Criza Economica, Diferente Si Asemanari

Criza economică, diferențe și asemănări

Studiu comparativ România-Polonia

Lucrarea de față se vrea o descriere despre evoluția economiei mondiale, la nivel macroeconomic arătând că ea nu are o dezvoltare liniară și din contră este cuprinsă de evoluții și involuții de o anvergură mai mare sau mai mică de-a lungul existenței sale, marcată fiind de cele două mari evenimente și anume de ”Marea Depresiune” din 1929-1933 și criza actuală ce a izbucnit în 2008.

În presă, la radio și în toată Mass-media auzim vorbindu-se foarte mult despre această criză economică, care a speriat o lume întreagă cu toate relele pe care le-a adus: șomaj, inflație, falimente și care la noi și-a arătat colții mult mai tare deoarece această criză s-a instalat peste alta care ne tot supăra de pe la începutul anilor 90 ai secolului trecut.

Voi incepe prin a definii cățiva termeni ce se regăsesc în lucrarea de față, și voi arăta încă o dată dacă mai era nevoie că această evoluție sinusoidală este foarte greu de prevăzut.

În partea a doua a lucrării va cuprinde un studiu comparativ între cele două țări, România și Polonia.

Am selectat aceste două țări deoarece eu consider că sunt destul de asemănătoare având o istorie și o dezvoltare asemănătoare de-a lungul timpului atât ca stat cât și din punct de vedere economic până la un moment dat.

Pe lângă că sunt două țari vecine, amândouă au pornit în același timp spre economia de piață având viziuni diferite despre drumul ce trebuie parcurs pentru trecerea la capitalism ele fiind comuniste până în 1989.

Acestea sunt cauzele principale care m-au determinat să aleg acestă temă spun eu destul de interesantă din punct de vedere macroeconomic, considerând că acest subiect a fascinat și continuă să-i fascineze deopotrivă pe economiști cât și pe oamenii de rând fiecare dintre ei căutând rezolvări care mai de care mai pragmatice sau mai fanteziste despre cum și când se va ieși din această criză economică care pare departe de a se stinge.

Capitolul I:

Ciclurile economice și căi de atenuare ale acestora

Ciclicitatea este o trăsătură importantă a activitățiilor economice, ea nu are o evoluție liniară, din contră în literatura economică de specialitate se identifică fluctuații economice sezoniere, aleatoare și ciclice caracterizate prin creșteri, scăderi, stagnări, deci este fluctuantă.

Economia de piață are o evoluție ciclică, iar această caracteristică a ei este de netăgăduit.

Ciclul economic constă în creșteri și descreșteri succesive la nivelul activității economice de ansamblu care se produc în mod repetat, se pot delimita fluctuații accidentale, și repetate.

Aceste fluctuații ciclice sunt determinate de anumiți factori ce țin de funcționalitatea activității economice de independența dintre părțile sale, care se produc cu o anumită regularitate în timp dar nu se poate face o regulă bine stabilită.

Termenul ciclu vine din cuvântul francez cyclique care se traduce ca cerc, val sau ceva ce se repetă periodic.

1.1Fazele economiei

Creștere – punct maxim sau boom economic – contracție – punct minim sau criză care în general este măsurat de creșteri și descreșteri ale PIB-ului în jurul tendinței economice dar nu numai ci și prin gradul de ocupare a forței de muncă, rata dobânzi și cea a inflației cât și a cererii de consum.

a) Faza de creștere sau de expansiune este caracterizată prin:

– creșterea producției, venitul național, gradul de ocupare, a forței de muncă, a salariilor, vânzărilor și profitului ;

– afaceri prospere și credit ieftin ;

– creșterea cursului titlurilor de valoare.

La un moment dat, ca expresie a epuizării sau a limitării posibilităților de creștere a eficienței utilizării factorilor de producție, apar factori pertubatori , care frânează expansiunea.

b) Faza de contracție sau depresiunea. În această fază, caracterizată prin dezechilibre economice (oferta > cerere), întreprinderile adoptă măsuri de :

– reducere a costurilor ;

– înlocuire și modernizare a capitalului fix ;

Investițiile care se fac permit depășirea depresiunii spre o nouă fază ascendentă a ciclului economic.

Recesiunea (manifestările de criză economică și depresiunea), dominată de efecte negative ;

Boomul reluarea creșterii economice și expansiune caracterizată prin fenomene pozitive.

O asemenea prezentare a ciclului economic evidențiază faptul că viața economică are o evoluție ciclică, ondulatorie, pulsatorie, dar în general ascendentă.

Nu există un model general al ciclului economic și nici două cicluri identice prin durata și configurația fazelor, nici în aceeași țara, nici în țări diferite.

Evoluțiile (fluctuațiile) ciclice sunt nuanțate și complexe, astfel recesiunea se poate caracteriza prin :

– stagnări sau reduceri modice ale activității economice ;

– reduceri ample și de durată ale activității economice ;

Expansiunea poate fi :

– viguroasă, cuprinzând majoritatea sau totalitatea domeniilor economice ;

– puțin semnificativă, de scurtă durată și în câteva ramuri și domenii.

Evolutia ciclică este o caracteristică a economiilor contemporane , iar fazele sale îndeplinesc un rol specific fiecare, după cum urmeaza:

a) în expansiune sunt satisfăcute rapid unele aspirații de progres economic;

b) în recesiune:

– se restabilesc, cu un anumit preț social, unele echilibre economice ;

– se asigură restructurarea și reînoirea factorilor de producție.

Evoluția principalelor laturi ale activității economice dintr-o întreprindere, ramură și economie națională (venitul național, producția, investițiile, consumul, ocuparea forței de muncă etc.) permite constatarea că în timp, activitatea economică nu are o evoluție liniară, ci este fluctuantă. Se pot delimita fluctuații: sezoniere, accidentale și ciclice.

1.2Principalele fluctuații din economie

Fluctuațiile sezoniere se derulează, de regulă , pe o perioadă mai scurtă de pildă pe parcursul unui an, ca urmare a influenței unor factori naturali, sociali și sunt în general previzibile. Ciclul economic sezonier se explică prin influența factorilor naturali, psihologici și prin preferințele consumatorilor, care au evoluții specifice pe parcursul unui an, reproducându-se cu o anumită regularitate de la un an la altul. Pentru unele activități, fluctuațiile sezoniere și ciclurile lor au la bază evoluția fluctuantă a cererii și ofertei.

Fluctuațiile întâmplătoare, accidentale, sunt determinate de factori aleatori sau evenimente greu de prevăzut: care țin mai degrabă de factori naturali, evenimente sociale și politice deosebite, decizii neașteptate ale unor agenți economici, o anumită stare de spirit a populației.

Cu alte cuvinte fluctuația economică desemnează ansamblul mișcărilor de creștere și descreștere a economiei, măsurate prin oscilația câtorva indicatori: preț, producție, grad de ocupare a forței de muncă, venit național etc.

Fluctuațiile ciclice sunt determinate de factori ce țin de funcționarea activității economice, de interdependențele dintre părțile sale. Sunt fluctuații agregate și se reproduc cu o anumită ciclicitate . Ele s-au manifestat pregnant de la începutul secolului al XIX-lea marcând faptul că activitatea economică trece prin anumite faze, fiecare cu trăsături specifice și distincte și care se derulează aproximativ cu aceeași regularitate și ordine.

1.3 Diversitatea ciclurilor economice

Evoluția principalelor fenomene economice este pulsatorie, evoluează sau scade sub formă ondulatorie care reprezintă un fel de mișcare a activităților economice dintr-o țară în care alternează fazele ascendente cu cele descendente remarcându-se prin inportanța lor în faze scurte cu o durată de la 6 luni la 3 ani în rândul cărora se detașează ciclul inflaționist și cel al variației stocurilor care a fost observat de Kitchin și abordat în studiul ” Cycles and Trends in Economic Factors”

Teoria economică a desprins concluzia că ciclicitatea reprezintă forma normala de evoluție a economiei, de această teorie și-a dat seama pe la 1860 fizicianul de origine franceză Clement Juglar care a analizat pentru prima dată evoluția activitățiilor economice pe un interval de aproximativ 10 ani, în viziunea lui, orice ciclu economic cuprinde trei faze: avântul economic sau prosepritatea, criza și lichidarea acestor cicuri se mai numesc și decenale.

În cadrul acestuia, apar subcicluri la interval de circa 40 de luni, între perioadele de vârf ale acestuia. Acestea sunt determinate de modificări ale stocului de mijloace fixe sau sunt rezultatul modificării cererii și ofertei de bunuri, în special pentru produsele agricole. În completarea studiilor efectuate de către Juglar, economistul rus Kondratiev a determinat cauzele care generează formarea ciclurilor pe termen lung (de 17-18 ani) în construcții. Studii importante cu privire la cauzele, efectele și mecanismele ciclicității economice sunt și cele ale lui Ragnar Frisch, Weslez Mitchell sau John Hicks.

Pe baza datelor statistice au fost identificate după cum am arătat mai multe tipuri de cicluri economice care se suprapun și se întrepătrund.

– Ciclurile scurte sau cicluri Kitchin

– Ciclurile lungi, seculare sau Kondratiev

– Ciclurile propriu-zise, numite decenale sau cicluri Juglar

– Ciclurile de 15-25 de ani sau Kuznets de investiții în infrastructură asociate unor mișcări de migrație demografică care influențează intensitatea activitățiilor în construcții.

Ciclurile scurte, cu o durata de la 6 luni la 3 ani, din rândul cărora se desprinde ciclul inflaționist și cel al variației stocurilor.

O interpretare simplificată a ciclului Kondratiev arată în graficul de mai jos (1.1) că fluxurile și refluxurile activitățiilor economice sunt influențate de inovațiile generatoare de pulsuri de productivitate în funcție de marile invenții tehnologice implementate în industrie astfel:

– anii 1800-1850 motor cu aburi, mecanizarea industriei textile;

– 1850-1900 cale ferată, oțel;

– 1900-1950 electricitate, produse chimice;

– 1950-2000 produse petrochimice, automobile;

– 2000 tehnologia informației.

Graficul 1.

Sursa: Cicluri economice-BNR

Perioada de la începutul unei contracții economice și până la declanșarea celei următoare se numește ciclu economic.

După cum se observă economia nu evoluează pe un drum ascendent liniar, și mai degrabă după o perioadă de așa zis ,, boom“ economic, atunci când piața tinde să aibe derapaje periculoase, populația consumând mai mult decât produce prin acordarea de către bănci de credite ieftine aruncând pe piață bani fără acoperire în economie producând inflație care duce inevitabil la criză economică.

Creșterea anormală, rapidă și susținută doar de credit și control monetar lax este deocamdată principalul rău care trebuie blocat printr-o legislație mai restrictivă.

1.4 Cauzele evoluției ciclice

Aceste cauze ale evoluției ciclice au încercat să fie explicate de diferiți economiști prin diferite teorii de tip endogen ale ciclului economic.

Teorii despre cerere:

Una dintre teorile explicate și anume asupra cereri și mai exact asupra subconsumului arată că insuficiența cereri determinată de inegalitățile de repartizare a veniturilor frânează oferta, deci producția, același lucru îl face și șomajul care este un factor esențial în scăderea consumului care pe lângă inflație generează un fenomen mult mai periculos asupra economiei și anume deflația care datorită puteri de cumpărare scăzută a populației forțează producătorii să scadă prețurile sub costurile de producție ceea ce la un moment dat duce la faliment.

Toate aceste procese au efecte cumulative care duc la declanșarea crizelor economice și treceri la recesiune.

Keynes explică comportamentul de consum al individului cu ajutorul legilor psihologice și anume că pe măsura creșterii veniturilor populației, sporesc și sumele alocate spre consum dar într-un ritm mai scăzut acestora, această rămânere în urmă a cereri față de ofertă este mai abundentă cu cât sumele pe care populația este tentată să le economisească sunt mai mari în loc să le arunce pe piață cheltuindu-le pe consum. Deci rezultă că ”psihologia colectivității este de așa natură încât, atunci când se mărește venitul real global, consumul global crește, dar nu cu aceeași mărime ca venitul” Astfel consumul în expansiunea economică scade și deasemenea crește în timpul contracției ei.

Alte opinii ca de examplu a lui Rosen din 1973 se referă că pe termen lung preferințele consumatorilor sunt modificate de fluctuații neprevăzute ale venitului fiscal pot influența consumul, iar acele teorii ale ”armatei de rezervă” spun că rămânerea în urmă a consumului față de producție se reflectă prin șomaj. La Marx de pildă apariția și creșterea șomajului sunt consecințe directe ale procesului valorificării capitalului și exploatării forței de muncă cunoscându-se despre el că avea vederi de stânga.

Adepți ai aceleiași teorii ca Boddy și Crotty în 1975 dar și Gordon, Weisskopf și Bowles în 1987 au considerat că, creșterea duce la sporirea ocupării forței de muncă reducând ”armata de rezervă” a persoanelor neocupate. În această situație creșterea salariilor este mai rapidă spre sfârșitul expansiunii acesta ducând la reducerea profitului, investițiile se vor reduce și ele ceea ce va duce la sporirea șomajului și inevitabil la reducerea ”armatei de rezervă” cu efecte negative asupra salariilor care vor influența pozitiv rata profitului și astfel evoluția ciclică continuă.

Teoriile dinspre ofertă:

Alte teori explicate de G Herler vin dinspre ofertă și anume aceea a ciclului reinvestițional, conform căreia la originea mișcărilor ciclice stă alternanța de înlocuire a capitalului fix, posibilă pe baza folosirii inovaților tehnice este în concepția autorului pârghia de trecere la un nou ciclu economic.

O altă teorie și anume a supraacumulării de capital aparține lui Schumpeter care a ajuns la concluzia că un randament ridicat al investițiilor în economie într-o perioadă scurtă sufocă piața cu produse noi, pe care cererea este incapabilă să le absoarbă, și nu în ultimul rând teoria lui Frederic Hayek care în 1939 trasează producția în anumite stadii, astfel că fiecare dintre ele îl alimentează pe următorul și este parte a costului, stadiul următor aceastei teorii se numește teoria suprainvestiției. Stadiul unu îl reprezintă producția de materii prime, acestea vor fi utilizate la un anumit cost unitar pentru producerea de echipament în al doilea stadiu, iar în al treilea stadiu acestea vor fi folosite pentru producerea de bunuri de consum.

La fiecare expansiune creșterea cererii pentru bunurile de consum, generează o sporire a investițiilor prin efectul principiului acceleratorului. Ca urmare cererea de materii prime crește, rezultă că producția crește și ea, la fel și prețurile, prin urmare cresc costurile de producție, profitul scade marcând trecerea la faza de recesiune și astfel această ciclicitate a economiei continuă.

Alți autori sunt adepții teoriilor monetariste ei încercând să explice evoluția ciclică prin evoluția creditului susținând că o creștere excesivă a acestuia stimulează avântul economic dar îi rupe echilibrul determinând faza de recesiune.

În general, toate aceste teorii endogene ale ciclului economic accentuează ideea că fluctuațiile în investiții constituie principala cauză a expansiunilor și contracțiilor economice. Investiția sau acumularea de capital reprezintă sufletul economiilor de tip capitalist, deci profitul nu este important doar prin prisma unor așteptări viitoare dar și pentru că investiția curentă depinde de disponibilitatea resurselor financiare aflate la un moment dat pe piața de capital.

Într-o economie de piață profitul este afectat de costuri și venituri

1.5 Căi de atenuare a ciclurilor economice

După cum am văzut această ciclicitate economică nu poate fi eradicată din punct de vedere micro sau macroeconomic, totusi organismele guvernamentale pot întreprinde măsuri de atenuare a acestora, scopul declarat este asigurarea unei mai mari stabilități a proceselor economice și reducerea efectelor negative ale evoluțiilor ciclice. Ele se constituie în politicile anticiciclice (conjuncturale).

Aceste politici își au sorgintea în modalitățiile fundamental diferite de a percepe cauzele acestor perturbații ce se desfășoară la nivel economic prin încercarea de a le controla și atenua pe cât posibil.

După cum este cunoscut aceste politici anticiclice se pot grupa în două mari categorii: influențarea cererii agregate (demand-side-economics) și influențarea ofertei agregate (supply-side-economics).

Aceste politici care se bazează pe influențarea cererii agregate pornesc de la teoria lui J.M. Keynes, după care cauza principală a fluctuațiilor agregate ale activității economice constau în modificările nedorite ale cererii agregate, în special ale cererii pentru bunuri și investiții în raport cu posibilitățile și evoluția efectivă a producției (cererea agregată). Pentru a atenua aceste efecte negative a fluctuațiilor ciclice se folosesc mai multe mijloace și instrumente de politică economico-financiară, care au fost aplicate în mod coerent pentru prima dată în SUA prin programul administrației Roosvelt pentru a depăși marea depresiune din ani 30 ai secolului trecut, cunoscut sub denumirea de ”New Deal.” Și alți mari economiști care au venit ulterior împărtășesc această politică macroeconomică și anume că piața, de una singură, nu este considerată ca fiind capabilă să se auto-regleze, sau așa cum susține Joseph Stiglitz: ”..piețele sunt centrul vital al oricărei economii de succes dar… nu funcționează bine lăsate de capul lor.”

Politica cheltuielilor publice se bazează pe majorarea cheltuielilor bugetare ale administrației centrale în faza de recesiune pentru a stimula producția în vederea trecerii la faza de expansiune economică.

Politica monetară și de credit are ca principale instrumente, rata dobânzii, creditul și masa monetară, prin asemenea măsuri se urmărește stimularea consumului și creșterea investițiilor, aceasta politică ajută la creșterea productivității muncii, crearea de noi locuri de muncă și implicit la scăderea șomajului.

Politica fiscală constă în a utiliza sistemul de impozite și taxe în scopuri anticiclice. Astfel în condiții de recesiune, se poate proceda la reducerea fiscalității iar în condiții de expansiune economică, se trece de regulă, la majorarea ei prin introducerera de taxe și impozite sau chiar mărirea celor actuale, astfel prin intervenția în economie prin diferite politici și pârghii economice se încearcă reducerea acestor amplitudini.

Astfel în graficul de mai jos (1.2) se vede cum episoadele de expansiune economică au devenit mai lungi, iar cele de contracție a ciclului au devenit mai scurte cu ajutorul acestor politici, perioadele lungi de expansiune tind întotdeauna să favorizeze impresia că ciclul economic aparține trecutului iar economia a intrat într-o nouă eră, dar aceste iluzii au fost spulberate întotdeaună de un nou episod de recesiune.

Graficul 1.2

Sursa: Cicluri economice BNR

Dacă în faza de expansiune economică sunt satisfăcute imediat unele aspirații de ordin economic, social prin acordarea de credite oferite mult prea ușor și aruncarea pe piață de bani fără acoperire asistând la mari derapaje economice atunci aproape întotdeauna izbucnește o criză care duce inevitabil la redresarea economiei.

În concluzie putem aprecia că ciclurile economice reprezintă o realitate a oricărei economii moderne, constituie probleme complexe, importante pentru întreaga lume cum ar fi poluarea, epuizarea resurselor energetice, globalizarea și nu în ultimul rând multitudinea războaielor de pe întreg mapamondul la care economia mondială este foarte sensibilă.

Capitolul II:

Criza economică, diferențe și asemănări

2.1 Noțiuni generale, ce este o criză economică.

Sistemele economice sunt adesea marcate de dezechilibre complexe care le afectează evoluția. Dintre acestea, dezechilibrul care apare între cantitatea de bunuri existentă pe piață la un moment dat și cantitatea de monedă disponibilă generează în anumite condiții apariția inflației iar de aici până la criză nu mai este decât un pas.

Criza economică apare în general în economia de tip capitalist, este practic o perioadă de declin economic ce se caracterizează printr-o scădere dramatică a activității economice pe plan mondial, o cauză principală fiind probabil acapararea resurselor financiare de către un grup restrâns de persoane restul populației fiind sărace, restrângându-se astfel consumul.

Conform dicționarului explicativ al limbii române criza se definește ca o manifestare ascuțită a unor neconcordanțe sau contradicții de ordin politic, economic sau social, perioadă de tensiune, tulburare sau încercări adesea decisive în care acestea se manifestă acut. Lipsă acută de mărfuri, de timp, de forță de muncă.

Într-o țară ea se manifestă prin scăderea puterii economice însoțită de scăderea PIB sau GDP (Gross Domestic Product) care este un indicator macroeconomic (la nivelul întregii economii naționale) și exprimă suma valorii de piață (este prețul la care este tranzacționat un bun sau un serviciu pe o anumită piață) a tuturor mărfurilor și serviciilor destinate consumului final, produse în interiorul unei țări de către actori economici autohtoni sau străini, în decurs de un an.

Există mai multe metode de calculare a PIB-ului, cea mai cunoscută fiind: PIB = Consum + Investiții + Exporturi – Importuri

În funcție de cauzele care o declanșează crizele mondiale se manifestă prin: șomaj, scăderea de cumpărare a populației prin evaporarea lichidităților din piață ceea ce duce la o inflație respectiv deflație. Criza de cele mai multe ori este văzută de economiști ca o asanare a economiei de relele practici puse în practică în timpul boomului economic, în continuare voi încerca să exemplific cele spuse anterior cu două dintre cele mai elocvente exemple de crize economice care au fost întâlnite de-a lungul timpului

2.2 Criza din 1929-1933

După sfârșitul primei conflagrații mondiale economia mondială intră într-o perioadă de creștere nemaiântâlnită, Statele Unite devin principalul creditor al Europei interbelice.

O primă criză a izbucnit chiar la sfârșitul războiului când mare parte din statele europene se străduiau să treacă de la o producție destinată preponderent războiului la o economie funcțională de piață.

La începutul anilor douăzeci economia SUA nefiind afectată de război, el desfășurându-se cu preponderență în Europa, unde i-a o ascensiune fără precedent și devine o putere economică la nivel mondial, fiind principalul creditor al Angliei și Franței dar nu numai. În câțiva ani SUA reușește să domine din punct de vedere economic lumea.

După un prim puseu de criză destul de puternică în 1920-1921 economia americană se relansează rapid fiind amplificată de mai mulți factori: existența capitalurilor masive, procesul de concentrare a întreprinderilor în trusturi, creșterea eficienței muncii în urma procesului de standardizare a productiei și dezvoltării tehnologiei.

Tot în această perioadă, FED ( Federal Reserve System, Sistemul Federal de Rezervă monetară a SUA), a început să utilizeze politica monetară în scopul atenuării fluctuațiilor, ciclurilor economice iar sfârșitul primei recesiuni menționate anterior a fost grăbit de noua atitudine a FED care, prin împrumuturile pe care le-a acordat în special băncilor, a dus la creșterea investițiilor în economie, cu efect direct în creșterea PIB.

La rîndul ei și Europa cunoaște o creștere economică destul de puternică, chiar și Germania se bucură de reeșalonarea datoriei de război iar din 1924 se poate vorbi chiar de o creștere economică susținută de împrumuturile americane.

Premisele acestei crize mondiale au avut ca origine SUA acolo unde indicele de producție industrială a crescut din 1920 până în 1929 cu 41% în timp ce rata medie anuală de creștere a PIB-ului în aceeași perioadă a fost de 4,6%.

Ben Bernanke menționează într-o carte publicată în 1983 că în acei ani producția americană se ridica la aproximativ 50% din totalul celei mondiale iar indicele Dow Jones a cunoscut o apreciere rapidă pe bursă cu 600% în numai 8 ani. Acest lucru s-a datorat faptului că investițiile la bursă au fost văzute ca o cale de îmbogățire rapidă a americanilor care având un nivel de trai foarte ridicat și-au investit economiile și nu numai, chiar și împrumuturile bancare care se acordau foarte ușor luau calea bursei.

În 1925, în industrie au devenit vizibile primele semne ale supraproducției (creșterea stocurilor). Însă, anticipând creșterea cererii, managementul companiilor a decis reinvestirea profitului în noi capacități de producție, accentuând o problemă deja existentă. Au fost angajați noi muncitori care la rândul lor au început să cumpere pe datorie produse și servicii, generând astfel o creștere a producției și implicit o creștere a prețului actiunilor.

În acel timp companiile puteau crește capitalul social prin emiterea de noi acțiuni după bunul lor plac deoarece legislația nu era bine organizată, aceste acțiuni fiind tranzacționate ulterior ” în marjă” adică plăteau doar o parte din valoarea acțiunilor, urmând să le vândă apoi, peste câteva luni, la un preț mai mare, ceea ce a dus la crearea în fapt a unui uriaș joc piramidal, având în vedere că majoritatea banilor investiți la bursă nu existau de fapt.

În urma acestor derapaje create în timpul Boom-ului economic până la declanșarea marii crize mondiale nu a fost decât un pas ceea ce s-a și întâmplat în octombrie 1929 când bursa s-a prăbușit cu 40% în două zile, rămânând în istorie cu numele de ”marțea și joia neagră”. În cele două zile indicele bursier Dow Jons pierde 89% din valoare, practic anulându-și creșterea din ultimul an, această scădere continuînd și în următorii ani. De la 381.17 puncte, cât avea în octombrie 1929, a ajuns la 41 de puncte în iulie 1932 și abia după 26 de ani ajunge din nou la maximul atins înaintea crizei.

Astfel cele două zile și anume 24 și 29 octombrie 1929 sunt cunoscute drept cele mai devastatoare zile din istoria bursei americane.

Oficial, criza economica a durat din august 1929 până în martie 1933, iar evoluția PIB-ului SUA a fost următoarea: 1929 – $87 miliarde, 1930 – $75 (-13%), 1931 – $59 (-21%), 1932 – $42 (-29%), 1933 – $40 (-5%). Pentru a vedea și influența acestei crize asupra celorlalte economii dezvoltate, vă prezint tabelul 2.1 în care se vede evoluția indicelui producției industriale aferent fiecărei țări în perioada crizei, anul 1929 fiind luat drept reper.

Tabelul 2.1

Sursa: Industrial Statistics, 1900-57 (Paris, OEEC, 1958)

Industria a beneficiat de apariția în 1933 a “The National Industrial Recovery Act (NIRA)” prin care ca urmare a scăderii activității industriale, în 1933 aproximativ 25% (15 milioane) dintre americani erau șomeri iar venitul mediu al celor care aveau totuși un serviciu s-a diminuat cu 43%.

În ceea ce privește sectorul bancar, dacă în anii dinaintea crizei apăreau bănci noi într-un ritm de creștere de 4-5 pe zi, în timpul crizei au falimentat în medie două pe zi.

Criza din sectorul bancar a avut trei faze:

1. Octombrie-decembrie 1930, moment în care pentru prima dată, unele bănci au început să dea semne de slăbiciune iar lipsa oricărei garanții a depozitelor a făcut ca panica să se răspândească rapid.

2. Iunie-decembrie 1931. Această fază a fost prefațată de falimentul celei mai mari bănci austriece, Credit-Anstalt (mai 1931), moment care a adus panică și în sistemul bancar european. În anul respectiv în SUA, indicele prețurilor a scăzut cu 9.4% (deci deflație), indicele producției industriale s-a prabușit cu 15%, masa monetară s-a redus cu 5.7% iar rata dobânzii a rămas stabilă la 11.3%.

3. Decembrie 1932 – martie 1933. Această a treia faza a reprezentat apogeul Marii Crize. Comparativ cu 1929, datele macroeconomice arătau astfel: rata șomajului a crescut de la 3% la 25%, bursa a pierdut 80% din capitalizare, indicele producției industriale a scăzut cu 52%, masa monetară s-a contractat cu 33%, indicele prețurilor a scăzut cu 33% iar o treime dintre bănci ori au dat faliment, ori au fost preluate de către stat.

Sfârșitul crizei a coincis cu instalarea la putere a președintelui F.D. Roosevelt, care a venit la Casa Alba cu un plan ce a ramas în istorie: The New Deal. Printre măsurile luate de noul guvern se regăsesc: înființarea Reconstruction Finance Corporation, o entitate prin intermediul căreia au fost furnizate lichidități sistemului financiar, adoptarea Securities Exchange Act prin care s-au reglementat tranzacțiile în marjă și s-a stabilit cadrul legal în ceea ce privește împrumuturile pe care băncile le pot acorda pentru astfel de tranzactii, băncile de investiții s-au separat de cele comerciale prin Glass-Steagal Act.

Pentru combaterea șomajului, noul guvern a înființat Civilian Conservation Corps, o organizație care angaja tineri între 18 și 25 de ani pentru muncă în folosul comunității (plantare de copaci, ecologie, etc), tineri care erau plătiți cu 30$ pe lună. Se estimează că aproximativ două milioane de americani au fost înrolați în acest program.

În ceea ce privește agricultura, Congresul a aprobat legea numită Agricultural Adjustment Act, prin care statul acorda fermierilor o compensație bănească pentru ca aceștia să renunțe la cultivarea unei părți a pământului (având în vedere scăderea prețurilor din perioada anterioară, scădere care a dus la falimentul agriculturii, acum statul încercă să crească prețul alimentelor prin reducerea producției). Între 1932-1935, venitul fermierilor americani a urcat cu 50% iar guvernul a stabilit noi reguli de business și a încurajat crearea a noi locuri de muncă însa, NIRA a fost declarat neconstituțional în 1935 datorită faptului că încuraja formarea cartelurilor și favoriza companiile mari.

Toate aceste măsuri și multe altele, au dus la o creștere foarte rapidă a economiei în anii care au urmat însă în 1935, producția industrială încă era cu 25% mai mica decât în 1929, în timp ce șomajul scăzuse de la 25% la 17%. Doar în 1940 se poate spune că economia SUA și-a revenit complet după această criză.

Dar să ne uităm puțin și către România care nici ea nu va fi ocolită de această criză economică.

Aici veștile ajung mai greu, abia după trei zile de la declanșare apare un mic articol în cel mai prestigios ziar al epocii și anume Universul: ” La Bursa de efecte din New York s-au făcut tranzacțiuni asupra unui număr de circa 14 milioane de acțiuni. Ședința a decurs extraordinar de furtunos și în parte într-o atmosferă de panică, înregistrându-se scăderi colosale la cursurile celor mai multe hârtii“.

Situația din România nu era cu mult mai diferită de cea din SUA, țara se afla în plin proces de modernizare, oamenii în primul rând țăranii făceau credite pentru modernizarea agriculturii fiind împroprietăriți după război, la fel și puținii industriași care se aflau angajați în diferite proiecte de dezvoltare a afacerilor lor. Chiar în acea perioadă apar primele semne de recesiune din SUA.

Este cunoscut faptul că în 1932, aproape 2,5 milioane de agricultori aveau de înapoiat băncilor datorii de aproape 52 miliarde lei, aceste datorii fiind contractate numai în 1931, neluând în seamă și datoriile avute la diferiți cămătari sau luate de la individ la individ care se ridicau la aproximativ 20 miliarde lei.

La începutul anului 1930 prețul grâului la vânzare scăzuse sub cel de producție, astfel că marii proprietari se aflau acum în insolvabilitate, astfel că mărfurile agricole au fost lăsate la discreția concurenței internaționale nefiind protejate de nici o lege vamală, ceea ce a dus la o prăbușire a prețului cerealelor cu 60-70% față de 1929, aceasta fiind una din principalele cauze care au dus la retragerea din România a firmelor financiare cu capital stăin care încercau cu disperare să-și limiteze pierderile și să mai salveze ce se putea din puținul profit. Conform estimărilor neoficiale din octombrie 1929 și până în iulie 1930 au fost retrase 17 miliarde lei, de aici și până la intrarea în colaps a întrgului sistem bancar românesc nu a fost decât un pas, cele mai răsunătoare falimente ale instituțiilor bancare fiind cele ale Băncii Țării Românești și ale Băncii Bercovits, ambele din București ele creând o adevărată panică în rândul deponenților care au început să-și retragă economiile, acestea având un efect de lanț asupra întregii economii. „Activele nocive“ (sau „putrede“, cum li se spunea atunci) au fost preluate de către Banca Națională, fiind transferate apoi statului și altor bănci.

Singurii neafectați de criză erau țăranii din Transilvania care produceau numai pentru propriul consum.

Principalele măsuri guvernamentale se traduceu prin concedieri colective și reducerea salariului funcționarilor. În 1933 salariul scăzuse cu 63,1% față de anul anterior crizei.

Automat ieșirea din criză a SUA a tras după ea cei drept într-un ritm mult mai scăzut și Europa iar mizeria provocată de aceasta a condus la ascensiunea extremelor în Europa: fascismul și comunismul.

2.3 Criza din 2008 până în prezent

Criza economică financiară a izbucnit în SUA în anul 2007 și s-a acutizat cuprinzând în 2008 Europa și Japonia. Acestă criză pare a fi una fără precedent, mult mai mare decât contracția care a avut loc la începutul anilor 80 a-i secolului trecut.

Treptat totul s-a transformat într-o masivă neâncredere la nivelul sectorului întregii populații, atât în mediul de afaceri dar și în cel al consumatorilor, prin reducerea cheltuielilor, atât de o parte cât și de cealaltă.

În confuzia creată majoritatea statelor printre care SUA și unele țări din Europa s-au grăbit să naționalizeze anumite părți ale sectoarelor lor financiare de așa natură încăt contrazic însăși bazele economiei capitaliste și anume de a lăsa economia liberă fără ca statul să se implice în nici un fel, probabil că nimic nu va mai fi așa cum a fost și întreaga lume pare să-si schimbe cursul îndreptându-se către o perioadă în care rolul statului va fi din ce în ce mai mare iar cel al patronatelor va fi mai mic.

Aceasta va fi probabil cea mai dramatică consecință a actualei crize.

Mulți consideră că actuala criză își are originea în scăderea bruscă și de o natură covârșitoare a prețului locuințelor în SUA precum și în cel al creditării populației, această viziune nefiind singura vinovată iar principalele cauze trebuiesc căutate mult mai adânc și sunt de natură atât macroeconomică cât și microeconomică, lucru menționat de mai mulțim analiști: Buiter(2008), Blanchard(2008), Altman(2009), cele două cauze contribuind la izbucnirea și propagarea ei.

Cauza principală a fost totuși inundarea abundentă a principalelor bănci centrale cu lichidități, economisirea necontrolată generată de către unele țări precum China și alte țări din Asia de Sud-Est dar și de anumite țări exportatoare de gaze și petrol de a limita aprecierea monedei.

Consecințele existenței banilor ”ieftini” pe piață au fost ratele foarte scăzute ale dobânzii care au creat tendința de subestimare a riscului ducînd în final la supraîndatorarea populației și la o adevărată lipsă de vigilență arătată de către investitori și bănci prin estimarea incorectă a riscului investițional.

Declicul acestei crize a fost prabușirea renumitei bănci de investiții Lehman Brothers în toamna lui 2007 și a deciziei administrației americane de atunci de a nu interveni în salvarea de la faliment a băncii respective a provocat declanșarea unei crize fără precedent ce continuă și în prezent afectând întreaga comunitate internațională.

La 15 septembrie 2007 când și-a declarat falimentul, banca avea datorii de aproximativ 630 miliarde de dolari, cam cât economia națională a Elveției.

După puțin timp bursa din America dă primele semne de slăbiciune lovindu-se de o scădere destul de drastică a acțiunilor cotate pe piața de capital, imediat fiind urmată de bănci și burse din întreaga lume, acesta fiind doar începutul, unele dintre ele suspendându-și chiar activitatea temporar.

În deruta creată multe state trec la naționalizare astfel: la 17 februarie 2008 banca britanică Northem Rock este naționalizată pentru a fi scăpată de la faliment iar după aproximativ o jumătate de an trezoreria americană anunță naționalizarea instituțiilor bancare, Fannie Mae și Freddie Mac, după ce acestea din urmă suferă pierderi importante.

Mai multe bănci din America dar și Europa decid să fuzioneze. Pe 15 septembrie, șoc pe piața bancară americană, Banca de Investiții, Lehman Brothers își depune bilanțul, iar Bank of America anunță cumpărarea Merrill Lynch. La numai o zi distanță, compania de asigurări AIG (American International Group) este salvată de Guvernul american, care îi oferă 85 de miliarde de dolari în schimbul a 79,9% din capital.

La începutul lui octombrie 2008 Camera Reprezentanților a Mari Britani, anunță un plan de salvare a sectorului financiar de 700 miliarde de dolari, iar la Paris se întrunește G8 care nu ajunge la un acord pentru salvarea instituțiilor financiare cu probleme.

Tot mai multe țări cer ajutorul Fondului Monetar Internațional, iar această instituție revizuiește în scădere previziunile de creștere economică mondială, în condițiile în care bursele din întreaga lume sunt pe minus. Întreaga planetă începe să se confrunte cu o gravă recesiune și imediat apar și primele disponibilizări.

Biroul Internațional pentru Muncă a dat publicității pentru anului 2009, 20 milioane de șomeri. Este clar, criza se instalează cu repeziciune și pare că nici o țară nu scapă de consecințe.

Următoarea pe listă este industria auto care cere statului american prin reprezentanții lor GM, Ford și Chrysler o nouă susținere financiară, din bani publici avertizând că industria de profil se află pe marginea prăpastiei. General Motors și Ford înregistrază deprecieri ale acțiunilor cu 90%, respectiv 80% în numai 12 luni, în aceeași perioadă prețul petrolului cunoaște un minim de 52,55$ pe baril pe piața de la New York, același trend se menține și astăzi.

După cum am văzut cele mai afectate domenii pe lîngă cel bancar și auto se mai numără cel al construcțiilor, industria prelucrătoare și cea a textilelor, industria lemnului, etc. Practic nici un domeniu nu scapă neatins.

În fața acestui dezastru se evidențiază necesitatea unei mai bune coordonări la nivel global privind mai multe domenii de politică economică privind redresarea echilibrată și sustenabilă la nivel mondial.

Joseph Stiglitz sustine că, pentru a depăși criza, trebuie să se rezolve mai întâi problema datoriei publice. Din punctul său de vedere, în acest sens sunt posibile trei solutii:

– Inflația, dar creditorii sunt de părere că vor pierde bani și, prin urmare, este puțin probabilă;

– Restructurarea datoriei publice și private, dar băncile se opun pentru că

"s-ar recunoaște neinspiratele lor investiții"(de asemenea, este puțin probabilă);

– Să nu se abordeze problemele sistemice, ci pur și simplu să se stimuleze creșterea economică prin intermediul ocupării forței de muncă (soluția trebuie să fie aleasă).

Renumitul economist este de părere că este necesară și o înlocuire a PIB-ului cu un indicator care să măsoare bunăstarea, considerând că indicatori gen "calitatea vieții ar trebui să fie în centrul preocupărilor noastre, iar obiectivele pieței trebuie să fie reajustate".

Cu toate acestea, găsirea unui indicator care să înlocuiasca PIB-ul ar putea fi greoaie, deoarece acesta rămâne un indicator imperfect, dar rațional, în timp ce bunăstarea este foarte subiectivă și nesigură.

În acest context economic nesigur, guvernele sunt disperate să găsească soluții, ceea ce ar accentua riscul unei instabilități economice.

Actuala criză și recesiunea care o însoțește vor fi și ele, asemenea celor care le-au precedat, depășite cu siguranță.

“Criza și recesiunea sunt ca durerea și febra: două simptome diferite ale aceleiași suferințe (…) De regulă, criza și recesiunea se conjugă, lovesc împreună și produc efecte grave. Întâi apare criza, după care vine recesiunea, în punctul culminant al crizei; iar după ce recesiunea trece, criza mai zăbovește o vreme. Un an, doi sau mai mulți”. A declarant Adrian Vasilescu pentru Ziarul Financiar cu ocazia lansării cărții ”Biletul de ieșire din criză”

2.4 Asemănarea dinrtre cele două crize mondiale

Așadar după cum am văzut criza economică cu care se confruntă acum mai toate națiunile nu este un eveniment singular, deci după cum am încercat să arăt în aceste pagini economia mondială s-a confruntat de-a lungul timpului cu multe suișuri însoțite de fiecare dată de derapaje economice, urmate de căderi parcă tot mai spectaculoase, pe de altă parte criza se instalează doar în acele societăți în care este posibilă și prosperitatea, societăți de tip capitalist, sunt ciclice, la un interval de aproximativ 40 de ani dacă luăm ca exemplu:

Marea depresiune 1929-1933, criza de mai mică anvergură de la sfârșitul anilor 70, începutul anilor 80 și actuala criză care s-a instalat la sfârșitul lui 2007.

Ca punct de plecare ambele mari deflații își au originea pe Wall Street în inima capitalismului mondial și anume în SUA, dar asemănarea lor nu se oprește aici și merge mai departe, dealtfel acest punct de plecare sunt marile entități private ce controlează Banca Federală Americană (FED). Măsurile luate de aceasta semănând izbitor între ele.

Criza financiară interbelică a fost declanșată de marii speculatori de pe piețele bursiere și imobiliare dornici de un câștig cât mai consistent și o îmbogățire rapidă, abuzul de credite de consum, de speculații bursiere și imobiliare au creat dezechilibre care în final au dus la declanșarea celor două crize, iar după cum se vede una dintre cauzele declanșării acestor puternice contracții economice au la bază dorința necontrolată de înavuțire a omenirii într-un timp cât mai scurt și cu mijloace nu tocmai ortodoxe încâlcând orice regulă.

Actuala criză seamănă cu înaintașa sa și prin intervenționalismului statului care se face simțit nu numai prin infuzii de capital dar și prin naționalizări, o altă comparație dintre Marea Recesiune și Marea Depresiune ne arată că ”performanțele” economice europene nu sunt cu nimic mai prejos decât în trecut.

Graficul 1.3

Sursa: Hotnews.ro

După cum vedem în graficul precedent, ne arată comparativ evoluția industrială în Europa în timpul celor două mari crize care după cum se observă la începutul actualei crize producția industrială a scăzut mult mai rapid și profund decît în ce-a dinainte iar după o revenire ușoară menține un ritm de stagnare.

După cum observăm lucrurile în cele două crize au stat aproximativ la fel cu două diferențe:

1.Declinul inițial a fost puțin mai adînc și a durat cu doi ani mai mult.

2. Producția industrială și-a reînceput creșterea vertiginoasă într-un ritm care nu are nici o șansă să fie egalat de dinamica actuală.

Dacă socotim șase ani de la începutul crizei actuale, economia Europei se simțea mai bine în anii 30 decât în prezent. În concluzie ”…să mergi mai prost decăt în anii 30- asta da realizare economică.” Paul Krugman

Așadar după cum se vede este aceeași rețetă și anume când capitalismul suferă, băncile se prăbușesc, economia intră în degringoladă, iar panica instalată distruge totul în jur, totul parcă ar fi un castel de cărți de joc care se prăbușește în fața turbulențelor economice.

În ultima vreme se aude din ce în ce mai des cuvântul deflație, celebra sperietoare care a bântuit economia în mai toate crizele de-a lungul timpului și pe care unii analiști o scot din când în când la iveală pentru a justifica politicile intervenționiste.

În graficul următor(1.4), se vede căderea abruptă a economiei mondiale și modul de revenire destul de anevoios, iar după cum se vede această evoluție este aproape de forma literei L, adică aproape întotdeauna după o cadere bruscă redresarea este mult mai dureroasă.

Graficul 1.4

Sursa: NIESR,www economicshelp.ro

Ca o concluzie pe care putem să o tragem este că cine învață din greșelile trecutului, poate evita repetarea lor în viitor, această axiomă parcă este astăzi mai actuală ca niciodată și cuvântul ”Criză” este cuvântul de ordine care domină capitalismul mondial. Într-o lume care părea să funcționeze după reguli perfecte și indestructibile până nu demult, domină astăzi haosul.

2.5 Efectele actualei crize economice pe plan mondial

O problemă cu actuala criză este chiar și numele său negăsit încă, nu ne-am trezit din ea și continuă să se transforme. De îndată ce-ți dai seama ce este se transformă în ceva și mai rău, astfel a început pe piața ipotecilor din SUA, pe atunci se numea Criza Suprime, după aceea a devenit Criza Bancară, apoi Criza Creditelor care s-a transformat în Criza Datoriilor Suverane, și în final Criza Financiară Globală.

Țările dezvoltate au fost cele mai afectate de această criză, în 2009 PIB-ul acestora consemnând prima contracție economică din ultimele decenii.
De asemenea, în economiile emergente și în dezvoltare am asistat la un proces de decelerare economică în primii ani de criză, pe fondul declinului cererii externe, dar și a blocajului financiar, cu impact nefavorabil pentru fluxurile investiționale ceea ce se reflectă în PIB-ul acestor țări după cum arată graficul următor.

Graficul 1.5

Sursa: FMI

După cum se vede nimeni nu scapă de ea, nici chiar economia Chinei care la finele lui 2011 a înregistrat cea mai scăzută creștere economică de după 2009 în condițiile în care exporturile sunt în scădere iar autoritățile chineze continuă campania împotriva speculațiilor imobiliare, și PIB-ul a crescut cu 8,7 procente față de anul precedent.

Scăderea continuă a Chinei, a doua cea mai puternică economie globală sporește îngrijorările cu privire la stagnarea economiei globale. FMI-ul avertizează că este posibilă o creștere aproape de zero în economiile europene, aceasta fiind principala piață de desfacere a bunurilor chinezești.

Dar asta nu e tot în timp ce consumatorii și guvernele din SUA și Europa încercau cu mai puțin succes să reducă sau cel puțin să stabilizeze datoriile, China a făcut exact invers. În ultimii cinci ani, a pompat credite de peste 13.000 de miliarde de dolari în economie, într-un efort de a-și menține rata de crestere până când economia mondiala se va redresa, scrie Bloomberg.

Boom-ul creditării din China a transformat rapid țara într-una dintre cele mai îndatorate din rândul celor emergente, potrivit unui raport al Centrului Londonez de Cercetare în Politica Economică.

În 2013, datoria privată și guvernamentală, cu excepția celei a instituțiilor financiare, totaliza 217% din produsul intern brut, de la 147% in 2008.

Unii analiști consideră că acest trend al deprecierilor este doar la începutul său, urmând ca ceea ce este mai rau să vină. Scăderea economică a Chinei este o problemă globală, de puterea de cumpărare a Chinei depind în prezent multe dintre economiile mondiale.

Nu cred că Asia este în mod necesar vulnerabilă la șocurile externe din Europa, dar nu exisă nici o îndoială că ne putem confrunta cu efecte adverse, dacă nu putem construi un scut de protecție față de criza europeană.

De economia chineză depind țări precum Australia sau Brazilia, acestea din urmă exportând materii prime necesare industriei chineze.

Dar tocmai aceste economii scârțâie la rândul lor, astfel Brazilia se confruntă la rândul ei cu o criză a locuințelor fără precedent, astfel prețul mediu al unei case a crescut cu aproape 25% în 2011 față de 2010, ajungînd în luxosul Bulevard Paulista din São Paulo aproape la 4.400 dolari/mp.

Privind pe termen lung, din 1996 și până în 2010, prețurile apartamentelor noi din São Paulo au crescut cu 230% (131% în termeni reali). Prețul s-a mărit puternic în fiecare an din 1996, cu excepția lui 2007, când prețul a scăzut ușor (cu 1,6%).

Situația din Brazilia nu este foarte diferită de recenta experiență americană, spun analiștii îngrijorați. Creditele ipotecare sunt date fără prea multe restricții, mai ales celor care își cumpără prima locuință (în special cei aparținând clasei de jos și de mijloc). Diferența este că în SUA, rata împrumutului ipotecar era foarte mică, pe când în Brazilia rata este destul de mare.

În timp ce în Brazilia crește dobânda, mulți analiști financiari își exprimă îngrijorarea privind posibilitățile creditorilor de a-și mai plăti ratele.

La rândul ei Australia reduce dobânda de referință pentru prima dată ca o măsură de precauție la semnalul dat de scăderile economice din Europa și China care-i afectează exporturile.

În ultimele saptamani, Brazilia, Turcia și Indonezia fac același lucru, în anticiparea unei încetiniri economice globale

Estimările economiștilor au fost împărțite înaintea deciziei Băncii Centrale, economia australiană fiind considerată mai puternică decât majoritatea economiilor dezvoltate. Aceasta și din cauză că o parte consistentă a creșterii se bazează pe exporturile de cărbune și minereu de fier, ceea ce permite investiții pe termen lung și menține șomajul scăzut.

Pe de altă parte, piața imobiliară este în continuă scădere în ultimele trei trimestre, deși unii economiști consideră acesta ca fiind un simptom pozitiv, de anulare a efectelor bubble-ului imobiliar care a afectat întreaga lume, în anii premergători crizei.

Reducerea dobânzii de referință are efectul încurajării creșterii economice pe termen scurt, ca urmare a ieftinirii creditelor fiind, totodată, o compensare pentru efectul deflaționist al scăderii pieței imobiliare.

Coreea de Sud și cele zece țări din organizația ASEAN au format un fond de urgență de 120 de miliarde de dolari, în cadrul Inițiativei Chiang Mai, pentru a evita repetarea crizei din 1997-1998.

Pentru a îmbunătăți protecția față de incertitudinile mondiale, Coreea de Sud a semnat împreună cu China un acord pentru dublarea valorii de schimb valutar bilateral, după ce a încheiat un acord similar și cu Japonia.

Premierul japonez, Noda a spus însa că Asia are nevoie de măsuri preventive suplimentare. Japonia conduce discuțiile privind mijloacele de prevenire a crizei și de introducere, cât mai rapidă, a unor noi măsuri de evitare a acesteia, la nivel regional, a adaugat oficialul japonez.

Așadar după cum am văzut Asia a luat cele mai bune decizii prin intermediul Japoniei care de altfel putem spune că este țara cu cea mai bogată experiență în domeniu, fiind poate cea mai lovită de crize economice de-a lungul istoriei sale moderne.

2.6 Efectele actualei crize economice pe plan european

Probabil că niciunul dintre momentele dificile prin care a trecut Comunitatea Europeană nu a produs la fel de multe perturbații ca actuala criză economică care a slăbit în mod vizibil încrederea propriilor cetățeni din statele membre în acest amplu proiect de adâncire a unificării atât politice cât și economice.

Astfel în perioada 2008-2011 încrederea europenilor a cunoscut o severă depreciere de la 47% la 36% ceea ce arată că tot mai mulți cetățeni ai bătrânului continent se îndoiesc de acest proiect față de momentul organizării referendumurilor pentru ratificarea Tratatului de la Nisa din 2001 de 17% sau a Constituției Europene în 2005 de 8% precum și a Tratatului de la Lisabona în 2007 de 21%.

Criza Euro a devenit în scurt timp o criză a Uniuni Europene, care a scos la iveală disensiuni de ordin istoric, decalaje socio-culturale atât din punct de vedere teritorial cât și economic , aceste disensiuni s-au acutizat în ultimul timp iar peste această criză de identitate sa așezat și actuala criză economică escaladând naționalismul în mai toată Europa.

Așadar în mod sigur criza a creat convulsii proiectului european dând apă la moară euroscepticilor, convulsii de tip economic, social, tehnologic sau comercial. În modul cel mai perfid criza a lovit în punctul cel mai sensibil periclitând însăși rațiunea de a fi.

Astfel această nemiloasă criză pare să-i fi luat prin surprindere pe cei mai mulți iar prima întrebare pusă de acești analiști ai acestei actualei prăbușiri economico-financiare a fost legată de gradul său de predictibilitate, având în vedere modelele economice utilizate de marile organizații precum Banca Mondială, FMI, Banca Europeană de Investiții, cum a fost posibil să nu observăm acest cutremur financiar a cărei replici se apropiau vertiginos ?

Prestigiosul economist Joseph E. Stigliz laureat al Premiului Nobel pentru economie spunea în cartea sa ” Freefal America” :

”Singura surpriză a crizei economice din 2008 este că a fost o surpriză pentru atât de mulți.”

Deși criza a izbucnit în SUA, băncile europene au avut în scurt timp de suferit pierderi financiare uriașe.

Astfel în încercarea de a identifica totalitatea cauzelor care au dus la acutizarea problemelor cu care se confruntă Europa la ora actuală acești analiști au ajuns la următoarele concluzii: una concentrată pe moneda euro, a doua problemă identificată este în jurul dispariției regionale și o a treia problemă este menită să atragă atenția dacă mai era nevoie asupra legitimității UE, ceea ce evidențiază faptul că actuala criza europeană nu este doar o criză economică și financiară ci și una mentală și ideologică, astfel se constată faptul că decalajele dintre statele bogate și cele sărace ale uniunii măresc discrepanța dintre ele de la an la an.

Un exemplu elocvent este Grecia care Conform Institutului de Statistică al Greciei, în ultimii 4 ani salariile nominale la toate categoriile de angajați au scăzut cu 23,8%, fără să poată prevedea cineva când și dacă sunt șanse de revenire.

Scăderea salariilor cu aproape un sfert a fost aplicată eșalonat, cu o medie de circa 5% pe an, ca să șocheze mai puțin populația speriată de spectrul austerității, deoarece guvernul nu a avut curajul să facă această reducere în 2010.

Astfel, Grecia își plătește în continuare tributul ei la criza economică. Din 2009 și până în prezent, Grecia a pierdut 20% din PIB, iar rata șomajului a ajuns în medie la 27%, tineretul depășind 40% . Este cea mai mare rată a șomajului din OECD.

Un studiu elaboat de comisia pentru buget a Parlamentului și publicat estimează ca 2,5% din populatiei Greciei trăiește astăzi sub pragul de sărăcie, iar alte 3,8 milioane persoane sunt "expuse riscului de sărăcie".

Nici Spania sau Italia nu stau cu mult mai bine astfel rata ridicată a șomajului din Italia, este respectiv de 12,1%. rata șomajului în rândul tinerilor este de 39,1% în timp ce Spania a anunțat creșterea ratei șomajului la un nivel record, de 27,2 la suta, în primul trimestru din 2013, guvernul a anunțat reducerea estimărilor de creștere economică pentru acest an, țara urmând a se adâncii și mai tare în recesiune.

Venitul total pe locuitor la nivelul întregii Uniuni se situează la nivelul celui înregistrat în anul 2007, în timp ce Grecia s-a întors la cel din anul 2000, iar Italia la cel din 1997.

Este deci din ce în ce mai clar ca UE se separă în doua segmente: unul bogat și prosper care se îmbogățește necontenit și unul sărac și neajutorat, a cărui situație precară se accentuează an de an.

A devenit clar faptul că politicile de austeritate la care s-au aliniat mai multe țări sărace, făra adoptarea de măsuri capabile care să compenseze declinul cererii, nu le-au fost de mare folos, ba chiar dimpotrivă.

Devalorizarea, care ar face exportul mai competitiv, nu este fezabilă în condițiile unei Uniuni de state. Nu ar trebui să ne mire faptul că țările mai dezvoltate sunt reticiente la ideea de a promova o politică inflaționistă, doar de dragul celor sărace, spre a le ajuta în competivitatea exporturilor lor.

În plus, Banca Centrală Europeană nu poate urma politica unei adevărate bănci centrale, de tipul Rezervei Federale a SUA, care aflată în aceeași situație a putut hotărî adoptarea unei politici monetare agresive, pentru a reduce costul creditelor.

Ca urmare, țările de la periferia sudica a UE nu-și pot permite să crediteze importante proiecte de investiții publice de care aceste țări au nevoie și care s-ar reflecta benefic atât asupra șomajului, cât și asupra consumurilor.

Pe fondul acestor nemulțumiri sociale are loc o ascensiune fără precedent a partidelor naționaliste în mare parte în țările europene astfel la alegerile din 2014 în Grecia câștigă partidul de extremă stânga Syriza care riscă să izoleze și mai mult țara din punct de vedere economic.

Eforturile tuturor autorităților, atât ale celor din sud, cât și ale celor din nordul Europei, pentru consolidarea sistemului prin măsuri financiare și fiscale nu s-au dovedit a fi mai mult decât simple pansamente puse peste o rană care trebuie operată în profunzime.

Nicăieri nu s-au dovedit a fi utile pentru restabilirea încrederii în moneda unică, atât de tulburată în urma crizei.

În aceste condiții, prăpastia dintre sistemul monetar-financiar din nordul continentului și cel din sud se adâncește, iar perspectiva Europei de a adopta o politică monetară comună se îndepărtează pe zi ce trece.

După cum se vede fiecare țară europeană își are propriul interes în cadrul acestei crize economice internaționale, în ciuda spiritului de unitate pe care-l presupune UE.

Astfel statele europene iau fiecare propriile măsuri de creștere a lichidităților din piață prin măsuri mai mult sau mai puțin ortodoxe această metodă părând a fi singura care a dat roade până acum.

Implementarea acestor măsuri este văzută de tot mai mulți economiști ca fiind probabil unica măsură capabilă să dezghețe piața de capital, o piață care pe lângă că este blocată este și principala vinovată de izbucnirea acestui cancer economic numit criză.

În graficul următor (1.6) se vede cum băncile centrale din SUA și Europa au injectat masiv lichiditate prin metode nu tocmai normale în speranța de a mai salva ceea ce se mai poate salva.

Graficul 1.6

Sursa: Site-urile băncilor centrale

Astfel Marea Britanie a făcut primi pași în implementarea celui mai ambițios și totodată a celui mai costisitor plan de salvare a sistemului financiar în valoare totală de peste 500 miliarde de lire sterline. O parte va fi folosită pentru a garanta creditele dintre bănci și a asigura lichiditatea Băncii Centrale. Printr-un plan ambițios guvernul a injectat 12 miliarde lire sterline în banca ipotecară HBOS și 5 miliarde în Loyds TSB care a preluat pe HBOS după ce statul a salvat-o de la faliment. Este din ce în ce mai clar că numai o măsură globală mai poate reface încrederea financiară a guvernelor din arcul comunitar iar exemplul Angliei va fi urmat și de alte state de pe ”Bătrânul Continent”.

La rândul ei Germania alocă 480 de miliarde de euro pentru refacerea sistemului bancar prin crearea unui fond de recapitalizare care va injecta lichidități în sistemul bancar, de asemenea guvernul încearcă sa reducă neîncrederea în sistemul financiar prin garantarea creditelor.

Autoritățile împreună cu bănci și asiguratori, au pompat 50 miliarde euro pentru salvarea Hypo Real Estate, al II-lea mare creditor al sectorului ipotecar din această țară.

Franța la rândul ei alocă și ea o sumă importantă care va garanta împrumuturile cu scopul de a dezgheța creditarea din sistemul ipotecar și cel al afacerilor. Una din băncile din acest sector a primit ajutor din partea Belgiei și Luxemburgului pentru a-și mări capitalul.

În Austria guvernul furnizează 100 miliarde de euro pentru întărirea sistemului bancar din care 85% vor fi folosite pentru garantarea împrumuturilor dintre instituțile bancare.

Criza s-a manifestat în statele din estul Comunității Europene la nivelul evoluției monedelor locale din cauza slăbirii investițiilor străine din regiune. Leul, zlotul, forintul sau coroana cehă au evoluat în tandem cu tendința oscilatorie a investitorilor în această zonă. Bursele est europene au resimțit și ele căderea cotaților la fel ca cele din restul continentului.

Ca urmare băncile din Europa au fost afectate de criză împreună cu cele din SUA dar câștigurile lor au rămas relativ stabile asta datorită implicări statelor din țările respective.

De asemenea industria auto a fost lovită în plin de criza financiară, Renault, Ford, VW, și chiar BMW sunt doar câțiva dintre marii jucători prinși nepregătiți.

Recesiunea a înrăutățit perspectivele de creștere economică a Europei, a afectat potențialul de creștere a Produsului Intern Brut, majoritatea studiilor arătând o pierdere între 1,5 și 2% din PIB-ul potențial, băncile au o mai mare prudențialitate în a acorda credite, iar pe piața muncii șomajul prelungit conduce în general la descurajarea persoanelor care-și caută un loc de muncă. Totodată, o anticipare negativă privind perspectivele economice ale acestora poate aduce o scădere a consumului în prezent, iar indicele de încredere a-l europenilor este într-o scădere vertiginoasă ca în graficul următor (1.7) publicat de Comisia Europeană printr-un sondaj de opinie efectuat de Direcția Generală de Afaceri Economice și Financiare (DGECFIN), aceste anchete permit comparații între ciclurile economice din diferite țări și au devenit un instrument indispensabil pentru urmărirea evoluției UE și a economiilor din zona euro , precum și monitorizarea dezvoltării economice în țările candidate.

Graficul 1.7

Sursa: Comisia Europeană

Este din ce în ce mai clar că diviziunea nord-sud a zonei euro a devenit o bombă cu ceas al cărei mecanism a început să ticăie și va mai ticăi fie până va face bum, fie până va găsi cineva o soluție cu mai multe consumuri și investiții, decât cu austerități și cu strângerea curelei la maximum.

Prin urmare rezolvarea actualei crize cred că ar putea veni prin restabilirea echilibrului pe piața financiară care ar trebui să fie făcută de cei care au declanșat această perturbație și anume de către băncile centrale prin creșterea graduală a dobânzilor până la un nivel neutru, aceasta ar face ca speculațiile din piață să nu mai fie așa de atrăgătoare pentru intermediari și investitorii financiari ceea ce ar face depunerile mai avantajoase și implicit existența lichiditățiilor ce vor putea fi îndreptate către industrie și crearea de noi locuri de muncă.

Deși responsabilitatea primordială pentru gestionarea riscului revine fiecărei firme în parte, este important ca acestea să conștientizeze faptul că existența lichidității este o problemă de ordin colectiv și trebuie acționat în consecință.

Capitolul III:

Studiu comparativ, România-Polonia

3.1 Efectele crizei actuale în România

Motto:

”Criza economică nu atinge deloc pe cei bogați, găsitori întotdeauna a unor soluții pentru a-și proteja milioanele ci pe cei dezmoșteniții soartei”

Camil Petrescu

În România înainte de 1990, economia era organizată centralizat, iar deciziile de producție pentru fiecare întreprindere din economia națională erau luate pe baza unui plan. Într-o astfel de economie, prețurile erau doar simple expresii în monedă ale unor agregări obținute prin tabelul intrări – ieșiri.

Programele de tranziție la economia de piață de după 1990 au reprezentat un set de politici imaginate de Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Mondială (BM) și aplicate diferit de numeroasele guverne și erau bazate cel puțin pe trei elemente: liberalizare a prețurilor și comerțului, administrare privată a activelor, sistem bancar pe două niveluri (banca centrală și bănci comerciale).

Fiecare stat fost comunist a implementat în ritmul propriu acest set de politici, fără însă să existe o strategie construită la nivel național, și care să fie înțeleasă de opinia publică. În aceste condiții, de fiecare dată când erau luate masuri de restructurare economică cu implicații de tipul șomajului, apăreau protestele de masă și programul de reforme era abandonat din lipsa unui sprijin public. Am suferit și continuăm să suferim și astăzi și datorită lipsei unei comunicări adecvate la nivel națonal în privința țintelor pe care ni le propunem să le atingem, a efectelor pe termen lung pentru țară și populație și a căilor de parcurs pentru atingerea unor astfel de obiective.

Această strategie „doi pași înainte, unul înapoi”, numită „stop and go” are ca rezultat creșterea costurilor sociale ale reformelor, deoarece restructurările se întind pe perioade de timp mai mari, și împreună cu ele și perioadele de ajustare a disponibilului de locuri de muncă, dar și a salarilor (datorită întârzierii reluării creșterii productivității muncii).

Așadar ritmului lent al reformelor de după 1990, urmate de succesiuni repetate la guvernare în care fiecare guvern avea propria strategie de privatizare și dezvoltare a țării a găsit România în plină recesiune economică în 2008 și practic actuala criză s-a suprapus cu cea veche mărind costurile măsurilor luate ulterior.

Astfel începând cu ultimul trimestru din 2008 criza s-a instalat și în România punând în fața guvernelor de atunci o serie de provocări. Măsurile anticriză luate de guvern prin tăierea salariilor bugetarilor, recalificarea bugetarilor disponibilizați, programul prima casă, facilități pentru firmele care angajează șomeri, garanții guvernamentale pentru creditele contactate de IMM-uri, eliminarea impozitului minim de 5%, etc. s-au dovedit încă odată a fi simple baloane de săpun, dar nu toate măsurile luate au fost chiar așa de rele astfel la patru ani de la declanșare economia României a suferit câteva schimbări majore care au afectat mai toate domeniile economice importante.

Unele schimbări au provenit din necesitatea de a corecta dezechilibrele acumulate în anii anteriori. Printre acestea,  deficitul de cont curent, ce ajunsese în 2008 la aproximativ 14% din PIB,  prețurile din sectorul imobiliar sau deficit bugetar. Alte schimbări au fost generate de stimuli externi. Exporturile s-au redus inițial pe fondul scăderii cererii externe, iar la nivel european s-au luat mai multe inițiative la care Romania a participat, totodată existând și schimbări de ordin inerțial, fără a fi cauzate de măsuri specifice de politică economică.

În România criza a pătruns prin intermediul mai multor canale, acestea  având efecte asupra economiei reale, în special asupra creșterii economice și a pieței forței de muncă:

comercial – cererea de export a scăzut pe fondul încetinirii consumului în țările partenere la export. Totuși, în perioada 2009-2011 România a înregistrat o performanță relativ bună pe plan extern, exporturile românești fiind ajutate și de programele de susținere a economiei din țări precum Franța sau Germania.

financiar – fluxurile de capital s-au restrâns, investițiile străine directe au scăzut puternic

bancar – reducerea creditelor oferite de instituțiile financiare.

Un alt canal care mai poate fi menționat este cel psihologic. Recesiunea a înrautățit perspectivele de creștere economică, a afectat potențialul de crestere a Produsului Intern Brut, majoritatea studiilor arătînd o pierdere între 1,5 și 2% din PIB-ul potențial, băncile au o mai mare prudențialitate în a acorda credite, iar pe piața muncii șomajul prelungit conduce în general la descurajarea persoanelor care își caută un loc de muncă. Totodată, o anticipare negativă privind perspectivele economice ale acestora poate duce la o scădere a consumului.

Pe de altă parte sub presiunea unui buget sărăcit de criză și de nevoia de a plăti pensile și salarile, Guvernul României s-a îndatorat tot mai mult pe parcursul anilor ceea ce a dus la dublarea datoriei publice conform datelor publicate de Ministerul Finanțelor Publice, astfel de la o datorie publică de 109,1 miliarde lei echivalentul a 21,6% din PIB la sfârșitul anului 2008, România ajunge să înregistreze o datorie de 193,89 miliarde lei ceea ce reprezintă 37,9% din PIB la 31 decembrie 2010.

Pe fondul crizei Guvernul Boc reduce salariile bugetarilor cu 25% în vara anului 2010, în plus este eliminat și al 13-lea salariu și alte sporuri ceea ce a dus la o penalizare inechitabilă a veniturilor în cele din urmă ducând la un exod masiv al medicilor din România, aproximativ 6000 în doi ani, altă măsură luată de creștere a TVA de la 19% la 24%, deși corectă din punct de vedere macroeconomic a dus la o înăsprire a nivelului de trai a populației, la fel și scăderea ponderi în PIB a cheltuielilor pentru învățământ, cercetare și sănătate coboară România pe poziția 95 din 132 țări cu doar 3,5% din PIB.

Astfel aceste măsuri neinspirate sunt amplificate de o muncă la negru estimată la peste 20% din piața muncii iar evaziunea fiscală la peste 30%.

În tabelul de mai jos (2.2) sunt prezentați mai mulți indicatori economici cu privire la economia României în doua momente:

1. Sfârșitul trimestrului doi din anul 2008 (luna iunie), practic înaintea începerii crizei economice globale, criză care a afectat Europa începand cu al treilea trimestru din 2008.

2. Sfârșitul trimestrului doi 2012, starea economiei românești aflată înaintea fie unei noi crize economice, fie înaintea mai multor ani de stagnare, dominați de măsuri necesare reducerii datoriilor publice pe plan european, reforme structurale și găsirea unor noi piețe de export.

Tabelul 2.2

Sursa: Hotnews

Astfel conform datelor de mai sus numărul salariațiilor se află în scădere, indicele prețurilor crește, la fel și deficitul bugetar, datoria externă pe termen mediu și lung, precum și alți parametri macroeconomici care arată că țara se află într-o criză profundă la sfârșitul lui 2012.

Pe dealtă parte valoarea totală a creditelor acordate sectorului privat (lei și valută) în iunie 2012 erau de 227 miliarde lei.

Cea mai mare valoare a creditelor în lei 82,4 miliarde le au fost acordate pe termen scurt, 33 miliarde lei și pe termen lung 30 miliarde lei, în timp ce cea mai mare parte a creditelor private în valută 144,6 miliarde lei au fost pe termen lung.
Gospodăriile populatiei aveau împrumuturi în valoare de 105,3 miliarde de lei.
Restanțele populației la sfârșitul lunii iunie erau de 8,3 miliarde lei, pentru 730.000 de persoane care erau îndatorate în proporție de aproximativ 60% din venituri în timp ce depozitele populației însumau 191 miliarde lei din care gospodăriile populației aveau depozite în valoare de 118,9 miliarde lei, în timp ce companiile nefinanciare dețineau depozite de 57,9 miliarde lei.

Astfel după anul 2012 și mai exact în 2013și 2014, România dă semne de revigorare economică și apar primele semne de regenerare financiară.

Astfel creșterea economică pe anul trecut este de 2,9%, ceea ce respectă istoricul datelor unei plasări “în linie”a rezultatului de final de an cu cel înregistrat după primele trei trimestre și ne readuce peste punctul de intrare în criză din anul 2008, când se înregistrase nivelul de maxim istoric al PIB. În ultimul sfert al anului, economia a avansat într-un ritm de 0,5% (valoare ajustată fără corecția cu numărul de zile lucrătoare). De remarcat că acest avans a avut loc în condițiile în care valoarea din trimestrul anterior a fost recalculată în sus de la 1,8% la 2,2%, ceea ce constituie, de departe, cea mai bună performanță din ultimii trei ani după cum se vade în tabelul 2.3.

Tabelul 2.3

Evoluția PIB trimestrial față de trimestrul precedent, variantă calculată la zi, ajustată sezonier și exprimată în procent.

Sursa: INS

Ca urmare a revizuirii seriei brute pentru anul 2013, în vederea reconcilierii datelor trimestriale cu cele anuale semidefinitive, și a includerii estimării Produsului Intern Brut pentru trimestrul patru 2014 în seria trimestrială, seria ajustată sezonier a fost recalculată, indicii de volum fiind revizuiți față de a doua variantă provizorie a Produsului Intern Brut pentru trimestrul III 2014, publicată anterior.

Astfel, rezultatele trimestrului unu 2014, comparativ cu trimestrul patru 2013, au fost revizuite de la 100,8% la 100,3%, cele ale trimestrului doi 2014, comparativ cu trimestrul unu 2014, nu s-au modificat, iar cele ale trimestrului trei 2014, comparativ cu trimestrul anterior, au fost revizuite de la 101,8% la 102,2%.

În raport cu ultimul trimestru al anului precedent, s-a consemnat o creștere de 2,6% pe seria brută și de 2,5% pe seria ajustată sezonier. Astfel, trimestrul al patrulea și-a consolidat poziția fruntașă în ceea ce privește evoluțiile pe ultimii trei ani, în timp ce trimestrul al doilea a păstrat trendul de creștere mică dar persistentă, fără fluctuații majore.

De remarcat că pe seria brută nu s-a mai intervenit decât pentru valoarea din trimestrul doi 2014, ceea ce arată o stabilizare în aplicarea noii metodologii de calcul a rezultatelor economiei, după cum se vede în tabelul2.4.

Tabelul 2.4

Evoluția PIB față de același trimestru din anul precedent exprimat în procent, variantă curentă.

Sursa: INS

Una peste alta PIB-ul României a avansat cu 7% și a revenit cu ceva mai mult de un procent peste nivelul maxim atins în 2008.

Practic, abia la șapte ani de la declanșarea crizei economice am recuperat căderea și ne înscriem apoi pe un trend crescător a producției industriale și a veniturilor reale ale populației.

Tbelul 2.5

Sursa: INS

Această creștere înregistrată în ultimi doi ani se datorează exporturilor în creștere și nu a reformelor implementate de guvernele care s-au succedat din 2008 și până în prezent.

3.2 Efectele crizei actuale în Polonia

La fel ca și țara noastră, Polonia a scăpat din blocul comunist în 1989 având o datorie externă enormă și o industrie destul de fragilă.

Dar părea că se află într-o cu totul altă ligă a succesului decât alte foste state comuniste care s-au alăturat UE, este departe de punctul în care stabilitatea și prosperitatea sa depind de câțiva oameni. În același timp, nici lui Lech Kaczynski, un președinte temperamental, suspicios la adresa UE, nu i se poate atribui meritul pentru o mare parte din transformarea uluitoare a Poloniei, consideră cotidianul britanic The Times

Cu toate acestea Polonia s-a descurcat bine în timpul crizei economice, mult mai bine decât majoritatea țărilor din Europa deoarece ea se situează într-o clasă diferită față de celelalte națiuni central și est-europene, rezultatul unui proces înțelept de luare a deciziilor pe plan economic în ultimii douăzecișicinci de ani în timp ce celelalte state s-au dovedit mai fragile.

Polonia a fost de fapt singura țară în care s-a înregistrat o creștere economică în 2009, de 1,2 procente pe parcursul anului, și de 3% în ultimul trimestru.

În Polonia, producția industrială a crescut cu peste 8 la sută în luna ianuarie a acestui an, comparativ cu un an înainte, și a fost din nou singura țară în care au crescut vânzările în regim de retail.

Polonia s-a descurcat mai bine decât celelalte state datorită mărimii dar și a sofisticatei sale baze de producție ce au separat-o de celelalte state din regiune, la fel și granița sa cu Germania, este de părere The Times.

De asemenea, în Polonia de la mijlocul anilor ‘90, miniștrii săi s-au pregătit să întreprindă reformele necesare, recurgând la o politică fiscală strânsă, la prețuri libere, la privatizare și la reduceri ale cheltuielilor din sectorul de stat.

Având un ritm de creștere de peste 5% pe an, economia poloneză s-a majorat cu peste jumătate din 1989, transformând semnificativ standardele de viață și atrăgând sprijinul publicului pentru alte reforme. În plus, chiar dacă deficitul bugetar a crescut la aproximativ 7%, de la sub 3% înainte de criză, creditorii sunt pregătiți să îl finanțeze ieftin.

Polonia este singurul stat european care a sfidat recesiunea declanșată de criza creditelor din cauza economiei bazate în proporție de două treimi pe cererea interna.

Perspectivele economice ale statului sunt bune, mai ales că datele pozitive privind economia Germaniei, cel mai mare partener comercial al Poloniei, indică o revigorare a exporturilor.

Exporturile au început să scadă din noiembrie 2008, dar Ministerul de Finanțe anticipa că în 2009, comerțul extern "își va reveni sau se va stabiliza în cel mai rău caz", afirma Piatkowska. Chiar și în caz de creștere, existau multe incertitudini, în special cu privire la ceea ce se va întâmpla după ce țările din Europa Occidentală vor renunța la pachetele naționale de stimulare economică și ce impact va avea această măsura asupra cererii pentru produsele poloneze.

Pe 11 noiembrie, Polonia afișa situația comerțului extern din luna septembrie.

Piatkowska e de părere că creșterea economică anuală de 1,5% este destul de realistă și că planul bugetului lansat de guvernul de la Varșovia, în frunte cu primul-ministru Donald Tusk, are în vedere un avans economic de 0,9% în 2009 și de 1,2% în 2010.

În octombrie, Bank of America și Merrill Lynch a revizuit în crestere prognoza privind evoluția economiei poloneze, mizând pe o creștere a Produsului Intern Brut de 1,8% în 2009 și de 3,5% în 2010.

"Estimările nu sunt deloc nerealiste", spune Piatkowska. Biroul central de statistică de la Varșovia va face publice cifrele privind evoluția PIB-ului în trimestrul al treilea pe 30 noiembrie. Totodată, producția industrială din Polonia a crescut în septembrie cu 15% față de luna august, arată un raport publicat de biroul central de statistică.

UniCredit transmitea că în următoarea perioadă, zlotul polonez s-ar putea deprecia față de moneda europeană până la cel mai redus nivel din ultimele trei luni, în urma anunțului guvernul de la Varșovia de a nu reuși să ducă la bun sfârșit planurile de privatizare a activelor de stat.

Astfel în primul semestru al anului 2009, Polonia înregistrează creștere economică de aproape 1%, spre deosebire de contracțiile severe din occidentul european și de adevăratele prăbușiri din Est, în frunte cu țările baltice (- 20%), printre care și România.

Pentru al doilea trimestru din 2009 s-a înregistrat o creștere economică de circa 0,8%, la fel ca în primele trei luni ale anului.Guvernul de la Varșovia nu s-a văzut nevoit să crească deficitul bugetar pentru finanțarea investițiilor și susținerea economiei.

Ritmul scăderii producției din ramura industriei prelucrătoare s-a diminuat față de luna iunie, în condițiile în care rata inflației va rămâne neschimbată.

Indicele producției industriale poloneze, calculat de institutul londonez Market Economics, a crescut la 46,5, față de 43 în iunie. Valorile mai mici de 50 ale indicelui arată o scădere, adică ce s-a întâmplat și anul trecut, iar valorile mai mari de 50 arată creșterea comenzilor noi.

Guvernul de la Varșovia este singurul din zonă care nu a fost silit să adopte măsuri speciale anticriză.

”Economia Poloniei ar putea crește în actualul trimestru cu peste 2%, prin urmare avansul economic anual al țării ar ajunge la 1,5%”, a declarat Aneta Piatkowska, director al Departamentului de analiză din cadrul Ministerului polonez de Finanțe, scrie Bloomberg.

Creșterea economică din trimestrul al treilea a fost mai mare decât cea din aprilie-iunie, ajungând probabil la 1,5% – 1,7%, dar "ultimul trimestru va fi cel mai bun din acest punct de vedere", a adăugat Piatkowska.

Polonia este singurul stat european care a sfidat recesiunea declanșată de criza creditelor din cauza economiei bazate în proporție de două treimi pe cererea interna.

Perspectivele economice ale statului sunt bune, mai ales că datele pozitive privind economia Germaniei, cel mai mare partener comercial al Poloniei, indică o revigorare a exporturilor.

Exporturile au început să scadă din noiembrie 2008, dar Ministerul de Finanțe anticipa că în acest trimestru comerțul extern "își va reveni sau se va stabiliza în cel mai rău caz", a afirmat Piatkowska. Chiar și în caz de creștere, "există multe incertitudini, în special cu privire la ceea ce se va întâmpla după ce țările din Europa Occidentală vor renunța la pachetele naționale de stimulare economică și ce impact va avea această măsura asupra cererii pentru produsele poloneze".

Pe 11 noiembrie, Polonia afișa situația comerțului extern din luna septembrie.

Piatkowska e de părere că o crestere economică anuală de 1,5% este "destul de realistă și că planul bugetului lansat de guvernul de la Varsovia, în frunte cu primul-ministru Donald Tusk, are în vedere un avans economic de 0,9% în 2009 și de 1,2% în 2010.

Creșterea economică a Poloniei, singura țară din UE care nu a intrat în recesiune, s-a dublat în 2010 după ce exporturile au revenit, iar cererea internă a crescut.

Polonia a avut în 2010 o creștere economică de 3,8%, comparativ cu 1,7% în 2009.

Rezultatele bune ale economiei ar putea determina banca centrală a Poloniei să crească din nou dobânzile din cauza temerilor privind inflația. Dobânzile au fost majorate și săptămâna trecută, pentru prima oara din iunie 2008.

Potrivit FMI, creșterea de 3,8% a fost a treia cea mai puternică din UE în 2010. Polonia a reușit să evite intrarea în recesiune chiar și în mijlocul crizei financiare datorită pieței interne.

"Riscul reducerii dobânzilor a crescut în ultimele săptămâni. Escaladarea războiului comercial va prelungi deflația din Polonia pâna la sfârșitul acestui an", a declarat Piotr Kalisz, analist la Bank Handlowy, divizie a Citigroup, la Varșovia.

Potrivit estimărilor băncii centrale, inflația va atinge ținta de 2,5% a instituției abia la sfârșitul lui 2016, în condițiile în care creșterea economică încetineste. Inflația se află sub nivelul țintit de banca centrală din decembrie 2012.

În primul trimestru, Polonia a înregistrat o creștere economică de 3,4%, cea mai rapidă din ultimii doi ani, iar pentru trimestrul al doilea este prognozat un avans de 3,2%.

Analistul de la Citigroup consideră că presiunile asupra reprezentanților băncii centrale se vor amplifica dacă creșterea PIB va încetini sub 3%.

Creșterea economiei Poloniei a încetinit în trimestrul al doilea, atât față de trimestrul precedent cât și față de aceeași perioadă a anului trecut, din cauza crizei din Ucraina, care a perturbat comerțul exterior și a limitat numarul noilor comenzi în industrie, relatează Bloomberg. 

PIB-ul Poloniei a avansat cu 0,6% în intervalul analizat, față de 1,1% în primul trimestru, potrivit datelor publicate de Biroul Central de Statistică de la Varșovia. 

Polonia a înregistrat o creștere economică de 3,2% în trimestrul doi comparativ cu aceeași perioadă din 2013, ritm inferior celui de 3,4% consemnat în primul trimestru.

Încetinirea creșterii PIB pune capăt accelerării înregistrate în ultimele patru trimestre, semn că, cererea internă puternică nu a reușit să compenseze redresarea lentă din zona euro, principalul partener comercial al Poloniei, în timp ce criza din Ucraina afectează industria țării. 

Exporturile în Rusia, calculate în euro, au scăzut cu 11% în primul semestru. 

"Polonia este printre țările cele mai afectate de sancțiunile rusești. Situația este în desfășurare, ne vom confrunta cu multe incertitudini în trimestrele viitoare", a declarat Jaroslaw Janecki, economist sef la divizia din Polonia a băncii franceze Societe Generale, in Varsovia. 

Ponderea pieței din Rusia în exporturile Poloniei a scăzut cu aproape un punct procentual, la 4,4% în primele șase luni, potrivit datelor statistice oficiale. În același timp, ponderea Germaniei, cea mai mare piață de export a Poloniei, a urcat la 25,9%, de la 25,1% în urmă cu un an. 

Polonia este al cincilea mare producător de alimente din Uniunea Europeana. 

"Nu ar trebui să ne gândim doar la declinul exporturilor în Rusia și Ucraina, intrucât sancțiunile vor duce și la scăderea vânzărilor poloneze în UE. Efectul complet al sancțiunilor va deveni vizibil după câteva luni, în special dacă investițiile vor fi amânate din cauza persistenței incertitudinilor”, a spus Janecki. 

În condițiile escaladării conflictului din Ucraina, estimările guvernului de la Varșovia privind impactul asupra creșterii economice în 2014-2015 au fost majorate de la 0,2 puncte procentuale din PIB până la 0,8 puncte procentuale, încetinirea creșterii economice nu va fi un eveniment singular, ci ar putea semnala continuarea disconfortului economic în semestrul al doilea, consideră Piotr Bujak, analist la banca PKO, Bank Polski în Varșovia. 

PKO menține deocamdată estimarea privind creșterea economiei poloneze din acest an la 3,4%, în speranța că fondurile europene vor contribui la inversarea tendinței de încetinire a avansului PIB. 

Comisia Europeană anticipa în luna mai 2014 o expansiune a PIB-ului polonez de 3,2% în acest an, în timp ce banca centrală se așteapta la un avans de 3,6%.

Dar aceste performanțe economice sunt arătate cel mai bine în graficul următor(1.8)

Graficul: 1.8

Sursa: Eurostat FMI

Polonia numai o țară norocoasă nu a fost de-a lungul istoriei sale. Dar dramele prin care au trecut polonezii, le-au dat forța, tăria și înțelepciunea să-și construiască un noroc de care astăzi se bucură cu adevarat.

3.3 Asemănări și diferențe asupra efctelor crizei între cele două țări

Atât România cât și Polonia au pornit pe drumul democrației și al economiei de piață după anul 1989, adică acum aproximativ 25 de ani dar drumul lor nu a fost deloc asemănător, ci din potrivă foarte diferit.

În timp ce Polonia a implementat terapia de șoc cunoscută și drept Planul Balcerowicz, România a preferat să meargă pe un drum mai puțin riscant dar și mai păgubos și anume pe o reformă graduală. Cu alte cuvinte regimul de atunci Iliescu-Roman a ratat o șansă istorică în 1990, amânând reformarea rapidă a economiei și prelungind astfel perioada de declin.

Atunci când criza economică globală a atins Europa Centrală și de Est, în cadrul celor 10 noi state membre UE, au apărut trei modele economice distincte, bazate pe moșteniri ce țin de dezvoltare, principii economice și profiluri de risc diferite. Aceste modele sunt asociate celor trei tipuri de tranziție economică: modelul baltic, modelul neoliberal și modelul tranziției graduale. Diferențele au reflectat nu numai gravitatea crizei asupra fiecărei economii în parte, dar și opțiunile de redresare ale guvernelor sau instituțiilor financiare internaționale. Pe măsură ce praful începe să se aștearnă, ies tot mai limpede la iveală învingătorii și învinșii. Printre învingători se numără Polonia care a adoptat o politică curajoasă iar de partea cealaltă a baricadei ne numărăm și noi care am dus o politică bâjbâită așa cum am mai arătat.

În cazul României , creșterea economică, pe fondul competiției acerbe din partea economiilor mai sănătoase din Europa Centrală, va rămâne îngreunată de deficite economice și politice grave. În lipsa unor inițiative majore, atât la nivel local, cât și la nivelul UE, de reformare a derapajelor structurale și instituționale (corupția, nepotismul și schimbarea prea deasă a legilor fiscale) a îndreaptat țara spre o perioadă de stagnare și paradoxal dacă ne uităm la statistici vedem că România nu stă rău la acumularea de capital. Cu o rată a formării capitalului de 25% din PIB nu suntem tocmai la nivelul tigrilor asiatici în perioada lor de glorie, dar nici departe de aceștia. În 2008 am acumulat capital cu un ritm de 32% din PIB, un nivel asemănător cu cel înregistrat în perioada comunistă și specific economiilor care se dezvoltă rapid.

În același timp Polonia are o rată a formării capitalului considerabil mai mică decât România. În anul de vârf al boom-ului economic Polonia înregistra o rată a formării capitalului fix de 22% din PIB, adică cu 10 puncte procentuale mai puțin decât România. Aparent paradoxal, Polonia a înregistrat în ultimul deceniu o creștere economică superioară României, în medie de 4% pe an față de 3,1%. Diferența de aproape un punct procentual se simte considerabil pe termen lung: după un deceniu (2004-2013) constatăm că Polonia a crescut de două ori mai rapid decât România.

După cum știm Polonia a fost singura țară europeană carea reușit să evite criza financiară după 2008 și a avut o creștere economică medie anuală de 2,7% în ultimi cinci ani, a beneficiat de rate cu dobândă mai redusă precum și deprecierea mai accentuată a monedei naționale, cu impact pozitiv asupra exporturilor.

Banca Națională a Poloniei are o dobândă de politică monetară de 2% pe an în timp ce maximul atins la începutul crizei a fost de 6%. Comparativ la lei dobânda este de 2,75% pe an iar în 2008 ajungea la 10% pe an.

Situațile din cele două țări sunt diferite și de aceea și provocările sunt la fel.

Fluctuația mai mare a zlotului a fost permisă pentru a avea o volatilitate mai mică a dobânzilor și o mai mare previziune asupra lor. Aceasta a făcut ca dobânzile bancare să urmeze mai rapid și mai fidel scăderea dobânzii de politică monetară în timp ce dobânda cheie a BNR a crescut pe parcursul anului 2008, când criza se manifesta deja pe piețele financiar-bancare internaționale de la 8% pe an la 10,25%, măsuri de relaxare fiind luate abia ân 2009, în timp ce în Polonia după o creștere a dobânzii la zlot cu trei sferturi de punct procentual în același an în toamna lui 2008, imediat după ce criza a ajuns în regiune, banca centrală de la Varșovia a trecut la o politică de relaxare monetară pentru încurajarea creditării persoanelor fizice cât și juridice și implicit pentru a stimula industria și totodată creșterea economică..

După cum arată cele două grafice alăturate (1.9 și 1.10)

Graficul 1.9

Sursa: BNR

Graficul: 1.10

Sursa: Banca Națională a Poloniei

Totodată zlotul a ajuns în 2008 de la 3,2 zloți pentru un euro la 4,8 unități pentru un euro, adică o depreciere de 50%, în timp ce leul s-a depreciat de la 3,5 unități pentru un euro la 4,3 lei pentru un euro, adică o depreciere de 22%, iar tendința s-a păstrat în ultimi șapte ani conform următorului grafic.

Graficul 1.11

Sursa: Banca Centrală Europeană

După cum se vade parcursul leului românesc este mult mai abrupt față de cel al zlotului polonez.

” Diferențele sunt foarte mari între România și Polonia la nivel de structură a economiei, la nivel de politici avute atât înainte de criză cât și în timpul ei. În Polonia cursul de schimb a fost mult mai flexibil și s-a depreciat mai mult decăt leul și a avut o volatilitate mult mai mare pentru că Polonia nu are constrângerile pe care le avem noi.”… a spus Ionuț Dumitru, economist șef Raiffeisen Bank

Creditul în valută atinsese o pondere de 60% din totalul finanțărilor acordate de băncile locale în trecut, dar în prezent pierde teren pe fondul restricțiilor impuse de BNR la vânzarea de credite noi, al lipsei resurselor în valută, dar și al procesului de curățare a portofoliilor neperformante. Creditele în valută au fost preferate de bancheri și de clienți în trecut datorită costurilor de finanțare vizibil mai mici.

Dobânzile la lei au scăzut, dar în continuare firmele poloneze se împrumută mai ieftin în zloți decât firmele românești în lei. Un credit corporate în lei are o dobândă de circa 6-7% pe an, iar unul în zloți are o dobândă de două ori mai mică. „Cred că este încă prematur să vorbim despre o politică monetară unitară între România și Polonia deoarece fundamentele economice între cele două țări sunt diferite. Inflația din Polonia a fost în mod repetat mai scăzută și mai puțin volatilă decât cea din România. De asemenea, este important să notăm evoluția diferită pentru politica monetară din cele două țări la ultimele ședințe (Polonia a menținut dobândă-cheie la 2%, în timp ce România a redus dobânda la 2,75%). În continuare, considerăm că factorii economici în sens larg  permit BNR să reducă dobânda la 2,5% în luna ianuarie 2015“, a spus Mihai Pătrulescu, senior economist la UniCredit Țiriac Bank.

Polonia, o țară cu o populație de 40 de milioane de locuitori, are un Produs Intern Brut (PIB) de aproape 400 de miliarde de. euro, în timp ce România are un PIB de 140 miliarde de euro la o populație de 20 de milioane de locuitori.

Polonia a avut constant creștere economică din 2009 încoace (cu un maxim de 3,9% în 2010), în timp ce economia românească s-a contractat cu 7% în 2009 și cu 1% în 2010.

Jacek Rostowski, fost ministru de finanțe al Poloniei în perioada crizei, perioadă în care creșterea economică a fost asigurată de existența unei corelații între politica monetară și cea fiscală.

„Motivul pentru care economia Poloniei a rămas pe o traiectorie pozitivă ignorând chiar și criza ține de mai multe elemente, nu doar de politica monetară a băncii centrale, care nu poate fi judecată în izolație față de contextul cultural, legislativ, economic și fiscal din trecut și prezent“… a concluzionat Radu Crăciun economist șef BNR

Rezolvarea paradoxului se găsește în principiile enunțate la început. Contează nu doar cantitatea capitalului, ci și calitatea investirii lui. În acest domeniu la noi a funcționat, din păcate, dictonul specific muncii în zadar: “Noi muncim, noi nu gândim!”. Mai exact, noi acumulăm fără să investim de fapt eficient. Situația României și a Poloniei în prezent arată ca o reflectare, peste veacuri a situației dintre țările comuniste și economiile occidentale în anii 1980. Țările comuniste investeau mult și prost, fără să fie capabile să prindă din urmă țările occidentale, din contră, decalajul creștea. La fel a procedat în istoria recentă România, a risipit capitalul pe investiții iraționale din cauza condițiilor instituționale care:

1. au cultivat speculația în detrimentul investiției judicioase,

2. au favorizat o clasă antreprenorială falită (“băieții deștepți”)

3. au menținut investiții publice iraționale (inclusiv din fonduri europene) doar fiindcă așa a convenit unei clase politice parazitare. Credit ieftin și cu nemiluita, impozite mari pentru micul întreprinzător și privilegii corespunzătoare (comenzi de stat, subvenții) pentru marile companii, incoerența actului de guvernare – toate au cauzat acest eșec.

Încheiere (Concluzii):

Economia mondială s-a zbătut în 2014 în același șanț în care a fost lăsată în 2008. În ciuda unor măsuri ferme întreprinse de guvernele din zona euro și Statele Unite, ambele economii se confruntă cu un declin prelungit.

Distanța între poziția lor de acum și unde s-ar fi putut afla dacă nu exista criza economică este imensă, iar în Europa această distanța s-a accentuat în ultimul an.

Țările în curs de dezvoltare par putin mai, avantajate dar chiar și așa veștile nu au cum să fie îmbucurătoare. Pentru multe din acestea exportul a fost o adevărată mană cerească, reușind să depășească valul crizei chiar și pe fondul restrângeri activității în piața de export. Performanța lor s-a diminuat însă în cursul anului trecut.

Problema anului 2015 nu este economia. Știm cum să ieșim din amorțeală. Problema rezidă în politicile proaste care sunt adoptate.

În discursul său, laureatul premiului Nobel pentru Economie Joseph E. Stigliz face referire la zona euro care este adepta unor politici de austeritate ce a redus cheltuielile guvernamentale și, implicit pe cele din mediul privat, a unei Japonii cu un program de revigorare economică a premierului Shinzo Abe care și-a luat zborul haotic într-o direcție greșită după aplicarea în aprilie a taxei de consum urmată imediat de o scădere a PIB-ului, iar Statele Unite s-au bucurat de o creștere economică după aplicarea celei mai reduse doze de austeritate însă cu costuri sociale mari deoarece 650 000 de funcționari publici și-au pierdut locul de muncă.

Deci după cum se vede lipsește din piață cererea în acest moment, iar în sectorul privat, până și cu cel mai generos suport al autorității monetare, cererea nu va crește în acest moment, doar o politică fiscală susținută poate regla acest aspect. Avem destule segmente de investiții publice care pot returna un profit generos și care ar regla mult mai bine balanța contabilă a țărilor decise să le aplice, spune reputatul economist.

Potrivit celui mai recent raport de țară publicat de Comisia Europeană în cadrul Semestrului european 2015, România se confruntă cu dezechilibre macroeconomice, ce necesită monitorizare și o serie de măsuri de politică în domeniu. Prin urmare, Comisia Europeană a decis inițierea procedurii de dezechilibru macroeconomic în cazul României.

Raportul comisiei arată că, în cadrul celor 3 programe succesive UE-FMI, dezechilibrele interne și externe au fost reduse în mod semnificativ. Cu toate acestea, riscurile legate de situația negativă relativ importantă a investițiilor străine nete și o capacitate de export slabă pe termen mediu necesită atenție. Deși stabilitatea sectorului financiar a fost menținută până în prezent, vulnerabilitatea internă și externă a sectorului bancar persistă.

În acest context Comisia Europeană a decis să modifice categoria de încadrare în procedura de dezechilibru macroeconomic pentru 5 dintre cele 16 state membre în care au fost identificate astfel de dezechilibre în noiembrie 2014.

Acest demers face parte din elaborarea Analizei anuale a creșterii 2015, axate pe investiții, reforme structurale și responsabilitate fiscală. Pachetul de decizii urmează să fie discutat de către Consiliul de Afaceri Economice și Financiare (ECOFIN) în luna martie.

După cum se vede la aproximativ 7 ani de la declanșarea crizei (9 august 2007) sunt semnale concrete în direcția intrării economiei mondiale într-un nou ciclu investițional.

Așadar, 2014 ar putea fi ultimul an de tranziție de la Marea Recesiune către un nou ciclu investițional pe mapamond dacă ținem cont de sfaturile anterioare.

Trebuie însă menționată și existența factorilor de risc, printre care subliniez: tranziția mix-ului de politici economice (de la relaxare monetară și consolidare bugetară la normalizare monetară graduală și continuarea ajustării fiscal-bugetare) provocările cu care se confruntă economia Chinei (a doua ca dimensiune din lume), tensiunile geo-politice (exemplul crizei din Ucraina, expansiunea Statului Islamic) care ar putea face ca prețul petrolului să devină necontrolabil etc., și parcă cea mai periculoasă dintre toate în contextul crizei economice prelungite, a măsurilor dure de austeritate și erodării încrederii unei părți semnificative a cetățenilor în capacitatea instituțiilor europene și partidelor tradiționale de a oferi soluții palpabile la probleme acute, precum lipsa locurilor de muncă și degradarea standardelor de viață în mai multe țări membre ale UE are loc o creștere în popularitate a partidelor de extremă dreaptă conform unui sondaj recent de opinie Gallup Europe, numai 30% dintre cei chestionați și-au exprimat o părere pozitivă despre UE, comparativ cu nivelul de 70% în urmă cu 20 de ani, autorii cercetării concluzionând că "proiectul european nu a fost niciodată în istoria sa atât de nepopular".

Analiștii apreciază că, pentru a recâștiga încrederea cetățenilor dezamăgiți și pentru a reduce riscurile legate de extrema dreaptă, liderii europeni trebuie să readucă bunăstarea, creșterea economică și siguranța socială, evitând astfel eventuala erodare a unui proiect vizionar și ambițios pentru a cărui dezvoltare predecesorii lor și-au dedicat întreaga înțelepciune.

Ca o ultimă concluzie, Criza Mondială a adus și lucruri bune și anume: ieftinirea creditelor prin reducerea dobânzilor practicate de către bănci la minime istorice, scăderea prețului la apartamente, chirii etc.,scăderea prețului la combustibili printr-o cerere scăzută pe piață, scăderea TVA-ului la pâine și în viitor și la alte produse de bază și lista ar putea continua.

După cum am văzut pe parcursul acestei lucrări toate marile crize care au bântuit economia mondială atât la începutul secolului XX cât și cam în aceeiași perioadă a secolului XXI au fost precedate de altele de o mai mică anvergură, iar lor le-a urmat întotdeauna o perioadă de creștere după care a venit boomul economic, atunci cănd la nivel macroeconomic au loc derapaje importante ale economiei după care vine o nouă criză care reglează aceste derapaje și după cum se vede băncile și marii investitori din piață nu trag concluziile necesare deoarece aceste cicluri sunt repetative mai mereu.

Bibliografie:

Acad. Mugur Isărescu, Cicluri Economice…, Lucrare de disertație, București, 18 octombrie 2013

Bârgoianu, Examenul Schengen.,În căutarea sferei publice europene, București, Comunicare.ro,2011,

Cornel Mincu, jurnalul.ro/scânteia/istoria-comunismului/1929-1933-marea-criză-distruge-economia-mondială

Dicționarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei RSR 19752

Dr Andrei Rădulescu, stiri-opinii-17137027-economia-mondiala-2014-primul-post-criza, www.hotnews.ro/, 30 aprilie 2014

Joseph E. Stigliz, editorial revista Project Syndicate

Juglar Clement , Crizele comerciale și revenirea lor periodică în Franța, Anglia și SUA, a II-a ediție , Ed. Guillaum, Paris, 1889

Keynes J M, Teoria generală a folosiri mâini de lucru, a dobânzii și a banilor, Ed. Științifică, București 1970

Prof. Univ. Dr. Dan Popescu, Macroeconomie- Universitatea Lucian Blaga, note de curs

Prof. Univ. Dr. Nicolae Dănilă, Dezvoltare strategică sau ajustări frecvente, Prezentări și interviuri, 19.03.2010

Roberto Mușneci, Situația investițiilor majore în România: rațiune vs emoții, www.capital.ro

Silviu Dascălu, ziarullumina.ro/analiza/marea-criza-din-perioada-interbelica-durat-4-ani

Stiglitz Joseph , În cădere liberă: America, piața liberă și prăbușirea economiei mondiale, București: Publica , 2010

Ziarul Financiar 25.11.2014

Ziarul Universul, numărul din octombrie 1929

www. Antena 3.ro, Specialiști în știri

www.businessday.ro/01/2009/marea-criza-economica-din-perioada-1929-1933

www.business24.ro Revista presei de business

www.ec.europa.eu, Rapoartele CE pentru toate statele membre

www.evz.ro/criza-economica-mondiala-intre-istorie-si-evolutie

www.hotnews.ro/stiri-finante_banci-16050490-nota-merita-politica-economica-comparatie-intre-marea-depresiune-criza-actuala. De DP. 18 noiembrie 2013

www.incont.ro/international/asia-se-teme-de-criza-din-zona-euro-tarile-din-zona-si-au-facut-fond-de-urgenta-de-120-mld-dolari.html

www.incont.ro/international/premiera-in-istoria-post-comunista-polonia-tara-care-nu-a-cunoscut-criza-inregistreaza-deflatie-pentru prima dată în ultimii 32 de ani. 14 august 2014

www.scrigroup.com/afaceri/economie/CICLURILE-ECONOMICE

www.wall-street.ro, Criza economică va accentua decalajele dintre statele UE

www.ziare.com, Busines, Criza economică mondială

www.ziare.com/economie/criza-economica-mondiala/ar-putea-fi-china-cauza-urmatorului-dezastru-financiar-global

www.ziare.com, Cum a evitat Polonia criza