunsul la crize și pregătirea forțelor militare și de poliție.
Aceste dimensiuni interdependente reprezintă elemente cheie ale procesului de stabilizare și securizare a aprovizionării cu resurse energetice. Dacă vor fi adoptate din timp măsuri adecvate, impactul negativ al unei eventuale crize energetice ar putea fi atenuat considerabil.
Un concept sustenabil de securitate energetică trebuie să aducă împreună toate aceste dimensiuni, pornind de la aspectele economice și politice până la întregul spectru de instrumente „soft” și „hard” ale securității. De foarte multe ori pe scena internațională am putut observa cum statele care dețin rezerve de gaze naturale și petrol au folosit acest atu pentru a obține beneficii sau a face presiuni folosind, așadar, resursele energetice ca pe un instrument de presiune. Competiția pentru putere și în special pentru resursele energetice în arena mondială este din ce în ce mai mare deoarece distribuția inegală și previzibila epuizare a resurselor de hidrocarburi au permis unele monopoluri în ceea ce privește controlul surselor și rutelor, a piețelor și prețurilor.
Actorii lanțului energetic nu ar trebui să folosească energia ca pe un instrument politic dar statele și grupurile economice se vor angaja în nesfârșite dispute și „războaie” pentru a-și satisface necesitățile de resurse, energie și finanțe, în creștere continuă. „Arma energetică” va rămâne instrumentul preferat al unor actori precum Federația Rusă, Iran, pentru a-și impune obiectivele strategice.
În acest context, securitatea energetică se afirmă puternic ca o latură aparte a securității naționale, regionale și globale. Dezbaterea asupra securității energetice nu se mai poate centra doar pe dimensiunea economică. Asigurarea securității energetice, implică astăzi, corelații cu aspectele politice și militare ale securității în ansamblul său.
Starea de securitate energetică presupune depășirea unor vulnerabilități, pericole, amenințări și riscuri pe o arenă internațională aflată în tranziție de la lumea bipolară spre o nouă fizionomie a sistemului relațiilor internaționale.
ACTORII PIEȚEI ENERGETICE
Securitatea energetică nu se poate realiza dacă nu există un actor legitim – statal sau nonstatal, cu o capacitate și voință de a promova un set de decizii raționale și acțiuni eficiente și coerente în această direcție.
Controlul resurselor energetice (petrol, gaze naturale și lichefiate, combustibili fosili) a devenit un obiectiv prioritar nu numai pentru actorii majori ai scenei mondiale (SUA, UE, Federația Rusă), ci și pentru noile puteri în ascensiune (China și India). Un rol deosebit de important pe scena energetică îl au și diferitele organizații regionale sau internaționale.
Actorii statali
La începutul secolului XXI s-au produs schimbări strategice pe harta energetică a lumii. Astfel au apărut noi piețe: China, India, Iran dar și Uniunea Europeană extinsă, care întâmpină dificultăți mari în politica lor energetică, fiind dependente de resursele energetice și de politica externă a țărilor vecine. China depinde de politica energetică a Rusiei. India, la rândul ei depinde de politica Iranului cu privire al gazoductul Iran-Pakistan-India. Iranul depinde de poziția Rusiei în contextul lărgit al Orientului Mijlociu, iar Uniunea Europeană depinde în acest moment de gazul și infrastructurile rusești.
Politica în domeniul energiei a celui mai mare consumator de pe glob la ora actuală, respectiv Statele Unite ale Americii, este creionată în conformitate cu îndeplinirea a zece obiective strategice stabilite la nivelul Administrației după ce aceasta s-a consultat cu structuri de expertiză, instituții publice și alte organisme specifice societății americane prin care opinia publică influențează guvernul. În acest sens s-a constituit un grup de oameni de știință și analiști politici – National Energy Policy Development Group, condus de Dick Chaney pentru a studia problemele energetice și a stabili unele obiective coerente și viabile pentru politica energetică a SUA.
Estimările privind rezervele de petrol ale Rusiei diferă de la o sursa la alta. Un
lucru rămâne cert: Rusia este liderul incontestabil al fostului spațiu sovietic, după cantitatea de resurse petroliere de care dispune, și un foarte important actor pe piața energetică globală. Subliniem că nu există un consens cu privire la rezervele de petrol deținute de Rusia. În ciuda incertitudinii care planează asupra datelor statistice, nimeni nu se îndoiește de faptul că Rusia deține cele mai mari rezerve de petrol din afara OPEC.
Deși situată pe locul șapte în lume ca volum al rezervelor, Rusia ocupă locul doi în ceea ce privește producția petrolieră (cu o capacitate de 9,97 de milioane de barili/zi), fiind depășită doar de Arabia Saudită. La capitolul consum, Rusia se situează pe locul 5 la nivel mondial, dupa SUA, China, Japonia si India. Totodată, Rusia este principala moștenitoare a vastei rețele de oleoducte construite de fosta Uniune Sovietică. Marea majoritate a exporturilor de petrol se realizează prin conducte, dar există și o parte care se realizează pe mare (prin Marea Neagra și cea Baltică sau pe calea ferată, de exemplu, cele destinate Chinei). Printre cei mai mari importatori de petrol rusesc se numără Belarus, Ucraina, Germania, Polonia și, în proporție variabilă, mai toate țările Europei Centrale și de Est. Exporturile de petrol spre Europa se fac prin sistemul de oleoducte Prietenia și Sistemul de Oleoducte Baltic (care transportă petrolul din Siberia de Vest și Bazinul Timan-Peciora spre portul rus Primorsk, la Golful Finic).
China a devenit în ultimii ani unul dintre cei mai mari consumatori de energie la nivel mondial datorită creșterii economice accelerate ce o înregistrează.
Resursele energetice de care dispune îi întăresc considerabil această poziție, China fiind cel mai mare producător mondial de cărbune, cu o producție ce depășește dublul producției tuturor celorlalte state ale Asiei de Sud și Est. Resursele sale geologice totale sunt estimate la 1000- 1500 Gigtone, din care rezervele dovedite sunt de 80 -90 Gt, respectiv consumul actual pe circa 100 de ani. Structura producției este dominată de huilă, cărbune cocsifiabil de mare putere calorică, ce asigură atât dezvoltarea energeticii locale, cât și mari disponibilități de export. La aceasta se adaugă imensul potențial hidroenergetic, precum și petrolul și gazele naturale, producția sa fiind superioară tuturor statelor din Asia de Sud Est.
Problema identificată de specialiștii chinezi stă în ecuația – producție și consum. Pentru rezolvarea ei, China a elaborat o „Mare Strategie” în domeniul energiei cu patru obiective majore. Este foarte interesant de subliniat faptul că unul dintre aceste obiective vizează cooperarea cu ceilalți mari consumatori de energie la nivel american, în special cu SUA.
În Australia politica energetică este structurată în conformitate cu satisfacerea a patru probleme: fiabilitate, eficiență, responsabilitate, echitate.
Japonia, la rândul ei, și-a stabilit politica energetică în conformitate cu rezolvarea a trei probleme: diversificarea resurselor sale energetice; reducerea dependenței de petrol și creșterea eficienței energetice la nivelul întregii economii și societăți.
India, o altă țară în care cererea de energie va crește spectaculos și-a fixat pentru anii următori reducerea dependenței de importul de petrol și cărbune și dezvoltarea surselor alternative de energie Bio-diesel,solară, energie nucleară și hidroelectrică.
În țările cu abundență de surse energetice problema principală este cea legată de securitatea exploatării dar și a eficienței în raportul cost câștig pe piața mondială. Este în fapt o competiție care se desfășoară între producătorii de energie și consumatorii ei.
Marii competitori economico-politici ai petrolului din Golf rămân SUA, UE, Asia de Sud-Est, Japonia, China și India.
În acest spațiu, importanța geopolitică a Arabiei Saudite, unul dintre stâlpii politicii promovate de SUA în Orientul Apropiat și Mijlociu și unul dintre pilonii de susținere al dezvoltării economice occidentale, se justifică prin imensele depozite de petrol, poziția strategică și locul ocupat în lumea musulmană. Se estimează că în următoarele decenii, regatul va rămâne o piesă esențială pentru dezvoltarea economiei mondiale, în ciuda petrolului din Rusia (5% din rezervele mondiale) și din alte state din afara OPEC. Arabia Saudită este primul exportator mondial de petrol (cotă de peste 14%) și nucleul OPEC. Din punctul de vedere al rezervelor de gaz, Arabia Saudită se situează pe locul 4 în lume. Riadul are intenția să-și deschidă parțial piața, în special în domeniul gazelor. Partenerii comerciali ai Riadului sunt SUA, Japonia, Coreea de Sud sau statele vesteuropene.
În următoarele decenii se apreciază că Arabia Saudită trebuie să-și crească exporturile la minimum 22 mil. barili/zi, pentru a satisface cererea inter-națională de petrol și a evita o criză generală. Regatul își va păstra astfel, importanța strategică.
Rezervele din statele de la Marea Caspică și cele ale Rusiei nu vor echilibra pe termen lung resursele saudite, din cauza capacităților mai reduse și a nenumăratelor probleme tehnice.
A doua putere petrolieră a lumii, după Arabia Saudită, rămâne mai departe Irakul. Rezerve confirmate de petrol de circa 113 mld. de barili. În 2002-2003, problema irakiană a divizat profund comunitatea internațională. SUA și aliații lor au ocolit dezbaterea în cadrul ONU a pericolului reprezentat de regimul Saddam Hussein și au declanșat în februarie 2003 acțiunile armate în Irak. La numai câteva săptămâni, victorie militară clară și rapidă a aliaților câștigată de aliați (mai 2003), urmată de un dificil proces de reconstrucție a țării. SUA au instalat o administrație civilă și un guvern de tranziție (iulie 2003), recunoscut treptat și de statele arabe și de marile puteri, urmând ca în ianuarie 2005 să aibă loc alegeri libere; în interior s-a ajuns însă la generalizarea unei stări permanente de insecuritate punctată de atacuri teroriste.
Pe plan mai larg, acțiunea SUA în Irak a stimulat mai vechile tensiuni dintre marii actori internaționali. Franța și Germania s-au apropiat de Federația Rusă și China, provocând o criză serioasă în raporturile transatlantice. Victoria militară a SUA, susținute îndeaproape de Marea Britanie, Australia, Polonia, Italia, Spania etc. și răsturnarea lui Saddam Hussein au modificat raporturile dintre puteri pe scena petrolieră a Irakului. Cu toate că, înainte de 2003, Bagdadul a concesionat aproape jumătate din petrolul său (50 mld. barili) Federației Ruse, Franței, Germaniei, Chinei etc., Washingtonul nu recunoaște aceste decizii. SUA susțin că „petrolul aparține poporului irakian” și că accesul trebuie să fie permis, în primul rând statelor Coaliției.
Un actor semnificativ în Orientul Apropiat și Mijlociu, Iranul face legătura dintre această regiune de importanță strategică și Caucaz, Marea Caspică, Asia Centrală și Asia de Sud și de Est. În decursul istoriei, toți marii actori internaționali au vizat luarea sub control a Iranului. În secolul XX, concomitent cu declanșarea marilor competiții petroliere, Marea Britanie, Rusia, Germania și SUA s-au concurat în spațiul iranian, ori sau concertat în același spațiu. Pe de altă parte, fiind situat în regiunea Golfului, Iranul a intrat în dispută cu Irakul, Kuweitul, Arabia Saudită etc.
Iranul deține rezerve certe de aproximativ 90 mld. barili (7% din rezervele mondiale, situându-se pe locul 4, în urma Arabiei Saudite, Irakului și Kuweitului). Cu o capacitate de producție de 3,6-3,7 mil. barili/zi, Iranul ocupă locul 4 mondial, în urma Arabiei Saudite (circa 8-9 mil.), SUA (8 mil.) și Federației Ruse (7 mil.). Exportul atinge 3 mld. barili/zi și se orientează spre Japonia, China, Coreea de Sud și UE.
După cum se cunoaște însă, petrolul va fi depășit într-un viitor apropiat de gazele naturale ca „motor” al economiei mondiale. În acest domeniu, Iranul se situează pe cea de-a doua poziție internațională, cu rezerve de 24 mii mld. m3, imediat după Rusia (47 mii mld.). Gazele naturale sunt vizate de statele UE, Turcia, statele din Asia de Est și de Sud-Est și mai ales de SUA și Federația Rusă. În funcțiune se află o conductă spre Turcia, ce poate fi prelungită în două variante: proiectul „Nabucco” (Bulgaria, România, Ungaria, Austria) și contractul din 2003, Turcia-Grecia-Balcanii de Vest-Italia. O conductă rusă subacvatică are terminalul la Istanbul, așa încât să concureze sau să alimenteze viitoarele conducte occidentale. Moscova susține Iranul, în replică și la proiectele SUA de deschidere pe la sud a accesului occidental la rezervele petroliere și de gaze naturale din Bazinul Caspic și Asia Centrală. Chiar dacă ar coopera cu Federația Rusă pentru a rezista presiunilor SUA, Teheranul nu poate accepta proiectul Moscovei de a conduce un „OPEC caspic”.
Sunt specialiști care consideră că încercarea Iranului de a alcătui un plan prin care să poată concura două dintre cele mai puternice burse de pe piața petrolului constituie pentru SUA o sfidare mai mare decât cea pe care a produs-o Saddam Hussein în 2003. Acest fapt ar determina Administrația americană să aleagă, pentru soluționarea acestei sfidări aceeași cale pe care a folosit-o în Irak.
În țările care sunt în curs de afirmare pe piața mondială a petrolului—cele din nordvestul Africii, din Africa subsahariană sau din Asia Centrală, principala problemă este asigurarea unui climat de stabilitate și securitate în exploatarea și transportul resurselor energetice. În aceste țări energia și exploatarea petrolului este indisolubil legată de eradicarea sărăciei și dezvoltare durabilă. Specialiștii apreciază că politica acestor state în domeniul energiei stă sub semnul paradoxului.
În alte state bogate în resurse, cum ar fi cele din America Latină (Venezuela, Brazilia, Mexic, Bolivia), politica energetică este puternic influențată de tendința acestor state de a re/naționaliza importante sectoare sau chiar în întregime exploatarea și transportul petrolului și a gazelor naturale. America Latină produce doar 8.4% din totalul mondial energetic, dar este de menționat faptul că 30% din acesta este consumat în SUA.
Actori non-statali
Cei mai de seamă actori non-statali implicați în jocurile de pe scena energetică a lumii, care pot exercita presiune asupra piețelor, cotelor de producție și prețurilor și pot controla la un moment dat fluxurile regionale și internaționale de hidrocarburi sunt: Organizația Statelor Exportatoare de Petrol (OPEC), Organizația Mondială a Comerțului (OMC), Uniunea Europeană (UE) și Organizația de Cooperare de la Shanghai (OCS).
Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC)
Pentru unificarea, armonizarea și coordonarea politicilor în domeniul energetic, în anul 1960, se înfințează OPEC. Dacă la începutul activității în cadrul organizației, reprezentanții statelor membre se întâlneau pentru stabilirea prețurilor practicate pe piața energetică, din anul 1982, aceștia hotărăsc ca în cadrul ședințelor să se stabilească inclusiv cotele de producție ale petrolului brut. Inițial, din organizație făceau parte miniștrii petrolului din Venezuela, Irak, Iran, Arabia Saudită și Kuweit. Ulterior au aderat și au fost incluși în organizație și reprezentanți ai Qatarului, Libiei și Indoneziei, Emiratelor Arabe Unite, Algeriei, Nigerie, Gabon, Ecuador și Angolei. Ecuadorul (decembrie 1992) și Gabonul (ianuarie 1995) se retrag din cadrul organizației.și au fost membri ai organizației. În literatura de specialitate a fost lansată teoria potrivit căreia OPEC a fost creată în vederea contrabalansării deciziei, din anul 1959, a Guvernului SUA în domeniul stabilirii cotelor de import ale petrolului prin care se restructura cantitatea de petrol brut și produse petroliere importate de acest stat. Prin această decizie, SUA aplica un tratament preferențial importului de petrol din Canada și Mexic, ceea ce a generat scăderea prețului petrolului de pe piața producătorilor din Golful Persic. Venezuela a fost prima țară care s-a îndreptat spre stabilitatea O.P.E.C. apropiind Iran, Iraq, Kuweit și Arabia Saudită în 1949, sugerând ca între aceste state să existe posibilitatea de a schimba puncte de vedere și de a explora, astfel încât să existe o comunicare bună între ele.
O.P.E.C. a fost fondată în cadrul unei întâlniri ce a avut loc între 10-14 septembrie 1960, la Bagdad, în Irak, între guvernele a 5 țări producătoare de petrol: Iran, Irak, Kuweit, Venezuela și Arabia Saudită. Aceste țări sunt cunoscute ca membri fondatori ai organizației.
Scopul principal al organizației, conform Statului ei, este determinarea celor mai bune modalități pentru apărarea intereselor statelor membre, în mod individual și colectiv; divizarea metodelor pentru a garanta stabilizarea prețurilor pe piețele acțiunilor petroliere internaționale în vederea eliminării fluctuațiilor dăunătoare și inutile; consolidarea continuă a intereselor națiunilor producătoare și a necesității securizării venitului stabil al țărilor membre; susținerea eficientă, economică șo regulată cu petrol a națiunilor consumatoare și o întoarcere cinstită a capitalului pentru investitorii în industria petrolieră.
Conform estimărilor recente, OPEC controlează circa 3 (77,2%) din rezervele
mondiale de petrol, 56% din acestea fiind contribuția Arabiei Saudite, Iranului și Irakului. Deasemenea, organizația controlează aproximativ 45% din producția de petrol brut și 54% din fluxurile comerciale internaționale.
Unele opinii susțin că OPEC este o relicvă a perioadei de Război Rece și că ar
trebui înlocuit cu alte aranjamente internaționale, controlate de marile puteri.
Organizația Mondială a Comerțului (OMC)
OMC a fost creată în ianuarie 1995 pentru a înlocui „Acordul general asupra
tarifelor și comerțului” (GATT). La 27 iulie 2007, organizația avea 151 de membri și
îngloba peste 90% din comerțul mondial. OMC este o organizație internațională care
supervizează un număr mare de acorduri ce definesc „regulile comerciale” dintre statele membre și care militează pentru globalizare economică prin reducerea și abolirea „barierelor” în comerțul internațional.
Multe dintre statele implicate în jocurile energetice mondiale nu sunt membre ale organizației, ca de exemplu: Rusia, Iran, Irak și multe din fostele republici sovietice și state bogate în resurse din Africa. Rusia și Iran nu au fost încă acceptate, din cauza problemelor privind liberalizarea economică sau a „dosarului nuclear”.
Totuși, organizația a fost acuzată în dese rânduri că sprijină marii actori economici -SUA, UE, Japonia -, ajutându-le să exercite o influență exagerată asupra statelor membre mai puțin puternice.
Uniunea Europeană (UE)
Momentul care marchează punctul de pornire al procesului de unificare a Europei este adoptarea la 18 aprilie 1951 a Tratatului de Constituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. Semnarea Tratatului de la Maastricht (1992) marchează trecerea de la cooperare economică, în contextul unei piețe unice, la realizarea unei integrări instituționale pluridimensionale.
În prezent, Uniunea celor 28 de țări membre reprezintă unul dintre cei mai mari consumatori de resurse energetice mondiali. Cu excepția Norvegiei, toate celelalte state UE sunt dependente de importurile de hidrocarburi.
În urma recentei crize a gazului, deputații europeni solicită Comisiei revizuirea directivei privind aprovizionarea cu gaz care datează din 2004. Aceasta ar trebui să includă planuri naționale de acțiune în caz de urgență, cu caracter obligatoriu și să conțină o declarație comună referitoare la alocarea din stocuri disponibile către statele afectate, activarea măsurilor de urgență în statele neafectate pentru a crește volumul gazului pentru piețele afectate.
Europarlamentarii invită Comisia să sprijine includerea așa-numitei „clauze de securitate energetică” în acordurile comerciale, de asociere și de cooperare cu țările producătoare și de tranzit, care ar stabili un cod de conduită, ar interzice întreruperile datorate unor dispute comerciale și ar trasa în mod clar măsurile care ar trebui adoptate în eventualitatea unei întreruperi unilaterale.
Comisia parlamentară sprijină totodată diversificarea traseelor de transport, ca de exemplu Nabucco, Turcia-Grecia-Italia (TGI) și South Stream. Pe termen lung, în cazul în care situația politică permite, aprovizionarea din alte țări din regiunea Mării Caspice, precum Uzbekistan și Iran, ar trebui să reprezinte surse de aprovizionare semnificative pentru UE.
Comisia Europeană a lansat la 10 ianuarie 2007 un set de măsuri menite să redefinească politica energetică a Uniunii Europene spre asigurarea securității energetice, gestionarea procesului de încălzire globală și stimularea competitivității.
Varianta de strategie a Comisiei are trei obiective majore, anume definitivarea pieței unice a energiei, accelerarea tranziției la energiile alternative (cât mai puțin bazate pe carbon) și creșterea eficienței energetice. Cercetării științifice de profil ar urma să-i fie alocate fonduri suplimentate cu 50% pe durata actualului exercițiu bugetar (2007-2013).
Relația statelor europene cu spațiul ex-sovietic este văzută adesea în doctrină prin relaționare cu dependența energetică, în timp ce în jur de 78% din gazul livrat către UE trece prin conductele aflate pe teritoriul Ucrainei. Îngrijorată de dependența sa față de gazul rusesc care traversează teritorii ale unor state ex-sovietice, UE a căutat surse alternative de furnizare. Astfel, Turcia, poziționată geografic între marii producători de energie și piața comunitară, ar putea avea o contribuție esențială la securitatea energetic a UE .
În ultima perioadă, Germania, Italia, Austria, Spania și Irlanda au început un
program de închidere a centralelor atomoelectrice. În contextul reducerii dependenței de importul de resurse energetice, UE dezaprobă această tendință a celor cinci state member și recomandă diversificarea surselor de energie, inclusiv solare, eoliene, biocombustibili, hidrogen etc. precum și creșterea capacităților de înmagazinare și stocare a petrolului și gazelor, pentru atenuarea eventualelor șocuri economice.
Țările net producătoare sunt Olanda, Danemarca, Norvegia, Marea Britanie,
Polonia.
Organizația de Cooperare de la Shanghai (OCS)
Cei cinci membri ai fostului Grup de la Shanghai (China, Rusia, Kazahstan, Tadjikistan și Kârgâstan) au decis, în 2001, să-l redenumească în „Organizația de Cooperare de la Shanghai” odată cu primirea Uzbekistanului.
Prin această organizație se urmărește crearea unui puternic bloc economic în Asia, prin armonizarea intereselor în Asia Centrală și Extremul Orient ale unuia dintre cei mai mari posesori de resurse energetice (Federația Rusă) și unuia dintre cei mai mari consumatori de hidrocarburi (China). La această construcție regională au aplicat deja Mongolia, Iran și Pakistan, iar India, Kazahstan și Belarus și-au manifestat interesul pentru aderare.
Desigur, și alți actori pot să devină în viitor piese importante ale puzzle-ului
energetic mondial, prin configurarea unor noi piețe economice sau prin consolidarea zonelor de liber schimb la nivel regional, precum: Acordul Nord-American de Comerț Liber (NAFTA), Asociația Statelor din Asia de Sud-Est (ASEAN), Cooperarea Economică Asia-Pacific (APEC), Comunitatea Statelor Independente (CSI), Agenția Internațională pentru Energie (AIE), Organizația Țărilor Arabe Exportatoare de Petrol (OAPEC), Forumul Țărilor Exportatoare de Gaze (GECF) etc. De asemenea, bursele și piețele paralele de stabilire a prețurilor internaționale la petrolul brut pot deveni „arbitri” însemnați ai energiei mondiale, ca: New York Mercantile Exchange (NYMEX), Singapore International Monetary Exchange (SIMEX) sau Intercontinental Exchange (ICE Futures Europe) de la Londra.
În ultimul timp, se dezbate tot mai intens problematica contribuției Alianței Nord Atlantice la asigurarea securității energetice internaționale. Protecția rutelor de aprovizionare, vitale pentru membrii organizației, constituie una dintre prioritățile aflate pe agenda organizației.
Cu toate acestea, centrul gravitațional al competiției economice globale, proces complex și dinamic, dus pentru acapararea de resurse, tehnologie și piețe, îl ocupă marile corporații internaționale.
Într-un clasament al celor mai dinamice și active firme din domeniul energetic ar conduce, probabil, detașat „colosul”, înființat în 1989, Gazprom OAO (din care statul rus deține 50,002%). Activitățile companiei sunt centrate pe explorări geologice, producție, transport, înmagazinare, procesare și marketing în domeniul gazelor naturale și altor hidrocarburi. Compania rusă, ce controlează aproximativ 90% din producția de gaze naturale a Federației Ruse, reprezintă cel mai important extractor de astfel de resurse energetice din lume. Gazprom controlează circa 17% din resursele mondiale de gaze naturale, iar ca rezerve disponibile se situează pe locul al patrulea, imediat după Arabia Saudită, Canada și Iran. Gazprom exportă gaze naturale în 32 de țări din fosta Uniune Sovietică și din alte zone ale lumii. Compania rusă a devenit unul dintre cei mai importanți furnizori de gaze naturale pentru Uniunea Europeană, acoperind 25% din necesitățile acesteia.
Există și alte mari companii ce controlează o mare parte a resurselor energetic mondiale și pot impune anumite prețuri și comportamente pe piețele internaționale prin activitățile de exploatare, producție, transport și vânzare de petrol, gaze naturale și produse petroliere (ExxonMobil Corp. (SUA), Royal Dutch Shell (Marea Britanie), BP p.l.c. (Marea Britanie), Chevron Corp (SUA), Petrochina (China), ConocoPhillips (SUA), Total S.A. (Franța), ENI SpA (Italia), Petrobras Brasileiro (Brazilia), Lukoil (Rusia), EnCana (Canada), Valero Energy (SUA),Marathon Oil (SUA), Sinopec (China), Rosneft (Rusia) etc.).
ROLUL NATO ÎN ASIGURAREA SECURITĂȚII ENERGETICE
În anul 1999 a fost adoptat Conceptul Strategic NATO care identifică ca risc la adresa securității sistarea livrărilor de resurselor vitale. Din abul 2006 securitatea energetică devine un subiect important de discuție la summit-urile NATO, la Riga și în 2008 la București. La Riga, în declarația finală a summit-ului, aliații au arătat că „interesele de securitate ale Alianței pot fi afectate de sistarea livrărilor resurselor vitale”. La summit-ul NATO de la București, rolul acestuia în securitatea energetică a fost discutat mai în detaliu declarându-se că „NATO va contribui la securitatea energetică prin schimbul de informații, proiectarea stabilității, cooperare internațională și regională, managementul consecințelor și protecția infrastructurii critice”.
Noul Concept Strategic NATO ce a fost adoptat în 2010, oferă Alianței un rol mai important în probleme de securitate energetică. Acesta punctează „necesitatea de a dezvolta capacitățile Alianței în vederea asigurării securității energetice, prin protecția infrastructurii critice și a căilor de tranzit, cooperarea cu partenerii și consultarea Aliaților privind evaluarea și planificarea strategică”. Prima misiune NATO reașizată să protejeze căile de transport pentru resursele energetice a fost instituită în 2007, în jurul continentului African.
Există număr de domenii în care Alianța poate aduce valoare adăugată în micșorarea riscurilor de securitate energetică:
– Dialog și schimb de informații între cei implicați Alianță, parteneri și sectorul privat: un domeniu important în asigurarea stabilității și previzibilității aprovizionării cu resurse energetice și identificarea riscurilor și amenințărilor la adresa securității energetice.
– Proiectarea stabilității: prin intermediul programelor de parteneriat dezvoltate de Alianță (Parteneriatul pentru Pace, Dialogul Mediteranean, Inițiativa de la Istanbul), valorile și standardele NATO permit transformarea într-o zonă stabilă și sigură a vecinătăților Alianței. O mare parte a exportatorilor principali de resurse energetice se află în vizorul acestor programe de parteneriat, ca de exemplu statele din Asia Centrală, statele din Nordul Africii, statele din zona Golfului Piersic, ceea ce conduce la asigurarea viabilității aprovizionării cu resurse energetice.
– Protecția infrastructurii critice : este o responsabilitate a guvernelor naționale, dar Alianța poate interveni la cerere, pentru protejarea căilor de transport a resurselor energetice sau pentru managementul repercursiunilor în cazul atacurilor sau dezastrelor naturale. Infrastructura energetică poate deveni ținta unor atacuri teroriste, cibernetice, de piraterie sau calamităților naturale. Alianța este capabilă să prevenă astfel de atacuri (Operațiunea NATO Ocean Shield sau Active Endeavour) sau să mobilizeze resursele necesare în vederea managementului urmărilor acestor atacuri.
– Eficiență energetică în teatre de operații: importanța eficienței energetice în teatre de luptă a fost demonstrată de misiunea NATO din Afganistan , astfel unul dintre obiectivele Alianței este reducerea resurselor energetice folosite în operațiuni pentru eficientizării aprovizionării cu combustibili.
– Sprijinirea cercetărilor în domeniul „smart energy”: prin programul Știință pentru Pace sunt organizate forum-uri, conferințe și ateliere de discuție menite să sprijine eficiența energetică, recurgerea la surse de energie alternativă și diversificarea mix-ului energetic. Aceste proiecte doresc să reducă dependența Aliaților de sursele energetice tradiționale și să introducă folosirea resurselor regenerabile pentru eficientizare și protecția mediului. Aceste programe sunt deschise partenerilor.
Pentru majoritatea statelor membre NATO, securitatea energetică este o problemă de importanță majoră pentru că în prezent cei 28 de Aliați consumă 43% din cererea globală de petrol și 42% din cea de gaz, iar statele membre NATO dețin doar 6% și respectiv 7% din resursele globale de petrol și gaz, o mare parte importate din exterior, implicând riscuri de securitate în plus.
Ce nu poate oferi Alianța în domeniul securității energetice?
1. O politică comună de securitate energetică pentru că NATO nu poate elabora o politică comună în acest sens din cauza unui șir un șir de factori printre care:
– Divergența intereselor naționale securitatea energetică fiind încă percepută ca o problemă națională de către Aliați, reticența de a dezbate acest subiect la nivel multinațional împiedică un dialog eficient, astfel chiar dacă experiența UE în dezvoltarea unei politici comunitare în domeniul energetic a adus anumite rezultate membri NATO care sunt și ăn același timp și membri UE continuă să dezbată subiectele majore de securitate energetică la nivel bilateral.
– Divergențele ce există între Alianță și Federația Rusă împiedică o politică comună NATO privind securitatea energetică: securitatea energetică, mai ales în Europa este strict legată de relația cu Federația Rusă, un principal furnizor de resurse energetice pentru piața europeană. Statele membre NATO din Europa Centrală și de Est și-ar dori un rol mai activ al Alianței în domeniul securității energetice, aceasta nu pare a fi opțiunea Aliaților vestici care mizează pe relații de convergență cu Federația Rusă.
– O politică comună NATO în domeniul securității energetice ar dubla activitatea UE: considerată a fi o entitate supranațională, o politică comună privind securitatea energetică este un proces de dezvoltare.
2. Sprijinirea proiectelor de diversificare a surselor energetice: este o responsabilitate a guvernelor naționale și a UE, reducând rolul Alianței la protecția infrastructurii critice (zona midstream). Alianța nu poate interveni pentru sigurarea securității energetice în zona upstream (protejarea și diversificarea aprovizionărilor) sauzona downstream (reglementare pieții interne de resurse energetice).
Rolul Alianței în vederea asigurării securității energetice va fi limitat la protecția infrastructurii critice și sprijinirea proiectelor „smart energy”, Alianța fiind o organizație politico-militară interguvernamentală, în care deciziile majore se adoptă prin consens.
Securitatea energetică este încă considerată o problemă de ordin național, rezolvată prin mecanisme bilaterale. Pentru cei 21 de Aliați membri UE, dimensiunea multilaterală a securității energetice este deja dezvoltată la nivel comunitar.
O potențială intervenție a Alianței de acest fel ar dubla rolul UE în acest sens, astfel Alianței i-ar rămâne doar rolul complementar axat pe domenii în care poate aduce valoare adăugată: eficiența energetică în teatre de operații și protecția infrastructurii critice.
Statele membre ale Alianței vor realiza progrese numai dacă toate vor fi convinse că NATO oferă o valoare adăugată tangibilă. Primul pas al unei astfel de abordări graduale trebuie să fie reprezentat de o demistificare a securității energetice și includerea acestei teme ca un punct obișnuit pe agenda consultărilor interne în cadrul NATO. Întrucât dezbaterile internaționale cu referire la securitate sunt concentrate asupra noilor provocări, în special asupra atacurilor cibernetice și proliferării nucleare, presiunea asupra NATO de a-și asuma rolul cuvenit în abordarea acestor provocări crește de asemenea. În plus, multe dintre noile provocări de securitate au o dimensiune energetică. Atacul cibernetic “Stuxnet” împotriva controversatului program nuclear al Iranului, inclusiv asupra centralei energetice Bushehr, oferă o vie dovadă a legăturii dintre amenințările cibernetice și aprovizionarea cu energie. În mod similar, atacurile teroriste împotriva centralelor energetice din Rusia și a rafinăriilor din țările africane și arabe evidențiază legătura dintre terorism și energie.
Crearea „Direcției pentru Provocările de Securitate Emergente” în cadrul Secretariatului Internațional al NATO oferă securității energetice un „cămin” organizațional distinct. Cumularea noilor provocări de securitate (atacuri cibernetice, terorism, proliferare, energie) într-o singură direcție nu poate decât să asigure o analiză mai sistematică și să faciliteze o dezbatere mai bine orientată la nivelul aliaților. Alături de extinderea capacității analitice interne a NATO și un mai bun schimb de informații de tip intelligence între aliați, noile provocări de securitate, inclusiv securitatea energetică, se reflectă acum la nivelul structurii de organizare a NATO.
Alt pas spre o abordare mai sistematică a NATO în privința securității energetice constă în realizarea unui dialog susținut cu alte organizații precum UE, Agenția Internațională pentru Energie, OSCE și Carta Energiei. Deși toți aliații sunt de acord că rolul NATO în domeniul securității energetice trebuie să fie complementar celui al altor actori relevanți, adevărata complementaritate poate fi asigurată doar dacă toți actorii se cunosc între ei și evită, astfel, duplicările. În plus, NATO trebuie, de asemenea, să-și extindă dialogul cu sectorul energetic privat, pe care l-a inițiat cu ani în urmă, pentru a înțelege mai bine perspectivele și cerințele companiilor de energie. Principalul punct focal al acestui dialog cu alte instituții și sectorul privat va fi reprezentat de protecția elementelor de infrastructură de o importanță crucială – un domeniu în care NATO deține o competență de necontestat și în care multe țări partenere caută realizarea unei cooperări mai strânse cu NATO.
Un alt pas pentru ancorarea securității energetice în mod mai sistematic la nivelul NATO este reprezentat de fuzionarea acestei teme cu problemele militar-operaționale și cu aspectele de mediu și cele legate de resurse în general. La nivel militar, a fost deja inițiată o dezbatere despre combustibili mai eficienți, deoarece astfel de combustibili promit o reducere a „amprentei” logistice în cadrul operațiilor militare. În plus, unele dintre operațiile NATO, precum Operația Ocean Shield de combatere a pirateriei, pot contribui la asigurarea securității rutelor de transport maritim pentru combustibili. Totodată, faptul că schimbările climatice pot avea consecințe care ar putea afecta, de asemenea, NATO, de exemplu în cazul dezastrelor umanitare, se bucură de o largă recunoaștere.
Pentru o Alianță care se consideră o instituție modernă de securitate, analiza inter-relaționării acestor evoluții și discutarea implicațiilor lor în domeniul securității ar trebui să devină regulă și să nu mai constituie o excepție.
ROLUL UNIUNII EUROPENE ÎN ASIGURAREA SECURITĂȚII ENERGETICE
Conceptul de securitate energetică a fost introdus la începutul secolului XX de către Sir Winston Churchill. “Securitatea și siguranța petrolului rezidă în varietate și doar în varietate”, spunea el. Acesta a luat o decizie de importanță istorică, cerând ”înlocuirea în sistemul de alimentare al vaselor de război britanice a cărbunelui cu petrolul, pentru a face flota britanică mai rapidă și mai eficientă în comparație cu cea germană. Acest lucru a avut consecințe majore pentru armata britanică. Independența sa energetică nu mai depindea de sursele de cărbune sigure, situate în Scoția, ci de petrolul care se găsea din abundență în Orientul Mijlociu sau în alte regiuni ale globului”.
Incapacitatea Uniunii Europene în materie de politici energetice ar trebui sa fie un subiect de îngrijorare pentru oricare dintre locuitorii celor 28 de state membre. Lipsa unei politici unitare este evidentă, ca și faptul că i se acceptă fiecărui membru să își dezvolte propria politică de alianțe și de afaceri pentru a-și rezolva doar nevoile proprii, dar care de multe ori pot fi dăunătoare pentru alți membri și deci pentru Uniune în general.
În Cartea Verde privind strategia europeană pentru o energie sigură, durabilă și competitivă sunt identificate șase domenii de acțiune pentru a face față provocărilor cu care lumea modernă se confruntă:
a) Competitivitatea și piața internă a energiei;
b) Diversificarea gamei de aprovizionare energetică;
c) Solidaritate;
d) Dezvoltare durabilă;
e) Inovație și tehnologie;
f) Politică externă.
Comisia Europeană a propus prezentarea periodică Consiliului UE și Parlamentului European a unei analize strategice a politicii energetice a UE.
UE este unul dintre cei mai mari importatori de energie din lume, importurile fiind de circa 50% din necesarul de energie, iar necesarul pentru proiecție este de 70% până în 2030. Obiectivul prioritar al Uniunii Europene este asigurarea securității energetice, mai ales după „crizele gazului” în urma de conflictelor comerciale dintre Rusia și Ucraina din 2006 și 2009.
Realizarea securității energetice a UE are mai multe dimensiuni :
• Diversificarea surselor și rutelor de transport al gazului natural (26 % din consumul de gaz al Uniunii provine din Rusia);
• Interconectarea țărilor UE până în 2015, astfel încât nici un stat membru să nu mai rămână izolat în situații de criză;
• Scăderea dependenței de sursele convenționale, prin: creșterea ponderii energiilor regenerabile în producție și consum și creșterea eficienței energetice;
• Dialogul consolidat cu furnizorii cheie ai Uniunii, actuali și de perspectivă.
Presiunile energetice exercitate de Federația Rusă asupra Uniunii Europene au avut, însă, și efecte pozitive. UE a conștientizat care îi sunt slăbiciunile instituțional-politice. Se disting tendințe de normare a unei piețe energetice unice, bazată pe o strategie și o politică energetică comună, dar și menținerea prerogativelor statelor membre asupra problemelor energetice. S-au amplificat demersurile pentru o strategie și o politică energetică unitară și a fost lansată o Politică de Vecinătate în Caucaz, o Sinergie pentru Marea Neagră și o Strategie pentru Asia Centrală.
În domeniul politicii energetice, Uniunea Europeană dispune de documente și planuri de acțiune, dar se simte nevoia unei singure strategii, care să stabilească în mod concret obiective și modalitățile de îndeplinire a acestor planuri de acțiune în domeniul politicii energetice externe. UE trebuie să identifice riscurile majore în ceea ce privește sursele de aprovizionare și să formuleze interesele politice și de securitate într-un concept integrat strategic și pragmatic. Colaborarea mai strânsă cu NATO și revitalizarea parteneriatului transatlantic poate ajuta Uniunea Europeană să-și reducă vulnerabilitatea energetică.
În același timp, state ale UE – Germania, Bulgaria, Slovenia, Austria, Italia – participă la proiectele Federației Ruse de diversificare a traseelor pentru gaze naturale prin Marea Nordului și Marea Neagră, accentuând rolul acesteia pe piața energetică a Uniunii Europene.
În asigurarea securității energetice, UE pune accent pe instrumentele non-militare (politice, economice, tehnologice). Pentru realizarea unei politici energetice cât mai complete, UE trebuie să-și dezvolte capabilitățile de gestionare a crizelor militare și civil-militare, precum și mijloacele militare în termeni de monitorizare, management al riscului și pregătire a forțelor locale.
În anul 2007 Comisia a adoptat un Plan de Acțiune pentru Eficiența Energetică al cărui scop este de a se obține reducerea consumului de energie de 20% până în 2020. Planul de Acțiune conține măsuri ce au în vedere îmbunătățirea performanței energetice a produselor, construcțiilor și serviciilor, îmbunătățirea randamentului producției și distribuției de energie, reducerea impactului transporturilor asupra consumului energetic, facilitarea finanțării și realizarea de investiții în domeniu, stimularea și întărirea unui comportament rațional față de consumul de energie cât și întărirea acțiunii internaționale în materie de eficiență energetică.
Scopul Planului de Acțiune este acela de a mobiliza decidenții politici și actori de pe piața și transformarea pieței interne a energiei. Obiectivul Planului de Acțiune este de a stăpâni și reduce cererea de energie și acționarea asupra consumului și aprovizionării. Măsurile reținute de Comisie și prezentate în Planul de Acțiune sunt acelea care prezintă cel mai bun raport cost/eficiență. Unele dintre aceste măsuri sunt prioritare și trebuie luate fără amânare, în timp ce altele sunt de adoptat de-a lungul celor șase ani prevăzuți pentru Planul de Acțiune .
O politică de eficiență energetică la nivelul UE ar aduce o contribuție importantă în termeni de competitivitate și de ocupare a forței de muncă, obiective centrale ale Agendei de la Lisabona.
Creșterea importurilor și scăderea producției interne pun statele membre în fața unei concurențe externe și mai dure în ceea ce privește aprovizionarea cu petrol, gaz și cărbune. Întreruperea, nu cu mult timp în urmă, a aprovizionării cu combustibil din Europa de Est, evidențiază nevoia unor măsuri coordonate. Dacă UE se va alătura statelor membre la masa negocierilor cu furnizorii, acestea vor avea mai multă putere pe piețele internaționale. La nivel mondial Europa reprezintă un cumpărător foarte important de energie.
Principalele obiective ale UE în materie de politică energetică sunt securitatea aprovizionării, competitivitatea și protecția mediului.
Problematica politicii energetice a UE a fost dezbătută de statele membre încă în 2005, la Consiliul European de la Hampton Court, prilej cu care s-a constatat o sporire a provocărilor din spațiul securității energetice și al schimbărilor climatice. Pornind de la această constatare, Consiliul European din decembrie 2005 a relevat importanța unei abordări integrate a obiectivelor legate de triada: schimbări climatice – energie – competitivitate. Procesul cunoaște mai multe etape pregătitoare, astfel: propunerile din Memorandumul francez prezentat la reuniunea Consiliului Ecofin din ianuarie 2006; documentul susținut de președinția austriacă la Consiliul European din 13 februarie 2006, intitulat „A New Energy Policy for Europe“; poziția comună inclusă în liniile directoare generale ale unei politici energetice comune din Cartea Verde a Comisiei Europene „O politică energetică europeană sustenabilă, competitivă și sigură“ (8 martie 2006); lucrările Consiliului Extraordinar al miniștrilor energiei din statele membre și în curs de aderare, din 14 martie 2006, ca și cele ale Consiliului European din 23-24 martie 2006.
La data de 8 martie 2006, UE a adoptat un nou proiect de strategie energetică europeană, respectiv Strategia Europeană pentru Energie Sustenabilă, Competitivă și Sigură. Cele șase direcții de acțiune vizate de UE în vederea asigurării sustenabilității, competitivității și securității energetice sunt:
• asigurarea integrității pieței interne de gaz și curent electric, prin adoptarea unor standarde și reguli comune, dar prin construirea unor rețele comune sau interconectarea celor deja existente;
• garantarea securității fluxului energetic și consolidarea în acest sens a solidarității între statele membre, prin revizuirea legislației privitoare la stocurile naționale de gaz și petrol;
• diversificarea surselor de energie;
• protecția mediului și promovarea unor politici de economisire a energiei, într-o manieră compatibilă cu obiectivele de la Lisabona;
• crearea unui plan tehnologic strategic în privința energiei;
• formularea uunei politici externe comune pentru toate statele UE, care să identifice prioritățile UE pentru construirea unei noi infrastructuri de protecție a sistemului energetic, adoptarea unui Tratat Energetic European, a unui nou parteneriat energetic cu Rusia, crearea unui mecanism de reacție în cazul unor crize determinate de scurtcircuitări ale aprovizionării energetice a Europei.
La reuniunea din ianuarie 2007, Comisia Europeană a lansat noua politică energetică a organizației, ce include propuneri de creștere a utilizării combustibililor alternativi și reducere a consumului energetic, pe fondul modificărilor climatice, precum și de încurajare a competiției dintre marii producători de energie.
Eforturile UE de adaptare și actualizare a documentelor sale fundamentale la noile realități ale secolului XXI, la globalizarea economiei, la evoluția demografică, la schimbările climatice, la nevoia din ce in ce mai acută de surse durabile de energie și la noile amenințări la adresa securității, s-au concretizat în ultimii ani în Tratatul de la Lisabona și Strategia UE 2020.
Astfel, articolul 194 al versiunii consolidate al Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene stipulează că politica Uniunii în domeniul energiei, în spiritul solidarității între statele membre, urmărește să: asigure funcționarea pieței de energie; asigure siguranța aprovizionării cu energie în Uniune; promoveze eficiența energetică și economia de energie, dar și dezvoltarea de noi surse de energie și energii regenerabile; promoveze interconectarea rețelelor energetice. Măsurile necesare pentru atingerea acestor obiective ce vor fi stabilite de Parlamentul și Consiliul UE nu ar trebui să aducă atingere dreptului unui stat membru de a stabili condițiile de exploatare a propriilor resurse energetice, dreptului său de a alege diferite surse de energie și structurii generale a aprovizionării sale cu energie.
Lansată de Comisia Europeană începutul lunii martie 2010 și aprobată la Consiliul European din iunie 2010, Strategia Europa 2020 vizează pregătirea economiei sociale de piață a Uniunii Europene pentru deceniul următor, atât prin ieșirea din criza economico-financiară și cât și prin transformarea acesteia într-o economie inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii sociale.
Energie 2020 – o strategie pentru o energie competitivă, durabilă și sigură document adoptat de Comisia Europeană (2010), se axează pe cinci priorități:
realizarea unui consum redus de energie în Europa;
crearea unei piețe cu adevărat pan-europene integrate de energie;
responsabilizarea consumatorilor și atingerea celui mai înalt nivel de siguranță și securitate;
extinderea rolului Europei de lider în domeniul tehnologiilor energetice și de inovare;
consolidarea dimensiunii externe a pieței energetice a UE.
În problematica securității aprovizionării energetice a UE, specialiștii organizației au detectat scăderi numeroase, între care cele mai importante s-au considerat a fi: insuficiența infrastructurilor de transport al curentului electric și gazelor; slaba competitivitate și insuficienta integrare a pieței energetice a UE; absența unei baze juridice pentru o politică energetică comună; dependența de importurile energetice (în 2002, de 48%, iar în 2030, previziunile urcă la 71%); acoperirea din importuri a 77% din cererea de petrol a UE, a 51% din cea de gaz și a 100% din cererea de Uraniu și produse din Uraniu; doar 6% din consumul de energie primară era asigurat, în 2005, din surse de energie regenerabilă; 60% din consumul de petrol în Europa anului 2004 era utilizat în sectorul transporturilor, estimându-se o creștere de cel puțin 30% a acestuia până în 2030, etc.
Nivelul dependenței de petrol atorat consumului din sectorul transporturilor, trebuie să scadă radical, iar pentru asigurarea securității aprovizionării cu gaz se cer diferite strategii, cum ar fi dezvoltarea terminalelor de gaze naturale lichefiate și instalațiilor de stocaj sau construcția de noi gazoducte.
Uniunea Europeană promovează relații bilaterale și multilaterale stabile pentru diversificarea surselelor, rutelor și infrastructura energetică. În ultimii ani Uniunea a lansat o nouă Politică de Vecinătate în Caucaz, o Sinergie pentru Marea Neagră, o Strategie pentru Asia Centrală, un Parteneriat Estic cu șase state ex-sovietice, dar și Inițiativa Baku pentru integrarea piețelor energetice.
Uniunea Europeană a inițiat noi dialoguri și a intensificat cooperarea în domeniul energetic cu țările din vecinătatea sud-estică, partenerii din Balcanii de Vest, Asia Centrală și Orientul Mijlociu, precum și cu China, Rusia, Brazilia, SUA și Uniunea Africană.
Oficialii de la Bruxelles își îndreaptă atenșia spre noi inițiative și acțiuni necesare în relația cu țări producătoare terțe și țări de tranzit pentru a reduce creșterea dependenței energetică a Uniunii. Uniunii Europene și Comisia Europeană trebuie să conceapă un mecanism necesar punerii în operă și garantării solidarității și asistenței rapide acordate unei țări confruntate cu dificultăți legate de securitatea infrastructurilor și de securitatea aprovizionării, luând în considerație că o întrerupere neașteptată și la scară mare a aprovizionării cu energiepoate afecta unul sau mai multe state membre și ar putea avea o incidență asupra funcționării pieței interne.
La nivel european accentul revine interconectării diferitelor piețe și finalizarea integrării acestora, asigurării securității energetice prin conectarea la sursele de aprovizionare ale țărilor producătoare terțe, legarea surselor de producere a energiei regenerabile la rețelele existente, dezvoltarea rețelelor inteligente pentru o mai bună descentralizare a producției de energie și absorbția totală a energiei regenerabile.
Uniunea Europeană a înregistrat un progres real în sfera securității energetice, dar mai are încă de parcurs unii pași până la perfecționarea unui concept global de securitate a aprovizionării, atât ca acțiune de anticipare pe termen lung a nevoilor și problemelor energetice europene și mondiale, cât și ca mecanisme de monitorizarea pieței, ca instrumente politice și ca efort de întărire a relațiilor cu țările terțe.
STUDIU DE CAZ: MAREA NEAGRĂ – NOD STRATEGIC ENERGETIC
Regiunea Mării Negre reprezintă o punte de legătură între spații geopolitice și geoeconomice, o răscruce comercială cu o importanță ce crește pe măsură ce resursele caspice și ale Asiei Centrale acced pe pieța de energie europeană și respectiv, mondială.
Marea Neagră este o zonă cu resurse energetice extraordinar de mari situată la intersecția a trei zone de mare interes: Orientul Mijlociu, țările ex-sovietice și Rusia.
Zonă de tranzit a petrolului și gazului natural din Asia Centrală și Orientul Mijlociu către Europa, regiunea Mării Neagre reprezintă veriga de legătură a unei axe geopolitice și geoeconomice emergente: Marea Mediterană – Marea Neagră – Marea Caspică. De asemenea, ea reprezintă o platformă pentru operații militare, zonă de trafic ilicit, crimă organizată și terorism. În același timp, regiunea se prezintă ca un spațiu ce relevă dimensiunea culturală a securității, o zonă de îmbinare a culturilor și civilizațiilor ortodoxă, islamică și occidentală. Reconsiderarea, de către NATO și UE, a sistemului geopolitic al Mării Negre a cunoscut evoluții paradoxale.
Făcând o incursiune în istorie, Marea Neagră a fost o frontieră a Războiului Rece, moștenind rivalitate imperială intensă între Rusia și Imperiul Otoman, timp de cinci secole, înaintea formării unei lumi bipolare la sfârșitul anilor 1940. După 1989, regiunea s-a plasat în partea răsăriteană a zonei între Rusia postsovietică și Alianța occidentală victorioasă.
Transformarea complexă a Europei Centrale și Răsăritene (CEE) din anii’90 și criza post-iugoslavă, a ocupat atenția și resursele Occidentului, situând problemele Mării Negre ca prioritate secundară pe agenda strategică occidentală, dar din motive importante, occidentali au acordat totdeauna atenție evenimentelor și evoluțiilor din jurul zonei Mării Negre. Regiunea a fost totdeauna o potențială prioritate pentru Occident. După ultima extindere NATO , agenda transformării post-sovietice a Mării Negre a intrat treptat pe agenda politică a UE și a SUA, deși interesele strategice ale ambilor trebuie să fie definite separat cu toate că sunt parțial interconectate.
Creșterea semnificativă a rolului Zonei Mării Negre a conferit României statutul de actor important. Pentru delimitarea zonei din punct de vedere identitar și al securității, Regiunea Mării Negre conține elemente definitorii comune sau convergente, dar și elemente de diversitate sau chiar divergente. Se observă că, deși, sub raportul acoperirii geografice, cele două concepte promovate de UE și NATO sunt oarecum similare. „Aria distinctă de implementare a Politicii Europene de Vecinătate”, astfel cum regiunea Mării Negre a fost definită de Uniunea Europeană, se suprapune peste conceptul de „Regiune extinsă a Mării Negre” (Wider Black Sea Region) promovat de către NATO în relațiile sale cu aliații și partenerii din zonă. În realitate, aceste abordări sunt determinate de extinderea UE și a NATO și demonstrează preocupările importante pentru găsirea soluțiilor de întărire a măsurilor de securitate.
Alianța Nord-Atlantică, subliniază faptul că Regiunea extinsă a Mării Negre este o legătură cu regiunea bogată în energie a Mării Caspice și o barieră în calea amenințărilor transnaționale, asimetrice dinspre Asia și Orientul Mijlociu. Pe de altă parte, pentru UE, Regiunea Mării Negre reprezintă o „Arie distinctă de implementare a Politicii Europene de Vecinătate (PEV)”, ce urmărește instituirea la granițele sale a unui „cerc de prieteni”, în cuprinsul căruia să fie respectate și promovate, într-o măsură mai mare sau mai mică, principiile, valorile și modurile sale de guvernare. În accepțiunea Comisiei Europene, regiunea Mării Negre reprezintă o zonă distinctă, ce reunește, pe de o parte statele riverane: Bulgaria, România, Ucraina, Federația Rusă, Georgia și Turcia,precum și statele considerate actori relevanți în zonă datorită condițiilor istorice, proximității și legăturilor strânse cu bazinul Mării Negre, respectiv, Armenia, Azerbaidjan, Republica Moldova și Grecia.
Specific Mării Negre, se pot regăsi factorii de risc, în domeniile economic și ecologic, dar și factorii externi de risc:
– evoluții negative în plan subregional ale democratizării, respectării drepturilor omului și dezvoltării economice, cauze ce generează crize cu efecte destabilizatoare pe o arii întinse;
– proliferarea armelor de distrugere în masă, a tehnologiilor și materialelor nucleare, a armamentelor și mijloacelor letale neconvenționale;
– proliferarea și dezvoltarea rețelei teroriste dinspre est, a crimei organizate transnaționale, a traficului ilegal de persoane, droguri, armamente și muniții, materiale radioactive și strategice;
– migrația clandestină pe calea apei mării și apariția unor fluxuri de refugiați;
– intoleranța, acțiunile de incitare la extremism, separatism sau xenofobie, care pot afecta statul român și promovarea valorilor democratice;
– decalaje între nivelurile de asigurare a securității și gradul de stabilitate ale statelor dinproximitatea Mării Negre;
– limitarea accesului unilateral pentru statul român la unele resurse și oportunități regionale, la fel cum orice discriminare la adresa unui stat limitrof Mării Negre se poate transforma într-un factor de risc cu repercusiuni imprevizibile.
În momentul de față suntem martorii mai multor provocări cu aceeași țintă și anume poziția internațională a României și „vecinătatea apropiată” a Federației Ruse. Acest spațiu geopolitic, alcătuit din România, Ucraina, Republica Moldova, inclusiv Transnistria, reprezintă, pentru Federația Rusă, o zonă de maxim interes unde urmăresc să-și exercite autoritatea sau poate chiar controlul, provocările având scopul de a crea o situație internațională prielnică pentru implementarea planurilor Moscovei. O premisă a acestui lucru s-a creat prin anexarea Crimeei la Federația Rusă și crizele provocate de pro-ruși în Ucraina, începând cu luna martie a anului 2014 și care continuă până în prezent.
Potrivit prevederilor Strategiei de Securitate Națională, România este situată într-un spațiu de interes strategic militar sensibil la prefacerile și influențele din spațiile: central-european (viitor pol de prosperitate regională); sud-est european (generator de instabilitate); CSI (confruntat cu criza de legitimitate); al Mării Negre (de importanță strategică pentru flancul sudic NATO și UE și rută pentru sursele energetice din Asia Centrală spre Occident).
Consolidarea securității și stabilității în regiunea Mării Negre este o prioritate pentru România. Scopul urmărit este de a contribui la integrarea regiunii în comunitatea euro-atlantică prin stimularea cooperării regionale și a atragerii sprijinului din partea instituțiilor europene și euro-atlantice.
În Summit-ul de la Istanbul din 2004 care a evidențiat “importanța regiunii Mării Negre pentru securitatea euro-atlantică” și a exprimat dorința NATO de a identifica modalități de a sprijini eforturile regionale de consolidare a stabilității și securității, prin utilizarea mecanismelor existente de cooperare ale statelor din regiune.
Declarațiile adoptate la Summit-urile ulterioare, la Riga (2006), București (2008), Strasbourg-/Kehl (2009), Lisabona (2010) și Chicago (2012) evidențiat importanța acordată de Alianță regiunii Mării Negre.
În Declarația Summit-ului de la București, într-un paragraf tematic dedicat Mării Negre, se reafirmă “importanța constantă a regiunii Mării Negre pentru securitatea euro-atlantică” și dorința Alianței de a “continua să sprijine, în mod corespunzător, aceste eforturi orientate în funcție de prioritățile regionale și bazate pe transparență, complementaritate și caracter cuprinzător, în scopul dezvoltării dialogului și cooperării între statele de la Marea Neagră și cu Alianța”.
Se dezvoltă și se consolidează instituțiile din sfera cooperării regionale în regiunea Mării Negre: Organizația de Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEMN); cooperarea navală și de consolidare a încrederii în cadrul Blackseafor; Operațiunea Black Sea Harmony, ce contribuie la întărirea securității maritime, precum și inițiative cu o sferă de acțiune mai largă.
Proaspăt ieșită din revoluția portocalie, Ucraina a devenit un avanpost vestic la întretăierea a trei zone geopolitice: euro-atlantică, euro-asiatică și islamică. Deși nu este o forță navală în Marea Neagră în comparație cu Rusia și Turcia, Ucraina este o piesă importantă în harta occidentală a traseelor energetice. Prin operaționalizarea terminalului petrolier Odessa, Ucraina are posibilitatea de a regla fluxul petrolier dinspre Marea Caspică și Orientul Mijlociu spre Europa. Evenimentele recente confirmă poziția de actor geopolitic în regiunea Mării Negre.
Deși este o prezență semnificativă în Marea Neagră, flota turcă are ca principal obiectiv asigurarea securității Strâmtorilor și mai ales capacitatea de a opera în cadrul strategiilor NATO. Implicată în diverse scheme de colaborare regională (OCEMN, BLACKSEAFOR) Turcia are interese proprii pe care și le promovează nu întotdeauna în consonanță cu acelea ale aliaților riverani din NATO (România și Bulgaria), profitând de faptul că nici o strategie regională nu va putea face abstracție de viziunea sa.
Punctul de plecare al abordării occidentale de azi în zona Mării Negre a fost 11 septembrie 2001, care a condus la o modificarea opticii statelor occidentale față de întreaga regiune. Necesitatea creării unei „springboard” pentru combaterea terorismului islamic este accentuată de o serie de factori structurali prezenți în regiunea Mării Negre cum sunt: state neconsolidate, slabă capacitate administrativă, sărăcie, corupție și crimă organizată. În același timp, lărgirea NATO (2002) și UE (2007) până la granițele Mării Negre și mai ales aspirațiile globale ale acestor organizații au determinat ieșirea Mării Negre din „conul de umbră”.
În prezent Europa importă 50% din energie prin rute complicate ce trec peste Bosfor și Canalul Mânecii. Din 2020 Europa va importa 70% din necesar din afară.
Există două mari motive pentru care Marea Neagră ar trebui să devină pentru România prioritatea numărul 1 în jurul căreia să se dezvolte toate deciziile luate de guvernanții români în domeniul politicii externe.
Primul motiv este reprezentat de poziția geografică cu potențial strategic, și anume, la gura de vărsare a Dunării, un fluviu cu un imens potențial economic, care ne poate conecta la marile centre de producție și distribuție ale Europei Centrale și de Vest. Dacă în trecut eram in punctul de intersecție a trei mari imperii, acum dinamica Est – Vest și rutele de tranzit energetice ne trimit în calea marilor proiecte energetice, ca Nabucco, White Stream sau AGRI, ce ar putea oferi pieței de consum energetic europene independența mult dorită față de interesele rusești.
Cel de-al doilea motiv este reprezentat de statutul de țară riverană Mării Negre, fiind afectați direct de ce se întâmplă pe malurile sale, îndeosebi în ceea ce privește Caucazul și Turcia.
Proiectul Nabucco, în care este implicată și România, nu va fi realizat însă, deoarece consorțiul care operează exploatarea gazeiferă Sah Deniz (Azerbaijan) a selectat o altă rută de export către Europa, potrivit presei austriece. Proiectul era dezvoltat de un consorțiu de șase companii (OMV, MOL, Transgaz, Bulgargaz, BOTAȘ, RWE). Conducta ar fi fost operațională din 2015 și ar fi transportat în jur de 31 miliarde m³ pe an.
Grupul Sah Deniz a selectat ca rută de export către Europa gazoductul TAP (Trans-Adriatic Pipeline), care va trece prin Grecia, Albania și Marea Adriatică, având ca punct final un terminal din sudul Italiei. Câmpul gazier Shah Deniz e situat în sudul Mării Caspice, pe coasta azeră. Rezervele Fazei 2 sunt estimate la o cantitate între 50 și 100 de miliarde m³ de gaz natural.
Consorțiul care exploatează zăcământul gigant de gaze naturale Sah Deniz, din Marea Caspică, a luat decizia finală în vara anului 2013 privind ruta pe care va exporta gaz către Europa, având de ales între proiectul Nabucco, susținut de UE, și TAP.
Nabucco este susținut politic de UE și vizează alimentarea cu gaze naturale extrase din regiunea Mării Caspice, pentru a reduce dependența Europei de gazul importat din Rusia, de la compania de stat Gazprom.
Fig.nr.3 Varianta rutei proiectului Nabucco la momentul includerii României
Scoaterea țării noastre din traseul gazoductului ar avea efecte pe termen mediu pentru noi, susține expertul în energie Ionut Purica: "Astfel, în următorii ani, nu vom avea gaze din alte surse externe, în consecință vom fi dependenți de importurile rusești”, a precizat acesta.
După eșecul Nabucco, România revine la un proiect uitat în strategiile energetice din ultimii ani, respectiv AGRI, un sistem de conducte și terminale de lichefiere, respectiv regazeificare, care să ne conecteze de sursa gazelor azere, pe ruta Georgia-Marea Neagră.
Proiectul AGRI (Azerbaijan–Georgia–Romania Interconnector) a fost inițiat în 2010, printr-un memorandum semnat la București între România, Azerbaidjan și Georgia. Ulterior s-a alăturat și Ungaria. A fost înființată o companie de proiect, primul pas fiind întocmirea studiului de fezabilitate, a cărui finalizare a fost întârziată. "Suntem în fază finală de redactare a studiului de fezabilitate. După ce se acceptă forma finală, cei patru acționari urmează să decidă cât și cum se implică. România e în continuare dornică", a declarat pentru “Gândul” directorul general al companiei AGRI LNG Project Company, firmă cu sediul în România.
South Stream este proiectul care prevede construirea unei conducte de gaze naturale din Rusia către Italia și Austria. Gazoductul este proiectat a avea o lungime de 900 kilometri pe sub Marea Neagră, între Rusia și Bulgaria, unde se va ramifica o dată către nord-vest spre Austria, apoi către sud, spre Grecia și Italia. Capacitatea maximă a conductei este similară cu cea a Nabucco, de 31 miliarde m³, având posibilitatea creșterii capacității la 63 miliarde m³ cubi ulterior. Demararea ei este prevăzută pentru 2015 potrivit presei ruse, deși inițial era vorba de 2013, iar costul estimat este între 10 și 15 miliarde de Euro. Proiectul nu a fost demarat în 2013 deoarece nu are încă un studiu de impact asupra mediului și un permis de construcție. Acționari sunt grupul rus Gazprom și ENI, din Italia. South Stream va trece și prin partea românească a Mării Negre.
Fig.nr.4 Ruta South Stream
Proiectul este dezvoltat de Gazprom și grupul italian Eni. Italia este unul dintre principalii clienți ai gazelor rusești, importând anul trecut de la Gazprom 15,1 miliarde m³ de gaze, valoare peste consumul anual al României.
Pentru Gazprom, proiectul South Stream are rolul de a diversifica rutele de export către Europa. În prezent, cea mai mare parte din gazul rusesc vândut în Europa trece prin Ucraina. Acționarii South Stream sunt Gazprom (50%), Eni (20%), Wintershall Holding din Germania (15%) și EDF din Franța (15%).
Datorită evenimentelor recente din Ucraina, au apărut controverse cu privire la proiectul South Stream.
Al Treilea Pachet al Energiei a devenit o adevărată piatră de încercare pentru Rusia și UE. De la adoptarea documentului în 2009 au loc discuții legate de viitorul proiectului South Stream. Europa apelează la independență energetică, iar Gazprom, la acordurile, încheiate înainte de adoptarea acestui pachet legislativ. Compromisul este singura modalitate de a rezolva situația, consideră experții.
Al Treilea Pachet al Energiei (TPE) interzice uneia și aceleași companii să se ocupe și de livrarea, și de transportul de gaz, și de vânzarea gazului către europeni. Potrivit Comisiei Europene, această lege va spori concurența, va permite unor noi jucători să pătrundă pe piață și va reduce prețurile la energie. Pe hârtie, liberalizarea pare destul de convingătoare, însă realizarea principiilor TPE este, practic, imposibilă, consideră Rustam Tankaev, expert la Uniunea Industriașilor din domeniul Petrolului și Gazelor.
În urma înrăutățirii relațiilor dintre Gazprom și Ucraina, atitudinea față de South Stream s-a ameliorat. Înțelegând că politica este politică, iar, în final, UE riscă să rămână fără gaz, Comisia Europeană a schimbat tonul. În prezent, South Stream este iarăși un proiect important pentru UE, cu toate că normele TPE nu au fost excluse din proiect. Experții sunt convinși că dorința Comisiei Europene de a continua negocierile legate de South Stream atestă faptul că, mai devreme sau mai târziu, Europa va fi pregătită să facă concesii, ceea ce va permite părților să ajungă la un compromis.
Pe fondul tensiunilor economice UE – Rusia, Bruxelles-ul a cerut suspendarea proiectului Gazprom. În urma presiunilor venite de la vârful UE, Bulgaria a sistat construcția porțiunii de gazoduct care ar traversa teritoriul.
South Stream este un proiect de 45 de miliarde de dolari și este așteptat să livreze Austriei 32 de miliarde m³ de gaze rusești, ocolind Ucraina.
Astfel, în conformitate cu Politica Energetică a Uniunii Europene din 2007, energia este un element esențial al dezvoltării la nivelul Uniunii. Energia prezintă o provocare în ceea ce privește impactului sectorului energetic asupra schimbărilor climatice, asupra creșterii dependenței de importul de resurse energetice, precum și asupra tendinței de creștere a prețului energiei. UE este tot mai expusă la instabilitatea piețelor internaționale de energie și la tendința de monopolizare a rezervelor de hidrocarburi de către un grup restrâns de deținători.
Realizarea unei piețe interne de energie a Uniunii Europene urmărește stabilirea unor prețuri corecte și competitive, stimulând economisirea de energie și atragerea investițiilor în sectorul energetic.
Principalele direcții strategice din domeniul politicii energetice, în care România își mobilizează eforturile conform obiectivelor și politicilor convenite la nivelul Uniunii Europene, privind securitatea energetică sunt:
– menținerea suveranității naționale asupra resurselor primare de energie și respectarea opțiunilor naționale în domeniul energiei;
– creșterea siguranței ofertei de energie și menținerea unui grad acceptabil de dependență a importurilor prin diversificarea surselor de import, a propriilor resurselor energetice, a rutelor și rețelelor de transport naționale și regionale;
– cooperarea regională pentru protecția infrastructurii în domeniul energiei;
Securitatea energetică a jumătății sudice a Uniunii Europene va fi hotărâtă în jurul regiunii Mării Negre. Localizată în apropierea importantelor rezerve de gaze din Caucaz, UE are nevoie de Marea Neagră și de țările vecine ale acesteia pentru a asigura un acces facil la producători precum Azerbaidjanul sau Turkmenistanul. Odata cu aderarea la UE, România s-a angajat în spirit de solidaritate europeană în proiecte realizate să crească securitatea energetică a sa și a celorlalte state membre.
În acest context, România poate deveni un nod important de energie până în 2030, atât în ceea ce privește cantitățile tranzitate, cât și infrastructura.
În Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României au fost emise obiective naționale de îndeplinit până în anul 2020, respectiv 2030 dar aceste lucruri rămân de analizat în contextul schimbărilor geopolitice, geoeconomice și geostrategice.
Orizont 2020. Obiectiv național: Asigurarea funcționării eficiente și în siguranță a sistemului energetic național, atingerea nivelului mediu actual al UE în privința eficienței energetice; îndeplinirea obligațiilor asumate de România în cadrul pachetului legislativ „Schimbări climatice și energie din surse regenerabile”, iar la nivel internațional promovarea și aplicarea unor măsuri de adaptare la efectele schimbărilor climatice și respectarea principiilor dezvoltării durabile. (Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României, Orizonturi 2013-2020-2030, București, 2008).
Orizont 2030. Obiectiv național: Alinierea indicatorii energetici la performanțele medii ale UE; îndeplinirea angajamentelor în domeniul reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră în concordanță cu acordurile internaționale și comunitare și implementarea unor măsuri de adaptare la efectele schimbărilor climatice. (Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României, Orizonturi 2013-2020-2030, București, 2008).
În concluzie Marea Neagră este o regiune de convergență a intereselor marilor jucători globali, iar pozițiile celor mici trebuie să se definească prin raportarea permanentă la interesele acestora.
CONCLUZII
Lucrarea de față a avut drept scop o prezentare cu rol de conștientizare a mediului internațional actual de securitate, prin prisma resurselor naturale. Am putut observa cum insuficiența resurselor naturale, și totodată, exploatarea nerațională a acestora reprezintă generatoare de conflicte globale. Lumea necesită reglementări în acest sens, la nivel global, care să țină cont de evoluția societății și a climatului deopotrivă.
Secolul XXI a adus, pe lângă speranțe mai mari de libertate, un standard de viață crescut, o lume a păcii, stabilității și cooperării, și o serie de noi riscuri și amenințări, mai ales non-militare, ce transcend granițele naționale. Asistăm la o nouă configurație a polilor de putere, cauzată de o serie de factori precum: creșterea demografică, conflicte latente reizbucnite, încălzirea climatului, urbanizarea, conflictele interetnice și interreligioase, rețelele crimei organizate, proliferarea armelor de distrugere în masă.
Astăzi, tendința marilor puteri și actori este de a obține controlul asupra celor mai însemnate resurse materiale ale planetei și, implicit, asupra prețurilor lor, în condițiile în care resursele energetice joacă un rol din ce în ce mai important în ceea ce privește poziția și rolul unui stat în sistemul relațiilor internaționale.
SUA, UE, China și Rusia se află atât în relații de competiție, cât și de cooperare în procesul de acces, control și exploatare a acestor resurse. Centrul de gravitate al producției mondiale se mută treptat spre alte spații din Sud, Asia Centrală, Caucaz constituind acum alte zone de. Polarizarea atenției pe aceste zone duce adesea la dispute între competitorii consumatori de energie. Rețeaua mondială de transport cunoaște zilnic tot felul de modificări și noi proiecte care să ușureze acoperirea cererii.
Prin mărirea gradului de interdependență a țărilor privind valorificarea acestor resurse, apar noi probleme și conflicte de interese cu privire la necesitatea asigurării accesului tuturor țărilor la resurse, în vederea susținerii dezvoltării lor economice, asigurată în special de petrol și gaze naturale.
În decursul cercetării științifice am putut identifica o mare problemă actuală: țările bogate în resurse naturale nu dezvoltă strategii durabile. Degradarea mediului afectează bunăstarea populației și performanțele economiilor naționale și ale celei globale, astfel că, guvernele statelor trebuie să devină preocupate de amploarea acestui fenomen și să dezvolte strategii durabile ale resurselor naturale.
Problemele energiei au fost analizate, sub aspectul crizelor și s-au putut constata o scădere în viitor a ponderii petrolului în producția de energie electrică și o creștere a consumului de gaze și chiar de cărbune și de asemenea, energia nucleară va avea un aport dar cu o creștere mai lentă, iar sursele regenerabile cum sunt: energia solară, eoliană, biocombustibili, vor avea contribuții modeste în balanța energetică. Sursele de perspectivă vor fi energia de fuziune și hidrogenul, dar aplicarea lor la scară industrială se va face în primele decenii ale secolului următor cel mai probabil.
O zonă cu resurse energetice extraordinar de mari situată este Marea Neagră, situată la intersecția a trei zone de mare interes: Orientul Mijlociu, țările ex-sovietice și Rusia.
Zonă de tranzit a petrolului și gazului natural din Asia Centrală și Orientul Mijlociu către Europa, regiunea Mării Neagre reprezintă veriga de legătură a unei axe geopolitice și geoeconomice emergente: Marea Mediterană – Marea Neagră – Marea Caspică .
Regiunea Mării Negre conține elemente definitorii comune sau convergente, dar și elemente de diversitate sau chiar divergente.
Spațiul geopolitic alcătuit din România, Ucraina, Republica Moldova, inclusiv Transnistria, reprezintă, pentru strategii Kremlinului, o zonă de maxim interes unde, cel puțin parțial, ei urmăresc să-și exercite autoritatea sau poate chiar controlul, în viitor, iar provocările nu au alt scop decât acela de a crea o situație internațională prielnică pentru implementarea planurilor Moscovei. O premisă a acestui lucru s-a creat prin anexarea Crimeei la Federația Rusă și crizele provocate de pro-ruși în Ucraina, începând cu luna martie a anului 2014 și care continuă până în prezent.
Ca o concluzie generală, ”guvernul mondial” ar trebui să dezvolte politici și strategii prin care să protejeze planeta, și implicit resursele naturale, în vederea utilizării durabile și eficiente a acestora, pentru a evita sau preveni pe cât posibil posibilele tensiuni și conflicte ce ar putea izbucni.
BIBLIOGRAFIE
Acte normative și lucrări de specialitate
*** Agenda 21
*** Declarația de la Rio
*** DEX – Dicționarul explicativ al limbii române, Ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998
*** Exploatarea resurselor naturale și conceptul de dezvoltare durabilă , Buletinul AGIR, nr.1, 2007
*** Legea nr. 1102/ 06.02.1997
*** Plan B 2.0 — Rescuing a Planet Under Stress and a Civilization in Trouble, Lester R. Brown
*** Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României Orizonturi 2013 2020-2030 – Guvernul României, Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile
*** Smith, Daniel, World at War, în „The Defense Monitor”, vol. XXXV, nr. 3, May/June 2006, Center for Defense Information.
*** L. F Ivanhoe, Potential of world's significant oil provinces, în Oil and Gas Journal, Nov 18, 1986
*** L.F. Ivanhoe and G G. Leckie, Global oil, gas fields, sizes tallied, analyzed, în Oil and Gas Journal. Feb. 15, 1993
*** L. F Ivanhoe, Oil discovery index rates and projected discoveries of the free world, gas assessments: Methods & applications, Ed. D. R. Rice, AAPG Studies in Geology No. 21, 1986
*** Jean Laherrere, Fossil Fuels: What Future? în Beijing Workshop Global Dialogue on Energy Security, The Dialogue International Policy Institute, China Institute of International Studies, Beijing , 2006
*** Daniel Yergin, Ensuring Energy Security, Foreign Affairs. March/April 2006
*** Florian, Baumann, ”Energy Security as multidimensional concept”, în CAP Policy Analysis, no. 1, March 2008
*** Xuecheng, Liu, ”China’s Energy Security and Its Grand Strategy”
***Casa Albă, Președintele George W. BUSH, ”Energy Security for the 21st Century”
*** Wahlin, Willhemina, „Powering up a nation: Energy security in Japan and Australia‟ în Australian, Review of Public Affairs, Noiembrie 2006
*** Hind, Jai, Energy Independence, 2005
*** S. Michel, S. Enderlin, Irak, aux sources de l’or noir et de la guerre, 27 iulie 2003
*** Clark, William , „The Real Reasons Why Iran is the Next Target: The Emerging Euro-denominated International Oil Marker‟
*** Gary , Ian, „Do Oil and Democracy Mix?‟ ,în Beyond Democracy, vol.1, nr.3, 2005
*** Hallinan, Conn , „Hunting Hugo‟, în Foreign Policy in Focus, October 23, 2006
*** Barysch, Katinka, „Turkey’s Role in European Energy Security ‟, în Centre for European Reform, Decembrie 2007
*** “New Challenges – Better Capabilities”, Speech by NATO Secretary General Anders Fogh Rasmussen at the Bratislava Security Conference, Octombrie 2009
*** Agenda Summit-ului din iulie 2006, G8 ”Energy Security Plan Relies on Oil, Nuclear and Renewables” și Agenda Summit-ului din ianuarie 2007
*** Politica energetică a Uniunii Europene
*** European Commission, A European Strategy for Sustainable, Competitive and Secure Energy, 8 March 2006
*** Consiliul Uniunii Europene, Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, Bruxelles, 28 mai 2010
*** Towards a new Energy Strategy for Europe 2011-2020
*** Adrian Pop, “NATO and the European Union: Cooperation and security”, NATO Review, summer 2007
*** Romano Prodi, “A Wider Europe – A Proximity Policy as the key to stability”, în Peace, Security and Stability – International Dialogue and the Role of the EU, Sixth ECSA-World Conference, Brussels, 5-6 December 2002
*** Gestionarea crizelor la marea neagră, dr.corneliu baltă, colocviu strategic nr. 11, septembrie 2005, Ed.UNAp
Lucrări de autor
AALTO, Pami, , ”The EU-Russian Energy Dialogue: Europe’s Future Energy Security”, Ed. Ashgate, 2008
ANDREASSIAN, Vazken, MARGAT Jean, ”L’eau pur tous”, Ed. Le Cavalier Bleu, Paris, 2008
ATTALI, Jacques, Une brève histoire de l’avenir, subcap.”Guerres de rarete:petrole et eau”, Ed. Fayard, paris, 2006
BABAOGLU, Orhan, ”The Black Sea Basin: A New Axis in Global Maritime Security”, Policy Watch, The Washington Institute for Near East Policy, No. 1027, August 24, 2005
BALABAN, Constantin-Gheorghe, ,,Resursele energetice-obiect al unor ample dezbateri internaționale”, ,,Impact Strategic”, Nr.1.[18], 2006, p. 27
BĂHNĂREANU, Cristian, ”Crize potențiale ce pot afecta securitatea națională: prevenirea, limitarea și soluționarea situațiilor de criză”, Ed. UNAp, 2011
BĂHNĂREANU, Cristian, ” Securitatea energetică a României în context European”, Ed. UNAp, 2010
BARI, Ioan, “Probleme globale contemporane”, București, Ed. Economică, 2003
BRAN, Florina – ”Componenta ecologică a deciziilor de dezvoltare economică”, Editura ASE, București, 2002
BUZAN, Barry, ”Popoarele, statele și teama. O agendă pentru studii de securitate internațională în epoca de după Războiul Rece”, Editura Cartier, Chișinău, 2000
CARAMEL, Laurence, ”L’accord de Nagoya: un espoir pour la preservation des espaces”, Le Monde, Bilan Planete, Paris,2010,
DOLGHIN, Nicolae, „Geopolitica. Dependențele de resursele energetice”, Studii de securitate și apărare, vol.1, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005, pp. 118–151.
DUȚU, Petre, ”Managementul situațiilor de criză și prevenirea conflictelor armate”, Ed UNAp, 2013
ESTIVAL, J.P, ”Le marché mondial des resources”, Ed. L`Harmattan, Paris, 2009
FLANNERY,T., Allerte rouge: agir contre le rechauffement climatique, Ed. Heloisse d’Ormesson, Franța, 2009
FURFARI, Samuele, ”Le monde et l`energie, enjeux geopolitiques”, Ed. Tehnip, Paris, 2009
GAUCHON, Pascal, HUISSOUD, Jean Marc, ”Les 100 lieux de la geopolitique”, Ed. PUF Paris, 2010
GAVRILĂ, Georgeta – “Asigurarea securității în regiunea Mării Negre prin îmbunătățirea cooperării militare și economice zonale”, în “Stabilitate și securitate regională”, Ed.UNAP, București, 2009
GNESOTTO, Nicole, Giovanni Grevi, “Penurie d’eau”, Ed. Robert Laffont, Paris, 2007
JALTA, Jacqueline, VEYRET, Yvette, ”Developpements durables”, Ed. Autrement, Paris, 2010
LESOURNE, J acques, ”Les crises et le XXIeme siecle”, Ed.Odile Jacob, Paris, 2009
LORENZI, Jean-Hervé, ”La guerre des capitalismes aura lieu”, Ed. Autrement, Paris, 2010
MÂȘU, Ștefan – ”Omenirea secolului al XXI-lea și guvernul mondial”, Ed.Rao, 2011
MAZILU, Dumitru– ”Dreptul comunitar al mediului”, Editia a-IV-a, Editura Lumina Lex, București, 2009
MOȘTOFLEI, Constantin, POPA, Vasile, ”Rolul UE în asigurarea securității globale”, Ed.UNAp, 2008
NGÔ, Christian, ”Demain, l`energie”, Ed. Dunop, Paris, 2009
RATAILLE, Denis,”L’eau entre geopolitque, development durable et bien commun de l’humanite”, Ed. Nathan, Paris, 2010
SARCINSCHI, Alexandra – ”Dimensiunile nonmilitare ale securității”,Ed. UNAP „Carol I” București, 2005
SIMILEANU, Vasile, „Geopolitica resurselor energetice, în revista Geopolitica‟, anul V, nr. 23 ,București, 2007
STUART, Croft, WILLIAMS, Phil,”European Security Without the Soviet Union”, Ed. Routledge,1992
VETILLARD, Alban, ”Energie, Climat, Developpements:L’heure des choix”, Ed. Autrement, Paris, 2010
Report of the Secretary General’s High Level Panel on ”Threats, Challenges and Change, A more secure world: Our shared responsibility, United Nations”, 2004, p. 23.
Webografie
www.scrigrup.com/prognoza resurselor primare.
http://romanian.ruvr.ru/2013_03_13/Criza-resurselor-de-apa-dulce-Si-mai-ales-gestionarea-lor-eficienta-principala-problema-a-lumii-contemporane
http://www.whichcountry.co/top-10-largest-oil-producing-countries-in-the-world
http://www.sustainability.act.gov.au/energy
http://presidentofindia.nic.in
www.lefigaro.fr
Energy Bulletin, http://www.energybulletin.net/2913.html
http://www.fpif.org
www.gazprom.com/eng/articles/article8511.shtml
http://www.mae.ro/node/1624
http://www.ufsatlas.ro/legi/Planuri%20energetice%20ale%20Uniunii%20Europene.pdf
http://ec.europa.eu/energy/greenpaperenergy/doc/2006_03_08_gp_document_en.pdf.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Criza Energetica (ID: 113252)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.