CRIZA ECONOMICĂ CAUZE, EFECTE, SOLU ȚII [609946]

1

CRIZA ECONOMICĂ – CAUZE, EFECTE, SOLU ȚII

2 Cuprins

Introducere………………………………………………………………………………………………………………4
CAP. I. Adordarea teoretică a crizei financiare…………………………………………………………….7
1.1. Criza financiară în teoria economică……………………………………………………………7
1.2. Caracteristici ale crizelor financiare…………………………………………….12
1.3. Prevenirea și gestionarea crizelor financiare……………………………………15
1.4. Cauze ce determină apariția crizelor…………………………….………………21
1.5. Soluționarea crizelor financiare………………………………………………….29

Concluzii…………………………………………………………………………………………………………………67
Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………..72

3
INTRODUCERE
La nivel ideologic, criza din prezent, ca de altfel și celelalte din istorie, a declanșat o
dezbatere intelectuală între mai multe idei aplicabile: teoria ultraliberală a „mâinii invizibile” a
lui Adam Smith, teoria intervenționismului statal a lui Keynes și chiar teorii neomarxiste.
Globalizarea, cu toate componentele sale fundamentale, generează reacții în lanț atunci când un
fenomen se produce, fie el pozitiv, fie negativ.
Originea actualei crize financiare trebuie căutată în efecte ale masivelor fluxuri de
capital transfrontaliere și ale utilizării tot mai ample de instrumente financiare derivate.
Ajungerea la saturație a celor trei motoare de creștere economică mondială în perioada de după
prăbușirea blocului socialist reprezintă o altă cauză importantă a ansamblului de
disfuncționalități ce se manifestă în prezent la nivel internațional. Preluarea activelor toxice din
bilanțul băncilor, recapitalizarea acestora și preluarea de către stat de participațiuni la acestea,
dar și ranforsarea supravegherii prudențiale a capitalizării, lichidității și sistemului de
management al riscului, ameliorarea transparenței și a procesului de evaluare sau ranforsarea
celerității răspunsului autorităților la risc pot fi menționate la categoria masuri de combatere a
efectelor crizei, pe termen scurt sau lung, după caz.
Incepând cu mijlocul anilor ’90, crizele de pe piețele economico-financiare emergente au
demarat schimbari ale încrederii investitorilor, fapt ce a condus la răsturnări ale sensului
fluxurilor masive de capital privat de care s-au bucurat majoritatea acestor țări, timp de mai mulți
ani, avand un un caracter virulent și efecte puternice asupra altor economii.
În unele cazuri crizele au izbucnit neașteptat, afectând țări care, până la momentul
respectiv, erau considerate ca având foarte bune performanțe economice. Criza economica ce a
lovit economia mondiala incepand cu vara anului 2007, este fara precedent in istoria economica
de dupa razboi avand multe caracteristici in comun cu episoade de recesie similare din trecut.
In stadiile incipiente, criza s-a manifestat ca o lipsa acuta de lichiditati in randul
institutiilor financiare, acestea experimentand conditii tot mai aspre in rostogolirea datoriilor, a
fost precedata de o perioada lunga de crestere rapida a creditelor, a primelor de risc reduse,

4 abundenta de lichiditate, cresterea preturilor activelor si dezvoltarea bulelor in sectorul imobiliar.
Transmiterea problemelor din sistemul financiar la economia reala s-a produs cu o viteza record,
afectand investitiile in afaceri si cererea in special pentru bunuri de folosinta indelungata si
locuinte, prin intermediul restrangerii creditelor si a pierderii increderii.
Studii recente au arătat că economiile planificate au tendința să distrugă relația de
încredere dintre oameni și, în mod contrar, economia de piață tinde să o consolideze. Dispariția
încrederii în economia de piața poate genera niște costuri enorme.
Lumea în care trăim prezintă multiple fațete economice, din ce în ce mai interdependente,
nu sporesc doar posibilitățile de dezvoltare ci și instabilitatea și incertitudinea. Creșterea
instabilității are loc de obicei pe termen scurt, imediat după liberalizare. Atunci când o țară își
liberalizează pentru prima oară sistemul financiar, instabilitatea poate crește și crizele pot apărea,
mai ales dacă starea economiei este proastă. Un sistem monetar și financiar internațional nou nu
va fi neapărat mai puțin instabil. De exemplu, instabilitatea eliminată din interiorul zonei euro se
va muta la frontierele acesteia, între relațiile dintre euro, dolar, yen etc. De aceea este
indispensabilă îmbunătățirea coordonării internaționale a politicilor economice. Eventualele
progrese din acest punct de vedere riscă să fie inferioare integrării sistemelor bancare și
financiare. Aceasta diferență deține un rol cheie în cadrul instabilității financiare. Pentru a trata
aceasta chestiune parțial, ar trebui clarificată problema creditorului în ultima instanță
internațional, aceasta fiind o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru bunul mers al
economiei mondiale.

1.1 Cauze ce determină apariția crizelor

Transformările produse în mediul internațional de securitate în ultimul deceniu, cu
precădere în ultima sa perioadă, au făcut ca toată atenția comunității internaționale să se îndrepte
către clarificarea unei viziuni care să contribuie la o consolidare a păcii și securității mondiale,
deci la reducerea stărilor conflictuale de orice natură și, implicit, la reducerea, până la eliminare,

5 acolo unde este posibil, a cauzelor ce le generează. Această viziune presupune, în esență,
identificarea la scară globală a vulnerabilităților, a posibilelor riscuri și amenințări ce ar putea
conduce la apariția unor surse de instabilitate sau agravarea unora deja existente. Un element
important este însoțirea procesului de identificare a acestora de către analize care să permită
crearea de instrumente necesare realizării practice a acestei viziuni, astfel încât să se obțină o
stare de stabilitate solidă, la diferite niveluri (global, regional sau național) și să împiedice,
totodată, apariția unor surse noi. Este de presupus că acest proces va căpăta anvergură, atât în
dimensiunea sa spațială, cât și în cea temporală, implicând resurse, strategii multiple și acțiuni
diversificate, în concordanță cu natura surselor majore de instabilitate.
Principala sursă de instabilitate financiară este inflația. De obicei perioadele caracterizate
de inflație înaltă au fost și cele cu instabilitate financiară severă și cu crize la nivelul sectorului
bancar sau au fost urmate de recesiune în urma adoptării de către autorități a unor măsuri
inadecvate de temperare a inflației.
Retragerea de capital sau refuzul de a oferi împrumuturi pe termen scurt reprezintă cauza
crizelor balanțelor de plăți, din țările dezvoltate. Nu este importantă doar valuta, atât în cadrul
crizelor Mexicane din 1994-1995, cât și în cele din Indonezia din 1997-1998, crizele au implicat
importante scurgeri de capital. Per total, în Estul Asiei, a fost un total de 109 mld $, anulați,
reprezentând capital net privat (mai mult din 10% din PIB) în regiune între 1996-1997
majoritatea schimbărilor fiind efectuate în a doua jumătate a anului.
Reinhart și Reinhart (2008) au aratat recent că pot exista conexiuni între intrările sincrone
mari de capitaluri și crize ale datoriilor suverane, ale ratelor de schimb, ale inflației și ale
sistemului bancar. Ei au definit crizele pentru fiecare dintre componentele menționate și au
construit probabilități specifice de apariție a crizei pentru perioada 1960 – 2007 pentru un număr
de 66 de țări. Probabilitățile au fost definite necondiționat de episoadele de intrări mari de
capitaluri, precum și condiționat de aceste episoade. Rezultatul la care au ajuns este acela că,
pentru țările cu venituri mici sau medii, probabilitățile condiționate ca o criză să apară sunt

6 substanțial mai mari decât probabilitățile necondiționate. Cu alte cuvinte, numărul crizelor este
mai mare în jurul episoadelor de intrări mari de capitaluri.1
Cel mai mare ciclu de intrări masive concomitente de capital a avut loc în perioada
1975-1982, după care a urmat criza datoriilor. Intrările masive de capitaluri au reapărut în
perioada 1990-1993, urmate de o restructurare a datoriilor piețelor emergente. În prezent, asistăm
la încheierea unei perioade care a început în anul 2002, în care foarte multe țări s-au confruntat
cu intrări masive de capital. Această încheiere a ciclului coincide cu criza financiară începută în
iulie 2007. În România, acest episod a devenit mai vizibil în 2004 și s-a încheiat în 2008.
Literatura dedicată crizelor identifică în mod empiric cauzele crizelor valutare ca fiind
fluctuațiile excesive de pe piețele financiare și sursa acestor fluctuații ca fiind dereglementarea
financiară. În condițiile unor intrări puternice de capital, moneda continuă să se aprecieze, iar
competitivitatea externă a economiei se va eroda. Importurile vor crește într-un ritm mai susținut
decât exporturile, contribuind astfel la expansiunea cererii agregate. Deficitul de cont curent ar
putea atinge niveluri nesustenabile ca o reflectare a creșterii cererii agregate. În cazul în care
aceste evoluții nu sunt contracarate în timp util prin implementarea unor măsuri de întărire a
politicilor fiscală și de venituri, sentimentul investitorilor se poate modifica, ceea ce va
determina retrageri de capital străin. Aici se află originea celor mai grave crize financiare aparute
după marea depresiune. Au aparut, pe rând, focare de crize violente cu repercusiuni
internaționale de anvergură : Supraaprecierea monedei mexicane, la sfârșitul anului 1994,
căderea monedelor asiatice din 1997 și căderea rublei în 1998.
Este evident modul în care deprecierea bruscă influențează stabilitatea prețurilor – efectul
este atât unul direct, prin intermediul prețurilor de import, cât și unul indirect, prin alimentarea
așteptărilor inflaționiste. La fel de evidentă este și reacția politicii monetare, al cărei obiectiv
principal îl reprezintă stabilitatea prețurilor. O conduită mai restrictivă a politicii monetare va
conduce la o comprimare a cererii agregate, împingând economia spre recesiune și generând
șomaj.

1 Mugur Isarescu Discurs la Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iasi – Finantare si ajustare in economia Romaniei ,
mai 2008, pag 3

7 Criza valutară poate afecta stabilitatea financiară, iar politicile restrictive menite să refacă
stabilitatea prețurilor ar putea avea un efect contrar. În cazul în care opinia publică percepe
aprecierea monedei naționale ca un fenomen de durată, devine inevitabilă preferința pentru
împrumuturile în valută, condiții în care politica monetară nu ar mai fi la fel de eficientă. Totuși
o corecție abruptă în sensul deprecierii ar putea conduce la o deteriorare a situației bilanțiere a
gospodăriilor și companiilor, a căror avuție netă se va diminua.
Și sănătatea sectorului financiar va avea de suferit de pe urma constrângerilor la nivelul
sectorului real. O mare parte a creditelor bancare ar deveni neperformante în contextul
neefectuării plăților scadente de către agenții economici. Problemele legate de necorelările de
maturitate în bilanțurile băncilor s-ar adăuga la necorelările bilanțiere însemnate, deja existente,
din perspectiva monedei de denominare a veniturilor și obligațiilor de plată, riscând să se
transforme într-o criză financiară generalizată.
O altă cauză a apariției crizelor financiare este adâncirea datoriei externe. Majoritatea
crizelor au fost precedate de un val al fluxurilor de capital, în special cu o maturitate pe termen
scurt și, corspunzator unor mari deficite ale contului curent. Aceste deficite s-au reflectat în
ratele profitului intern care au fost foarte înalte în țările asiatice, în anii precedenți declanșării
crizei.
De exemplu în Thailanda, rata de creștere a atins 36% în ultimii cinci ani premergători
crizei iar Mexicul a avut o rată mai scăzută, de circa 20% în aceeași perioadă precedentă. Mai
mult, contul curent dezechilibrat nu a reflectat împrumutul extern garantat. Crizele apărute în
Mexic și în Asia, cu toate abordările fiscale utilizate, în multe cazuri au oprit balansul sau
surplusul valutar. În cazul Mexicului problema legată de mărimea datoriei externe garantată a
fost indexata în USD.
Deficitele de cont curent reflectă lipsurile investiției profitabile private, ceea ce generează
adâncirea deficitului extern privat.
Fluxurile mari de capital și expansiunea rapidă a creditului au contribuit la mărirea bruscă
a prețurilor acțiunilor interne. Datorită stimulentelor date prin garanții guvernamentale bancile au
fost determinate să acorde împrumuturi foarte mari către sectorul imobiliar particular, în
condițiile în care au fost supravegheate și controlate neadecvat.

8 În unele cazuri cum ar fi cel al crizei actuale, prețurile proprietăților au crescut dramatic,
ceea ce a stimulat activitatea construcțiilor și a încurajat extinderea împrumuturilor. În mod
consecvent, sectorul financiar a devenit vulnerabil prin dezvoltare, corespunzător împrumuturilor
directe pentru finanțarea piețelor imobiliare, finanțare asigurată de corporații nebancare, care au
investit și au inflaționat balanțele de plăți ale băncilor.
În unele țări, bancile locale nu au exercitat o disciplină corespunzătoare asupra finanțării
clienților nebancari. Astfel că mediul economic s-a deteriorat, prețurile actiunilor au scăzut
brusc, iar creditele neperformante au crescut. Instituțiile financiare au început să se confrunte cu
dificultăți ale lichiditătilor, care le-au forțat să solicite sprijin de la alți creditori. Aceste
dificultăți financiare au fost accentuate de un sistem legal necorespunzător, care a făcut și mai
dificila lupta împotriva delicvenței beneficiarilor de credite, pentru ajustarea achitării
împrumuturilor făcute.
Crizele de lichiditati sunt cele mai rapide modalități de propagare, monetariștii consideră
că procesul de propagare este reprezentat prin lipsa de lichidităti. Există crize de lichidități
înzestrate cu o remarcabilă forță devastatoare.
Crahul bursier din octombrie 1987 este un celebru exemplu de criză a pieței, cu putere de
repercusiune globală, care a trebuit să fie stopat printr-o masivă intervenție a băncilor centrale.
Cel mai periculos aspect al acestui episod nu a fost prăbușirea prețurilor, cu toată existența
pierderilor de capital – fenomen înregistrat în 19 octombrie – ci evaporarea lichidităților, în data
de 20 octombrie, care a amenințat să paralizeze acțiunile de compensare și de reglementare în
cadrul piețelor de acțiuni și a celor derivate, asociate SUA.
În SUA, piața efectelor de comerț, bilete de trezorerie, este una dintre cele mai
importante piețe pentru lichidități. În acest cadru, marile întreprinderi, cărora le sunt proprii
semnături reputate, emit obligațiuni negociabile pe termen scurt. Respectiva hârtie este sprijinită
de bănci, care joacă rolul susținătorilor pieței, acordând lini de credit care, la rândul lor, sunt
finanțate prin certificate de depozit. În locul creditului bancar tradițional, pe termen scurt,
lichidarea este aprovizionată prin intermediul unei piețe de gros, formate din câteva segmente
interconectate și arbitrate de Băncile comerciale. Date fiind restricțiile de reglementare, băncile
nu puteau emite, ele însele efecte de comerț. În consecință, și-au creat filiale, holding-uri

9 bancare, cu scopul de a luat împrumuturi de pe aceste piețe. Iată-le, deci, de amândouă părțile
pieței, chestiune care le sporește vulnerabilitatea, în sensul degradării generale a calității
titlurilor, concomitent cu falimentul unui important emitent, astfel de evenimente putând surveni
în special în perioadele de tensiune în domeniul politicii monetare.
Toamna lui 1969 a fost o astfel de perioadă. Creșterea bruscă a ratei dobânzii monetare
s-a răsfrans asupra ratei atinse de efectele de comerț. Emitenții acestei hârtii au fost obligați să
abordeze costuri mult mai mari ca până atunci. Dovedindu-se nepregatită să suporte creșterea
indusă a sarcinii financiare, compania feroviară Penn Central a dat faliment în iunie 1970; acest
aspect a atras după sine inconvenientul unei datorii de 200 de milioane de dolari în bilete de
trezorerie. Criza s-a propagat instantaneu la nivelul întregii piețe. Fiind nesiguri în privința
estimării riscului creditului, cumpărători obisnuiți ai acestor titluri au încercat să se debarașeze
de ele. Noile emisii au scăzut drastic. Întreprinderile au devenit incapabile să-și reînnoiască
împrumuturile pe această piață și au început să acorde atenție creditului bancar, determinând
sporirea bruscă a nivelului lichidităților pe piață. Autoritățile au răspuns prompt. Ele au relaxat
condițiile în care băncile puteau emite certificate de depozit și au lansat știrea conform căreia
fereastra scontului rămâne deschisă pentru toate băncile care au nevoie de rezerve în scopul
împrumutării întreprinderilor.
Falimentele bancare înlănțuite reprezintă episoade absolut de neuitat ale crizelor
financiare. În SUA, în perioada Marii Depresiuni, s-a putut demonstra, econometric, că valurile
de falimente bancare contribuiau la adâncirea crizei financiare și a recesiunii economice,
utilizând canale prin care nu se acționa doar în sensul distrugerii rezervelor și a sumei monetare
globale, opinie exprimată cu titlul de exclusivitate, de autorii monetariști.
Există o corelație strânsă între valurile de falimente bancare și deflația macroeconomică.
Primul val de falimente (noiembrie- decembrie 1930) a spulberat stabilizarea la care se ajunsese
în primăvara anului 1930 și care dădea speranța că economia era pe cale să-și revină după
crach-ul bursier din octombrie 1929. Cea de-a doua etapă a panicii a început în iunie 1931,
atingând paroxismul în perioada august-octombrie, ca un ricoșeu al crizelor bancare din Europa
centrală care debutaseră în mai. Caracterul recesiunii a fost astfel schimbat, în urma scăderii
brutale a producției industriale, cu 15%. Cel de-al treilea val a pornit în octombrie 1932 – după
iluzia unei noi stabilizări – și s-a retras în martie 1933, când a fost atins punctul cel mai scăzut al

10depresiunii, odată cu închiderea completă a tuturor băncilor – Bank Holiday. Producția
industrială scăzuse cu 50% comparativ cu nivelul cel mai înalt, atins în septembrie 1929.
Efectul major al acestor crize bancare recurente a fost reprezentat prin dezorganizarea
intermedierii financiare. Funcția de prim ordin a băncilor, de a dobândi informații asupra
debitorilor, a devenit imposibil de îndeplinit. Costul real al intermedierii financiare a crescut
nemăsurat, odată cu asimetria informației. Rezultatul a fost strangularea decisivă a creditului,
acest aspect fiind esențial pentru transformarea unei recesiuni severe într-o depresie catastrofală.2
Evoluțiile consemnate la sfârșitul anilor ’90, în special criza din Asia, i-au determinat pe
mulți economiști să considere că fenomenul de globalizare a mers prea departe, dând naștere
unor piețe de capital excesiv de volatile și provocând crize costisitoare. Mai mult, aceștia au
pledat pentru revenirea la vechea ordine a fluxurilor controlate. Stiglitz (1999) recomandă țărilor
în curs de dezvoltare să impună restricții asupra intrărilor de capital în vederea atenuării
impactului excesiv al ciclurilor economice asupra piețelor financiare. Krugman (1998) se declară
în favoarea restricțiilor privind ieșirile de capital, considerate mult timp de literatura de
specialitate ca fiind complet ineficiente, argumentând că astfel de restricții ar putea contribui,
chiar și numai temporar, la gestionarea unor ieșiri de capital care altfel s-ar putea dovedi a fi
dezordonate.
Identificarea corectă a cauzelor care au generat declanșarea crizelor și propagarea lor este
o etapa foarte importantă ce ajută la o mai bună întelegere a întamplarilor care au avut loc și la
soluționarea crizei.
1.3. Soluționarea crizelor financiare

Dacă anii ’50 și ’60 au fost ani de glorie ai keynisismului, din anii ’70 am asistat la
revenirea în forță a gândirii neoclasice (monetariste), ultimele decenii consemnând apogeul
contemporan al curentului de gândire neo-liberal. Această dinamică pe planul ideilor s-a reflectat
și în funcționarea sistemului financiar internațional. Dar ceea ce s-a întâmplat în spațiul mondial

2 Aglietta, Michel. Macroeconomie financiară: Finanțe, creștere și cicluri. Crizele financiare și reglarea monetară .
București: Coresi, 2001 , pag 140

11în anii ’90 – perspectiva crizelor generalizate – îndeamnă la o poziție doctrinară mai echilibrată,
la pragmatism, ceea ce ar putea să conducă la revenirea unor principii de origine neo-keynesistă3.
De cele mai multe ori pentru soluționarea situațiilor de criză intervin instituțiile financiare
care au sarcina de a supreveghea și la nevoie de a interveni pentru menținerea stabilității
financiare prin furnizarea de urgență de lichidități, utilizarea de noi facilități de finanțare peste
cele oferite prin operațiunile curente de politică monetară și, în unele situații, reducerea ratelor de
politică monetară. Aceste instituții pot fi Fondul Monetar Internațional, Banca Mondiala sau
bancile centrale.
În crizele asiatice împrumuturile bancare au fost cele mai influiente. Spre deosebire de
Mexic și Argentina, unde agențiile de rating nu au modificat nivelurile inițiale, în crizele asiatice
aceste agenții au deteriorat brusc deficitul țărilor afectate. Datorită presiunilor care se faceau
asupra tranzacțiilor valutare, băncile centrale au intervenit cu greutate prin cumpărări
tradiționale de pe piețele de capital, ca și prin livrările la termen și schimburi pe piețele de
mărfuri. Intensitatea expunerii externe, în mod general, a depașit rezervele oficiale cu dimensiuni
importante. Autoritățile au fost incapabile să prevină această ieșire rapidă a capitalului,
declanșându-se o depreciere profundă a costurilor. Aceasta a condus la neîndeplinirea pe scară
largă a obligațiilor corporațiilor nebancare expuse riscului tranzacțiilor valutare în țările asiatice,
băncile fiind astfel expuse la o presiune severă.
În unele cazuri, managementul crizelor asigurat de autoritățile statale și de comunitățile
oficiale a fost afectat de concepte inadecvate sau depășite, referitoare la datoriile pe termen scurt
și la rezervele utilizabile. Imediat după criza care a lovit Coreea a devenit clar că potențialul
băncilor locale susținute pe linia tranzacțiilor de capital străin sub autoritatea monetară, include
nu numai noțiunea de standard a datoriei pe termen scurt bazată pe criteriile dreptului de
rezidență, ci și datoria externă pe termen scurt. Angajamentele condiționate care au impus
opțiunile în emisiunile de bond-uri, au urmărit să estompeze diferențele dintre datoria pe termen
scurt și datoria pe termen lung.

3 În mediile academice se vorbeste despre o fază nouă, care ar urma Consensului washingtonian ce a prevalat în
deceniile 8 si 9.

12Au fost abordate și solutii conceptuale, cum ar fi mărirea rezervelor brute raportate de
autoritățile din Thailanda si Coreea, care au stabilit excluderea bilanțurilor angajate și includerea
creditelor indisponibile sub formă de lichidități, care au fost plătite băncilor comerciale mai
tărziu. Rezultatele acestor abordări au fost departe de a fi puține, rezervele utilizabile raportate în
prealabil au fost folosite de autoritățile monetare pentru protejarea tranzacțiilor valutare
împotriva extinderii substanțiale ce a anticipat datoria pe termen scurt în raport cu problematicile
băncilor locale.
Datorită influenței crizelor, un număr de economii emergente au căutat să restabilească
încrederea de pe piețele internaționale de capital și astfel, să rezume instabilitatea fluxurilor de
capital privat.
Aceasta s-a facut prin:
 reforme structurale destinate să asigure capitalizări pe termen scurt în sectorul bancar;
 politici de stabilizare agrenate să prevină deprecierea bruscă a costurilor valutare, sa și
masuri specifice abordării fiscale pentru costurile contingente de credite asociate cu
dificultățile sectorului bancar;
 finanțări substanțiale din partea creditorilor oficiali, care să sprijine rezervele valutare.
În general, aceste țări nu au căutat măsuri de stopare a ieșirilor de capital prin
intensificarea controlului capitalului. Thailanda a făcut exceptie, autoritătile thailandeze au căutat
să contabilizeze profitul speculatorilor prin restricții ale accesului nerezidenților la creditul
intern. Autoritățile filipineze au încercat să limiteze speculațiile prin impunerea de restricții la
tranzacțiile valutare ale nerezidenților.4
În Coreea, anterior crizei, au fost luate măsuri care au limitat dreptul corporațiilor de a
angaja împrumuturi pe termen mediu si lung direct de pe piețele internaționale de capital. Atât
în aceasta țară, cât și în altele, autoritățile au căutat sa faciliteze restructurarea datoriei externe a
băncilor locale prin oferirea de garanții guvernamentale sau prin preluarea creanțelor la datoria
publică. Atunci când acest fapt s-a petrecut în Coreea, au fost implicate un numar limitat de
bănci creditoare și în mod voluntar, programul de restructurare a fost suportat de provizioane

4 Tigănaș Dorin Crizele financiare globale din anii ’90 . Editura AGERPRESS TYPO, Bucuresti, 2001, pag 31

13pentru garanțiile guvernamentale sau de utilizarea fondurilor publice pentru recapitalizarea
băncilor, precum și de asigurările date de către băncile centrale din țările creditoare majore.
Absența mecanismelor instituționalizate pentru schimbul de informații și coordonarea
deciziilor și negocierilor dintre debitori și creditori au complicat și amânat rezolvarea crizelor în
multe țări. În cazul Coreei, coordonarea ad-hoc a fost întreprinsă de băncile creditoare, fiind
facilitată de Fondul Monetar Internațional și de autoritățile monetare din țările creditoare majore.
După crizele din Asia și Rusia, s-a pus serios problema regândirii arhitecturii sistemului
financiar internațional. S-a format chiar și un organism, Forumul pentru Stabilitate Financiară.
De la acest organism au ieșit o serie de recomandări privind „transparentizarea” operațiunilor
financiare internaționale, inclusiv publicarea acordurilor dintre FMI și țările care solicită
finanțare, aplicarea mai riguroasă a regulilor de supraveghere prudențiale a sistemelor bancare,
combaterea „hazardului moral”5 prin asumarea de către investitorii privați a riscurilor financiare
în țările unde fac plasamente. Printre teoriile regândirii sistemului financiar internațional face
parte si reglementarea activității fondurilor speculative (hedge funds), care sunt înregistrate în
zonele off-shore, și a mișcărilor de capital speculative. Cu privire la fluxurile speculative, unii
economiști, cum ar fi Paul Krugman și Bhagwati, susțin ideea restricționării acestora, pentru
impunerea unor taxe Tobin6 care să le descurajeze.
Restricțiile la mișcările de capital au eficacitate vizibilă, în funcție de circumstanțe dar cel
mai bine ar fi să nu fie nevoie de ele. Singapore în Asia de Sud-Est și Ungaria în Europa Centrală
nu au recurs la asemenea măsuri și au rezistat cu brio dar atitudinea lor a fost favorizată de
circumstanțe care nu apar oriunde. Malaiezia și Hong Kong au recurs la controlul unor operațiuni
financiare în timpul crizei iar măsurile adoptate au avut rezultatele urmărite de autoritățile locale.
Circulația masivă a capitalului financiar și, mai ales ponderea celui speculativ au pus
serios sub semnul întrebării capacitatea multor guverne de a practica cursuri de schimb fixe
(ajustabile). Ultimii ani au obligat tot mai mult țările să renunțe la astfel de cursuri. S-au gasit ca

5 Hazardul moral este o acțiune a agentilor care își maximizează utilitatea proprie în detrimentul unor terți în situații
de incertitudine sau de incompletitudine a contractelor. În cazul incompletitudinii contractelor, include situațiile de
actiuni ascunse, informatii ascunse, restrictii în contractare.
6 Se numesc astfel după numele profesorului James Tobin de la Universitatea Yale, laureat al premiului Nobel
pentru economie , care a facut această propunere cu mai bine de doua decenii în urmă.

14alternative doua variante extreme: introducerea cursurilor libere (flotante) sau introducerea unui
consiliu monetar7. Un argument folosit la introducerea consiliului monetar privește fragilitatea
instituțională din anumite țări ex-comuniste (Estonia, Bulgaria, Bosnia-Herțegovina),
introducerea acestui aranjament monetar a condus la reducerea drastică a inflației.
Peste tot în lume autoritățile au recunoscut cu întârziere apariția crizelor cărora trebuia să
le facă față și să implementeze cheie refrmelor politice în scurt timp. Rezoluțiile crizelor au fost
de asemenea îmiedicate de dificultățile apărute în fața autorităților locale și a Fondului Monetar
Internațional, în elaborarea programelor de stabilizare economică în contextul unor efecte
contagioase. Se pare că intrăm într-un impas al soluțiilor. Pe de o parte, guvernele naționale nu
par capabile să răspundă eficace la șocurile externe, apelul la „flexibilizarea piețelor” fiind bun
ca retorică, dar foarte dificil de pus în practică. Pe de altă parte, sistemul financiar internațional,
ca ansamblu, nu pare a avea mecanisme care să ajute la evitarea unor „eșecuri de coordonate”.
Un aspect al reacțiilor politice asupra pericolelor generate de datoria negarantată de stat
s-a axat pe avertizarea răspândirii largi a nerespectării obligațiilor către bănci. În unele țări
bancile slabe au fost închise, iar altele au pierdut sub presiunea creditorilor și a acționarilor (deși,
în general, depozitele erau garantate). În mod tipic, băncile centrale ajutate de plățile efectuate de
Fondul Monetar Internațional, precum și de alte surse oficiale, au căutat să asigure completarea
activelor nete sigure ale băncilor, inclusiv a garanțiilor, impuse a fi păstrate de depozitari și
creditorii generali și extinderea unui nivel ridicat al lichidității, sprijinită de valutele străine și
tranzacțiile interne.
Măsuri ce trebuie avute în vedere pentru soluționarea crizelor:
 mai multă transparență în desfășurarea operațiunilor financiare, în funcționarea de ansamblu
a economiei;
 întărirea supraveghierii prudențiale a sistemelor bancare (financiare) si înlăturarea acestora;
 evitarea deficitelor externe mari, greu de finantat;
 evitarea deficitelor fiscale mari și repetate, greu finanțate si care subminează încrederea în
politica economică;

7 Consiliul monetar condiționează emisia și retragerea de bază monetară de intrările și respectiv ieșirile de active
externe (aur și rezerve valutare). Astfel se interzice emisiunea de monedă care nu are acoperire în rezerve externe.

15 favorizarea intrărilor de capital sub forma investițiilor directe și descurajarea capitalului
speculativ;
 evitarea îndatorării pe termen scurt;
 evitarea supraexpunerii la riscuri externe a entităților bancare locale;
 practicarea unor cursuri flexibile, în condițiile volatilității și incertitudinii din spațiul
economic mondial;
 căutarea unor posibile angajamente instituționale cu vecinii puternici (este și cazul țărilor în
tranziție care doresc să intre in UE sau al unor țări asiatice care mizează pe creșterea
colaborării regionale);
 introducerea standardelor internaționale de contabilitate etc.
Dar astfel de măsuri nu sunt suficiente pentru a proteja economiile mai vulnerabile la
instabilitatea financiară. De aceea, este nevoie de masuri la nivelul arhitecturii sistemului
financiar internațional :
 o coordonare de politici între principalii actori din spațiul mondial (țările cu cele mai
puternice economii), care să țină cont nu numai de interesele lor individuale, ci și de
externalitățile, pozitive sau negative, pe care acțiunile lor le produc în spațiul mondial;
 reguli ale jocului care să descurajeze fluxurile speculative și care nu se pot rezuma la
recomandări de politici macroeconomice „prudente” ;
 consolidarea funcției de „împrumutător de ultimă instanță” de către FMI; la aceasta din urmă
s-ar putea adăuga și alte organisme regionale;
 asigurarea unor linii de finanțare specială în cazul țărilor care suferă din cauza efectului de
contagiune;
 reguli clare, acceptate de creditorii privați și publici pentru restructurarea datoriilor unor țări
care, deși aplică politici corecte sufera excesiv de pe urma unor șocuri externe puternice a
efectului de contagiune;
 reformularea „condiționalității” aplicată de organismele financiare internaționale în sensul că
guvernele naționale să capete mai multă libertate în construcția și aplicarea programelor . În
acest context se pune și problema „proprietății intelectuale” a unui program de reformă, fiind
mult mai probabil ca o politică economică sa aibă succes acolo unde responsabilii autohtoni
înțeleg și decid construcția tehnică și aplicarea măsurilor;

16 ajutorarea celor mai sărace țări prin anularea datoriilor, astfel ca finanțarea externă să ie
concentrată pe programele de dezvoltare; gasirea unor modalități de redistribuție a veniturilor
suplimentare la nivel mondial, în favoarea celor mai sărace țări; în acest sens s-ar putea folosi
un procent din veniturile optenabiledin taxarea la nivel internațional a tranzacțiilor
speculative .

BIBLIOGRAFIE

1. Aglietta, Michel – Macronomie financiară: Finanțe, c reștere și cicluri. Crizele
financiare și reglarea monetară , Editura Coresi, București, 2001;
2. Arnould, Daniel. – Analyse des crises economiques d'hier et d'aujourd'hui , Ed. Dunod,
Paris, 1989;
3. Dăianu, Daniel – Încotro se îndreaptă șările postcomuniste , Editura Polirom,
București, 2000;
4. Dăianu, Daniel – Capitalismul încotro? Criza economică, mersul ideilor,
instituții, Editura Polirom, București, 2009;
5. Fota, Dionysius – Criza economică din România anului 2009 – Cauze, efecte,
Marius, Băcescu soluții, Editura Universitară, București, 2009;
6. Frunzeti, Teodor – Soluționarea crizelor internaționale , Editura Institutul European,
București, 2006;
7 Greenspan, Alan – Era turbulențelor – Aventuri într-o lume noua, Cu un capitol nou
pe tema crizei economice actuale, Editura Publica, București, 2008;
8. Niculescu, Nicolaie – Cod roșu: criza economică globală, Editura Junimea, Iași, 2009
9.Saizu, Ion – Europa economică interbelică, Editura Institutul European, Iași,
Tacu, Alexandru 1997;
10. Soros, George – Crizele financiare globale din anii ’90 , Editura Agerpress Typo,
București, 2001;
11. Soros, George – Noua paradigmă a piețelor financiare, criza creditelor din 2008 și
implicațiile ei , Editura Literatura Internațional, București, 2008;

1712. Voinea, Liviu – Politica valutară a Americii Latine , Editura Vasile Goldiș, Arad,
1997;
13. Băcescu, Monica – Globalizarea și crizele financiare în țările emergente, Publicație ,
2004,
14. Mugur Isarescu – Discurs la Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iasi – Finanțare
și ajustare in economia României , mai 2008

Adrese Internet :
1. http://www.bnro.ro/
2. http://crizafinanciara.com/
3. http://www.wall-street.ro/
4. http://ro.wikipedia.org/

Reviste :
1. Revista 22 – Revista grupului pentru dialog social