Criza Economică ȘI Îndeplinirea Criteriilor DE Convergență

UNIVERSITATEA „TRANSILVANIA” DIN BRAȘOV

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR

Programul de studii

Management Financiar-Bancar

CRIZA ECONOMICĂ ȘI ÎNDEPLINIREA CRITERIILOR

DE CONVERGENȚĂ

Conducător științific

Conf. Dr. DINCĂ GHEORGHIȚA

[anonimizat]

Brașov

2015

Abstract

Lucrarea de față își propune să analizeze pe scurt condițiile aderării a Romaniei și Poloniei la moneda euro. Asfel se urmărește gradul în care cele două țări îndeplinesc criteriile de convergență și modul în care criza economică a adus contribuții negative realizării scopului propus.

În această lucrare voi încerca o analiză a ceea ce înseamnă sau ar trebui să însemne criteriile de convergență, precum și situația actuală în care se afla România și Polonia.

Lucrarea este realizată cu ajutorul informațiilor oferite de diverse instituții financiare internaționale din România și Polonia, comparând rezultatele acestora cu valorile de referință, precum și o analiză a evoluției și rezultatelor din anii trecuți.

Atât România cât și Polonia nu indeplinesc majoritatea criteriilor de convergență. Criza financiară împreună cu instabilitatea politică și aplicarea unor măsuri nepotrivite pentru depășirea crizei au dus la o incapacitate mult mai mare de a adopta moneda euro. De asemenea, poziția României, inclusiv a Poloniei, față de țările mai dezvoltate face drumul către îndeplinirea și menținerea condițiilor de aderare mult mai dificil.

Introducere

În această lucrare imi propun să analizez care este gradul în care Romania și Polonia îndeplinesc criteriile de convergență cu privire la adoptarea euro, cât și modul în care criza economică a afectat acest proces.

Subiectul ales pentru analiză este de o mare importanță, ținând cont de faptul că aderarea la zona euro a statelor UE este un pas foarte important și un obiectiv greu de atins. De asemenea aceastǎ decizie trebuie luată întru-un moment oportun, daca țara în cauză nu este pe deplin pregătită ar avea consecințe negative atât stabilitatea respectivei țari cât și celor din zona euro.

Alegerea temei se bazeaza și pe actualitatea manifestărilor de dorință ale statelor Uniunii Europene de adoptare a monedei euro. În martie 2013, Letonia, a semnat aderarea la zona euro fiind țara cu numărul 18 care adoptă moneda unică. Tot în luna martie a anului curent Ministrul polonez al Finantelor, Jacek Rostowski a declarat cǎ ia în calcul organizarea unui referendum pentru a afla dorința populatiei cu privire aderarea la euro.

O temǎ din domeniul convergenței nominale în jurul cǎreia au loc ample dezbateri este aceea privind imposibilitate realizǎrii simultane de cǎtre țarile care pǎșesc în faza de preaderare la UEM, a urmatoarelor doua condiții: stabilitatea cursului de schimb și reducerearatei inflației. În ipoteza formulatǎ în 1964 de Balassași de Samuelson, ei se refereau la efectele relațiilor comerciale dintre țarile în curs de dezvoltare și cele dezvoltate. În demersurilelor științifice, ei au pornit de la clasificarea ramurilor economiei în doua mari sectoare: comercializabile la export și necomercializabile, acceptând ipoteza unei cresteri mai rapide a productivitații în sectoarele comercializabile decât în cele necomercializabile din țarile mai puțin dezvoltate. Ei au demonstrat ca, înacest caz, se va produce în mod inevitabil nu numai o rata a inflației mai înaltǎ, provocatǎ și indusǎ în economie de sectorulde bunuri necomercializabile (servicii), dar și o apreciere a ratei de schimb reale înțǎrile respective, datǎ de cresterea productivitații realizatǎ în sectorul de bunuri comercializabile.

În literatura economica, s-a facut observația ca pentru țǎrile centrale și est-europene (CEE) nou intrate în UE, carora lise impun condiții restrictive, aceastǎ perioadǎ ar reprezenta avansarea unor costuri mult prea mari pentru niste beneficii amânate și nesigure. În studiul intitulat “Integrare Europeanǎ”, Aurel Iancu considera cǎ includerea acestor țǎri mai devreme în zona euro ar evita asemenea costuri ducând la eliminarea riscurilor și costurilor fluctuației ratelor de schimb, eliminarea costurilor de tranzacție valutarǎ, o mai mare transparențǎ a prețurilor iar la nivel macroeconomic diminuarea ratei inflației și a dobânzilor pe care țǎrile ar putea-o realiza chiar începând din momentul adoptarii euro.

De asemenea economistul Dr. Cristina Maria Triandafil în proiectul de cercetare post-doctorală „Sustenabilitatea procesului de convergență nominală și reală în cadrul UE în contextul crizei financiare; implicații asupra cadrului de reglementare prudențială”a remarcat o serie de contradicții între aceste criterii deconvergențǎ efectuând un studiu pe 10 ani al evolutiilor lor în Europa. A ajuns la concluzia cǎ un control riguros asupra ratei inflației implicǎ frecvent o creștere a ratei dobânzii și o apreciere a cursului valutar, ceea ce poate genera o încǎlcare a criteriilor de convergențǎ nominalǎ. Pe de altã parte, reducerea ratei dobânzii are drept consecințǎ inflamarea presiunilor inflaționiste. Studiul sau a evidențiat caracterul limitativ al criteriilor de convergențǎ nominalǎ prin prisma dinamicii indicatorilor corespunzãtori la nivelul UE15 și la nivelul noilor state membre pe parcursul 2000-2010.

Lewis(2006) și Staehr (2007) au subliniat încǎ din anul 1997 anumite situații problematice la nivelul criteriilor de convergențǎ. Stabilirea valorii de referințǎ la nivelul ratei inflațieiimplicǎ reale dificultǎți în cazul extinderii UE; integrarea altor state a generat scǎderea valorii de referințǎ. În acest mod, respectarea valorii de referințã devine din ce în ce mai dificilã pentru statele membre.

Busetti (2007) a evidențiat cǎ stabilirea unei valori de referințǎ a ratei inflației prin raportarea la cele mai performante trei țǎri în domeniu poate conduce la o situație în care o țarǎ este inclusǎ în grupul celor mai performante țǎri, dar în același timp e posibil sǎ nu îndeplineascǎ acest criteriu de convergențǎ.

Lucrarea de față se structurează dupa cum urmează: prima secțiune prezință importanța aderării la zona euro și modul în care aceasta a fost afectată de criza economică, urmată de descrierile programelor de convergență ale celor două țări; în a doua secțiune am comparat România cu Polonia din punct de vedere a îndeplinirii criteriilor de convergentă; ultima sectiune prezintǎ concluzii și propuneri pentru viitorul apropiat.

Criteriile de convergență și criza zonei euro

Zona Euro

Indeplinirea intr-o maniera sustenabila a criteriilor de convergenta conditioneaza trecerea la moneda euro. Criteriile de convergenta se pot defini drept un test economic de evaluare a stadiului de pregatire a unei economii pentru a participa la etapa a treia a Uniunii Economice si Monetare. Aceste criterii au fost stabilite prin Tratatul de la Maastricht, ratificat de către toate statele membre UE în 1993, și se referă la:

Stabilitatea prețurilor: rata medie a inflației (calculată prin indicele armonizat al prețurilor de consum) pe ultimele 12 luni nu trebuie să depășească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale pe cea (respectiv, media aritmetică a ratelor inflației) a celor mai performante state membre în ceea ce privește stabilitatea prețurilor; în plus, această evoluție trebuie sa se dovedească a fi sustenabilă.

Finanțele publice: poziția financiară a guvernului trebuie să fie sustenabilă, aceasta fiind atinsă prin menținerea unei poziții bugetare fără atingerea unui deficit considerat excesiv. În particular: (i) deficitul bugetar al statului (planificat sau efectiv) nu trebuie sa depășească 3 la sută din PIB; dacă această valoare este depășită, deficitul bugetar trebuie să fie redus substanțial și continuu, către o valoare apropiată de cea de referință sau depășirea valorii de referință trebuie sa fie excepționalăși temporară: (ii) datoria publică nu trebuie să depășească 60 la sută din PIB, iar dacă înregistrează valori mai mari trebuie sa se diminueze semnificativ și să se apropie de valoarea de referință într-un ritm satisfăcător.

Ratele dobânzii: rata medie nominală a dobânzii pe termen lung pe ultimele 12 luni nu trebuie să depășească cu mai mult de 2 puncte procentuale pe cea (respectiv, media aritmetică a ratelor dobânzii pe termen lung) a celor mai performante state membre în ceea ce privește stabilitatea prețurilor; rata dobânzii poate fi măsurată pe baza titlurilor de stat pe termen lung sau pe baza altor valori mobiliare comparabile.

Stabilitatea cursului de schimb: cursul de schimb trebuie să se mențină în intervalul dintre marjele de fluctuație din cadrul mecanismului cursului de schimb (ERM II), pe o perioadă de cel puțin doi ani, fără tensiuni severe, în special fără a se proceda din proprie inițiativă la devalorizarea monedei naționale față de euro. Noul mecanism al cursului de schimb (ERM II) a înlocuit ERM în ianuarie 1999 și are drept scop fixarea monedelor statelor membre care nu fac parte din zona euro la euro prin stabilirea, de comun acord, a unui curs central, fix dar ajustabil, față de euro și a unei benzi standard de fluctuație de +/-15 puncte procentuale. O bandă mai îngustă de fluctuație poate fi stabilită, de comun acord, pe măsură ce se înregistrează progrese în ceea ce privește convergența.

Orice stat membru al Uniunii Europene care îndeplinește criteriile de convergență poate adera la zona Euro și nu există o limită prestabilită în ceea ce privește numărul de țări care pot fi integrate în această zonă.

Criza economica in zona euro

Zona euro a cunoscut în ultimii ani o perioadă agitată.Criza financiară mondială a pus în lumină disfuncționalitățile structurale ale construcției monetare europene, care nu poate răspunde provocărilor economice fără o integrare financiară, economică și politică mai mare. 

După introducerea monedei euro în anul 1999, randamentele bonificate pe piețele datoriei guvernamentale pe termen lung au înregistrat evoluții corelate în țările din zona euro, iar nivelurile acestora au consemnat, în general, evoluții convergente. Turbulențele financiare care s-au manifestat începând cu vara anului 2007 și s-au acutizat odată cu falimentul Lehman Brothers un an mai târziu au determinat modificări semnificative ale acestui pattern. De fapt, din vara anului 2007, corelațiile între randamentele aferente obligațiunilor guvernamentale cu scadența la 10 ani din zona euro au început să se reducă, principalul factor determinant al acestei evoluții fiind percepțiile pieței referitoare la fundamentele fiscale specifice fiecărei țări. Dincolo de piețele obligațiunilor guvernamentale, aversiunea ridicată față de riscuri, predominantă începând cu vara anului 2007, a afectat și sectorul financiar, fenomen cu amplitudini considerabil diferite de la țară la țară în interiorul zonei euro. Condițiile macroeconomice din zona euro s-au deteriorat începând cu vara anului 2011, intensificarea tensiunilor pe piețele obligațiunilor.

Ȋncepȃnd cu vara anului 2011 condițiile macroeconomice din zona euro s-au deteriorate, intensificarea tensiunilor pe piețeleobligațiunilor de stat din zona euro fiind asociată, în principal, cu preocupările participanților pe piață legate de câțiva factori, printre care: perspectivele referitoare la creșterea globală, sustenabilitatea finanțelor publice din unele țări din zona euro și ceea ce a fost în general perceput ca fiind o reacție inadecvată a autorităților la criza datoriilor suverane. În a doua jumătate a anului 2011, încrederea mediului de afaceri și a consumatorilor a continuat să se deterioreze, într-un cadru plin de incertitudini sporite și de tensiuni accentuate pe piețelefinanciare, pe fondul escaladării crizei datoriilor suverane în zona euro și al discuțiilor prelungite privind plafonul datoriei SUA.

Influxurile nete aferente contului financiar al zonei euro s-au majorat în anul 2011, în principal pe fondul intrărilor nete cumulate de investiții directe și de portofoliu în valoare de 223,7 miliarde EUR, în creșterefață de 98,1 miliarde EUR în anul anterior. Evoluția s-a datorat majorării influxurilornete aferente investițiilor de portofoliu, care a fost doar parțial contrabalansată de creșterea moderată a ieșirilor nete de investiții străine directe. Totodată, s-au majorat ieșirile nete aferente altor investiții.

Compararea criteriilor de convergențǎ

Prețurile materiilor prime au fost un factor determinant al inflației în zona euro pe parcursul anilor 2011 și 2012. Pentru a aprecia stadiul de pregătire a României si Poloniei față de adoptarea monedei EURO este utilă o prezentare comparativă a stituației îndeplinirii criteriilor de la Maastricht, condiție pentru a intra în Exchange MonetaryMechanism (ERM 2).

Stabilitatea prețurilor: rata medie a inflației (calculată prin indicele armonizat al prețurilor de consum) pe ultimele 12 luni nu trebuie să depășească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale pe cea (respectiv, media aritmetică a ratelor inflației) a celor mai performante state membre în ceea ce privește stabilitatea prețurilor; în plus, această evoluție trebuie sa se dovedească a fi sustenabilă.

(Sursa: Eurostat)

Figura 1. Rata medie a inflatiei in Romania si Polonia, in perioada 2005-2014

Pe parcursul anilor 2005-2014 putem observa diferente mari în ceea ce privește nivelul ratei inflatiei, însă începând cu anul 2012 politicile antiinflaționiste au avut un rezultat bun în ambele țari.

Cu toate acestea luna februarie 2013 a adus în România o inflație de 5,65%, cu 3,15% mai mult decât ținta BNR. Spre deosebire de România, Polonia a luptat cu rata inflației care a ajung la numai 1,3% în luma februarie 2013.

În anul 2012 valoarea de referință utilizată pentru criteriul stabilității prețurilor a fost de 3,1%. Această valoare a fost calculată prin adăugarea a 1,5 puncte procentuale la media aritmetică neponderată a ratei inflației IAPC pe parcursul celor 12 luni în Suedia (1,3%), Irlanda (1,4%) și Slovenia (2,1%) informeaza Raportul de Convergență facut de BCE în mai 2012.

După o perioadă de inflație redusă în anii 2005 și 2006, presiunile asupra prețurilor s-au intensificat din nou la finele anului 2006. Inflația a crescut până la niveluri de peste 4,0% în anul 2008, menținându-se la valori ridicate în anul 2009, după care a scăzut treptat în anul 2010. În 2011, creșterea puternică a prețurilor materiilor prime la nivel mondial, deprecierea cursului de schimb nominal și majorarea TVA pe fondul unei cereri interne robuste au contribuit la o nouă intensificare a inflației.

Rata medie anuală a inflației în România, în perioada aprilie 2011-martie 2012, s-a situat la 4,6%, nivel net superior valorii de referință de 3,1% corespunzătoare criteriului privind stabilitatea prețurilor.

Evoluția arată că, în România, inflația anuală măsurată prin prețurile de consum a scăzut de la niveluri foarte înalte la începutul anilor 2000 până în anul 2007, când trendul descrescător s-a inversat. În anul 2009, inflația a scăzut din nou, dar ulterior s-a stabilizat, în general, în jurul valorii de 6%. Pe lângă costurile unitare cu forța de muncă, diverse șocuri de natura ofertei, ajustările prețurilor administrate și ale accizelor, precum și variația cursului de schimb au avut un rol major în evoluția inflației.

Analiza evoluțiilor recente arată că inflația IAPC a urmat, în general, un trend descendent, de la nivelul maxim de 5,8% în anul 2011 la 1,4% în anul 2014. Această scădere semnificativă ilustrează disiparea impactului exercitat de majorarea cu 5 puncte procentuale a cotei TVA în luna iulie 2010, precum și temperarea presiunilor din partea prețurilor alimentelor și produselor energetice, pe seama evoluțiilor prețurilor pe plan mondial, a unei recolte foarte bune și a presiunilor dezinflaționiste generate de deficitul de cerere.

În momentul de față cele două țări îndeplinesc criteriul ratei inflației, dar cele mai recente prognoze disponibile privind inflația furnizate de principalele instituții internaționale relevă faptul că măsurile de stabilizare si scădere a ratei inflației a Poloniei sunt mai eficiente decat cele adoptate de România.

Finanțele publice: Pentru ca UEM să funcționeze fără probleme, statele membre trebuie să evite deficitele bugetare excesive.Deficitul bugetar al statului (planificat sau efectiv) nu trebuie sădepășească 3 la sută din PIB; dacă această valoare este depășită, deficitul bugetar trebuie să fie redus substanțialși continuu, către o valoare apropiată de cea de referință sau depășirea valorii de referință trebuie sa fie excepționalăși temporară. Datoria publică nu trebuie să depășească 60 la sută din PIB, iar dacă înregistrează valori mai mari trebuie sa se diminueze semnificativ și să se apropie de valoarea de referință într-un ritm satisfăcător.

Deficitul Bugetar

Bugetul statului este reflectarea situației economice a țarii, de aceea constituirea, adoptarea și executarea acestuia se gasesc nu doar in atenția puterii executive și legislative, ci și in atenția opiniei publice. Un deficit bugetar apare atunci când cheltuielile unei entitățăi (un guvern) depășesc încasările. Opusul deficitului bugetar este surplusul sau excedentul bugetar. Deficitul bugetar a devenit un fenomen caracteristic al lumii contemporane. Un deficit bugetar cronic de proporții poate provoca creșterea ratei inflației, criza valutară, dificultăți la achitarea datoriilor externe și alte fenomene nedorite ce influențează negativ procesul de stabilizare macroeconomică și respectiv progresul economic.

(Sursa: Eurostat)

Figura 2. Evoluția deficitelor bugetare în România și Polonia, în perioada 2005 – 2014

Evoluția deficitelor bugetare atât în Polonia cât și în țara noastră au urmat dinamica de la nivelul UE în perioada 2008-2012, sporind din 2008 până la finalul lui 2010, după care au scăzut treptat până la sfârșitul anului trecut. Astfel, deficitul bugetar al UE a fost anul trecut de 4,4 la sută din PIB, după ce în 2009 aproape s-a triplat față de anul anterior (la 6,9% față de 2,4 la sută din PIB). În 2010, valoarea indicatorului a fost de 6,5% din PIB.

În prezent, România face obiectul unei decizii a Consiliului UE privind existența unui deficit excesiv. În anul 2012, România a înregistrat un deficit bugetar de 2,52% din PIB, valoare inferioară celei de referință de 3%. Spre deosebire de țara noastră, Polonia a încheiat anul 2012 cu un deficit bugetar de aproximativ 5% dinPIB, valoare net superioara celei de referință stabilită prin tratatul de la Mastricht. Creșterile economice anuale ale Poloniei sunt prețul plătit pentru acest deficit mare.

În România, finanțarea deficitului bugetar s-a realizat în cea mai mare parte prin contractarea împrumuturilor de stat, atât din resurse de proveniență externă, cât și internă, respectiv prin împrumuturi de pe piața internă, de pe piața externă și prin susținerea temporară din resursele contului general al Trezoreriei Statului. Pe piața internă, furnizorii de resurse pentru finanțarea deficitului bugetar sunt sectorul bancar și nebancar, precum și populația, prin subscrierea la emisiunile de titluri de stat, cum ar fi certificate de trezorerie, obligațiuni de stat în lei sau valută, emise de Ministerul Finanțelor Publice. Împrumuturile de stat pe piața externă sunt reprezentate de: creditele externe guvernamentale și obligațiunile de tezaur cu dobândă exprimate în valută.

Polonia, asemnea României si-a finanțat deficitul bugetar din împrumuturi dar si multe privatizări sau vânzări de participații la diferite entități comerciale. In ianuarie 2011, Polonia, a obtinut 3,2 miliarde de zloti (1,2 miliarde de dolari) din vanzarea unei participatii de 10% la compania PZU, cel mai mare asigurator de pe piața locală, iar fondurile au fost folosite pentru finantarea deficitului bugetar.

Datoria Publicǎ

Toate aceste finanțări ale deficitelor bugetare au condus la aparitia datoriilor guvernamentale. Din punct de vedere conceptual, datoria publică se referă la suma totală a împrumuturilor contractate de autoritățile publice centrale și locale (inclusiv de entitățile publice autonome), de la posesorii de capitaluri temporar disponibile (aflați fie pe piața internă, fie pe cea externă), și rămase de rambursat la un moment dat. În unele accepțiuni, termenul în sine este cunoscut și sub denumirea de sold al datoriei publice. Datoria externă brută este alcătuită din soldul pasivelor reale, actuale și necondiționate ce presupun plăți viitoare de rate de capital și/sau de dobânzi, datorate de rezidenții unei economii față de nerezidenți.

Gradul de îndatorare al unei țări se exprimă în mărime procentuală, ca raport între soldul datoriei publice și produsul intern brut. Din punct de vedere economic, acest indicator prezintă doar valențe teoretice, deoarece exprimă procentul din produsul intern brut care ar fi afectat amortizării datoriei publice, în cazul în care s-ar lua decizia ca aceasta să fie rambursată integral în anul respectiv.

Figura 3. Evoluția gradului de îndatorare al României și al Poloniei, în perioada 2005 – 2014

Se poate observa cu ușurință că gradul de îndatorare al Poloniei este cu mult mai mare decât cel al Romaniei. Dar, analiza gradului de îndatorare al unei țări nu trebuie analizată doar în mărime strict matematică, ci trebuie corelată atât cu nivelul datoriei publice medii pe locuitor, cât și cu nivelul produsului intern brut mediu pe locuitor, deoarece, la același procent din P.I.B., gradul de suportabilitate al sarcinii datoriei publice va fi mult mai redus în cazul țărilor în curs de dezvoltare (cu un nivel redus al P.I.B.-ului) comparativ cu cele dezvoltate (care, implicit, au un nivel mult mai ridicat al P.I.B.-ului).

Pib-ul aproximativ pe cap de locuitor pentru 2012 a fost de 5800 euro pentru Romania și 9800 euro pe cap de locuitor pentru Polonia. O piață economică dezvoltată poate suporta o datorie publică mai mare.

La finele lunii decembrie 2012, valoarea datoriei publice guvernamentale era de 227,2 miliarde lei, reprezentând 38,7% din PIB. Incepând cu anul 2000, această pondere s-a redus până la nivelul minim de 17,1% din PIB în anul 2006, ca urmare a creșterii economice susținute, deficitelor bugetare reduse și plăților de dobândă de valoare relativ redusă, împreună cu utilizarea veniturilor obținute din activitatea de privatizare.

Tendința de descreștere s-a inversat totuși în 2008, pe fondul crizei financiale internaționale de la finele lui 2008 și a crizei recente a datoriilor suverane în statele din Zona Euro. Spre deosebire de datoria contractată direct de Guvern, ponderea datoriei garantate în PIB a scăzut de la 6,3% din PIB în 2000, la 2,2% din PIB în 2012, ca urmare a reducerii acordării de garanții mai ales după anul 2007.

Momentan, datoria publică a României se ridică la 51 miliarde euro, de la 28 miliarde euro în urmă cu patru ani, România având în acest an datorii scadente de 14,4 miliarde de euro, din care 1,2 miliarde euro aferente împrumutului de la FMI și Uniunea Europeană.

Datoria guvernamentală conform metodologiei UE s-a situat la sfârșitul anului 2012 la 37,80% din PIB, net inferior plafonului de 60% stabilit prin Tratatul de la Maastricht. În ultimii doi ani atât România, cât și Polonia s-au situat cu datoria sub plafonul de 60%.

Ratele dobânzii: rata medie nominală a dobânzii pe termen lung pe ultimele 12 luni nu trebuie să depășească cu mai mult de 2 puncte procentuale pe cea (respectiv, media aritmetică a ratelor dobânzii pe termen lung) a celor mai performante state membre în ceea ce privește stabilitatea prețurilor; rata dobânzii poate fi măsurată pe baza titlurilor de stat pe termen lung sau pe baza altor valori mobiliare comparabile.

Figura 4. Evoluția ratelor dobânzii în România și Polonia, în perioada 01.01.2005 – 01.01.2014

Reevaluarea generală a riscului, asociată mai ales crizei datoriilor suverane din zona euro și factorilor specifici fiecărei țări, a influențat, în general, evoluțiile pe piețele obligațiunilor pe termen lung.

În perioada aprilie 2011-martie 2012, valoarea de referință pentru ratele dobânzilor pe termen lung a fost de 5,8%. Acest rezultat a fost obținut prin adăugarea a 2 puncte procentuale la media aritmetică neponderată a ratelor dobânzilor pe termen lung a două dintre cele trei state membre cu cele mai bune rezultate din perspectiva stabilității prețurilor, respectiv Suedia (2,2%) și Slovenia (5,4%).

Potrivit ultimului raport de convergenta în martie 2012 în Polonia, ratele dobânzilor pe termen lung s-au situat, în medie, la 5,8%, valoare egală cu valoarea de referință de 5,8% corespunzătoare criteriului de convergență privind ratele dobânzilor. În timpul crizei financiare, în Polonia, ratele dobânzilor pe termen lung au fost, în general, relativ volatile, stabilizându-se în a doua jumătate a anului 2009 și la începutul anului 2010. Creșterea cererii de obligațiuni suverane poloneze din partea investitorilor străini a stimulat scăderea ratelor dobânzilor pe termen lung în anul 2010. La finele anului 2010 și la începutul anului 2011, ratele dobânzilor pe termen lung au înregistrat o creștere relativă, ca urmare a intensificării tensiunilor pe piața financiară. Începând cu jumătatea anului 2011, ratele dobânzilor pe termen lung au urmat un trend descendent, în pofida unor creșteri temporare în a doua jumătate a anului 2011.

Bloomberg transmite ca la începutul anului 2013 Narodowny Bank Polski (NBP), banca centrala a Poloniei, a redus dobânda de politica monetară pană la minimum de după anul 2000, la 3,25%.

De la debutul crizei financiare mondiale în 2008, zlotul polonez s-a depreciat în raport cu valutele considerate sigure, inclusiv euro. Acest lucru a făcut exporturile poloneze mai puțin scumpe pentru cumpărătorii din străinătate și a contribuit la menținerea creșterii economice, Polonia fiind singurul stat membru al UE care a evitat recesiunea. Asta grație unei campanii de 20 de miliarde de euro pentru construirea de drumuri, stadioane și alte proiecte de infrastructură pentru campionatul de fotbal european din 2012.

Ratele dobânzilor pe termen lung s-au situat, în medie, la 7,3% în perioada de analiza a BCE aprilie 2011-martie 2012, nivel net superior valorii de referință de 5,8% corespunzătoare criteriului de convergență privind ratele dobânzilor. În ultimii ani, ratele dobânzilor pe termen lung în România au avut tendința de a fluctua în jurul valorii de 7% cu o marjă de ±0,5 puncte procentuale, în condițiile în care inflația persistentă a prevenit trendul descrescător susținut al ratelor nominale ale dobânzilor. Recent, inflația s-a redus puternic, permițând băncii centrale să relaxeze ratele de politică monetară mai rapid decât în perioadele anterioare. Aceasta a contribuit la reducerea ușoară a diferențialului de dobândă pe termen scurt între România și media zonei euro. La sfârșitul perioadei de referință, ratele dobânzilor pe termen lung s-au situat la 3,75% în România și la 2% în Polonia.

Stabilitatea cursului de schimb. Respectarea benzilor normale de fluctuație de ±15% prevăzute de mecanismul ratei de schimb cel puțin în cursul ultimilor 2 ani înainte de accesul țării în UEM și inexistența unor acțiuni de devalorizare a monedei naționale în raport cu euro, în cursul aceleiași perioade.

Dacă luăm ca și criteriu natură economică, factorii de influență a cursului de schimb valutar se pot clasifica astfel:

Factori economici: nivelul producției, productivitatea muncii, PIB pe locuitor, competitivitatea și calitatea produselor, ciclul economic etc.;

Factori financiari: rata inflației, rata dobânzii, volumul masei monetare, balanță de plăți (plăti curente șimișcări de capital);

Factori de natură social – politică: stabilitatea politică, mișcările sociale;

Factori de natură psihologică: evenimente politice sau economice, zvonuri, declarații, programe electorale, care duc la crearea de așteptări, anticipări în legătură cu evoluția și perspectiva cursului de schimb valutar.

(Sursa: Banca Europeana Centrală)

Figura 5. Evoluția cursului euro/zlot polonez în perioada 04.01.2010 – 31.12.2014

Înca din anul 2010 până în prima jumătate a anului 2011 s-a menținut la un nivel stabil. În condițiile în care moneda poloneză s-a depreciat în a doua jumătate a anului 2011, Narodowy Bank Polski a intervenit ocazional pe piața valutară în perioada septembrie-decembrie 2011. Ulterior, moneda poloneză a recuperat o parte din pierderile față de euro. Este posibil ca și acordul privind o linie de credit flexibilă cu FMI, inițiat în luna martie 2009 pentru țările în cazul cărora există criterii de eligibilitate prestabilite aplicabile în perioada de referință, să fi contribuit la reducerea riscului unor presiuni asupra cursului de schimb.

(Sursa: Banca Europeana Centrală)

Figura 6. Evoluția cursului euro/ron în perioada 04.01.2010 – 31.12.2014

Pachetul de măsuri de asistență financiară internațională acordat pe o perioadă de doi ani României în luna martie 2009 și înlocuirea acestuia cu un pachet de asistență financiară în luna martie 2011, de asemenea coordonat de UE și FMI, este posibil să fi contribuit și la reducerea presiunilor asupra cursului de schimb. În perioada de referință, cursul de schimb al leului în raport cu euro a consemnat un grad de volatilitate relativ înalt – deși, în medie, substanțial mai redus față de alte țări din regiune care au ca strategie țintirea inflației –, în timp ce diferențialele de dobândă pe termen scurt față de rata dobânzii EURIBOR la trei luni s-au menținut, în medie, la un nivel ridicat în ultimii doi ani.

Fluctuațiile mari ale cursului din 2012 au venit după ce în 2011, leul s-a dovedit mult mai stabil decât celelalte monede din regiune, rezerva valutară a BNR de aproximativ 32 mld. Euro permițând intervenții lejere de temperare a presiunilor pe curs. Leul s-a depreciat în 2011 cu doar 0,8% față de euro, cu 4,2% față de dolar și cu 3,8% față de francul elvețian. Totuși, în 2011 cursul leu/euro s-a apropiat de recordul de 4,4 lei/euro atins în 2010, pe fondul tensiunilor de pe piețele internaționale legate de îngrijorările privind datoriile suverane, care au escaladat în a doua parte a anului. În octombrie 2012 cursul de schimb s-a apropiat de pragul de 4,6 lei/euro, consemnat la începutul lunii august. Ca și în august, și în octombrie BNR a hotărât să plafoneze sumele pe care băncile le pot împrumuta la dobânda de politică monetară de 5,25% pe an în schimbul garantării titlurilor de stat. Sumele împrumutate au coborât treptat de la 6 mld. lei la 4 mld. lei.

Ministerul Finanțelor a fost nevoit să ramburseze către FMI atât în 2013, cât și în 2014, aproximativ un milion de euro pe an, în timp ce BNR a dat înapoi 3,9 mld. Euro anul viitor și 3,7 mld. Euro în 2014, fără a lua în calcul și dobânzile.

Chiar daca mediul politic a fost unul mai stabil in 2013, leul a fost influențat de calendarul încărcat de plați către FMI ale BRN și ale Ministerului de Finanțe.

O depreciere bruscă a leului a fost evitată atât în 2013, cât și în 2014, în condițiile în care inflația se afla mult peste ținta BNR, iar economia românească este în continuare sensibilă la mișcările cursului. Este esențial ca România să atragă mai multe investiții străine din afara zonei euro pentru susținerea leului în jurul nivelurilor actuale și impulsionarea creșterii economice.

Concluzii

În 25 martie 2011 România si Polonia au adoptat Pactul Europlus (PEP) destinat să consilodeze pilonul economic al uniunii monetare. Acesta creează norme mai puternice, mai autoritare pentru politica fiscală, dublate de sancțiuni sau mecanisme consolidate menite să asigure respectarea normelor. În același timp, este un cadru pentru a monitoriza competitivitatea și pentru a se asigura că s-au luat măsurile necesare pentru control. Obiectivele PEP vizează patru domenii: competitivitatea, piața muncii, finanțele sectorului public și stabilitatea financiară. Conform PEP, fiecare țară este responsabilă de acțiunea specifică pe care ar alege să o pună în aplicare pentru atingerea obiectivelor convenite, acest fapt fiind monitorizat printr-un set de indicatori economici. Din punct de vedere normativ, măsurile propuse pot fi considerate drept un pas înainte în îmbunătățireafuncționării zonei Euro.

Îndeplinirea criteriilor nominale a devenit o condiție necesară, însă nu și suficientă pentru trecerea la euro. Această cutumă nu mai stă în picioare cu toate problemele din zona euro. A gândi numai în termeni de inflație, deficit bugetar, datorie publică, diferențial de dobânzi sau volatilitatea cursului pare superficial, insuficient. Atenția s-a concentrat în ultimii ani mai mult pe convergența reală. Iar România are mult de recuperat la „categoria grea“ – convergență reală. Adică trebuie să reducem decalajele legate de nivelul de trai. Una dintre cele mai importante probleme legate de adoptarea euro este PIB-ul redus pe cap de locuitor, aflat la jumătate din media UE. Și fără o creștere economică de 4-5%, ținta 2019 nu se poate materializa.

Crearea unui mediu favorabil convergenței sustenabile în Polonia necesită, printre altele, menținerea unei politici monetare orientate spre stabilitatea prețurilor pe termen mediu. Deși economia poloneză a reușit să traverseze criza internațională relativ bine, mai trebuie rezolvate o serie de probleme structurale. În speță, Polonia trebuie să facă față unui număr mare de provocări din perspectiva politicilor economice.

Toate cele 12 țări care au aderat la UE din 2004 sunt obligate prin Tratat să adopte euro, dar trebuie mai întâi să îndeplinească mai multe criterii, astfel încât termenul este flexibil. Cinci dintre aceste state, Slovacia, Slovenia, Estonia, Cipru și Malta, au trecut deja la euro.

Cele mai noi informatii oferite de guvernul Romaniei sugereaza anul 2019 ca fiind un obiectiv realist pentru adopatarea euro, în ultimul program de convergențǎ transmis Comisiei Europene s-a renunțat la o țintǎ de a adoptare a euro.

În urma studiului efectuat am ajuns la concluziile ca atât România cât și Polonia înca nu sunt pregătite pentru adoptarea euro. Sunt de acord ca această adoptare trebuie fǎcutǎ la momentul potrivit, deoarece este nevoie de o creștere sǎnǎtoasǎ și sustenabilǎ a economiei și de un mare grad de încredere în economia țǎrilor aspirante la euro.

Sunt ferm convinsă cǎ adoptarea euro poate aduce pentru ambele țǎri avantaje precum:

eliminarea influențelor riscului valutar cu efect pozitiv privind creșterea economicǎ sustenabilǎ;

obligativitatea realizǎrii reformelor structurale;

obligativitatea unei corelații reale ale politicilor monetare cu cele fiscale;

eliminarea presiunilor speculative asupra leului a unor instituții financiare internationale puternice

un factor pozitiv atât pentru exportatori cât și pentru producatorii autohtoni

Bibliografie

Dinu M., Socol C., Marina M., Economie Europeanã. O prezentare sinoptică, Editura Economică, București, 2004

Napoleon Pop și colectiv, Monitorizarea trecerii la euro ațărilor recent devenite membre ale UE. Analize și sinteze, proiectde cercetare, București, CCFM „Victor Slăvescu”, 2005

Anna Lipinska, The Maastricht convergence criteria and optimal monetary policy for the EMU accession contries

AOAR, România și moneda euro, 2011

Athanasios Vamvakidis (2008) Convergence in Emerging Europe: Sustainability and Vulnerabilities IMF, WP/08/181, iulie 2008, Washington, DC

Banca Centrală Europeană (2013), Raport annual 2013

Banca Centrală Europeană (2014), Raport de convergență mai 2014

Baze de date, Eurostat, BNR

Government Pleni potentiary for Euro Adoption in Poland, Varșovia 2011â

Program de Convergență, Ministerul Finantelor, România 2013-2016

Program de Convergență Polonia, Ministerul Finantelor, Polonia, 2012

Strategia de administrare a datoriei publice guvernamentale, Ministerul Finantelor 2013-2015 

Strategic Guidelines for National Euro Changeover Plan, Varșovia 2011