Criza din Ucraina Si Implicatiile Sale Geopolitice
Universitatea din Craiova
Facultatea de Științe
Departamentul de Geografie
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator științific
Lect. univ. dr. Cristiana VÎLCEA
Absolvent
Marius Octavian STOICA
Craiova
2016
Universitatea din Craiova
Facultatea de Științe
Departamentul de Geografie
Criza din Ucraina și implicațiile
sale geopolitice
Coordonator științific
Lect. univ. dr. Cristiana VÎLCEA
Absolvent
Marius Octavian STOICA
Craiova
2016
Introducere
Motivul pentru care am ales această temă de licență este în principal perioada anilor 2013-2014 ce a reprezentat un punct cheie și de risc maxim pentru securitatea întregului continent european dar și pentru securitatea mondială. Tema mea prezintă conflictul ucrainean care aduce în prim plan două mari puteri din punct de vedere militar NATO și Rusia cu aliații săi (unul puternic fiind Iran), puteri care dețin arme nucleare dar și capacități militare atât ca număr cat și ca putere de distrugere. Pe lângă acest fapt începutul evenimentelor din Ucraina se aseamănă cu începutul celui de-al doilea război mondial.
În 1938, Germania Nazistă anexa Austria, în cazul de față Rusia anexează Crimeea, un teritoriu care aparține unei foste republici sovietice pe care probabil Federația Rusă o consideră încă o parte a sa, la fel cum și Germania Nazistă considera Austria o provincie sau teritoriu care aparținea celui de-al treilea Reich. Odată cu anexarea peninsulei Crimeea, a început un război civil în estul ucrainean, între naționaliștii de etnie rusă și armata regulată ucraineană, ajungând la un punct în care Rusia comasa la granița cu Ucraina peste 100 000 de soldați. Ceasul apocaliptic care reprezintă iminența unui război nuclear sau al unui cataclism a fost dat înainte cu 2 minute, asta însemnând ca la ora 24h reprezintă apocalipsa, în prezent acesta arătând ora 23h57m.
Lucrarea este structurată pe 4 capitole în care o să relatez, cu păreri personale, și niciodată cu păreri total pro-occidentale sau pro-ruse. Analizând articole online și scrise, cărți online sau scrise cât și alte analize ale unor politologi am reușit sa îmi creez o părere personală încercând să găsesc calea de mijloc și niciodată una dintre cele două părți implicate în conflict. Pacea pe cale diplomatică reprezintă cea mai mare bătălie câștigată înainte să înceapă un război total. O să relatez și o să argumentez anumite păreri ale unor mari oameni de știință: politicieni, politologi, strategi militari încercând să observăm cum s-au modificat relațiile politice, economice și contextul geopolitic în Europa și felul cum s-a schimbat având în vedere acest conflict pe care eu îl consider mult mai periculos și important decât conflictul Sirian.
Mulțumesc în primul rând doamnei Lect. dr Cristiana Vîlcea pentru coordonare dar și cadrelor didactice de la Universitatea din Craiova – Facultatea de Științe – Departamentul Geografie pentru ajutorul acordat privind această temă de licență.
ASPECTE ISTORICE PRIVIND UCRAINA ȘI CONTEXTUL GEOPOLITIC
Destrămarea URSS și politica externă a federației Ruse
Anii 90 au fost cei mai importanți ani în Europa, deși 1991 a fost anul decisiv pentru soarta unui colos numit URSS care se dezmembra, iar harta politică a lumii se schimba drastic și foarte rapid. Pe lângă revoluțiile din fostele state comuniste sau uniunile statale, exemplul fiind unirea celor două Germanii, Germania de Est cu Germania de Vest după aproximativ 45 de ani de separare politică, dar în unele cazuri și fizică a cetățenilor. De asemenea au existat și revoluții reprimate sângeros de guvernele active cum este cazul României, încheindu-se cu condamnarea la moarte a dictatorilor Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu și abordarea imediată a democrației fără însă a prelua unele planuri sau sfaturi din exterior. Anii 90 reprezintă pentru Europa probabil un deceniu foarte important la distanța mare de cel de-al doilea război mondial. Conflictele din Iugoslavia, Bosnia și Herțegovina, desprinderea de comun acord a Cehiei de Slovaciei au dus la apariția unor noi state în Europa cât și comutarea unui pivot geopolitic asupra Europei. URSS reprezenta acel pivot geopolitic pe care începând cu anul 1991 l-a pierdut.
În data de 25 decembrie, președintele URSS, Mihail Gorbaciov anunța destrămarea Uniunii Sovietice iar drapelul roșu era coborât la Kremlin, iar locul său îl prelua drapelul rus. Pe harta Europei, dar și harta mondială apăreau 15 noi state independente, foste republici sovietice printre care: Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Moldova, Letonia, Lituania, Estonia, Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan, Uzbekistan, Ucraina, Belarus, Turkmenistan și Rusia în cele din urmă fiind urmașa de drept a URSS primind locul în ONU în care are drept de veto dar și în unele alianțe militare, economice și politice.
Am analizat evoluția acestor republici și urmările care le-au avut cei 25 de ani trecuți ca state independente, însă într-o hartă în care vom observa mai clar poziționarea geopolitică și strategică. Am să relatez evoluția economică dar și politică a fostelor republici sovietice.
După cum observăm pe harta din figura 1.1, în zona Mării Baltice au apărut 3 noi state: Letonia, Estonia și Lituania, state în care au fost uciși 14 oameni și răniți câteva sute. Totuși conducerea de la Moscova a făcut unele eforturi să mai reducă din impactul destrămării URSS, mai degrabă sa nu piardă tot. Lituania și-a declarat independența la 11 martie 1990 iar Estonia și Letonia la 3 martie 1991. Deși în statele baltice s-au înregistrat victime în Republica Moldova nu a existat o înăbușire a desprinderii de URSS, ci mai degrabă un conflict intern armat de partea cealaltă a Nistrului unde apare noțiunea de separatism al Transnistriei sau al Republicii Moldovene Nistreană formată în majoritate de locuitori de etnie rusă. Mai exact, s-a încercat din punct de vedere geopolitic din partea URSS crearea unei punți de legătură cu Republica Moldova pentru a menține acest nou stat în sfera sa de influență (Sursa:http://www.limbaromana.md, accesat la 12.11.2015). În războiul civil au murit peste 200 de persoane și cu ajutorul armatelor rusești, Transnistria a reușit să alunge forțele moldovenești dincolo de Nistru.
Figura 1.1. Statele apărute în 1991 după destrămarea URSS
În 2006 a existat un referendum în Transnistria prin care populația arata o dorință de separare față de Republica Moldova și alipirea la Rusia. Rezultatele acestui referendum însă nu au fost recunoscute pe plan internațional.
Belarus și-a declarat independența la 27 iulie 1990 și numele său a fost schimbat în Republica Belarus la data de 25 august 1994. Belarus este cel mai mare stat fără ieșire la mare din Europa, fiind tot odată un stat izolat și condus autoritar de un președinte care este ales încă din 1994, Aleksandr Lukașenko, pe care unii lideri occidentali îl consideră ultimul dictator din Europa, alegerile pentru președinție din anii 2001, 2006 și 2010 fiind considerate de unii o farsă, Lukașenko câștigând cu 80 % sau 90% aceste alegeri. Desigur o opoziție politică în Belarus nu prea există, mass media fiind îngrădită și izolată sau persecutată în cazul în care aduce critici guvernului. Belarus depinde de Rusia în ce privește comerțul și politica, însă se pare că în ultimul timp, Belarusul în general datorită lui Lukașenko nu prea își dorește o apropiere mai mare de Rusia și evită într-un fel o situație precum cea din Ucraina, în care părți din estul ucrainean doresc alipirea la Rusia sau cel puțin independența.
Figura 1.2. PIB-ul pe cap de locuitor în tarile ex-sovietice zona Europa
(Sursa: prelucrare date după http://www.timpul.md)
Ucraina își declara independența la 24 august 1991 și devenea cea mai puternică fostă republica sovietică, având în vedere bazele militare și nucleare pe care le lăsa URSS în urmă atât în peninsula Crimeea dar și pe teritoriul țării. Totuși în 1994 s-a semnat un tratat care (părerea mea personala) reprezintă o farsă pentru Europa deoarece după atâția ani acesta nu prea se respectă, cel puțin din partea Rusiei dar și datorită unor evenimente ulterioare din partea NATO și UE. Este vorba de Memorandumul de la Budapesta din 5 decembrie 1994 dintre Ungaria Ucraina, Statele Unite, Marea Britanie și Rusia. Memorandumul reprezenta dezarmarea nucleară a Ucrainei în schimbul garantării securității independenței acesteia. În prezent însă nimeni nu mai poate asigura sau garanta independența Ucrainei, având în vedere ca pe teritoriul său se produce un conflict armat în care multe voci spun că luptă chiar și soldați ruși sau mercenari ruși. Cu alte cuvinte Rusia, odinioară garantul Ucrainei, duce un război hibrid, indirect prin promovarea unor idei naționaliste dar și ignorarea acestui conflict inter-etnic. Însă motivele acestui război nu sunt doar de natura rusă însă și de natură european occidentală. Cazul „Crimeea” va fi relatat în capitolele următoare având o importanță majoră atât pentru viitorul și siguranța națională a statelor Europene, cât și pentru securitatea României, care este un jucător important în bazinul Marii Negre atât ca rol geopolitic cât și strategic. Amenințările Rusiei au fost constante la adresa României pe baza faptului că SUA a amplasat un scut anti-rachetă la Deveselu în județul Olt.
Figura 1.3. Fostele republici sovietice din Caucaz și Asia Centrală
(Sursa datelor: http://www.limbaromana.md și prelucrare grafică pe hartă)
În figura 1.3 se poate observa că, începând cu sfârșitul anului 1991, harta politică din Asia Centrală și Caucaz s-a modificat drastic fiind declarate 8 state independente. Georgia își declara independența finalizată la 25 decembrie 1991. Se pare că în 2003 au existat unele suspiciuni de fraudare a unor alegeri, iar președintele Eduard Șevarnadze și-a dat demisia datorită manifestărilor pașnice din timpul Revoluției Trandafirilor. Succesorul său, Mihail Saakașvili, și-a început mandatul la 25 ianuarie 2004. Au existat tensiuni între guvernul georgian și o republică autonomă din sudul Georgiei, Adjaria, conducătorul său Aslan Abashidze fiind nevoit să plece din Georgia datorită masivelor demonstrații de la Batumi, dar și a presiunii Rusiei.
În Georgia există 2 republici separatiste care își doresc independența dar și unele dorințe de alipire la Federația Rusă. Este vorba de Abhazia, cu centrul administrativ la Suhumi, și Osetia de Sud, centrul administrativ fiind la Tskhinvali. Astfel, datorită acestor tensiuni, Georgia a început o operațiune militară în Osetia de Sud, iar Federația Rusă a intervenit în sprijinirea etnicilor ruși în așa zisul război de 6 zile din 1 august 2008 prin care Georgia era practic umilită, tancurile rusești ajungând în apropiere de Tbilisi. Din acel moment Osetia de Sud era recunoscută ca entitate statală de către Rusia, iar Georgia a pierdut de facto controlul acestei regiuni.
Același tensiuni există și în cealaltă republică separatistă din nord-vest, Abhazia ai cărei cetățeni au primit pașapoarte rusești, iar conducătorul acestei regiuni a semnat unele acorduri cu Rusia, anunțând și dorința de alipire la Rusia.
Armenia și Azerbaidjan au avut un conflict armat în 1994, principalul motiv fiind enclava Nagorno-Karabah practic un teritoriu înconjurat de Azerbaidjan, dar locuit în majoritate de armeni. Azerbaidjanul a fost susținut de SUA și Turcia, în timp ce Armenia a fost tot timpul susținută de Rusia. Datorită apropierii, din punct de vedere terestru, de Rusia, Armenia stă mai bine la capitolul militar decât Azerbaidjan astfel în timpul conflictului din 1994, Armenia a preluat de la Azerbaidjan controlul asupra regiunii Nagorno-Karabah după un conflict militar în care au fost uciși peste 30.000 de oameni și peste 1 milion au fost strămutați înainte ca în 1994, Rusia să fie cea care va stinge într-un fel conflictul care se va încheia cu un acord de încetare a focului.
Totuși această enclavă, Nagorno-Karabah, rămâne un simbol al tensiunii dintre cele două foste republici sovietice dar și un nou conflict azero-armean care s-ar putea modifica într-un conflict NATO – Rusia.
Kazahstan, cel mai întins stat din lume fără ieșire la mare (Marea Caspică fiind cel mai întins lac de pe Terra) însă cu mari bogății în platforma sa continentală, în special gaze naturale, dar și petrol.
Kazahstan în același timp este un stat transcontinental, o parte din vestul său făcând parte fizic din Europa restul fiind în Asia Centrală. Populația mică și teritoriul său foarte mare, (fiind a 9-a țară ca suprafața din lume), poate transforma Kazahstan-ul într-o super putere pe viitor, însă depinde și de politica și guvernarea de la Astana (capitala statului care înlocuia în 1997 vechea capitala Almaty).
Președintele țării Nusultan Nazarbaiev, aflat la putere din 16 decembrie 1991, este un conducător care dorește sa își exprime rădăcinile sale musulmane, mergând la Mecca, dar, în același timp, depunând efort în prevenirea terorismului în Kazahstan.
Kazahstanul face parte din numeroase organizații mondiale printre care: ONU, CSI, Organizația Cooperatista de la Shanghai, iar din 2011 formează uniunea vamală cu Belarus și Rusia.
Relațiile militare dar și politice ale Rusiei cu Kazahstanul sunt foarte importante deoarece un oraș întreg din Kazahstan se afla în administrarea Rusiei. Este vorba de Baikonur care împreuna cu Cosmodromul Baikonur formează complexul militar „Baikonur”. Acesta va fi administrat de Rusia până în 2050 inițial denumirea acestui oraș fiind Leninsk și redenumit de Boris Elțin în Baikonur pe data de 20 decembrie 1995.
Tadjikistanul este cea mai mică fostă republică sovietică din Asia Centrală și nu are ieșire la mare. Este o țară muntoasă și economia sa depinde de Rusia. Acest stat are cel mai mic PIB pe cap de locuitor din fostele 15 republici sovietice (figura 1.4), printre motive fiind și numărul mare al populației tinere care este angajată în străinătate, majoritatea în Rusia. Bumbacul reprezintă principala cultură în Tadjikistan suprafața sa arabilă fiind doar de 7%. În perioada 1992-1997 un război civil a devastat țara provocând mari pierderi în majoritatea sectoarelor economice.
Uzbekistan ca și Tadjikistan nu are ieșire la mare, și în prezent Lacul Aral (Marea Aral) a secat, astfel sudul acesteia a devenit un deșert care afectează clima din regiunea de nord a Uzbekistanului. Majoritatea populației trăiește în mediul rural care este foarte dens populat. Uzbekistanul deține totuși importante rezerve de hidrocarburi, în primul rând gaze naturale, reprezentând aproximativ 40% din veniturile valutare ale țării. Aurul și bumbacul reprezintă un export major. În anul 2006, Uzbekistan a dorit reintrarea în CSTO și EURASEC ulterior abandonând această dorință, deoarece ambele organizații erau dominate de Rusia.
Turkmenistan este o țară cu o agricultură intensivă, având importante resurse de petrol și gaze naturale datorită ieșirii la Marea Caspică. Foarte ciudat este că agricultura reprezintă doar 10% din PIB, deși peste jumătate din forța de muncă a statului continuă să fie activă în acest domeniu. Președintele țării, Gurbanguly Berdimuhamedow, anunța unele reforme și dorința de a implementa o zonă turistică în apropierea Mării Caspice.
Există tensiuni între Rusia și Turkmenistan pe baza importurilor care s-au redus de la 45 de miliarde metri cubi la circa 10 miliarde m/cubi după o explozie la un gazoduct în 2009 survenită după o un conflict legat de prețuri. Turkmenistanul exporta foarte mult în Rusia, dar începând din 2015 și-a schimbat direcția către China (aproximativ 35 de miliarde metri cubi pe an).
China a încercat să își schimbe politica externă de import reușind să aibă relații economice mai bune cu aceste foste republici sovietice din Asia Centrală de unde gazul se poate cumpăra la un preț mai avantajos pentru guvernul de la Beijing (Sursa: http://economie.hotnews.ro, accesat la 14.11.2015).
Kîrgîzstan a fost foarte afectată de prăbușirea blocului sovietic în ciuda unor ajutoare venite de la FMI, a Băncii Mondiale sau a Băncii Asiatice pentru Dezvoltare. Deși guvernul a redus unele cheltuieli și a introdus TVA-ul economia acestui stat încă este la un nivel dezastruos. Kîrgîzstanul a aderat la Organizația Mondială a Comerțului (WTO) la data de 20 decembrie 1998. În timpul URSS, exporturile din acest stat în proporție de 98% se orientau către alte foste republici sovietice.
Figura 1.4. PIB-ul pe cap de locuitor în tarile ex-sovietice zona Caucaz și Asia Centrala
(Sursa: prelucrare date după http://www.timpul.md)
În aceasta țară a fost semnalizat primul caz de ciumă bubonică după 30 de ani, când un tânăr a murit după ce a contactat boala de la un purice. Deși boala se tratează cu antibiotice și șansele de deces sunt de 1-15% în cazurile netratate, sistemul sanitar din Kîrgîzstan poate fi un impediment în prevenirea uneia dintre cele mai devastatoare boli din istorie.
Kîrgîzstan a decis sa adere la Uniunea Vamala organizație dominată de Rusia în primăvara anului 2011, deși președintele tarii, Almazbek Atambayev, preciza că a ales răul cel mai mic, pentru că poate fi vorba de instabilitate economică. Cu alte cuvinte președintele se referea la un șantaj politic și economic din partea Rusiei.
Cecenia sau Republica Cecenă Ichkeria, o mică regiune cu statut de republică federală în prezent, a încercat și o dată cu destrămarea U.R.S.S să își declare independența. Independența cecenilor ar fi îndreptățită din 2 motive. Primul motiv ar fi, acela că poporul cecen este mai vechi cu 1.000 de ani decât cel rus și este stabilit în acel teritoriu cu mult dinaintea venirii rușilor. Iar al doilea motiv este susținut de faptul că de-a lungul istoriei, cecenii au ținut piept Imperiului Rus și a fost principalul bastion din Caucaz. În 1862 totuși rezistența cecenă a cedat și de atunci acest popor se află încadrat în imperiul rus, respectiv în URSS sau, în prezent, în Federația Rusă.
Anul 1994 a fost o șansă rară pentru ceceni, care și-au obținut independența de facto însă datorită unui război devastator care practic a distrus capitala Grozni. În primul război ruso-cecen 1994-1996 Cecenia a fost cucerită în prima fază de către forțele ruse aliate cu unele forțe cecene pro-ruse dar cu timpul acest război s-a transformat într-un război de gherilă până în punctul în care rebelii separatiști au recucerit capitala Grozni provocând pierderi enorme armatei ruse fiind cea mai mare umilință pe care noul stat apărut după destrămarea URSS, Rusia o putea avea. Peste 14.000 de soldați ruși au murit în primul război deși efectivele rusești erau de 70.000 fata de cele 15.000 ale cecenilor.
În anul 1999, al doilea război cecen, ca urmare ale unor activități teroriste, explozii la unele apartamente din Moscova, prim-ministrul de atunci, Serghei Stepașin, a fost înlocuit cu Vladimir Putin cel care a ordonat invadarea din nou a Ceceniei, utilizând termenul de „operațiune anti-terorist”.
La 1 octombrie 1999, trupele rusești au invadat Cecenia și au pus capăt independenței de facto a acestei republici separatiste. Începând din 2000 până în 2009, în Cecenia s-a dus un război de gherilă, iar în prezent există o oarecare liniște datorită conducătorului Ramzan Kadîrov un pro-rus care propunea în 2015 introducerea pedepsei cu moartea pentru acte de terorism.
Practic acesta este momentul cel mai important pe care actualul președinte Vladimir Putin l-a gestionat, înfrângerea totala a cecenilor după 1999 a asigurat o gură de aer adusă imaginii armatei ruse care în 1996 s-a retras umilitor din Caucaz. (Sursa: http://cpc-ew.ro/pdfs/conflictul_cecen.pdf, accesat la 14.11.2015).
Cu alte cuvinte Rusia se folosește strategic de sărăcia existența în fostele republici sovietice doar prin simplu fapt că acestea depind de Rusia și pot fi manipulate economic și politic. Izolarea din Asia Centrală și faptul că multe din ele sunt conduse de dictatori fac ca viitorul acestor state să fie controlat de fapt de Federația Rusă. Țările baltice reprezintă o excepție datorita aderării acestora la NATO și UE.
Axa de fragmentare naționalistă în Ucraina
Ucraina, statul cel mai întins din Europa în afară de Rusia transcontinentală, cu o populație de 46 de milioane de locuitori, dar și cu istorie în care s-a dorit formarea unei identități naționale diferită de cea ruseasca. Ucrainenii se considera ucraineni și nu fost ruși care s-au desprins din marele U.R.S.S la fel cum și catalanii nu se considera spanioli (castilieni) sau bascii care se considera popor diferit, și desigur prezintă și o cultură diferită, tradiție și istorie diferită. Doar anumite aspecte indirecte au făcut ca aceste popoare sa se unească în istorie și sa reprezinte un singur popor, fie cu forța, fie din uniune de ambele părți, însă păstrarea tradițiilor și a obiceiurilor, fac ca în prezent sa se dezvolte identitatea naționalistă. Exemple sunt multe pe teritoriul continentului european: de la catalani, basci, kosovari, scoțieni, până la ceceni, ucraineni din fosta URSS.
Figura 1.5. Scindarea etno-lingvistică din Ucraina
(Sursa datelor: http://www.România -actualitati.ro și prelucrare grafică pe hartă)
Revenind la Ucraina această regiune în trecut a fost fragmentată între mai multe imperii la fel cum și Țările Romane au reușit sa coexiste între 3 mari imperii: Imperiul Otoman, Imperiul Austro-ungar și Imperiul Rus. Ucraina înainte de a devenii independent după destrămarea Uniunii Sovietice, cunoaște o scurtă perioadă de independență intre anii 1917-1920 după primul Război Mondial mai exact în care limba ucraineana devine limba principală în scoli și apare conceptul de identitate naționala (Sursa: http://www.historia.ro, accesat la 14.11.2015). În același scoli ucrainene, apare tot mai des figura poetului Tarași Șevcenko care este considerat cel care a creat limba ucraineana și un concept de națiune ucraineana.
În trecut Ucraina nu reprezenta de fapt un stat, ci mai degrabă o regiune, deoarece în limba rusa „okraina” înseamnă „la periferie” sau mai exact „la extrema imperiului”.
Revenind în prezent după 1991, Ucraina devine primul stat care surprinde Europa prin faptul ca este un stat populat dar și întins. Pe lângă aspectele geo-fizice mai interveneau și cele militare, Ucraina moștenind fostele baze militare dar și nucleare din peninsula Crimeea.
Analizând harta din fig 1.5. se observă clar scindarea etnică și lingvistică din Ucraina cu 2 limbi principale dar și doua populații principale din punct de vedere etnic.
Conform site-ului guvernamental http://www.ukrcensus.gov.ua, ucrainenii reprezintă 77,82% din populația totală a Ucrainei de 44.573.205 mil locuitori iar celelalte minorități sunt: cea mai mare rușii cu 17,82%, celelalte minorități având procentaje mici în general, românii 0,85%, bulgarii 0,42%, ungurii 0,32% etc.
Revenind la harta din fig. 1.5. limba ucraineană este majoritara în partea central-vestică, majoritara fiind în cele doua regiuni din nord: Cernihiv și Sumy. Lăsând la o parte celelalte minorități, deoarece reprezintă un procentaj mic, o să revenim la minoritatea rusă care se apropie de 18% din totalul populației ucrainene, dar și ca limbă foarte răspândită pe teritoriul Ucrainei. Se pare ca 9 regiuni din Ucraina sunt dominate fie lingvistic de limba rusa, fie etnic de populația etnica rusa iar acesta sunt: cele mai cunoscute (datorita conflictului ucrainean), Donetsk și Luhansk, celelalte fiind: Harkov, Dnepropetrovsk, Mikolaiv, Herson, Republica Autonomă Crimeea, Odessa, Zaporijia.
Consider ca cele mai importante regiuni din punct de vedere al unor tensiuni inter-etnice sunt Donetsk și Luhansk, Odessa și Republica Autonomă Crimeea (Peninsula Crimeea) și astfel voi prezenta o analiză dar și anumite teorii care pot duce la conflicte majore în zona dar și internațional luând în calcul 3 state: Ucraina, Rusia și Republica Moldova.
Regiunea Odessa, o regiune în care înconjoară la vest Transnistria o republică separatistă majoritară rusă care deja reprezintă conflictul transnistreano-moldovean încă din 1994 soldat chiar cu un mic război civil. Odessa din punct de vedere lingvistic, limba ucraineană reprezintă 46,28 % iar limba rusa 41,94% (conform sursei online: http://database.ukrcensus.gov.ua, accesată la 16.11.2015), iar componenta etnică a regiunii după principalele populații arată ca ucrainenii reprezintă 62,8% iar rușii 20,7% celelalte procente reprezentând alte etnii. Odessa este recunoscută pentru terenurile sale fertile, ieșire la Marea Neagra, iar sud-vestul acestei regiuni (Buceag) este cunoscută pentru numeroasele sale podgorii și livezi de pomi fructiferi. Cu alte cuvinte Odessa este și va rămâne o regiune care poate crea tensiuni în cazul unui război civil inter-etnic așa cum de altfel chiar se întâmplă în prezent în Ucraina.
Republica Autonomă Crimeea singura regiune autonomă, dar și o zona disputată în prezent, care a declanșat oarecum conflictul din Ucraina prin anexarea sa la Federația Rusă. Acest eveniment a determinat populațiile rusofone din alte doua regiuni, Donekts și Luhansk, sa se înarmeze și sa formeze miliții locale, chiar paramilitare și militare în adevăratul sens al cuvântului. Aceasta regiune, din punct de vedere istoric, a fost anexată de Imperiul Țarist în anul 1783 și la 18 octombrie 1921 s-a înființat Republica Autonomă Sovietică Socialistă Crimeea din cadrul URSS. Cu alte cuvinte Crimeea nu a aparținut Ucrainei decât după cel de-al doilea război mondial când Nikita Sergheevici Hrușciov, ucrainean la origini, a transferat regiunea Crimeea de la RSFS Rusă la RSS Ucraineană la 19 februarie 1954. Consider personal ca aceasta a fost o greșeala istorică deoarece ulterior pe viitor Rusia se pare ca și-a dorit începând din 1991 după destrămarea URSS aceasta regiune înapoi. Vladimir Putin afirma ca regiunea Crimeea „s-a întors acasă” și ca acest eveniment va rămâne în istoria națională rusă.
Populația din peninsula o reprezintă majoritar rușii cu aproximativ 60% din total, ucrainenii reprezentând 24%, respectiv tătarii 12,03%. Tătarii o populație persecutata în timpul URSS se pare ca nu doreau alipirea la Rusia în timpul referendumului din 2014, deși votul a fost covârșitor în favoarea anexării cu un procentaj de peste 90%.
Cu alte cuvinte nu importanța unui teritoriu nou adăugat la cele 17 milioane de km2 conta pentru Vladimir Putin, ci geopolitica acestei regiuni, importantă și din punct de vedere geostrategic și militar. Crimeea adăpostește baze militare importante, rute navale comerciale foarte importante, dar și zăcăminte de petrol sau gaze naturale. Președintele Rusiei vorbea ulterior despre un pod în valoare de 3,3 miliarde de euro care sa facă legătura dintre peninsula și Rusia, care sa fie finalizat pana în anul 2018. Încă odată un motiv în plus să considerăm că Rusia va face tot posibilul ca legătura cu peninsula Crimeea sa fie și terestră (teoretic datorita podului) pe lângă ceea aeriana sau navală.
Odată cu anexarea Crimeii, Marea Azov o zona importanta în zăcăminte de petrol devine practic un lac (laguna) rus.
Donetsk și Luhansk doua regiuni bogate, cele mai bogate regiuni ale Ucrainei, însă cu o populație majoritar rusofonă din punct de vedere etnic și lingvistic. În Luhansk, populația vorbitoare de limba rusa este în proporție de 68,84%, iar ucrainenii sunt în minoritate aproximativ 30%. (Sursa: http://database.ukrcensus.gov.ua, accesat la 16.11.2015). Aceste două regiuni sunt și cele mai dens populate, numai în Donekts fiind o populație de 4,7 milioane de locuitori, aproximativ 10% din totalul populației Ucrainei, atrași de industrializarea orașelor dar și a multor sate foarte populate lângă aceste orașe. Luhanks avea în 2001 o populație de 2,4 milioane de locuitori. Cu alte cuvinte aproximativ 7 milioane de locuitori, majoritari ruși etnici și majoritari vorbitori de limba rusa, reprezintă practic o cauza majora a conflictului din Ucraina.
Aceste doua regiuni, sunt practic enclave rusești în teritoriul ucrainean. Nu a fost nevoie decât o scânteie care sa aprindă cumva naționalismul rusofon, dar și manipulare în masa, realizata de Federația Rusa care, se pare, ca nu a reușit (încă) sa anexeze și aceste doua regiuni pe lângă regiunea Crimeea. Practic, Ucraina reprezintă în prezent un stat paralizat și falimentar, nemaiputând controla 3 mari regiuni care sunt printre cele mai bogate ale tarii, acesta fiind fie anexate fie aflate sub control de facto al rebelilor pro-ruși care au declarat independenta unor republici.
Instabilitate și insecuritate în sud-estul Europei, perioada 2013-2015
Instabilitatea in sud-estul Europei a început in anul 2013, in Ucraina, cu decizia guvernului Azarov din acele momente de a refuza asocierea la Uniunea Europeana, momente in care populația majoritar ucraineana a ripostat printr-o revoluție numita Euromaidan. La început au fost unele proteste spontane in Kiev (Sursa: http://www.aljazeera.com, accesat la 16.11.2015).
Cel mai important moment al mișcării Euromaidan a fost după represiunea violenta a guvernului in data de 30 noiembrie asupra manifestanților. Imediat demonstrațiile au cuprins întreaga regiune din jurul Kievului și marile orașe din Ucraina dar și manifestații in străinătate.
Imagini cu violente ale politiei asupra protestatarilor ajung pe internet, dar și in presa străina, instigând și mai mult la manifeste. Primăria Kievului este ocupata da manifestanți la 1 decembrie 2013 urmând o săptămână de proteste momente in care vicepreședintele Comisiei Europene, Catherine Ashton ajunge la Kiev.
Însă înainte de toate, Ucraina era statul tampon de care Europa avea nevoie pentru liniște și pace, în mod deosebit un stat între marile puteri militare pe de-o parte NATO și de alta parte Rusia. Chiar și din punct de vedere economic, deși a făcut parte din CSI, Ucraina s-a retras din aceasta alianță economica ca replică asupra faptului că Rusia a anexat Crimeea. Un alt factor a fost și introducerea vizelor pentru toți cetățenii ruși (Sursa: http://www.telegrafonline.ro, accesat la 17.11.2015).
Al doilea pas important a fost anularea statutului de stat nealiniat, cu alte cuvinte, Ucraina renunța la ideea de a nu se alia nici cu Rusia nici cu Occidentul și automat ajunge in postura de a alege, iar revoluția din 2013 a fost de fapt o dovadă în plus ca populația ucraineană a dorit apropierea de occident sau mai bine zis de UE. Însă, pentru ca o bună parte din populația din Ucraina o reprezintă și etnicii ruși, care doreau apropierea de Rusia, in Ucraina a apărut instabilitatea ce dus de la revoluție la război civil interetnic.
In 2014, parlamentul Ucrainei prin 303 voturi (deși erau necesare doar 225) a votat o lege care anula statutul de stat nealiniat iar președintele Petro Porosenko afirma ca anularea acestui statut de fapt garantează securitatea Ucrainei care nu se poate apăra singura in fata Rusiei sau a unor eventuale agresiuni din partea vecinului de la est. Statutul de stat nealiniat se da unor tari care refuza sa ia parte la o alianța militara sau orice alt tip de alianța militara, iar cel mai bun exemplu este dat de Elveția. Ucraina se alăturase statelor cu statut de nealiniat in 2010 sub presiunea Moscovei. Personal, consider ca decizia de a anula acest statut a fost o mare greșeala pentru ca astfel a început instabilitatea în zona de sud-est a Europei dar și în zona Mării Negre.
Niciodată nu se va ști când greșeli tehnice și neintenționate pot duce la dezastre și automat la declarații de război. Incursiuni ale unor avioane in spatiile aeriene naționale atât ale unor tari din cadru NATO sau spațiul aerian rusesc sunt la ordinea zilei. Bombardiere Tupolev rusești au fost reperate in spațiul aerian al tarilor baltice, dar și aproape de spațiul aerian al Marii Britanii. In schimb și avioane NATO au fost reperate de către aviația rusa in zona Mării Negre aproape de apele teritoriale rusești.
Am să vă prezint cazuri excepționale care, după părerea mea, au demonstrat profesionalismul atât cel rusesc cat cel american de a nu trece linia roșie in ce privește interceptări și chiar in unele cazuri avioanele ambelor părți care s-au întâlnit in spațiul aerian internațional.
In iunie 2015 au fost date publicității imagini de pe nava USS Ross, un distrugător american, aflat in apele internaționale din Marea Neagră când a fost întâmpinat de un avion de vânătoare rusesc Su-24 trimis de marina rusă. Ambele tabere s-au acuzat, în special mass media rusa a afirmat ca distrugătorul american ar fi intrat in apele teritoriale ruse, in schimb Pentagonul a respins acuzațiile, precizând ca nava se afla in apele internaționale iar după aceasta s-a retras in apele teritoriale romanești (Sursa: http://www.hotnews.ro, accesat la 17.11.2015).
Deși propaganda este activă de o parte și de alta, totuși nu a existat nici un accident nedorit și cu mare profesionalism ambele tabare s-au retras atât americanii cu distrugătorul naval cat și avionul de vânătoare rus s-a retras.
Un alt incident pe care, personal, îl consider cel mai important a avut loc tot in zona Marii Negre, de data aceasta in spațiul internațional, intre 2 avioane, unul rusesc de lupta, iar celalalt american de recunoaștere. Cele două avioane au fost la un pas de ciocnire, trecând la o distanță de 3 metri unul de celalalt. Incidentul a avut loc pe 30 mai 2015, iar în contextul crizei și a geopoliticii din Marea Neagra putea dezvolta un adevărat dezastru daca cele doua avioane s-ar fi atacat. De fiecare data, Rusia a precizat ca a trimis avioane de vânătoare pentru ca distrugătoarele americane sau avioanele americane aflate in spațiul de deasupra Marii Negre se apropiau foarte mult de spațiul sau apele teritoriale rusești (Sursa: http://www.România libera.ro, accesat la 17.11.2015).
„Considerăm că a fost o manevră periculoasă și neprofesionistă. Ne-am obișnuit cu astfel de incidente, dar suntem în punctul în care totul s-ar putea transformat”, a declarat un oficial NATO in acele momente (Sursa: www.mediafax.ro, accesat la 17.11.2015).
Însa precizez faptul ca apropierea bazelor NATO de Rusia nu a făcut decât sa apropie și Rusia de NATO in același timp. Ambele blocuri militare au membrii sau aliați importanți pe care se pot baza. Astfel, Rusia care este a 2-a forța militara a lumii, se poate baza și pe anumiți aliați strategici foarte dezvoltați din punct de vedere militar cum este Iranul care deține rachete care pot lovi Europa. Faptul ca Iranul se afla in tensiune cu marile puteri, datorita înarmării nucleare și dezvoltării tehnologiilor nucleare, pot spune ca Iranul poate avea capabilități de a transpune ogive nucleare pe rachetele sale intercontinentale. Ce vreau sa exprim este ca un eventual război al NATO împotriva Rusiei nu ar găsi-o pe ceea din urma singura fără aliați.
După cum se observă în figura 1.6., Iranul dispune de cel puțin 2 rachete care pot atinge ținte și chiar state membre NATO. Este vorba în primul rând de racheta Shahab 3 cu rază de 1000 de km care poate atinge ținte din Turcia, dar și unele ținte chiar din Crimeea. Cea mai importantă rachetă existentă iraniană este Shahab 4 cu raza de acțiune 2000 km care poate atinge ținte din Turcia, Grecia, Bulgaria și chiar România, capitala București fiind in raza de acțiune a acestei rachete plus o mare parte din Ucraina. Iranul are in proiecte alte 2 rachete, surse din mass media afirmând ca racheta Shahab 5 cu raza de 3500 de km care poate atinge ținte pana in Franța, aproape toată Germania și o mare parte din Europa Centrala și sudul Europei Centrale.
Figura 1.6. Rachetele intercontinentale iraniene de raza lungă
(Sursa: http://iranprimer.usip.org)
Există surse care spun că în Iran se află în proiecție una din cele mai performante rachete ale acestui stat numită Shahab 6 cu raza de acțiune de 5.500 km aceasta cuprinzând toată Europa și o mare parte din Africa iar in est cuprinzând în raza de acțiune India și China.
Ce este foarte riscant o reprezintă faptul ca Iranul poate dispune și de armament nuclear sau cel puțin de tehnologia care sa creeze armamentul nuclear și să echipeze astfel de rachete cu ogive nucleare. Anul acesta s-a semnat un acord istoric între marile puteri și Iran care precizează să se facă imposibilă obținerea armei nucleare de către Iran, în schimb ridicându-se anumite embargouri și sancțiuni internaționale din punct de vedere economic.
Conform http://www.globalfirepower.com, Rusia dispune de 15.398 de tancuri, personal militar activ aproximativ 800.000 de soldați, rezerve 2.400.000, clasându-se pe locul 2 in lume ca putere militara. Iranul in schimb este pe locul 23 ca putere militara in lume dispunând de 1.658 de tancuri, 545.000 de soldați și rezerve 1.800.000. (Accesat la data de 12.11.2015)
Pe lângă acest aliat important, Rusia încearcă sa creeze o alianța militară rivală NATO numită Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) din care ar face parte pe viitor Armenia, Belarus, Kazahstan, Rusia, Tadjikistan, Kîrgîzstan și Uzbekistan care sa fie utilizată în caz de un mare război în regiune referința la Asia Centrala. Probabil Rusia ia în considerare și o eventuală agresiune din partea Chinei sau a Indiei (Sursa: http://www.gandul.info, accesat la 18.11.2015).
OTSC a fost fondată in 2002, la o inițiativă a Rusiei, având ca scop atragerea fostelor republici sovietice și susținerea lor din punct de vedere financiar. Alianța mai este numita „Pactului de la Tașkent”, și practic prevedea ca pe viitor membrele acestui bloc militar să nu adere la NATO sau la altă alianța militară, în schimbul asistenței financiare sau militare din partea Rusiei. Cum majoritatea din fostele republici sovietice se confruntă cu probleme in sectorul securitate naționala, dar și economice, acestea probabil vor semna pentru asociere in viitorul apropiat.
Marea Neagră în contextul actual geopolitic
Marea Neagra a reprezentat, reprezintă si va reprezenta cea mai instabilă zonă a Europei, trecutul acesteia o reprezintă si faptul ca a fost înconjurată de mari imperii precum Imperiul Rus la Nord, Imperiul Otoman la sud dar si aproape de vest cu tari precum Țările Române în influența dar si dorința probabila a imperiului Austro-ungar de a ajunge la Marea Neagra sau cel puțin a Germaniei Naziste.
Daca in trecut Balcanii reprezentau butoiul cu pulbere al Europei, de unde chiar a început primul război mondial, Marea Neagra ia locul Balcanilor si cu o părere personala in momentul actual reprezintă cel mai nesigur loc din Europa, locul de unde poate începe un nou război, chiar de talie mondială.
In acest subcapitol voi discuta foarte mult pe o harta geopolitica a Marii Negre in care sunt reprezentate principalele evenimente prin implicații politice, economice si chiar militare.
De precizat este faptul ca principala amenințare pentru instabilitatea din zona Marii Negre o reprezintă Rusia, mai ales după destrămarea URSS, fiind condusa de un președinte care are ambiții imperialiste dar si de imagine, Vladimir Putin. Acesta considera ca destrămarea URSS este cel mai mare catastrofa geopolitica a secolului trecut. Totuși liderii URSS s-au asigurat ca si după o eventuală destrămare a Uniunii Sovietice, se vor găsi pârghii prin care unele teritorii vor fi aduse sub influenta moștenitoarei URSS adică Rusia sau chiar sub ocupația acesteia. Teodor P. Simion relatează in cartea Noua (Dez)Ordine Geopolitica Mondiala ca liderii URSS s-au asigurat sa aducă o populație rusofona in zonele in care existau populație etnica străina (exemplu enclava Kaliningrad unde era populație majoritar germana), iar aceasta a fost alungata și teritoriul a fost populat cu ruși, si unele state cum ar fi cele baltice care in prezent prezintă o populație rusofona importanta dar si Republica Moldova unde avem Transnistria cu o populație de 500 000 locuitori majoritar rusofona, Crimeea prin deportarea tătarilor si popularea acestei zone cu ruși. Abhazia si Osetia de Sud teritorii separatiste din Georgia, Abhazia având ieșire la Marea Neagra, Crimeea o peninsula cu importanta strategica si geopolitica enorma, dar si Transnistria cu importanta de a menține Republica Moldova intr-un clește de insecuritate naționala, un teritoriu prin care se pot infiltra foarte mulți spioni ruși, dar chiar și un teritoriu unde staționează și în prezent un contingent rus de 1500 de soldați cu rolul de menținere a păcii. Revenind la aceste populații rusofone aduse fie cu forța fie prin relocare a forței de munca, de fapt rolul lor este de a destabiliza unele zone pe viitor deoarece întotdeauna se vor găsii diferențe de cultura, de politica si in majoritatea timpului grupurile etnice ale unor state sunt dezavantajate.
Într-adevăr cea mai importanta caracteristica pe care o are Marea Neagra din punct de vedere economic, geostrategic si geopolitic o reprezintă faptul ca se afla intre doua continente: Europa și Asia, dar și la interferența a marilor religii: islamism și creștinism, însă si multe popoare si vechi civilizații.
O să mă refer la contextul geopolitic al Mării Negre după căderea comunismului din anul 1991 cu mici referințe in trecut. Daca înainte de 1990 URSS controla aproape in întregime Marea Neagra, România si Bulgaria fiind tari aflate sub influenta sa, Turcia era singura membra NATO care restabilea cumva un echilibru in zona Marii Negre, astfel aceasta mare semi-închisa ar fi devenit o mare ruseasca. Turcia putea tine situația sub control pentru ca aceasta controla si principalele strâmtori Bosfor si Dardanele, iar URSS a încercat tot timpul sa aibă relații bune cu acest stat.
In fig. 1.7 de mai jos in care este reprezentata harta geopolitica a Marii Negre, putem observa din punct de vedere al accesului, ca Rusia din 1992 de la sfârșitul destrămării URSS are sub influenta teritorii care fac un înconjur al Marii Negre de la nord-vest pana la sud-est.
In 2014, peninsula Crimeea a fost anexată și tot teritoriul este controlat de Rusia, războiul civil din estul ucrainean aduce sub influența, dar și probabil sub ocupație sau control 2 regiuni bogate: Donbass si Luhansk ambele cu ieșire la Marea Azov. In timpul războiului civil rebelii pro-ruși au încercat in mai multe rânduri sa cucerească o zonă care sa asigure un coridor terestru a zonelor Donbass si Luhansk cu peninsula Crimeea.
Figura 1.7. Harta Geopolitică a Mării Negre
(Sursa: https://natiadinurma.wordpress.com, accesat la 19.11.2015, prelucrare)
Desigur acest lucru nu a fost posibil si astfel Vladimir Putin a ordonat construirea unui pod peste strâmtoarea Kerci care să facă legătura din zona continentală rusă cu peninsula Crimeea. Cu alte cuvinte Marea Azov devine o zona controlata de Rusia dar și o mare parte din Marea Neagra. De viitor rămâne regiunea Odessa populata in nord cu etnici ruși care din totalul regiunii îl reprezintă in procente circa 20%.
Un conflict in aceasta regiune ar face legătura si un cap de pod cu republica separatista Transnistria si automat ieșirea la Marea Neagra a acesteia. Ucraina depinde in totalitate de gazul rusesc deja având datorii uriașe in valoare de 3 miliarde de dolari in obligațiuni ucrainene obținute de la fostul guvern al președintelui Ianukovici. Cu alte cuvinte, Ucraina este deja șantajata de Rusia din punct de vedere economic. Si statele baltice depind in totalitate de gazul rusesc.
Se pare că zăcămintele de petrol si gaze naturale din jurul peninsulei Crimeea reprezintă cel mai de interes factor pe care Rusia îl exploatează geopolitic de foarte mulți ani. Având in vedere ca 2 gazoducte importante traversează Marea Neagra: South Stream către Bulgaria si Blue Stream către Turcia, exista in proiect si un alt gazoduct numit White Stream cu ramificație in România dar si o mică ramificație chiar în Crimeea.
Însa acest gazoduct încurca planurile Rusiei pentru ca el pleacă practic din Georgia cu mici ramificații care l-ar putea alimenta tocmai din Azerbaidjan sau Turkmenistan. Luând în considerare războiul din 2008, când Rusia invada Georgia datorită conflictului din regiunea Osetia de Sud, pot spune că Georgia ar putea avea o ambiție de a termina acest gazoduct împreuna cu celelalte state care vor beneficia de gazul transportat printre care si România .
Cu alte cuvinte o Georgie instabilă, pentru că în sud gazoductul trece printr-o o alta regiune autonomă Adjaria în trecut si aceasta fiind in conflict cu guvernul georgian ar putea mulțumii Rusia si practic planul White Stream să rămână un vis sau un eșec total ca si proiectul Nabucco. Atât Georgia si Ucraina s-au retras din CSI datorita conflictelor armate directe cu Rusia sau indirecte prin război hibrid referința se face la războiul civil din estul ucrainean.
La nivel internațional, nimeni nu recunoaște referendumul prin care Crimeea este anexata de Rusia, nimeni nu recunoaște independenta Transnistriei, nimeni nu recunoaște Abhazia sau Osetia de Sud, însa aceste aspecte chiar nu afectează Rusia. In prezent, un stat cu o mărime teritoriala de 17 milioane de km pătrați chiar nu mai are nevoie de teritoriu decât daca îl poate avea sub influenta sau sub control. Rusia nici nu are nevoie de o trasare a granițelor. Important este sa aibă controlul asupra zăcămintelor de petrol si a asupra zonei maritime. Cu alte cuvinte Marea Neagra a revenit sub control aproape total al Rusiei in decurs de 25 de ani, ultimii 15 ani fiind cei mai importanți odată cu venirea la putere a lui Vladimir Putin care a schimbat imaginea Rusiei dintr-un stat decăzut militar, economic, politic intr-un stat care poate aduce amenințări unei mari alianțe militare precum NATO, un stat care poate duce războaie indirecte, un stat care poate anexa in prezent, un stat care poate suporta un embargou total al UE si SUA. Oare s-a transformat Rusia intr-o super-putere? Sau doar este un aspect al agresiunii si al tupeului sau cum zic unii politologi, rușii sunt foarte buni la șah!
MIȘCAREA EUROMAIDAN
Factorul declanșator al crizei din Ucraina
Principalul factor, putem spune că este apropierea Ucrainei față de Occident, dar și dorința cetățenilor ucraineni de a deveni, într-un viitor apropiat, cetățeni UE, precum și libera circulație a acestora în țările din cadrul UE.
Ucraina reprezenta pentru Europa, un hotar între puterile economice UE și Rusia, dar și între puterile militare din Europa, NATO și Federația Rusă.
Intervenția Rusiei a fost brutală și a concis pe două căi, una politică, chiar prin președintele Viktor Ianukovici care a refuzat să semneze acordul amintit, dar și prin agresiune armată, infiltrarea de militari si voluntari in zonele cheie, Donețk și Luhansk.
Odată cu decizia acestuia de a refuza asocierea la UE de la Vilnius numit și summit-ul Parteneriatului Estic de la Vilnius, noiembrie 2013, s-au declanșat numeroase proteste în țară dar și în afara Ucrainei conform https://newsint.ro.
Euromaidanul din Kiev
Mișcarea Euromaidan, a început în data de 21 noiembrie 2013, când cetățenii din Ucraina au început să protesteze în capitala Kiev ca răspuns la decizia guvernului pro-rus de atunci de a suspenda procesul de aderare la Uniunea Europeană.
În următoarele zile se instalează la Kiev primele corturi si începe protestul ce va fi numit Euromaidan.
În data de 24 noiembrie 2013, au existat numeroase proteste și blocaje în trafic ale șoferilor ucraineni pe principalele rute care făceau legătura cu Rusia. Numeroase autobuze erau oprite în semn de protest pe strada principală Boryspil conform http://liveuamap.com (accesat la data de 20.03.2016). Numai după 2 zile de la protestul șoferilor, studenții sunt primii ca număr si importanta care vin în sprijinul protestatarilor.
La 30 noiembrie 2013, guvernul încearcă sa disperseze protestatarii prin violentă, însă imaginile fac înconjurul lumii și astfel nu fac decât sa atragă și mai multă lume la protestul care se va transforma în revoluție la Kiev.
Primăria capitalei Kiev este ocupată de activiștii pro-maidan în data de 1 decembrie, iar în următoarea săptămână protestele se amplifică și la sfârșitul săptămânii pe 8 decembrie la Kiev ajunge în vizita vicepreședintele Comisiei Europene, Catherine Ashton.
Deoarece totul sa întâmplat foarte repede, și s-a petrecut iarna, Rusia prin președintele Vladimir Putin încercă să facă oferte din punct de vedere energetic Ucrainei pentru a calma situația de la Kiev oferind la 17 decembrie un pachet de ajutor în valoare de 15 miliarde de dolari și o reducere a costului gazului, unui stat care depinde aproape în totalitate de gazul rusesc. Protestele continuă timp de o luna chiar și de Crăciun și Anul Nou, prin violențe dar și prin încercări de a răsturna de la putere pe președintele Ianukovici, iar pe 16 ianuarie 2014, guvernul de la Kiev, instituie o lege care prevedea pedepsirea și înăsprirea sancțiunilor împotriva protestatarilor și a celor care participa la acțiuni de masă. Practic se încerca scoaterea în afara legii a Euromaidanului.
Figura 2.1. Harta protestelor în Ucraina și controlul administrațiilor locale la data de 28.01.2014
(Sursa – http://www.kyivpost.com/, accesat la data de 22.03.2016, prelucrare)
La foarte puțin timp, după câteva zile, au loc ciocniri violente între protestatari și forțele de ordine, noua lege fiind ignorată complet. Din nefericire data de 22 ianuarie 2014 rămâne in memorie ca ziua în care apar primele victime și primii morți de la începutul Euromaidanului. Este vorba despre Serhiy Nigoyan de origini armene-ucrainene și protestatarul din Belarus, Mykhailo Zhiznevsky conform http://liveuamap.com. Multe clădiri din diverse regiuni ale Ucrainei sunt ocupate și asaltate. Primul ministru Mykola Azarov își dă demisia la 28 ianuarie și se renunța la unele legi care sunt împotriva protestatarilor.
Între 18-20 februarie au loc evenimente foarte importante, având loc ciocniri violente între activiștii partidului radical Svoboda și poliția locală înregistrându-se morți și răniți de ambele părți. Cei din urmă au ocupat numeroase clădiri și depozite de arme și muniție dar și unele unități militare, astfel în replică la ora 22.00 ora locala se declanșează la Kiev „stare de excepție” . Serviciile de Securitate ucrainene încep o operațiune antiterorista pe întreg teritoriul Ucrainei, iar data de 20 februarie reprezintă apogeul violentelor când la Kiev au loc cele mai violente ciocniri dintre forțele de ordine și protestatari, în care 88 de oameni și-au pierdut viața și alte câteva sute au fost rănite. La scurt timp președintele Ucrainei, Viktor Ianukovici, părăsește Kievul, iar în același timp clădirile guvernamentale sunt luate cu asalt de către protestatari.
Evenimente importante au loc în zilele următoare, mai exact pe 22 februarie, când, președintele Radei Superioare își dă demisia, pe scena apare un nou purtător de cuvânt A. Turcinov care va deveni și președinte interimar, iar Iulia Timoșenko (fost premier) este eliberată din închisoare. Se fixează o dată care stabilește noi alegeri anticipate pe 25 mai 2014.
Cu alte cuvinte, Maidanul pur și simplu schimba fața politică a Ucrainei, președintele Viktor Ianukovici fuge în Rusia, prim-ministrul este înlăturat și multe clădiri guvernamentale sunt ocupate de către activiști. Însă la scurt timp, după aceste evenimente este schimbată legea privind statutul limbilor iar limba rusă este defavorizată, acesta fiind punctul culminant care dă naștere la proteste și violențe armate în estul Ucrainei și la unele în sudul Ucrainei mai exact în Crimeea.
Motivele au fost amintite mai sus, refuzul asocierii Ucrainei în acordul cu UE, cetățenii ucraineni au ieșit în stradă și au protestat exprimând că „visul proeuropean” este viitorul Ucrainei. Însă puterea a reacționat agresiv, prin violență armată, bătând protestatarii și chiar ajungând la folosirea armelor din dotare împotriva acestora. În Kiev, în decembrie 2013, au fost prezenți in centrul orașului peste 200.000 de cetățeni (Antologia Criticatac, 2013-2014 Ucraina Live, Criza din Ucraina- de la Maidan la Razboi civil p.28).
Aspecte istorice privind episodul Crimeea
Peninsula Crimeea, cea mai mare și cea mai importantă peninsula din Marea Neagra, probabil cel mai important teritoriu din punct de vedere al geopoliticii Marii Negre, dar și al resurselor naturale, unii strategi militari consideră că cine controlează Crimeea, poate controla Marea Neagră.
Nu de multe ori Crimeea a fost locul unde marile puteri, atât în trecut cat și în prezent, s-au aflat în conflicte fie directe, fie înghețate, sau indirecte. Din punct de vedere geografic aceasta se află pe coasta de nord a Marii Negre și se întinde la sud de regiunea ucraineana Herson și la vest de regiunea rusa Kuban, Rusia. Ea este unita cu regiunea ucraineana prin istmul Perekop, dar separata de regiunea rusa Kuban de strâmtoarea Kerci.
Figura 2.1. Localizarea Peninsulei Crimeea
(sursa http://www.pbs.org)
Important de menționat este ca aceasta este înconjurata la est de o alta mare sau laguna a Marii Negre, după unii geografi, Marea Azov, bogată în hidrocarburi.
Din punct de vedere istoric, peninsula Crimeea, sau regiunea în sine, Republica Autonoma Crimeea, are un trecut zbuciumat, însă dovedit de-a lungul timpului ca a fost o parte a Rusiei foarte mult timp.
In figura 2.3 de mai jos se poate observa că timp de 800 de ani, peninsula Crimeea a fost disputată și ocupata de marile imperii ale vremii, inițial de Imperiul Bizantin, ca apoi să fie cucerita de mongoli în anul 1260, și ulterior transformată de tătari în hanat între 1441-1783.
După anul 1500 este ocupata de către Imperiul Otoman, iar în 1783 Ecaterina a-II-a a anexat peninsula Crimeea la Imperiul Rus făcând parte din acesta până în secolul XX-lea.
Timp de 3 ani s-a desfășurat un război numit Războiul Crimeii (1853-1856), deși majoritatea batalilor s-au dat în alte zone, principalele batalii s-au dat în Crimeea. Războiul s-a desfășurat între 2 alianțe, pe de o parte Imperiul Rus, iar pe de altă parte Imperiul Francez, Imperiul Otoman, Imperiul Britanic și unele regate din Italia precum Regatul Sardiniei. Este momentul în care rușii consideră trădare a europenilor datorita alianței religioase dintre creștini și musulmani împotriva lor. Peninsula în acele timpuri era ocupată de o populație musulmană, tătarii care au fost nevoiți sa fugă datorita persecuțiilor la care erau supuși de invadatori, iar mulți dintre aceștia au fugit chiar în Dobrogea și în Turcia mai exact în Anatolia.
Figura 2.3. Evoluția istorică a peninsulei Crimeea
(prelucrare date http://chronoatlas.com )
In ultimii ani tătarii s-au reîntors în locurile natale, iar în prezent cifra acestora depășește 240.000 de tătari în peninsula Crimeea. Însă trecutul acestei minorități a fost foarte nesigur, viața lor fiind oarecum liniștita pana la anexarea peninsulei Crimeea de către Federația Rusă în 2014. Aceasta minoritate importanta se teme ca drepturile lor vor fi anulate așa cum s-a întâmplat in trecut in timpul regimului URSS-ului.
În data de 18 octombrie 1921, s-a înființat Republica Autonomă Sovietică Socialistă Crimeea, ca fiind o parte a Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse, iar din 1954, liderul sovietic Nikita Hrușciov, a transferat peninsula către RSS Ucrainene în cadrul Uniunii Sovietice (Al. Berca, 2014, p. 32).
Tabelul 1. Evoluția populației Crimeii pe structuri etnice (exprimat în mii persoane)
(prelucrare date http://2001.ukrcensus.gov.ua)
Deși peninsula a făcut parte câteva sute de ani din Imperiul Rus din 1954 și până în 2014 aceasta a aparținut 60 de ani Ucrainei. Cu alte cuvinte, unul din motivele anexării ulterioare a Crimeii în 2014 de către Federația Rusă ar fi trecutul istoric al acestei peninsule care foarte mult timp a făcut parte din Imperiul Rus. Dar si un gest făcut de un lider sovietic cu origini ucrainene, Nikita Hrușciov, care a transferat Crimeea, în 1954 RSS Ucrainei, un gest absolut gratuit, considerat de unii analiști politici ruși, unul greșit si astfel Crimeea s-a întors corect la Federația Rusă. Însă aceste aspecte am sa le detaliez în următorul subcapitol.
Anexarea peninsulei Crimeea de către Federația Rusă
In acest subcapitol, am să detaliez cronologic cele mai importante evenimente care au urmat Euromaidanului, ce au dus la anexarea peninsulei Crimeea în 2014 la Federația Rusa dar și o dezbatere a evenimentelor ce au avut loc între timp. Atât politica cât și geopolitica UE, a Rusiei si a Ucrainei, va fi discutata în acest subcapitol față de anexarea prin referendum ce a avut loc în Crimeea pe data de 16 martie 2014.
Practic, după părerea mea, principalul moment este datat în 27 februarie când prim-ministrul Ucrainei devine Arseni Iateniuk, iar în Crimeea apar numeroase informații ca se va lua decizia organizării unui referendum în ceea ce privește statutul peninsulei. Desigur, aceste decizii sunt luate de către lideri pro-ruși care conduceau Crimeea, la indemnul Moscovei.
Noul guvern de la Kiev nu recunoaște aceste decizii și astfel apar primele trupe înarmate ce ocupa clădiri administrative în capitala Crimeii, Simferopol. Aceste trupe ocupă și micul istm care unește peninsula cu Ucraina continentală.
Cu alte cuvinte începe infiltrarea și planul pus la punct de Kremlin de a nu pierde de sub control, s-au de a câștiga un teritoriu, pe baza haosului și a anarhiei din Ucraina. Însă acesta era doar unul din planuri, pentru că pe teritoriul Ucrainei apar noi regiuni precum Luganks si Donețk pe harta ciocnirilor violente între manifestanții pro-ruși și cei pro-Kiev.
O decizie surprinzătoare pe 1 martie 2014, a președintelui Putin, este declarația de a interveni cu o forță armată în cazul în care cetățenii de etnie rusă sunt în pericol în cele două regiuni amintite.
Au loc, evenimente importante rând pe rând, la 11 martie se adoptă o declarație de independenta a Crimeii în parlamentul local față de Ucraina, urmând pregătirile pentru referendumul ce va avea loc pe 16 martie 2014.
În urma referendumului, majoritatea populației votează la alipirea Federației Ruse, considerat ilegal de către occident, datorita lipsei observatorilor internaționali și a felului cum s-a organizat, referire făcându-se la modul ilegitim prin invazie și ocupație de către militari fără insigne considerate trupe rusești, dar și instigările și propaganda creată în peninsula de pro-anexare la Rusia.
La scurt timp SUA și UE iau măsuri economice, astfel fiind inițiat primul embargou alimentar și economic împotriva Rusiei. Vladimir Putin semnează la 17 martie un decret de recunoaștere a independenței și suveranității Crimeii, fiind un proces necesar anexării sale la Federația Rusă, astfel simulând un drept internațional pentru a integra Crimeea în Federația Rusă, deoarece acest proces trebuie să exercite acordul ambelor state fiind independente.
Evenimentele au decurs foarte repede iar a 2-a zi, pe 18 martie, atât președintele Vladimir Putin, cât și conducătorii peninsulei Crimeea, prim-ministrul și primarul din Sevastopol, semnează un acord prin care Crimeea devine regiune care intră în componența Federației Ruse. Începând cu 21 martie se adoptă sancțiunile economice ale SUA și UE împotriva unor lideri de la Moscova, aceștia fiind puși pe o lista neagră de a nu putea călătorii în cadrul UE iar conturile lor vor fi înghețate în băncile europene.
O analiză, atentă a acestor evenimente, pune în prim-plan foarte multe întrebări, unele dintre ele cele mai importante, de ce NATO sau UE nu au intervenit militar in Crimeea?, ca răspuns al Rusiei, s-au de ce Vladimir Putin a dorit cu ardoare o destabilizare a Ucrainei, și o anexare a unui teritoriu în anul 2014, ținând cont seama de protestele internaționale și eventualele sancțiuni economice și ruperea relațiilor cu occidentul dar și cu majoritatea lumii internaționale. Care a fost scopul și care a fost câștigul?
Consider ca Vladimir Putin avea în plan anexarea întregului teritoriu est-ucrainean, nu numai a peninsulei Crimeea însă mai exact dorința acestuia era de a menține Ucraina în sfera sa de influentă. Având în vedere evenimentele petrecute din iarna anului 2013 în care fostul președinte Victor Ianukovici nu a mai putut sa-si exercite puterea, Vladimir Putin practic nu mai avea nici un aliat la nivel înalt la Kiev, și risca, ca Ucraina sa treacă de partea UE și chiar a NATO fiind stat nealiniat mult timp. Însă pentru a adera la UE sau NATO un stat, trebuie sa nu aibă conflicte interne și nici probleme de natură conflictual-militară cu vecinii săi. Cu alte cuvinte Rusia a creat din Ucraina, un membru imperfect aderării la UE/NATO pe o lunga perioadă de timp.
Același lucru îl putem spune și despre Moldova datorită conflictului intern din Transnistria, acest stat nu poate adera la UE în viitorul apropiat fără sa-si rezolve problema transnistreană.
Dacă Rusia nu a reușit să își mențină Ucraina în sfera sa de influenta după Euromaidan, a reușit totuși sa o îndepărteze de sfera occidentală prin anexări și un viitor război hibrid care va afecta întreg estul ucrainean pe care îl voi relata in capitolul al III-lea.
RĂZBOIUL CIVIL DIN UCRAINA DE EST
Începutul insurgenței pro-ruse în estul ucrainean
Începând cu 1 aprilie 2014, NATO suspendă toate legăturile cu Rusia, vechiul format NATO-Rusia unde se discutau probleme de securitate continentală dar și relațiile dintre cele doua blocuri militare a fost practic anulate.
Prima săptămână din aprilie 2014 reprezintă momentul când grupări paramilitare pro-ruse ocupa multe clădiri guvernamentale din Donbass, mai exact din regiunile Donețk, Lugansk și Harkov mai mult o replică la arestările pe care guvernul kievean le făceau din rândul protestatarilor care nu erau de acord cu noua conducere. Are loc și proclamarea Republicii Populare Donețk pe 7 aprilie 2014, iar în 2016 s-au sărbătorit 2 ani de la așa-zisa independență nerecunoscută de nici un stat și nici de Rusia, pentru că ar însemna recunoașterea implicării sale în războiul din Ucraina.
Începutul insurgenței pro-ruse în estul ucrainean a început la data de 13 aprilie 2014 în regiunea Slaveansk, unde apar primele lupte între forțele naționale ucrainene și grupările paramilitare care au declarat ca luptă pentru autonomie dar și independenta față de Ucraina.
În acest moment apar și primele victime de ambele părți, iar escaladarea într-un război civil era de prevăzut. Noul președinte interimar, Turcinov, semnează decretul intervenției anti-teroriste, guvernul ucrainean considera teroriști noile grupări para-militare nu separatiști care lupta pentru independență. Chiar și după intervenții și convorbiri telefonice dintre Vladimir Putin și Barack Obama situația nu se rezolvă, iar UE anunța sancțiuni economice împotriva Rusiei.
După data de 10 aprilie 2014, se anunțau confruntări militare în zonele Kramatorsk și Slaveansk dar și o încercare de dezertare în masă a soldaților ucraineni de la operațiunile militare din est, datorită unor zvonuri că ar lupta împotriva unor soldați profesioniști ruși. Se vorbea despre o invazie a Rusiei cu cele mai bune efective armate. De fapt vorbim despre un nou tip de război, războiul hibrid prin care Rusia punea la dispoziția separatiștilor pro-ruși, voluntari, mercenari și arme.
Pe 18 aprilie 2014 la Geneva diplomați și miniștrii de externe din Rusia, Ucraina, SUA si UE se întâlnesc pentru a discuta problema conflictului început în estul ucrainean, iar Ministerul Afacerilor de Interne din Ucraina anunța o stopare a operațiunilor anti-teroriste din Donbass. Se încerca oarecum oprirea conflictului încă din faza preliminară. Însă după unele neînțelegeri se pare ca pe data de 22 aprilie 2014, președintele interimar Turcinov anunță reînceperea operațiunilor militare din estul ucrainean, iar trupele naționale ucrainene atacă orașul Slaveansk aflat sub ocupația rebelilor pro-ruși. Practic acesta este momentul începerii războiului hibrid din estul ucrainean numit și „războiul din Donbass”.
Observatorii OSCE ajung în Donbass pe 25 aprilie 2014 unde sunt capturați de forțele pro-rebele, fiind considerați „prizonieri de război”. Este o încălcare gravă a tratatelor internaționale, iar pe 28 aprilie 2014, SUA și UE impun un nou pachet de sancțiuni economice împotriva Rusiei. Tot în aceasta zi are loc și proclamarea Republicii Populare Lugansk.
Războiul hibrid din Ucraina de Est
Statul care duce un război hibrid se folosește de grupări paramilitare, de luptători individuali, populație locală din statul împotriva căruia duce războiul, însă neagă categoric că ar avea o înțelegere cu aceste organizații sau că le-ar coordona. (Sursa: Armand Gosu – Ucraina, un alt fel de război http://www.revista22.ro).
Urmează evenimente triste pentru începutul lui mai 2014, mai exact pe data de 2 mai 2014 are loc tragedia de la Odessa, unde au murit carbonizați, arși de vii peste 40 de oameni.
Următoarea zi datorită unor intervenții ruse ale unor diplomați, observatorii OSCE sunt eliberați de către forțele pro-ruse. La Slaveansk se duc lupte grele în perioada respectivă fiind înregistrați 30 de morți iar la 11 mai se organizează un referendum privind statutul celor două republici noi create, Donetsk si Lugansk, iar acestea la 12 mai se declara suverane.
Începând cu 13 mai 2014 au loc foarte multe evenimente, în ziua respectivă armata ucraineana suferea cele mai mari pierderi de la începutul conflictului. Asta se datora și faptului ca lupta împotriva unei armate de elită, organizată din mercenari și voluntari ruși. Mulți dintre acești mercenari sunt foști combatanți ceceni și daghestanezi care au luptat și în războiul din Georgia din 2008 dar și în ultimul război din Cecenia din 1999.
Până la data de 22 mai 2014 au loc confruntări foarte violente pe teritoriul regiunii separatiste Lugansk, unde încă o dată armata ucraineana suferea înfrângeri importante datorită slabei coordonări între comandanți. Batalionul „Donbass” a fost distrus pe 23 mai de către forțele rebele. Batalionul Donbass a fost înființat în aprilie 2014, pentru a lupta împotriva susținătorilor Republicii Populare Donețk conform napocanews.ro
Noul președinte al Ucrainei, Petro Poroșenko, este ales pe data de 25 mai 2014, fiind un fost magnat, om de afaceri cunoscut în Ucraina supranumit „Regele Ciocolatei” datorită fabricii de ciocolata „Roshen”. Acesta si-a petrecut anii copilăriei la Tighina (Republica Moldova) unde a învățat și limba română.
Noul președinte este foarte tranșant în relația cu Rusia și o acuză pe aceasta că duce un război și o invazie împotriva Ucrainei. Poroșenko fiind și comandantul suprem al armatei ordonă la data de 26 mai atacul asupra Donețku-lui iar la 27 mai 2014 Ucraina anunța că părăsește CSI.
La scurt timp încep și primele lupte pe teritoriul regiunii Harkov, iar începând din 2 iunie putem spune ca estul ucrainean se afla într-un adevărat război civil considerat de către Rusia mai exact o agresiune a guvernului de la Kiev împotriva etnicilor ruși din Donbass.
UE si SUA considerau acest conflict un război proxy/hibrid prin trupe de elita ale Rusiei infiltrate între milițiile locale. De altfel, nu se poate explica cum armata națională ucraineana putea fi înfrântă de o armata locală creata într-un scurt timp, fără ca aceasta din urmă sa nu aibă legături cu Rusia sau ajutor direct din Rusia.
Figura 3.1. Harta războiului din Donbass – 11-07-2014 (12:00)
(sursa Centrul de Analiza si Securitate Natională al Ucrainei)
În iunie 2014 au loc evenimente foarte importante, 6 iunie prima întâlnire a noului președinte ucrainean Petro Poroșenko cu Vladimir Putin în Franța, la Kramatosk, Lugansk si Slaveansk au loc pe 10 iunie lupte grele între naționaliști și separatiști care se soldează cu peste 40 de morți de ambele parți (Ernu, Poenaru, 2014, p.16). Există numeroase neînțelegeri între Gazprom și Naftogaz principalul furnizor, iar Gazprom anunța chiar o sistare a gazului pe teritoriul ucrainean. Practic se încerca și un șantaj energetic, Rusia anunțând ca Ucraina are o datorie colosală de plătit pentru gazul furnizat. Pe data de 13 iunie au loc noi operațiuni militare ale armatei ucrainene de data aceasta în Mariupol, principalul port la Marea Azov, un oraș dorit de separatiștii pro-ruși pentru a face o punte de legătura terestră cu peninsula Crimeea.
O lovitură grea data armatei ucrainene a fost în data de 14 iunie, când un avion militar ucrainean este doborât de către separatiști, probabil cu sisteme antiaeriene ManPads sau Buk oferite de Rusia. Peste 49 de militari au fost uciși iar mulți manifestanți iau cu asalt ambasada Rusiei de la Kiev care este vandalizată. In zilele următoare Rusia oprește furnizarea gazului pentru Ucraina și îi impune acesteia o regulă, aceea de a plăti în avans gazul furnizat.
Figura 3.2. Doborârea avionului de pasageri MH17
(sursa ktla.com)
Este probabil o replică a Rusiei la anunțul Ucrainei de a părăsi blocul economic CSI, și de a ii demonstra ca nu poate fi independentă față de Rusia din punct de vedere energetic. Au loc atacuri și sabotaje în regiunea Poltava unde se anunțau explozii la unele gazoducte ce legau Rusia de Europa, iar în data de 22 iunie au loc explozii la o cale ferată din regiunea Donetsk, un tren aparținând cailor ferate rusești a deraiat. La Kiev se anunța o încetare a focului și a operațiunilor militare pana la data de 27 iunie.
Aceasta dată este foarte importantă pentru Ucraina deoarece se semna un acord de asociere între Ucraina și UE, președintele Petro Poroșenko afirma ca este cea mai importantă zi din istoria țării comparativ cu independența din 1991 față de U.R.S.S. Luptele reîncep în data de 11-12 iulie când au loc ciocniri violente în regiunea Donetsk.
Unul dintre cele mai importante momente ale războiului (Figura 3.2), are loc în ziua de 17 iulie când un avion care aparținea companiei aeriene Malaysia Airlines cu codul MH17 era doborât în zona Donbass de o racheta antiaeriană trasă din zona controlată de rebeli. La bordul acestuia se aflau 298 de persoane care au decedat pe loc. O anchetă occidentala a oferit răspunsuri și direcții împotriva rebelilor pro-ruși care au doborât avionul cu un sistem anti-aerian avansat numit Buk (figura 3.3). Încă nu se știe de ce avionul de pasageri a traversat zona de conflict având în vedere ca în urmă cu o zi acesta a survolat zona Mării Azov, traseul normal conform ktla.com.
Figura 3.3. Sistemul antiaerian Buk
(prelucrare date si traducere după globalsecurity.org)
In figura 3.1. putem observa harta războiului din Donbass în data de 11 iulie în care sunt detaliate principalele teritorii aflate în conflict. Din observațiile mele se pare că separatiștii controlau o parte din granița de est a Ucrainei cu Rusia, mai exact importantul oraș Izvaryne, principalul loc unde avea loc transfer de militari și arme venite din Rusia în ajutorul rebelilor.
Ambele forțe doreau ocuparea graniței cu Rusia, și controlul principalelor orașe din regiunile aflate in conflict. La 3 august, orașul Lugansk a fost înconjurat de forțele guvernamentale acesta trecând printr-o criză de energie, alimente și apă. Răspunsul Rusiei nu se lasă așteptat și la data de 22 august un convoi de peste 100 de camioane intră în Ucraina din Rusia, președintele Vladimir Putin a precizat ca acestea sunt ajutoare umanitare pentru orașul Lugansk care era asediat de 19 zile.
Având în vedere ca acest conflict a escaladat, pe data de 26 august 2014 atât președintele Poroșenko cat și Vladimir Putin se întâlnesc la Minsk, capitala Belarusului, pentru a discuta despre un eventual acord de încetare a focului sau chiar acord de pace. Chiar și Germania anunța ca această criza trebuie oprită pentru ca războiul din Donbass să nu devină unul direct între Rusia și Ucraina. Vladimir Putin este de acord cu un eventual acord de pace sau încetare a focului și acesta anunța o întâlnire extraordinară la data de 5 septembrie 2014 la Minsk.
Acordurile de pace de la Minsk și rolul OSCE
După 5 luni de lupte, la data de 5 septembrie 2014, se anunța semnarea unui acord de încetare a focului la Minsk, unde acesta a fost organizat de grupul celor 3, adică Rusia, Ucraina si OSCE. Începând de acum regiunile Donetsk și Lugansk primesc statut special și dreptul de a organiza propriile alegeri legislative.
Igor Plotnițki, liderul autoproclamatei republici de la Lugansk considera că, regiunea sa trebuie sa fie recunoscută dar și respectata de ambele părți, iar armistițiul trebuie sa confere puncte care să stimuleze procesul de pace prin garanția securității populației din Donbass și Kievul să nu se implice în dezvoltarea relațiilor celor două regiuni cu Rusia.
Primul protocol de la Minsk, semnat atât de guvernul ucrainean cât și de separatiști, conținea 12 puncte pe care am sa le analizez mai jos în funcție de evenimentele din data respectivă, dar și evenimentele ulterioare care au dus la semnarea unui nou acord numit Minsk 2.
Acestea vor fi analizate în funcție de respectarea lor, rolul OSCE în zonele controlate de rebeli dar și zonele disputate de ambele părți.
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), a afirmat în foarte multe rânduri ca acordul a fost încălcat flagrant de ambele părți și membrii săi nu au fost lăsați în zonele conflictuale pentru a asigura o zonă tampon între cele doua părți. Aceasta anunța un bilanț de 4.317 morți până la data de 20 noiembrie 2014 în războiul civil din Ucraina.
Protocolul de la Minsk (05.09.2014)
Protocolul de la Minsk a fost semnat în data de 05.09.2014 de către trio-ul compus din Ucraina, Rusia si OSCE. Acest document consemna 12 puncte importante pe care ambele părți implicate in conflict trebuiau să le respecte pentru a menține pacea în teritoriile disputate.
Încetarea focului imediat și bilateral – La 2 săptămâni după ce protocolul a fost semnat, au fost semnalate încălcări ale acestuia de ambele părți, iar o noua rundă de întâlniri a fost stabilită la data de 19 septembrie 2014
Controlarea și verificarea regimului de încetare a focului de către OSCE – OSCE anunța la 2 săptămâni după semnarea protocolului ca s-au reluat luptele in zona aeroportului din Donetsk. De asemenea toată luna octombrie se pare că s-au dus lupte în regiunea Donetsk, dar și în Debalteve.
Descentralizarea puterii, care să permită un guvern autonom provizoriu local în regiunile din Donețk și Lugansk, în estul Ucrainei, în virtutea unei legi privind un "statul special" – Cele două regiuni au primit statut special nu autonom, însă acestea își puteau organiza alegeri legislative. Guvernul de la Kiev nu a fost de acord cu independența sau autonomia celor două republici pe care le consideră încă parte a Ucrainei.
Eliberarea imediată a tuturor prizonierilor de război și persoanelor deținute ilegal – SSM (Corpul Special de Monitorizare) din Ucraina din partea OSCE anunța la data de 13 septembrie 2014 un schimb de prizonieri între forțele rebele și guvernamentale. Mai exact 31 de membrii pro-rebeli în schimbul a 37 de membrii ucraineni ai forțelor de securitate conform osce.org.
Control constant și activ din partea OSCE pentru frontiera dintre Ucraina și Rusia și crearea unei zone de securitate în zonele de frontieră – OSCE a acuzat ambele părți de încălcare a acordului de la Minsk, iar observatorii OSCE au anunțat pe site-ul oficial numeroase încălcări în zona de tampon unde observatorii militari ai OSCE erau prezenți.
Adoptarea unei legi împotriva urmăririi și aducerii în fața justiției a persoanelor implicate în unele evenimente din regiunile Donețk și Lugansk – Faptul că, luptele au reînceput acest punct nu a putut fi pus în aplicare.
Continuarea unui dialog național inclusiv – rebelii pro-ruși doreau un dialog cu Rusia și nu un dialog strâns cu Ucraina. Aceștia au susținut că, din punct de vedere al dialogului este exclusă o uniune națională.
Luarea unor măsuri pentru ameliorarea situației umanitare în Donbass (regiunile Donețk și Lugansk) – Au fost create coridoare umanitare, însă și acestea au fost vizate de unele tiruri de artilerie de ambele părți.
Organizarea de alegeri locale anticipate la Donețk și Lugansk – Guvernul de la Kiev a fost de acord însă fără implicarea Rusiei, asemănătoare referendumului privind anexarea peninsulei Crimeea.
Retragerea grupurilor armate ilegale, a armelor grele și a tuturor combatanților și mercenarilor din teritoriul ucrainean – liderii republicilor separatiste au considerat că armatele din Donbass separatiste sunt grupări militare populare și nu teroriste sau ilegale, iar aceștia au recunoscut ca în componenta lor exista câteva mii de voluntari ruși.
Adoptarea unui program pentru relansarea economică a bazinului Donbass și reluarea activității în regiune – Acesta reprezenta un punct pentru viitorul zonei în cazul în care celelalte puncte anterioare vor fi respectate.
Garanția securității persoanelor care participă la consultări – acest punct s-a respectat, nu s-au semnalat atacuri sau amenințări la securitatea personalului care participa la consultările de la Minsk.
Protocol semnat de reprezentantul oficial OSCE, Heidi Tagliavini, ambasadorul rus în Ucraina Mihail Zurabov, fostul președinte ucrainean Leonid Kucima, și liderii separatiști ai republicilor Donetsk si Lugansk, Aleksandr Zaharcenko, respectiv Igor Plotnițki.
(informații puncte protocol si interpretare după osce.org, mediafax.ro, globalsecurity.org)
Acest protocol, a eșuat total, deoarece ambele părți au continuat luptele mai ales pentru aeroportul Donetsk cât și pentru celelalte regiuni, respectiv Debalteve. Principalul moment de cotitură a fost intrarea trupelor ucrainene în orașul Iasînuvata la data de 6 noiembrie 2014, fiind distruse 4 tancuri. Începând din acel moment au reînceput luptele pe mai multe fronturi și astfel primul protocol de pace de la Minsk practic era anulat. Practic, pe 20 noiembrie, NATO afirma că atât tancuri rusești cât și trupe intrau în Ucraina și încălcau armistițiul, însă Rusia a negat afirmațiile (sursa mediafax.ro accesat la data de 01.02.2016). La data de 22 ianuarie, aeroportul din Donetsk considerat de majoritatea experților militari un punct strategic important era cucerit de rebelii pro-ruși însă după lupte grele cu armata ucraineană. Atât aeroportul cât și stadionul din Donetsk au fost transformate în ruină în urma luptelor crâncene.
Începând cu luna februarie, principalii actori privind soluționarea conflictului ucrainean sunt Angela Merkel, Francois Hollande și Vladimir Putin, cei care pun bazele unui nou protocol de pace. Aceștia s-au întâlnit pe 6-7 februarie la Moscova cu Vladimir Putin pentru soluționarea conflictului, însă SUA considera ca dotarea armatei ucrainene cu armament performant este singura soluție pentru încetarea conflictului. Reprezentații UE au respins aceasta idee si este prima data când UE adopta o poziție diferita de SUA.
Protocolul de la Minsk II (12.02.2015)
După 5 luni de lupte, la data de 5 septembrie 2014, se anunța semnarea unui acord de încetare a focului la Minsk, unde acesta a fost organizat de grupul celor 3 adică Rusia, Ucraina si OSCE . Începând de acum regiunile Donetsk si Lugansk primesc statut special si dreptul de a organiza propriile alegeri legislative.
Având in vedere ca primul protocol a fost încălcat, iar cei care l-au semnat au fost doar reprezentații OSCE, Ucrainei și Rusiei, de data aceasta implicarea marilor lideri europeni a fost decisivă. Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, președintele Franței, Francois Hollande, președintele Rusiei, Vladimir Putin, președintele Ucrainei, Petro Poroșenko, au fost semnatarii celui de-al doilea protocol de la Minsk. Acesta prevedea în linii mari același puncte prezentate mai sus în primul protocol, însă mult mai clare și cu o mai mare strictețe. Se impunea o monitorizare mai atentă din partea semnatarilor dar și a OSCE și a ambelor tabere aflate în conflict.
În perioada după semnarea protocolului chiar daca au existat unele tiruri peste zona de tampon stabilită în urma înțelegerii de la Minsk se considera că acesta a fost oarecum respectat.
Urmările acestui război am sa le detaliez în ultimul subcapitol din capitolul 3, privind cronologia dar și efectele geopolitice pe care acest conflict le-a avut și încă le are asupra Europei Orientale.
Urmările războiului din Ucraina
Chiar dacă în mare parte ultimul acord de la Minsk II a fost respectat, totuși s-au înregistrat victime conform ministrului apărării ucrainean, Stepan Poltorak, care afirma că de la semnarea acordului din 12 februarie 2015 până în data de 8 iunie 2015 au fost uciși peste 100 de soldați ucraineni și 50 de civili. Conform acestuia, rebelii pro-ruși au încălcat acordul de peste 4.000 de ori. O alta sursă din cadrul departamentului de apărare SUA afirma că de la semnarea noului acord de încetare a focului pana la data de 2 martie 2016 au fost uciși circa 450 de soldați ucraineni.
Figura 3.4. Harta războiului din Donbass – 02-05-2016 (12:00)
(sursa Centrul de Analiza și Securitate Națională a Ucrainei)
In figura 3.4. avem harta militară oferită de Ministerul Apărării din Ucraina, și putem observa ca rebelii pro-ruși au unit practic cele două regiuni separatiste care în urmă cu câteva luni prezentau o breșă în zona Debalteve. Aceștia au reușit să cucerească și teritoriile din apropierea graniței cu Rusia, desigur cu ajutorul acesteia prin mijloace militare precum, ofițeri, mercenari și logistica. Se pot observa și coridoarele umanitare care pleacă dinspre Mariupol, respectiv Kurakhove spre Donetsk, monitorizate de către OSCE. Un alt coridor umanitar face legătura dintre orașul Bakhum și localitatea aflată sub ocupația separatistă Horlikva. Un al 3-lea coridor se poate observa în nord legând orașele Lysychansk cu orașul separatist Stakhanov.
Mai există un coridor umanitar în est pentru orașul Lugansk principalul bastion al rebelilor pro-ruși în regiunea cu același nume.
Urmările războiului din Ucraina din punct de vedere politico-administrative sunt următoarele:
Rebelii pro-ruși au preluat controlul ambelor regiuni, Donetsk si Lugansk, cele mai bogate regiuni din Ucraina din punct de vedere al resurselor naturale, în special cărbune.
comisia specială din Donbass a stabilit ca cele două regiuni să intre de facto sub administrația Rusiei fapt respins de UE, Ucraina și SUA.
Imediat după semnarea celui de-al doilea protocol de la Minsk din data de 12.02.2016 milițiile separatiste pro-ruse au capturat importantul oraș strategic Debaltseve încălcând astfel acordul.
Noua încercare de reînnoire a acordului de la Minsk II a fost realizată în data de 1 septembrie 2015.
(interpretare informații si date după http://uatoday.tv si bbc.com)
Regiunea Donbass este practic separată de facto de Ucraina, începând din 2015, aceasta fiind controlată de cele doua entități separatiste care intr-un fel sunt unite teritorial și politic, dar care în 2016 si-au anunțat și sărbătorit 2 ani de independență față de Ucraina.
Cele doua regiuni încă nu sunt recunoscute pe plan internațional, însa un fapt interesant este ca cele două republici separatiste au fost recunoscute de Osetia de Sud, la rândul ei o altă regiune separatistă din Georgia, care la rândul ei nu este recunoscută pe plan internațional. Pe data de 10 aprilie chiar a fost semnat un memorandum de cooperare între DPR si Osetia de Sud.
Din punct de vedere militar, activele si pierderile de ambele părți au fost următoarele:
Tabelul 2. Urmările războiului din Donbass perioada 2014-2016
(prelucrare date si informații după abc.net.au, tass.ru, rferl.org, web.archive.org, uatoday.tv, osce.org)
Ca o concluzie, războiul din Ucraina nu este unul total, devastator comparativ cu alte războaie civile, un exemplu concludent în acest sens fiind Siria unde primii 2 ani și jumătate s-au soldat cu peste 100.000 de morți, și doar după 5 ani de război civil s-a adus în discuție un armistițiu de încetare a focului.
Desigur contextul regional este diferit, dacă în Siria putem vorbi și de un război religios, unde fundamentalismul rămâne la baza neînțelegerilor, în Ucraina putem vorbi despre un război etnic, și noul tip de război hibrid.
UCRAINA PIVOt GEOPOLITIC
Relațiile externe ale Ucrainei
În acest ultim capitol, o să analizez și o să exprim, politicile externe, dar și rolul geopolitic al Ucrainei în contextul actual, dar și cel din trecut. Am sa mă axez mai mult pe perioada postcomunistă, adică după anul 1991, când Ucraina și-a căpătat independenta față de URSS și până în prezent. Evoluția acestui stat în perioada analizată oferă o imagine asupra unui popor care dorește independența nu numai politică față de Rusia, dar și economică și chiar istorică.
Ca sa înțelegem mai bine, trebuie să analizăm în primul rând harta politică și fizică a Europei și localizarea Ucrainei.
Figura 4.1. Harta politică și fizică a Ucrainei
(sursa prelucrare Gis Explorer)
Ucraina, este cel mai întins stat din Europa, chiar dacă de facto nu mai controlează peninsula Crimeea, însă si fără acest teritoriu, Ucraina are o suprafață de 576.683 km2 iar numărul locuitorilor este de 46.044.000 conform O.N.U.
Franța europeană are o suprafață de 551.500 km2 deoarece ONU raportează suprafața teritorială europeană și separat teritoriile și departamentele de peste mări. Cu alte cuvinte incluzând toate teritoriile franceze de pe glob, acest stat are 640.294 km2.
Ucraina, conform hărții de la figura 4.1, acest stat este localizat în Europa Orientală, se învecinează la vest cu Polonia, Ungaria și Slovacia, la nord cu Belarus, la nord-est și est cu Rusia, la sud-vest cu Republica Moldova și România, iar la sud cu Marea Neagra, respectiv Marea Azov. Cel mai mare oraș este Kiev care este și capitala Ucrainei.
Relațiile externe ale Ucrainei cu România au fost oarecum foarte bune, dacă nu luăm în calcul cazul Insulei Șerpilor, unde podișul continental din sudul insulei, în apropiere de Sulina, a intrat într-un litigiu teritorial dintre România și Ucraina. Aceasta neînțelegere este de fapt una istorică, deoarece URSS-ul a fost cel care a anexat insula și apoi automat după declararea independenței Ucrainei în 1991 a intrat automat în componenta acesteia.
Cazul respectiv a fost judecat la Curtea Internaționala de Justiție (CIJ) de la Haga, iar zona a fost oarecum modificată pana la o suprafața maritima de 12.000 km². Această dispută a fost una economica, deoarece în anii 80 au fost descoperite, în platoul din jurul acestei insule, peste 10 milioane de tone de țiței și 1 miliard cubi de gaze naturale. (sursa http://www.hotnews.ro accesat la data de 03.05.2016)
Decizia CIJ a venit în anul 2009 la data de 3 februarie când România a câștigat 79.34% din teritoriul disputat iar Ucraina a primit 20,26%. Cu alte cuvinte prin aceasta sentința, litigiul dintre România și Ucraina s-a stins, iar relațiile cu aceasta sunt bune, mai ales ca guvernul român a susținut apropierea Ucrainei de UE.
În anul 1991, Ucraina își declara independența mai exact pe data de 24 august, iar România era printre primele state care recunoștea Ucraina ca stat independent. Imediat anul următor, România înființa la Kiev în 1992 ambasada în locul Consulatului General. În anul 1995, a fost deschis și Consulatul General al României la Odessa. Un alt Consulat General a fost deschis in 1999 la Cernăuți, Bucovina ucraineană.
Între România și Ucraina au fost semnate două tratate, primul la Constanta în 1997, privind relațiile de cooperare și bună vecinătate dintre România și Ucraina, iar cel de-al doilea, un Acord Conex între cele doua state, printr-un schimb de scrisori între miniștrii de externe a celor doua state. Dezamăgitor a fost faptul că Ucraina nu și-a respectat angajamentele și conducerea din acele momente prezenta pretenții și ambiții în zonele maritime din Marea Neagră, fapt ce a dus și la procesul de la Haga pentru soluționarea cazului Insulei Șerpilor.
Diferențele teritoriale și soluționarea acestora a fost un punct important din partea NATO pentru integrarea României în aceasta structura militară.
Au mai existat mici neînțelegeri pe seama canalului Bâstroe construit de Ucraina în 2007, dar și mici dispute teritoriale pe seama Golfului Musura, acesta prezentând modificări recente chiar în secolul al XX-lea.
Odată cu anexarea peninsulei Crimeea de către Federația Rusă, noi aspecte geopolitice și alianțe și-au făcut apariția în politica externă atât a Ucrainei cât și a României. Putem vorbi despre vecinul de la vest al Ucrainei, Polonia ca un nou aliat al acesteia și un posibil membru într-o alianță în trei, România, Ucraina, Polonia. (sursa Anton Bendarjevskiy PAGEO potrivit eurointegration.com.ua)
Anton Bendarjevskiy, Directorul Institutului de Studii Geopolitice – Rusia și Asia Centrală (PAGEO, Ungaria), afirma că noul context geopolitic poate apropia unele state care în trecut nu au avut relații diplomatice sau militare. Cu alte cuvinte cele trei state s-au apropiat mai mult datorită Rusiei și nici o conferință, sau simpozion pe teme de politici externe sau orice summit la nivel înalt nu putea să ofere o perspectiva de alianță mai bine decât au făcut-o acțiunile de agresiune ale Rusiei împotriva Ucrainei.
Polonia, nu și-a arătat interesul într-o apropiere de Ucraina sau de România, aceasta făcând parte din Parteneriatul de la Vyšehrad (Cehia, Polonia, Slovacia, Ungaria), din care Ucraina și România nu fac parte. Cu alte cuvinte, pana în 2014 președintele polonez din acel moment, Bronislaw Komorowski, a vizitat România doar o singura data însă acesta a făcut 4 vizite oficiale în Ungaria, partener în grupul de la Vyšehrad.
O noua alianță strategico-militară dar și politică și de ce nu un grup asemănător Vyšehrad-ului se poate crea având ca state fondatoare România, Ucraina și Polonia. Interesant este faptul ca România are o graniță mai lungă cu Ucraina decât o are Polonia, 530 km fată de 420 km, însă relațiile dintre România și Ucraina până în 2014 nu au fost foarte bune datorită politicii pro-ruse de la Kiev, amintind de fostul președinte Victor Ianukovici.
Venirea la putere a lui Petro Poroșenko, a resetat oarecum relațiile româno-ucrainene și au apropiat foarte mult cele două țări. La data de 21 aprilie 2016, noul președinte al Ucrainei a fost primit la București de președintele României, Klaus Iohannis.
Cele două state au semnat acorduri pentru transporturi militare și patrularea în comun la frontierele de stat. Președintele Petro Poroșenko a anunțat că, guvernul său susține crearea unei flote comune NATO la Marea Neagra pentru a contracara acțiunile Federației Ruse. În anul trecut pe 17 martie 2015 președintele României, Klaus Iohannis a efectuat o vizita la Kiev unde a precizat ca România susține Ucraina privind apropierea acesteia de Uniunea Europeană.
Cu alte cuvinte relațiile din prezent dintre România și Ucraina sunt la cel mai bun nivel începând din anul 2009, când litigiul privind Insula Șerpilor a fost stins. România și Ucraina, dar și Polonia au interese comune mai ales privind amenințarea Rusiei, dar și nesiguranța privind statele baltice care pentru Polonia pot fi zone nesecurizate din punct de vedere militar.
România a fost prima tară care a ratificat Acordul de asociere dintre UE și Ucraina, iar în același an, în 2015, președintele român s-a întâlnit cu omologul său polonez și au fost de acord pentru crearea unui triunghi. De asemenea președintele polonez dorea ca în negocierile privind conflictul ucrainean sa fie incluși și vecinii acesteia Polonia, România, Ungaria și Slovacia.
Se pare ca noul context geopolitic poate crea alianțe noi sau, după părerea mea noul grup Visegrad poate include noi membri atât Ucraina, cât și România. După cum am prezentat și în capitolele anterioare Ucraina a rupt relațiile externe cu Rusia datorită acțiunii acesteia de anexare a peninsulei Crimeea, și a părăsit CSI. O normalizare a relațiilor Ucraina-Rusia poate fi posibilă doar dacă conflictul din estul ucrainean va fi soluționat.
Apropierea Ucrainei de Uniunea Europeana este normală, având în vedere și evenimentele care au dus la Euromaidan, populația majoritară din Ucraina dorește o integrare în UE și chiar în NATO, estul acesteia fiind majoritar rusofon dorește o apropiere de Rusia. O eventuala schimbare internă în Ucraina, ar prezenta un caz de federalizare a acestui stat în viitorul apropiat pentru a stinge conflictele inter-etnice.
Conform economica.net, un website specializat în economie, Ungaria dorește relații economice și comerciale mai strânse cu Ucraina, secretarul de stat ungar a precizat că există numeroase domenii neexploatate stinse de criza economică din 2009. Declarația a fost făcută de secretarul de stat al Ungariei, Levente Magyar care a mai precizat ca Ucraina este interesată de tehnologiile premiate din Ungaria.
Belarusul a respins o poziție a Rusiei din cadrul Uniunii Vamale, de a crea un sistem vamal special pentru bunurile din Ucraina, chiar daca aceasta din urma a semnat un acord de apropiere cu Uniunea Europeana. In următorul capitol o sa detaliez apropierea Ucrainei de Uniunea Europeana, și ieșirea acesteia din CSI.
Ucraina, apropierea de U.E
Apropierea Ucrainei de Uniunea Europeana este normala, având în vedere și evenimentele care au precedat începând cu 2013-2014. Decizia guvernului și a președintelui pro-rus Viktor Ianukovici de a refuza semnarea unui acord de apropiere cu UE, a produs o implozie socială și practic o adevărată revoluție în Ucraina. Însă de la Euromaidan s-a ajuns la un conflict interetnic cu populațiile rusofone din estul tarii, care desigur instigate de Rusia, au reușit să își creeze propriile miliții paramilitare și militare și să ocupe bogata regiune Donbass. În anul 2014, ca replică la anexarea Crimeii de către Federația Rusa, Ucraina anunța prin secretarul Consiliului de Securitate și Apărare Națională, Andrei Parubi, ca aceasta țară părăsește CSI.
În același timp Ucraina se retrăgea de la președinția acestei comunități creată din foste republici sovietice care avea rol egalitatea în drepturi, respectarea suveranității și relații economice. (sursa http://www.manager.ro). În figura de mai jos avem localizate statele membre CSI.
Figura 4.2. Comunitatea statelor independente
*Notă Ucraina a părăsit CSI în 2014 (sursa timpul.md)
Însa viitorul pentru Ucraina nu este chiar așa de sigur și liniar. Implicarea Rusiei în politicile interne, anexarea Crimeii și războiul civil din estul țării, pun problematica aderării la UE și la alianța militara NATO.
Procesul de aderare este unul extrem de dificil pentru Ucraina iar mai jos am să explic ce criterii trebuie să îndeplinească un stat pentru a deveni membră UE.
Orice stat din Europa care dorește sau aspiră să fie membru al Uniunii Europene (UE), trebuie să respecte anumite reguli și valori comune ale UE, exemplificate prin articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeana (TUE). Acesta se refera la respectarea unor drepturi umane, ale unor libertăți, în principal al democrației și egalității, statului de drept, dar și a respectării drepturilor minorităților din statul respectiv. (sursa europa.eu)
Având în vedere conflictul din estul Ucrainei, Rusia acuza de genocid și presiuni asupra comunității rusofone din Crimeea și Donbass. Acesta poate fi un impediment care să țină în loc Ucraina, și chiar și președintele Comisiei Europene Jean-Claude Juncker a declarat că Ucraina are nevoie de 20-25 de ani pentru a adera la UE și NATO. (sursa agerpres.ro accesat la data de 03.05.2016).
Procesul de aderare, este și el un pas în sine, până ca statul respectiv să devină candidat, mai ales ca acesta trebuie ratificat de toate statele membre UE. Acesta trebuie să includă criterii politice, cu alte cuvinte un guvern stabil, care sa garanteze democrația, statul de drept și drepturile omului. Însă problema în Ucraina este ca prim-ministrul Arseni Iațeniuk și-a anunțat în data de 10 aprilie 2016 demisia după mari presiuni politice din propria sa coaliție.
Chiar și Petro Poroșenko, actualul președinte al Ucrainei, i-a cerut lui Iateniuk demisia în nenumărate rânduri datorită unor scandaluri de corupție, iar începând din data de 14 aprilie 2016 noul prim-ministru este Volodymyr Groysman.
Cu alte cuvinte nu putem discuta despre un guvern stabil în momente de conflict atât militar în Donbass cât și de un conflict între principalele partide politice. Criteriile economice sunt esențiale pentru un stat de a deveni candidat la UE, însă Ucraina după 2 ani de conflict a pierdut jumătate din economia interna, moneda națională a scăzut drastic. Conform cenzor.ua, Ucraina a pierdut 20% din economie datorită conflictului cu Rusia, și 20% datorită ocupației celei mai bogate zone din punct de vedere al resurselor naturale, bazinul Donbass.
Un alt criteriu important, atât pentru aderarea la UE cât și NATO, este relația cu vecinii, mai ales din punct de vedere conflictual militar, un stat nu poate adera la UE sau NATO. Putem lua exemplul Republicii Moldova, care nu poate adera la UE sau NATO daca nu își rezolva definitiv problema regiunii separatiste Transnistria. Georgia este un alt caz, în care Rusia s-a implicat direct, nu neapărat pentru a apăra populațiile etnice rusofone, ci de a încurca planurile acestui stat de a adera la NATO. Practic 2 regiuni din Georgia nu mai pot fi controlate de guvernul de la Tbilisi, Abhazia și Osetia de Sud s-au declarat independente de Georgia și doresc o apropiere de Rusia. Cât timp Georgia nu va recunoaște aceste regiuni, acest stat nu poate intra în structura nord atlantică militară NATO și nici în Uniunea Europeană.
Cazul Ucrainei este asemănător și pentru soluționarea problemelor conflictuale, este nevoie de foarte mult timp chiar de ordinul a zeci de ani. Un exemplu bun totuși poate fi Bosnia și Herțegovina care la peste 20 de ani de la terminarea războiului civil în care si-au pierdut viața peste 100.000 de persoane vrea să se alăture Uniunii Europene și și-a depus candidatura.
Însă țara se confruntă în mod frecvent cu secesiuni și separatism sârb, aceștia amenințând frecvent ca vor susține un referendum pentru autonomie sau separare. Mulți analiști consideră ca șansele Bosniei sunt mici ca sa devina membru UE înainte de 2025 dacă problema etnicilor sârbi nu este rezolvată. Acest stat este singurul din lume care are 3 președinți din partea celor 3 comunități etnice, sârbe, bosniace și croate.
Chiar daca punctele de mai sus sunt respectate, însă la orice abatere procesul de aderare este suspendat și reluarea negocierilor doar când se vor respecta anumite condiții.
Potrivit Reuters, Uniunea Europeană a anunțat ca vrea să implementeze în 2016, Acordul de liber-schimb cu Ucraina, un pas foarte important care ar putea relansa economia acestui stat aflat într-o criză financiară, dar și umanitară datorită războiului civil.
Anunțul a atras criticile Rusiei, aceasta considerând ca Ucraina este manipulată de UE, pentru a deveni un pion în politica externa și ușor manevrabil precum Grecia.
Rusia a cerut amânarea acordului cel puțin un an, însă UE a refuzat precizând ca nu exista tergiversări și Ucraina respectă într-un totul criteriile pentru semnarea acestui acord.
Viitorul Ucrainei, depinde de 3 factori importanți, iar aceștia sunt: poziția pe viitor a guvernului de la Kiev, după cum știm aceasta este pro-europeană, poziția UE față de Ucraina, dacă statele membre UE doresc ca acest stat și consideră că este important pentru integrarea sa în UE dar și poziția Rusiei care poate interveni chiar militar și politic prin șantaj energetic dar și prin interpuși în guvernul de la Kiev. Toți acești factori sunt decisivi pentru viitorul acestei țări.
In ultimul subcapitol și poate cel mai important, am să detaliez felul în care Ucraina a ajuns undeva la mijloc între Rusia și NATO. În trecut acest stat s-a declarat stat nealiniat acela de a nu adera la nici o alianța militară sau un grup militar și de a refuza să participe la un conflict.
Ucraina, între N.A.T.O și C.S.T.O
Pentru a înțelege cum de Ucraina a ajuns sa aibă de ales, și practic putem spune că acest stat este undeva între ciocan și nicovală, trebuie sa abordam puțin trecutul istoric al acestei țări însă începând din 1991 până în prezent.
Figura 4.3. Statele membre NATO și CSTO
(sursa și prelucrare date după http://geopolitics.ro)
NATO consideră, că Ucraina este esențială pentru securitatea euro-atlantică și de aceea în 1997 a fost creat parteneriatul NATO-Ucraina devenind de atunci cea mai dezvoltată relație a NATO. Ucraina este o fostă forță nucleară, în 1991 în afara Rusiei, devenea statul european cu cele mai mari arsenale nucleare. Prin memorandumul de la Budapesta din 5 decembrie 1994, Ucraina renunța la arsenalul său nuclear în schimbul asigurării și protecției suveranității și independenței de către semnatarii printre care se numărau SUA, Rusia, Marea Britanie și Ungaria.
In contextul în care Rusia a fost un garant principal, aceasta nu a recunoscut implicarea unor trupe ale sale în estul ucrainean din timpul războiului civil, tocmai datorită acestui memorandum. Din aceasta cauză practic Rusia a dus un război hibrid împotriva Ucrainei prin mercenari, voluntari și batalioane proxy ale altor state.
In urma contextului și a crizei dintre Ucraina și Rusia, relațiile NATO-Ucraina s-au intensificat. Noul guvern de la Kiev, are o viziune pro-NATO și în 2014 acesta a retras Ucraina din CSI.
In figura 4.3 putem observa vechiul bloc sovietic organizat intr-o structura tip alianță militara asemănătoare NATO și este vorba de Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO). Aceasta a fost creata cu scopul de a consolida pacea, securitatea internațională; apărarea colectivă a independenței integrității și suveranității teritoriale, stabilitatea regională, a statelor semnatare: Federația Rusă, Kazahstan, Belarus, Tadjikistan și Uzbekistan, Republica Kârgâstan, Armenia. Aceasta alianță militară este practic o transpunere a alianței economice CSI, iar majoritatea statelor sunt membre ale CSI.
Odată cu invazia Rusiei în Georgia din anul 2008, ca un răspuns la trupele NATO de intervenție rapida, Rusia a anunțat in 2009 o noua componenta militara – Forțele Colective de Reacție Rapidă care se bazau pe intervenții rapide ale unor batalioane de elita, in cazul unor rele tratamente împotriva etnicilor ruși din fostele republici sovietice.
Rusia a anunțat totuși ca CSTO nu este o replică la NATO și nici o provocare, acest bloc militar format imediat după prăbușirea URSS în 1992, este practic o alianță prin care se dorea, stabilitatea în marea regiune asiatică un teritoriu foarte întins. S-a impus și problema terorismului sau al politicilor agresive asupra statului de drept în fostele republici sovietice.
Rusia a precizat ca ea nu este statul cu factor decisiv în luarea deciziilor din cadrul CSTO, amintind de SUA care ia principalele decizii în NATO, însă Rusia a devenit principalul stat care asigura securitatea blocului și ajutorul tuturor țărilor care fac parte din CSTO.
Pe data de 28 mai 2010, Ministrul Afacerilor Externe ucrainene, Hostyantyn Hryhchenko anunța ca Ucraina nu are nici o dorință de a deveni membru CSTO conform kyivpost.com. La data de 3 iunie 2010, cu 226 de voturi parlamentul ucrainean, a decis ca Ucraina sa devina stat nealiniat și să nu devina membru la niciun bloc militar.
Însă odată cu revoluția din Kiev, și anexarea Crimeii de către Federația Rusă, în anul 2014, parlamentul ucrainean a votat pentru anularea statutului de stat nealiat, și astfel Ucraina și-a anunțat o apropiere față de NATO pe viitor însă a anunțat că această alegere se va face doar în baza unui referendum.
Ucraina va avea nevoie de 20-25 de ani pentru a deveni membru NATO, deoarece ar deveni cel mai important vecin al Rusiei care ar face parte din blocul militar nord atlantic.
Guvernul de la Kiev a declarat că aderarea la NATO nu este o prioritate pentru Ucraina, dar dorește o consolidare a relațiilor din punct de vedere militar.
Singura amenințare pentru Ucraina ca vecini de frontiera este Rusia, având relații atât diplomatice cât și militare la cel mai scăzut nivel.
România anunța în 2016, că dorește crearea unei flote comune NATO la Marea Neagra din care să facă parte și flota ucraineană. Președintele, Petro Poroșenko, a anunțat că este de acord și susține inițiativa României dacă aceasta este susținută și de conducerea alianței NATO.
Figura 4.4. Flotele statelor cu ieșire la Marea Neagră
(sursă și prelucrare date după International Institute for Strategic Studies)
In figura de la 4.4 avem harta cu informații de la Institutul International pentru Studii de Strategie (IISS) și putem observa ca Rusia deține cele mai multe nave circa 167, urmată de Turcia cu 112, Bulgaria 31, România 28 și Ucraina cu 24, dar și pierderea Crimeii ca punct strategic naval mai ales pentru Ucraina și un mare câștig pentru Rusia.
Rusia consideră Marea Neagra de facto a sferei sale de influență, principalul argument fiind ca timp de 200 de ani, aceasta a fost sub dominația și influența Imperiului Rus și a URSS-ului. Doar o flotă comuna România, Turcia, Bulgaria, membre NATO, împreună cu o colaborare a Ucrainei, pot stopa pretențiile Rusiei în Marea Neagra. Incursiunile Federației Ruse sunt din ce în ce mai dese mai ales în jurul peninsulei Crimeea începând cu anul 2016.
Principalul port strategic al Ucrainei devine astfel după anexarea Crimeii, Odessa cu peste 1 milion de locuitori, chiar daca Sevastopolul era mai mic acesta avea o importanță strategica imensă, deoarece în Crimeea existau foste baze nucleare ale URSS, fiind în același timp și o axa navală importantă pentru întreaga Mare Neagra. Însă de precizat este că Odessa este un oraș majoritar rusofon, și nu de numărate ori a fost scena unor explozii împotriva unor instituții pro-europene. Guvernatorul de Odessa este chiar fostul președinte georgian, Alexandr Sakasvili, care a primit cetățenia ucraineană de la președintele Petro Poroșenko.
Odessa reprezintă pentru președintele Rusiei, Vladimir Putin, un principal obiectiv in crearea unui stat numit NovoRusia, un proiect de expansiune al rușilor de peste hotare care precizează acesta, orice popor are dreptul la autodeterminare. Tot odată Vladimir Putin a comparat cazul Kosovo cu Crimeea, însă comparațiile sunt infime, deoarece în Crimeea nu s-a respectat nici un angajament internațional, referendumul a fost creat în 21 de zile cu nici o instituție internaționala la baza sau la monitorizarea acestuia.
Ucraina, cu alte cuvinte are nevoie de aliați puternici, principalul atu este ca celelalte state mai importante din jurul Marii Negre, România, Bulgaria și Turcia sunt membre în alianța NATO și pot face front comun Rusiei.
Cât despre statele din Caucaz, singurul cu ieșire la Marea Neagra, Georgia, acesta are afinități de apropiere la NATO și chiar UE, însă probleme interne cu regiunile separatiste Osetia de Sud și Abhazia, pun pe locul secund eventuale alianțe amintite.
În 2015, Statele Unite și Ucraina au lansat manevre comune în Marea Neagra, sub numele de cod Sea Breeze. Manevrele comune au adus în exercițiu peste 150 de piese, inclusiv nave, avioane și vehicule militare.
Exercițiile nu au fost bine primite de Rusia, care au considerat ca sunt o provocare în privința influenței în Marea Neagra a NATO, aceasta din urma profitând de Ucraina, și manipulând acest stat în vederea propriilor interese militare. Important însă este de precizat că Odessa este cel mai important port din punct de vedere strategic, la care NATO are acces.
Concluzii
In cele patru capitole am încercat să analizez evenimentele din Ucraina, mai ales din perioada 2013-2015, însă și urmările pentru acest stat. Am prezentat o analiză în detaliu a geopoliticii acestui stat, mai importantă după 1991, când devine independent față de URSS, și evenimentele care au dus la războiul civil din Donbass.
In primul capitol am detaliat aspectele istorice și contextul geopolitic al Ucrainei care au determinat revoluția din 2013 numita Euromaidan, și la transformarea acesteia în război civil, dar și un nou tip de război numit războiul hibrid, realizat de Federația Rusa in estul Ucrainei.
Datorită acestor evenimente, oarecum nefericite, relația dintre Ucraina și România s-a îmbunătățit, relațiile Ucrainei cu Rusia s-au rupt în 2014, odată cu anexarea peninsulei Crimeea, aceasta a renunțat la statutul de stat nealiniat și si-a exprimat dorința de aderare la Uniunea Europeana dar și de a colabora din punct de vedere militar cu NATO.
Ucraina a devenit pentru 2 ani, principalul punct de analiză, și cea mai importanta zonă din Europa pana la criza imigranților din Orientul Mijlociu și Nordul Africii.
Important rămâne acordul de la Minsk 2, care oarecum impune oficial, un armistițiu de încetare a focului în Donbass, dar și relansarea relațiilor NATO-Rusia, în 2016 fiind prima întâlnire de acest fel după 2 ani.
Începând cu 14 aprilie 2016, Ucraina are un nou prim-ministru, Volodymyr Groysman, care promite reforme și relații mai bune cu vecinii, neprecizând daca poate fi vorba și de Rusia.
România, trebuie sa sprijine Ucraina în parcursul său către Uniunea Europeana la fel și cum aceasta dintâi a fost sprijinita în 2006 de alte state. O colaborare economică, politică și militară, lăsând în urmă trecutul istoric și neînțelegerile din Marea Neagră, privind Insula Șerpilor sau Golful Musura (Canalul Bâstroe), poate crea o axă Ucraina-România-Bulgaria-Turcia puternica împotriva agresivității Rusiei.
Însă cel mai important punct rămâne, pacea și relațiile diplomatice. Războiul nu este și nu va fi niciodată o soluție la conflicte, de acea consider ca cel mai important lucru este menținerea Rusiei în relații diplomatice și nu izolarea acesteia. Crearea unui front comun împotriva terorismului internațional și a grupărilor teroriste gen Statul Islamic ar putea apropia Europa de Rusia și uitarea acestui episod nefericit numit „Războiul din Donbass 2014”.
BIBLIOGRAFIE
Berca A. (2014), Ucraina: un punct de vedere geopolitic, Edit Top Form, București;
Berindei, D., Bălăceanu C., Ștefănescu, Ș., (2006), Spațiul Ex-sovietic, Anul III, nr. 16 – 17 (1/2006), Revista Geopolitica, pp. 37-51, pp 97-101, pp 101-107 accesat octombrie 2015 la adresa [http://www.geopolitic.ro/Revista%20Geopolitica%2016-17.pdf]
Costăchie S. Oprescu A. (2010), Geopolitica Spațiului Românesc,Edit. Transversal, Târgoviște;
Cornel C. (2014), Criza din Ucraina și impactul ei asupra sistemului de securitate al Republicii Moldova, accesat martie 2016 la [http://infoeuropa.md/files/criza-din-ucraina-si-impactul-ei-asupra-sistemului-de-securitate-al-republicii-moldova.pdf]
Chifu, I., Nantoi, O., Shusko, O. (2010), Percepția Rusiei în România, Republica Moldova și Ucraina, Edit. Curtea veche, Bucuresti, pp 21-100, accesat decembrie 2015 la [http://www.cpc-ew.ro/pdfs/perceptia_rusiei.pdf]
Dorca C. (2014), Criza din Ucraina o criza de anvergura sistematica?, Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“, pp 1-10 accesat februarie 2016 la adresa [http://www.spodas.ro/revista/index.php/revista/article/viewFile/57/57]
Elisei A. (2014), Conflictul Rusia-Ucraina, pp. 1-22, accesat octombrie 2015 la adresa [https://www.academia.edu/7683899/CONFLICTUL_RUSIA-UCRAINA]
Ernu V., Poenaru F. (2014), Ucraina live: Criza din Ucraina: de la Maidan la războiul civil, Edit Tact, Cluj-Napoca;
Hentea C. (2014), Propaganda în război. O istorie universală, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște.
Hentea C. (2015), Era Putin și războiul hibrid, accesat in noiembrie 2015 la adresa [http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/era-putin-razboiul-hibrid]
Iulian R., (2014) Relațiile NATO-Rusia în primul deceniu al secolului XXI, Rezumatul tezei de doctorat, Universitatea București, Facultatea de Stiințe, pp 4-26 , accesat decembrie 2015 la [https://www.academia.edu/19353218/Rezumat_TEZA_IULIAN_RALUCA_IULIA
Miller. A. (2003), Ukraine between EU and Russia: Dangers and Opportunities. Institute for Human Sciences Working Papers,
Moagăr S., Poladian I., Drăgoi A. (2015), Impactul crizei din Ucraina: riscuri si amenințări globale, accesat octombrie 2015 la adresa [https://www.academia.edu/11761341/IMPACTUL_CRIZEI_DIN_UCRAINA_RISCURI_%C5%9EI_AMENIN%C5%A2%C4%82RI_GLOBALE]
Nafeez A. (2014), Ukraine crisis is about Great Power oil, gas pipeline rivalry. Institute for Policy Research and Development, Working Papers
Postevka M., Zodian V. (2008), Ucraina: trasee energetice alternative și relațiile cu statele din Europa Centrală și zona Mării Negre, Edit Top Form, Bucuresti;
Restuccia, D. (2014), Serious global implications of the Crimea crisis. Voxxi Newsletter No.1/March 2014
Stan, A. (2015), Campania Rusiei: ce lecții am învățat din războiul hibrid dus în Ucraina, accesat februarie 2016 la adresa [http://adevarul.ro/international/europa/campania-rusiei-lectii-invatat-razboiul-hibrid-dus-ucraina-1_553527c1cfbe376e355ae90f/index.html]
Teodor P., (2011), Noua (Dez)ordine geopolitică mondială. Edit. Valahia University Press, Târgoviște;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Criza din Ucraina Si Implicatiile Sale Geopolitice (ID: 113234)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.