Criza Economica Si Financiara In Tarile Ue. Studiu de Cazromania

=== FINAL ===

CRIZA ECONOMICĂ ȘI FINANCIARĂ ÎN ȚĂRILE UNIUNII EUROPENE

STUDIU DE CAZ – ROMÂNIA

CUPRINS

Capitolul 1. Declanșarea crizei în S.U.A.

Delimitare conceptuală

Cauzele unei crize

Politica monetară

Cauzele crizelor în viziunea principalelor curente de gândire economică

Istoricul crizei actuale

Efectele crizei actuale în SUA

Capitolul 2. Criza economică și financiară contemporană versus criza „Marii Depresiuni”

Capitolul 3. Criza economică în Uniunea Europeană

Reacțiile din ZONA EURO la criza economică

European Financial Stability Facility – EFSF

Soluții anti-criză – Banca Centrală Europeană (BCE)

Capitolul 4. Implicațiile crizei asupra României

Concluzii

Bibliografie

CAPITOLUL 1 DECLANȘAREA CRIZEI ÎN S.U.A.

Anul 2007 va rămâne în istoria economiei mondiale ca fiind momentul zero al declanșării unei crize fără precedent, considerată în acest moment ca fiind cea mai gravă din ultimii 100 de ani. Denumită inițial ca fiind o „criză a creditelor”, criza economică actuală s-a declanșat pe fondul pierderii încrederii investitorilor în valoarea ipotecilor securizate („asset backed securities”) de Statele Unite ale Americii.

În ciuda măsurilor luate de oficiali, care au infuzat masiv lichidități prin Rezerva Federală și Banca Centrală Europeană, piețele bursiere din întreaga lume au început să se prăbușească, urmând reacții în lanț cu efecte devastatoare pentru numeroase bănci, instituții și companii. Astfel, cea de-a patra bancă la nivel mondial (conform estimărilor Forbes), HSBC Holdings plc a anunțat rezultate mult sub așteptări, în februarie 2008 fiind naționalizată prima bancă britanică, Northern Rock.

Conform unui raport recent dat publicității de Rezerva Federală (Fed) din Dallas, criza financiară declanșată în SUA în 2007 a cauzat economiei americane pierderi evaluate între 6.000 de miliarde de dolari și 14.000 de miliarde de dolari, pagubele putând fi de câteva ori mai mari în situația în care economia va continua să se refacă într-un ritm mult prea lent.

Oficialii americani susțin că, pe lângă sumele uriașe pierdute de economie, printre pagubele pe termen lung se pot enumera atât nivelul șomajului (care a atins cote alarmante) cât și numeroasele oportunități ratate, datorate alocării sectorului financiar a peste 13.000 de miliarde de dolari.

O analiză a băncii centrale americane susține că pagubele economice înregistrate până la finele anului 2013 au fost echivalente cu 40-90% din PIB al SUA, ceea ce echivalează cu pierderi între 80.000-100.000 de dolari/per familie. Același raport al Fed Dallas apreciază că intervenția statului american în economie a împiedicat prabușirea acesteia, dar toate ajutoarele acordate numeroaselor companii nu au făcut altceva decât să arunce povara financiară pe umerii contribuabililor.

Criza financiară mondială a afectat pe rând toate piețele și diferitele categorii de agenți economici, efectele pe termen lung fiind nebănuite. Una dintre explicațiile oficiale ale crizei, ce a fost furnizată de instituții publice, vizează comportamentul inadecvat al diferiților agenți economici, ca și imposibilitatea pieței financiare de a funcționa monoton, alocând resursele ce erau necesare.

În realitate criza economică este rezultatul unor factori de o complexitate ridicată, printre aceștia enumerând doar politicile de reglementare financiar-bancare, erori de politică monetară și distorsionarea stimulentelor oferite unor agenti economici considerați privilegiați.

Sistemul financiar internațional intrase într-o etapă de dezvoltare fără precedent în ultimii 40 de ani, un număr foarte mare de țări fiind implicate în derularea diferitelor tranzacții financiare de anvergură, ceea ce a condus și la o mobilitate remarcabilă a diverselor capitaluri. Fluxurile de capital au fost liberalizate rând pe rând, piețele financiare din diversele țări ale lumii au reușit treptat să se integreze în sistemul financiar mondial, creându-se astfel relații strânse de interdependență între economiile statelor foarte dezvoltate și cele ale țărilor în curs de dezvoltare.

Delimitare conceptuală

Cuvântul “criză” își are originile din grecescul “krisis”, ce semnifică o situație/stare ce impune luarea unei decizii. Criza poate fi definită ca fiind o “situație caracterizată de o instabilitate pronunțată, fiind însoțită de o volatilitate și de o incertitudine în creștere pe majoritatea piețelor (piețelor de capital, piața petrolului, piețele monetare și monetare, piața muncii, etc)”.

În opinia economistului american Nouriel Roubini, specialistul care a prezis criza economică mondială încă din anul 2005, “în istoria capitalismului modern, crizele sunt regula, nu excepția. Ceea ce nu înseamnă totuși că toate ar fi la fel. Nici pe departe: caracteristicile pot fi diferite, de la un dezastru la altul, și originile crizelor se pot găsi în probleme diferite, din sectoare diferite ale economiei”.

Crizele financiare își fac apariția în momentul în care se constată că prețurile unor active (indiferent de natura acestora) au crescut mult și în mod artificial, iar piețele economice realizează toate supraevaluările și reacționează.

În opinia economistului Frederic Stanley "Rick" Mishkin, membru al Consiliului Guvernatorilor Sistemului Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii (Board of Governors of the Federal Reserve System) în perioada 2006-2008, criza reprezintă "situația în care selecția adversă și hazardul moral se acutizează, iar piețele nu mai sunt capabile să își canalizeze resursele către cele mai productive oportunități de investiții".

Opinia economistului este împărtășită și de colegul său de breaslă, Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie (1976), care crede că în orice criză se află și o putere psihologică uriașă. În opinia economistului, deponenții se panichează vizavi de perspectivele economice ale pieței și își accesează depozitele bancare, ceea ce duce la colapsul general al sistemul bancar. De altfel Friedman, considerat principalul reprezentant al economiei de dreapta din cadrul Universității din Chicago, a avut contribuții esențiale la dezvoltarea economiei, el punând bazele dezvoltării teoriilor privind economia de piață și a minimalizării rolului statului în coordonarea economiei.

Sociologul  francez Edgar Morin a ajuns la concluzia că de cele mai multe ori o criză poate fi asociată cu “ lipsa de condiții care să permită adoptarea unei decizii”. Iar americanul Ian I. Mitroff, autorul a peste 30 de cărți și 300 de articole în domeniul gestionării crizelor, politicii de afaceri și managementului de criză susține că o criză poate avea probabilitate scăzută de apariție, dar implicații majore pentru organizații, societăți sau persoane.

Teoreticienii nu au definit foarte exact noțiunile care stau la baza stabilirii caracteristicilor unei situații de criză, respectiv valoarea inflației, a șomajului ori a PIB-ului.

În anul 1975, în celebrul New York Times, statisticianul economic Julius Shiskin a publicat un articol în care sugerează ideea că o țară/regiune întră în recesiune dacă PIB-ul acesteia scade pe perioada a două trimestre consecutive.

Definiția a fost preluată de marea majoritate a economisților, puțini fiind cei care preferă conceptul recesiunii ca fiind o creștere a șomajului mai mare de 1,5%, pe parcursul a 12 luni. Definiția dată recesiunii de Shiskin este oarecum acceptată și de National Bureau of Economic Research (NBER), care consideră criza ca fiind “scăderea semnificativă a activității de tip economic pentru câteva luni, ce este reflectată în scăderea PIB-ului, în scăderea veniturilor individuale, în reducerea nivelului ocupării, dar și în diminuarea producției industriale și a consumului”.

O definiție diferită a crizei inflaționiste a fost dată în anul 1998 de către economiștii Băncii Mondiale, Michael Bruno și William Easterly, aceștia apreciind că o țară întră în recesiune timp de cel puțin doi ani rata anuală a inflației depășește 40%.

Chiar dacă mulți sunt cei care consideră criza un factor generator de stres și de disconfort psihologic, există și autori care apreciază că aceasta ne conferă anumite oportunități. Astfel, în versiuna lui André Comte-Sponsville, citat de T. Libaert, criza reprezintă o “schimbare rapidă și involuntară care se poate dovedi favorabilă, dar este întotdeauna dificilă și aproape insuportabil de dureroasă”. 

Iar Gerald Meyers a reușit să identifice și oportunitățile aferente unei crize:

Apariția și evidențierea erorilor

Accelerarea schimbărilor

Descoperirea dificultăților latente

Modificarea ideilor persoanelor, a motivațiilor și comportamentelor acestora

Dezvoltarea de strategii inedite pentru depășirea crizei

În general, previzionarea crizelor poate fi făcută cu ușurință, și asta datorită faptului că acestea au cauze bine definite. Din păcate puțini sunt cei care țin cont de semnalele de alarmă ale specialiștilor, părerile acestora fiind luate în serios doar când se produce inevitabilul.

Un exemplu îl constituie prăbușirea Sistemului de la Bretton Woods (1971), ce s-a produs în contexul emisiunilor suplimentare masive în dolari a SUA, suplimentat de efectul de expansiune monetară al unor bănci comerciale. Robert Triffin a anticipat căderea sistemului de la Bretton Woods cu câțiva ani înainte ca aceasta să aibă loc, dar nimeni nu a ținut cont de previziunile sale.

Și actuală criză economică mondială a fost previzionată de Nouriel Roubini, economistul ce este considerat acum ca fiind profetul sistemului financiar. Roubini a prezis dezintegrarea sistemului financiar cu câțiva ani înainte ca fenomenul să aibă loc, în anul 2008 el anticipând și prăbușirea imobiliară. În condițiile în care economia americană părea sigură și prosperă, profesorul New York University a fost ignorat, mare parte dintre bancherii și specialiștii vremii luând în derâdere avertismentele sale.

Din păcate toate previziunile lui Roubini s-au adeverit, sistemul financiar dezintegrându-se la nivel mondial, Lehman Brothers Holdings Inc dând faliment, giganții Freddie Mac & Fannie Mae întrând în colaps, băncile de investiții fiind îngenuncheate de evenimentele ce s-au derulat cu repeziciune.

Astăzi Nouriel Roubini este cel mai căutat economist la nivel mondial, el fiind supranumit “Dr. Doom”, pentru viziunile sumbre privind evoluțiile economiei mondiale.

Cauzele unei crize

Criza, indiferent de tipologia sa (criza datoriei externe, criza balanței de plăți externe, criza valutară ori criza de lichidități) este rezultatul mai multor factori, precum:

Erori de politică monetară

Distorsionarea stimulentelor ce le sunt acordate unor agenți economici

Politica de reglementare financiar-bancară

Politica monetară

Cauza fundamentală a crizelor economice o reprezintă expansiunea monetară, infuzia financiară alocată de un stat pe piețele monetare ducând la alterrarea gravă a capitalului de piață. Excesul monetar, reducerea artificială a ratei dobânzii și expansiunea creditelor s-au intâlnit deseori în crizele economice, în istoria economiei fiind consemnate numeroase incidente de tipul boom-bust, în cadrul cărora politica inflaționistă a unui stat a afectat grav a generat profituri iluzorii și a alimentat numeroase speculații. Și tocmai din acest considerent actuala criză economică este aproape similară cu Marea Depresiune, criza de proporții din anii ’30.

Recenta criză economică se datorează politicii inflaționiste practicată de SUA în anii 2000, când Alan Greenspan (fostul președinte al băncii centrale americane) a luat decizia de a reduce rata dobânzii prin emisiunea de monedă, la sfatul actualului guvernator al FED SUA, Ben Bernanke (la acea vreme membru în consiliul guvernatorilor).

Măsura a dus la o relaxare financiară importantă, rata dobânzii scăzând de la 6.25% la începutul anului, la 1,75% la finalul acestuia. Diminuarea ratei dobânzii (rata nominală) a continuat, ea atingînd nivelul record de 1% în anul 2003, valoare care s-a menținut timp de un an calendaristic. Timp de aproape trei ani de zile, în contextul creșterii prețurilor, rata reală a dobânzii a fost negativă, băncile fiind plătite să apeleze la FED pentru bani ce au fost canalizați în economie.

O politică similară economiștilor americani au adoptat și japonezii, Banca Japoniei (BoJ) oferindu-le sume de bani importante cu dobândă nominală zero băncilor din subordine. Și Banca Centrală Europeană (ECB) a redus rata dobânzii la 2%, nivel menținut contant timp de aproape 4 ani.

În acest fel până în anul 2006 în zona euro, în Japonia, dar și în Marea Britanie rata reală a dobânzii a fost la un nivel apropiat de zero. Mare parte din sumele oferite de băncile centrale au fost investite în economii proprii, un exemplu semnificativ în acest sens constituindu-l boom-ul imobiliar din SUA. Iar restul banilor au fost investiți în diferite oportunități riscante.

În paralel, unele agenții de raiting au acordat unor companii de proiect (ce nu erau garantate decât de activele pe care încercau să le consolideze) ratinguri identice cu cele ale sponsorilor (bănci de investiții de cel mai înalt rang) în condițiile în care riscul asociat era complex (riscul de firmă și riscul de proiect – neglijat de agenții).

În plus, marile bănci centrale, cu aprobarea tacită a Fondului Monetar Internațional (FMI) au emis monedă exagerat, gest care i-a dus în eroare atât pe oamenii de afaceri și întreprinzători, cât și pe persoanele fizice. Băncile comerciale, cu acordul băncilor centrale, au continuat această politică, care a tentat populația.

Cu acordul statului leasingul, creditele ipotecare, dar și creditele de consum au căpătat o amploare fără precedent, mulți fiinc cei care au găsit atractivă oferta de creditare a consumului, în defavoarea producției.

Cauza principală a crizei economice a fost reprezentată de emisiunea masivă de monedă a băncilor centrale de anvergură din SUA și marile state ale lumii, moment în care s-a produs un scurt-circuit între sistemul financiar controlat de stat prin băncile centrale și economiile reale. În ciuda faptului că mulți sunt analiștii care consideră că fenomenul crizei actuale a fost generat atât de scăderea fără precedent a prețurilor locuințelor pe piața imobiliară SUA, cât și de prăbușirea sistemului de creditare imobiliară, cauzele crizei economice mondiale sunt de complexe, generate de mai mulți factori de natură macro și micro economică:

Excesul de lichidități, generat de băncile centrale mondiale (FED, BOJ)

Intenția statelor exportatoare de gaze naturale și petrol de limitarea aprecierii monedei

Suprasaturarea cu economisiri, fenomen apărut ca urmare a integrării în economia mondială a unor state asiatice (rate uriașe de acumulare)

Excesul de lichidități de pe piață a generat rate ale dobânzilor foarte mici, dar și o volatilitate redusă, fapt ce a dus la un apetit exacerbat pentru activele cu câștiguri uriașe.În paralel, volatilitatea redusă a generat atât lipsa de vigilență a principalilor investitori, cât și tendința de a subestima riscurile, marjele acestora fiind foarte mici.

La scurt timp de la declanșarea crizei (generată de scurt-circuitele înregistrate în sistemul creditelor imobiliare), piața financiară a reacționat. Neîncrederea investitorilor a dus la plasarea titlurilor VSP în categoria de risc, moment în care refinanțările nu au mai fost posibile. Iar discrepanțele dintre maturitățile active/pasive au făcut ca VSP-urile să depindă de liniile de finanțare ale băncilor sponsor, pierderea încrederii bancare și nevoia de lichidități generând creșterea ratei dobânzii efective.

Statele Unite ale Americii și țările europene cu economii puternice au reacționat imediat, îmbunătățind sistemul de lichidități, acordând garanții guvernamentale împrumuturilor, dar și emisiunilor băncilor asigurate, cumpărând acțiuni de la bănci și reducând controlat ratele dobânzilor. În ciuda tuturor măsurilor luate piața financiară nu s-a stabilizat, criza mondială acutizându-se la după un an și jumătate de la declanșarea sa, fapt ce a condus la transferarea în sectorul real al economiei americane, iar ulterior în cele ale statelor puternic dezvoltate.

Criza financiară a fost generată de criza subprime americană, apărută ca urmare a creșterii ratelor la dobânzi de către FED, în scopul protejării inflației. Diverși analiști economici apreciază că lichiditățile excesive au influențat masiv sistemul financiar, politica monetară fiind prinsă într-o situație excepțională. Astfel, lipsa unei reacții ar fi condus la creșterea alarmantă a inflației, în vreme ce acțiunea promptă a generat exacerbarea instabilității financiare.

Prăbușirea sistemului imobiliar american a fost urmat de „Hedge Funds”, criza fondurilor de investiții speculative, a companiilor de asigurări, dar și a instituțiilor bancare comerciale și de investiții. Securizarea riscurilor a dus la un cutremur în mediul financiar mondial, instituții financiare puternice fiind atrase în blocada acordării reciproce de credite.

Laureatul premiului Nobel, Joseph E. Stiglitz, a identificat și principalii vinovați pentru această criză fără precedent: Rezerva Federală, sectorul financiar, Wall Street-ul, dar și modul de reacție al administrației Obama, care a continuat politica de salvare și conceputul „prea mari ca să cadă”, moștenit de la președintele George W. Bush.

Criza mondială a fost generată atât de politica monetară și expansiunea prin credit, cât și de lichiditățile excesive infuzate în economie, la prețuri scăzute. Este știut faptul că accelerarea expansiunii creditului generează o creștere galopantă a prețurilor, previziunile dovedindu-se în această situație eronate. Corectarea duce în mod automat la prăbușirea valorii de piață a activelor inflantate prin oferirea resurselor artificiale, special destinate investitorilor cu resurse limitate, cu scopul de a participa la diverse licitații.Mecanismele amplificării acestei mase monetare generează factorii declanșatori ai crizelor, dar și propagarea lor la nivel global. Economia reală este grav afectată de acest haos monetar, lucru ce conduce la corecția prin criză și contagiune.

Crizele economice moderne sunt cauzate de expansiunea creditelor și infuzarea substitutelor monetare pe piața financiară, ca și capital concurențial cu capitalul autentic. În societatea modernă principala problemă a unei crize este generată chiar de stat, care uneori impune prin lege un mijloc de schimb imperfect, dar pe care il poate controla după bunul plac, deturnându-l în avantajul unor guverne ori bănci comerciale și centrale.

În condițiile în care o bancă centrală ar trebui să fie independentă politică, pentru a se putea limita expansiunea creditului și expansiunea monetară, producția de mijloace de schimb fiat se situează tot mai mult în afara controlului democratic. Atât structura prețurilor cât și structura producției sunt serios afectate de „producția de bani din nimic”, ce generează efectul Cantillon și încalcă cele mai elementare legi ale economiei.

Cauzele asociate crizelor economice moderne au în vedere:

Expansiunea monetară – generată de infuzarea în economia reală, prin mecanisme monetare specifice, a substitutelor monetare tiparite de băncile centrale, de acordarea băncilor comerciale a creditelor de refinanțare, dar și de scontarea titlurilor de stat

Lipsa de capitalizare în cadrul sistemului bancar – ponderea capitalului propriu al băncilor este infimă, comparativ cu al altor afaceri

Contractele bancare – contractele actuale impuse de bănci se dovedesc a fi nerealiste în cadrul unei piețe libere

Expansiunea creditelor – facilitarea operațiilor de creditare la nivelul bancar este realizată prin rezerva fracționară

Nivelul economisirii – prăbușirea economiilor, asociată cu o expansiune monetară a consumului accelerată generează dezechilibre majore economice

Refinanțarea facilă, acordată de băncile centrale – poate afecta dramatic interesul băncilor în refacerea lichidităților prin atragerea de depozite și stimularea la nivelul populației a economiilor ( prin folosirea dobânzilor de intervenție favorabile)

Bail-out-ul facil al instituțiilor financiare – falimentul bancar devine imposibil, soluțiile fiind generate prin mecanisme tip TARP ori TARGET

Datoria publică – generată pe fondul scăderii încasărilor bugetare și de diversele probleme generate de reformele ori ajustările structurale obligatorii în perioade dificile. Deseori datoria publică este exacerbată chiar de programele guvernamentale destinate salvării instituțiilor bancare ori industriilor strategice – T.A.R.G.E.T., T.A.R.P., E.F.S.F.

Deficitele bugetare – statele cu datorii uriașe se trezesc în situația în care obținerea unui împrumut pentru acoperirea diverselor cheltuieli devine o adevărată problemă.

Gradul de libertate economică – în absența unui sector privat puternic, corelată cu contracte acordate prioritar pe criterii politice și dependențe statale, riscul apariției unei crize crește exponențial. Prăbușirea sistemului privat generează evaziunea fiscală ori întârzierea plății datorilor către bugetul de stat. În absența unor restructurări la nivel de stat pot apărea datorii și deficite publice semnificative

Criza mondială a fost generată și de “politica banilor ieftini”, promovată de băncile centrale în perioada 2001-2005, pe fondul lichidităților abundente și al nivelului redus al dobânzilor fiind slăbite standardele de creditare, fapt ce a dus la creșterea semnificativă a riscului de creditare.

Cauzele crizelor în viziunea principalelor curente de gândire economică

Viziunea Școlii Austriece

În viziunea Școlii Austriece, crizele economice sunt anomalii ale piețelor financiare, generate de intervențiile statului în economie. Economiștii austrieci susțin că problema crizelor bancare ar putea fi rezolvată prin renunțarea la monopolul băncilor centrale asupra emiterii de monedă.

Ideea concurenței între monedele băncilor de stat ori private a fost ulterior susținută și de Murray Rothbard, David Glasner, Jesus Huerta de Soto, Kevin Dowd, George A. Selgin, Leland B.Yeager, Lawrence White și David Horwitz, aceștia agreând teoria ca guvernele nu mai aibă posibilitatea de a emite monedă peste nevoile semnalate de economie.

Contractul de depozit non-standard – “irregular deposit” (contract de depozitare al banilor fungibili) include, ca regulă tradițională, obligația de custodie (în orice moment trebuie menținută rezerva de 100% din suma de bani fungibili primită spre depozitare). Din păcate regula este încălcată în cazul sistemelor bancare cu rezerve fracționare, motiv pentru care Jesus Huerta de Soto a propus în anul 1997, ca, în situația în care acești bani sunt folosiți în alt uz (cu precădere acordarea de credite) gestul fie considerat un act de însușire frauduloasă, pedepsit ca atare.

Școala neobancară – Neobanking school sau școla de tip free-banking cu rezerve fracționare (Fractional-Reserve Free Banking School), printre adepții căreia îi enumerăm pe David Glasner, David Horwitz, Lawrence White, George Selgin, Kevin Dowd sau Leland B. Yeager, a dezvoltat în ultimii ani un nou curent în domeniul free-banking-ului. Conform acestuia mecanismul spontan generat de casele de compensare are capacitatea să stopeze expansiunea asociată a majorității bancare.

“Echilibrul monetar” propus de George Selgin în anul 1987, ce a avut la bază elementele de analiză preluate de la keynesiști și monetariști, încearcă să inducă ideea sistemului bancar free-banking cu rezerve fracționare, acesta având capacitatea, la cererea pieței, să ajusteze mult mai eficient comparativ cu alte sisteme, emisiunea de monedă fiduciară.

Adepții școlii free-banking susțin că orice solicitare de monedă fiduciară a agenților economici va avea drept rezultat scăderea cererii de preschimbare a banilor în resursele rezervelor bancare. În acest fel rezervele vor crește, iar băncile, pentru a obține profituri, vor proceda la mărirea ofertei de creditare și implicit a emisiunilor de bancnote. În situația în care cererea de monedă fiduciară este în scădere, organismele bancare au posibilitatea să remarce riscul apariției incapacității de plată, moment în care pot reduce oferta la credite și implicit de monedă fiduciară (adaptarea ofertei la cerere).

Teoria rezervelor fracționare a adepților școlii neobancare nu este agreată de Jesus Huerta de Soto, care consideră că există riscul ca expansiunea creditului să genereze crize bancare și recesiuni, fiind nevoie de intervenția statului pentru reglementarea situației. În condițiile reîntregirii lichidităților, bancherii, pentru reducerea riscului de insolvabilitate, ar putea fi determinați să accepte împrumutători de ultim moment. Concluzia lui Soto nu este surprinzătoare: teoriile free-bankin-ului vizând rezervele fracționare consolidează ideea de necesitate a unei bănci centrale. Soto apreciază că unica șansă ca o societate să devină liberă de privilegii și de cicluri economice este promovare activității bancare libere, cu o rezervă de 100%.

În opinia adepților Școlii Austriece, principalele cauze ale crizei economice actuale au fost:

“Politica banilor ieftini”, practicată de băncile centrale, care a indus fenomenul de supracreditare

Punerea băncilor centrale în postura de „împrumutător de ultimă instanță” – ce a generat pe piețele financiare hazardul moral

Creșterea semnificativă a puterii grupurilor financiare cu activitate reflectattă la nivel internațional

Folosirea excesivă a instrumentelor derivate, de cele mai multe ori în scopuri speculative

Ineficiența politicilor de reglementare și supraveghere financiară ale autorităților

Corporațiile lipsite de moralite în domeniul bancar

Fragilitatea băncilor, cauzată de neadaptarea capitalurilor la riscurile asumate

Comportamentul atipic pe retail al clienților

Lipsa de transparență manifestată de numeroase institutții financiare

Curentul mainstream

În versiunea specialiștilor ce agrează curentul mainstream, statul are capacitatea să prevadă și să prevină, prin intermediul calculelor, toate potențialele prăbușiri economice. Ei susțin libertatea piețelor, fără a considera acest aspect va fiind vital în echilibrarea economică. La polul opus se află adepții recunoscuți ai intervenționismului, keynesiștii, aceștia fiind de părere că toate crizele sunt parte integrantă din ciclul economic. În versiunea lor, o criză nu poate fi previzionată.

De regulă, economiile se află în faze accelerate de dezvoltare, înainte de a fi lovite de crizele economice, fenomenul fiind resimțit în special în interiorul piețelor financiare. În aceste cazuri cresc atât apetitul pentru risc, cât și vitezele de tranzaționare, lucru datorat expansiunii prețurilor activelor financiare. Acestea ating maxime istorice,economia își accelerează ritmul de creștere, iar la un moment dat se generează haosul și începe faza de regresie.

Keynesiștii consideră că primele măsuri în corectarea derapajelor pieței trebuie să includă reglementarea legislativă a zonelor generatoare de boom economic. În acest fel problema economică este transferată nu pe domeniul crizei, ci pe cel al creșterii economice, reglementările vizînd blocarea creșterii economice accelerate, susținută doar de creditări și de un control monetar special. Piețele nu se pot auto-regla, după cum susține Joseph Stiglitz: „…piețele sunt centrul vital al oricărei economii de succes dar nu funcționează bine lăsate de capul lor”. În versiunea adepților școlii keynesiste, actuala criză este rezultatul dereglementării pieței, completate de ratele diminuate ale dobânzilor (ce au fost puse de economiști pe seama fostului guvernator al FED, Allan Greenpan).

Keynesismul este de părere că politica banilor ieftini a fost cea care a alimentat speculațiile, ducând ulterior la declinul și prăbușirea economiei. Banii ieftini au generat creșterile semnificative de pe piața imobiliară, iar când cererea a depășit oferta s-a ajuns la explozia prețurilor. Majorarea prețurilor în domeniul imobiliar a dus la ipoteci pe sume din ce în ce mai mari, iar ipotecarea locuințelor a generat reducerea valorii de capital a acestora. „Extragerile de valoare ipotecară” (denumire dată generic supraexpunerilor valorilor de capital) au atins într-un singur an cote alarmante, respectiv 7% din PIB-ul SUA. În acest fel economia americană a început să depindă de creșterile de preț din domeniul imobiliar, piața liberă permițând generarea derivatelor financiare toxice ce proveneau din creditele acordate facil, fără a avea garanții reale. Folosind aceste derivate financiare toxice, băncile au început să se împrumute în ritm ascendent, iar la un moment dat s-a ajuns în situațua ca sumele pe care le datorau deponenților și deținătorilor de obligațiuni să fie mai mari decât valoarea propriilor active. În acest moment instituțiile bancare nu au mai fost solvabile, situație în care au început să se imprumute între ele ori au acordat credite, dar cu dobânzi uriașe. Acest dezechilibru a fost factorul declanșator al crizei economice și financiare.

Trebuie menționat că înaintea declanșării crizei, apetitul de risc atinsese cote alarmante, similiar cu cel din anul 1996, când indicele Dow Jones a trecut pentru prima dată de nivelul 6500. O situație similară s-a mai întâlnit și în anul 2002, (când investitțiile în domeniul imobiliar au crescut de asemenea execesiv), fapt generat de redirecționarea investițională din sectorul întrat în colaps, Dot.com.

În viziunea adepților mainstream, principalele cauze ale declanșări crizei economice au fost:

• Randamentul redus al produselor financiare considerate sigure

• Reducerea semnificativă a ecartului dintre randamentul produselor financiare sigure și randamentul produselor financiare riscante

• Creșterea într-un ritm exponențial a numărului de credite acordate substandard

•Securizarea iresponsabilă și într-un volum impresionant a creditelor acordate substandard

• Creșterea exagerată a cererii de imobiliare, în baza creditelor obținute facil

• Tendința exagerată a populației din țările în curs de dezvoltare spre economisire

• Majorarea artificială a prețurilor din sectorul imobiliar

• Tendințele spre economisire, care au crescut mult peste potențialul de investire

• Politica de finanțare a titlurilor nelichide pe perioade lungi, practicată de instituțiile bancare, cu fonduri pe termen scurt

Viziunea keynesiană asupra crizei

Keynesiști consideră că depresiunile financiare fac parte din ciclul economic, teorie susținută și de Cristina Peicuți:„ciclurile financiare încep cu o fază de progresie, ajung apoi într-o etapă de dezvoltare accelerată, care degenerează într-o etapă de haos și dezordine și, în final, totul se încheie în etapa de consolidare, urmată de redresarea întregii economii”.În opinia keynesiștilor, principalul vinovat al derapajului economic ce a dus la actuala criză economică este „dereglementarea”. Excesul de lichidități, combinat cu ratele foarte scăzute ale dobânzilor au dus la creșteri exponențiale ale creditelor substandard, acestea generând la rândul lor lichidități. Lichiditățile au fost direcționate spre domeniul imobiliar, achizițiile alimentând speculațiile imobiliare.

În paralel s-a inregistrat o creștere semnificativă a prețului țițeiului. Astfel, dacă în anul declanșării războiului din Irak (2003), prețul/baril era de 32$, în 2008 acesta a ajuns la 137$/baril. În acest fel valoarea importurilor de țiței a crescut de la 292 milioane $/zi (2003) la 1,4 miliarde $/zi (2008). Efectele negative au fost resimțite abia când deficitul comercial american al SUA a atins pragul critic, alimentând exagerat rezerva valutară a Chinei. Pentru acoperirea deficitului s-a apelat la excesul de lichidități existent pe piață, măsură care a dus la dinamizarea în plus a tranzacționprilor și la creșterea presiunii impuse încrederii în derivatele financiare ce aveau rate de profit supraevaluate.

În viziunea keynesistă, principalele cauze ale declanșării crizei economice au fost:

Ratele reduse practicate la dobânzi

Piața dereglementată

Lichiditățile în exces

Speculațiile pieței imobiliare

Creșterea exponențială a creditării substandard, ce se baza pe credite de tip NINJA (Non Income Non Job non Assets)

Acumulările uriașe din rezerva valutară chineză

Deficitul fiscal și deficitul comercial american

Istoricul crizei actuale

Criza economică recentă a fost prezisă în urmă cu câțiva ani de cel care acum este simbolic denumit “Dr. Doom” (pentru viziunile sale sumbre la adresa evoluției economiei mondiale). Nouriel Roubini, economistul considerat a fi un fel de profet al sistemului financiar mondial, a fost primul care a atras atenția întregii lumi cu privire la posibilitatea apariției unei crize fără precedent. Și tot el a prezis și prăbușirea sistemul imobiliar, spre indignarea specialiștilor în economie și a bancherilor, care au preferat să ignore toate semnalele de alarmă, continuând să susțină că economia SUA este mai sigură și mai prosperă ca niciodată.

Oficial, actuala criză economică mondială a debutat la începutul anului 2007, când oficialii americani au sesizat faptul că tot mai multi clienți ai marilor bănci nu-și mai puteau achita ipotecile care aveau grad ridicat de risc.

Totul a început în momentul în care fostul președinte al băncii centrale americane, Alan Greenspan, a luat decizia la începutul anilor 2000 să reducă rata dobânzii, prin emisiunea de monedă. Decizia, luată ca urmare a sfaturilor primite de la actualul guvernator al FED SUA, Ben Bernanke (care la acea vreme era membru în consiliul guvernatorilor), a fost startul dat politicii inflaționiste americane.

Ca urmare a măsurii lui Greenspan, a început o relaxare financiară fără precedent, rata dobânzii ajungând de la un nivel de 6.25% la începutul anului, la doar 1,75% la finele acestuia. Scăderea a continuat până în anul 2003, când rata dobânzii (rata nominală) a atins nivelul record de 1%, menținut constant o perioadă de 12 luni. Și pe o perioadă de trei ani, timp în care prețurile au crescut constant, rata reală a dobânzii a fost menținută la un indice negativ, băncile văzându-se obligate să apeleze la împrumuturi la FED pentru a supraviețui.

Până în anul 2006 rata reală a dobânzii s-a apropiat de zero, iar sumele oferite de băncile centrale s-au regăsit în economiile proprii (un efect al acestora regăsindu-se în boom-ul imobiliar american). Mai mult, cu aprobarea tacită a Fondului Monetar Internațional (FMI) marile bănci centrale au început să emită exagerat monedă, astfel fiind înduși în eroare oamenii de afaceri, întreprinzătorii, dar și persoanele fizice, fenomenul fiind preluat de către băncile comerciale, spre satisfacția populației.

În această perioadă s-a înregistrat o creștere fără precedent a leasingului, a creditelor ipotecare și a creditelor de consum, oferta de creditarea consumului câștigând teren important în fața producției. Prin emisia masivă de monedă atât la nivelul băncilor centrale americane, cât și a celor din restul puterilor financiare ale lumii, s-a ajuns la producerea unui dezechilibru între sistemul financiar controlat de stat prin băncile centrale și economiile reale.

La acesta s-a adăugat și “politica banilor ieftini”, care a fost promovată de către băncile centrale în perioada 2001-2005, pe fondul lichidităților abundente și al nivelului redus al dobânzilor fiind slăbite standardele de creditare. Astfel s-a ajuns la o creștere semnificativă a riscului de creditare, tot mai mulți fiind cei care nu și-au mai putut plăti obligațiile financiare către bănci.

În încercarea de a găsi o soluție, la data de 1 februarie 2007 Statele Unite ale Americii decid să adopte legea creșterii salariului minim pe economie, respectiv Fair Minimum Wage Act. Prin această lege s-a încercat blocarea investițiilor și a creditărilor, cu efecte imediate asupra companiilor americane ce se aflau în strânsă competiție cu cele de peste ocean.

În paralel, pentru a preveni o eventuală catastrofă economică la nivel global, Congresul american a adoptat cu doar câteva luni (13 februarie 2008) înainte de prăbușirea Lehman Brothers Economic Stimulus Act, ce prevedea atât susținerea diverselor investiții în mediul afacerilor, cât și susținerea sectorului creditelor de tip ipotecar. Inițial s-a luat decizia alocării sumei de 152 de miliarde de dolari pentru susținerea și salvarea cunoscutelor Fanny Mae și Freddie Mac (care însă în luna septembrie a aceluiași an vor fi puse sub supraveghere federală).

Sesizând pericolul financiar la nivel global, Parlamentul britanic a adoptat în data de 21 februarie 2008 cunoscutul Banking (Special Provisions) Act, care a facilitat naționalizarea băncilor Northern Rock și Bradford & Bingley. Ulterior Marea Britanie a reușit să naționalizeze și filiala britanică a băncii Heritable Bank, dar și filiala băncii Kaupthing Edge, depozitele acesteia fiind transferate direct ING.

Iar la mai puțin de două luni de la mărirea salariului minim pe economie importanta banca americană JP Morgan Chase & Co reușește, cu ajutorul băncii centrale a SUA (Federal Reserve) să achiziționeze la un preț derizoriu banca de investiții Bear Stearns.

În vara anului 2008 a fost adoptat și Housing and Economic Recovery Act, ce a permis garantarea portofoliilor creditelor ipotecare din instituții financiare diverse, de renumita Federal Housing Administration, pentru suma de 300 de miliarde de dolari. Această lege a creat și mediul legal pentru autorizarea Federal Housing Finance Agency de a prelua sub supraveghere cunoscutele Fanny Mae și pe Freddie Mac, a căror valoare reunită depășește jumătatea numărului de credite ipotecare acordate pe piața americană.

Evenimentele care au generat marea criză mondială au început să se precipite în luna septembrie a anului următor, când în doar câteva zile s-a produs inevitabilul. Luna septembrie a anului 2008 a început prin punerea sub supraveghere federală a două dintre cele mai mari bănci de credite ipotecare americane, respectiv Freddie Mac și Fannie Mac, care în ciuda tuturor măsurilor luate până atunci, nu au reușit să se stabilizeze. Iar în ziua de 9 septembrie 2008 se înregistrează o scădere semnificativă a prețului acțiunilor cunoscutei companii americane.Lehman Brothers. Astfel acestea scad într-o singură zi cu 45 %, în urma unui anunț care dădea ca posibilă retragerea de la masa negocierilor pentru preluarea a 50 % dintre acțiunile Lehman Brothers a Bănci coreene de investiții.

A doua zi, pe 10 septembrie 2008, banca coreeană confirmă retragerea de la masa negocierilor, în paralel cu anunțul făcut de Lehman Brothers privind o pierdere oficială de 3,9 miliarde de dolari pentru trimestrul al treilea. În ziua de 11 septembrie acțiunile Lehman Brothers continuă trendul de prăbușire (încă 41,8%), în vreme ce costul creditului de asigurări ajunge la 805 puncte de bază, iar Bank of America și banca britanică Barclays, încep să ia în discuție o eventuală preluare a corporației financiare.

Soarta Lehman Brothers (și implicit a lumii) este decisă în zilele de 12 și 13 septembrie 2008, când mai marii de pe Wall Street își dau întălnire pentru a găsi soluții de îeșire din criză. În urma discuțiilor, atât Guvernul Federal cât și Trezoreria concluzionează că nu se vor folosi bani publici pentru se preluarea Lehman Brothers, în discuție fiind introdusă și posibilitatea salvării celui mai mare grup de asigurări din lume, American Internațional Group (AIG), amenințat și el de faliment.

În ziua de 14 septembrie banca Marii Britanii, Barclays, renunță la ideea de a interveni în favoarea Lehman Brothers, exemplu fiind urmat și de Bank of America care decide să cumpere pentru 50 de miliarde de dolari Merryl Lynch, un alt gigant de pe Wall Street afectat de prabușirea pieței imobiliare americane.În aceste condiții, în ziua de 15 septembrie 2008 Lehman Brothers anunță oficial falimentul, iar acțiunile celui mai mare grup de asigurări din lume, American Internațional Group AIG se prăbușesc. Pentru prevenirea crizei de lichidități și a prăbușirii creditelor, AIG obține permisiunea de a accesa din capitalul său suma de 20 de miliarde de dolari. A doua zi se reușește salvarea prin naționalizare a grupului de asigurări American Internațional Group (AIG), amenințat de faliment, banca centrală americană Federal Reserve acordându-i acestuia un împrumut în valoare de 85 de miliarde de dolari.

La 1 decembrie 2008 SUA anunță oficial împlinirea unui an de la intrarea în recesiune.

Efectele crizei actuale în SUA

Criza financiară a avut efecte catastrofale pentru economia americană, care a înregistrat pierderi de cîteva mii de miliarde de dolari în ultimii ani. Conform raportului anual al Rezervei Federale (Fed) din Dallas, dat publicității la finele anului 2014: „dacă efectele crizei sunt permanente, trendul de consum observat începând din 2007 sugerează că pagubele produse ar putea fi de peste două ori mai mari față de estimarea de  6.000 – 14.000 de miliarde de dolari”.

Punctul zero al declanșării crizei economice în SUA este considerat momentul prăbușirii Lehman Brothers Holdings Inc, corporația fiind ulterior vândută parțial băncii britanice Barclays și holdingului Nomura Holdings. În momentul declarării falimentului, Lehman Brothers Holdings Inc avea datorii în valoare de 613 miliarde de dolari, active de 639 miliarde de dolari și împrumuturi de 155 miliarde de dolari.

Efectele crizei asupra instituțiilor financiare

Implicate direct în operațiunile de creditare ipotecară și de securitizare, instituțiile financiare americane au avut mult de suferit, mare parte dintre acestea intrând în faliment sau fiind preluate de grupuri financiare puternice sau susținute de guvernul american.

Prima care a intrat în colaps a fost Bear Stearns Companies, Inc. din New York, o puternică bancă de investiții și titluri de valoare, cu acțiuni numeroase pe piețele de capital. Înainte de începutul declinului Bear Stearns Companies s-a implicat activ în securitizare, emițând numeroase titluri de valoare garantate cu active. În luna martie 2008, în încercarea de a evita o prăbușire a companiei, Federal Reserve Bank din New York i-a oferit acesteia un împrumut de urgență, dar din păcate nu s-a reușit redresarea. Astfel că Bear Stearns Companies a fost achiziționată de JP Morgan Chase, care la rândul ei a luat un împrumut în valoare de 29 miliarde de dolari de la Rezerva Federală.

În momentul vânzării JP Morgan Chase a plătit un preț de 10 dolari /acțiune, un preț derizoriu dacă e să luăm în considerare că doar cu 52 de săptămâni mai devreme acțiunea Bear Stearns Companies era cotată la un pret de 133,20 dolari. Cu toate acestea, vânzarea poate fi considerată ca fiind una avantajoasă, ținând cont că în acordul inițial încheiat între Bear Stearns Companies și JP Morgan Chase a fost negociat un preț de doi dolari /acțiune.

Următoarea pe listă a fost Countrywide Financial Corporation, cel mai mare creditor ipotecar din Statele Unite ale Americii, care la finalul ultimului trimestru din 2007 a anunțat pierderi de peste 422 milioane de dolari. Grav afectată de numărul mare de credite neperformante, compania a intrat și în atenția FBI, care a cercetat câteva zeci de companii privind practicile din industria ipotecară. Având pe rol sute de procese intentate de diverși investitori, Countrywide Financial Corporation a fost bănuită de fraude contabile în tranzacțiile cu credite ipotecare cu grad ridicat de risc, dar și că și-ar fi prezentat în mod incorect atât condiția financiară, cât și gradul de siguranță al creditelor.

În luna iunie a anului 2008 Banca Centrală a Americii a aprobat vânzarea Countrywide Financial Corporation către Bank of America, la un preț de patru miliarde de dolari, acționarii Countrywide primind pentru fiecare acțiune deținută doar 0,1822 dintr-o actiune Bank of America.

Nici cunoscuta bancă federală de economii IndyMac Federal Bank nu a scăpat în fața crizei, ea fiind declarată în stare de faliment și pusă sub supravegherea guvernului american în august 2008. Falimentul a fost solicitat de arbitrul pieței bancare americane, banca fiind cunoscută pentru acordarea de credite ipotecare cu foarte puține documente justificative. În momentul declarării falimentului, IndyMac Federal Bank deținea active de 32 de miliarde de dolari, fondul de asigurare fiind estimat la 53 de miliarde de dolari. Costul falimentului a fost de 8 miliarde de dolari, prăbușirea IndyMac Federal Bank fiind considerată istorică pentru piața bancară americană, după colapsul din anul 1984 a băncii Continental Illinois National Bank (cu active de 40 mld. USD) și căderea băncii American Savings & Loan Association (1988).

Fannie Mae și Freddie Mac, cele două instituții financiare controlate de guvern, acopereau mai mult de jumătate din piața ipotecară din SUA (aproximativ 12 miliarde de USD) în anul 2008. La baza funcționării acestora stătea legea președintelui democrat Jimmy Carter, “Community Reform Act”, conform căreia băncile erau obligate să crediteze și clienții din cartierele defavorizate (minorități). În cazul în care acest lucru nu se întâmpla și cineva făcea o reclamație, exista riscul ca banca respectivă să nu mai poată deschidă filiale, și nici achiziții ori fuziuni. Iar administrația Clinton a decis, prin Housing and Urban Developement (HUD), ca 21% din numărul creditelor să fie oferite zonelor defavorizate, în ciuda faptului că riscurile erau enorme.

Nici George W. Bush nu s-a lăsat mai prejos, iar în încercarea de a atrage voturile cetățenilor defavorizați a ridicat plafonul pentru 2008 la un procent de 39%, susținând că își dorește în America cât mai mulți proprietari de culoare. Din păcate mulți din cei care au fost creditați nu și-au mai putut achita datoriile.

Fannie Mae și Freddie Mac, care dețineau sau garantau aproape jumătate din creditele ipotecare acordate cetățenilor americani, nu ofereau împrumuturi directe, ci cumpărau ipotecile acordate creditorilor, pe care le transformau în valori imobiliare garantate. Astfel, în momentul în care au început problemele în plăți, Fannie Mae și Freddie Mac, în calitate de asiguratori de ipoteci, au fost nevoite să plătească ele. Presimțind pericolul, candidatul republican la fotoliul de președinte, John McCain a solicitat Congresului SUA încă din anul 2006 luarea măsurilor de reglare a activităților desfășurate de cele două mari finanțatoare ale industriei imobiliare americane, Fannie Mae și Freddie Mac.

Măsurile, care poate ar fi putut poate preveni criza economică, trebuiau să le confere celor două colosuri cadrul legal de operare sigură, garantând protecția investitorului de rând, în situația în care unul dintre acestea s-ar fi prăbușit. Din păcate democrații au refuzat să intervină. iar în martie 2008 Fannie Mae și Freddie Mac au primit acceptul de a infuza pe piață 200 de miliarde de dolari, în acest fel obținându-se creșterea încrederii investitorilor în piața imobiliară ce începuse să fie serios afectată de criza creditelor.

Iar Biroul Federal de Monitorizare a Sectorului Imobiliar (Office of Federal Housing Enterprise Oversight –O.F.H.E.O.) a permis reducerea pragului de la 30 la 20% în ceea ce privea nivelul capitalului propriu ce trebuia păstrat sub forma rezervei, pentru necesarul minim.

În luna septembrie 2008 Fannie Mae și Freddie Mac au fost puse sub supraveghere guvernamentală, lucru considerat de unii analiști ca fiind cea mai puternică intervenție publică pe piața din SUA.

Compania de servicii financiare globale, Merril Lynch, specializată în consultanță, investiții bancare, management financiar, servicii bancare și asigurări, a fost lovită puternică de prăbușirea sistemului de creditare din domeniul locuințelor (The meltdown of subprime mortgage). În luna noiembrie a anului 2007 Merril Lynch a anunțat pierderi de peste 8 miliarde de dolari datorate crizei de pe piața ipotecară, la jumătatea anului următor fiind anunțate pierderi de aproape 5 miliarde de dolari pentru cel de-al patrulea trimestru consecutiv.

Primele semne ale pericolului au apărut la deschiderea bursei din New York din 12 septembrie 2008, după numai două zile banca primind o ofertă fermă de achiziționare din partea Bank of America. Tranzacția a fost încheiată în luna decembrie 2008, Bank of America cumpărând Merril Lynch pentru suma de 50 de miliarde de dolari, ceea ce echivala cu un preț de 29 dolari/acțiune. În urma acestei fuziuni, care a putut fi posibilă ca urmare a sumelor oferite de către Trezoreria SUA, guvernul american a ajuns să dețină aproape două treimi din impotecile americane.

Și cea mai mare instituție de economii și credite din SUA, Washington Mutual (WaMu) nu a supraviețuit crizei, ea fiind vândută parțial, pentru aproape 2 miliarde de dolari, către JP Morgan Chase. Restul companiei a intrat în faliment, în ziua de 17 septembrie 2008 ea autolistându-se spre vânzare, după ce renumita Goldman Sachs începuse scoaterea la licitație a bunurilor WaMu cu câteva zile mai devreme. Falimentul Washington Mutual este considerat cea mai mare cădere bancară din istoria financiară americană, acțiunile companiei fiind estimate la valoarea de 307 miliarde dolari. De pe urma falimentului au avut cel mai mult de suferit angajații băncii, aproape zece mii dintre aceștia fiind concediați de către JP Morgan Chase la scurt timp de la preluare.

În schimb mai marii Washington Mutual au știut să se pună la adăpost, directorul general Alan Fishman, alocându-și (cu doar câteva zile înainte de declararea falimentului) un salariu de 13,7 milioane de dolari pentru cele doar 18 zile de muncă, cât s-a aflat în fruntea instituției. Demn de menționat este faptul că Alan Fishman a încasat acest salariu după ce l-a înlocuit pe fostul director, Kerry Killinger, înlăturat (cu o recompensă de 98 de milioane de dolari, pentru cei 14 ani de activitate) la începutul lunii septembrie 2008, când a început declinul Washington Mutual.

Pe lângă instituțiile financiare direct implicate și care au avut de suferit enorm din cauza crizei, efectele acesteia au fost resimțite direct si de marile companii ce aveau afaceri în domeniul construirii de locuințe, printre acestea enumerând doar Cheshire Building Society, Scarborough Building Society, Derbyshire Building Society, Barnsley Building Society.

Nici firmele de renume din industrie nu au stat mai bine, cele mai afectate fiind compania Crysler si renumita GM. De altfel, atât compania GM cît și compania Crysler au fost salvate de guvernul american, prin intermediul Troubled Assets Relief Program care i-a permis Trezoreriei SUA să infuzeze în ele peste 13,4 miliarde de dolari,

La scurt timp de la declararea falimentului consorțiului financiar Lehman Brothers, în ciuda infuziei guvernului federal de 700 de miliarde de dolari, ce avea rolul de a salva economia americană de criză, au urmat prăbușiri în lanț pe piața financiară, falimente inevitable, restructurări masive de instituții financiare și de companii, fuziuni și preluări în forță. Multe dintre instituțiile financiare care au avut probleme din cauza crizei economice fie au intrat în faliment, fie au fost inițial retrase de la tranzaționarea pe burse, pentru ca ulterior să fie preluate parțial sau total de către alte instituții bancare sau grupuri susținute puternic de către statul american.

Invocând dimensiunea unor instituții financiare, poziția acestora în sistemul financiar american, dar și susținerea politică de care acestea s-au bucurat, câteva bănci de renume au fost salvate de autoritățile americane, prin infuzii masive de capital.

Guvernul SUA a decis că trebuie să intervină doar în favoarea unor bănci considerate importante pentru sistemul financiar, alocând investiții masive, prin intermediul programului Troubled Assets Relief Program unor bănci ca Citigroup Inc., Goldman Sachs Group Inc., Bank of America Corp, Bank of New York Mellon, Wells Fargo & Co., State Street Corp, Morgan Stanley, ori J.P. Morgan Chase & Co. Fără acești bani primiți din partea statului cu siguranță că alta ar fi fost soarta acestor instituții bancare, care au fost salvate cu ajutorul banilor americanilor de rând.

În tot acest timp sute de companii au fost lăsate să se prăbușească, ele intrând în faliment sau fiind preluate de coloșii ajutați financiar de statul american. Prin fuziuni și infuzii de urgență, cîțiva giganți economici au reușit să supraviețuiască, ei deținând acum marea majoritate a datoriilor și depozitelor americanilor. În plus, aceștia au crescut taxele la diferite servicii, obligandu-le în acest fel pe micile bănci să facă reduceri semnificative, dacă vor să supraviețuiască. Profitul acestora este însă serios afectat, consecințele reflectându-se în riscul tot mai crescut de faliment.

În categoria instituțiilor financiare care au fost asistate de guvernul american poate fi încadrată și American International Group (AIG), una dintre cele mai importante companii de asigurări. Catalogată în anul 2000 de Forbes pe locul 18 din lume, AIG a reușit să devină în anul 2004 un component al Dow Jones Industrial Average. Implicată în criza de lichidități, AIG a fost zguduită puternic în ziua de 16 septembrie 2008, după prăbușirea consorțiului Lehman Brothers Holdings Inc. Din fericire Federal Rezerve Bank a intervenit, anunțând crearea unui sistem de creditare în valoare de 85 de miliarde de dolari, în schimbul a 80% din valoarea bunurilor acesteia, incluzând și dreptul de suspendare a dividentelor și a stocurilor preferențiale.

Mare parte dintre companiile și instituțiile americane afectate de criză erau listate la bursă. Motiv pentru care prăbușirea lor a influențat masiv nu doar credibilitatea americană pe piața de capital, dar și volumul tranzacțiilor și a cotațiilor bursiere.

Un efect puternic al crizei s-a resimțit și la nivelul riscului (volatilității) și al randamentelor bursiere asociate cu instrumentele al căror venituri erau variabile, aceasta reflectându-se asupra opțiunilor aflate la îndemâna investitorilor. Urmare a crizei au fost luate și numeroase măsuri privind controlul unor zone ce erau limitrofe comisiilor de supraveghere a piețelor de capital ori băncilor centrale, fiind modificate și criteriile privind modul de acordare a finanțărilor, dar și metodologia privind riscul și ratingul în procesul de finanțare.

CAPITOLUL 2. CRIZA ECONOMICĂ ȘI FINANCIARĂ CONTEMPORANĂ VERSUS CRIZA „MARII DEPRESIUNI”

În vederea identificării strategiilor ideale pentru gestionarea situațiilor de criză, o atenție deosebită este acordată tipologiei crizelor, în opinia unor specialiști acestea putându-se clasifica în:

Crize sociale – șomaj, sărăcie, creșterea accentuată a inflație

Crize financiare – căderea și revenirea spectaculoasă a burselor, volatilitate crescută pe piețele de capital

Crize politice

Crize locale internaționale

Crize economice generalizate

Crize generate de dezastre naturale

Crizele sistemelor economice contemporane cunosc diverse tipologii, una dintre acestea fiind cea formulată de economistul sârb Slavica Manic. În opinia lui Manic, crizele pot fi:

Crize de mică amploare (conjuncturale) – se intîlnesc cel mai des și sunt cele mai puțin periculoase. Ele sunt de regulă generate de diverse șocuri externe (de ex. conflicte la frontiere, calamități naturale ori creșterea prețului petrolului pe cotațiile internaționale), generând creșteri ale șomajului și scăderi de PIB. Efectele negative ale acestor tipuri de crize pot fi înlăturate prin diverse măsuri fiscale.

Crize structurale – induc probleme de balanță de plăți externe, pe fondul insuficientei adaptări ale ofertelor la cerințele piețelor aflate într-o continuă dezvoltare. Ele sunt generate de inadaptarea structurii producției interne la trendul internațional, au un impact pe termen lung și sunt mult mai nocive asupra economiei unei națiuni.

Crizele sistemice – (De ex. reformarea Sistemului Financiar Internațional) implică reformarea întregului sistem economic, ele neavând soluții de rezolvare în condițiile inițiale ale economiei

Și Shintaro Ishihara, fostul guvernator al Tokyo, a identificat în anul 2005 câteva tipologii ale crizelor economico-financiare, politicianul remarcându-se prin impozitul pe profiturile brute impus băncilor din țara sa. Astfel, Ishihara face o altă clsificare a crizelo:

Criza de lichiditate în sectorul financiar-bancar – se întîlnește în cazul în care una sau mai multe bănci ce activează într-un stat se află în situația în care nu își mai poate/pot onora obligațiile de plată pe termen scurt ori când pasivele băncii devin mai mici decît activele acesteia, caz în care se ajunge la insolvență. De bază în această situație este indicatorul ce reflectă volumul depozitelor totale din sistemul bancar/totalul activelor băncilor din sistem.

Criza de balanță de plăți externe

Criza valutară

Criza de datorie externă

Criza financiară

Economistul și ziaristul Paul Robin Krugman, laureat al premiului Nobel pentru economie în anul 2008, a fost cel care a definit pentru prima oară criza de balanță de plați externe (conceptul său fiind susținut și de economistul Maurice Obstfeld) ca fiind „acea situație în care rezerva internațională a unei țări se diminuează considerabil, pe fondul unor operațiuni masive de cumpărare de valută pe piața valutară, motivate de diverse așteptări ce privesc o posibilă depreciere legată de cursul de schimb într-o perioadă apropiată”.

Aceeași criză de balanță de plăți externe reprezintă, în opinia Gratielei L. Kaminsky și Carmen M. Reinhart, prăbușirea rapidă a rezervei internaționale, rezervă prin care balanța de plăți externe se echilibrează pe o anumită perioada de timp, bine determinată.

Măsurarea crizei de balanță de plăți externe poate fi realizată luându-se în considerare ritmul variațiilor rezervelor internaționale ale statului respectiv, prăbușirea acestora nefiind doar rezoltatul unor speculații făcute pe piața valutară ci și dezechilibre serioase de cont curent, generate de importuri de volumuri mult mai mari comparativ cu cele ale exporturilor, realizate pe perioade lungi de timp.

Cei doi economiști ai Federal Reserve Bank din San Francisco, Michael Hutchison și Reuven Glick, au definit în anul 1999 conceptul de criză valutară ca fiind criza caracterizată printr-o depreciere masivă a cursului de schimb, generată de creșterea semnificativă de valută, sub presiunile inflaționiste.

În opinia altor autori, criza valutară reprezintă starea în care cursul de schimb înregistrează o depreciere ce este mai mare de 25%, într-un an calendaristic ori o depreciere mai mare de 10% a cursului real.

Conceptul crizei de datorie externă a fost definit pentru prima oară în anul 1989 de economistul american, de origine germana, Rudiger Dornbusch. Specialistul consideră că această criza de datorie externă apare în situația în care un stat se găsește în incapacitatea de a-și onora datoriile externe și de rambursa ratele aferente.

După 12 ani de la elaborarea acestei definiții, economiștii Enrica Detragiache și Antonio Spilimbergo au stabilit că o criză a datoriei externe poate apărea în:

Situația în care o datorie ce nu este rambursată depășește valoarea de 5 % din totalul datoriei externe

Situația în care statul respectiv cere restructurarea datoriei/reeșalonarea plăților în contul datoriei externe creditorilor săi

Crizele de datorie externă pot fi identificate după datoriile externe/P.I.B., datoriile externe/exporturi totale, datorii externe/rata serviciului datoriei externe.

Crowther Ajayi și Yamar Mbodja au identificat criterii diferite de identificare a crizelor de datorie externe, cum ar fi:

Datorie externă/exporturi

Datorie externă/PNB

Serviciul datoriei externe/exporturi

Rata dobânzilor/exporturi

Rata dobânzilor/PNB

Crizele financiare pot fi asociate cu o scădere drastică a încrederii învestitorilor în sistemul financiar dintr-un stat, moment în care apar retrageri masive de capital de pe piețele financiare, acestea ajungând în țările de origine.

Urmare a acestei miscări se produce o scădere accentuată a lichidităților tranzacțiilor pe bursă, dar și presiuni pe cursul de schimb valutar (crește cererea utilă pentru conversia sumelor retrase de pe piața de capital) și pe rata dobânzii (urmare a reducerii considerabile a cererii de titluri financiare).

Criza financiară reprezintă forma de manifestare a crizei economice, ce constă în neincrederea accentuată în sistemul financiar al statului respectiv, în dereglarea mecanismelor de piață și în diminuarea drastică a volumului de tranzacții la bursă.

Sistemul de referință al unei economii este reprezentat de bursă, locul în care sunt tranzacționate afaceri diferite ca dimensiune și domeniu de activitate. Astfel că orice dereglare a unor afaceri de pe diverse piețe ale economiei se va resimți în profitabilitatea pe bursă, efectul fiind resimțit și de prețul activelor financiare, indiferent că acestea sunt obligațiuni ori active.

La nivel global, economia contemporană s-a confruntat în ultimii ani cu mai multe crize:

Criza din Mexic (1994) – “Greșeala din Decembrie” – generată de impresia eronată a unui capital ușor disponibil pe piață și de un sistem bancar relaxat ce permitea creditarea în orice condiții. Bula economică a fost stopată de președintele Ernesto Zedillo, care a dispus adoptarea unor politici restrictive în domeniul creditării. “Greșeala din Decembrie” a fost urmată de “Efectul Tequilla”, criza mexicanilor generând alte crize în statele Americii Latine – Chile, Argentina, Uruguay, Brazilia.

Criza din Argentina (1999-2002) – generată de corupția din sistemul de guvernare. Sub pretextul demarării unor proiecte publice importante, sistemul guvernamental a contractat împrumuturi uriașe de pe piețele internaționale (așa-zisele proiecte s-au dovedit a fi doar niște mecanisme complexe de spălare a banilor). Demn de semnalat este faptul că Argentina practicase timp de 10 ani același curs de schimb fix, ceea ce a generat ieftinirea importurilor și implicit creșterea șomajului.

Criza din Camerun (1980-2001) – generată de diverse probleme în domeniul deficitului comercial și guvernamental, dar și al inflației

Criza din Asia (1997-1998) – a izbucnit în Tailanda, ulterior ea generalizându-se la nivelul altor state învecinate, precum Filipine, Malaezia, Coreea de Sud, Indonezia și Hong Kong. Criza a fost generată tot de expansiunea creditării, aceasta facilitând diverse proiecte antreprenoriale ce în condiții reale nu ar fi putut fi realizate.Urmările au fost catastrofale pentru toate țările din zonă, care încă fac eforturi să-și revină complet. În Coreea de Sud, PIB-ul anului 1998 a ajuns la 33% din P.I.B.-ul anului anterior, în vreme ce raportul PIB/locuitor a scăzut cu 42% în Indonezia și cu 21% în Tailanda.

Criza din Rusia (1998) – în contextul crizei din Asia de Sud, exportul de gaze, petrol și alte materii prime s-a diminuat dramatic, în paralel fiind semnalate și restanțe semnificative la plata taxelor și a impozitelor, dar și o criză politică (războiul din Cecenia).

Criza mecanismului de schimb E.R.M. din U.E. (1992-1993) – “Miercurea Neagră” – Într-o singură zi (16 septembrie 2002), urmare a atacurilor speculative, s-a retras lira sterlină din ERM 1, criza provocând Băncii Angliei o pagubă de 3,4 miliarde de lire sterline.

Cu toate acestea, criza „Marii Depresiuni” continuă să rămână unică în istoria lumii, prin efectele deosebite generate.

Declanșată în ziua de 29 octombrie a anului 1929 (zi ulterior denumită „Marțea Neagră”), această criză a început prin prăbușirea bursei de valori ce funcționa pe Wall Street, evenimentul fiind consemnat în istorie drept momentul zero al marii depresiuni interbelice economice.

În ciuda faptului că în acele vremuri nu existau tehnologiile contemporane, că fenomenului globalizării nu începuse să se impună, ca și a vitezei de derulare a tranzacțiilor care era mult sub nivelul actual, criza „Marii Depresiuni” se aseamănă destul de mult cu recenta criză economică.

Trăsătura distinctă este reprezentată de prăbușurea radicală a diverselor investiții, urmată de instalarea scepticismului financiar ce a durat până în apropierea declanșării celui de-al Doilea Război Mondial.

Ca și în cazul crizei recente, și această criză a fost inițial localizată la nivelul SUA, ea marcând treptat toate economiile statelor puternic dezvoltate, dar și economiile statelor ce se aflau în curs de dezvoltare.

Criza Marii Depresiuni a generat efecte deosebite la nivelul fiecărui stat, indiferent de nivelul de trai al populației majoritare. S-a remarcat scăderea drastică a veniturilor personale, a veniturilor fiscale ca și a profiturilor, respectiv a comerțului internațional, a cărui dinamică s-a redus cu aproape 2/3.

În ceea ce privește rata șomajului înregistrat la nivelul SUA, aceasta a ajuns la 25%, în unele state ale lumii valoarea ajungând și la 33%. Toate marile orașe ale lumii au fost grav afectate de această criză, cel mai mult de suferit având cele care se bazau pe veniturile din industria grea.

În deceniul al doilea al secolului trecut, toate statele lumii erau încă marcate nu doar economic, dar și social și implicit psihologic de recenta experiență neplăcută a primului Război Mondial, la finalul căruia șomajul, inflația, dar și individualismul excesiv ajunseseră să fie repere de actualitate în existența cotidiană.

Tot în acea perioadă se remarcă și disputele extrem de puternice la nivel politic, ideologic, dar și existențial dintre unele state ale lumii, respectiv grupuri și clase sociale, marxismul încercând să se impună în mod agresiv.

La nivel global, competiția se purta între S.U.A. (considerată a fi prima putere industrială de pe glob) și unele state europene destul de bine dezvoltate, cum ar fi Anglia, Olanda, Germania sau Franța.

Atât înaintea războiului, cât și ulterior acestuia, economiile statelor europene erau nu doar instabile, ci și îndatorate, prin prisma conceptului de îndatorare privit ca raportul dintre totalitatea datoriei externe și valoarea P.I.B.-ului la nivel anual.

SUA reprezenta singura excepție, ea creditând statele europene, în paralel cu furnizarea diversele echipamente tehnice necesare, dar și a bunurilor alimentare. Comparând situația economică existentă la nivel mondial în acea perioadă, cu situația economică globală anterioară declanșării recentei crize economice, se remarcă diversele efecte sociale, efecte economice, dar și efecte politice la nivelul statelor, ca și a organizațiilor și respectiv cetățenilor.

În anii premergătorii crizei din anul 1929, la nivelul marilor state ale lumii s-a remarcat trendul pozitiv la nivelul nivelului de trai, al creșterii economice, ca și a gradului de ocupare, în ciuda faptului că uneori anumiți indicatori de tip macro-economic înregistrau evoluții oscilante.

Ca și în cazul recentei crize economice, și în perioada anilor 20 la nivelul unor cercuri guvernamentale circula ipoteza unei iminente crize economice, mulți dintre specialiști respingând posibilitatea producerii unei crize de proporții însemnate (la fel ca și în cazul crizei din 2007).

Conform teoriei economice, criza Marii Depresiuni este (exceptând cazul recentei crize, a cărei comparații nu se poate realiza momentan decât la nivel parțial) cea mai mare criză care a afectat toate statele lumii, aceasta reflectându-se la nivelul venituilor de trai ale tuturor categoriilor de persoane, în forme variabile de intensitate.

Înaintea declanșării crizei Marii Depresiuni, se poate spune că economia SUA era cu mult mai privilegiată, în comparație cu economiile statelor europene și asta deoarece SUA reușise să-și consolideze poziția avută la finalul războiului prin intermediul industriei.

În același timp, diverșii antreprenori din SUA au luat decizia de a extinde poducția de masă, în paralel cu reducerea succesivă a costurilor dedicate bunurilor, bunuri ce pe vremuri erau considerate ca fiind „de lux”, ele nefiind marii majorități a populației, în rândul căruia predominau muncitorii.

Ulterior războiului, în primul deceniu s-a remarcat o creștere a veniturilor reale ale clasei muncitoare, creșterea economică înregistrată la nivelul SUA, ca și la nivelul unor state ale Europei fiind determinată de dezvoltarea producției industriale :

Evoluția economiei SUA, pe indicatori diverși, în perioada anilor 1920-1930

După cum se poate remarca cu destul de multă ușurință, în perioada sus-amintită, economia SUA a înregistrat un trend ascendent la nivelul tuturor indicatorilor avuți în vedere (producție industrială, preț cu ridicata, venit național, venit real/locuitor), creșteri semnificative fiind sesizate la nivelul veniturilor reale ale salariaților.

De altfel, numai în cadrul producției auto creșterea a fost de la 1.9 milioane de unități la nivelul anului 1920 la o valoare mai mult decât dublă (respectiv 4.5 milioane unități) după numai nouă ani.

Ca urmare a creșterii industriale, s-a remarcat o dezvoltare economică la nivel de stat, pe fondul dezvoltării și altor sectoare ale economiei, SUA reușind să se impună drept prima putere a lumii la nivelul anului 1929.

Astfel, SUA avea capacitatea de furniza nu mai puțin de 50% din volumul total al producției industriale de la nivel global, ea implicându-se activ în introducerea diverselor inovații și invenții la nivelul tuturor sectoarelor sale economice.

În vederea înțelegerii contextului economic, a celui finaniciar și bancar, dar și a contextului speculativ ce au precedat criza Marii Depresiuni se impune a fi amintit comportamentul manifestat de Federal Reserve System – Fed, ca și maniera de manipulare a ratei dobânzii de scont, cu influențe directe asupra masei monetare la nivelul sistemului și respectiv un acces al populației, ca și al firmelor la diversele credite.

Chiar dacă similaritatea este încă una de tip incomplet (avându-se în vedere contextul recentei crize și diversele instrumente de tip speculativ dezvoltate ulterior la nivelul piețelor financiare) comportamentul adoptat de Fed pare că a urmat „șablonul” celui sesizat în perioada anilor 1990-2007.

După război, Federal Reserve System, ce fusese inițial proiectată drept mijloc pentru evitarea panicilor bancare, respectiv facilitarea comerțului, a început să susțină finanțarea unor cheltuieli de război, uzând de diverse strategii complexe de emisiuni monetare.

Așa se face faptul că la sfârșitul acestuia, SUA reușește să îi ia locul Angliei, ea devenind polul financiar al lumii, iar Fed o așa zisă forță ce avea capacitatea să modeleze oricând structura remarcată la nivelul monetar global.

Federal Reserve System a recurs în continuare la diversele emisiuni de monedă (de cele mai multe ori subtile), în acest fel fiind alimentată inflația, cu precizarea că publicul larg era protejat constant împotriva potențialelor temeri (întemeiate) legate de inflație, prin mesaje atent elaborate.

Emisiunile de monedă ale Federal Reserve System au reușit în faza inițială să finanțeze întreg cost al efortului de război al SUA, ca și deficitul remarcat la nivelul bugetului administrației publice. În acest fel, aproximativ 1/3 din totalul inflației ce a fost generată de implicarea SUA în conflict s-a manifestat de-a lungul timpului.

Primul semnal de alarmă la nivelul politicii urmată de Federal Reserve System a fost remarcat în perioada micii recesiuni din 1920/1921 sesizată la nivelul SUA, dar și al unor state din Europa.

În lipsa unor măsuri eficiente și ferme, Federal Reserve System a continuat politica încurajării creditului, mecanismul instituit de aceasta în vederea prevenirii inflației excesive cedând la mijlocul anului 1929.

Demn de remarcat este modul de evoluție al masei monetare (valoarea totală) în cadrul economiei SUA, în perioada 1921-1929, ea incluzând printre altele valoarea depozitelor ce au fost atrase, ca și masa creditului ce fusese emis de către bănci pe perioada anterior menționată:

Evoluția masei monetare a SUA iunie 1921-iunie 1929

Așa cum se remarcă, la nivelul economiei americane, masa monetară aproape că s-a dublat în perioada celor nouă ani, înaintea declanșării crizei Marii Depresiuni. Acest aspect a fost posibil, după cum a remarcat și Friedman, datorită comportamentului Federal Reserve System în domeniul politicii monetare, comportament menținut și pe fondul tendinței de diminuare a ritmului economic la finalul celui de-a treilea deceniu al secolului trecut.

Așa se face faptul că în anul 1929 se remarca în SUA euforia boom-ului de la nivelul economiei, pe fondul unei dobânzi de referință extrem de reduse generându-se o dezvoltare deosebită a masei monetare.

Ca urmare a creșterii masei monetare s-a remarcat curând și o devansare a ritmului real de creștere economică, ceea ce a determinat diverse presiuni de tip inflaționist.

În perioada 1928-1929, ca și în cazul crizei recente, s-a înregistrat așa numitul punct maxim al creditelor ieftine, credite ce erau extrem de facil de obținut de către întreaga populație a SUA.

În acest context au fost încurajate diversele speculații, înclusiv cea a tendinței spre consum, respectiv obținerea veniturilor foarte „mari” într-o perioadă extrem de redusă. Ca urmare a acestui trend, tot mai mulți americani s-au lăsat implicați în fenomene speculative cu hârtii așa zise de valoare, dar care în realitate nu aveau nici o garanție în active tangibile.

Așa se face faptul că în luna septembrie a anului 1929, indicele Dow Jones la bursa din New York s-a majorat cu o valoare de 230%, după ce în luna martie a anului 1926 valoarea acestuia era de 166 (în septembrie a ajuns la 381).

În doar zece ani (respectiv între anii 1919-1929) la nivelul productivității muncii în SUA s-a înregistrat o rată de creștere medie de aproximativ 5.4%, în condițiile în care în anii anteriori aceasta era de numai 1.2%.

De asemenea, și rata medie a productivității capitalului a ajuns la valoarea de 4.2%, o valoare deosebită, comparativ cu anii anteriori, în care aceasta avea o dezvoltare de tip negativ.

Astfel, în perioada anilor 1928/1929 exista riscul iminent ca economia americană reală să reacționeze, dezvoltarea economică ce avea la bază diverse politici monetare, ca și încurajarea tendințelor de tip individualist ajungând la limită.

Federal Reserve System s-a văzut astfel nevoit să intervină, el acționând însă nu doar sub marea presiune a timpului, ci și pe fondul electoral din acea perioadă.

Așa se face că Federal Reserve System a luat în calcul diminuarea graduală a masei monetare la nivelul economiei, în acest fel încercându-se o temperare a numeroaselor tendințe de tip speculativ semnalate în acea perioadă.

Măsurile luate de Federal Reserve System au constituit subiectul multor discuții contradictorii între specialiști de-a lungul vremii, statul american încercând interzicerea acordării de credite, în cadrul scopurilor speculative, în absența unor garanții.

Mai mult, Federal Reserve System a majorat și rata de scont de la valoarea de 3% cât era în cursul anului 1929 până la dublul acesteia (respectiv 6%) în cursul lunii august a anului 1929, aspect ce a determinat o diminuare a masei monetare la nivel de sistem.

Cu toate acestea, rata cumpărării anumitor titluri s-a poziționat în jurul valorii de 5.@ %, încercarea scumpirii creditelor pentru diverse operațiuni și menținerea acestuia la nivele reduse pentru alte operațiuni dovedindu-se a fi un eșec total.

La rândul lor, și piețele bursiere au reacționat în mod violent la diversele politici guvernamentale, prin prăbușirea prețurilor la active, ca și prin prăbușirea cotațiilor aferente acțiunilor inducându-se o puternică contracție la nivelul economiei reale, ceea ce a dus la declanșarea crizei Marii Depresiuni.

Demn de menționat este și faptul că anul 1928 a fost pentru americani un an electoral, un aspect important privit prin prisma opiniei politicienilor, potrivit cărora perioadele de inflație moderate sunt mult mai populare în comparație cu perioadele de recesiune.

Și peste Ocean, statele europene se confruntau cu diverse tendințe de tip inflaționist, mare parte dintre acestea făcând eforturi deosebite pentru a ține nivelul șomajului la un nivel constant.

Dacă în cazul crizei Marii Depresiuni momentul zero a fost determinat de piața financiară, ca și de prăbușirea bursei de valori, în cazul recentei crize economice acesta a fost determinat de bula speculativă semnalată la nivelul piețelor imobiliare, ca și a conexiunilor directe pe care aceasta le avea la nivelul pieței bancare.

Prin abrogarea în anul 1999 a legii Glass/Steagall, s-a ajuns la o anumită relaxare în procesul acordării creditelor imobiliare, context în care au fost încurajate fuziunile dintre bănci, în vederea atingerii momentului în care o unitate bancară era considerată ca fiind mult prea puternică pentru a putea intra în faliment. Legea fusese adoptată de către administrația condusă de Roosevelt la numai trei ani din momentul depășirii anterioarei crize economice.

Conform estimărilor, în decurs de numai zece ani (până în anul 2003) aproximativ 9 milioane de cetățeni americani au reușit să devină proprietari ca urmare a creșterii de tip exponențial a creditului ipotecar – „prime”, ca și a creditului acordat în condiții de risc, respectiv „subprime”.

În ceea ce privește evoluția semnalată în cadrul ratei de creștere anuală a P.I.B.-ului SUA (exprimată în %), în perioada 2000/2012, aceasta a fost conform graficului :

Sursa capturii – www.tradingeconomics.com

De asemenea, și evoluția șomajului la nivelul populației americane a înregistrat fluctuații deosebite:

Sursa capturii – www.tradingeconomics.com

După cum se poate remarca cu ușuriță, după momentul declanșării recentei crize economice, economia SUA s-a prăbușit, nivelul șomajului manifestând o creștere exponențială.

În ciuda unor perioade în care s-a sesizat o anumită tendință de stabilizare ori de revigorare economică, în cursul anului 2009 rata de creștere anuală a P.I.B. a fost negativă, acesta poziționându-se în jurul valorii de -4%.

În aceeași perioadă, la nivel oficial, peste 16 milioane de cetățeni americani au intrat în șomaj. Pe acest fond, anual au fost semnalate în medie 55.000 de falimente, datoria internă și externă a guvernului american (datoria totală) depășind anual valoarea de 100% din cadrul valorii oficiale a produsului intern brut.

Comparația dintre cele două evenimente economice care au zguduit lumea, la un interval considerabil de timp nu poate fi considerată a fi completă datorită faptului că recesiunea generată de recenta criză economică rămâne în continuare una destul de incertă ca perioadă de manifestare, în ciuda prognosticărilor făcute de marile guverne ale lumii ori de băncile de renume.

Mai mult, această comparație este oarecum forțată în condițiile actualelor realități social-politice, respectiv :

Uniunea Europeană funcționează ca un bloc integraționist, nu precum continentul european din perioada Marii Recesiuni

U.R.S.S. nu mai există pe harta politică a lumii, în contextul în care în perioada crizei Marii Recesiuni marxismul se impusese pregnant la nivelul unei părți din Europa

Pe harta politică și economică a lumii s-au impus noi state, ca China, Japonia ori India

Tuturor acestora li se mai adaugă și fenomenul datoriilor uriașe ce au fost acumulate de unele state ale lumii, ca și inter-dependența deosebită remarcată între statele lumii, atât la nivel financiar, cât și la nivel comunicațional și relațional.

CAPITOLUL 3. CRIZA ECONOMICĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Criza financiară declanșată în SUA a cuprins rând pe rând toate țările dezvoltate ale lumii. Și asta deoarece nu doar americanii au fost adepții unei politicii inflaționiste, ci și alte state. Banca Japoniei (BoJ) le-a oferit băncilor din subordine sume importante doar la dobânda nominală zero, în vreme ce Banca Centrală Europeană (ECB) a redus considerabil rata dobânzii la un nivel de doar 2%, pe care l-a menținut constant vreme de 4 ani. Atât în Japonia, cât și în Marea Britanie și în zona euro, rata rata reală a dobânzii a fost la un nivel apropiat de zero până în anul 2006, sume mari din cele primite de la marile bănci centrale transformându-se în economii proprii.

Mai mult, cu acordul tacit al Fondului Monetar Internațional (FMI), băncile centrale au început emiterea exagerată de monedă, spre deliciul populației, atrasa tot mai mult și de creditele ipotecare, de creditele de consum și de leasing, care erau acordate cu destul de multă ușurință. Prin emiterea necontrolată de monedă s-a produs un scurt-circuit între economiile reale și sistemul financiar controlat de state prin băncile centrale, în momentul declanșării crizei fiind afectate rând pe rând toate țările implicate în politica financiară inflaționistă, fenomen datorat efectului de contagiune.

Țările cele mai afectate de criza financiară au fost cele care au urmat exemplul SUA și au luat decizia de a crește salariul minim pe economie. Astfel, constatând că mare parte dintre americani nu-și mai pot achit creditele restante, autoritățile americane au emis la jumătatea anului 2007 cunoscutul Fair Minimum Wage Act, care prevedea creșterea salariului minim în trei etape, respectiv din 24 iulie 2007 se ajungea la 5,85 $ pe oră, anul următor acesta urma să fie de 6,55 $ pe oră, iar din 24 iulie 2009 salariul mimin ar fi trebuit să fie de 7,25 $ pe oră.

Cea mai afectată țară din Uniunea Europeană a fost Letonia, care a avut în anii dinaintea crizei cele mai mari creșteri ale salariului minim. Astfel, dacă la 1 ianuarie 2006 salariul minim era de 128 Euro pe lună, în luna septembrie a aceluiași an acesta a ajuns la 170 Euro pe lună, iar la mijlocul lui 2007 valoarea înregistrată a fost de 227 Euro/lună. Pe fondul acestor creșteri s-a înregistrat ulterior o criză fără precedent a șomajului.

Nici în Irlanda lucrurile nu au stat mai bine, aceasta luând decizia să mărească salariul mimin de la 7,65 Euro / oră la 8,30 Euro / oră începând cu 1 ianuarie 2007, iar din iulie 2007 s-a ajuns la valoarea de 8,65 Euro pe oră. Astfel s-a ajuns la situația regretabilă în care rata șomajului a înregistrat o creștere de aproape 13 %. Și în Spania, țară în care se înregistra o rată a șomajului de aproape 21% în aprilie 2010, a practicat majorări ale salariului minim, acesta crescând de la 490 Euro/lună (2004) la 700 Euro pe lună în anul 2008.Singura țară europeană ce se poate lăuda că a fost cel mai puțin afectată de criză este Suedia, țară care nu are salariu minim.

Primele efecte ale crizei financiare declanșate în SUA au fost resimțite de instituțiile financiare din întreaga lume, care fie au fost declarate în stare de faliment (sau la un pas de acesta) fie au fost retrase de la tranzacționarea pe bursă, ulterior fiind preluate parțial sau total de puternice grupuri financiare.

Criza financiară a generat o serioasă neîncredere legată de stabilitatea și funcționalitatea instituțiilor financiare, cu consecințe atât asupra economiei diverselor state ale lumii, cât și la nivelul politic, social sau strategic. În încercarea de a diminua la maxim efectele crizei, mulți au fost guvernanții din Europa care s-au grăbit să preîntâmpine declararea falimentului în masă la nivelul băncilor și al fondurilor de asigurări, luând măsura naționalizării parțiale a sistemului financiar propriu.

Prima care a preluat inițiativa a fost Marea Britanie, Parlamentul britanic adoptând în 21 februarie 2008 legea Banking (Special Provisions) Act, care a deschis calea naționalizării băncilor Northern Rock și Bradford & Bingley. Apoi a venit rândul filialei britanice a cunoscutei Heritable Bank, dar și filialei Kaupthing Edge, ale cărei depozite au fost transferate direct în conturile ING.

La finele lunii septembrie a anului 2008 a fost naționalizată parțial și banca Bradford & Bingley, aceasta fiind ulterior vândută parțial băncii Abbey, ce făcea parte din grupul spaniol Grupo Santander. Tot în aceeași perioadă a fost cumpărată și cunoscuta Glitnir, guvernul islandez plătind pentru ea 600 de milioane de euro, prin intermediul Icelandic Financial Supervisory Authority.

În vreme ce Fortis a fost la începutul lui octombrie 2008 de către guvernul belgian, Hypo Real Estate a obținut de la guvernul Germaniei aprobarea pentru o linie de credit de 35 de miliarde de Euro. Suma finală a fost de 30 de miliarde de Euro, banca mai primind alte 20 de miliarde de Euro de la Bundesbank. Și banca Dexia a primit un ajutor substanțial, guvernul belgian, guvernul francez, dar și cel luxemburghez infuzând peste 20 de miliarde de Euro în aceasta. Băncile Landsbanki și Kaupthing au intrat sub supravegherea guvernului islandez prin intermediul Icelandic Financial Supervisory Authority, în vreme ce guvernul olandez i-a acordat peste 10 miliarde de Euro cunoscutului ING Group.

Alte multe institutții financiare nu au avut același noroc, ele fiind achiziționate/preluate în scurt timp de la declanșarea crizei financiare. Astfel, Alliance & Leicester a ajuns să fie preluată în luna octombrie a anului 2008 de către banca spaniolă Banco Santander după ce, anterior (în luna iunie) fusese delistată de pe London Stock Exchange. La începutul lui 2009 HBOS devine parte a grupului bancar Lloyds Banking Group, în timp ce Sovereign Bank este vândută pentru aproape 2 miliarde de dolari cunoscutei Banco Santander.

Numărul instituțiilor financiare intrate în faliment a fost și el unui destul de ridicat, in această categorie putând fi menționate Terra Securities (companie financiară din Norvegia, ce avea ca domeniu de activitate vânzarea unor instrumente financiare), banca de economii a grupului Landsbanki – Icesave, sau banca britanică Kaupthing Singer & Friedlander (o parte din ea ajungând în ING Group).

În încercarea de a atenua efectele crizei financiare, autoritățile au decis, pe lângă naționalizarea băncilor, și reducerea considerabilă a impozitelor, în acest fel încercându-se o stimulare a economiei. În ciuda acestui aspect statisticile au demonstrat că economia s-a prăbușit în multe state ale lumii, producția industrială în state precum Marea Britanie, Germania, Franța sau Spania scăzând cu mai bine de 25 % în primele luni de la declanșarea crizei. Ca un efect imediat s-a remarcat un val de concedieri și disponibilizări în toate marile țări ale lumii, șomajul atingând cote alarmante. Germania a decis să investească 100 de miliarde de euro în garantarea împrumuturilor acordate de către bănci, alte 60 de miliarde fiind alocate doar pentru stimularea economiei germane.

Marea Britanie a fost și ea grav afectată, PIB-ul său prăbușindu-se în primele șase luni de la declanșarea crizei financiare. Și pentru a salva companiile mici, guvernul londonez a intervenit la începutul anului 2009, alocând peste 20 de miliarde de lire pentru garantarea împrumuturilor făcute de bănci companiilor mici și mijlocii. O picătură într-un ocean, așa ar putea fi catalogată această măsură a britanicilor, dacă ținem cont că datoria internă a firmelor din Marea Britanie era de peste 500 de miliarde de lire sterline.

În ciuda faptului că a fost și ea serios afectată, marea Chină a reușit să supraviețuiască și ea crizei. Atât importurile, cât și exporturile au scăzut drastic în perioada imediat următoare crizei, dar balanța comercială a rămas pozitivă, înregistrând o valoare de peste 450 de miliarde de dolari. Salvarea Chinei a constat în capacitatea enormă de stimulare a consumului intern. dar și în rezervele valutare foarte mari, la care s-a adăugat un surplus comercial puternic.

Și Rusia a avut destul de mult de suferit de pe urma crizei, în principal prin prăbușirea prețului barilului de țiței, care a influențat negativ exporturile de petrol ale rușilor. Bursa de acțiuni s-a prăbușit și ea, guvernul rus alocand aproape 40 de miliarde de dolari în măsurile anticriză. Studiile ulterioare au demonstrat că scăderea economiei rușești s-a datorat în principal reducerii stocurilor și nu a scăderii cererii. Din cele aproape 3 miliarde de dolari alocați pentru stimularea cererii, marea majoritate au ajuns să susțină compania de stat Russia Railways, oficialii ruși cumpărându-și din acești bani și numeroase mașini de lux. 11,6 miliarde de dolari au fost alocați de guvernul rus pentru asigurarea lichidităților mai multor bănci, doar opt miliarde de dolari fiind destinați susținerii pieței muncii și economiei reale. Finanțarea totală destinată sistemului bancar a fost de aproape 100 de miliarde de dolari, respectv 7,7 % din PIB.

De suferit au avut și țările ale căror economii se bazau exclusiv pe exporturi, acestea fiind reduse aproape la jumătate în țări precum Coreea de Sud sau Taiwanul. Efectele crizei au fost resimțite diferit de la un stat la altul, în funcție de reglementările în domeniul financiar, de gradul de dezvoltare, dar și de măsurile anticriză luate.

Statisticile referitoare la PIB-ul țărilor din Uniunea Europeană au confirmat că acesta a scăzut dramatic în perioada imediat declanșării crizei, respectiv de la 12.466 miliarde de euro cât era în anul 2008 la aproape 11.752 un an mai târziu. La nivel european scăderea medie a fost de aproape 6%. Din păcate, în ciuda eforturilor depuse, țări precum Grecia, Spania, Belgia sau Portugalia nu se pot redresa încă economic, acestea acumulând datorii așa zise suverane ce depășesc 90 % din PIB. Pe lângă imposibilitatea suținerii deficitului bugetar, aceste state au dificultăți în găsirea surselor de finanțare pentru achitarea datoriilor publice.

3.1 Reacțiile din ZONA EURO la criza economică

Declanșată în SUA, criza economică americană s-a transformat rapid într-o criză mondială, Europa și marile state ale lumii adoptând măsuri de urgență în urma șocurilor financiare resimțite, printre acestea numărându-se ridicarea preventivă a plafoanelor de garantarea depozitelor și interzicerea ori limitarea vânzărilor în lipsă. Lumea întreagă a urmărit și resimțit efectul respingerii inițiale a planului lui Henry Paulson privind „salvarea Wall-Street-ului”, presa de pe mapamond vorbind tot mai des despre faimoasele ipoteci „subprime”, dar și de așa numitele „active toxice”, instrumentele financiare ce prezentau un risc major.

Inițial, mulți au fost cei care nu au crezut că actuala criză se va resimți și pe plan european, considerând că băncile de pe continent sunt mai solide, că activele toxice sunt inexistente sau că normele bancare europene sunt mai bine reglementate. Cu toate acestea, foarte repede mari instituții bancare din Marea Britanie, Franța ori Germania au început să se prăbușească, liderii marilor state ale lumii începând să se întâlnească tot mai des pentru a dezbate măsuri de intervenție la nivel de stat, dar și la nivelul Băncii Centrale Europene.

Irlanda nu a stat mult pe gânduri și a apelat la măsuri disperate (înființând un fond pentru garantarea depozitelor bancare), la limita concurenței neloiale, în vreme ce guvernul laburist din Anglia a decis să se întoarcă de la curentele „New Labour”, dar și cel denumit „a treia cale” (pe care îl preferase în ultimul deceniu), la programe de keynesian.

Liderii politici europeni, în frunte cu Angela Merkel, Jean Claude Trichet (Banca Centrală Europeană) și Jose Manuel Barroso (Comisia Europeană), cu sprijinul premierului britanic Gordon Brown, au provocat SUA la un summit desfășurat în 20, pe lângă cele șapte state puternic industrializate fiind invitate și țările din grupul BRIC (Rusia, China, Brazilia, India), dar și unele state din zona Golfului, ce avea capacitate de a pune la dispoziție din fondurile suverane (Sovereign Wealth Funds) resurse importante (peste două trilioane de USD).

Președintele Franței (care se afla la cârma europenilor în acea perioadă), Nicholas Sarkozy, susținea că prin cooptarea tuturor acestor state ale lumii se poate asigura stabilitatea financiară, în paralel cu adoptarea unor măsuri de reformare a sistemului financiar. Președintele în exercițiu al UE, Sarkozy, a avut mai multe propuneri pentru prevenirea și contracararea crizei, dintre acestea enumerând doar adoptarea unor reacții la nivel global și desfășurarea unui summit la nivel mondial (cu participarea țărilor emergente – summit-ul G 20), acesta având loc la Washington în perioada 15-16 noiembrie 2008.

Și premierul britanic Gordon Brown a adoptat măsuri radicale de natură keynesiană, în ciuda faptului că ulterior fusese adeptul rețetelor ultraliberale. După intrarea în faliment a băncilor Glitnir, Kaupthing și Landsbank, Gordon Brown a invocat legislația anti-terorism pentru a îngheța activele acestora instituții bancare și a proteja depozitele cetățenilor britanici. Împreună cu guvernul și Parlamentul britanic, Gordon Brown a reușit să deblocheze piața interbancară (prin garantarea împrumuturilor), implementând și varianta infuziilor de capital și de lichidități, statul urmând să primească acțiuni preferențiale în urma participației sale.

Ambele propuneri ale britanicilor au fost preluate de marile state ale lumii (printre care si SUA), americanii luând decizia de a renunța la achiziționarea activelor toxice și de a infuza masiv capital în City Group. În luna octombrie a anului 2008 britanicii au trecut la injectarea de capital în mai multe instituții considerate eligibile (în principal bănci din Marea Britanie și subsidiarele altor bănci din străinătate), cu ajutorul acțiunilor preferențiale, care le ofereau șansa britanicilor să aibă câștiguri, în situația în care băncile asupra cărora se intervenise și-ar fi revenit. Valoarea injecțiilor de capital a fost de peste 50 de miliarde de lire sterline, în paralel instituindu-se o strânsă interdependență între politicile de creditare, cele de dividend și schemele de compensație aparținând executivului.

Mai mult, guvernul britanic a făcut investiții de capital de peste 35 de miliarde de lire în cunoscuta bancă RBS și după fuzionările HBOS și Lloyds TBS, iar prin schema de lichiditate a Băncii Angliei aproape 200 de miliarde de lire (bilete de trezorerie) au devenit disponibile bancar, folosindu-se operațiunile de tip swap. În plus, până la stabilizarea pieței, Banca Angliei a continuat procesul de organizarea licitațiilor vizând împrumuturi în lire sterline (pe o perioadă de 3 luni) sau în dolari (pentru o săptămână), Trezoreria garantând (contra unui comision), în limita a 250 de miliarde de lire sterline, fondurile nou obținute de bănci.

Pentru relansarea creditării bancare, s-a lansat pe piața un nou pachet de salvare, prin intermediul cărora creditorii aveau posibilitatea, contra unui comision, să identifice activele proprii considerate cu risc maxim, ce puteau fi asigurate de guvernul britanic. Mai mult, și Trezoreria a luat decizia de a extinde schema privind garantarea creditelor (fiind incluse și datoriile băncilor ce fuseseră capitalizate de guvernul britanic până la finele lui 2009), fiind generată și o nouă schemă de garantare a obligațiunilor ce aveau active colaterale.

În paralel cu Banca Angliei, și Banca Centrală Europeană, FED și Banca chineză au luat măsuri pentru reducerea semnificativă a dobânzii politicii monetare, FED derulând în același timp și diverse acorduri de tip swap valutar cu alte instituții similare.

Inițiativa premierului britanic de reducerea TVA-ului de la 17,5% la doar 15% a avut efecte benefice asupra piețelor bursiere din Europa, indicii înregistrați de acestea crescând cu peste 10% într-o singură zi (24 noiembrie 2008). Și cu toate că președintele Nicholas Sarkozy a propus adoptarea unei măsuri similare la nivel european, cancelarul Germaniei, Angela Merkel, nu a fost de acord, susținând că nu se dorește cheltuirea banilor publici în măsuri ce au ca scop finanțarea unor sectoare din alte state, și nici adoptarea unor măsuri ce ar putea avea influențe asupra stabilității monetare din zona europeană,

Președintele Franței a propus propriul plan vizând relansarea economică. ce consta în diverse măsuri pentru salvarea industriei auto franceze (ce asigura peste 10% din numărul total al locurilor de muncă), pentru relansarea construcției de locuințe (credite ipotecare cu dobânda nulă) și dezvoltarea construcțiilor destinate locuințelor sociale, dar și obligativitatea producerii pe teritoriul francez a motoarelor electrice destinate automobilelor nou fabricate. Planul francez reprezenta 1,3 % din PIB (25 de miliarde de euro), el incluzând și măsuri sociale (alocații de 200 de euro destinate familiilor cu un nivel de trai scăzut), dar nu de relansare a consumului (cum ar fi reducerea TVA-ului), știut fiind faptul că mai mult de jumătate din produsele consumate de francezi proveneau din importuri.

Simultan cu anunțul președintelui francez privind relansarea economică, președintele Băncii Centrale Europene, Jean Claude Trichet, a anunțat și el micșorarea ratei dobânzii politicii monetare (cu 75 de puncte procentuale), susținând că diminuarea prețurilor la materii prime și la energie generează diminuarea riscului de inflație.

3.1.1. European Financial Stability Facility – EFSF

Grav afectate de criză, primele care s-au prăbușit au fost guvernele Islandei, Belgiei și Letoniei. În vreme ce Obama dispunea aprobarea unui pachet de stimulare economică (a cărui valoare depășea suma de 750 de miliarde de dolari), statele membre G20 au căzut de acord să susțină o acțiune complexă de stimulare a economiei (peste cinci mii de miliarde de dolari), anunțând și triplarea contribuțiilor alocate Fondului Monetar Internațional.

La jumătatea lunii octombrie a anului 2009, noul premier al Greciei, George Papandreou face publică starea dezastruoasă a țării, bugetul acesteia fiind de două ori mai afectat decât se anunțase inițial (deficitul bugetar reprezenta 12.7% din PIB). Cam în aceeași perioadă și colosul Dubai World solicită o amânare a plății datoriilor (în valoare de 26 de miliarde de dolari) pentru o perioadă de câteva luni.

La finele lunii aprilie a anului 2010 criza datoriilor statelor europene a devenit tot mai mare, iar Grecia a fost încadrată în categoria „junk“ de agenția de evaluări financiare Standard & Poor's, ea fiind prima țară retrogradată din zona euro (a doua zi a urmat și Spania).

Statele europene au luat decizia să salveze Grecia, în data de 2 mai aceasta primind împrumuturi în valoare totală de 110 miliarde de euro (80 de miliarde provenind de la Uniunea Europeană și 30 de la FMI), salvarea fiind însoțită de numeroase măsuri de austeritate adoptate de guvernul elen și chiar de proteste violente în stradă.

În acest context F.M.I. și U.E. i-au decizia să înființeze European Financial Stability Facility (EFSF), ce avea capacitatea de creditare de 750 de miliarde de euro, în paralel cu anunțul Băncii Centrale Europene care specifică achiziționarea obligațiunilor de tip guvernamental din statele ce au probleme grave economice (pentru diminuarea costurilor de împrumut).

EFSF (sau Facilitatea Europeană pentru Stabilitate Financiară) are rolul de a asigura și de a proteja stabilitatea financiară la nivel european, acordând, prin intermediul unui program de ajustare economică, asistență financiară statelor membre zonei euro. Împreună cu FMI și cu Mecanismul European de Stabilizare Financiară (MESF – mecanism permanent de salvare, înființat pe 8 octombrie 2012 ), EFSF (mecanism de salvare temporar) oferă asistență rapidă în materie de lichidități, emițând atât obligațiuni cât și titluri de creațe de pe piețele de capital.

EFSF primește garanții din partea statelor care folosesc moneda unică, la o valoare ce este calculată ținându-se cont de participația la capitalul Băncii Centrale Europene a țării solicitante. Catalogat de agențiile de rating cu calificativul AAA (maxim), EFSF poate oferi împrumuturi la prețuri mici, creditând statele cu dobânzi mult sub cele de pe piață, cele mai bune garanții ale sale fiind oferite de statele cu reputație specială pe piețele economice. Ulterior majorat cu 1000 de miliarde de euro, EFSF este un fel de SPV ("Special Purpose Vehicle"), al cărui suport administrativ și gestiune sunt asigurate de către Banca Europeană de investiții.

Pe lângă creditarea statelor ce au probleme financiare și recapitalizarea instituțiilor bancare ce au probleme (împrumuturi ce sunt acordate guvernelor naționale), EFSF poate să intervină pe piețele primare (direct de la țările implicate, ca urmare a angajării reformelor), dar și pe piețele secundare (achiționând obligațiuni de la deținătorii dornici să vândă),

În situația în care un stat membru al zonei euro solicită EFSF acordarea unui împrumut, restul statelor îi oferă garanții (excepție făcând țările care au dificultăți majore și care nu pot face acest lucru – Grecia), iar dacă un alt stat are și el dificultăți, garanțiile pentru împrumutul contractat îi vor fi oferite de restul țărilor rămase. În condițiile acestor garanții, statul are parte de credite mai ieftine (dobânzile fiind un pic mai mare decât cele plătite pe piața liberă de către EFSF și de “German Debt Office”). Toate împrumuturile sunt acordate, similar cu FMI, respectiv doar la cererea statului implicat, fondurile devenind disponibile numai dupa analizarea solicitării de către Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană și FMI.

Statele implicate în EFSF se comportă destul de bine, în luna februarie a acestui an șeful EFSF, Klaus Regling (fost director general în cadrul Consiliului Europei), declarând că instituțiile bancare din Grecia, Spania, Irlanda, Cipru și Portugalia sunt pe drumul cel bun, neexistând posibilitatea ca acestea să nu treacă testele de stres inițiate de către Banca Centrală Europeană. În statele menționate s-a înregistrat o creștere economică, însoțită de majorarea exporturilor, fiind însă necesar continuarea reformelor inițiate în anii precedenți.

EFSF a aprobat și plata sumei în valoare de 6,3 de miliarde de euro pentru Grecia, stat care și-a respectat toate obligațiile asumate. Banii reprezintau prima tranșă dintr-un împrumut total total de 8,3 miliarde de euro pe care Eurogrup l-a aprobat în aprilie 2014 pentru greci.

3.2. Soluții anti-criză – Banca Centrală Europeană (BCE)

Criza economică, ce a dat peste cap economia mondială, a pus instituțiile financiare în fața unor riscuri fără precedent, diversele autorități monetare încercând să adopte soluții diferite pentru depășirea momentului si stabilizarea economiei. În cazul crizelor anterioare, metodele clasice de abordare s-au dovedit a fi utile. Nu însă și de această dată, din cauza mecanismelor extrem de complexe de pe piata financiară, a dimensiunilor majore avute de bula imobiliară, dar și a crizei creditelor subprime. Este bine cunoscut faptul că toate măsurile de relaxarea politicii monetare se folosesc pentru stimularea creșterii economice, prima inițiativă adoptată de o bancă centrală în caz de recesiune fiind reducerea ratelor de referință, fapt ce va duce la stimularea creditării și încurajarea investițiilor și a consumului.

La fel ca și FED și Banca Centrală Europeană a adoptat, cu puțin timp înainte ca dobânda să ajungă la 0%, măsuri speciale (cunoscuta Outright Monetary Transactions), fără a achiziționa obligațiuni ipotecare (numai titluri de stat). S-a optat pentru această variantă întrucât multe state europene s-au aflat în pericolul falimentului, potențialul efect de contagiune putându-se reflecta și la nivelul sistemului financiar. Atât FED cât și Banca Centrală Europeană au optat și pentru implementarea „forward guidance”, prin intermediul căruia investitorii au garanția că atât cumpărarea titlurilor de stat și a obligațiunilor, cât și nivelul dobânzilor vor fi menținute până la redresarea economiei și intrarea acesteia pe un trend ascendent.

În vreme ce FED și Banca Marii Britanii (BOE) optau pentru injectarea masivă a lichidităților, prin achiziționarea directă a activelor, Banca Centrală Europeană și Banca Japoniei s-au concentrat mult prea mult asupra băncilor comerciale din sistemul financiar, după care au trecut la achiziții de pe piață, în mod direct, cu efecte riscante la nivelul economiei (prin eliminarea excesivă de monedă).

Iar cunoscuta Quantitative Easing (QE) adoptată de SUA nu a fost deloc pe placul Rusiei, care s-a grăbit să vândă foarte repede toate obligațiunile americane pe care le deținea, evitând astfel pierderi de sute de miliarde de USD. Premierul de la acea vreme al rușilor, Vladimir Putin, a condamnat public în special programul de lichidități QE 2, declarând că americanii nu acționează corect, uzând de bani proaspăt tipăriți (600 de miliarde USD au fost alocate titlurilor de trezorerie), în acest fel fiind lansați pe piața mondială o cantitate impresionantă de valută ieftină.

În politica monetară puternică practicată de BCE se pot regăsi experiențele numeroaselor bănci centrale ale statelor membre, încercările mai mult sau mai puțin reușite ale acestora de ajustarea economiei în perioadele dificile, dar și experimentele reușite, soldate cu reducerea inflației până la nivelul limitelor normale.

În ciuda faptului că permanent s-a avut în vedere stabilitatea prețurilor din zona euro și menținerea ratei inflației sub nivelul de 2%, turbulențele de pe piețele financiare americane au început repede să se resimtă și în Europa, după prăbușirea piețelor bursiere ca urmarea vânzărilor de acțiuni de către investitori și al transferurilor de fonduri în plasamente cu grad ridicat de siguranță, multe bănci europene anunțând public expunerile directe și indirecte la piața imobiliară din Statele Unite.

În paralel, numeroase alte instituții financiare au devenit subiect de zvonuri, mass-media speculând că acestea ar înregistra pierderi considerabile, ce sunt generate de expuneri la titluri garantate cu ipoteci. Pe acest fond, în zona euro a început să se instaleze treptat un mediu de neîncredere reciprocă între bănci, ce s-a reflectat și asupra domeniului creditării, dar și al funcționării pieței monetare. În acest context BCE a intervenit rapid, furnizând lichiditate overnight pe piețele monetare interbancare, în cadrul unei serii de operațiuni de reglaj fin și, de asemenea, lichiditate suplimentară în cadrul operațiunilor sale standard.

Toate operațiunile de piață monetară au fost realizate de către BCE fără modificarea orientării generale a politicii monetare, principalele scopuri urmărite fiind:

Asigurarea unor condiții prielnice pe piețele monetare interbancare

Reducerea volatilității ratelor dobânzilor pe termen scurt

Limitarea riscului propagării tensiunilor de pe piețele financiare, prin intermediul sistemului bancar

Ulterior, în colaborare cu Rezervele Federale americane, pentru acoperirea deficitelor de lichidități în dolari SUA, BCE a început să le furnizeze finanțări băncilor din zona euro, După accentuarea turbulențelor pe piața financiară, legate de falimentul Lehman Brothers, și declanșarea crizei financiare mondiale, incertitudinile soliditatea financiară a marilor bănci din întreaga lume au crescut exponențial, colapsul activității financiare fiind semnalat în numeroase zone. Ca urmare a cvasi-prăbușirii pieței monetare ratelor dobânzilor pe termen scurt s-au majorat până la nivele anormal de ridicate, atât în interiorul, cât și în afara zonei euro.

În această perioadă, ce a fost caracterizată de un grad ridicat de incertitudine, băncile au constituit rezerve semnificative de lichiditate, eliminând în același timp și riscurile din bilanțurile lor, dar și înăsprind condițiile de creditare. Treptat, criza a început să se propage și către economia reală, pe fondul unei deteriorări rapide și sincronizate a condițiilor economice, în majoritate a economiilor importante, dar și ca urmare a declinului pronunțat ce a fost înregistrat de către schimburile comerciale mondiale. În aceste condiții BCE a reacționat prin adoptarea mai multor măsuri, cea mai importantă dintre acestea fiind reorientarea către o politică de alocare integrală și rate fixe ale dobânzilor. Astfel, băncile din zona euro au putut obține un volum nelimitat de lichiditate de la BCE la rata dobânzii aferentă operațiunilor principale de refinanțare, cu condiția furnizării de garanții adecvate, BCE luând efectiv locul pieței monetare.

Având în vedere și evoluția inflației în acea perioadă, băncile centrale au trecut la reducerea drastică a ratele dobânzilor, după cum este evidențiat în figura de mai jos (se are în vedere luna ianuarie a fiecărui an:

Sursa captură – site-ul oficial al Băncii Centrale Europene

Pe lângă reducerea considerabilă a ratelor dobânzilor, s-a trecut și la extinderea gamei de garanții eligibile și a scadențelor împrumuturilor acordate băncilor. Unul dintre instrumentele de politică monetară ale BCE este cel dedicat special „operațiunilor structurale”, achiziția simplă de anumite active eligibile drept garanții fiind parte din acestea. Cum piața obligațiunilor garantate a fost puternic afectată, iar obligațiunile garantate reprezentau un instrument important de refinanțare pentru bănci, Consiliul guvernatorilor BCE a decis să inițieze un program privind achiziționarea obligațiunilor garantate, principalul scop al acestuia urmărind redresarea pieței obligațiunilor garantate.

Datorită faptului că în luna mai a anului 2010, pe piețele financiare (cu precădere pe cele ale obligațiunilor guvernamentale), s-au semnalat tensiuni acute ce au afectat buna funcționare a mecanismului de transmisie a politicii monetare, BCE a decis să introducă programul destinat piețelor titlurilor de valoare (finalizat în prezent), în cadrul căruia, în colaborare cu băncile centrale naționale din zona euro s-a putut interveni, în limitele stabilite de Consiliul guvernatorilor, pe anumite piețe ale titlurilor de credit, în special pe piețele obligațiunilor guvernamentale. În acest context, achizițiile au putut fi efectuate numai pe piața secundară (la prețurile pieței), în conformitate cu dispozițiile legale, care interzic achizițiile directe de la guverne. Valoarea totală a tuturor obligațiunilor achiziționate (care nu au ajuns încă la maturitate) este sterilizată săptămânal în acest fel situația lichidității generale pe piața monetară interbancară nefiind afectată.

Ulterior, în luna decembrie a anului 2011, ca o reacție la tensiunile ce se manifestau pe piețe, amenințând funcționabilitatea acestora, dar și fluxul creditelor acordate de bănci firmelor și consumatorilor, BCE a decis să treacă la implementarea a două operațiuni de refinanțare pe termen mai lung, cu scadența la 36 de luni. Astfel, prima refinanțare a avut loc la data de 21 decembrie 2011, iar cea de-a doua la data 29 februarie 2012, rata dobânzii acestora fiind stabilită la nivelul ratei medii a dobânzii aferente operațiunilor principale de refinanțare pe durata desfășurării operațiunilor.

În același timp BCE a luat decizia să mărească disponibilitatea garanțiilor, reducând pragul de rating pentru anumite titluri garantate cu active și permițând băncilor centrale naționale, ca soluție temporară, să accepte drept garanții creanțe suplimentare de natura creditelor (împrumuturi bancare) care îndeplinesc criterii specifice.

În acest fel responsabilitatea care decurge din acceptarea unor astfel de creanțe le revine băncilor centrale naționale care autorizează utilizarea acestora. De asemenea, BCE a decis și să reducă rata rezervelor minime obligatorii la 1% (de la 2%), în acest fel fiind eliberate garanțiile și sprijinită activitatea pe piața monetară.

În luna septembrie a anului 2012, pentru a menține o politică monetară unică și pentru a asigura o transmisie adecvată a orientării politicii monetare către economia reală în întreaga zonă euro, BCE a anunțat posibilitatea derulării unor tranzacții monetare definitive, respectivTMD).

TMD reprezintă intervențiile pe piețele secundare ale obligațiunilor guvernamentale ce abordează distorsiunile grave care afectează aceste piețe și care sunt generate, în special, de temerile nefondate ale investitorilor cu privire la reversibilitatea monedei euro. Sub rezerva respectării unor anumite cerințe, TMD asigură un instrument de asistență pe deplin eficient pentru evitarea unor scenarii distructive ce ar putea genera probleme grave la adresa stabilității prețurilor în zona euro.

Pentru menținerea supremației mandatului BCE privind stabilitatea prețurilor și pentru a se asigura că guvernele au în continuare stimulentele adecvate pentru implementarea ajustările fiscale și reformele structurale necesare, este esențială impunerea unei condiționalități stricte și eficiente pentru TMD, în asociere cu un program corespunzător derulat în cadrul EFSF/MES.

CAPITOLUL 4 IMPLICAȚIILE CRIZEI ASUPRA ROMÂNIEI

Prezentul Studiu de caz al lucrării denumite „Criza economică și financiară în țările Uniunii Europeme” își propune să scoată în evidență modul în care criza economică s-a resimțit la nivelul țării noastre, o atenție specială fiind acordată domeniului mass-mediei, unde efectele crizei s-au resimțit puternic de-a lungul ultimilor ani.

Din păcate pentru noi, factorii de decizie politici aflați la conducerea României în perioada de debut a crizei, dar și ulterior acesteia, nu au înțeles să reacționeze corespunzător și să ia măsurile specifice pentru atenuarea efectelor acesteia la nivel național, prin deciziile numeroase, ce sunt puse la îndoială de către experții în domeniu, ei reușind doar să impiedice mecanismele economice să genereze redresarea pieței economice românești.

În ciuda faptului că atât de peste Ocean cât și din Europa știrile cu privire la modul extrem de violent de manifestare al crizei erau tot mai dese agențiile de presă internaționale oferind lumii exemplele efectelor negative ale crizei ce erau resimțite la un nivel din ce în ce mai mare, în România cei care ar fi trebuit să ia măsuri din timp pentru prevenirea și contracararea efectelor erau destul de relaxați la finele anului 2007 – începutul anului 2008.

Însuși președintele Traian Băsescu a ieșit de câteva ori în presă și a declarat că România nu are de ce să se îngrijoreze, asigurând populația că țara noastră este departe de colapsul economic și financiar.

La finele anului 2008 în țara noastră s-a instalat un guvern de coaliție PSD-PDL, ce le promitea cetățenilor că le vor schimba semnificativ nivelul de trai, cu ajutorul specialiștilor din interiorul formațiunilor lor politice.

În ciuda asigurărilor ce curgeau din toate părțile scenei politice, încă din primele luni ale anului 2009 populația a început să resimtă treptat, dar sigur, efectele crizei ce ajunsese în România, cele mai afectate fiind persoanele active.

În scurt timp, la nivel național s-a semnalat o creștere semnificativă a ratei șomajului, scăderi dramatice a nivelului veniturilor salariale, dar și o depreciere considerabilă a cursului de schimb RON/EURO, dublată în paralel și de o majorare a dobânzilor. Urmare a acestora, s-a ajuns la blocarea creditării la nivel național, numărul incidentelor bancare a crescut semnificativ, iar veniturile populației au scazut drastic, în paralel cu diminuarea semnificativă a consumului.

În ciuda asigurărilor prezidențiale din urmă cu doar câteva luni, în luna martie a anului 2009 Guvernul condus de liderul PDL, Emil Boc, decide să urmeze exemplul unor state din Uniunea Europeană și accesează împrumuturi de la Fondul Monetar Internațional, Comisia Europeană și BERD.

Mai mult, după numai o lună de zile, se produce și o rectificare bugetară negativă, cea mai semnificativă din ultimii ani, la nivel național.

Măsurile de creștere a fiscalității, adoptate de guvernanți (care au decis majorarea contribuțiilor sociale în februarie 2009) sunt accentuate începând cu luna mai, când se ia decizia introducerii impozitului forfetar, în paralel cu eliminarea deductibilității Taxei pe Valoarea Adaugată pentru autoturisme, combustibili și diversele cheltuieli de întreținere.

Un punct critic în economia românească a fost semnalat în cursul lunii octombrie a anului 2008, când, pe fondul crizei globale, s-au semnalat tot mai multe repatrieri masive de valută din statele emergente, țara noastră fiind printre acestea. Fondurile de hedgind își închideau rând pe rând pozițiile, încercându-se și exploatarea anumitor nivele favorabile ale cursurilor.

În țara noastră însă lucrurile nu au stat deloc așa cum ar fi trebuit, guvernatorul BNR luând decizia de a retrage lichiditățile de pe piață, măsură ce le-a forțat pe instituțiile bancare străine să își asume diverse pierderi.

În condițiile în care dobânzile erau în creștere exponențială, BNR a luat decizia să nu injecteze lichidități pe piață, guvernatorul Mugur Isărescu anunțând la acea vreme cu mare fast că nu s-a reușit un presupus atac asupra monedei naționale.

Guvernatorul BNR a recunoscut ulterior că România a fost grav afectată de criza economică declanșată în anul 2009, abia după patru ani întrezărindu-se anumite performanțe pozitive la nivelul economiei.

În vreme ce dobânzile de pe piața interbancară au depășit nivelul de 40%, oficialii români s-au arătat dezamăgiți de faptul că instituțiile financiare afectate nu au solicitat de la Banca Națională împrumuturi în regim de urgență la dobânda lombard (14,25%), preferând să atragă moneda națională la dobânda de 40% , pe care au plasat-o la un nivel de 60-100%.

Măsura instituțiilor finanicare era însă una previzibilă, pe fondul neîncrederii instalate deja la nivel național, un împrumut de la BNR atragându-i unității vizate un risc și mai mare, generat de creșterea gradului de insecuritate în rândul deponenților. După o perioadă destul de dificilă, BNR i-a decizia să „înghețe” dobanzile pentru depozitele atrase (ROBOR).

Președintele Traian Băsescu, cel care dăduse numeroase asigurări că România nu va fi atinsă/afectată de criză, a profitat de prilej și pentru a-și spori capitalul electoral a promulgat legea privind majorarea salariilor, cu toate că știa că punerea ei în aplicare era imposibilă, în condițiile de atunci ale pieței.

Efectele crizei economice în România au început să fie resimțite de tot mai mulți cetățeni, care fie și-au pierdut locurile de muncă, fie s-au trezit cu o reducere drastică a veniturilor realizate din salarii. Ca urmare a politicii aplicate de BNR, consumul s-a redus și el dramatic, în paralel cu reducerea până la un nivel minim a creditărilor, fapt ce s-a răsfrânt puternic și la nivelul pieței imobiliare, care s-a prăbușit.

În perioada anilor 2008-2010 mii de familii s-au trezit că nu-și mai pot achita ratele lunare la creditele imobiliare sau de venituri personale contractate în bănci, instituțiile bancare trecând la numeroase măsuri de executare silită, cu efecte incomensurabile asupra celor aflați în incidență de plată.

Urmare a prăbușirii pieței imobiliare, veniturile agenților imobiliari și a brokerilor s-au redus de aproape trei ori, grav afectată fiind și piața auto, unde vânzările s-au prăbușit brusc. La nivel național numeroase societăți s-au văzut nevoite să-și declare falimentul, sute de mii de familii de români trezindu-se aproape peste noapte în situații dramatice.

La nivel național, domeniile cele mai afectate au fost:

Sursa captură – www.evz.ro

Astfel, în doar câteva luni, numărul falimentelor înregistrate în anul 2010 s-a majorat cu 18% față de aceeași perioadă a anului 2009, când se semnalaseră 18.421 de dosare de insolvență.

Cele mai afectate au fost societățile al căror obiect de activitate era cormerțul cu amănuntul și cu ridicata, firmele din construcții și agențiile imobiliare. Mare parte dintre falimentele declarate de către societățile care activau în domeniul comerțului cu ridicata și distribuția s-au datorat reorientării accelerate a pieței de consum cătr hypermarketuri și retaileri.

La nivelul anului 2010, pe locul al doilea la numărul insolvențelor s-au situat societățile comerciale al căror obiect de activitate era comerțul cu amănuntul (4.178), locul trei fiind deținut de insolvențele declarate în rândul firmelor de construcții, numărul acestora fiind de șase ori mai mare decât cel înregistrat la finele anului 2006.

Din lipsa fondurilor, mare parte dintre lucrările de investiții au fost abandonate sau au stagnat, la aceasta mai adăugându-se și scăderea cererii, pe fondul diminuării puterii de cumpărare și a deteriorării comportamentului de plată al partenerilor.

Sărăcirea populației prin majorarea considerabilă a creditării de consum a fost una dintre cauzele care au dus la accentuarea crizei economice la nivelul țării noastre.

Pe fondul dublării ponderii pe care o reprezenta sectorul financiar în cadrul PIB-ului țării noastre (în anul 2003 acesta reprezenta 36,3%, patru ani mai târziu el ajungând la 74,1%), economia românească a fost la un pas de dezastru, creșterea fiind generată de diverse operațiuni financiare (mai mult sau mai puțin speculative) și în nici un caz dezvoltării industriale și implicit a creșterii economice.

Creșterea economică în primul semestru al anului 2009 a ajuns la aproape 9%, câteva luni mai târziu indicele scăzând brusc cu aproape șapte procente.

Printre efectele crizei care au afectat populația s-a aflat și aprecierea constantă a cursului de schimb valutar, în numai câteva luni euro crescând de la 3,5 lei la 4,2 lei. În paralel cu diminuarea salariilor (în sistemul bugetar s-a aplicat o reducere de 25%), a fost majorată taxa pe valoarea adăugată (cu un procent de 5%), valoarea facturilor și prețurile la principalele alimente considerate de bază sărăcind și mai mult populația.

În perioada crizei, rata șomajului s-a dublat, măsurile de austeritate și cele de constrângere economică lăsând pe drumuri sute de mii de români.

Și investițiile străine în România au fost grav afectate de criză, acestea ajungând de la 9,4 mld. euro (în anul 2008) la doar 1,6 miliarde în 2012.

După o scădere de 1,3 % în anul 2010, economia românească a început să se redreseze ușor abia în anul 2011, când a fost un an agricol destul de bun (creșterea economică a ajuns la 2,5%).

La mijlocul lunii iunie 2014 Comisia Europeană a îmbunătățit considerabil previziunile făcute în februarie2014, legate de creșterea economică la nivelul economiei românești, de la 2,3% (2014) și 2,5 % (2015) ajungându-se la 2,5 % (2014) și 2,6 % în 2015.

CONCLUZII

Criza economică fără precedent, declanșată în anul 2007 în SUA, este pe bună-dreptate considerată ca fiind cea mai gravă din ultimii 100 de ani. Denumită inițial drept o „criză a creditelor”, ea s-a declanșat pe fondul pierderii încrederii investitorilor în valoarea ipotecilor securizate („asset backed securities”) de Statele Unite ale Americii.

În ciuda numeroaselor măsuri luate de oficiali, care au infuzat masiv lichidități prin Rezerva Federală, dar și prin Banca Centrală Europeană, piețele bursiere din întreaga lume au început să se prăbușească rând pe rând, declanșându-se reacții în lanț ce au avut efecte devastatoare pentru numeroase bănci, instituții și companii financiare.

Un raport oficial al Rezervei Federale (FED) confirmă faptul că numai economia SUA a pierdut până acum din cauza crizei între 6.000 – 14.000 de miliarde de dolari, pagubele putând fi însă de câteva ori mai mari în situația în care economia la nivel mondial va continua să se refacă într-un ritm mult prea lent. Analiza băncii centrale americane reliefează faptul că pagubele economice înregistrate până la finele anului 2013 au fost echivalente cu 40-90% din PIB al SUA, ceea ce echivalează cu pierderi între 80.000-100.000 de dolari/per familie.

Pe lângă uriașele pierderi înregistrate în economie la nivel mondial, printre pagubele pe termen lung se evidențiază nivelul șomajului, care a atins cote alarmante în multe state ale lumii, cu toate consecințele ce decurg din acest fapt.

Criza financiară mondială a afectat rând pe rând toate piețele și diferitele categorii de agenți economici, consecințele acesteia pe termen lung fiind încă nebănuite. În ciuda faptului că printre factorii declanșatori ai crizei au fost semnalați (de către autorități), comportamentul inadecvat al diferiților agenți economici, dar și imposibilitatea pieței financiare de a funcționa monoton, alocând resursele ce erau necesare, în realitate catrastrofa economică doar rezultatul politicilor de reglementare financiar-bancare, erorilor de politică monetară și distorsionării stimulentelor oferite unor agenți economici considerați privilegiați.

Înaintea declanșării crizei, sistemul financiar internațional intrase într-o etapă de dezvoltare fără precedent în ultimii 40 de ani, un număr foarte mare de țări fiind implicate în derularea diferitelor tranzacții financiare de anvergură, ceea ce a condus și la o mobilitate remarcabilă a diverselor capitaluri.

Rând pe rând, fluxurile de capital au fost liberalizate, piețele financiare din diversele state ale lumii reușind treptat să se integreze în sistemul financiar mondial și formându-se astfel relații strânse de interdependență între economiile statelor foarte dezvoltate și cele ale statelor în curs de dezvoltare.

Criza economică actuală a fost prezisă în urmă cu câțiva ani de cel care acum este simbolic denumit “Dr. Doom” (pentru viziunile sale sumbre la adresa evoluției economiei mondiale). Nouriel Roubini, economistul considerat a fi un fel de profet al sistemului financiar mondial, a fost primul care a atras atenția întregii lumi cu privire la posibilitatea apariției unei crize fără precedent. Și tot el a fost cel care a prezis și prăbușirea sistemul imobiliar, spre indignarea specialiștilor în economie și a bancherilor, care au preferat să ignore toate semnalele de alarmă, continuând să susțină că economia SUA este mai sigură și mai prosperă ca niciodată.

La începutul anului 2007 oficialii americani au sesizat faptul că tot mai multi clienți ai marilor bănci nu-și mai puteau achita ipotecile care aveau grad ridicat de risc, acesta fiind principalul efect al politicii practicate de către fostul președinte al băncii centrale americane, Alan Greenspan, care în 2000 a decis să reducă rata dobânzii, prin emisiunea de monedă. Acesta a fost momentul în care s-a dat startul politicii inflaționiste americane, declanșându-se o relaxare financiară fără precedent, cu rata dobânzii de la 6.25% la începutul anului, la doar 1,75% la finele acestuia. Trendul descendent a continuat până în anul 2003, când rata dobânzii (rata nominală) a atins nivelul record de 1%, nivel ce s-a menținut constant o perioadă de 12 luni. Timp de de trei ani prețurile au crescut constant, dar rata reală a dobânzii a fost menținută la un indice negativ, băncile fiind obligate să apeleze la împrumuturi la FED pentru a supraviețui. În anul 2006 rata reală a dobânzii s-a apropiat de zero, iar sumele oferite de băncile centrale s-au regăsit în economiile proprii (un efect al acestora regăsindu-se în boom-ul imobiliar american).

În plus, cu aprobarea tacită a Fondului Monetar Internațional (FMI) marile bănci centrale au început să emită exagerat monedă, astfel fiind înduși în eroare oamenii de afaceri, întreprinzătorii, dar și persoanele fizice, fenomenul fiind preluat de către băncile comerciale, spre satisfacția populației. Atunci s-a înregistrat și o creștere fără precedent a leasingului, a creditelor ipotecare și a creditelor de consum, oferta de creditarea consumului câștigând teren important în fața producției.

Prin emisia masivă de monedă atât la nivelul băncilor centrale americane, cât și a celor din restul puterilor financiare ale lumii, s-a ajuns la producerea unui dezechilibru între sistemul financiar controlat de stat prin băncile centrale și economiile reale.

La acesta s-a adăugat și “politica banilor ieftini”, care a fost promovată de către băncile centrale în perioada 2001-2005, pe fondul lichidităților abundente și al nivelului redus al dobânzilor fiind slăbite standardele de creditare. În acest fel s-a ajuns la o creștere semnificativă a riscului de creditare, tot mai mulți fiind cei care nu și-au mai putut plăti obligațiile financiare către bănci. Punctul zero al declanșării crizei economice este considerat momentul prăbușirii Lehman Brothers Holdings Inc, corporația fiind ulterior vândută parțial băncii britanice Barclays și holdingului Nomura Holdings. În momentul declarării falimentului, Lehman Brothers Holdings Inc avea datorii în valoare de 613 miliarde de dolari, active de 639 miliarde de dolari și împrumuturi de 155 miliarde de dolari

Criza economică a afectat nu numai instituțiile financiare din întreaga lume, ci și evoluția pieței de capital, fiind semnalate numeroase falimente declarate ale unor instituții financiare și bancare ce erau considerate puternice, restructurări de răsunet, preluări la prețuri derizorii și favorizarea unor grupuri financiare susținute politic.

Generată de politica de expansiune monetară practicată aproape permanent, criza s-a propagat rapid la nivel global, prin efectul de contagiune ea ajungând treptat în toate statele dezvoltate ale lumii (în special cele care au adoptat o politică inflaționistă) – Banca Centrală Europeană a redus considerabil rata dobânzii la un nivel de doar 2%, pe care l-a menținut constant vreme de 4 ani.

Până în anul 2006 în multe state din lume rata rata reală a dobânzii a fost la un nivel apropiat de zero, sume mari din cele primite de la marile bănci centrale transformându-se în economii proprii. Iar cu acordul tacit al Fondului Monetar Internațional băncile centrale au practicat emiterea exagerată de monedă, spre deliciul populației, ce eraatrasă tot mai mult de creditele ipotecare, de creditele de consum și de leasing, erau acordate cu destul de multă ușurință.

Prin emiterea necontrolată de monedă s-a produs un scurt-circuit între economiile reale și sistemul financiar controlat de state prin băncile centrale, în momentul declanșării crizei fiind afectate rând pe rând toate țările implicate în politica financiară inflaționistă, fenomen datorat efectului de contagiune.

La nivelul Uniunii Europeane, cea mai afectată țară a fost Letonia, care a avut în anii dinaintea crizei cele mai mari creșteri ale salariului minim (1 ianuarie 2006 salariul minim = 128 Euro/lună, luna septembrie 2006 = 170 Euro/lună, iulie 2007 = 227 Euro/lună), pe fondul acestora înregistrându-se ulterior o criză fără precedent a șomajului.

Irlanda a fost și ea destul de afectată, ea mărind salariul mimin de la 7,65 Euro/oră la 8,30 Euro/oră începând cu 1 ianuarie 2007, iar din iulie 2007 s-a ajuns la valoarea de 8,65 Euro pe oră (ulterior rata șomajului a înregistrat o creștere de aproape 13 %). Și în Spania, țară în care se înregistra o rată a șomajului de aproape 21% în aprilie 2010, a practicat majorări ale salariului minim, acesta crescând de la 490 Euro/lună (2004) la 700 Euro pe lună în anul 2008. Singura țară europeană cel mai puțin afectată de criză a fost Suedia, țară care nu are salariu minim.

În încercarea de a diminua la maxim efectele crizei, mulți au fost guvernanții din Europa care s-au grăbit să preîntâmpine declararea falimentului în masă la nivelul băncilor și al fondurilor de asigurări, luând măsura naționalizării parțiale a sistemului financiar propriu. Prima care a preluat inițiativa a fost Marea Britanie, Parlamentul britanic adoptând în 21 februarie 2008 legea Banking (Special Provisions) Act, care a deschis calea naționalizării băncilor Northern Rock și Bradford & Bingley. Ulterior a venit rândul filialei britanice a cunoscutei Heritable Bank, dar și filialei Kaupthing Edge, ale cărei depozite au fost transferate direct în conturile ING.

La finele lunii septembrie a anului 2008 a fost naționalizată parțial și banca Bradford & Bingley, aceasta fiind ulterior vândută parțial băncii Abbey. Tot atunci a fost cumpărată și Glitnir, guvernul islandez plătind pentru aceasta 600 de milioane de euro, prin intermediul Icelandic Financial Supervisory Authority.

În vreme ce Fortis a fost la începutul lui octombrie 2008 de către guvernul belgian, Hypo Real Estate a obținut de la guvernul Germaniei aprobarea pentru o linie de credit de 35 de miliarde de Euro (suma finală – 30 de miliarde de Euro, 20 de miliarde de Euro fiind alocate de Bundesbank). Băncile Landsbanki și Kaupthing au intrat sub supravegherea guvernului islandez prin intermediul Icelandic Financial Supervisory Authority, în vreme ce guvernul olandez i-a acordat peste 10 miliarde de Euro cunoscutului ING Group.

Alte multe instituții financiare nu au avut același noroc, ele fiind achiziționate/preluate în scurt timp de la declanșarea crizei financiare. Astfel, Alliance & Leicester a ajuns să fie preluată în luna octombrie a anului 2008 de către banca spaniolă Banco Santander după ce, anterior (în luna iunie) fusese delistată de pe London Stock Exchange. La începutul lui 2009 HBOS devine parte a grupului bancar Lloyds Banking Group, în timp ce Sovereign Bank este vândută pentru aproape 2 miliarde de dolari cunoscutei Banco Santander.

Criza economică declanșată în anul 2007 în SUA este cea mai mare catasfrofă pentru economia mondială, din ultimii 100 de ani. Efectele acesteia au fost devastatoare, în ciuda numeroaselor măsuri luate de autorități. Această criză, ce a dat peste cap economia mondială, a pus instituțiile financiare în fața unor riscuri fără precedent, diversele autorități monetare încercând să adopte soluții diferite pentru depășirea momentului si stabilizarea economiei. În cazul crizelor anterioare, metodele clasice de abordare s-au dovedit a fi utile. Nu însă și de această dată, din cauza mecanismelor extrem de complexe de pe piata financiară, a dimensiunilor majore avute de bula imobiliară, dar și a crizei creditelor subprime.

De suferit au avut și țările ale căror economii se bazau exclusiv pe exporturi, acestea fiind reduse aproape la jumătate în țări precum Coreea de Sud sau Taiwanul. Efectele crizei au fost resimțite diferit de la un stat la altul, în funcție de reglementările în domeniul financiar, de gradul de dezvoltare, dar și de măsurile anticriză luate.

Statisticile referitoare la PIB-ul țărilor din Uniunea Europeană au confirmat că acesta a scăzut dramatic în perioada imediat declanșării crizei, respectiv de la 12.466 miliarde de euro cât era în anul 2008 la aproape 11.752 un an mai târziu. La nivel european scăderea medie a fost de aproape 6%. Din păcate, în ciuda eforturilor depuse, țări precum Grecia, Spania, Belgia sau Portugalia nu se pot redresa încă economic, acestea acumulând datorii așa zise suverane ce depășesc 90 % din PIB. Pe lângă imposibilitatea suținerii deficitului bugetar, aceste state au dificultăți în găsirea surselor de finanțare pentru achitarea datoriilor publice.

Mii de miliarde de dolari și euro, sute de falimente, milioane de locuri de muncă pierdute, sute de mii de persoane rămase fără un acoperiș deasupra capului, reducerea drastică a nivelului de trai, scăderea accentuată a puterii de cumpărare, diminuarea drastică a consumului, ca și a producției, sunt doar câteva dintre urmările crizei ce ar fi putut fi evitate, cu atât mai mult cu cât au existat și câțiva specialiști ce au tras în mod repetat diverse semnale de alarmă.

BIBLIOGRAFIE

Autori români:

M. Mureșan, D.Chirleșan, A. Roman, Băncile, politica monetară și stabilitatea financiară sub impactul crizei globale actuale, Editura Junimea, Iași, 2011

Dobrotă, Niță – Dicționar de economie, Editura Economică, București, 1999

Cristian Păun, Criza economică – cauze, caracteristici, explicații, Sfera politicii, volumul XVIII, iunie 2010

Cristina Peicuți, Lumea în Criză- Erorile Sistemului, Iași, Editura Polirom, 2011

Sava, Sorica – Economia de piață, Institutul Național de Cercetări Economice, Bucuresti, 1990

Ileana Tache, Economie europeană, Editura Universitatea Transilvania, 2013

Ileana Tache, Politici economice europene, Editura Economică, București 2014

Adrian Vasilescu, Comunicări științifice BNR, 2010

Liviu Voinea, Sfârșitul economiei iluziei. Criză și anticriză: o abordare heterodoxă, Editura Publica, 2009

Autori străini :

Ajayi, Richard A, Mougoue, Mbodja, On the Dynamic Relation between Stock Prices and Exchange Rates, Journal of Financial Research, Southern Finance Association and Southwestern Finance Association, vol. 19(2), Summer, 1996)

Akerlof, George A., Robert J. Shiller – Animal Spirits: How Human Psychology Drives the Economy și Why It Matters for Global Capitalism, Princeton, N.J.: Princeton University Press, 2009 [Traducere în limba română de Monica Sibinescu, Spirite animale, Ed. Publica, București, 2010]

Almunia, Miguel, Agustin S. Benetrix, Barry Eichengreen, Kevin H. O'Rourke și Gisela Rua, „From Great Depression to Great Credit Crisis: Similarities, Differences and Lessons”

Harold Bierman, The Great Myths of 1929, Greenwood Press,1991

Bruno M., Easterley W. Inflation Crises and Long-Run Growth // Journal of Monetary Economics, 1998, nr. 1

Enrica Detragiache, Asli Demirguc-Kunt, Does Deposit Insurance Increase Banking System

Stability, (IMF Working Papers 00/3, International Monetary Fund, 2000)

Enrica Detragiache, Antonio Spilimbergo, Crises and Liquidity – Evidence and Interpretation, (IMF Working Papers 01/2, International Monetary Fund, 2001)

Rudiger Dornbusch, Debt Problems and the World Macro Economy, (NBER Working Papers 2379, National Bureau of Economic Research, Inc., 1989)

Barry Eichengreen, Andrew K. Rose, Staying Afloat When the Wind Shifts: External Factors and Emerging-Market Banking Crises, (NBER Working Papers 6370, National Bureau of Economic Research, Inc., 1998)

B. Eichengreen, A. Rose & C. Wyyplosz, (1997), “Contagious Currency crises”, Berkley, www.econ.berkeley.edu/~eichengr/research/pre5681.pdf

John Keneth Galbraith, The Age of Uncertainity, British Broadcasting Corporation (BBC), London, 1977

Gerardo Esquivel, Felipe Larraín, Currency Crises: Is Central America Different, (CID Working Papers 26, Center for International Development at Harvard University, 1999)

Forbes K. J., Rigobon R., 2002, "No Contagion, Only Interdependence: Measuring Stock Market Comovements," Journal of Finance, American Finance Association, vol. 57(5)

Forbes K.J., „How do large depreciations affect firm performance?”, NBER Working Paper No. 9095, August 2002, http://dspace.mit.edu/handle/1721.1/1766

Frankel, Jeffrey A., Rose, Andrew K., Currency crashes in emerging markets: An empirical treatment, (Journal of International Economics, Elsevier, vol. 41(3-4), 1996)

Friedman, M., Friedman R., Libertatea de a alege. O declarație personală, Cap. 3: Anatomia Crizei, (Publica 2009)

Glick, R., Hutchison, M., Banking and Currency Crises: How Common are Twins?, (Papers pb99- 07, Economisch Institut voor het Midden en Kleinbedrijf, 1999)

David Guth, Charles Marsh, Public Relations: A Values-Driven Approach, Boston, Allyn & Bacon Publishing, 2000

Kaminsky G., Reinhart C. (1999), “Bank Lending and Contagion: Evidence from the East Asian Crisis” Working Paper, National Bureau of Economic Research, 1999

Kawai M., Newfarmer R., Schmukler S., „Crisis and Contagion in East Asia. Nine Lessons”, The World Bank, 2001

Paul Robin Krugman, A model of balance-of-payments crises, (Journal of Money, Credit, and Banking 11, 1979)

Paul Robin Krugman, Întoarcerea economiei declinului și criza din 2008, Traducere Smaranda Nistor, Editura Publica, 2009

Paul Robin Krugman, Opriți această depresiune – Acum !, Editura Publica, București, 2012

Manic, S., Economic crisis, its prospects and challenges for economic theory, Scientific Bulletin – 2009

Mishkin, F., Anatomy of a financial crisis, (NBER Working Paper Series, 1991, no. 3934)

Mitroff, I., Conceptual and empirical issues in the development of a general theory of crisis management, (Technological Forecasting and Social Change, vol. 33, 1988)

Morin, E., Pour une crisologie, (Connexions, vol. 25, 1976)

Maurice Obstfeld, Rational and self-fulfilling balance-of-payments crises, (American Economic Review 76 (1), 1986)

P. Pesenti, C.Tille., „The Economics of Currency Crises and Contagion: An Introduction”, FRBNY Economic Policy Review, September, 2000

Rothbard M.N., America’s GreatDepression, Ludwig von Mises Institute, 2008

Roubini N.., Mihm Stephen, „ Economia crizelor – curs fulger despre viitorul finanțelor ”, București, Editura Publică, 2010

Shiskin, J., The Changing Business Cycle, (New York Times, 1974, December)

Joseph E. Stiglitz : În cădere libera – America, piața liberă și prăbușirea economiei mondiale, Bucuresti, Editura Publica, 2010

Jesús Huerta de Soto, Dinero, Crédito Bancario y Ciclos Económicos, Unión Editorial, Madrid, 1998

Thierry Libaert, Comunicarea de criză, București, Editura C.H. Beck, 2008

Site-uri consultate :

www.mediafax.ro

http://ro.wikipedia.org/wiki/Milton_Friedman

http://cristianpaun.finantare.ro/2008/12/13/ce-este-o-criza-financiara/

http://www.usatoday.com/story/news/world/2014/01/16/wef-biggest-risks-facing-world-2014/4505691/

http://www.dallasfed.org/fed/annual

http://www.theguardian.com/business/bear-stearns

http://www.nbcnews.com/id/22606833/ns/business-real_estate/t/bank-america-acquire-countrywide/#.Uzub7–KBjo

http://money.cnn.com/2008/07/12/news/companies/indymac_fdic/

http://voices.yahoo.com/fannie-mae-freddie-mac-mortgage-rates-international-1913592.html

http://www.investopedia.com/terms/o/ofheo.asp

http://www.networkworld.com/news/2008/091508-wall-street-shakeup.html

http://content.time.com/time/specials/packages/article/0,28804,1841334_1841431_1902071,00.html

http://www.lemonde.fr/la-crise-financiere/article/2008/10/05/jp-morgan-chase-a-t-il-une-part-de-responsabilite-dans-la-faillite-de-lehmann-brothers_1103217_1101386.html

http://articles.latimes.com/2012/apr/27/business/la-fi-compensation-20120427

https://thetimes.co.uk

http://www.ecb.europa.eu/ecb/educational/facts/ monpol/html/mp_010.ro.html

http://www.insurancejournal.com/news/national/2008/10/01/94218.htm

http://www.bloomberg.com/news/2013-12-31/u-s-stock-index-futures-are-little-changed-before-data.html

http://www.dallasfed.org/fed/annual/

http://cristianpaun.finantare.ro/2008/12/20/impactul-crizei-financiare-asupra-pietei-muncii-din-sua/

http://www.reuters.com/article/2013/12/06/us-usa-economy-idUSBRE9B40KJ20131206

http://business.financialpost.com/2014/04/07/the-changing-face-global-risks-top-6-things-you-should-be-worried-about-now/

http://www.project-syndicate.org/commentary/nouriel-roubini-warns-that-even-as-many-threats-to-the-world-economy-have-receded–new-ones-have-quickly-emerged

http://business.financialpost.com/2014/04/07/the-changing-face-global-risks-top-6-things-you-should-be-worried-about-now/,

http://cristianpaun.finantare.ro/2013/11/07/teoria-robinetului-si-criza-actuala/

http://www.efsf.europa.eu/about/index.htm

http://www.activewatch.ro/Assets/Upload/files/Libertatea%20presei%20in%20Romania%202013.PDF

www.tradingeconomics.com