Criza DIN Ucraina O Privire DE Ansamblu

Diverse

Criza DIN Ucraina O Privire DE Ansamblu

Byadmin ianuarie 1, 2024

C U P R I N S

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1 – CRIZA GEOPOLITICĂ DIN UCRAINA

Determinări istorice generatoare ale crizei geopolitice din Ucraina

Factori agravanți

Anexarea Crimeei

1.3.1. Derularea evenimentelor

1.3.2. Justificarea de către Federația Rusă a anexării Crimeei din perspectiva dreptului internațional

1.3.3. Statutul Crimeei după anexare, prin prisma dreptului internațional

Conflictul din Donbas

CAPITOLUL 2 – DIMENSIUNEA HIBRIDĂ A CONFLICTULUI DIN UCRAINA

Criza din Ucraina în context securitar și doctrinar

Precondiții ale intervenției Rusiei în Ucraina

Dimensiunea hibridă a anexării Crimeii

Dimensiunea hibridă a conflictului din estul Ucrainei

Concepte ale „războiului hibrid” folosite în intervenția Federației Ruse în Ucraina

CAPITOLUL 3 – MODALITĂȚI ALE PROPAGANDEI RUSEȘTI

DE ABORDARE A CONFLICTULUI UCRAINEAN

3.1. Teza privind declinul puterii SUA

Teza privind caracterul Ucrainei de stat artificial, creat pe ruinile fostei URSS

Teza eșecului Ucrainei în construcția unui stat funcțional

Teza responsabilității Occidentului pentru criza din Ucraina

CAPITOLUL 4 – MĂSURI ÎNTREPRINSE PE PLAN INTERNAȚIONAL

CA URMARE A CRIZEI UCRAINENE

Sancțiuni UE împotiva Federației Ruse

Summit-ul NATO din Țara Galilor și implementarea Planului de acțiune al Alianței pentru creșterea nivelului de reacție

Măsuri de reasigurare europeană

Agenda acțională post-Țara Galilor

Noua postură strategică a Europei Centrale post-Țara Galilor

CAPITOLUL 5 – IMPACTUL CRIZEI DIN UCRAINA ASUPRA REGIMULUI DE SECURITATE ENERGETICĂ DIN BAZINUL MĂRII NEGRE

Situatia activitatilor petroliere offshore din Marea Neagra și Marea Azov în contextul noului statut al Crimeii

Implicațiile crizei din Ucraina asupra zonei Mării Negre și Balcanilor

Implicaţii ale crizei din Ucraina asupra României

CAPITOLUL 6 – PERSPECTIVE DE EVOLUȚIE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Actuala situație politico-militară din Ucraina evidențiază faptul că „așezările geopolitice și geostrategice din estul Europei începute din anul 1990, încă nu s-au încheiat, deoarece lumea europeană occidentală nu a oferit, în mod oportun, tot sprijinul politic, social, economic și militar în dezvoltarea democratică a statelor din această parte a Europei, chiar dacă din punct de vedere formal unele țări sunt membre ale NATO și ale Uniunii Europene iar Federația Rusă, după destrămarea comunismului și prăbușirea fostei Uniuni Sovietice, nu renunță la pretențiile sale hegemonice din spațiul Comunității Statelor Independente”.

De altfel, „perioada de după disoluția URSS este și pentru Federația Rusă, în domeniul acțiunii politice externe și a strategiei de securitate, una de căutări și de redefiniri în contextul unor transformări societale în curs, asociate tranziției economice, sociale și politice extrem de costisitoare și dificile din punctul de vedere al costurilor pentru cetățeni și societate în ansamblul său. În acest sens, se impune constatarea că, indiferent de costurile tranziției ori de pierderile impuse de disoluția URSS, Federația Rusă domină economic, militar, demografic spațiul ex-sovietic. Din acest punct de vedere, indiferent de cursul acțiunii politice externe al Federației Ruse ori al celorlalte state succesorale, prima deține o gamă variată de instrumente de acțiune cu puterea de a influența deciziile și acțiunile de politică externă, de securitate ori economică a celorlalte state succesorale”.

Pe de altă parte, pornind de la poziția geografică, dimensiunile teritoriale, potențialul economic și resursele naturale, Ucraina dorește să fie o țară importantă a Europei, iar politica sa de integrare în comunitatea europeană are la bază obiectivul de a asigura populației un nivel de trai asemănător celui occidental. Cu toate acestea, chiar dacă eforturile de integrare europeană ale Kievului sunt considerabile, printre efectele politicii interne și externe duse până în prezent se semnalează și „elemente de divizare teritorială, politică, socială și cultural-religioasă a Ucrainei, incapacitatea de restructurare a economiei, dependența față de Federația Rusă și C.S.I. în probleme economice și nucleare”, parte a determinărilor istorice și geopolitice care au generat starea de criză politică din Ucraina din primăvara anului 2014, „primăvara ucraineană” și evoluțiile ulterioare.

CAPITOLUL 1

CRIZA GEOPOLITICĂ DIN UCRAINA

1.1. Determinări istorice generatoare ale crizei geopolitice din Ucraina

Evoluțiile istorice diferite ale părții de est și a celei de vest ale Ucrainei demonstrează existența unei divizări teritoriale, politice, sociale și cultural-religioase care se manifestă și după disoluția Uniunii Sovietice și declararea independenței Ucrainei la 24 august 1991. În timp ce partea de est a fost sub suzeranitatea Imperiului rus încă din anul 1654, vestul Ucrainei aparținea Imperiului habsburgic, apoi Poloniei interbelice, până în 1939 când a fost ocupat de U.R.S.S. Din punct de vedere religios, divizarea este evidentă în sensul că partea de vest a Ucrainei este majoritar catolică, iar partea de est ortodoxă. În perioada anilor 1939-1945, în componența Ucrainei au intrat regiunile apusene (1939), Transcarpatia (1945), nordul Bucovinei, sudul Basarabiei (1940, 1944) și Peninsula Crimeea (1954).

Ca urmare, după Rusia, “Ucraina este cea mai vastă țară din Europa ca teritoriu și cea mai populată. Din considerentul poziției sale geografice, ea este socotită un „stat tampon” între confruntările politice, culturale, religioase și lingvistice între lumea europeană occidentală și partea răsăriteană a Europei”.

Potrivit recensământului din anul 1990, populația Ucrainei era de 51,8 milioane de locuitori. Pe lângă ucraineni, cu un procent de 74%, trăiesc în această țară mai multe naționalități, printre care ruși (21%), evrei (1%), bieloruși (1%), români etc. Din punct de vedere istoric și geopolitic, analiștii apreciază că Ucraina, în granițele sale actuale, este un stat fragil, problema critică fiind dată de lipsa elementelor de unitate națională. Astfel, situația din Ucraina prezenta pericolul dezintegrării din cauze interne, de natură etnică, alături de criza economică, situația politică, neînțelegerile dintre grupurile politice și conflictele dintre principalele regiuni. Partea de vest a țării, reprezentată de naționaliștii ucraineni, optează pentru independența deplină față de Rusia, orientarea către Occident și integrarea în structurile euroatlantice, în timp ce rusofonii din est și din sud (în special din peninsula Crimeea și bazinul Donețk) sunt în favoarea dezvoltării unor relații de cooperare strânse cu Federația Rusă și integrarea Ucrainei în structurile economice, politice și de securitate ale C.S.I. „Diverse studii de specialitate evidențiază faptul că dezacordul între etnicii ucraineni și populațiile din diverse regiuni ale țării amenință serios independența și integritatea Ucrainei. Tensiunile regionale s-au transformat în cereri insistente pentru autonomie, în special cele din partea rusofonilor din estul țării și Crimeea. Fragmentarea politică a divizat Ucraina în două părți, de est și de vest, fiecare regiune încercând, mai mult sau mai puțin, să-și aleagă propria cale pentru supraviețuirea economică. De asemenea, Kievul este îngrijorat și de încercarea Rusiei de a-și menține influența în C.S.I. și asupra fostelor state socialiste, din acest punct de vedere Ucraina având o poziție strategică specială, deoarece reprezintă „cap de pod” și „tampon” între spațiul euroasiatic și lumea occidentală”.

1.2. Factori agravanți

„După anul 1991, poporul ucrainean era unanim animat de ideea statului național dar, în cursul evoluției sale, populația s-a confruntat cu dificultăți neprevăzute care au dus la scăderea nivelului de trai și la spulberarea euforiei naționale. Din punct de vedere istoric și geopolitic, analiștii apreciază că Ucraina, în granițele sale actuale, este un stat fragil, problema critică fiind dată de lipsa elementelor de unitate națională” și de declinul economic. Pe fondul absenței reformelor de trecere la economia de piață, producția industrială s-a redus substanțial, inflația a crescut vertiginos, realități care au determinat ca Ucraina să se numere printre țările care nu au reușit să aplice cu succes programele de privatizare după căderea comunismului. La toate acestea se adaugă nu numai absența unei democrații veritabile, ci și menținerea unor reguli de tip sovietic, cu impact negativ asupra dezvoltării Ucrainei. Principalele obstacole percepute în calea reformelor s-au concretizat în existența în parlamentul ucrainean a blocului foștilor ideologi comuniști care a respins programul de reformă economică, dependența de importurile rusești de țiței și gaze naturale, în valoare de aproximativ 1 miliard de dolari anual, menținerea mentalităților comuniste în administrație, crima organizată și corupția.

Strategia economică aprobată de Parlamentul Ucrainei în 1992, sub președinția lui Leonid Kravciuk, bazată pe ruperea completă de Rusia, ieșirea din zona rublei și desfășurarea schimburilor comerciale cu Rusia la prețurile mondiale, s-a dovedit a fi complet greșită. Această strategie a dus la o prăbușire completă a economiei ucrainene, însoțită de hiperinflație (aproximativ 50% lunar), cu efecte sociale dezastruoase. De aceea, în a doua jumătate a anului 1993, s-a renunțat la această strategie și s-a optat pentru integrarea economică a Ucrainei în cadrul C.S.I., politică aplicată de președintele Leonid Kucima, ales în vara anului 1994; stabilizarea financiară; realizarea reformei fiscale și monetare prin punerea în circulație a unei noi monede naționale, grivna; reducerea cheltuielilor de la buget și eliminarea subsidiilor; aplicarea unui regim de taxe mai scăzute pe venit și la export; o mai mare independență a Băncii Naționale a Ucrainei; liberalizarea prețurilor la toate produsele; privatizarea vânzărilor en-gros pentru creșterea competitivității; acumularea de capital de stat și privat în vederea încurajării investițiilor.

Constituirea noilor sisteme politice în Ucraina a reprezentat un proces complex și controversat. Tensiunile sociale în creștere și diversitatea strategiilor și platformelor politice au schimbat în mod negativ imaginea internă și internațională a Ucrainei, mai ales în primii trei ani de la obținerea independenței. Vechiul sistem de relații sociale și ideologia comunistă încă mai persistau, supraviețuirea acestora fiind parțial susținută de declinul continuu al nivelului de trai, determinând o parte a populației să reflecteze nostalgic asupra trecutului.

Formarea partidelor politice a început încă din 1990, dar aceasta nu a condus la crearea unui sistem pluripartit real, întrucât simpla existență a unor formațiuni politice și mișcări din Ucraina nu a însemnat instituirea sistemului politic democratic. Totodată, este dificil de stabilit obiectivele politice ale acestora, multe partide și organizații adaptându-și tacticile electorale în funcție de interese unilaterale și situații de moment, fără a exista programe și doctrine reale. Organizațiile politice existente în Ucraina pot fi diferențiate în funcție de pozițiile pe care le adoptă față de cele mai importante și actuale probleme ale țării: statutul de independență a Ucrainei; considerarea Ucrainei ca parte a imperiului rus și a fostei U.R.S.S.; atitudinea față de Federația Rusă și Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.); forma de regim politic adoptată; formele, metodele și scopurile reformei economice de piață liberă.

„La obținerea independenței sale, Ucraina a fost privită ca „povestea de succes a Europei, care urmează să se întâmple”. Ucraina dispunea de toate „ingredientele” politico-geografice ca să se fi dezvoltat precum statele central și est-europene. Însă, obstacolele în calea tranziției s-au dovedit a fi mai semnificative decât avantajele de care dispune. Se poate aprecia că situația actuală a Ucrainei reprezintă urmarea nu numai a demersurilor guvernelor sale din 1993 și până în prezent, dar și consecințele proiectelor economice sovietice”.

1.3. Anexarea Crimeei

1.3.1. Derularea evenimentelor

Criza din Crimeea din anul 2014 s-a declanșat după plecarea de la putere a președintelui Viktor Ianukovici, ca urmare a protestelor antiguvernamentale din 2013-2014.

Situația din Crimeea era foarte complicată, în primul rând din cauza problemelor economice severe cu care se confrunta Ucraina și a absenței unor reforme economice efective. Nivelul de trai în Crimeea s-a deteriorat continuu, provocând nemulțumirea populației față de guvern și administrația centrală. Problematica Crimeei era agravată și de compoziția etnică a populației, dar mai ales de exploatarea acestei situații demografice de către grupuri politice direct interesate în atingerea scopurilor lor. La recensământul ucrainean din 2001, populația Crimeei era de 2.033.700 locuitori, din care 58,32% ruși, 24,32% ucraineni, 12,1% tătari crimeeni și 1,44% bieloruși. Totodată, 77% din populație declară ca limbă maternă limba rusă, 11,4% limba tătară și 10,1% limba ucraineană. Tătarii reprezintă populația băștinașă, mulți reîntorcându-se din spațiul ex-sovietic, unde au fost deportați de Stalin în 1940. Mișcarea secesionistă prorusă a atras din ce în ce mai mulți adepți, și ca urmare a dominației economice a Moscovei. Actorii tensiunilor erau, pe de o parte, grupările rusofone care se opuneau noilor schimbări politice de la Kiev și doreau alipirea Crimeei la Rusia iar, pe de altă parte, grupuri de ucraineni și tătari crimeeni care sprijineau mișcarea “Euromaidan”.

În acest context, factorul catalizator al evenimentelor a fost abrogarea, la 23.02.2014, a legii referitoare la limbile cu statut regional prin care mai multe limbi folosite în Ucraina, inclusiv româna, au fost scoase din uzul oficial. Prin abrogarea legii privind bazele politicii de stat în domeniul lingvistic, a fost suspendat statutul limbii ruse de limbă regională în 13 din 27 de regiuni administrative ale Ucrainei, în care membrii comunităților etnice respective reprezentau mai mult de 10% din populație. Începând cu 23 februarie, Rusia a mobilizat forțe de intervenție rapidă la frontierele Ucrainei și în Crimeea. La 25 februarie, militanți pro-ruși s-au adunat în fața Parlamentului Republicii Autonome Crimeea din Simferopol pentru a cere organizarea unui referendum, respingând puterea de la Kiev. La 27 februarie, un grup de persoane proruse înarmate au ocupat sediul Parlamentului și Guvernului din Crimeea și au arborat steagul rus. În noaptea de 27 spre 28 februarie, aeroporturile din Crimeea au fost ocupate de persoane înarmate rusofone. La 1 martie, noul premier crimeean Serghei Aksionov a solicitat Rusiei, prin intermediul președintelui rus Vladimir Putin, „asistență în asigurarea păcii și stabilității pe teritoriul Crimeei” pentru a prelua „temporar controlul securității” Crimeei, urmând ca toate autoritățile să se supună ordinelor sale sau să demisioneze. Ca reacție, Statele Unite prin președintele Barack Obama au avertizat Rusia despre consecințele unei intervenții armate în Crimeea și în estul Ucrainei.

La 1 martie, președintele rus Vladimir Putin a solicitat și a obținut în unanimitate permisiunea Camerei superioare a Parlamentului Federației Ruse pentru a utiliza forțele armate pe teritoriul Ucrainei: „Având în vedere că situația extraordinară în derulare în Ucraina amenință viața cetățenilor Federației Ruse și faptul că trupele noastre armate sunt desfășurate în conformitate cu un acord internațional pe teritoriul Ucrainei (Republica Autonomă Crimeea), în baza art. 102 alin. (1) lit. g din Constituția Federației Ruse solicit Consiliului Federației Ruse permisiunea de a utiliza forțele armate ale Federației Ruse pe teritoriul Ucrainei pentru normalizarea situației socio-politice din această țară”.

Membrii Consiliului Suprem al Republicii Autonome Crimeea au votat pe 6 martie organizarea unui referendum privind statutul regiunii, dar și ieșirea în mod oficial din componența Ucrainei și alăturarea la Federația Rusă. Parlamentul din Crimeea a adoptat la 11 martie o declarație de independență față de Ucraina. Duma (Camera inferioară a Parlamentului rus) a adoptat o declarație de susținere a poporului din Crimeea, promițând să asigure securitatea locuitorilor peninsulei indiferent de apartenența etnică, limbă și religie. Vladimir Putin a comparat intervenția rusească în Crimeea cu operațiunea Occidentului în Kosovo, dar fără a se face uz de armă.

În contextul securității naționale și regionale, problema Crimeei capătă valențe politice, economice, etnice și militare. Din punct de vedere politic, situația din Crimeea se reduce la o confruntare între grupurile proruse și proucrainene ale populației. Gruparea prorusă era sprijinită de forțele armate ruse, cu cartierul general la Sevastopol. Obiectivul grupării proucrainene l-a reprezentat păstrarea integrității teritoriului, inviolabilitatea granițelor și menținerea statutului Crimeei de parte integrantă a Ucrainei. Pe de altă parte, alianța tătaro-ucraineană era fragilă, din cauza reminiscențelor istorice, întrucât naționaliștii nu s-au opus deportării tătarilor și nu au manifestat interes față de autodeterminarea lor.

1.3.2. Justificarea de către Federația Rusă a anexării Crimeei din perspectiva dreptului internațional

Imediat după schimbarea de regim politic de la Kiev, spre finele lunii februarie 2014, forţe militare neidentificate, susținute de părți din populația locală, au preluat controlul centrelor politice, administrative și elementelor de infrastructură critică din Crimeea. La 28 februarie, Consiliul Suprem al Republicii Autonome Crimeea a votat dezinvestirea guvernului și organizarea unui referendum asupra autonomiei lărgite a republicii. La 6 martie, Consiliul Suprem și consiliul local al orașului Sevastopol au anunțat intenția de a declara independența Crimeei față de Ucraina, ca entitate națională unitară și o eventuală integrare a acesteia în Federația Rusă, respectiv de a organiza un referendum popular în acest sens. La 11 martie, Consiliul Suprem declara independența față de Ucraina a Republicii Autonome Crimeea. La 15 martie, Rusia și-a exercitat dreptul de veto în privința proiectului de rezoluție al Consiliului de Securitate al ONU ce ar fi declarat referendumul ca invalid. În aceeași zi, Ucraina a votat dizolvarea Consiliului Suprem al Crimeii (parlament regional). La 16 martie a fost organizat referendumul, prilej cu care, oficial, în proporție de 97%, s-a votat pentru independență și aderarea la Federația Rusă. La 17 martie, parlamentul Crimeei a declarat independența și a solicitat alipirea la Federația Rusă. Rusia s-a „îmbogățit” astfel cu două noi entități, respectiv Districtul Federal Crimeea și Orașul federal Sevastopol. La 17 martie, președintele Vladimir Putin a emis un decret de recunoaștere a Republicii Crimeea ca stat suveran și independent. Tratatul de aderare a Crimeii la F. Rusă a fost semnat la 18 martie. În 21 martie, peședintele Putin a semnat legile care admiteau formal Republica Crimeea și orașul Sevastopol în componența Federației Ruse. Pe de altă parte, Adunarea Generală a ONU emite în 27 martie Rezoluția nr. 68/262 prin care declara referendumul din Crimeea ca nelegal. Doar 18 state au recunoscut referendumul de secesiune, și numai cinci state (Rusia, Afganistan, Nicaragua, Siria și Venezuela) au recunoscut efectiv intrarea Republicii Crimeea și a orașului Sevastopol în componența Federației Ruse.

Din perspectiva Dreptului Internațional Public, secesiunea regiunii Crimeea și constituirea acesteia parte integrantă a Federației Ruse reprezintă o temă ce aparține unui domeniu extrem de complex și disputat, respectiv cel al recunoașterii și succesiunii statelor. Argumentarea făcută de Rusia în susținerea procesului de secesiune și integrare a Crimeei s-a fundamentat pe următoarele temeiuri: controlul istoric exercitat asupra regiunii; dreptul popoarelor la autodeterminare; precedentul Kosovo, așa cum a fost interpretat de Curtea Internațională de Justiție prin decizia sa consultativă din iulie 2010, prin care s-a statuat legalitatea declarației de independență a regiunii Kosovo.

Situaţia de facto este bine suprinsă în declarația de presă a președintelui Republicii Belarus, Alexander Lukașenko, din 23 martie 2014, conform căruia „astăzi Crimeea face parte din Federația Rusă. Indiferent dacă recunoaștem acest lucru sau nu, starea de fapt nu se va schimba. Dacă Crimeea va fi recunoscută ca o regiune a Federației Ruse de jure, nu prea contează.” Astfel, se pare că în spațiul geopolitic afiliat Moscovei, dilema raportului dintre dreptul internațional, actele ilegale nu crează lege și politica de putere, faptele au tendința de a deveni lege a fost „soluționată” în favoarea celei din urmă.

Argumentul privind controlul istoric invocat de F. Rusă prezintă o relevanță secundară din perspectiva dreptului internaţional și ca urmare această temă este cu precădere de domeniul cercetării istorice. Sub aspectul dreptului la autodeterminare, atât doctrina, cât și partea normativă a dreptului internaţional public consideră secesiunea ca fiind transferul unui teritoriu de la un stat la altul, fie către un stat existent anterior, fie către un stat nou format. În general, dreptul internațional s-a menținut neutru în privința dreptului de declarare unilaterală a independenței unui teritoriu. Cu alte cuvinte, dreptul internațional nu interzice unei populații să organizeze un referendum, însă nici nu recunoaște vreun drept unilateral la secesiune și alipire sau anexare la alt stat. Ceea ce dreptul internațional interzice în mod clar este promovarea secesiunii în condiții contrare în raport cu „jus cogens”, cum ar fi schimbarea suveranității teritoriale prin „folosirea ilegală a forței”. Dreptul și practica internațională modernă converg în a nu accepta scoaterea principiului de drept internațional al autodeterminării popoarelor din contextul istoric al colonialismului în care acesta a fost recunoscut și transpunerea acestuia în argumentațiile ce justifică un drept la secesiunea unilaterală în cazul statelor naționale independente.

Cazuistica politică internațională și jurisprudenţa relevantă (de pildă, cazul secesiunii regiunii Quebec – Curtea Supremă de Justiție a Canadei) confirmă însă realitatea geopolitică a declarațiilor de independență și a actelor de secesiune unilaterală exercitate în temeiul principiului autodeterminării, în contradicție cu dreptul intern și internațional, însă care nu afectează situația de facto în ultimă instanță, și anume secesiunea produsă. În asemenea situații devine, însă, relevantă tema statalității. În acest sens, se impune a se stabili care dintre cele două concepţii majore prevalează în abordarea comunității internaționale, respectiv teoria constitutivă, care susține că recunoașterea de către comunitatea internațională reprezintă criteriul esențial al statalității, sau teoria declarativă, care susține că statalitatea reprezintă un statut juridic ce este independent de recunoaștere.

În ce privește argumentul privind “ precedentul Kosovo” invocat de Rusia este de remarcat poziția contradictorie a acesteia, în condițiile în care Federația Rusă s-a numărat printre statele care nu au recunoscut independența Kosovo. De altfel, Comisia de drept internațional a ONU a stabilit că dacă o declarație de independență este emisă cu încălcarea normelor „jus cogens”, indepedența astfel declarată este considerată ilegală, iar comunitatea internațională are obligația să se abțină de la recunoașterea actului politic de independență. În același sens, Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor (art. 52), declară ca nule tratatele încheiate urmare a utilizării forței sau amenințării cu forța, în contradicție cu principiile de drept internațional din Carta ONU. Chiar și în situația unui grad ridicat de recunoaștere internațională a unui act de secesiune, aceasta nu va confirma legalitatea unui asemenea act politic din perspectiva dreptului internațional. Mai mult, atunci când secesiunea are loc în contradicție cu „jus cogens” și prin încălcarea suveranității terioriale prin utilizarea forței sau a amenințării cu forța sau prin încălcarea unor tratate internaționale, dreptul internațional este ferm în a impune obligația statelor de a nu recunoaște statalitatea astfel formată.

Așadar, invocarea de catre Moscova a unor similitudini între secesiunea Crimeei și cazul independenței Kosovo in scopul justificarii secesiunii din perspectiva dreptului international, nu este fundamentată. Inainte de toate, prin opinia sa consultativă in cazul Kosovo, Curtea Internațională de Justiție nu a confirmat legalitatea statalitatii Kosovo, ci doar a sustinut ca declaratia de independență nu contravine dreptului international. Apoi, premisele declararii independentei Kosovo au fost cu totul diferite, regiunea respectiva aflandu-se sub administrare internationala la acel moment dat, motivatia fiind presiunile etnice la care era supusa populatia kosovara, ceea ce nu pare sa fi fost cazul populatiei rusofone din Crimeea. De asemenea, Kosovo nu a fost recunoscut ca stat de intreaga comunitate internationala, deosebit de relevanta fiind absenta recunoasterii la nivelul ONU. In plus, in cazul Crimeii exista indicii ca secesiunea a avut loc in contextul prezentei unor forte militare, altele decat cele ale statului ucrainean, deci, sub amenintarea fortei. Si, nu in ultimul rand, actele de putere politică ale Rusiei emise in scopul anexarii regiunii Crimeea au avut un scop si au produs efecte contrare dreptului international, in particular, in raport cu Tratatul bilateral de prietenie, cooperare si parteneriat dintre Ucraina si Rusia din 1997 si Tratatul dintre cele doua tari privind statutul flotei ruse la Marea Neagra. Fata de acest ultim aspect, pozitia Kremlinului pare insa sa fie clarificata prin declaratiile Presedintelui Putin din 4 martie 2014, la o conferinta de presa in Novo Ogariovo: daca in Ucraina ar avea loc o revolutie, ar rezulta un nou stat cu care Rusia nu considera ca are incheiat vreun tratat. Desigur, schimbarea de regim de la Kiev nu ar afecta, in opinia presedintelui rus, situatia datoriilor Ucrainei catre Rusia. In fapt, situatia din Crimeea se aseamana mult mai mult cu cazul Ciprului. Dupa ce populatia turca din nordul insulei Cipru si-a declarat independenta in 1983, sprijinită de prezenta militara turca pe teritoriul insulei a procedat la crearea statului denumit Republica Turca a Ciprului de Nord. Până în prezent, singurul stat care a recunoscut statalitatea acestei entitati a ramas Turcia. Un rol important in directionarea atitudinii comunitatii internationale fata de situatia din Cipru l-au avut rezolutiile Consiliului de Securitate al ONU prin care declaratia de independenta ciprioto-turca a fost declarata ilegala, iar comunitatea internationala a fost îndemnată sa nu recunoasca această entitate statala. In ceea ce priveste regiunea sudica a insulei, populata de etnici greci, aceasta a dobandit recunoasterea internationala deplina, exceptând recunoasterea din partea Turciei, fiind stat membru al NATO si al ONU. In pofida acestei stari de drept, Republica Turcă a Ciprului de Nord a continuat sa actioneze de facto ca un stat deplin suveran, contribuind insa la mentinerea unei stari tensionate in zona sud-est Mediteraneana, in special in ceea ce priveste relatiile dintre Turcia, Cipru si Grecia. Felul in care aceste tensiuni s-au reflectat in privinta explotarii resurselor de hidrocarburi din Bazinul Mediteranean prezinta un interes deosebit in anticiparea evolutiilor energetice din Bazinul Marii Negre.

1.3.3. Statutul Crimeei după anexare, prin prisma dreptului internațional

Analiștii politico-militari anticipează că „în viitorul apropiat vom asista la incercarile Rusiei de a legitima juridic exercitarea suverantitatii sale asupra teritoriului Crimeei, mai ales prin impunerea starii de facto in relatiile sale internationale, ceea ce va pune in discutie daca Rusia va mai fi tinuta sau nu, ca stat successor, de obligatiile internationale ale Ucrainei care priveau suveranitatea exercitata de statul ucrainean asupra peninsulei”. Se au în vedere, îndeosebi aspectele ce tin de platoul continental si zona economica exclusiva din Marea Neagra. In anticiparea pozitionarii Rusiei in problema preluarii sau nu de catre aceasta a unor drepturi si obligatii internationale ale Ucrainei cu privire la teritoriul Crimeei, inclusiv zonele adiacente din Marea Neagra, se apreciază ca necesara analiza aplicabilitatii Dreptului International Public in materia succesiunii statelor la cazul dat.

In teoria, practica si cadrul normativ al Dreptului Internațional Public există doua curente principale in privinta succesiunii statelor la tratate internationale. Unul susține teza succesiunii universale a statului succesor la tratatele internationale încheiate de statul predecesor. Celălalt are la bază teza “tabula rasa” conform careia statul succesor poate selecta tratatele predecesorului la care doreste sa devina parte.

Aspectele ce tin de succesiunea statelor in drepturi si obligatii internationale isi afla materia principala in Conventia de la Viena din 1978 privind succesiunea statelor la tratate precum si in cutuma internationala. Articolul 6 din Conventie stabileste ca aceasta se va aplica numai efectelor unei succesiuni statale ce are loc in conformitate cu Dreptul International si, in particular, cu principiile de drept international inscrise in Carta ONU. După cum am aratat mai sus, legalitatea secesiunii si integrarii Crimeei in Federatia Rusa nu poate fi sustinuta fara echivoc, avand in vedere elementele factuale referitoare la existența sau nu a unei ocupații militare străine și la folosirea sau nu a forței ori a amenințării cu forța. Pe de altă parte, Federatia Rusă nu este parte la Conventie, în timp ce Ucraina este semnatară a acesteia. Aceasta situație ar putea insemna că respectiva Conventie nu e aplicabila in speta Crimeei, urmand in schimb a se apela la cutuma sau principiile generale din Dreptul Internațional Public. De asemenea, trebuie mentionat ca respectiva Conventie nu traseaza o distinctie clara intre cazurile diverse de transfer de suveranitate asupra unui teritoriu (secesiune sau cesiune, absorbtie sau unificare, separare sau dezmembrare statala etc.), ceea ce nu face decat sa amplifice complexitatea interpretarilor. Aplicabilitatea Conventiei de la Viena in speta Crimeei ar insemna ca in caz de secesiune, statul succesor, in cazul de față Federatia Rusă, să preia automat tratatele predecesorului, respectiv Ucraina, cu privire la teritoriul asupra caruia are loc transferul de suveranitate, exceptand cazul in care statele implicate convin altfel, sau in cazul in care rezulta din tratatul supus succesiunii sau in alt mod, ca aplicarea acestuia in privinta statului succesor ar fi incompatibila cu scopul si obiectul tratatului sau ar schimba radical conditiile de operare a tratatului respectiv. În aceste condiții, este posibil ca Federatia Rusa sa faca apel la prevederile articolului 16 din Conventie, care consacra regula „tabula rasa” in cazul “noilor state independente”, argumentand ca inainte de a deveni parte a Federatiei Ruse, Crimeea s-a transformat in stat independent, neavand obligatia de a prelua obligatiile relevante din tratatele internationale incheiate de Ucraina. Teoria si practica internationala sunt insa aproape unanime in a lega aplicabilitatea atât a acestui articol 16 cât și a cutumei internationale care reflecta acelasi principiu, de cazul procesului de decolonizare, si anume de criteriul “dependentei si identitatii statale” si nu de cazurile de secesiune. Extrem de importantă este si prevederea din Conventie care stabileste ca o succesiune de state nu va avea efecte asupra tratatelor ce stabilesc regimul frontierelor sau a celor care se refera la utilizarea unor anumite teritorii. In situatia in care pentru cazul Crimeei se pune problema inaplicabilitatii Conventiei de la Viena, atunci ar urma sa devina aplicabila cutuma in Dreptul International Public. Aceasta impune a se clarifica dacă însăși Conventia de la Viena reflectă sau nu cutuma internationala. Doctrina in materie accepta insa, în majoritate, teza ca respectiva Conventie, chiar dacă are un continut inovator in materia succesiunii, nu reflecta in intregime cutuma internationala.

Cutuma internationala si practica statala in privinta sucessiunii statelor au aplicat in mod traditional teoria “tabula rasa” in cazul statelor noi independente, in timp ce in cazul statelor care nu au reprezentat „teritorii dependente”, cutuma stabileste regula succesiunii universale sau continuitatii, in baza careia statul succesor va prelua tratatele predecesorului. Cazul Kosovo, insa, a imprimat noi tendinte in aceasta privinta, in sensul preferintei aplicabilitatii teoriei succesiunii universale, prin mecanismul asa-numitelor acorduri devolutive de transfer de instrumente internationale intre statul predecesor si cel succesor. Cel mai probabil, Rusia va pleda pentru inaplicabilitatea Conventiei de la Viena, ceea ce va plasa disputa in zona principiilor de drept international general acceptate. In aceasta ipoteza, lupta argumentelor alaturi, desigur, de problema legalitatii actului insusi de secesiune si anexare, se va purta in jurul criteriului „dependentei si identitatii” Crimeii, respectiv daca separarea sa de Ucraina a fost un act de autodeterminare spre a justifica aplicarea regulii „tabula rasa”, sau daca Crimeea nu s-a manifestat ca un teritoriu dependent pana la secesiune, ceea ce ar justifica aplicarea regulii continuitatii.

Parcurgerea acestor elemente de drept international prezinta o relevanta deosebita in ceea ce priveste obligatiile si drepturile statelor riverane Bazinului Marii Negre, mai precis, daca Rusia și Ucraina vor continua sa respecte angajamentele internationale privind delimitarea platoului continental si a zonelor economice exclusive asumate pana in prezent cu celelalte state riverane. In sens economic, aceste aspecte de drept vor fi intens vehiculate in viitorul apropiat, atunci cand, in mod inevitabil, va fi supusa dezbaterii explorarea si exploatarea potentialului de hidrocarburi din Marea Neagra.

1.4. Conflictul din Donbas

Conflictul separatist din estul Ucrainei a început de la o dispută privind un acord comercial, dar a devenit unul dintre cele mai violente din Europa, după războaiele din fosta Iugoslavie, de la începutul anilor ’90.

După ce a tergiversat timp de un an semnarea unui acord politic și comercial cu Uniunea Europeană, la 21.11.2013, președintele ucrainean de la acea vreme, Viktor Ianukovici a suspendat negocierile pe fondul opoziției Rusiei, care nu vrea ca Ucraina să se apropie de UE. Zeci de mii de protestatari au ieșit în stradă zilele următoare, subliniind diviziunile profunde între vestul proeuropean al Ucrainei și estul prorus, fieful lui Ianukovici.Violențele care durau de câteva săptămâni au luat amploare la 20.02.2014, în momentul declanșării unui schimb de focuri între protestatari și poliție, în Piața Independenței din Kiev, soldat cu 100 de morți. Protestatarii au afirmat că lunetiști ai armatei au deschis focul împotriva lor, însă Guvernul lui Ianukovici a acuzat liderii opoziției că au provocat violențele. Ca urmare a creșterii în amploare a protestelor, la 22.02.2014 președintele Ianukovici a părăsit Kievul în secret, după ce forțele de pază au abandonat complexul prezidențial. Mii de persoane au luat cu asalt clădirea de lux lăsată în urmă de președinte. Fostul premier și adversar al lui Ianukovici, Iulia Timoșenko, a fost eliberată din închisoare și s-a adresat protestatarilor în Piața Independenței. Ea fusese încarcerată în 2011 pentru „abuz în funcție”, în urma unui proces considerat de mulți ca având motivații politice. La scurt timp, la 01.03.2014, Parlamentul rus a aprobat cererea președintelui Vladimir Putin de a trimite forțe militare în Crimeea. Mii de militari vorbitori de limbă rusă, cu uniforme fără însemne oficiale, au pătruns în peninsulă. Două săptămâni mai târziu Rusia a finalizat anexarea Crimeei printr-un referendum denunțat ca ilegitim de Ucraina și restul lumii. Guvernul de la Kiev a lansat la 15.04.2014, prima acțiune militară formală împotriva rebelilor proruși care au ocupat clădiri guvernamentale în orașe din estul Ucrainei. Putin a avertizat că Ucraina este „în pragul războiului civil”. La mai puțin de o lună, separatiștii din regiunile estice Donețk și Lugansk au proclamat independența în urma unor referendumuri nerecunoscute.

La 25.05.2014, Petro Poroșenko, unul dintre cei mai bogați oameni din țară, a revendicat victoria în alegerile prezidențiale din Ucraina. Separatiștii proruși au fost acuzați că au împiedicat alegătorii să voteze în estul țării. În luna următoare, la 27.06.2014, noul președinte a semnat Acordul de Asociere cu UE și a avertizat Rusia că determinarea Ucrainei de a se apropia de UE nu poate fi ignorată. O nouă escaladare a tensiunilor s-a produs la 17.07 2014 prin doborârea avionului companiei Malaysia Airlines cu o rachetă sol-aer în regiunea separatistă din estul Ucrainei, acțiune soldată cu moartea celor 298 de persoane aflate la bord. Observatorii internaționali au fost inițial împiedicați să meargă în zona prăbușirii de persoane înarmate și a durat mai multe zile până rebelii au permis anchetatorilor să examineze cadavrele.

La 07.09.2014, la Minsk a fost semnat un protocol de către reprezentantul OSCE Heidi Tagliavini, fostul președinte ucrainean Leonid Kucima, ambasadorul rus în Ucraina Mihail Zurabov și liderii separatiști Aleksandr Zaharcenko și Igor Plotnițki.

Protocolul prevedea următoarele: încetarea focului imediat și bilateral; controlarea și verificarea regimului de încetare a focului de către OSCE; descentralizarea puterii, care să permită un guvern autonom provizoriu local în regiunile din Donețk și Lugansk, în estul Ucrainei, în virtutea unei legi privind un "statul special"; control constant și activ din partea OSCE pentru frontiera dintre Ucraina și Rusia și crearea unei zone de securitate de-alungul frontierei; eliberarea imediată a tuturor prizonierilor de război și persoanelor deținute ilegal; adoptarea unei legi împotriva umăririi și aducerii în fața justiției a persoanelor implicate în unele evenimente din regiunile Donețk și Lugansk; continuarea unui dialog național inclusiv luarea unor măsuri pentru ameliorarea situației umanitare în Donbas (regiunile Donețk și Lugansk); organizarea de alegeri locale anticipate la Donețk și Lugansk; retragerea grupurilor armate ilegale, a armelor grele și a tuturor combatanților și mercenarilor din teritoriul ucrainean; adoptarea unui program pentru relansarea economică a bazinului Donbas și reluarea activității în regiune; garantarea securității persoanelor care participă la consultări. Acest plan a fost semnat de reprezentantul OSCE Heidi Tagliavini, fostul președinte ucrainean Leonid Kucima, ambasadorul rus în Ucraina Mihail Zurabov și liderii separatiști Aleksandr Zaharcenko și Igor Plotnițki.

La 20.09.2014, Ucraina și separatiștii proruși au semnat un acord de încetare a focului incluzând o zonă demilitarizată care cerea tuturor părților să-și retragă armamentul greu dincolo de linia frontului. Între timp, un convoi de camioane rusești cu ajutoare umanitare a trecut granița ucraineană fără permisiunea Guvernului. Mai mult, potrivit unor surse NATO, la 12.11.2014, tancuri rusești, armament și trupe au trecut granița în Ucraina, într-o evidentă încălcare a armistițiului din septembrie, fapt negat însă de Rusia. La 22.01.2015, aeroportul internațional din Donețk, care fusese reconstruit înaintea Campionatului european de fotbal din 2012, a fost cucerit de rebeli după câteva luni de lupte cu forțele ucrainene. Câteva zile mai târziu, președintele Poroșenko a anunțat că va cere Curții Penale Internaționale de la Haga să investigheze posibile „crime împotriva umanității” comise în timpul conflictului. Ca urmare a escaladării conflictului, la 06.02.2015, cancelarul german Angela Merkel și președintele francez Francois Hollande au discutat o nouă propunere de pace cu Vladimir Putin, în timp ce Statele Unite luau în considerare posibilitatea de a furniza armament Ucrainei. Liderii europeni s-au opus înarmării forțelor ucrainene de teamă că aceasta ar putea conduce la intensificarea luptelor, care până la acea dată se soldaseră cu peste 5.000 de morți de la începutul conflictului.

La mai puțin de o săptămână, la 12.02.2015, președintele Putin a anunțat că un acord a fost încheiat la Minsk, în urma unor negocieri maraton între liderii Rusiei, Ucrainei, Germaniei și Franței, pentru încetarea ostilităților în Ucraina, începând din 15 februarie. Negocierile în Formatul Normandia desfășurate la Minsk la 12.02.2015 s-au finalizat cu un nou acord de pace la care au participat și liderii autoproclamatelor republici Donetk si Lugansk, precum si un reprezentant al OSCE, fostul presedinte ucrainean Leonid Kucima si ambasadorul rus in Ucraina, care reprezintă "grupul de contact".

Acordul cuprinzând 13 puncte prevedea: un armistitiu complet in estul Ucrainei, începînd cu ora 00:00 a zilei de 15 februarie; retragerea armelor grele; utilizarea de către OSCE a flotei de drone, a observatorilor pe teren, precum și a imaginilor din satelit și a datelor de cercetare prin radiolocație, pentru a se asigura ca ambele părți respectă acordul; negocierea de către părțile aflate în conflict a termenilor privind viitoarele alegeri locale din zonele controlate de rebeli, ceea ce ii va aduce pe acestia inapoi in cadrul legal ucrainean și adoptarea de către Ucraina a legislației pentru autoguvernare acceptabilă pentru republicile autoproclamate; declararea de către Ucraina a unei amnistii generale pentru rebeli; efectuarea unui schimb de prizonieri în termen de cinci zile dupa retragerea completă; accesul convoaielor de ajutoare umanitare în zonele afectate de confruntari, în baza unui mecanism international de funcționare; restabilirea de către Ucraina a legăturilor economice, plăților sociale și serviciilor bancare în zonele separatiste, care au fost întrerupte anterior în semn de răspuns la alegerile organizate de republicile autoproclamate; restabilirea controlului Ucrainei asupra granitelor acestora cu Rusia, după organizarea alegerilor locale in regiunile Donetk si Lugansk; retragerea trupelor străine, armamentului greu și mercenarilor din Ucraina, precum și demobilizarea grupărilor armate ilegale; implementarea unei reforme constituționale complete, până la sfârșitul anului 2015, pentru descentralizarea sistemului politic ucrainean, autodeterminarea lingvistică, libertatea de a numi procurori și judecători, precum și de a stabili legături economice cu Rusia; supravegherea de către observatorii OSCE a alegerilor locale în republicile autoproclamate; intensificarea discuțiilor în cadrul "grupului de contact".

Prevederile documentului urmau să fie realizate până la 31 decembrie 2015, dar ele nu au fost îndeplinite integral nici până în prezent. Prelungirea termenului de aplicare a acordurilor devine astfel inevitabilă. În plus, liderii separatiști din Lugansk și Donețk au acceptat să amâne pentru anul 2016 alegerile locale pe care voiau să le organizeze la 18 octombrie în Donețk și la 1 noiembrie în Lugansk, ceea ce ar constitui încă un motiv pentru prelungirea acordurilor.

CAPITOLUL 2

DIMENSIUNEA HIBRIDĂ A CONFLICTULUI DIN UCRAINA

Derularea conflictului din Ucraina a reliefat faptul că, în cursul ultimilor ani, strategii militari ruși au analizat tipologiile de conflicte în termeni de structuri de comandă, conducere a operațiilor și luarea de măsuri în consecință pentru menținerea controlului teritorial și transferarea responsabilității securității, folosirea forțelor neconvenționale și exploatarea forțelor paramilitare sau a milițiilor locale.

Operațiile Forțelor Armate ruse din Ucraina, soldate cu anexarea Peninsulei Crimeea, precum și conflictul din estul țării au fost adesea analizate din perspectiva conceptului de „război hibrid” pentru a descrie strategia de ansamblu a Federației Ruse și modul de angajare a forțelor militare și paramilitare. Majoritatea analiștilor politico-militari tind să considere că implicarea Federației Ruse în conflictul din Ucraina este parte a strategiei politice a Moscovei, care presupune coordonarea și interconectarea mijloacelor utilizate în vederea îndeplinirii obiectivelor strategice stabilite, probabil, de însuși președintele Vladimir Putin și cercul de apropiați ai acestuia. Evoluția generală a conflictului a evidențiat concentrarea Forțelor Armate ruse cu prioritate asupra acțiunilor de propagandă, dislocarea de trupe fără însemne de identificare, acțiuni disimulate ale trupelor militare și paramilitare și asigurarea instruirii liderilor separatiști.

2.1. Criza din Ucraina în context securitar și doctrinar

După cum s-a putut constata, anul 2014 a marcat o nouă schimbare de fond în istoria conflictelor. Atât evenimentele derulate în Ucraina cât și modul în care acestea s-au desfășurat au zguduit din temelii eșafodajul securității europene, și au surprins profund comunitatea internațională. Așa cum este prezentat mai sus, în câteva zile, Federația Rusă a anexat Peninsulei Crimeea, de facto și în opinia autorităților ruse și de jure, iar rezultatul ciocnirilor ulterioare din estul Ucrainei dintre forțele guvernamentale și separatiștii proruși este pierderea de către Ucraina a peste jumătate din potențialul militar, în condițiile în care, de fapt, nu a avut loc un război deschis între cele două state. În acest mod, s-a ajuns la situația în care, după două războaie mondiale convenționale, Europa se confruntă cu noi provocări moderne și cu posibil impact major în plan politic, militar, securitar și economic, ca urmare a conturării și a amplificării amenințării hibride propagată de către Federația Rusă. În același timp, intervenția Federației Ruse în Ucraina a introdus și confuzii de ordin doctrinar, decurgând, îndeosebi, din caracterul preponderent neconvențional al acțiunilor. Absența unei declarații de război și concentrarea acțiunilor asupra unor obiective geografice limitate, rspectiv Crimeea și estul Ucrainei, păreau să favorizeze includerea evenimentelor din Ucraina în categoria „războiului limitat”, în care „beligeranții aleg să nu lupte cu întreaga capacitate”.

Însă, mijloacele folosite și modul de derulare a ostilităților, prin executarea de atacuri asimetrice diverse și simultane asupra sistemelor militare, sociale, economice și politice ale Ucrainei, au adus în discuție conceptul de „război fără limite” diferit de cel „total”, caracteristic secolului trecut, prin estomparea dimensiunii militare.

Drept urmare, comportamentul și acțiunile Federației Ruse împotriva Ucrainei sunt percepute ca fiind rezultatul unei strategii de „război hibrid”, care combină eficient și prin surprindere componente convenționale și neregulate, militare și nonmilitare, precum și o gamă extinsă de categorii de instrumente. Deși niciuna dintre componente nu prezintă noutate, orchestrarea în combinație a acestora poate genera efectul de surprindere și ambiguitate, ceea ce face dificilă identificarea reacției adecvate, în special pentru organizațiile multinaționale care funcționează pe baza consensului.

2.2. Precondiții ale intervenției Rusiei în Ucraina

Rusia a perceput criza politică ucraineană din perioada decembrie 2013 – februarie 2014 fie drept o amenințare, fie ca pe o oportunitate, existând argumente pentru fiecare dintre cele două abordări. Sub mandatele lui Vladimir Putin, statul rus abandonase demult tendințele democrat-liberale și parcurgea un proces de consolidare a unei democrații autocrate. Stabilitatea internă și veniturile obținute din exporturile energetice creaseră premise neoimperiale, iar Moscova începuse recuperarea prestigiului internațional prin contestarea vehementă și constantă a unipolarității mondiale, precum și prin demersurile politice și acțiunile militare destinate sabotării proiectelor euroatlantice spre est. Se poate afirma că sub regimul Putin, puterea Rusiei contemporane a ajuns la zenit.

Autoritățile ruse sunt, însă, conștiente că în prezent, măreția poate veni și din calitatea de conducător al unor proiecte politico-economice integraționiste de anvergură, precum UE. Astfel, materializarea Uniunii Eurasiatice ar fi consfințit rolul de hegemon regional al Rusiei, iar apartenența Ucrainei la acest proiect nu numai că i-ar fi dat substanța necesară, ci pe de altă parte, ar fi oprit definitiv extinderea UE și a NATO către est.

Oscilarea președintelui ucrainean, Viktor Ianukovici, între vest și est nu era o noutate pentru Moscova, însă Rusia spera ca toamna anului 2013 să fie decisivă pentru orientarea Ucrainei către proiectele politico-economice regionale inițiate de Rusia, iar criza politică declanșată în Ucraina după Summitul de la Vilnius din perioada 28-29.12.2013 ar fi putut constitui o oportunitate în acest sens.

Răsturnarea de la putere a lui Ianukovici de către forțe proeuropene s-a constituit într-un șoc pentru Putin, care a perceput evenimentul în cheia unei schimbări critice la nivel strategic în vecinătatea apropiată a Rusiei, cu implicații de securitate existențiale pentru Moscova. Astfel, înlăturarea lui Ianukovici a constituit pentru Federația Rusă un casus belli, declanșând evenimentele ulterioare din Ucraina.

2.3. Dimensiunea hibridă a anexării Crimeii

Părăsirea puterii de către președintele ucrainean Ianukovici, pe 22 februarie 2014, a fost urmată de o serie de acțiuni ruse, militare și nonmilitare, care au condus la anexarea de facto și de jure a Peninsulei Crimeea. Rapiditatea cu care s-au desfășurat evenimentele a lăsat impresia aplicării unui plan de contingență, pregătit din timp. Pe 26 februarie, trupe ruse au început să se concentreze la granița de est a Ucrainei, sub pretextul executării unor exerciții militare. Conform declarațiilor oficiale ulterioare făcute de către comandantul suprem al forțelor NATO din Europa, generalul Philip Breedlove, 30.000 – 40.000 de militari ruși se aflau în proximitatea graniței ruso-ucrainene, alimentând preocupările privind o intervenție militară clasică. Acest curs de acțiune nu s-a materializat, comasarea trupelor ruse la granița Ucrainei având, de fapt, rolul de a crea o presiune suplimentară asupra Ucrainei. Începând cu 28 februarie însă, grupări armate locale din Crimeea, respectiv așa-numitele „forțe de autoapărare”, asistate de celebrii „omuleți verzi” au preluat controlul clădirilor guvernamentale și obiectivelor strategice din peninsulă, a stațiilor radio și TV și au blocat unitățile și navele militare ucrainene în bazele de dislocare.

În paralel, Rusia a declanșat un război informațional (tratat în Capitolul 3 al lucrării) menit să legitimizeze separarea Crimeei de Ucraina și să dilueze percepția internațională de „agresor” care se contura față de Federația Rusă. Așa cum este menționat la Capitolul 1, la 01.03.2014, președintele Putin primește autorizarea din partea Parlamentului de a folosi forțele armate ruse staționate în Crimeea pentru protejarea instalațiilor militare locale și a etnicilor ruși din peninsulă. Potrivit argumentației Moscovei, mediatizată excesiv de către autoritățile ruse, la Kiev, forțe fasciste au dat o lovitură de stat, iar Ianukovici rămâne președintele legitim al Ucrainei. Mai mult, acțiunile „juntei” de la Kiev nu numai că provoacă o criză umanitară de proporții, forțând etnicii ruși să părăsească Ucraina, dar pun în pericol drepturile și libertățile etnicilor ruși din Crimeea și amenință securitatea fizică a militarilor ruși dislocați în peninsulă.

Prin aceasta, Kremlinul utiliza exact setul de argumente menite să legitimeze intervențiile Occidentului în Kosovo (1999) și Libia (2012), plus dreptul constituțional de a-și apăra proprii cetățenii din afara granițelor și cererile de asistență militară pentru restabilirea ordinii venite din partea președintelui ucrainean Ianukovici și a autorităților nou formate în Crimeea. Pe 12 martie, noi dislocări semnificative de forțe armate ruse sunt observate la granița cu Ucraina, iar pe 16 martie, într-un referendum organizat în Crimeea și supravegheat de miliții locale, trupe de cazaci și „omuleți verzi”, 96,7% din cei 81,3% cetățeni ai peninsulei care și-au exercitat dreptul la vot au ales separarea de Ucraina și reunirea cu Rusia. În consecință, pe 18 martie președintele Putin semnează legea de încorporare a Crimeii în federație, iar pe 21 martie semnează amendamentul constituțional care consfințește de jure anexarea peninsulei.

Pe tot parcursul emiterii și susținerii acestor argumente legaliste concomitent cu anexarea de facto a Crimeei, autoritățile ruse au negat oficial prezența militarilor ruși în peninsulă și implicit o intervenție militară a Moscovei împotriva unui stat suveran. La aproape o lună după acest fait accompli, respectiv la 17.04.2014, președintele Putin admite prezența forțelor armate ruse în Crimeea, aflate acolo pentru a acorda asistența necesară forțelor locale de autoapărare pentru restabilirea ordinii.

Analizând retrospectiv modul în care s-a efectuat anexarea Crimeii, se disting câteva tactici ale Rusiei care transcend granițele intervenției militare clasice. Cea mai evidentă tactică a fost folosirea acoperită a militarilor din forțele pentru operații speciale, așa-numiții „omuleți verzi”. Fără vreo declarație de război, militari ruși fără însemne de identificare au condus principalele acțiuni de ocupare militară a Crimeii, având ca subterfugiu sprijinirea milițiilor populare locale. În termenii doctrinari ai gândirii militare ruse, tacticile acoperite și subversiunea sunt subsumate conceptului de maskirovka, adică inducerea în eroare a inamicului cu privire la prezența și dispunerea trupelor proprii. Așadar, în Crimeea, „omuleții verzi” au fost folosiți pentru a ocupa peninsula sub umbrela negării intervenției militare.

O altă tactică derivată din folosirea „omuleților verzi” este cea a acțiunilor militare noncontact, menite să evite escaladarea conflictului. Militarii ucraineni dislocați în peninsulă au fost blocați în cazărmi, dezarmați și evacuați preponderent fără violență, de forțe specializate în controlul escaladării, tactică efectivă în cazul unui adversar care nu este predispus la risc. La această situație a contribuit și faptul că guvernul interimar de la Kiev a evitat angajarea forțelor armate în conflicte cu ocupanții peninsulei, având în vedere precedentul intervenției ruse în Georgia și nedorind să ofere Moscovei vreo justificare pentru a acționa și în partea continentală, la nord de Crimeea. În plus, aceste tactici de ducere a operațiilor speciale au fost permanent dublate de acțiuni nonmilitare (politice, diplomatice, mediatice etc.), desăvârșind astfel percepția caracterului hibrid al intervenției militare ruse în Crimeea.

Analiza intervenției hibride în peninsulă ar fi incompletă fără trecerea în revistă a condițiilor particulare în care s-a desfășurat. În primul rând, este necesară menționarea faptului că Federația Rusă avea forțe armate staționate legal în Crimeea, ceea ce a constituit nu numai un avantaj tactic major, dar a folosit și argumentației neintervenționiste susținută cu obstinație de către oficialii de la Moscova. În al doilea rând, orientarea prorusă a unui segment semnificativ din populația locală și atracția față de modelul socioeconomic etatist rusesc erau în creștere ceea ce a facilitat infiltrarea forțelor ruse și desfășurarea acțiunilor destinate anexării peninsulei. Relaționat acestei stări de fapt, în mod particular, militarii ucraineni dislocați în Crimeea, în special gradele inferioare și soldații, erau în majoritate localnici și preponderent proruși. De altfel, o mare parte dintre aceștia au fost atrași de perspectiva continuării serviciului militar în cadrul forțelor armate ruse, beneficiind astfel de avantaje materiale.

2.4. Dimensiunea hibridă a conflictului din estul Ucrainei

Odată cu crearea precedentului secesionist al Crimeii, premisele și arhetipul continuării acestei intervenții hibride a Federației Ruse în estul prorus al Ucrainei erau stabilite. Ocuparea Crimeii a radicalizat, în mod ireversibil, vestul prooccidental al Ucrainei, iar la Kremlin se contura opțiunea federalizării statului vecin. Secesiuni în estul prorus al Ucrainei pe modelul aplicat în Crimeea, prin „voință populară”, sprijinite militar adecvat de Rusia, dar disimulate, păreau opțiuni viabile.

La 06.04.2014, separatiștii declarați proruși ocupă clădiri guvernamentale în regiunile Donețk, Lugansk și Harkov din estul Ucrainei, ceea ce determină guvernul de la Kiev să reacționeze. Decise să evite scenariul ocupării Crimeii, autoritățile ucrainene lansează în estul Ucrainei o „operațiune antiteroristă” împotriva acestora, fără însă a atinge rezultatele scontate. Moscova decide să exploateze situația din teren și, pentru legitimizarea acțiunilor separatiste, președintele Putin invocă conceptul Noii Rusii (Novorossiia), al uniunii teritoriilor proruse din estul și sudul Ucrainei până la gurile Dunării.

Similar scenariului aplicat în Crimeea, pe 11 mai sunt organizate referendumuri în regiunile Donețk și Lugansk, în urma cărora separatiștii proruși din aceste regiuni declară independența față de Ucraina. Pe 24 mai, cu o zi înaintea alegerilor prezidențiale din Ucraina, autoproclamatele republici separatiste din Donețk și Lugansk își declară asocierea în confederația Novorossiiei. La sfârșitul lunii mai, acțiunile autorităților ucrainene, după alegerea președintelui Poroșenko, provoacă primele fisuri în aplicarea scenariului ocupării Crimeii în estul Ucrainei. Pe 26 mai, trupele guvernamentale ucrainene, sprijinite de aviație, recâștigă aeroportul din Donețk. În urma acestui episod, Federația Rusă a decis să furnizeze separatiștilor echipament militar sofisticat, inclusiv sisteme de rachete antiaeriene, care au provocat pierderi semnificative aviației ucrainene.

Situația politică și militară din estul Ucrainei se dovedea, însă, a fi semnificativ diferită de cea din Crimeea, întrucât simpatia prorusă era concentrată preponderent în jurul orașelor Donețk și Lugansk, autoritățile ucrainene erau decise să lupte, iar formațiunile separatiste păreau afectate de diferende interne.

Toți aceștia factori au influențat decisiv evoluțiile militare din teren. Pe 5 iulie, 2.000 de luptători separatiști conduși de către comandantul Igor Ghirkin au abandonat localitatea Slaviansk unde se afla sediul comandamentului militar al insurgenței și s-au retras spre Donețk în vederea direcționării acțiunilor militare spre zona aglomerată urbană. Acolo, armata ucraineană nu putea desfășura acțiuni ofensive de amploare fără a provoca pierderi colaterale. În plus, doborârea avionului malaysian MH-17 în spațiul aerian al zonei de conflict a afectat cursul acțiunilor militare din estul Ucrainei și, implicit, modul de acțiune a Rusiei. La sfârșitul lunii iulie, Ucraina declanșează o serie de operații militare menite să înfrângă insurgența separatistă.

Conștientă de potențiala înfrângere militară a separatiștilor, Federația Rusă a demarat un set de acțiuni menite să echilibreze balanța de forțe din teren. Astfel, pe 16 august, presa internațională semnala că, potrivit OSCE, în cursul ultimelor săptămâni a fost observat un tranzit continuu al frontierei ruso-ucrainene de către persoane în ținute militare.

Pe 22 august, Moscova trimite primul „convoi umanitar” în estul Ucrainei, acțiune care distrage atenția internațională de la mișcările tactice ale separatiștilor de încercuire a forțelor ucrainene la Ilovaisk. Concomitent, separatiștii deschid un al doilea front pe litoralul Mării Azov și ocupă orașul Novoazovsk, mișcare menită să reducă presiunea militară de pe Donețk. Începând cu 24 august, presa internațională raportează incursiuni de amploare ale unităților regulate ruse în estul Ucrainei, pe direcțiile Donețk și Novoazovsk – Mariupol, iar între 28 august și 1 septembrie separatiștii sprijiniți de unități militare ruse decimează forțele guvernamentale ucrainene de la Ilovaisk, înregistrându-se peste 300 de decese în rândul militarilor ucraineni.

Dezastrul militar de la Ilovaisk a reprezentat un punct de cotitură în conflictul din estul Ucrainei. Forțele Kievului au abandonat orașul Lugansk, iar armistițiul de la Minsk (5 septembrie) a găsit forțele separatiste aproape de orașul-port Mariupol, poarta terestră către Crimeea și sudul Ucrainei. Înfrângerea ucrainenilor la Ilovaisk a consemnat și implicarea directă, deși limitată, a forțelor armate ruse în estul Ucrainei.

Pe 28 august, NATO a dat publicității imagini satelitare cu un convoi militar rus în interiorul granițelor ucrainene. Din acel moment, războiul hibrid din estul Ucrainei devenea clar un „război proxy”, formă a conflictului armat consacrată în timpul Războiului Rece, prin care un stat își susținea neoficial aliații nonstatali din statul adversar, spre a evita un conflict interstatal.

Implicarea militară rusă în estul Ucrainei reprezintă o combinație între acțiunile grupărilor separatiste și a celor formate din „voluntari ruși”, pe de o parte și acțiunile unor subunități militare ruse prin incursiuni de scurtă durată în teritoriul ucrainean, pe de altă parte.

În primele etape ale conflictului, în regiunile Donețk și Lugansk, forțele speciale ruse au acționat ca experți și instructori în folosirea echipamentelor militare sofisticate pentru separatiști. Totuși, când armata ucraineană a început să recâștige teren, Moscova a trimis trupe rusești disimulate, cu scopul de a oferi suport militar direct separatiștilor. Trupele ruse, ale căror superioritate a fost evidentă, au acționat în subunități tactice de nivel batalion dislocate din patru divizii aeropurtate, însumând 3-4.000 de militari. Deși autoritățile ruse au dorit să creeze iluzia de neparticipare la război, escaladarea conflictului a ajuns la un nivel la care negarea participării Rusiei nu mai avea niciun sens. Totuși, nici recunoașterea stării de fapt nu reprezenta o opțiune. Deși nerecunoscută oficial, dar evidentă, implicarea militară directă a Rusiei a fost dictată de condițiile politico-militare din estul Ucrainei, semnificativ diferite de cele din Crimeea. Războiul și-a păstrat caracterul hibrid, foarte acoperitor în esență, multe din formele acțiunilor ruse din Crimeea regăsindu-se și în estul Ucrainei, respectiv negarea prezenței militare, războiul informațional și utilizarea forțelor paramilitare. Implicarea directă dictată de considerentele militare din teren plasează însă, în mod distinctiv, acțiunile Rusiei în paradigma „război proxy”, subsumată conceptului de război hibrid.

Criza din Ucraina a demonstrat capacitatea Federației Ruse de a mobiliza și a disloca rapid la granițele statelor învecinate capabilități militare considerabile cuprinzând toate categoriile de forțe și toate regiunile militare. Astfel, forțele neconvenționale au fost reprezentate de elemente din compunerea serviciilor de securitate ruse, voluntari special pregătiți în acest scop și grupuri din cadrul forțelor pentru operații speciale. Aceste efective au fost utilizate atât în Peninsula Crimeea, cât și în estul Ucrainei, având rolul de a organiza, instrui și coordona acțiunile forțelor neregulate, de a executa acțiuni de cercetare, sabotaj și acțiuni directe împotriva țintelor militare și politice. Forțele neregulate au fost constituite din luptători recrutați din rândurile minorității ruse locale, grupurilor politice dizidente, elementelor criminale sau altor grupuri etnice din Ucraina. Acestea au oferit Federației Ruse posibilitatea de acționa eficient într-o manieră disimulată, în condițiile unor costuri reduse a serviciilor asigurate de astfel de elemente. Un alt avantaj al forțelor neregulate rezidă în înțelegerea aprofundată a mediului operațional. În plus, forțele neregulate sunt greu de detectat și dovedit atunci când nu conduc operații în mod deschis. Deși au ca principală motivație obținerea de beneficii financiare, forțele neregulate sunt eficiente ca elemente de subversiune și oferă posibilitatea negării oricărei implicări a unui stat.

2.5. Concepte ale „războiului hibrid” folosite în intervenția Federației Ruse în Ucraina

La baza intervenției ruse în Ucraina, la fel ca și în cazul Georgiei și Cehoslovaciei, stă conceptul „Po zakonu”, adică „în conformitate cu legea”. Campania diplomatică și informațională rusă a prezentat acțiunile Moscovei în Ucraina ca fiind aparent legale, sau într-o zonă gri a normelor de drept internațional general acceptate, zonă în care precedentul face diferența de interpretare, iar cazul Kosovo a fost folosit extensiv cu scopul promovării unei imagini acceptabile a poziției Federației Ruse.

În plan strict militar, două concepte au fost folosite în tandem: deterrence by punishment, adică descurajare prin amenințarea cu represalii și respectiv, negarea intervenției în condițiile angajării disimulate a forțelor speciale.

Un alt element conceptual folosit în intervenția Federației Ruse în Ucraina a fost exploatarea avantajelor locale, în cazul de față prezența etnicilor ruși și a elementelor proruse. Prezența etnicilor ruși în zona de conflict nu numai că a oferit argumente de legitimare a intervenției, dar a asigurat și „voința populară” necesară instaurării unor autorități locale proruse. Relevanța acestor avantaje a fost reflectată de rapiditatea cu care s-a desfășurat anexarea Peninsulei Crimeea. Pe de altă parte, tensiunile dintre separatiștii proruși din estul Ucrainei și populația locală a creat sincope, afectând modul de desfășurare al evenimentelor.

Nu în ultimul rând, conceptul de ”război informațional extins” apare ca un element central și indispensabil al modului rus de acțiune hibridă. Folosit atât în Crimeea, cât și în estul Ucrainei, războiul informațional practicat de Moscova a fost dirijat pe mai multe axe principale, respectiv „dezinformarea sistematică”, ”negarea plauzibilă” și „conotația umanitară”.

Toate aceste măsuri și acțiuni ale Federației Ruse au fost posibile și s-au dovedit eficiente prin caracterul de complementaritate oferit de cadrul hibrid. Astfel, ceea ce părea inițial un mod de acțiune inedit, s-a dovedit în retrospectivă o aplicare ingenioasă de idei ‒ atât ruse, cât și preluate din modul de acțiune al forțelor armate occidentale ‒ de ducere a războiului convențional și neconvențional vechi și nou.

Dominarea informațională și manipularea segmentelor de etnici ruși, omogeni ca limbă, cultură sau etnicitate, au fost elementele cheie ale abordării hibride pentru atingerea intereselor strategice ale Kremlinului în Peninsula Crimeea și în estul Ucrainei. Succesul acestei abordări, realizat prin intermediul mass-mediei ruse, a facilitat transmiterea mesajului strategic în mediul național, precum și prezentarea trunchiată a situației, adaptată propriilor interese, în mediul internațional. Această abordare a permis realizarea surprinderii, preluarea inițiativei strategice, dezorganizarea structurilor de forță și administrative ale statului ucrainean, prin dezinformare și ambiguitate atât în ceea ce privește stabilirea cu certitudine a agresorului, cât și în ceea ce privește prezentarea acțiunilor legitime, de orice natură, ale Kievului, ca riposte ce aduc atingere intereselor Federației Ruse și contribuie la escaladarea conflictului. Ulterior, derularea acțiunilor pentru protejarea intereselor etnicilor ruși și legitimarea sprijinului Kremlinului pentru garantarea acestora a fost prezentată ca o acțiune firească și logică, fără vreo legătură cu evenimentele desfășurate anterior.

În esență, atributul primordial al războiului hibrid, mai precis al conceptelor care-l articulează, este acela de a oferi cadrul adecvat unei intervenții militare, precum cea a Federației Ruse în Ucraina. Principiile de bază ale acțiunii Moscovei au fost realizarea în timp scurt a unui fait accompli, legitimarea acestuia și evitarea posturii de agresor prin aplicarea conceptelor războiului hibrid sinergic și adaptativ.

Diferențele dintre modul de acțiune al Federației Ruse în Peninsula Crimeea și din estul Ucrainei evidențiază și alte atribute esențiale ale războiului hibrid, respectiv, adaptabilitatea și flexibilitatea derivate din aplicabilitatea generală a conceptelor sale. Fără ca aceste concepte să fi fost descoperite de Federația Rusă, au fost aplicate în forme și nuanțe variate pe parcursul întregii istorii a războiului. Se poate afirma că Moscova a adaptat ingenios cadrul general la situațiile particulare din Crimeea și estul Ucrainei. Însă, dacă rapiditatea anexării peninsulei evidențíază avantajele unui model al războiului hibrid, alunecarea spre „război proxy” în estul Ucrainei dezvăluie și capcanele teoretizării excesive a conceptului de război hibrid. Ceea ce rămâne însă de necontestat în intervenția rusă din Ucraina este ingeniozitatea strategică în folosirea sinergică a conceptelor războiului hibrid. Aceasta s-ar putea manifesta și în viitor, însă forma ar putea diferi semnificativ, fără să iasă din sfera hibridului. Modul de acțiune a Rusiei în Crimeea și punerea în practică a unei astfel de strategii este direct relaționată și condiționată de acuratețea acțiunii, dar, mai ales, de evaluarea corectă a situației locale și a vulnerabilităților adversarului.

CAPITOLUL 3

MODALITĂȚI ALE PROPAGANDEI RUSEȘTI

DE ABORDARE A CONFLICTULUI UCRAINEAN

Pe perioada crizei din Ucraina, Rusia a utilizat pe larg mass-media pentru a crea o aparență de legitimitate a acțiunilor sale, „demonizând”, în același timp, guvernul și armata ucraineană. În cadrul acțiunilor propagandistice ale F. Ruse s-a urmărit acreditarea unor mituri printre care comiterea unor acte de barbarie în zona de conflict de către ”fasciștii” ucraineni, implicarea serviciilor speciale americane în organizarea „Euromaidanului”, săvârșirea unui genocid împotriva etnicilor ruși în Lugansk și Donețk, etc. Ideile principale transmise atât de mass-media rusă, cât și de mediul politic, gravitau în jurul ideilor că „Vinovatul de criză este Occidentul”, „Guvernul ucrainean comite crime”, „Rusia vrea să aducă pace în Ucraina”. „Valoarea și logica acestor idei nu justifică acțiunile Federației Ruse în Ucraina dar evidențiază un conflict de viziuni privind sistemul internațional: Occidentul îl privești prin prisma neoliberalismului, iar Rusia prin prisma neorealismului, teorii bazate pe concepții opuse asupra acestui subiect”.

3.1. Teza privind declinul puterii SUA

Potrivit uneia dintre temele propagandei ruse, puterea SUA se află în declin, iar războiul din Ucraina a fost început pentru a menține influența americană în Europa. Analiștii ruși au avansat ideia că vechea problemă a rolului pe care îl joacă Rusia în securitatea europeană a rămas nerezolvată, iar acum criza din Ucraina e o „revanșă a istoriei” asupra unei ordini hegemonice care s-a impus după Războiul Rece. Sistemul internațional trece de la o ordine la alta, iar ciocnirile între cei care doresc să o conserveze și cei care doresc un nou sistem sunt de altfel, un proces normal. Criza economică și creșterea unor noi jucători au schimbat balanța de puteri la nivel mondial și au pornit procesul de trecere de la „lumea americană” la o ordine „post-americană”, așa cum a sugerat-o și Fareed Zakaria în cartea „Post american world”. Noii mari actori, cum ar fi China, Rusia, Iran, doresc locul lor deosebit în sistemul internațional, iar SUA nu mai pot acționa unilateral ci sunt obligate să-și împartă influența. Apare și problema Germaniei care a fost un stat învins în 1945, iar acum devine un hegemon în UE. Noua ordine de-abia se structurează și, cu siguranță, va sosi momentul când actorii vor decide să se așeze la un nou „Congres de la Viena”. Decanul Școlii Economice Superioare din Moscova, Serghei Karganov, consideră că sfârșitul unipolarității și trecerea de la „Pax Americana” la un alt model al ordinii mondiale sunt procese iminente, iar SUA încearcă să se mențină pe poziții prin alimentarea unor conflicte la periferia sistemului mondial: Libia, Siria, Irak, Afganistan și acum Ucraina. De fapt, profesorul afirmă că SUA sunt principalele beneficiare al acestor conflicte, care permit Washingtonului să-și reafirme superioritatea militară oferind posibilități de proiectare a forțelor în regiuni unde americanii au interese economice și militare. Instabilitatea creată de aceste conflicte face ca vechii aliați ai SUA să mențină politici proamericane, deși, aceștia au dorința și văd o perspectivă de cooperare și cu alți actori emergenți. Astfel, criza ucraineană constituie o consecință schimbării balanței de puteri și a trecerii de la un model de sistem internațional unipolar la sistemul multipolar”.

În ultimii 14 ani, Rusia și-a revenit din criza economică și a devenit o putere regională, cu care, multe state din Europa, Orientul Mijlociu și Asia, caută să coopereze. Moscova și-a mărit influența și în Europa de Est, în special în Ucraina care, odată cu venirea lui Ianukovici, a reluat politica oscilării între Occident și Rusia. Pe plan economic, Rusia a creat un bloc: Uniunea Vamală, care aspiră să evolueze într-o entitate suprastatală reprezentând o alternativă pentru zona economică a UE. În mod evident, creșterea puterii Rusiei, atractivitatea sa economică și beneficiile politice care pot fi obținute doar printr-o cooperare mai puternică cu aceasta, au convins pe Ianukovici să renunțe la semnarea Acordului de asociere cu UE. Un argument în plus a fost și creditul de 10 miliarde dolari pentru consolidarea bugetului ucrainean și reducerea prețului la gazele naturale furnizate. UE nu putea, pur și simplu, acorda un astfel de sprijin financiar. Singura propunere a Bruxelles-ului se rezuma la un regim de comerț liber ale cărui rezultate deveneau palpabile doar pe termen lung, fără a rezolva actualele probleme bugetare. Guvernul ucrainean a preferat parteneriatul cu Rusia unui parteneriat cu UE, ceea ce a lovit puternic în interesele americane în regiune. În fața pericolului unei Ucraine proruse, cu șanse mari de a se apropia de Uniunea Vamală, UE și SUA au susținut opoziția proeuropeană din Kiev, protestatarii de pe „Euromaidan”, care, după luni de confruntări cu forțele de ordine, au reușit să preaia puterea cu forța. Acordurile din februarie 2014, mediate de UE și Rusia, nu au fost respectate, iar președintele Ianucovici a fost nevoit să fugă din Ucraina. SUA și UE au recunoscut noul guvern de la Kiev, deși legitimitatea lui și participarea unor partide extremiste, de exemplu „Svoboda” la formarea lui au creat multe îngrijorări privind intențiile reale ale noii conduceri a Ucrainei. Totuși, Occidentul nu avea alt partener de discuții, de aceea, unele abuzuri ale mișcărilor extremiste au fost trecute cu vederea. În comunicatul de presă din 24.02.2014, ministerul afacerilor externe al Rusiei a subliniat că Occidentul a susținut acțiunile opoziției, care nu a respectat înțelegerile din 21 februarie, privind rezolvarea crizei pe cale pașnică. De asemenea, în același comunicat, partea rusă menționează că: „nerespectarea înțelegerilor din 21 februarie descreditează inițiatorii și garanții săi și reprezintă un pericol pentru pace, stabilitatea societății și securității cetățenilor”. Lipsa de legitimitate a noului guvern și acțiunile mișcărilor radicale de dreapta, de exemplu Pravii Sector, au generat mișcări politice federaliste în Estul Ucrainei, mișcări care au încercat a fi oprite prin folosirea forței armate. Astfel, în comunicatul din 02.05.2014, Ministerul de externe acuză direct SUA și UE de susținerea acțiunilor militare ale guvernului din Kiev, care, în opinia lor, au încălcat acordurile de la Geneva privind soluționarea conflictului din Donețk pe cale pașnică. Deci, în opinia oficialilor ruși, conflictul din Estul Ucrainei este rezultatul loviturii de stat din Kiev, iar Occidentul, care a susținut-o, este total responsabil de conflict”.

Potrivit propagandei rusești, teza despre declinul american și războaiele la periferie, alimentate de SUA, oferă un bun model explicativ al crizei din Ucraina. Conform acestui model, SUA au susținut noul guvern ucrainean, care a avut o legitimitate dubioasă și o agendă antirusă, pentru a-și menține influența într-o zonă în care Rusia e în plină ofensivă. De fapt, ideea acestei teme este că SUA au fost preocupate mai curând de influența lor în zonă, decât de integritatea teritorială a Ucrainei. Rusia, la rândul său, a perceput schimbarea guvernului în Kiev ca o încercare de modificare a balanței de puteri în regiune, și, în fața acestui pericol, a întreprins măsuri pe care le-a considerat necesare pentru a restaura echilibrul. Anexarea Crimeei și participarea la conflict în Estul Ucrainei au constituit o încercare de a restabili status-quo de până la Euromaidan. În mare parte, Rusia a reușit, întrucât aderarea Ucrainei la NATO și UE sunt blocate din cauza conflictelor înghețate și au apărut pârghii noi în negocierile bilaterale. Ucraina este antagonizată, însă Rusia a evitat opțiunea cea mai defavorabilă ei. La rândul lor, SUA și-au consolidat prezența militară în zonă, și-au reafirmat leadership-ul politic în occident în fața pericolului rus, și au reușit să „beneficieze” de cearta și suspiciunile reciproce între UE și Rusia, pentru a reanima NATO și de a-și reîntoarce vechii aliați. ”Astfel, întâmplător sau nu, criza din Ucraina a permis consolidarea influenței SUA în Europa. Conflictele militare la hotarele vechilor săi aliați revitalizează importanța SUA, care devin furnizor de securitate pentru întregi regiuni. Astfel, unicul beneficiar al crizei din Ucraina au fost SUA, care în fața pericolului militar rus, a reușit consolidarea alianței NATO și și-a reafirmat leadership-ul în Alianță și în lumea occidentală”.

3.2. Teza privind caracterul Ucrainei de stat artificial, creat pe ruinile fostei URSS

Tema caracterului de stat artificial al Ucrainei s-a situat la baza deciziei președintelui rus Putin de recunoaștere a intrării Crimeei și Sevastopolului în componența Federației Ruse. Potrivit acestuia, „Bolșevicii au cedat RSS Ucraina numeroase teritorii din sudul rus și Crimeea”. Dar, ceea ce președintele rus nu menționează este că, în RSS Ucraina au mai fost incluse și alte teritorii, cucerite de ruși de la vecinii din Europa Centrală, iar Ucraina, de fapt, e croită din numeroase „bucăți” de teritoriu, care au fost anexate de Imperiul Rus și apoi de către URSS, alipite la Ucraina pentru a asigura mai ușor administrarea lor.

De fapt, această situație are rădăcini istorice mai vechi. Statul medieval rus își are originile spirituale în Rusia Kieveană, care a fost jumătate de mileniu centrul intelectual și religios al spațiului rus. Acest spațiu și-a pierdut independența politică, iar funcțiile sale au fost preluate de Moscova, care ulterior și-a extins spațiul teritorial și cultural în Est și Vest. Astfel, înaintarea Rusiei spre Europa Centrală, prin numeroasele războaie cu Polonia, Lituania și Suedia, a permis recuperarea unor spații anterior pierdute. Statul medieval ucrainean, în perioada cât era independent, a fost teritorial redus la regiunile centrale, de stepă. Celelalte teritorii alipite Ucrainei înainte sau după 1918, sunt rezultatul unor „cadouri” ale țarilor, în perioada țaristă sau ale Rusiei sovietice: Crimeea, Basarabia de Sud, Cernăuți și ținutul Herța, Transcarpatia și Galiția. Atât timp cât Ucraina era în componența Imperiului Rus sau a Rusiei Sovietice, existența ei răspundea unor imperative administrative ale centrului. Însăși Ucraina, în limba slavă înseamnă „la margine”, la care s-au alipit ulterior teritoriile cucerite de Rusia. Ucraina, în hotarele sale de până la 16 martie 2014, a fost considerată rodul extinderii Imperiului Rus și a Uniunii Sovietice, iar, destrămarea URSS a negat aceste realități istorice și politice din regiune. De fapt, Ucraina e prezentată ca stat „artificial”, creat din „bucăți” de teritorii, cucerite de ruși și „alipite” la statul ucrainean din rațiuni administrative, fiind politic legate de Moscova.

Cazul Crimeei este un exemplu foarte relevant al acestei teme. În optica președintelui Putin, peninsula este istoric legată de Rusia, iar reîntoarcerea ei, în virtutea dreptului istoric, restabilește situația de până în 1954, când Hrușciov, încălcând procedurile, a cedat peninsula RSS Ucraina. Totuși, Putin afirmă că acea decizie a fost luată din rațiuni pur administrative în condițiile în care Ucraina și Rusia reprezentau un singur stat. Atât timp cât autoritățile centrale de la Moscova mențineau controlul politic și militar asupra lor, nu conta în componența cărei republici unionale s-ar regăsi teritoriile respective. Din același motiv, în componența RSS Ucraina au fost introduse și nordul Bucovinei, Transcarpatia, Galiția de Est și Sudul Basarabiei – teritoriile anexate de URSS între 1940-1945.

Așadar, logica acestei teme este foarte clară. Autoritățile centrale de la Moscova au introdus în componența RSS Ucraina unele teritorii istorice ale Rusiei când aceasta își exercita controlul politic și militar asupra Ucrainei. După destrămarea URSS, Rusia poate avea în mod legitim pretenția de a-și reîntoarce teritoriile, întrucât disoluția Uniunii Sovietice, fără a ține cont de realitățile istoriei, a separat politic teritorii istorice ruse. Criza și instabilitatea din Ucraina au creat îngrijorări în rândul grupurilor etnice, iar odată ce s-a ivit oportunitatea, ele au decis să modifice statutul regiunilor în care trăiesc. În Crimeea a avut loc un referendum care a exprimat dorința populației de a ieși din componența Ucrainei și de a aderara la Federația Rusă. În Donețk și Lugansk au avut loc referendumuri de independență, care de asemenea, au exprimat dorința populației de a ieși din componența Ucrainei. În același discurs a lui Putin, el invocă și precedente internaționale, cum ar fi Kosovo. Curtea Internațională de Justiție a apreciat că declarația de independență a Kosovo nu încalcă dreptul internațional, deci, în opinia lui Putin, cel puțin în cazul Crimeei, acest precedent poate fi aplicat.

Caracterul invalid al acestei teme este legat de conceptul „drept istoric”, o categorie care, de fapt, nu există în dreptul internațional. Frontierele statelor, îndeosebi din Europa Centrală și de Est, au fost stabile după secole de războaie și sute de acorduri bilaterale și multilaterale, iar orice discuție despre „dreptul istoric” pentru retrasarea hărții Europei ar deschide „cutia Pandorei”. În plus, tema nu ia în calcul principiul juridic „uti possidetis juris”, adică statul reconstituit trebuie să aibă aceleași granițe ca și înainte de decolonizare sau destrămarea sa. Astfel, hotarele Ucrainei post-sovietice, recunoscute și garantate de Rusia și alți parteneri, nu puteau fi modificate. De asemenea, nici conceptul de drept la autodeterminare prin prisma precedentului Kosovo nu poate fi aplicat. Decizia Curții Internaționale de Justiție de a recunoaște legalitatea declarației de independență a Kosovo a avut ca bază argumentele juridice dar și realitățile factuale din zonă. Declarația de independență a Crimeei nu a avut loc în condițiile similare celor din Kosovo, deci nu poate fi făcută o paralelelă între cele două cazuri. În realitate, trupele ruse au garantat secesiunea Crimeei, iar referendumul a fost un proces pur formal, pentru că rezultatul lui era dinainte cunoscut.

3.3. Teza eșecului Ucrainei în construcția unui stat funcțional

Exprimându-și înțelegerea față de ”ucrainienii care au ieșit în Maidan pentru a cere schimbarea”, președintele F. Ruse a afirmat că: „În 20 de ani, politicienii au pustiit Ucraina, au luptat între ei pentru putere, finanțe și avere și nu au avut în atenție interesele oamenilor”.

Acesta era ecoul unei idei și mai dure, care nu a fost enunțată de Putin, dar a fost larg vehiculată în presa rusă, conform căreia Ucraina este un stat eșuat care, în decursul a două decenii, nu a reușit construcția unui sistem politic viabil. Potrivit presei ruse, războiul din Estul Ucrainei este de fapt, rezultatul opoziției oamenilor de a trăi într-un stat oligarhic în care grupările financiar-industriale din Donețk, Dnepropetrovsk și Kiev, împart bugetul și sferele de influență economică, în care puterea politică se baza pe susținerea grupurilor oligarhice regionale, ceea ce a dus la intensificarea proceselor de „turism” politic și la dispariția opoziției propriu-zise. Practic, nici un președinte ucrainean nu avea susținerea întregii Ucraine, deci el urma să manevreze între grupările economice regionale, pentru a-și consolida puterea și de a împărți resursele administrative și economice ale statului. Deci, în final, Ucraina a fost un stat cu o construcție politică pe verticală, regiunile și interesele lor fiind lasate pe planul doi. Ca rezultat, odată ce echilibrul de putere între grupurile oligarhice a fost modificat, statul a început a să se destrame.

Esența temei constă în faptul că Ucraina era prea divizată pentru a putea fi guvernată într-un sistem politic bazat pe loialitatea oligarhiei și că erau necesare mecanisme funcționale de reprezentare a populației, regiunilor și a intereselor lor. Marii oligarhi ca Rinat Ahmetov, Victor Pinciuk, Dmitry Firtaș, clanul lui Ianukovici și actualul președinte Petro Poroshenko, au susținut și au activat în partide politice pentru a asigura interesele lor pe lângă organele de stat. Corupția și proasta guvernare au stârnit nemulțumiri față de conducerea din Kiev, care s-a manifestat și prin Euromaidan, dar și prin mișcările din Estul Ucrainei. Conform indexului Transparancy International, în 2013, Ucraina a fost cea mai coruptă țară din Europa, ocupând locul 144 din 177 de state. În plus, Ucraina nu a scăpat nici de consecințele crizei economice și politicilor ineficiente ale guvernelor. Astfel, conform datelor FMI, din 2008 până în 2013, datoria publică a guvernului s-a mărit de la 20% la 40% din PIB, iar, în 2014, a atins 67% din PIB. Creșterea cu 27% a datoriei publice se explică prin războiul din Donbass și prin pierderea veniturilor fiscale din Crimeea, însă și în 2013 economia a avut probleme considerabile. În calcul mai trebuie luate și consecințele economice ale Semnării Acordului de Asociere. Rusia s-a declarat îngrijorată că, odată cu semnarea acordului, Ucraina va fi folosită pentru re-exportul mărfurilor europene pe teritoriul rus, deci încă din vara lui 2013 ea a impus restricții de comerț cu statul ucrainean. În primul rând au suferit regiunile din Estul Ucrainei, în mod clasic legate de piețele de desfacere din Rusia. În fața noilor provocări economice și a deciziei noului guvern ucrainean de a semna acordul de liber schimb cu UE, unele regiuni din Est au considerat că pot pierde piețele clasice de desfacere. Regiunile Harkov, Donețk și Lugansk, ponderea cărora în exportul Ucrainei a fost 29%, au înaintat cerințe de o mai largă autonomie financiară și politică. Practic, în primele săptămâni de confruntări din Donbass, cerințele populației a fost federalizarea și autonomia financiară.

Pe 23 februarie, odată cu abrogarea legii de funcționare a limbilor regionale, prin care limba rusă a fost scoasă din administrația publică, regiunile din Est au început a cere și autonomia de a alege limba din administrație. Problemele limbii, relațiilor economice și reprezentării politice au fost factorii care au generat primele mișcări separatiste. Inițial, pe fonul nemulțumirilor din Estul Ucrainei, Partidul Regiunilor a dorit consolidarea propriilor puteri prin crearea unei unități federale pe baza regiunilor unde mai menținea controlul organelor administrative. Ulterior, odată cu începutul dezordinilor în masă, iar mai apoi și a războiului, proiectul hărților unităților federale ale viitoarei Ucraine variau: de la o Ucraină compusă din Sud-Est, Centru și Vest, până la o Ucraină compusă din Est, Sud, Centru și Vest. În primele zile ale secesiunii armate din Donețk și Lugansk, chiar și mass-media rusă numea federaliști pe rebelii din Est. Ministrul de Externe rus, Lavrov afirma că federalizarea e unica soluție pentru unitatea Ucrainei și, surprinzător sau nu, această părere a fost pe larg dezbătută în Europa. Guvernul de la Kiev, în mod legitim, a văzut un pericol de separatism în această propunere și a propus formula „descentralizare”. Iarăși, mediul analitic rus și politic rus a acuzat de nenumărate rânduri guvernul din Kiev de nedorința de a discuta „federalizarea”, aceasta fiind cauza reală a secesiunii regiunilor din Est.

Dezbaterea lansată de sfera politică rusă poate fi continuată prin analiza legitimității democratice a puterii de la Kiev și capacitatea ei de a reprezenta interesele întregii Ucraine. Euromaidanul, în esență, a fost o revoluție care a dus la schimbarea guvernării în Kiev. Putin a avut o apreciere și mai radicală, numind-o lovitură de stat, executată de puteri politice, naționaliste, neo-naziste, rusofobe și anti-semite”.

Și într-adevăr, organizațiile naționaliste Pravîi Sektor și Samooborona Maidana, încă în perioada celor mai sângeroase ciocniri din Kiev, au început înlocuirea organelor de forță și de administrație publică cu proprii reprezentanți. Organele guvernamentale au fost paralizate în fața furiei maselor și nu și-au îndeplinit funcția. Aproape întreg Vestul și o bună parte din Centrul Ucrainei au rămas fără conducere locală aleasă democratic, care a fost dată jos de masele protestatare. Puctul culminant al confruntării a fost fuga președintelui Ianukovici, care a părăsit țara pentru a nu fi persecutat pentru cazurile de corupție și crime împotriva protestatarilor. Organele statului nu mai funcționau, nici poliția, nici armata, nici serviciile secrete nu-l mai susțineau pe președinte. Victoria pro-europenilor a fost percepută ca fiind „legitimă” în aproape toate regiunile, însă, cum și am menționat, Ucraina a fost prea diversă, din punct de vedere economic și politic, pentru a nu lua în seamă reacțiile periferiei la evenimentele din Centru. Fuga lui Ianukovici, căderea guvernului și „turismul politic” din parlament au privat aceste regiuni de reprezentanți credibili în instituțiile de stat. Anterior interesele acestor regiuni erau asigurate de Ianukovici și Partidul Regiunilor, însă la începutul lui martie, ei fie au fugit, fie au fost persecutați. Ca rezultat, regiunile a căror interese nu au mai fost reprezentate în Kiev, au hotărât secesiunea, ca unica soluție pentru a asigura interesele populației. Desigur, separatismul e în afara legii, iar liderii Donbassului nu au epuizat mijloacele pașnice de rezolvare a crizei. Totuși, chiar și acțiunile lor se încadrează în atmosfera acelei perioade, unde instituțiile de stat nu aveau legitimitate democratică și nu puteau controla efectiv țara. Alegerea lui Poroșenko și viitoarele alegeri parlamentare vor contribui la consolidarea legitimității guvernului și stabilizarea țării, însă, ele au loc prea târziu pentru a reîntoarce Estul, care a hotărât să se separe.

Punctul forte al temei este aplicarea modelului clivajului Centru-Periferie la politica ucraineană. Potrivit analiștilor ucraineni, în Ucraina pre-Euromaidan nu exista periferie, exista doar centrul și grupurile financiar bancare, care își negociau interesele cu președintele. Așadar, absența unei politici funcționale pentru reprezentarea diversității regionale din Ucraina în instituțiile de stat, a facilitat trecerea de la conflictul internalizat la cel externalizat. Conflictul care a izbucnit, în mare parte, poate fi comparat cu alte războaie de secesiune, îndeosebi cu cele din fosta Iugoslavie. Interesele Estului Ucrainei nu au fost reprezentate la Centru, interesele Estului au fost diferite de interesul Centrului, deci secesiunea e o continuare logică a evenimentelor. Totuși, nu ar fi de conceput succesul rebeliunii din Donețk și Lugansk fără suportul militar și financiar de pe teritoriul Rusiei, care controla 260 km de frontieră cu Ucraina.

3.4. Teza responsabilității Occidentului pentru criza din Ucraina

Numeroși analiști apreciază că în Ucraina pericolul unui razboi civil putea deveni realitate dacă Uniunea Europeană și SUA nu ar fi adoptat poziții mai dure.

Pe de altă parte, propaganda rusă acuză în mod direct Occidentul și îndeosebi SUA de declașarea crizei din Ucraina prin provocările la adresa F. Ruse, legate îndeosebi de extinderea instituțiilor sale. Acestă teză este susținută și de către unul dintre cei mai reputați teoreticieni americani contemporani din domeniul relațiilor internaționale, profesorul John Mearsheimer de la Universitatea din Chicago, autor al unor cărți devenite repede celebre, ca The Tragedy of Great Power Politics (apărută și în limba română în 2003, sub titlul Tragedia politicii de forță) sau The Israel Lobby and U.S. Foreign Policy. Acesta a formulat fără echivoc că „în contradicție cu versiunea ventilată de propaganda curentă din Occident, cea mai mare parte a responsabilității pentru criza din Ucraina revine SUA și aliaților săi europeni”.

Potrivit acestuia, ceea ce ar fi declanșat criza nu este ”lăcomia imperială” a lui Putin, ci tentativa SUA și NATO de a transforma Ucraina într-un cap de pod strategic antirusesc. Este evident că Rusia nu putea asista calm la transformarea Crimeii în bază militară și navală antirusească, așa cum s-ar fi întâmplat dacă regimul virulent antirusesc de la Kiev, devenit aliat al NATO, ar fi putut controla complet situația din Crimeea. Această evoluție nu este un simplu scenariu imaginar, ci o probabilitate clară, de vreme ce puterea de la Kiev era nu doar virulent anti-rusă, ci și orientată semnificativ spre dreapta extremă, cu elemente neofasciste. (The new government in Kiev was pro-Western and anti-Russian to the core, and it contained four high-ranking members who could legitimately be labeled neofascists).

John Mearsheimer mai atrage atenția că transformarea Crimeii în cap de pod militar anti-Rusia ar putea fi comparată cu transformarea Mexicului sau Canadei în cap de pod anti-american. (Imagine the American outrage if China built an impressive military alliance and tried to include Canada and Mexico). Evident, SUA n-ar accepta niciodată acest lucru și ar reacționa violent, așa cum au reacționat în 1962 la tentativa sovietica de a transforma Cuba în bază de rachete îndreptate spre SUA.

În mod concret, SUA au acționat în trei direcții în raport cu spațiul post-sovietic: extinderea NATO și a UE precum și democratizarea spațiului estic, acestea fiind percepute de Rusia ca pericole. De fapt, Mearsheimer afirmă încă o dată, că relațiile între state sunt ghidate de distribuția puterii, nu de principii ale dreptului internațional. Cele trei direcții de expansiune a Occidentului au provocat Rusia, care s-a simțit asediată. Deci, reacția ei putea fi ușor calculată, pentru că nici un stat nu ar sta pasiv când interesele sale de securitate sunt puse în pericol. Occidentul însă, a considerat că extinderea instituțiilor sale nu e îndreptată contra Rusiei și nici nu avea intenția de a o amenința. Așadar, se constată existența unui conflict de viziuni. Rusia percepe relațiile internaționale în spiritul teoriei neorealiste, iar Occidentul tratează aceleași procese prin prisma liberalismului.

Frustrările atât ale Rusiei cât și ale Occidentului pot fi considerate legitime, dat fiind faptul că există o diferență de percepții și valori. Rusia a simțit că relațiile Occidentului cu Ucraina sunt îndreptate împotriva intereselor sale. Occidentul a susținut Revoluția Portocalie și Euromaidanul, care au eliminat de la conducere pe Ianukovici, președintele cu viziuni pro-ruse în politica externă. De asemenea, Ucrainei i-a fost promisă aderarea la NATO în urma Summit-ului de la București din 2008. Desigur, promisiunea avea puține șanse de a fi îndeplinită, însă, discuția despre participarea Ucrainei într-o alianță militară care excludea Rusia, genera îngrijorări legate de statutul flotei ruse din Crimeea. În final, presiunile occidentale pentru semnarea acordului de asociere cu UE, au fost percepute ca încercare de a aduce, într-un viitor apropiat, frontierele occidentului la frontierele ruse. În plus, acordul cu UE împiedica alt proiect de integrare regională promovat de Rusia: Uniunea Eurasiatică. Astfel, acțiunile occidentului au fost considerate de ruși un mod de a schimba status-quo în regiune. În mare parte, dacă aplicăm logica teoriei realiste, putem fi de acord cu Mearsheimer, care a afirmat că Rusia a fost provocată de acțiunile Occidentului.

Acțiunile Rusiei nu surprind, iar natura comportamentului ei în arena internațională pot fi perfect explicate prin teoria realistă a relațiilor internaționale. Astfel, extinderea NATO către hotarele ruse în 2004 și discuțiile despre aderarea Ucrainei la Alianță în 2008, au creat îngrijorări în cercurile militare ruse. Ca urmare, doctrina militară rusă, publicată în 2010, menționează că cel mai mare pericol la adresa securitții Rusiei este extinderea NATO spre Est. Totodată, în strategia politicii externe a federației, publicată în 2013, Ucraina e numită partenerul principal al Rusiei în spațiul CSI, inclusiv din perspectiva proiectelor de integrare economică din regiune. Astfel, privind aceste două documente prin prisma realistă, nu putem să nu concludem că Rusia a identificat dușmanul principal ca fiind NATO și zona sa de interes politic constând în Comunitatea Statelor Independente, în care Ucraina era ținta principală. Semnarea Acordului de asociere cu UE scotea Ucraina din proiectul Uniunii Eurasiatice promovat de președintele rus, deci presiunile Occidentale asupra președintelui ucrainean de la acea vreme au fost considerate drept acțiuni îndreptate direct împotriva intereselor ruse. O Ucraină aflată în afara Uniunii Eurasiatice și asociată cu UE, reducea considerabil zona de influență rusă în Europa. Cu atât mai mult, o Ucraină pro-europeană punea și problema flotei militare ruse în Crimeea și îndeosebi pe cea a participarii Ucrainei la NATO. Deci, anexarea Crimeei de către Rusia a asigurat menținerea influenței ruse la Marea Neagră, iar alimentarea separatismului în Est a creat mecanisme prin care Ucraina va putea fi oprită de la cursul pro-european și pro-NATO. Aceasta constituie o logică din teoria realistă, pragmatică și lipsită de orice constrângeri legale sau morale.

Desigur, opiniile teoreticienilor neorealiști se bazează pe ideea că statele sunt de la natură egoiste, trăiesc într-un sistem internațional anarhic, în care normele de drept sunt absente, iar unica constrângere este structura acestuia. Conflictul de viziuni asupra sistemului internațional, care are loc între marii actori, este evident. SUA, în diferite perioade au încercat să promoveze în agenda sa problema susținerii eforturilor țărilor de a construi state democratice. Concepțiile de securitate națională a SUA, în perioada lu G.W. Bush, dar și în perioada lui B. Obama, subliniază că SUA au interes de lărgire a numărului de state democratice, pentru că aceasta întărește securitatea americană și mondială. Desigur, ideea e inspirată din liberal-internaționalism și teza păcii democratice, înaintată de Fukuyama. Spre deosebire de americani, concepția politicii externe ruse nu are componentă ideologică, însă figurează expresia „o societate internațională democratică”, care sugerează mai curând dorința de a avea un sistem de state cu drepturi egale, fără a specifica substanța sistemelor lor politice. Aceasta este încă un indicator al faptului că Rusia privește lumea prin prisma teoriei realiste în relațiile internaționale, unde distribuția de puteri între state contează mai mult decât sistemul lor politic. Deși Mersheimer acuză Occidentul de criza din Ucraina, el împarte această responsabilitate cu Rusia, pentru că neîncrederea reciprocă și înțelegerea greșită a intențiilor din partea ambilor actori, au condus la conflict de interese, care s-a exprimat prin conflict civil în Estul Ucrainei.

3.5 Ucraina – mărul discordiei între Rusia și Europa

Teza potrivit căreia Ucraina reprezintă o sursă principală a disensiunilor dintre Europa și Rusia a fost elaborată de geopoliticianul Alexandr Dughin.

Dacă Putin a afirmat că destrămarea URSS e cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului, A. Dughin este de părere că statul Ucraina e prin sine o catastrofă geopolitică, un stat care nu permite stabilirea unor relații de prietenie între Europa și Rusia. El propune și un model de destrămare a Ucrainei, astfel ca Europa și Rusia să-și rezolve toate problemele și neînțelegerile vechi. Formula înaintată de acesta este „Rusiei ce este rusesc, Europei ce este european”.

Problematica Ucrainei în relațiile Europa-Rusia ține de conceptul de „Cordon Sanitar”, „Buffer zone”, creat artificial prin negarea realităților geopolitice, pentru a împiedica formarea unei axe de parteneriat strategic Rusia-Germania. În diferite perioade, statele de tampon între Germania și Rusia au fost Polonia, România, Cehoslovacia, state cu politici externe mereu orientate spre parteneriat strategic-militar cu Anglia, Franța, SUA. În opinia sa, problema acestor țări este că ele s-au format pe teritorii care aparțin la două spații culturale, respectiv Europa Centrală, catolică, ale cărui limite corespund frontierelor fostului imperiu habsburgic și german, și spațiului rus, ortodox. Independența și menținerea lor în alianțe euro-atlantice e favorabilă doar SUA, Franței și Marii Britanii, care în acest mod, nu permit crearea unei „Europe Germane” și nu permit alierea Germaniei cu Rusia. În acest sens, Ucraina independentă și occidentală e adevărată catastrofă geopolitică, pentru că desparte Rusia de Balcani și de Europa Centrală. Astfel, împărțirea Ucrainei ar fi un început de drum spre reîmpărțirea zonelor de influență între Europa Centrală Germană și Rusia, care, în final ar duce la alianță comună îndreptată împotriva SUA. Dughin propune împărțirea Ucrainei pe criterii geopolitice. Astfel, Vestul, format din Nordul Bucovinei, Transcarpatia, Galiția, sunt istoric, cultural și religios legate de Europa Centrală. Regiunea a fost anexată de URSS și introdusă în componența RSS Ucraina după al Doilea Război Mondial. Istoric, ea a fost baza numeroaselor mișcări politice naționaliste, anti-ruse, respectiv Armata Insurgentă Ucraineană, Organizația Naționaliștilor Ucraineni a lui Stepan Bandera, mai recent Ucraina Noastră, cu liderul său Iușenko, precum și partidul extremist Svoboda. În opinia sa, regiunea ar urma să fie plasată sub controlul strategic al Europei. Ucraina Centrală, ar urma să fie un stat asociat Rusiei, în timp ce Ucraina de Sud-Est să fie anexată de Rusia, cum s-a întâmplat cu Crimeea. Odată rezolvată problema ucraineană, Rusia și Germania urmează să restructureze întreaga zonă, pentru a crea două entități geopolitice care au sens: Imperiul Rus și Imperiul European.

Desigur, A. Dughin prezintă un scenariu imaginar, în care Germania și Rusia ajung la o înțelegere de a alunga SUA din Europa și de a o reîmpărți în zone de interes strategic. Totuși, se impune cercetarea științifică a delimitării în Ucraina a unor regiuni geopolitice, respectiv Crimeea, Vest, Centru și Sud-Est. Vestul, multietnic, multiconfesional, anexat de la Polonia, România și Slovacia, într-adevăr gravitează spre Occident, votează partide de dreapta și de extremă dreaptă, este profund anti-rus și pro-european. Sud-Estul Ucrainei, sau așa numita Novorossia, este ortodox, etnicii rușii constituind o minoritate importantă, și limba rusă idiomul principal. Din punct de vedere istoric, regiunea are contacte economice, culturale și umane profunde cu Rusia. Crimeea e dominată de etnici ruși, care se nu se identifică cu statul Ucraina. În Centru, omogenitartea etnică a regiunii e mai mare spe nord și scade spre sud, principalele etnii find ucrainenii și rușii. Din punct de vedere lingvistic, Centrul e divizat pe axa Est-Vest, punctul de reper fiind meridianul de la Kiev. Așa cum afirmă Dughin, diversitatea regională a Ucrainei este cauzată de faptul că, anterior, teritoriul său era împărțit de cele două imperii, habsburgic și rus. Aceasta a determinat crearea pentru Vestul Ucrainei de legături culturale și economice cu Europa Centrală, unde anterior se situa Imperiul Habsburgic și gravitarea restului Ucrainei către Rusia.

Această teză a lui Dughin este un scenariu foarte improbabil, dată fiind distribuția de puteri între statele din sistemul internațional și valorile liberale promovate de elita politică europeană. Totuși, reducerea rolului SUA în lume și succesele punctuale ale noii drepte europene, anti-UE și anti-SUA, în perspectivă, pot readuce pe masa de discuții necesitatea unui aranjament de securitate pan-european, care să excludă pe americani. În Regatul Unit, Danemarca și Franța, partidele de extremă dreaptă au o susținere de peste 25%, în Austria 19%, iar în Ungaria, Finlanda și Olanda de peste 13%. Dughin anticipează o „revoluție conservatoare”, care, în opinia sa, va aduce forțe anti-americane și pro-eurasiatice la conducerea statelor europene. Pentru moment, însă, unicul concept funcțional introdus de Dughin care a intrat în discursul politic al liderilor din Kremlin este de Novorossia în Sud-Estul Ucrainei.

Din cele prezentate se constată că decidenții politici și analiștii ruși operează cu termeni din lexicul neorealiștilor. În Occident, acești termeni sunt considerați decrepiți și sunt uzitați cei de sorginte neoliberală, sau instituționalistă. Cauza acestei diferențe constă în faptul că Occidentul a reușit să construiască instituții internaționale funcționale și alianțe militare, care să asigure pacea și stabilitatea comună. Instituțiile create, respectiv UE și NATO au plasat țările într-un sistem care a favorizat cooperarea și stabilirea încrederii între actanți, atât la nivel economic, cât și politico-militar. Aceste instituții au creat o „insulă de stabilitate”, spațiu unde dreptul internațional și drepturile omului sunt valori de bază iar consecințele anarhiei sistemului internațional au fost diminuate considerabil. În contrast, Rusia nu a reușit să creeze un bloc economic sau politico-militar în complexul său de securitate, deci acesta rămâne un spațiu unde structura anarhică a sistemului internațional se manifestă la maxim. Fără a fi parte din NATO sau UE, în mod firesc Rusia privește extinderea lor ca o încercare de a atenta la securitatea sa. Pe de altă parte, Occidentul privește extinderea instituțiilor sale prin prisma neoliberalismului, adică, cu convingerea că instituțiile internaționale vor contribui la cooperarea și întărirea încrederii între actori chiar și în domeniul securității militare. Percepțiile diferite creează neîncredere reciprocă între marii actori, iar soluția pentru depășirea ei, paradoxal sau nu, nu o poate da decât o tratare a problemei Ucrainei prin prisma realistă, adică, prin stabilirea locului său în securitatea europeană și stabilirea zonelor de influență între Occident și Rusia în Europa de Est.

Scenariul „finlandizării”, propus de Kissinger și susținut de Brzezinski, doi din cei mai importanți reprezentanți ai realismului în relații internaționale, pornește de la ideea că Ucraina trebuie să fie o punte, nu un zid între Occident și Rusia. Scenariul presupune păstrarea neutralității Ucrainei, independența ei politică de a alege partenerii de cooperare, reîntoarcerea în componența sa a Crimeei, cu condiția unui statut special pentru regiune și lansarea unor politici de reconciliere a regiunilor. În perspectivă, cooperarea avansată între Ucraina și UE ar stabiliza statul ucrainean, ar crea un sistem politic funcțional și un stat de drept. De asemenea, cooperarea ar reduce considerabil riscul destrămării Ucrainei, chiar dacă integrarea europeană a Kievului va depinde atât de Bruxelles, cât și de Moscova. Aceasta ar crea un spațiu de stabilitate la hotarele UE, iar Ucraina va deveni un partener credibil și previzibil pentru Occident. Excluderea posibilității aderării Ucrainei la NATO, adică menținerea zonei-tampon între NATO și Rusia, ar păstra status-quo în regiune, iar aceasta e ceea ce ar dori statul rus. Dacă privim exemplele istorice, Finlanda, care în Războiul Rece a fost neutră și a colaborat egal cu URSS și cu UE, a putut adera la Uniune doar în 1995, după sfârșitul Războiului Rece, aderarea la NATO nefiind pe agendă. Experiența acestei țări, care, neutră fiind, și-a menținut integritatea și independența politică, a reușit aderarea la UE și stabilirea unor relații stabile cu Rusia, demonstrează că această opțiune pentru Ucraina trebuie analizată.

CAPITOLUL 4

MĂSURI ÎNTREPRINSE PE PLAN INTERNAȚIONAL

CA URMARE A CRIZEI UCRAINENE

4.1. Sancțiuni UE împotiva Federației Ruse

Din martie 2014, UE a impus progresiv măsuri restrictive ca răspuns la anexarea ilegală a Crimeei și la destabilizarea deliberată a Ucrainei. În acest context au fost adoptate măsuri diplomatice; măsuri restrictive individuale; măsuri restrictive ca răspuns la anexarea ilegală a Crimeei și a Sevastopolului; interdicție totală privind investițiile, alături de o interdicție de a furniza servicii turistice în Crimeea; sancțiuni economice – măsuri vizând schimburile cu Rusia în anumite sectoare economice; măsuri privind cooperarea economică.

În cadrul măsurilor diplomatice a fost anulat Summit-ul UE-Rusia și statele membre ale UE au decis să nu desfășoare obișnuitele summit-uri bilaterale cu Rusia. Discuțiile bilaterale cu Rusia în materie de vize, precum și discuțiile privind noul acord dintre UE și Rusia au fost suspendate. În locul summitului G8 de la Soci, în perioada 4-5 iunie 2014 a avut loc la Bruxelles o reuniune G7. Începând din acel moment, reuniunile au continuat în cadrul procesului G7. Țările UE au sprijinit, de asemenea, suspendarea negocierilor privind aderarea Rusiei la OCDE și la Agenția Internațională a Energiei.

Pe linia măsurilor restrictive individuale, s-a procedat la înghețarea activelor și la restricții de călătorie. Ca urmare, 146 de persoane și 37 de entități au făcut obiectul înghețării activelor și al interdicției de călătorie ca urmare a responsabilității lor pentru acțiuni care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei. La 10 martie 2016, Consiliul a prelungit aceste măsuri până la 15 septembrie 2016. În martie 2014, Consiliul a mai decis să înghețe activele unor persoane identificate drept responsabile pentru deturnarea de fonduri ale statului ucrainean. Aceste măsuri au fost prelungite ultima dată în martie 2016.

Ca urmare a nerecunoașterii de către UE a anexării ilegale a Crimeei și a Sevastopolului de către Rusia, Consiliul a impus restricții semnificative asupra relațiilor economice cu Crimeea și Sevastopol. Aceste măsuri includ o interdicție de import privind bunurile originare din Crimeea și Sevastopol, impusă în iunie 2014, precum și restricțiile introduse în iulie cu privire la comerțul și investițiile legate de anumite sectoare economice și proiecte de infrastructură. În plus, din decembrie 2014 este în vigoare o interdicție totală privind investițiile, alături de o interdicție de a furniza servicii turistice în Crimeea. Sunt de asemenea interzise exporturile de alte bunuri esențiale pentru anumite sectoare, inclusiv echipamente destinate prospectării, explorării și producției de petrol, gaze și resurse minerale. La 19 iunie 2015, Consiliul a extins aceste măsuri până la 23 iunie 2016.

Sancțiunile economice cuprind măsuri vizând schimburile cu Rusia în anumite sectoare economice. În iulie și septembrie 2014, UE a impus sancțiuni economice vizând schimburile cu Rusia în anumite sectoare economice. În martie 2015, liderii UE au decis să alinieze regimul sancțiunilor existente la punerea în aplicare deplină a acordurilor de la Minsk, care era prevăzută pentru sfârșitul lunii decembrie 2015. În urma acestei decizii, la 22 iunie 2015 Consiliul a extins sancțiunile economice pentru o perioadă de 6 luni, până la 31 ianuarie 2016.

Întrucât acordurile de la Minsk nu au fost utilizate în totalitate până la data de 31 decembrie 2015, Consiliul a extins sancțiunile economice până la 31 iulie 2016.

Aceste măsuri restrictive: limitează accesul la piețele de capital primare și secundare din UE pentru 5 mari instituții financiare ruse cu capital majoritar de stat și pentru filialele deținute în majoritate de acestea și stabilite în afara UE, precum și pentru 3 mari societăți ruse din domeniul energiei și 3 din domeniul apărării; impun interdicții la export și la import în ceea ce privește comerțul cu arme; stabilesc o interdicție la export pentru produsele cu dublă utilizare destinate unor scopuri militare sau unor utilizatori finali din domeniul militar din Rusia; restricționează accesul Rusiei la anumite tehnologii și servicii sensibile care pot fi utilizate pentru producția și explorarea petrolieră.

Restricțiile privind cooperarea economică au fost introduse de liderii UE în iulie 2014, astfel: s-a solicitat Băncii Europene de Investiții să suspende semnarea de noi operațiuni de finanțare în Federația Rusă, statele membre ale UE au convenit să își coordoneze pozițiile în cadrul Consiliului Guvernatorilor al Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare în scopul de a suspenda, de asemenea, finanțarea de noi operațiuni, punerea în aplicare a programelor de cooperarebilaterale și regionale ale UE cu Rusia a fost reevaluată, iar anumite programe au fost suspendate.

Înaltul Reprezentant al UE pentru Politică Externă, Federica Mogherini, a precizat la 19.05.2016 pentru cotidianul german Die Welt că se așteaptă ca sancțiunile financiare, energetice și în domeniul apărării împotriva Rusiei să fie prelungite de către Uniune în iulie 2016. Declarația șefei diplomației europene survine în contextul în care mai multe state europene pledează pentru ridicarea sancțiunilor, iar Consiliul Regional din Veneto, Italia, a adoptat o rezoluție care cere recunoașterea anexării Crimeei de către Moscova și reluarea legăturilor comerciale ruso-italiene. În interviul acordat publicației germane, Mogherini a declarat că „Șefii de stat sau de guvern din UE au legat ridicarea sancțiunilor de condiția implementării pe deplin a Acordurilor de la Minsk. Până acum, această condiției nu a fost îndeplinită”. Făcând referire la presiunile pentru eliminarea sancțiunilor, venite din partea unor guverne precum cel al Spaniei sau al altor instituții, precum Consiliul Regional din Veneto, înaltul oficial european a precizat că „Întotdeauna au existat opinii diferite asupra câtorva elemente ale politicii noastre comune de sancțiuni. Probabil că acest lucru nu se va schimba… Ceea ce este important este că păstrăm unitatea și decidem cu toții, împreună”.

O parte a sancțiunilor împotriva Rusiei adoptate după ce în 2014 Moscova a anexat Crimeea urmează să expire în iulie 2016. Consiliul European va decide atunci dacă sancțiunile vor fi reînnoite pentru o perioadă suplimentară de 6 luni.

4.2. Summit-ul NATO din Țara Galilor și implementarea Planului de acțiune al Alianței pentru creșterea nivelului de reacție

Acutizarea unor probleme internaționale și provocările specifice unui război hibrid, caracterizat prin utilizarea unei game largi de măsuri militare, paramilitare și civile, deschise și sub acoperire, într-o arhitectură cu un grad înalt de integrare, reprezintă pentru statele membre NATO o reală problemă de securitate. În acest context, Summit-ul NATO din Țara Galilor, între 4 și 5 septembrie 2014 a avut în atenție o serie de probleme de securitate de la nivel global, respectiv accentuarea instabilității în Orientul Mijlociu și în nordul Africii, amenințările transnaționale și multidimensionale și, îndeosebi, criza ucraineană precum și relația Alianței cu Rusia.

Plecând de la necesitatea și în același timp, responsabilitatea Alianței Nord-Atlantice de a se proteja împotriva unei agresiuni militare, în conformitate cu prevederile Articolului 5 al Tratatului de la Washington, statele membre NATO au adoptat un Plan de Reacție Rapidă, focalizat pe Europa de Est. În pofida legitimității acestor preocupări ale aliaților, adoptarea acestui Plan a trezit, însă, nemulțumirea Federației Ruse care a perceput acțiunile Alianței drept o amenințare directă la adresa securității ei. Așadar, dacă Rusia este considerată de către Alianța Nord-Atlantică un actor agresiv, cu o conduită expansionistă și destabilizatoare, constituind o amenințare la adresa securității euroatlantice, se constată că și în sens invers există aceeași viziune, decidenții ruși catalogând creșterea prezenței NATO în estul Europei drept un pericol pentru securitatea Federației Ruse. În fapt, prin măsurile stabilite la Summit, Alianța Nord-Atlantică și-a reafirmat angajamentul de a îndeplini cele trei sarcini de bază ale conceptului său strategic, respectiv apărarea colectivă, managementul crizelor și securitatea prin cooperare, prin adoptarea unui Plan pentru creșterea nivelului de reacție, care să furnizeze atât un pachet de măsuri de asigurare, cât și unul de adaptare.

Măsurile de asigurare, care includ prezență și activitate aerienă, terestră și maritimă în partea estică a Alianței, pe bază rotațională, urmăresc să furnizeze cerințele de bază pentru asigurare și descurajare și să fie flexibile și măsurabile ca răspuns la situația de securitate în evoluție. Măsurile de adaptare, care includ componentele necesare pentru a asigura NATO că poate răspunde pe deplin eventualelor provocări de securitate, urmăresc creșterea capacității de răspuns a Forței de Răspuns a NATO (NRF) prin dezvoltarea unor grupări de forțe care să acționeze cu rapiditate. Ca urmare a provocărilor apărute la periferia teritoriului Alianței, ca parte a acestora s-a stabilit înființarea unei Grupări Multinaționale de Forțe, cu un nivel de reacție foarte ridicat. Această grupare include o componentă terestră, una aerienă și una maritimă, iar nivelul de reacție va fi testat prin exerciții militare. S-a hotărât, de asemenea, o prezență de comandă și control și unii facilitatori de forțe pe teritoriile aliaților estici, prin contribuții din partea statelor membre pe bază rotațională. NATO și-a propus, totodată, să ia măsuri în vederea întăririi rapide și eficiente a aliaților în cauză, incluzând aici pregătirea infrastructurii, prepoziționarea de echipamente și mijloace de aprovizionare, precum și desemnarea bazelor specifice. Prin măsurile adoptate la Summit, Alianța urmărește ca forțele sale să mențină un nivel de reacție adecvat pentru a desfășura întreaga sa paletă de misiuni, începând cu descurajarea agresiunii împotriva aliaților. Nu în ultimul rând, s-a decis și întărirea Forțelor Navale Permanente în scopul unei mai bune informări maritime și a derulării întregului spectru de operațiuni maritime convenționale. Aliații contributori vor crește, în acest scop, nivelul de reacție și capabilitățile Cartierului General al Corpului Multinațional Nord-Est și vor dezvolta rolul acestuia ca punct nodal pentru cooperarea regională. În vederea creșterii nivelului de instruire și de reacție, s-a stabilit, un program intensificat de exerciții, o atenție sporită acordându-se exercițiilor de apărare colectivă. Un exemplu în acest sens este exersarea de răspunsuri la scenarii complexe de tip civil–militar, precum în cazul unui război hibrid.

Pe de altă parte, NATO își afirmă insatisfacția privind absența condițiilor pentru un parteneriat strategic între Alianță și Federația Rusă, bazat pe respectarea dreptului internațional și pe ideea unei Ucraine independente, suverane, stabile, angajată ferm spre democrație. Din acest considerent, Alianța Nord-Atlantică a decis suspendarea oricărei cooperări civile și militare, cu excepția celei politice, care va rămâne, totuși, deschisă.

NATO a mai subliniat că nu dorește o confruntare cu Rusia și nu constituie o amenințare pentru aceasta, dar nici nu acceptă compromisuri în ceea ce privește principiile care stau la baza Alianței și a securității în Europa și America de Nord. Natura relațiilor cu Rusia și aspirațiile de parteneriat cu aceasta vor depinde de o schimbare clară și constructivă în acțiunile decidențiilor ruși, precum și de respectarea dreptului internațional și a obligațiilor și responsabilităților internaționale.

4.3. Măsuri de reasigurare europeană

În ansamblul configurației decizionale a summit-ului din Țara Galilor, problematica relațiilor cu Rusia a constituit marea provocare în eforturile de redefinire conceptual-strategică a Alianței Nord-Atlantice. Dilema găsirii unui răspuns adecvat la adresa agresivității Rusiei a dominat dezbaterile în perioada premergătoare și pe parcursul desfășurării Summit-ului.

Principala miză a devenit Actul Fondator NATO-Rusia, document care a desenat arhitectura de securitate europeană în ultimele aproape două decenii. După cum este cunoscut, Actul Fondator NATO-Rusia a fost semnat în mai 1997 având ca principal obiectiv stabilirea unui cadru general de funcționare a relațiilor dintre cei doi actori geopolitici în noua eră post-Război Rece. În esență, erau agreate două coordonate majore de acțiune. La nivel politic, se recunoștea faptul că Rusia și NATO nu se mai consideră adversari și se exprima angajamentul comun pentru construirea unui parteneriat în beneficiul comun al securității. La nivel strategic, cheia Declarației comune consta în prevederea asumată de Alianță că nu are intenția, planurile și motivația pentru a desfășura infrastructură militară semnificativă, inclusiv arme nucleare tactice, pe teritoriul Europei de Est. Declarația celor „trei nu”, cum a mai fost denumită, a devenit axiomatică în construirea relațiilor cu Rusia și în fundamentarea designului strategic al frontierei estice a NATO. Documentul a precedat primul val de extindere a NATO stabilind practic termenii noii arhitecturi strategice a Alianței în condițiile extinderii către estul continentului, dar și parametrii de funcționare a configurației sistemice post-Război Rece. În ciuda episoadelor de tensiune, printre care războiul din Kosovo, continuarea extinderii către est, războiul din Georgia, cele două părți au fost atente să respecte, în coordonatele centrale, aranjamentele stabilite în 1997. În contextul continuării procesului de extindere către est, Actul Fondator a fost consolidat prin crearea în anul 2002, a Consiliului NATO-Rusia prin care cei doi parteneri se angajau să discute și să analizeze în comun toate deciziile importante care privesc securitatea lor și cea europeană în ansamblu. În legătură cu aceasta se făcea precizarea că aceasta nu presupunea acordarea unui drept de veto Rusiei în chestiuni legate de politica Alianței. Datorită status-quo-ului agreat cu Rusia, statele membre NATO localizate în vecinătatea Rusiei au fost „excluse” din dispozitivul primar de apărare al NATO. Datele oferite de o analiză a CEPA, publicată în martie 2014, relevă starea de expunere strategică a statelor din centrul Europei: din totalul de 1,5 militari NATO în Europa, mai puțin de 10% sunt localizați în Europa Centrală și de Est; din totalul de 28 de instalații militare principale, 23 sunt plasate în Vestul Europei și doar 5 în Est; din cei 66.217 militari americani aflați în Europa, 66.081 erau desfășurați în partea occidentală a Alianței și doar 136 în Est; nu în cele din urmă, pe teritoriul Europei Centrale nu se află nici una dintre cele 200 de arme nucleare tactice existente în Europa.

Această vulnerabilitate nu a fost resimțită atât de puternic în condițiile unui mediu de securitate relativ predictibil, dar a devenit cronică odată cu revenirea Rusiei la o agendă revizionistă și, implicit, transformarea acesteia într-o sursă directă de amenințare la adresa se-curității spațiului estic. Dezbaterile în cadrul summit-ului din Țara Galilor au generat două abordări contradictorii cu privire la viitorul relațiilor cu Rusia. Prima este cea reprezentată de statele din Centrul Europei care au pledat pentru anularea Actului Fondator și reconfigurarea relațiilor cu Rusia din perspectiva noului statut de stat revizionist și agresor, excluzând orice posibil parteneriat așa cum era gândit prin documentul din 1997. Cea de-a doua abordare, cu susținere în zona europeană occidentală, a insistat pe păstrarea cadrului legal definit de Actul Fondator și evitarea unei politici confruntaționale cu Moscova. Miza era modul de conceptualizare a status-quo-ului strategic european și definirea unei noi configurații sistemice post-Război Rece. Declarația finală a summit-ului a ales calea concilierii celor două abordări. Pe de o parte a avertizat Rusia era avertizată că, prin acțiunile sale, a încălcat angajamentele legale existente, iar, pe de altă parte, se exprima disponibilitatea de a continua dialogul și cooperarea cu aceasta. Conform textului declarației finale, NATO continuă să creadă că parteneriatul cu Rusia are ”valoare strategică” și continuă să își dorească o „relație de cooperare, constructivă, de încredere reciprocă și transparență”, exprimându-se regretul că, în acel moment, nu existau condițiile pentru o astfel de relație. Summit-ul din Țara Galilor nu a reușit, așadar, să ofere un răspuns categoric la întrebarea dacă Rusia este pentru NATO: adversarsar geopolitic sau partener strategic. Această ambivalență a fost accentuată de lipsa unor perspective clare privind găsirea unui consens între membrii Alianței asupra validității Actului Fondator.

La nivelul Europei Centrale, există temerea că menținerea unui blocaj decizional pe acest dosar deosebit de complicat va afecta geografia apărării flancului estic împiedicând orice decizie privind stabilirea de baze militare permanente în această zonă deosebit de vulne-rabilă. Deopotrivă, divergențele privind legitimitatea Actului Fondator în noul context de securitate indus de impactul crizei ucrainiene poate constitui un test major al solidarității și coeziunii interne a Alianței Nord-Atlantice cu efecte directe asupra credibilității angajamen-telor de apărare aliate.

4.4. Agenda acțională post-Țara Galilor

Urmare a pachetului de măsuri adoptat în Țara Galilor, s-a inițiat un amplu plan de acțiuni privind implementarea și operaționalizarea noii agende decizionale a Alianței. În ianuarie 2015, ca parte a Planului de Acțiune al NATO a fost anunțat planul de implementare a măsurilor privind crearea Unităților de Integrare a Forțelor NATO în Bulgaria, Polonia, România și Țările Baltice. De asemenea, a fost anunțată consolidarea Cartierului General al Corpului Multinațional Nord-Est al NATO localizat la Szczecin, în Polonia, responsabil și de coordonarea Unităților de Integrare a Forțelor NATO din Polonia și Țările Baltice. Pentru coordonarea Unităților similare din România și Bulgaria a fost constituit Comandamentul multinational de Divizie Sud Est, cu garnizoana în București.

Summit-ul miniștrilor apărării din țările NATO desfășurat pe 2 februarie 2015, a confirmat noua arhitectură operațională a dispozitivelor militare ale Alianței și modul de activare a acestora în spațiul est european. Principalele acțiuni au vizat: sporirea dimensiunii Forței de Reacție Rapidă (NRRF) de la 13.000 la 30.000 de militari; stabilirea forței de reacție ultra rapidă, un vârf de lance (spearhead force) cu o capacitate de 5000 de militari, pregătiți să fie desfășurați în 48 de ore; o rețea de comandamente în țările Europei de Est (Bulgaria, Polonia, România și Țările Baltice); stabilirea celor două cartiere generale pentru nord-est (Polonia) și sud-est (România). Conform declarațiilor secretarului general al NATO, Jens Stoltenberg, noul vârf de lance al NRRF este constituit sub forma unei unități multinaționale, de elită, de dimensiunea unei brigăzi. Forța terestră va fi sprijinită de forțe aeriene, navale și forțe speciale. În cazul unei crize majore, vârful de lance va fi dublat prin desfășurarea a două brigăzi suplimentare care să acționeze ca forță de întărire. La nivel de coordonare și conducere, a fost stabilită formula națiunii – cadru care să asigure, prin rotație, capacitatea continua de acțiune a noii forțe. Până la sfârșitul anului 2015, și-au exprimat intenția de a asigura funcția de națiune – cadru, șase state NATO, respectiv Franța, Germania, Italia, Polonia, Spania și Marea Britanie.

Tot în acest context, secretarul american al apărării, Chuck Hagel a anunțat decizia Congresului SUA de a aproba suma de 1 miliard de dolari pentru implementarea Inițiativei de Reasigurare Europeană, anunțată de președintele Obama în iunie 2014 sporind, astfel, contribuția SUA la Planul de Acțiune de Urgență al NATO. O direcție prioritară a vizat situația de securitate a flancului estic a cărui postură a fost sensibil vulnerabilizată urmare a anexării Crimeei în martie 2014 și a consolidării dispozitivului convențional și nuclear al Rusiei în zona peninsulei. Militarizarea peninsulei Crimeea este parte a unui plan mult mai amplu asumat de Moscova prin care urmărește consolidarea posturii militare și, deopotrivă, asigurarea dominației asupra ecuației de putere în zona Mării Negre, punând în pericol însăși capacitatea Alianței de acțiune pe flancul sud-estic. Riscul ca Rusia să dobândească o preemineță militară în bazinul Mării Negre a generat acțiuni concertate din partea Alianței pentru remedierea unui potențial dezechilibru și menținerea balanței strategice în bazinul pontic. În acest registru acțional, începând cu martie 2015, SUA și-au extins desfășurările pe bază de rotație a trupelor în România și Bulgaria. În iunie 2015, SUA au anunțat extinderea Forței Rotaționale a Mării Negre (Black Sea Rotational Force) prin stabilirea unei Companii de Arme Întrunite în Bulgaria.

În iunie 2015, secretarul american al apărării, Ashton Carter, în cursul vizitei efectuate în Estonia, a anunțat decizia Washington-ului de a prepoziționa temporar pe teritoriul unora dintre statele central-europene tancuri, artilerie și alte echipamente militare. Cu această ocazie, Ashton Carter a anunțat că șase state din regiune și-au exprimat acordul de a găzdui elemente ale acestori echipamente, respectiv Țările Baltice, Polonia, România și Bulgaria. Prepoziționarea va include aproximativ 250 de vehicule blindate (tancuri Abraham, vehicule de luptă Bradley și mortiere M109) cu materialele aferente. Echipamentul va fi suficient pentru a deservi o companie, respectiv 150 de militari, sau un batalion, respectiv aproximativ 750 de militari. Activarea oficială a acestor noi unități a fost anunțată, de către secretarul general al NATO, la 1 septembrie 2015.

Pe 8 octombrie, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg a anunțat decizia NATO de a suplimenta Forța de Reacție Rapidă până la 40.000 de militari pentru a putea răspunde adecvat imperativelor de apărare pe ambele flancuri vulnerabile din est și sud.

Întreaga gamă de acțiuni și desfășurări de forțe în estul Europei s-a dorit, în fapt, atât o „demonstrație de forță” adresată Rusiei, cât și confirmarea solidarității de acțiune a Alianței și a credibilității angajamentelor de apărare față de statele membre. Aceste măsuri au fost suplimentate prin creșterea numărului de exerciții militare și de antrenamente în vederea întăririi capacității comune de acțiune, a interoperabilității între diferite forțe naționale și creșterea încrederii între armatele aliate. Noua geografie operațională adoptată la nivelul NATO este menită să descurajeze orice tentativă din partea Rusiei de a modifica status-quo-ul strategic, să neutralizeze spațiul est-european ca zonă a competiției hegemonice angajate de Moscova și să prevină posibile „incidente neintenționate” între forțele NATO și cele rusești în condițiile creșterii fără precedent a acțiunilor aeriene ale Rusiei în interiorul sau în apropierea spațiului NATO.

4.5. Noua postură strategică a Europei Centrale post-Țara Galilor

Statele aflate pe centura strategică Marea Baltică-Marea Neagră au constituit de-a lungul istoriei o miză strategică și un teren permanent de confruntare în lupta pentru hegemonie regională între marii actori sistemici. În consecință, integrarea în structurile de securitate euro-atlantice a fost o realizare cu adevărat istorică permițând ieșirea din spirala dilemelor geopolitice și pătrunderea într-o zonă în care securitatea și apărarea acestui spațiu de la periferie devenea o responsabilitate colectivă euro-atlantică. Dincolo de abordările idealist-constructiviste, se poate afirma că resortul gândirii strategice în capitalele central-europene a fost, cu prioritate, definit în cheie geopolitică, respectiv frica de Rusia și nevoia obținerii unei umbrele de securitate care să descurajeze orice acțiune de forță din partea hegemonului estic.

În consecință, relația cu Rusia a dominat strategic și psihologic poziția de ansamblu a spațiului central-european și a definit ecuația calculelor politice ale acestora în cadrul NATO. În ciuda „accidentelor de parcurs”, apartenența la NATO a amortizat dilemele de securitate ale statelor central-europene. Anul 2014 a generat, însă, o modificare radicală de paradigmă pentru statele din Europa Centrală și a determinat revenirea bruscă în logica amenințării militare și a calculelor de natură geopolitică. Din perspectiva statelor central-europene, politica agresivă a Rusiei a schimbat profund ecuația strategică la nivel continental, contracararea amenințării rusești fiind asumată ca imperativ strategic major. Câteva argumente sunt cu deosebire importante pentru explicarea poziționării de ansamblu a Europei Centrale și temerile de securitate provocate de noua agendă revizionistă a Moscovei. La nivel strategic, anexarea Crimeei a dovedit capacitatea Rusiei de a modifica prin forță aranjamentele teritoriale existente, punând în discuție legitimitatea frontierelor europene. În al doilea rând, la nivel militar, prin instrumentalizarea noilor tehnici de purtare a războiului, de tip hibrid, Rusia și-a extins și diversificat instrumentele de agresiune prin vulnerabilizarea din interior a statelor-țintă reducând substanțial capacitatea de reacție cu mijloace clasice-convenționale. Într-un astfel de scenariu, strategiile de apărare colectivă ale NATO s-ar putea dovedi insuficiente pentru o reacție promtă și dificil de aplicat într-un context de tip hibrid. În al treilea rând, la nivel politic, conceptualizarea dreptului de intervenție pentru apărarea cetățenilor ruși de pretutindeni, după cum statuiază Doctrina Putin creează focare de vulnerabilitare și instabilitate, cu deosebire vizate fiind statele baltice, țări cu importante comunități rusofone. În baza acestor argumente, statele central-europene au propus operaționalizarea imediată a unor măsuri care să corecteze deficiențele de apărare ale flancului estic și să neutralizeze posibilele încercări din partea Rusiei de modificare a status-quo-ului regional.

În acest sens, au fost cu deosebire vizate două direcții de acțiune: direcția strategică, respectiv extinderea dispozitivelor militare ale Alianței pe flancul estic, inclusiv prin dislocarea de baze și trupe permanente, și direcția politică cu referire la necesitatea reevaluării cadrului de organizare a relațiilor cu Rusia, în principal a Actului Fondator NATO-Rusia. Sub imperativele noilor dinamici de securitate, Alianța a întreprins o serie de acțiuni pentru a corecta dezechilibrul strategic existent pe frontiera de est și pentru a răspunde solicitărilor de sprijin din partea aliaților estici. Primele măsuri au fost anunțate ca răspuns imediat la ocuparea Crimeei, prin decizia SUA de a suplimenta prezența militară în zona central-nordică. În acest sens, în Polonia au fost transferate 12 avioane F-16 și 300 de militari, la care s-a adăugat suplimentarea cu 6 aparate F-15 a misiunii de poliție aeriană pentru asigurarea protecției aeriene a Țărilor Baltice. Concomitent, flancul sud-estic a fost întărit prin dislocarea distrugătorului american USS Truxtun în zona Mării Neagre. Pe 16 aprilie, NATO a agreat consolidarea prezenței militare pe teritoriul european, iar SUA au luat decizia de a desfășura unități terestre de mici dimensiuni, cu efective de 150 de militari fiecare, în Polonia și Țările Baltice. Această desfășurare inițială de trupe a marcat începutul Operațiunii Atlantic Resolve care include majoritatea activităților terestre, aeriene și navale menite să ofere instrumente de reasigurare aliaților estici și de descurajare la adresa Rusiei.

Decizia președintelui american Barak Obama anunțată la 03.06.2014, privind acordarea unui sprijin în valoare de un miliard de dolari pentru consolidarea potențialului de apărare al statelor din zona central-europeană, cunoscută sub denumirea de Inițiativa de Reasigurare Europeană, s-a înscris în același registru acțional. Din perspectiva statelor situate la frontiera estică acțiunile întreprinse la nivelul Alianței erau menite să contribuie la reducerea vulnerabilității potențialului de apărare din est, dar nu soluționa problema de ansamblu, respectiv integrarea acestui spațiu în dispozitivul de apărare aliat prin stabilirea de baze permanente și reajustarea planurilor de apărare aliate. La acest nivel de analiză, putem decela două dinamici importante, aflate într-o strânsă interdependență, în ceea ce privește poziționarea de ansamblu a regiunii. Prima se referă la lipsa unui consens regional și aliat cu privire la amplasarea de forțe permanente în centrul Europei. Cea de-a doua se referă la dificultatea de a formula o abordare comună față de Rusia, realitate evidentă atât în interiorul regiunii, cât și la nivelul Alianței.

Tipologia comportamentală a statelor din complexul central-european indică o anumită falie de percepție și postură de securitate între două grupuri de state. Pe de o parte este grupul format din Polonia, România și Țările Baltice, state aflate în imediata vecinătate a zonei de conflict și vulnerabile strategic manevrelor militare ale Rusiei fie pe direcția Kaliningrad (Polonia, Țările Baltice), fie pe direcția Crimeea-Marea Neagră (România).

Postura lor vulnerabilă a dictat tipologia comportamentală de ansamblu concretizată prin agenda de acțiuni solicitată în cadrul Alianței având ca principale coordonate: adaptarea conceptual-strategică a NATO la noile realități de securitate generate de Rusia, desfășurarea credibilă de forțe și stabilirea de baze permanente pe flancul estic, suspendarea Actului Fondator și redefinirea parametrilor relaționari cu Rusia identificată ca principala amenințare la adresa securități euro-atlantice. Cel de-al doilea grup format din Cehia, Slovacia și Ungaria a optat pentru o abordare moderată față de Rusia. Rațiunile sunt atât de natură strategică (nici unul dintre cele trei state nu se află în proximitatea Rusiei), economică (existența unor relații strânse economice și de afaceri, un nivel ridicat al dependenței energetice), cât și existența unor afinități cultural-istorice. În consecință, acest grup de state a adoptat mai degrabă o atitudine ambivalentă susținând necesitatea consolidării frontierei estice și sprijinirea Ucrainei, dar opunându-se unor măsuri care ar fi putut genera deteriorarea relațiilor cu Rusia.

În acest sens, este relevantă reacția Cehiei și Slovaciei la propunerea privind amplasarea de baze militare, ambele respingând ferm o asemenea eventualitate pe motiv că „mai ales după 1968, au rămas anumite sensibilități cu privire la prezența trupelor străine pe teritoriul lor.

Pozițiile celor două grupări au afectat nivelul de solidaritate și coeziunea acțională la nivel regional și au slăbit capacitatea statelor vizate de a proiecta o agendă unitară și coerentă în interiorul Alianței. În ciuda acestor diferende, Europa Centrală a acționat solidar în implementarea măsurilor adoptate la nivelul NATO. Deciziile Summit-ul din Țara Galilor și implementarea lor practică prin acțiuni concertate ale statelor aliate au contribuit la atenuarea relativă a dilemelor regionale și au generat o mobilizare a eforturilor din partea statelor din acest areal. Câteva dinamici sunt cu deosebire importante. În primul rând, toate statele central-europene s-au angajat sa-și sporească bugetele de apărare pentru a atinge pragul de 2% conform cerințelor NATO. În al doilea rând, Slovacia și Ungaria au acceptat să gazduiască Unități de Integrare a Forțelor NATO și, implicit, să participe la noua configurație operațională dezvoltată de NATO pe flancul estic. În al treilea rând, au sporit eforturile în vederea intensificării cooperării regionale în domeniul apărării și creșterii contribuției comune la asigurarea securității spațiului de referință. Este evident că pentru țări precum Polonia și Țările Baltice, amploarea acțiunilor adoptate de NATO nu oferă soluția la problema existențială a securități și apărării și nici nu reduce în mod substanțial vulnerabilitățile strategice ale graniței estice. În acest sens sunt invocate o serie de rațiuni, printre care complexitatea procesului de luare a deciziei politice în cazul unei acțiuni de tip articol 5, lipsa unei abordări comune asupra Rusiei, reticența unora dintre statele aliate de a modifica aliniamentul de apărare al NATO, refuzul de a accepta extinderea bazelor permanente către est. Din perspectiva Poloniei și Țărilor Baltice, planul de acțiune aprobat în Țara Galilor asigură un potențial mai ridicat de apărare, dar nu este destul de puternic și credibil pentru a descuraja Rusia. Summit-ul din 2014 a fost interpretat în Europa Centrală mai degrabă ca un compromis de natură să evite escaladarea tensiunilor cu Rusia, să menajeze agendele de securitate ale unor dintre statele occidentale (preocupate mai ales de dinamica de securitate pe flancul sudic) și să identifice un substitut pentru bazele permanente ca formă de ameliorare a temerilor balticilor și polonezilor. De altfel, Polonia și Țările Baltice au reluat solicitările privind necesitatea modificării posturii strategice a NATO, dosar care va constitui un punct central de discuție la Summit-ul NATO de la Varșovia din 2016

CAPITOLUL 5

IMPACTUL CRIZEI DIN UCRAINA ASUPRA

REGIMULUI DE SECURITATE ENERGETICĂ DIN BAZINUL MĂRII NEGRE

5.1. Situatia activitatilor petroliere offshore din Marea Neagra și Marea Azov în contextul noului statut al Crimeii

Până la secesiunea Crimeei, Ucraina delimitase perimetre petroliere offshore in largul coastelor Peninsulei Crimeea, dintre care cele mai importante sunt Skifska, Forosa, Prikercinskaya si Tavriya. Cu puţin timp inainte de căderea regimului Ianukovici, guvernul ucrainean s-a aflat foarte aproape de a semna un acord de impartire a productiei pentru perimetrul Skifska cu Exxon Mobil si Royal Dutch Shell, avand ca parteneri companiile OMV-Petrom si compania de stat ucraineana Nadra Ukrainy. Licitatia în această chestiune a fost contestata de compania ruseasca Lukoil. Pentru perimetrul Prikercinskaya, un acord de impartire a productiei a fost semnat in 2013 cu un consortiu condus de compania italiana Eni pentru zona de sud, iar pentru rest, cu un alt consortiu ucraino-rus condus de Vanco, impreuna cu Lukoil.

Dezvoltarile in domeniul petrolier din Ucraina l-au determinat pe fostul premier al Ucrainei, Mykola Azarov sa declare in vara lui 2013 ca se aștepta ca Ucraina sa dobandeasca suficiența in productia domestica de gaze naturale in urmatorii 10 ani, urmand ca probabil sa isi permită exporturi in jurul anului 2020. În prezent, 2/3 din gazul consumat in Ucraina este importat din Rusia, Ucraina fiind ca importanță al doilea client de gaze naturale al Rusiei, după Germania. Tensiunile ce macină și astăzi regiunea au determinat însă Exxon Mobil să declare in martie 2014 ca va suspenda orice activitate in perimetrul Skifska pana la solutionarea situatiei din Ucraina. Shell a anuntat incetarea oricaror discutii pe acest proiect.

Din punct de vedere juridic, aceste companii petroliere se afla in situatia unor acorduri petroliere incheiate cu un partener, respectiv guvernul ucrainean care, prin pierderea jurisdictiei asupra zonei economice exclusive din Marea Neagra in favoarea Federatiei Ruse, nu mai detine controlul de facto asupra drepturilor acordate companiilor, drepturile sale suverane rămânând fără obiect. În plus, imediat ulterior declarării independentei Crimeei, parlamentul local a decis nationalizarea activelor companiilor nationale ucrainiene Naftogaz, Ciornomornaftogaz, inclusiv drepturile detinute de aceasta asupra platoului continental si zonei economice exclusive din Marea Neagra. Guvernul local a anuntat apoi ca va pregati respectiva companie pentru privatizare, Gazprom fiind singura companie care ar fi exprimat interes. Ciornomornaftogaz asigură 7,9% din productia nationala de gaze naturale a Ucrainei si 2,4% din productia de titei. Detine licente pentru 17 perimetre, din care 15 de gaze naturale si 2 de titei, atat onshore cat si offshore, precum si facilitati de stocare gaze, respectiv depozitul Glebovskoye din Crimeea. Odată calmate tensiunile militare si etnice din Ucraina, nationalizarea Ciornomornaftogaz va atrage cu siguranţă reactia Ucrainei in sensul ridicării de pretentii juridice impotriva Moscovei, a autoritatilor din Crimeea precum si impotriva oricarei companii care va prelua active Ciornomornaftogaz.

Reactia Ucrainei va fi insa slabita in conditiile presiunilor legate de alimentarea tarii cu gaze naturale din Rusia si de plata restantelor la furnizarile de gaz. Desi Gazprom a fost indicata ca favorita in cazul unei privatizari a companiei Ciornomornaftogaz, o asemenea achizitie nu va fi o decizie usoara pentru Gazprom, tinand cont de situatia juridica neclara si de potentialul unei asemenea tranzactii de a afecta relatiile deja deteriorate ale Gazprom cu piata europeana. In plus, Gazprom nu s-a aratat foarte interesata pana acum de proiectele offshore din Bazinul Mării Negre. Doar companiile rusesti Rosneft (in joint venture cu Lukoil, Exxon si Eni) si Lukoil au manifestat interes si prezenta pana acum in zona Marii Negre. Si totusi, Rusia va trebui sa identifice o solutie pentru asigurarea alimentarii cu gaze a Crimeei, in conditiile in care respectiva regiune nu poate acoperi consumul prin resursele disponibile aflate pe teritoriul sau, iar importul ar presupune un tranzit ucrainean, greu de conceput a fi realizabil in conditiile date.

Exceptând probabil companiile ruse, nu este de asteptat ca activitatile offshore sa fie reluate in zonă în curand, din cauza statutului juridic incert al regiunii Crimeea. Chiar si in ceea ce priveste companiile ruse potential interesate de zona, ramane de vazut cum vor fi rezolvate aspectele ce tin de legislatia domestica rusa, precum amendamentele din 2008 la Legea subsolului, care prevede că proiectele offshore se vor desfasura numai de catre companii detinute cel putin 50% de catre statul federal rus si care au o experienţă mai mare de 5 ani in industrie. In plus, in situatia in care Rusia ar proceda la activităţi petroliere in perimetrele offshore adiacente Crimeei, s-ar confrunta cu o alta provocare de natura tehnica si logistica, si anume transportul eventualei productii de titei si gaze naturale către terminale petroliere sau reţele magistrale. In aceasta privinta, Rusia va cauta sa dezvolte o infrastructura de transport energetic peste strâmtoarea Kerci. Așadar, controlul asupra Crimeii reprezinta si un factor de cost pentru Moscova.

Pentru ţările regiunii, cea mai importanta evolutie o reprezinta o posibila reconsiderare a delimitării mărilor teritoriale, platourilor continentale si zonelor economice exclusive, după preluarea controlului asupra Crimeei de catre Federatia Rusă. Din aceasta perspectiva, situatia Ucrainei este dramatica din toate punctele de vedere, economic, militar și energetic. Potrivit principiilor internationale in materia dreptului marii si prevederilor Conventiei ONU privind dreptul Marii – UNCLOS la care sunt părți atat Rusia, cat si Ucraina, o redefinire a delimitarilor teritoriale in Marea Neagra si Marea Azov intre Ucraina si Rusia va strangula, practic, orice cale de acces a Ucrainei la Marea Neagra. Ucraina ar ramane cu o mica portiune de a lungul coastei sud-estice de la punctul nordic al Crimeei pana la gurile Dunarii si o portiune redusa in Marea Azov, fară access la strâmtoarea Kerci. Evident, marea teritoriala, platoul continental si zona economica exclusiva sunt elemente a caror delimitare trebuie sa faca obiectul negocierilor si al acordului statelor riverane, dupa cerintele UNCLOS, conform dreptului international. În cazul de fata, Ucraina va fi insa nevoita sa negocieze in conditiile prezentei flotei ruse a Marii Negre (probabil tot mai pregnanta in perioada ce urmeaza) si a unei presiuni tot mai mari pe tema populatiei rusofone si a relatiei de dependenta in asigurarea aprovizionarii cu gaze din Rusia. In plus, pentru a avea acces la marea libera, Ucraina nu va putea decat sa o faca prin apele aflate sub jurisdictia Romaniei sau Rusiei. In privinta accesului la marea libera din Marea Azov, controlul va apartine total Rusiei, prin stramtoarea Kerci.

În contextul eforturilor Moscovei de a consolida o legătură pe uscat între Crimeea și mainland-ul Federaţiei Ruse – o centură de circa 10 km lăţime de-a lungul coastei Mării de Azov – este remarcabilă implicarea, la mijlocul lunii mai, a muncitorilor siderurgiști din Mariupol în preluarea controlului de la forţele separatiste proruse, în numele ordinii civile și al stabilităţii economice. În fapt, este evident că oligarhii ucraineni joacă în continuare un rol activ, manifestând un pregnant simţ al oportunităţii. Facand abstractie de legalitatea apartenentei Crimeei la Federaţia Rusă, care ar trebui sa invalideze orice pretentii rusesti din perspectiva dreptului international, o redefinire a limitelor teritoriale in Marea Neagra nu ar putea afecta in mod direct si teoretic decat Ucraina, amplificand riscurile sale de securitate.

Pentru Romania este esential a se cunoaste dacă exercitarea suveranitatii ruse asupra Crimeei va putea justifica, conform tratatelor, principiilor de drept international si UNCLOS, o rediscutare a delimitarilor maritime intre Rusia si Romania, ca stat riveran adiacent.

5.2. Implicațiile crizei din Ucraina asupra zonei Mării Negre și Balcanilor

Criza din Ucraina readuce în actualitate necesitatea revizuirii complexului regional de securitate, în contextul in care se cunoaste ca securitatea zonei Marii Negre si a Balcanilor nu pot fi separate, datorita interconexiuni statelor din acest spatiu. În lucrarea „Securitatea – un nou cadru de analiză”, Barry Buzan și Ole Waever elaborează „Teoria Complexului Regional de Securitate” pe care îl definesc drept “o structură durabilă a sistemului internațional cu o importanta componentă geografică a securității stabilite in timp”.

Practic, statele din sistemul regional sunt apropiate din punct de vedere geografic, iar securitatea lor este interdependentă într-o asemenea masura, încât se pot deosebi cu ușurință de regiunile de securitate din vecinătatea lor. Această teorie se apropie de situația din zona Mării Negre și Balcanilor pe care o și explică, într-o anumită măsura. In Ucraina pericolul unui razboi civil putea deveni realitate dacă Uniunea Europeană și SUA nu ar fi adoptat poziții mai dure.

Legatura intre situatia din Ucraina si Balcani rezultă din faptul că regiunii Marii Negre si Balcanilor îi sunt caracteristice trasaturi ale mediului de securitate, care in cazul unor conflicte provoacă mutatii cu grave consecinte. Perspectivele asupra mutațiilor geopolitice, geoeconomice și geostrategice în zona Mării Negre și Balcani au fost analizate de analiști de prestigiu precum Zbigniew Brzezinski, Alvin Toffler, Samuel P. Huntington, iar concluzia proiectului de strategie transatlantică pentru stabilizarea și integrarea zonei Mării Negre și Balcanilor relevă faptul că orice perturbare a celor două spații implică o redimensionare care anulează politicile și strategiilor de securitate elaborate până în prezent.

Zona Mării Negre și a Balcanilor parcurge o etapă caracterizată de eforturi pentru despărțirea de comunism și de o societate dominată de o economie închisă, spre valorile democrației și ale economiei de piață. Aceste evoluții au loc în contextul în care Rusia încearcă să refacă fostul spațiu politico-militar și economic, Ucraina fiind considerată o piesă importantă din scenariu. Evoluțiile și efectele crizei actuale din Ucraina repun în actualitate problema mediului de securitate din Balcani, considerat în continuare „butoiul de pulbere al Europei”. Balcanii și Marea Neagră reprezintă o zonă cu importanță strategică atât privind gestionarea viitoarelor trasee de petrol și gaze din Caucaz și Orientul Apropiat și Mijlociu, cât și a terorismului și a altor amenințări. Evenimentele din Ucraina și Bosnia au arătat că asistența economică a Occidentului este singura șansă pentru depășirea crizelor și stimularea proceselor de refacere a situației economico-sociale. În momentul de față, Rusia își vede amenințat visul de creare a unei Uniuni Euroasiatice, pentru că schimbările din Ucraina deschid o altă perspectivă. Politica externă rusă este confruntată cu redesenarea direcțiilor de acțiune din care Ucraina nu este exclusă, dar se impune un alt mod abordare a evoluțiilor următoare. În Balcani, situația este puțin diferită pentru că Federația Rusă, după ce a constatat că SUA și NATO s-au instalat strategic bine, a lansat o ofensivă economică prin companiile energetice care au „cumpărat tot ce se poate cumpăra”. Cel mai bun exemplu în acest sens este Muntenegru. În prezent, rușii controlează o serie de complexe moderne de prelucrare, rețele de benzinării și de transporturi de petrol și gaze, care fac ca economiile balcanice să depindă în acest domeniu de relația cu Rusia. Dar cel mai important aspect este faptul că spațiul balcanic a devenit un element strategic important pentru NATO și SUA. Complexul de securitate din Europa de Sud-Est, tradițională arenă de confruntare între marile puteri trece printr-un proces profund de restructurare militară și politică. Dacă avem în vedere prezența militară rusă în Crimeea și intențiile Moscovei de a transforma baza strategică de la Sevastopol într-un factor important de supraveghere și control al regiunii, este ușor de înțeles de ce zona Mării Negre și Balcanii nu pot fi separate și orice conflict într-o parte sau alta poate genera consecințe greu calculabile. Acest spațiu reprezintă principala țintă de control spre Orient și din acest considerent evaluarea vulnerabilităților, a riscurilor, pericolelor și amenințărilor la adresa securității regionale devine o necesitate în formularea politicilor regionale.

Regiunea Mării Negre și Balcanii au o caracteristică importantă și anume că, pe lângă varietatea culturală și politică, țările componente au stadii diferite de dezvoltare. Evoluția regională a arătat că aceste diferențe au subliniat potența incapacității statelor de a coopera în procesul integrării europene și euroatlantice. Acest aspect a putut fi văzut și în cazul Ucrainei și al statelor candidate din Balcani, când nesemnificative manifestații au devenit izvorul unor tulburări cu profund impact social.

Vulnerabilitatea, un element important în caracterizarea regiunii Mării Negre și Balcani a fost pus în evidență și în Ucraina. Societatea ucrainiană nu a reușit combinația cea mai bună a riscurilor existente cu capacitatea ei „de a face față și de a supraviețui și situațiilor de urgență internă și externă”. Toate acestea au dus către o situație confuză de care a profitat Rusia care vede în termenul de separație o altă semantică decât cea obișnuită. „Mișcările” atât din Ucraina cât și la vremea respectivă, din Bosnia, deși au fost generate de cauze diferite, dar cu elemente comune, cum este sărăcia, afectează în principal complexul euroatlantic de securitate și implicit scenariile construite după războaiele din Iugoslavia. Există opinii care au susținut imposibilitatea stabilirii unei strategii comune pentru regiunea Mării Negre și Balcani. Realitatea le-a infirmat pentru că „laboratorul din Balcani” a construit după conflict o strategie, la început pentru regiune, și apoi pentru spațiul apropiat de eternul rival Rusia.

În acest context se poate explica procesul pe care Uniunea Europeană a început să-l dezvolte prin crearea unui nou concept privind „vecinătatea” care are o altă formă de manifestare în cadrul Europei lărgite cu țări precum Ucraina și Republica Moldova. Eșecul de la Vilnius a modificat puțin percepțiile de la Bruxelles care se așteptau la o „privire îngăduitoare” din partea Rusiei față de dorința UE de a accelera procesul de implementare a legislației comunitare și în aceste noi spații. De aceea se poate spune că „politica vecinătății europene nu oferă încă o concepție coerentă asupra integrării Rusiei”. Ce s-a întâmplat în Ucraina a convenit, însă, Rusiei pentru că a putut pune în practică niște intenții vechi, respectiv ocuparea fără condiții a Crimeii. Ezitarea de la început a UE a fost folosită de Rusia, care a „avansat” mai mult decât trebuia, pentru a avea de unde să cedeze în viitoarele negocieri.

Într-o analiză simplă, de început, diplomația europeană a pierdut momentul Vilnius, care a creat situația ce a urmat în Ucraina și readus în discuție sistemul de securitate a zonei Mării Negre și Balcanilor.

5.3. Implicaţii ale crizei din Ucraina asupra României

Romania a incheiat cu Ucraina Tratatul de bază privind relatiile de bună vecinătate si cooperare, intrat in vigoare la 22.10.1997. Tratatul circumscrie relatiile bilaterale principiilor stabilite prin Carta ONU, Actul Final de la Helsinki, Carta de la Paris pentru o noua Europa si celelalte documente ale OSCE. Consacrand principiul inviolabilitatii frontierelor, tratatul bilateral precizeaza ca partile vor agrea ulterior, prin negocieri, regimul frontierelor, precum si delimitarea platoului continental si a zonei economice exclusive. Tratatul nu face nicio referire la exploatarea resurselor subsolului din Bazinul Mării Negre.

În sensul celor agreate prin Tratatul de bază, Romania si Ucraina au incheiat, ulterior, Tratatul privind regimul frontierei de stat romano-ucrainiene, colaborarea si asistenta mutuala in probleme de frontiera. Acesta a intrat in vigoare la 27 mai 2004. Articolul 1 din acest Tratat stabileste cateva principii care vor fi aplicate de parti in delimitarea platoului continental si a zonei economice exclusive. Singurul text care face referire la exploatarea resurselor din subsol este Articolul 18, care stabileste ca lucrarile de prospectare si exploatare a subsolului se pot efectua pana la cel mult 20 de metri de linia frontierei de stat, daca partile nu convin altfel. Blocarea negocierilor dintre cele doua state in privinta delimitarii platoului continental si a zonei economice exclusive din Marea Neagra (inclusiv statutul Insulei Șerpilor) a determinat deschiderea catre Romania, a unui proces cu Ucraina, sub jurisdictia Curtii Internationale de Justitie. La data de 3 februarie 2009, Curtea Internațională de Justitie s-a pronuntat, stabilind liniile de delimitare. Ulterior pronuntarii Curtii Internationale de Justitie, România a incheiat numeroase acorduri petroliere de concesiune pentru activitati de explorare si exploatare pana la limita platoului său continental si a zonei economice exclusive. Activitatile in acest perimetre petroliere sunt in plina desfasurare. Urmare a secesiunii si alipirii Crimeii la Federatia Rusa, Romania se vede pusa in situatia de facto de a avea frontiera comuna in Marea Neagra cu Federatia Rusa. Raportat la aceasta realitate, problema centrala este de a cunoaste daca exploatarea de catre Romania a resurselor subsolului din bazinul Marii Negre este cumva pusa in pericol de jure sau de facto.

În derularea jocului geopolitic din Marea Neagra precum, probabil, si in perspectivă geopolitică, Rusia ar putea sustine ca actele internationale incheiate de autoritatile ucrainiene in trecut, si mai ales cele care tineau si de apartenenta Crimeii la Ucraina, cum ar fi și cele privind delimitari de frontiera sau de mare teritoriala, nu ii sunt opozabile, fortand o rediscutare a acestora, nu neaparat din dorinta de a obtine o solutie favorabila, cat mai ales de a induce o stare de incertitudine geopolitica in zona. Rusia ar putea sustine, de pildă, că nu mai recunoaște și nu se consideră succesor al Tratatului bilateral de prietenie, respectiv al Tratatului de delimitare a frontierei dintre Romania si Ucraina sau ca nu apreciaza ca fiindu-i opozabila decizia Curtii Internationale de Justitie in speța Romania-Ucraina, cu privire la elementele de teritoriu care sunt legate de Crimeea. Într-o asemenea situatie, s-ar pune problema succesiunii statelor la tratate, respectiv a naturii juridice si a efectelor deciziei Curtii Internationale de Justitie in speța Ucraina-Romania. Această eventualitate este, totuși, improbabilă, prin raportare la practica Rusiei consacrată în relaţiile sale internaţionale de a se prevala de tratate, nu de a le denunţa. Într-adevăr, după cum este menţionat în tratatul de încorporare a Peninsulei Crimeea în Federaţia Rusă, din 18 martie 2014, Moscova se obligă să aplice dreptul internaţional în ceea ce privește graniţele maritime în Marea Neagră și Marea de Azov.

Pe de altă parte, nici Romania, nici Rusia nu sunt parte la Conventia de la Viena din 1978 privind succesiunea statelor la tratate, ceea ce inseamna ca in privinta succesiunii drepturilor si obligatiilor Ucrainei in relatia cu Romania, pe aspectele ce țin de Dreptul mării, va deveni aplicabila cutuma internationala. În aceste condiții, confruntarea ar putea fi intre aplicarea principiului „tabula rasa” in succesiune, ce ar putea fi sustinut de Federatia Rusa si cel al continuitatii care ar putea fi invocat de România. După cum este cunoscut, principiile de drept international nu permit, însă, extinderea efectelor succesiunii in ceea ce priveste tratatele ce delimiteaza frontiere sau utilizarea unor teritorii. În fapt, aceasta ar insemna că regimul de frontiera stabilit prin tratatele Romaniei cu Ucraina nu ar putea fi afectat. În plus, în scenariul unei relatii ruso-române divergente în problema delimitarii teritoriale in Marea Neagra intervin si obligatiile din tratatul bilateral incheiat intre Romania si Federatia Rusa la 04.07.2003 si intrat in vigoare la 27 august 2004, care face trimitere la Carta ONU, Actul Final de la Helsinki, Carta de la Paris pentru o noua Europa si celelalte documente ale OSCE, reafirmand inadmisibilitatea folosirii fortei sau a amenintarii cu forta impotriva integritatii teritoriale. Si totusi, atat Tratatul bilateral de baza care, datorita conjuncturii istorice de la data incheierii sale, nu contine prevederi care se referă aprofundat la aspectele de integritate si delimitare teritorială, cat si mecanismul exclusiv de asigurare a respectarii acestuia, valabil in cazul oricarui alt tratat, prin intermediul Consiliului de Securitate al ONU, in care Rusia detine drept de veto, ne conduc la estimarea că, având in vedere și preferinta Rusiei, mai ales in situatii limita, spre abordari politice si geopolitice cu acoperire legalistă, în detrimentul spiritului legii, respectivul tratat nu va conta intr-o eventuala disputa romano-rusă. De asemenea, F. Rusă ar putea sustine ca Decizia Curtii Internationale de Justitie din 2009 prin care s-a procedat la delimitarea platoului continental si a zonei economice exclusive din Marea Neagra intre Romania si Ucraina nu ii este opozabila. Intr-adevar, deciziile instantei internationale nu sunt opozabile decat partilor care au agreat sa supuna disputa sub jurisdictia Curții. Discutia poate fi extrem de complexa in aceasta privinta, dreptul international nebeneficiind de o codificare clara. Ar trebuie ca solutia atinsa si acceptata de Romania si Ucraina urmare a deciziei Curtii sa fie acceptată ca facând parte din cutuma internationala si astfel să constituie parte din Dreptul international. Alfel spus, ar trebui ca decizia Curtii sa fie considerata ca izvor de drept international. Așa cum este menționat mai sus, Conventia de la Viena din 1978 privind succesiunea statelor la tratate stabileste că o succesiune de state nu va avea efecte asupra tratatelor ce stabilesc regimul frontierelor sau a celor care se refera la utilizarea unor anumite teritorii (NOTĂ Articolele 11 si 12 din Conventie). In conceptia Convenţiei, prin „tratat” se intelege un „acord international incheiat intre state in forma scrisa si guvernat de dreptul international, fie incorporat intr-un singur instrument sau doua sau mai multe instrumente legate intre ele, indiferent de modul in care este descris”. Evident, in general, o hotarare a Curtii Internationale de Justitie nu poate intra in definitia „tratatului” de mai sus. In cazul particular insa al deciziei Curtii Internationale de Justitie din speta Ucraina-Romania, se poate aprecia ca aceasta a urmat si a fost emisa in virtutea acordurilor bilaterale dintre cele doua ţări, in particular in temeiul prevederilor Tratatului bilateral de baza. Dintr-o asemenea perspectiva, decizia Curtii Internationale de Justitie, ne fiind contestata de parti si fiind aplicata ca atare, poate fi considerata ca facand parte din setul de „mai multe instrumente legate intre ele” care formeaza un tratat in sensul prevederilor Conventiei de la Viena din 1978 si a Conventiei de la Viena din 1969 privind Dreptul Tratatelor. Intr-o asemenea interpretare, Rusia si Romania trebuie sa sa respecte delimitarea teritoriala din Marea Neagra agreata intre Ucraina si Romania, in virtutea lui „jus cogens” si a spiritului Convenției de la Viena, delimitare ce intră in familia „tratatelor ce stabilesc regimul frontierelor sau a celor care se refera la utilizarea unor anumite teritorii”. Prin urmare, dacă Rusia ar alege să nu respecte decizia Curtii Internationale de Justitie din speta Ucraina-Rusia, se va pune problema asigurării respectarii/executarii deciziei, fapt care, si in aceasta situatie, presupune forta executorie a Consiliului de Securitate al ONU, unde, însă, Rusia are drept de veto.

Un alt plan al unor posibile provocari rusesti la adresa exercitarii suveranitatii si a oricaror activitati economice de catre Romania in platoul sau continental si zona economica exclusiva, plecand de la premiza ca integrarea Crimeei in Federatia Rusa este un fapt împlinit, lăsând în suspensie statutul juridic al acestui act politic, Rusia poate recurge la promovarea unor pretentii de natura economică și de mediu legate de eventuale activitati de productie de gaze naturale si titei in perimetrele romanesti. Tratatul privind relatiile prietenesti si de cooperare dintre Romania si Federatia Rusa din 04.07.2003, intrat in vigoare la 27 august 2004, stabileste la articolul 8 ca părtile vor colabora in domeniul protectiei naturii in zona Mării Negre, precum si in scopul utilizarii rationale a resurselor economice ale Marii Negre. In virtutea unei asemenea prevederi si intr-un cadru de discutii cu continut potential litigios, Rusia ar putea sustine ca activitatile petroliere romanesti aduc atingere mediului marin. In masura in care o asemenea tema se acutizeaza, prin prezenta militara in bazinul Marii Negre, Rusia ar putea „impune” de facto chiar o suspendare a activitatilor petroliere, ceea ce ar afecta serios planurile de securitate energetica a Romaniei.

Un alt element de natură a permite o „interventie” a Federatiei Ruse in activitatile petroliere ale Romaniei in propria zona economica exclusivă, plecand de la premiza ipotetică ca acestea ar trebui sa fie preluate de Rusia in virtutea principiilor de drept privind succesiunea statelor, este absenta oricaror acorduri interguvernamentale de unitizare intre Romania si Ucraina. Practic, in situatia in care companiile titulare de concesiuni offshore acordate de statul român ar face descoperiri si ar demara exploatarea unor rezervoare de petrol ce se extind peste limitele platoului continental si ale zonei economice exclusive in zona maritima a Crimeei, este de asteptat ca Rusia să determine începerea de negocieri legate de acorduri de exploatare in comun (pooling and joint petroleum development and operating agreements), avand sustinere in acordurile internationale multilaterale (UNCLOS, Carta Drepturilor si Obligatiilor Economice ale Statelor 1974). In context geopolitic, asemenea negocieri pot fi indelungate si complexe, întrucât Dreptul international nu impune o obligatie de a încheia un acord de dezvoltare în comun a resurselor naturale, ci doar de a coopera in acest sens. Aceasta ar avea un impact mod direct asupra aspiraţiilor romanești de securitate energetica. Desigur, este relevant și faptul că, spre deosebire de Ucraina, pentru care offshore-ul Mării Negre reprezenta un element crucial de sporire a securităţii energetice, Rusia nu este nicidecum presată de astfel de consideraţii. Dimpotrivă, ar avea mai degrabă interesul de a temporiza demararea unor proiecte comerciale ale altor state riverane, cu scopul menţinerii statutului de monopol regional. Cel mai bun exemplu în acest sens este tratatul dintre Marea Britanie si Norvegia, care reglementeaza un cadru interguvernamental de promovare institutionala a cooperarii in vederea dezvoltării in comun a perimetrelor din Marea Nordului.

În astfel de conditii, in situatia in care Rusia ar alege calea politicii de putere brută in spatiul de granita al UE si NATO si ar contesta efectele deciziei Curtii Internationale de Justitie in speta Romania versus Ucraina, Rusia ar avea doua optiuni respectiv, abordarea geopolitică, angrenând Romania in situatii complexe, în regim de power play (soft sau hard, în funcţie de relevanţa și puterea Romaniei ca stat membru NATO si, in plan secundar, al UE), precum și abordarea juridică și judiciară, sub confortul pozitiei detinute în Consiliul de Securitate al ONU. Desigur, cea mai probabilă este combinarea acestor două opţiuni. În privinta abordarii geopolitice, un asemenea „joc” s-ar desfasura in condiţii volatile. Situaţia din Ucraina se va menţine ca arc de criză o lungă perioada de timp. In incercarea de a se distanta de Ucraina ca stat de tranzit, Rusia va pune accent pe orice alternative, cum ar fi, de pilda, gazoductul South Stream si consolidarea unor relatii bilaterale cu state europene ce sunt profund implicate in spatiul energetic din Bazinul Pontic – alături de state riverane, precum Bulgaria si Turcia, state ca Austria, Italia, prezente cu companii energetice in zona. Principalul factor „perturbant” in acest proces ar putea fi doar SUA, in momentul de fata. Romania, ca stat periferic dar totusi membru al UE si NATO, va putea beneficia de garanţii de securitate politica si teritoriala, insa in materie energetica, atât timp cat la nivel comunitar nu se va fi conturat o serioasa politica comuna, va fi nevoita sa se bazeze, in primul rand, pe capacitatile proprii de cunoastere, analiză, implementare și aliere strategică.

Am comparat mai sus, anexarea Crimeii si efectele pe care aceasta le poate produce in Bazinul Mării Negre cu situatia din Cipru. De aproximativ cinci decenii,situația din Cipru nu a putut fi solutionata nici de UE, nici de NATO. Confruntarea greco-turca afecteaza substantial promovarea proiectelor offshore in Mediterană. Turcia refuză sa recunoasca delimitarile teritoriale efectuate de Cipru si concesiunile petroliere atribuite de Cipru si, implicit, activitatile petroliere offshore din zona, suprapunand propriile activitati de explorare atat in apele cipriote, cat si grecesti, acompaniate de nave militare turcesti si amenintand cu interventia armata. Tensiunile dintre cele doua state sunt departe de a se fi epuizat.

CAPITOLUL 6

PERSPECTIVE DE EVOLUȚIE

Problemele cu care se confruntă autoritățile ucrainene referitoare la adoptarea de amendamente constituționale, prevăzute prin acordurile de la Minsk, în vederea soluționării crizei din Dombas sunt de natură să provoace noi îndoieli asupra șanselor de a se ajunge la o pace durabilă în estul țării. Revista Russia Beyond the Headlines a făcut apel la specialiști pentru a schița scenarii posibile de evoluție a situației din Ucraina mergând de la reluarea ostilităților până la menținerea status quo-ului actual.

Un prim scenariu se referă la posibilitatea unui război fulger. În pofida acordurilor și a prezenței observatorilor OSCE pe linia de demarcație, schimburile de focuri au continuat în Dombas, făcând numeroase victime. De la începutul lunii septembrie 2015 intensitatea tirurilor a cunoscut totuși o oarecare diminuare. Președintele Institutului Național Independent de Strategie, Mihail Remizov aprecia că există temeri privind reluarea ostilităților în Dombas. Potrivit acestuia, „Tentația de a tăia nodul gordian se menține puternică în deosebi la Kiev. Echilibrul militar în zona conflictului s-a deplasat puternic în favoarea armatei ucrainene care ar avea posibilitatea efectuării unui război fulger”. Acest scenariu este posibil în măsura în care puterea de la Kiev este conștientă că este puțin probabil să adopte amendamentele constituționale privind descentralizarea în Ucraina și statutul special al regiunilor insurgente din Donbas. De altfel, președintele Petro Poroșenko care a semnat acordurile de la Minsk considerate „foaia de drum” pentru realizarea păcii în Dombas nu dispune de o majoritate parlamentară care să permită adoptarea de amendamente la legea fundamentală. Numeroși deputați apreciază că amendamentele propuse, considerate de altfel, insuficiente din perspectiva republicilor autoproclamate Donețk și Lugansk constituie o prea mare concesie din partea autorităților ucrainene. Dacă în această situație de impas parlamentar și presiunea asupra președintelui va spori regimul de la Kiev va căuta o soluție și ar putea recurge la forță, de exemplu înscenând o provocare în Dombas. Astfel, armata ucraineană „va fi obligată să răspundă” și în condițiile escaladării acțiunilor militare, acordurile dela Minsk vor trece pe planul doi. Totuși, această eventualitate prezintă un grad redus de probabilitate și ar părea mai realist un scenariu pașnic.

Experiența anterioară a reglementării pe cale militară a crizei din Donbas nu inspiră prea multe speranțe, iar riscul utilizării forței ar putea apare prea important. Astfel de considerațiuni ar putea constrânge parlamentarii ucraineni să renunțe la presiuni și să voteze amendamentele la Constituție. Președintele fundației independente Centrul de tehnologii politice, politologul Igor Bunin consideră că autoritățile Ucrainene nu doresc să fie acuzate de eșecul acordurilor de la Minsk. Potrivit acestuia, „dacă amendamentele constituționale nu vor fi adoptate, SUA și Europa vor considera că acest eșec incumbă Ucrainei. În acestă situație, ca urmare, a presiunii comune a statelor occidentale, în cadrul Radei vor fi întrunite cele două treim de voturi necesare adoptării amendamentelor”.

Cu toate acestea, cei mai mulți dintre observatori au îndoieli în privința adoptării amendamentelor de către parlamentul Ucrainei. Ca urmare, este considerat mai probabil scenariul menținerii statu quo-ului actual.

În acest sens, Vladimir Jarikin, analist în cadrul Institutului Țărilor al Comunității Statelor Independente apreciază că „incapabilă pentru moment de a determina parlamentul să voteze amendamentele dar și îngrijorată de pespectiva asumării eșecului acordurilor de la Minsk, puterea de la Kiev ar putea încerca să modifice interpretarea acestora, astfel încât să determine Rusia să acționeze prima, dar fără prea multe șanse”.

Pe de altă parte, Andrei Iermolaiev, directorul Institutului de Cercetări Strategice „Noua Ucraină”, situat în Kiev a afirmat că „tot ce face președintele Poroșenko reprezintă o tentativă de păstrare a puterii grație unor pseudoreforme. În rest, va continua „mimarea” punerii în aplicare a acordurilor de la Minsk, până când va fi găsită o nouă formulă politică de reglementare a situației din Donbas, chestiune centrală în viața politică a Ucrainei. Fără continuarea dialogului cu insurgenții o astfel de formulă este imposibil de realizat. Autoritățile de la Kiev nu agrează, însă, dialogul cu adversarii din Donbas și îi califică pe aceștia drept „teroriști” și „bandiți”. În acest impas politic, puterea va căuta mijloace de a se menține încă cel puțin doi ani, până la viitoarele alegeri prezidențiale”.

CONCLUZII

Determinările generale ale crizei geopolitice din Ucraina sunt atât de ordin intern, unele cu caracter istoric, iar altele de actualitate, cât și de natură externă.

Încă de la declararea independenței, după disoluția fostei URSS, Ucraina s-a dovedit a fi un stat fragil, ca urmare a lipsei elementelor de unitate națională, precum și a divizării etnice, politice, sociale, și cultural-religioase, pe fondul incapacității manifestate în domeniul restructurării economiei și al instituirii unui sistem politic democratic.

Alături de criza economică, instabilitatea politică și neînțelegerile dintre grupurile politice, structura etnică a contribuit la creșterea complexității situației din Ucraina. Partea de vest a țării, reprezentată de naționaliștii ucraineni, optează pentru independența deplină față de Rusia, orientarea către Occident și integrarea în structurile euroatlantice, în timp ce rusofonii din est și din sud, îndeosebi din peninsula Crimeea și bazinul Donețk sunt în favoarea dezvoltării unor relații de cooperare strânse cu Federația Rusă și integrarea Ucrainei în structurile economice, politice și de securitate ale Comunității Statelor Independente.

Factorul catalizator al evenimentelor a fost abrogarea , de către autorităților ucrainene a legii referitoare la limbile cu statut regional prin care mai multe limbi folosite în Ucraina, inclusiv româna, au fost scoase din uzul oficial. Prin abrogarea legii privind bazele politicii de stat în domeniul lingvistic, a fost suspendat statutul limbii ruse de limbă regională în 13 din 27 de regiuni administrative ale Ucrainei.

Perioada de după disoluția URSS este și pentru Federația Rusă, în domeniul acțiunii politice externe și a strategiei de securitate, una de căutări și de redefiniri în contextul unor transformări societale în curs, asociate tranziției economice, sociale și politice extrem de costisitoare și dificile din punctul de vedere al costurilor pentru cetățeni și societate în ansamblul său. În acest sens, se poate constata că, indiferent de costurile tranziției ori de pierderile ce au decurs din destrămarea URSS, Federația Rusă domină economic, militar și demografic spațiul ex-sovietic. Din acest punct de vedere, indiferent de cursul acțiunii politice externe al Federației Ruse ori al celorlalte state succesorale, partea rusă deține o gamă variată de instrumente de acțiune cu puterea de a influența deciziile și acțiunile de politică externă, de securitate ori economică a celorlalte state succesorale.

Se poate aprecia că implicarea Federației Ruse în conflictul din Ucraina este parte a strategiei politice a Moscovei, care presupune coordonarea și interconectarea mijloacelor utilizate în vederea îndeplinirii obiectivelor strategice stabilite, probabil, de însuși președintele Vladimir Putin și cercul de apropiați ai acestuia. Sub mandatele lui Vladimir Putin, Rusia a început recuperarea prestigiului internațional prin contestarea vehementă și constantă a unipolarității mondiale, precum și prin demersurile politice și apoi acțiunile militare destinate sabotării proiectelor euroatlantice spre est. În acest context, Rusia a perceput criza politică ucraineană din perioada decembrie 2013 – februarie 2014, în același timp, atât ca pe o o amenințare, cât și ca pe o oportunitate. După oscilarea autorităților ucraineene între Vest și Est, Rusia spera ca toamna anului 2013 să fie decisivă pentru orientarea Ucrainei către proiectele politico-economice regionale inițiate de Rusia, iar criza politică declanșată în Ucraina după Summitul de la Vilnius din perioada 28-29.12.2013 ar fi putut constitui o oportunitate în acest sens.

Atitudinea și acțiunile Federației Ruse împotriva Ucrainei sunt percepute ca fiind rezultatul unei strategii de „război hibrid”, care combină eficient și prin surprindere componente convenționale și neregulate, militare și nonmilitare, precum și o gamă extinsă de categorii de instrumente.

Acutizarea unor probleme internaționale și provocările specifice unui război hibrid, caracterizat prin utilizarea unei game largi de măsuri militare, paramilitare și civile, deschise și sub acoperire, într-o arhitectură cu un grad înalt de integrare, reprezintă pentru statele membre NATO o reală problemă de securitate.

Noul context de securitate indus de impactul crizei ucrainiene poate constitui un test major al solidarității și coeziunii interne a Alianței Nord-Atlantice cu efecte directe asupra credibilității angajamentelor de apărare aliate și confirmarea solidarității de acțiune a NATO.

Criza din Ucraina readuce în actualitate necesitatea revizuirii complexului regional de securitate, în contextul in care se cunoaste ca securitatea zonei Mării Negre și a Balcanilor nu pot fi separate, datorită interconexiuni statelor din acest spațiu.

După preluarea controlului asupra Crimeei de catre Federatia Rusă, pentru ţările regiunii, cea mai importanta evolutie o reprezinta o posibila reconsiderare a delimitării mărilor teritoriale, platourilor continentale si zonelor economice exclusive.

Pentru Romania este esential a se cunoaste dacă exercitarea suveranitatii ruse asupra Crimeei va putea justifica, conform tratatelor, principiilor de Drept Internațional și Convenției Națiunilor Unite asupra Dreptului Mărilor, o rediscutare a delimitarilor maritime intre Rusia si Romania, ca stat riveran adiacent, în sensul că Rusia ar putea recurge la invocarea unor pretenții de natură economică și de mediu legate de eventuale activități de producție de gaze naturale și țiței în perimetrele românești.

BIBLIOGRAFIE

Mihail E. Ionescu, Crize sistemice, Studiu de caz, Ucraina 2013-2014;

Constantin Manolache, Criza geopolitică din Ucraina, Revista POLIS, Nr. 2(4), 03.07.2014;

Șerban Liviu Pavelescu, Conflicte „înghețate”. Relații economice și dependențe politice;

Institutul de Economie Mondială, Academia Română, Considerații asupra componentelor acțiunii politice a Federației Ruse în spațiul vecinătății apropiate în anii post război rece, București 2016;

Vladimir Sergheiciuc, Studiu privind Ucraina „Ukrainske Slovo”, nr. 40, Kiev, 06.10.1994;

Encyclopaedia Universalis, vol. 24, Paris, 2008;

Natalia Iakavenko, Studiu privind situația politică din Ucraina, Institutul de Economie Mondială și Relații Internaționale din cadrul Academiei Naționale de Științe a Ucrainei, Kiev, 2004;

Florentina Spânu, Ucraina – puntea economică a Europei, Romanian Journal of History and International Studies, Vol.1, Nr.2, Editura Semne, București, 2014;

Gabriela Anghel, „Rusia își joacă viitorul în Crimeea?”, ziarul România Liberă, 26 februarie 2014;

Laurențiu Pachiu și Radu Dudău, Criza din Ucraina – o analiză din perspectiva regimului de securitate energetică în Bazinul Mării Negre, Ora Nouă, 2014;

Istoria războiului din Donbas. Cum a început și cum se va termina, Pagina de Rusia, 12.02.2015;

Liviu Ioniță, Dimensiunea hibridă a conflictului din Ucraina, Buletinul Universității Naționale de Apărare Carol I, septembrie 2015;

Lawrence Freedman, Ukraine and the Art of Limited War, Survival. Global Politics and Strategy, Vol. 56, No. 6, December 2014–January 2015;

Steven Metz, In Ukraine, Russia Reveals Its Mastery of Unrestricted Warfare, World Politics Review online, 2014;

Golts and H. Reisinger, Russia’s Hybrid Warfare. Waging War below the Radar of Traditional Collective Defence, research paper, Research Division – NATO Defense College, Rome – No. 105 – November 2014;

Walter Laqueur, State of Mind: A Future Russia, World Affairs Journal online, 2015;

Roy Allison, Russian ‘deniable’ intervention in Ukraine: how and why Russia broke the rules, International Affairs, 2014;

Anton Bebler, Freezing a Conflict: The Russian–Ukrainian Struggle over Crimea, Israel Journal of Foreign Affairs, 2014;

Armand Goșu, Donețk, ultima frontieră?, Revista 22 ediția scrisă, Anul XXV (1268) (8 – 14 iulie 2014;

Tzvi Kahn, Evan Beese, Fact Sheet: Timeline of Russian Aggression in Ukraine and the Western Response, The Foreign Policy Initiative online, 2014;

Sergiu Velenciuc, „Rusia poate fi înțeleasă – 5 teme de propagandă rusă”, Fundația Universitară a Mării Negre, București, 18.10.2014;

John Mearsheimer, „Why the Ukraine Crisis Is the West’s Fault”, Foreign Affairs, October 2014;

Federica Mogherini, „Sancțunile împotriva Rusiei vor fi cel mai probabil extinse”, Europunkt, 20.05.2016;

Ioan Radu Opriș, „Noul plan de securitate al NATO pentru Europa după summit-ul din Țara Galilor”, International Relations Report, Nr.2 Editura Semne, București, 2015;

„Declarația Summit-ului din Țara Galilor” adoptată de șefii de stat și de guvern participanți la reuniunea Consiliului Nord-Atlantic din Țara Galilor din 4-5 septembrie 2014;

Declarația cu ocazia întrunirii Consiliului Nord-Atlantic în cadrul summit-ului din Țara Galilor, Anders Fogh Rasmussen, fost secretar general al NATO, 05.09.2014;

Declarația Secretarului General al NATO, Jens Stoltenberg, cu ocazia celei de a 60-a sesiuni plenare a Adunării Parlamentare NATO, din 24 noiembrie 2014;

Carmen Rîjnoveanu, „După un an. Summit-ul din Țara Galilor, adaptarea NATO și dinamica strategică a Europei Centrale”, Monitor Strategic, 28.12.2015;

Jim Garamone, „NATO Sets Sizes for Spearhead, Response Forces”, US Department of Defense, September 5, 2015;

Opal Vaughn, „Army Europe expands Operation Atlantic Resolve training to Romania, Bulgaria”, March 24, 2015;

Andrew Rettman, „NATO double Russia deterrent, considered nuclear drills”, October 9, 2015;

Artur Kacprzyk, „US Military Presence in Central and Eastern Europe”, PISM, 24 September 2015;

Jan Lopatka, „Slovakia and the Czech Republic Reject NATO Bases”, Atlantic Council, June 4, 2014;

Octavian Manea, “Schizofrenia strategică a Europei poate afecta NATO”, Revista 22, 13 octombrie 2015;

Vasile Leca, „Invazia” Rusiei și implicațiile asupra zonei Mării Negre și Balcanilor”, Revista „Punctul Critic”, Nr. 01(15), 2016;

Alexandra Sarcinschi, Cristian Băhnăreanu,”Redimensionări și configurări ale mediului de securitate regională Zona Mării Negre și Balcani”, Edit. Universității Naționale de Apărare, București, 2005;

Alexei Timofeicev, „Trois scénarios pour la crise en Ukraine” Actualites Russes, Rossiyskaia Gazeta, 30.01.2016.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Criza DIN Ucraina O Privire DE Ansamblu (ID: 113235)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Criza DIN Ucraina O Privire DE Ansamblu

Copyright Notice

Microeconomics And Competitiveness

Moara cu Role

Markeri Evolutivi Ai Primului Episod Psihotic Bazati PE Identificarea Simptomelor Prodromale

Inducerea în Eroare a Organelor Judiciare

Artroza Cotului

Experimentări Privind Realizarea de Materiale Compozite Pentru Utilizarea în Ecranarea Electromagnetică

Copyright Notice

Similar Posts