Criza din Libia 2011

Criza din Libia 2011

Operatiuni economice acoperite

Razboiul economic este tintit asupra capabilitatilor de productie ale adversarului si asupra tehnologiei sciintifice (cercetare si dezvoltare) de baza. Adeseori folosit ca parte a operatiunilor paramilitare sau a razboiului psihologic, aceasta tehnica reduce productia efectiva a tintei, intarzie inovatia, sau dau greutate afirmatiilor care sunt facute in propaganda. O campanie de acest tip poate sa implice raiduri paramilitare de tipul commando pentru a sabota sau demola tinte, sau actiuni la fata locului de catre agenti sau simpatizanti avand obiective identice. Varietatea actiunilor acoperite de asemenea pot sa inculda masuri semi-deschise precum cumpararae (preclusively or preemptively) a unor elemente de pe piata globala pentru a le mentine departe de mainile adversarilor, sau actiuni dimplomatice avand intentia si scopul de a reduce sau de a elimina pietele internationale pentru produsele adversarului. De fapt, varietatea posibilelor actiuni este limitata numai de imaginatia practicienilor.

Studiul de caz, urmareste sa rapsunda la urmatoarele intrebari: De ce a devenit SUA implicata in conflictul intern din Libia 2011? Care a fost motivul pentru care s-a dorit inlaturarea lui Muammar Gaddafi? Cum a gestionat SUA cazul libian din mai perspectiva mai multor variabile, mai precis din dorinta de a avea un profil cat mai ascuns in ceea ce priveste interventia acesteia? Care a fost motivul pentru care SUA a intreprins operatiuni economice acoperite si ce tip de operatiuni acoperite au fost intreprinse?

Pentru a putea gasi un raspuns la aceste intrebari, este nevoie de o prezentare pe scurt a situatiei din Libia, mai precis ascensiunea liderului Muammar Gaddafi la conducerea statului, cat si a evenimentelor ce au declansat un raspuns prompt al comunitatii internationale. Tot odata este necesara si prezentarea pasilor urmati de SUA inspre a intreprinde operatiuni economice acoperite, mai precis cum a evoluat politica de decizie a administratie Obama in ceea ce priveste criza din Libia.

Dupa o lunga perioada sub colonialismul Italian, Libia si-a declarat independenta la data de 24 decembrie 1951. Libia avea sa fie condusa pentru urmatorii cincizeci de ani de o monarhie constitutionala insa aceasta nu devenise dependenta economic. Dependenta economica a venit odata cu descoperirea rezervelor de petrol, astfel, Libia devenind treptat o entitate politica independenta din punct de vedere al resurselor si al economiei, datorita faptului ca rezervele acesteia urmau sa fie unele dintre cele mai mari din Africa, totodata incepand sa fie un actor de mare importanta pe scena internationala datorita acestor resurse.

Desi este tentat de crezut faptul ca odata cu cresterea economica vine si bunastarea, acest lucru nu s-a materializat datorita faptului ca veniturile s-au acumulat in favoarea familiei regale. Prin urmare, acest lucru a produs o stare generala de nemultumire a populatiei, aparuta si intensificata pe fondul emergentei nasserismului si a nationalismului arab in Orientul Mijlociu si in Africa. Starea de tensiune si nemultumire generala a degenerat si s-a materializat in rasturnarea regelui Idris as-Senussi, Emirul Tripoitaniei si Cirenaicei de catre Muammar Gaddafi si un grup de ofiteri linbieni condusi de acesta, care au pus la cale o lovita de stat, declarand abolirea monarhiei si proclamarea republicii. Statul avea sa fie cunoscut de acum inainte ca Republica Araba Libia, a carei conducere a fost asigurata de catre un Consiliu Revolutionar si care avea sa il promoveze pe Muammar Gaddafi de la rangul de capitan la cel de colonel, tot odata numindu-l comandant suprem al armatei. Acesta, devenind seful de facto al statulu . 117

Gaddafi, fiind un adept inrait a lui Nasser si ale ideilor acestuia, a incercat sa impuna un sistem politic socialist, atat pe plan intern cat si pe plan extern in ceea ce priveste politica pe care urma sa o poarte statul Libian. Acesta, a cerut si a sprijinit lichidarea tuturor inamicilor atat din interiorul statului cat si din afara lui care atentau sau puneau in pericol buna desfasurare a revolutiei. Prin urmare, datorita acestei politici duse de catre colonelul Gaddafi, au avut loc la inceputul anilor 1980 o serie de atentate cu bomba detonate in marile metropole ale Marii Britanii, anume Manchester si Londra, tinta principala a atacurilor fiind dizidentii libieni refugiati pe teriotoriul Britanic. Astfe, Marea Britania rupe legaturile diplomatice cu Libia, urmand ca, colonelul sa solicite incetarae violentelor de teama primirii de sanctiuni economice din partea comunitatii internationale. 118

Prin urmare, acesta a sfidat pe parcursul istoriei de nenumarate ori comunitatea internationala, de asemenea Libia fiind si centrul de formare si adapostire a unui numar impresionant de teroristi si potentiali teroristi.

Criza din Libia a izbucnit in contextul „primaverii arabe”, declansand totodata reactia prompta a societatii internationale.

Luna februarie a anului 2011 reprezinta luna in care a inceput primul val de proteste, ducand asftel la o escaladare rapida a evenimentelor in urma folosirii excesive de forta a fortelor de ordine impotriva protestatarilor cu scopul de a aboli revolta. Revolta s-a manifestat treptat si in alte orase din libia, regimul de la Tripoli trimitand astfel armata pentru a inabusii evenimentele si pentru a face fata situatiei de tensiune.

Evenimentele din Libia au fost catalogate de catre societatea internationala ca fiind de natura umanitara , astfel, Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite a adoptat de indata Rezolutia 1973, cu scopul de a proteja populatia civila de abuzurile guvernului, solicitand luarea tuturor masurilor necesare, ca urmare a esecului de a impune o zona libera demilitarazata in Libia. Datorita faptului ca evenimentele au fost de natura umanitara, societatea Internationala a fost determinata sa actioneze ca atare in baza principiilor stabilite de responsabilitatea de a proteja, acestea putand sa duca la o escaladare a conflictului totodata amenintand securitatea regionala.

Datorita presiunilor interne la care a fost supus regimul lui Muammar Gaddafi, presiuni care s-au facut simtite pe intreg teritoriul Libiei in urma protestelor, cuprinzand in scurt timp intreaga tara, acesta a apelat la fortele sale loaile cu scopul de a innabusi revolta din orasul Benghazi.

Societatea internationala a fost nevoita sa adopte masuri in vederea diminuarii efectelor crizei, datorita cresterii numarului civililor morti rezultat din inclestarile dintre rebeli si fortele loiale ale lui Muammar Gaddafi, care puteau sa duca la o catastrofa umanitara de proportii si la un numar record de refugiati conform unui raport al organizatiei Human Rights Watch, fortele guvernamentale fiind acuzate de forurile internationale de folosirea fortei excesiv impotriva protestatarilor.

Prin urmare, la data de 26 februarie, Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite a adoptat in unanimitate Rezolutia 1970, prin care se impunea un embargou in ceea ce priveste importul de armament, sesizand totodata Curtea Internationala de Justitie cu privire la crimele de razboi si crimele impotriva umanitatii comise de catre regimul Gaddafi. 120

Incalcarile regulilor razboiului reies din folosirea masiva a armelor capcana (protocolul privind interzicerea sau limitarea folosirii minelor, armelor-capcană și a altor dispozitive – Protocolul II la Convenția din 1980) cat si a minelor antipersonal antipersonal (Convenție privind interzicerea utilizării, stocării, producerii și transferului de mine antipersonal și distrugerea acestora – Oslo, 18 septembrie 1997) avand drept scop producerea unor suferinte populatiei civile in contextul unui conflict fara caracter international, precum si a altor tipuri de arme interzise de conventiile internationale precum armamentul chimic. Din rapoartele intocmite in ceea ce priveste desfasurarea conflictului a mai reiesit si faptul ca fortele loiale ale lui Gaddafi au recurs la executia unor prizonieri de razboi aflati in custodia lor, mai ales in urma pierderii controlului asupra capitalei statului Libian Tripoli.

Incalcari abuzive ale drepturilor omului s-au regasit si in tabara rebelilor, un exemplu in acest sens fiind crimele comise de catre fortele Consiliului National de Tranzitie asupra africanilor de pe teritoriul Libiei, fiind suspectati ca fiind colaboratori ai regimului Gaddafi. Arestarile care au urmat nu au respectat drepturile acestora, totodata fiind tinuti in detentie si supusi unor tratamente si conditii inumane. Astfel, datorita acestor incalcari grave ale regulilor razboiului de catre ambele tabere au impins societatea internationala inspre a interveni, norma responsabilitatii de a proteja aplicandu-se astfel in cazuri clare de nerespectare a normelor internationale referitoare la modul in care se poarta razboaiele care nu au caracter international. De specificat faptul ca, sintagma folosita in acest context de „caracter International” face referire la faptul ca, conflictul nu implica dispusa directa intre doua state recunoscute pe plan international, ci este o disputa interna, insa capata valente de „caracter international” pe parcurs datorita incalcarilor grave ale drepturilor omului.

Prin urmare, Rezolutia Consiliului de Securitate 1970 invoca responsabilitatea guvernului libian de a-si proteja populatia aflata pe teritoriul acesteia. Astfel, la doar o saptamana distanta, Consiliul adopta o a doua rezolutie cu privire la situatia din Libia, solicitand incetarea imediata a ostilitatilor si autorizarea interventiei militare a statelor membre pentru a pune capat ostilitatilor, insa, interventia fiind delimitata, mai exact, desfasurarea trupelor pe teritoriul Libiei fiind interzisa. Rezolutiile au interzis in mod expres interventia militara in scopul inlaturarii lui Gaddafi sau sprijinirea pe cale suportului logistic oferit fortelor rebele libiene, obiectivul interventiei fiind axat in principal pe stoparea cimelor impotriva umanitatii. 121

Operatiunea Unified Protector

Conform Rezolutiei Consiliului de Securitate 1973, s-a dorit o implicare activa a organizatiilor regionale, mai precis Liga Araba, cu scopul supervizarii zonei non-survol. Cu toate acestea, datorita capabilitatilor reduse a organizatie, a dus la implicarea unor state membre NATO cu scopul de a actiona in vederea implementarii rezolutiei ONU. Datorita lipsei existentei unei forte de reactie rapida a ONU, eforturile militare au fost incepute de catre de Franta (Operatiunea Harmattan), urmate de SUA (Operatiunea Odyssey Dawn), Marea Britanie (Operatiunea Ellamy) si Canada (Operatiunea Mobile). Totodata, datorita faptului ca aceste operatiuni reprezentau operatiuni independente ale acestor state membre NATO, si a lipsei unui centru de comanda a avut drept rezultat o ingreunare a procesului de a gasi o solutie finala crizei din Libia. In aceste conditii s-a apelat la cea mai viabila varianta, anume aceea de a transfera comanda operatiunilor catre NATO.

In urma unor negocieri, statele implicate au decis ca la baza misiunii NATO din Libia sa stea un mandat al ONU.

Misiunea NATO implica asigurarea zonelor non-survol, impunerea embargoului asupar armelor si protejarea populatiei civile fara a putea incalca insa integritatea teritoriala a Libiei.

Coalitia miliatara din care era alcatuita forta NATO a cuprins un numar de 14 state, anume Belgia, Bulgaria, Canada, Danemarca, Franta, Grecia, Italia, Olanda, Norvegia, Romania, Spania, Turcia, Marea Britanie si SUA, impreuna cu aliatii Iordania, Qatar, Suedia si Emiratele Arabe Unite oferind totodata suport rebelilor din orasele Benghazi si Misrata, urmand ca mai tarziu acelasi sprijin sa fie acordat si celor din Tripoli. Insa, fortele guvernamentale au continuat sa comita crime impotriva umanitatii pana in momentul in care Gaddafi a fost capturat si ucis impreuna cu fiul sau de catre fortele rebele la data de 20 octombrie 2011. Mandatul NATO dat de Rezolutia 1970 a luat sfarsit odata cu incetarea oficiala a ostilitatilor. 122 (sfp pdf)

Conform agentiei de presa Reuters, oficiali ai guvernului au declarat ca, Presedintele Barack Hussein Obama a semnat un decret secret prin caure autoriza suportul acoperit al guvernului SUA pentru a sprijinii fortele rebele cu scopul de a-l rasturna pe Gaddafi.

Acest tip de autorizare, numit si „constatare” prezindetinala, reprezinta o forma principala de directiva prezidentiala folosita cu scopul de a autoriza operatiuni secrete ale CIA. Acesta reprezinta un pas legal necesar inainte ca astfel de actiuni sa fie intreprinse insa nu inseamna ca vor si fi intreprinse.

„Cum acesta practica este o practica comuna atat pentru aceasta administratie cat si pentru toate celelalte administratii, nu am sa comentez pe probleme legate de intelligence”, a afirmat Purtatorul de cuvant al Casei Albe Jay Carney, intr-o declaratie a sa. „Voi repeta ceea ce presedintele a spus – nu a fost luata nici-o decizie in ceea ce priveste furnizarea de armament opozitiei sau oricarui grup din Libia”.

Datorita faptului ca presedintele Barack Obama si alti oficiali ai SUA si ai aliatilor au discutat deschis posibilitatea de a trimite provizii de armament oponentilor lui Gaddafi, care se confruntau cu forte guvernamentale mult mai bine echipate, au iesit la suprafata stiri ca, Presedintele SUA a autorizat desfasurarea de operatiuni acoperite.

In urma unor interviuri intreprinse de catre canalele media din SUA, Obama a afirmat ca, obiectivul a fost acela de al face pe Gaddafi „in cele din urma sa se retraga” de la conducerea statului. Acesta a vorbit de aplicarea unei „presiuni constante, nu numai militara ci si prin alte cai” de a-l forta pe Gaddafi sa cedeze puterea.

Parlamentarii au afirmat ca, pana la data de 30 martie 2011, razboiul din Libia a costat in jur de 550 milioane de dolari. Obama a declarat jurnaliste ABC News Diane Sawyer faptul ca SUA nu a exclus acordarea de tehnica militara rebelilor. „Este drept de spus faptul ca daca noi am fi dorit sa introducem arme in Libia, cel mai probabil am putea. Momentan analizam toate optiune care le avem pana in momentul de fata”. In Washinton insa, Secretarul de Stat Hillary Clinton a insistat in declaratiile sale date reporterilor ca in momentul de fata nu s-a luat nici-o decizie.

Oficiali ai SUA care monitorizau evenimentele din Libia au afirmat ca atat fortele lui Gaddafi, cat si rebelii, care au cerut Vestsului armament greu, nu par sa faca progrese notabile.

Oficialii au afirmat ca in timp ce atacurile aeriene ale SUA si ale aliatilor sai au adus prejudicii serioase fortelor militare ale lui Gaddafi si au intrerupt lantul sau de comanda, fortele rebele au ramas dezorganizate si incapabila sa profite din plin de abantajul suportului militar provenit din partea Vestului.

In ceea ce priveste operatiunile specifice, indivizi familiarizati cu procedurile de inteligence ale SUA au afirmat ca, „constatarile” (findings) prezidentiale sunt create in general pentru a oferi o autorizatie larga in ceea ce priveste o serie de posibile actiuni ale guvernului SUA de a sprijini un obiectiv acoperit in particular.

Pentru ca, anumite operatiuni specifice sa fie intreprinse in conformitate cu dispozitiile unei autoriaztii atat de ample – spre exemplu livrarea de bani sau armament fortelor anti-Gaddafi—Casa Alba de asemenea ar fi nevoita sa acorde „permisiune” aditionala permitand astfel continuarea unor astfel de activitati. Spre exemplu, in anul 2009, Barack Obama a dat o autorizatie similara pentru extinderea operatiunilor acoperite ale SUA de contra-terorism de catre CIA in Yemen. In mod normal, Casa Alba nu confirma emiterea unor astfel de ordine.

Deoarece agentiile de inteligence ale SUA si ale aliatilor sai inca mai aveau multe nedumeriri in ceea ce priveste identiteatea si conducerea fortelor rebele, era putin probabil ca orice activitate acoperita a SUA sa fie implementata, si chiar daca se intampla acest lucru, urma sa se procedeze intr-o maniera precauta pana cand se poate colecta si analiza mai multa informatie in ceea ce priveste rebelii. Astfel, Bruce Riedel, fost (senior) expert al CIA pe Orientul Mijlociu, care a sfatuit administratia Obama a afirmat ca „Intreaga problema in a oferi sprijin de echipament si pregatire militara rebelilor, consta in a cunoaste cine sunt rebelii”. Acesta a mai afirmat ca ajutand rebelii sa se organizeze si sa fie antrenati in a folosi armamentul intr-o maniera eficienta ar fi mult mai urgent decat sa le fie transportat armament.

Pe de alta parte, datorita embargoului impus asupra armelor, trimiterea de armament ar fi incalcat fara indoiala embargoul stabilit de catre Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite la data de 26 februarie, desi oficiali ai SUA, Frantei si Marii Britanii au sugerat ca ar putea sa existe o portita in acest sens.

Obtinerea unei derogari ar necesita acordul tuturor celor 15 membri ai consiliului, care ar fi improbabil in acel stadiu. Duplomatii au sustinut ca orice tara care a decis sa inarmeze rebelii ar fi putin probabil sa solicite aprobarea formala a Consiliului.

Un articol de la inceputul lunii martie de pe websiteul Vocea Americii, serviciul de radiodifuziune al guvernului SUA, a speculat asupra unor posibile operatiuni secrete in Libia si a definit actiunile acoperite ca fiind „orice efort al guvenului SUA de a schimba situatia economica, militara sau politica de peste mari intr-un mod ascuns”/

Conform articolului corespondentului Vocii Americii Gary Thomas, s-a declarat faptul ca, actiunea acoperita „poate sa cuprinda multe lucruri, inclusiv propaganda, finantare sub acoperire, manipulare electorala, inarmarea si antrenarea insurgentilor, si chiar si incurajarea unei lovituri de stat”

Oficiali ai SUA au declarat de asemenea ca, Arabia Saudita si Qatarul, ai caror conducatori il dispretuiesc pe Gaddafi, au aratat dorinta de a furniza armament rebelilor.

Membrii ai Congresului si-au exprimat anxietatea in ceea ce priveste activitatile guvernului SUA in Libia. Unii au reamintit ca furnizarea de armament de catre SUA si de catre Sauditi mujahedinilor in lupta lor cu fortele de ocupatie sovietica in Afghanistan de la sfarsitul anilor 1980 a ajuns intr-un final in mainile militantilor anti-Americani. Astfel, a existat teama ca, acelasi lucru s-ar putea intampla in situatia din Libia, daca SUA nu este sigura cu cine are de-a face. Presedintele comisiei de intelligence a Casei Albe, Republicanul Mike Rogers, afirmand ca se opune aprovizionarii cu armament rebelilor libieni in lupta lor contra fortelor lui Gaddafi „in momentul de fata”. Tot acesta, a afirmat ca, „trebuie sa intelegem si sa cunoastem mai multe despre opozitie inainte ca eu sa fiu de acord cu inmanarea de arme si armament avansat acestora”

La mai mult dupa de o saptamana dupa inceperea atacurilor aeriene asupra zonelor militarizate ale lui Gaddafi, SUA si aliatii sai au luat serios in considerare innarmarea rebelilor, dat fiind scepticismul care domina in ceea e priveste sansele de reusita ale rebelilor pe cont propriu.

Astfel, daca SUA ar fi in situatia de a aproviziona fortele rebele, una dintre marile intrebari si dileme a fost aceea de cum s-ar putea materializa aceasta actiune fara a detasa trupe pe sol. Raspunsul a venit din partea Pentagonului, si a constat in ai desemna pe aliati sa faca acest lucru.

Pentru a putea contracara si lupta impotriva vehiculelor blindate, rebeliii aveau nevoie de lansatoare de rachete(RPG), a afirrmat surse militare pentru Fox News. Acestia mai aveau nevoie si de munitie, combustibil si capabilitati de comunicare. Prin urmare, datorita faptului ca administratia SUA a abordat politica de a nu trimite trupe la sol, misiunea avea sa fie intreprinsa in aceasta perspectiva de fortele operationale speciale ale tarilor partenere, mai precis ale Frantei si Marii Britanii.

Astfel, armata SUA a cheltuit in jur de 1 miliard de dolari pe revolutia din Libia si a jucat un rol major, ajutand NATO in secret cu tot ceea ce era nevoie, de la munitie la avioane de recunoastere/supraveghere, totodata implementand o strategie in curs de dezvoltare de „interventie sub acoperire”, strategie pe care, administratia Obama spera sa permita SUA sa poarte razboaie mici cu o amprenta abia detectabila. John Barry a oferit un aspect exclusiv in ceea ce priveste strategia presedintelui american Barack Hussein Obama.

Oficial, Presedintele Obama a inmanat rolul principal de a-l inlatura pe Muammar Gaddafi membrilor Europeni ai NATO. Pentru aceasta actiune, acesta a fost criticat de catre „soimii razboiului” de la Washington, care au sugerat faptul ca Europenii lucrand inpreuna cu o echipa de rebeli Libieni neinstruiti reprezinta o reteta a unui blocaj si nu a unei victorii.

Insa in spatele cortinei, armata SUA a jucat un rol indispensabil in campania din Libia, contribuind pe mai multe planuri cu mult mai multe forte decat administratia a hotarat sa faca public. La sediul central al NATO din afara Bruxelles-ului, SUA a fost imediat implicata in toate deciziile in ceea ce priveste modul in care rebelii Libieni ar trebui sa fie sprijiniti in procesul de preluare a controlului asupra oraselor si a rafinariilor de petrol, inaintand inspre capitala Tripoli.

Campania libiana a reprezentat un efort international unic, fiind implicate 12 natiuni Europene si 3 Arabe conlucrand impreuna cu SUA. Ofensiva aeriana a fost declansata din 29 de baze aeriere provenite din 6 state Europene. Insa doar 6 natiuni Europene s-au alaturat SUA si Canadei in zboruri ce aveau drept scop atacuri aeriene impotriva fortelor lui Gaddafi. Nivelul rolului jucat de SUA, nefacut public, afirma argumentele soimilor: un NATO diviziat pur si simplu nu ar fi putut sa poarte razboiul pe care l-a purtat fara ajutorul considerabil American. Insa ceea ce au subestimat soimi, a fost abilitatea SUA de a opera fara foarte multa mediatizare- in jargonul militar, sub radar.

Confrom afirmatiei a doi inalti functionari oficiali ai NATO, unul american iar celalalt european, acestea au fost contributiile esentiale si critice ale SUA in timpul campaniei militare ce a durat 6 luni:

Operatiunile acoperite ale CIA, mai precis ale guvernului SUA, au inclus prezenta unor forte navale internationale adunate in afara Libiai. Pentru a cobora profilul SUA in ceea ce priveste implicarea acesteia, administratia a decis sa nu trimita un portavion. Chiar si asa, cele 12 nave de razboi ale SUA aflat in stationare au reprezentat cel mai mare contingent din aceasta flota de nave. In primele ore ale desfasurarii campaniei, un submarin American USS Florida, a lansat 100 de rachete de croaziera impotriva sistemelor de aparare aeriana a Libiei, creand intr-un mod crucial un coridor de intrare pentru loviturile aeriene ale avioanelor de vanatoare ce au urmat.

Aeronave cisterna a SUA a alimentat cu combustibil aeronavele Europene in majoritatea misiunilor desfasurate impotriva fortelor lui Gaddafi. Europenii detineau aeronave cisterna, insa nu in de ajuns incat sa poata sa sustina o ofensiva in medie de 24/7, dupa numaratoarea NATO, in jur de 100 de misiuni pe zi, 50 dintre acestea au vizat atacuri asupra (sorties). SUA a zburat 30 dintre cele 40 de aeronave cisterna.

Cu scopul de a viza armata lui Gaddafi, NATO s-a bazat in mare parte pe aeronavele de supraveghere ale SUA JSTARS, care, zburand in larg, puteau sa urmareasca miscarile fortelor rivale. Cand a fost nevoie de informatii de vizare mult mai detaliate, precum situatia din luptele pentru Mirsatra si alte orase aparate de trupele lui Gaddafi, SUA a pus in folosinta drone Predator cu scopul de a se baza pe (to relay a block-by-block picture).

Specialistii de vizare(targeting) ai Fortele Aeriene, se aflau in centrul operational al NATO din Napoli pe tot parcursul campaniei. Acestia supervizau prepararea “dosarelor tinta” pentru atacurile din Tripoli impotriva (compound) a lui Gaddafu si a sediului armatei sale cat si a servicilor de intelligence. (Organizarea unor atacuri precise in care erau utilizate avioane supersonice nu este o sarcina pentru un novice. Rutele de atac asupra orasului Tripoli si momentul de lansare a bombelor trebuia sa fie calibrat cu precizie in asa masura incat munitia lansata chiar si cu o secunda mai tarziu de catre avioanele de atac ar fi avut cea mai mare sansa/cea mai buna sansa de a evita casele civililor).

Aeronave AWACS ale SUA, zburand la altitudine inalta deasupra Mediteranei, s-au ocupat cu majoritaeta sarcinilor de management al luptelor, actionand drept controlori de trafic aerian in majoritatea misiunilor de atac. Inca odata, Europenii detin AWACS, insa nu dispun de destule echipaje pentru a se angrena intr-o campanie 24/7 care avea sa dureze luni de zile.

Interceptarile de informatii ale inteligenceului SUA – unele dintre ele prin intermediul aeronavelor, altele printr-un post de interceptare a convorbirilor telefonice stabilit in mod secret in apropierea Libiei – au dat NATO cunostinte fara precedent in ceea ce priveste planurile armatei lui Gaddafi.

Toate acestea au fost cruciale in a sprijinii efortul European. Insa implicarea SUA a mers dincolo de aceste sprijinuri. Per total, SUA a intreprins pana la sfarsitul lunii August mai mult de 5,300 de misiuni, dupa numaratoarea Pentagonului. Mai mult de 1200 dintre acestea au fost atacuri (sorties) impotriva tintelor Libiene.

Administratia s-a axat si a tinut mai mult cont de decizia lui Obama de a nu trimite trupe la sol in Libia (desi CIA-ul avea agenti in interiorul Tripoliului). Fortele speciale Britanice si Franceze s-au aflat la sol, antrenand si organizandu-i pe insurgenti – precum si unitati din doua natiuni Arabe, Qatar si Iordania. Insa comunicatiile acestora se bazau pe un canal prin satelit condus de SUA. SUA a mai aprovizioat de asemenea si cu aparatura high-tech – sursele NATO nu au dorit sa le descrie, insa aparent, aceasta aparatura/tehnologie nu a mai fost inmanata pana in momentul respectiv, nici macar fortelor speciale aliate.

In momentul in care un Gaddafi disperat, a inceput sa lanseze rachete Scud in orase ocupate de catre ocpozitie, un crucisator aflat in largul Libiei a SUA echipat cu rachete-ghidate a contracarat ofensiva acestuia doborand rachetele Scud.

“Desi Presedintele Obama ar fi scos SUA din rolul de lupta directa, acesta in mod certnu a scos fortele Americane din prima linie de front” a afirmat Michael Clarke directorul grupului de experti din Royal United Services Institute. „Aliatii europeni nu au mers nici pe departe „singuri” in aceata operatiune.

In timp ce Pentagonul s-a confruntat cu taier semnificative de buget, a fost foarte probabil ca, campania din Liban sa provoace o disputa in Washington. Exista zero apetit in ceea ce priveste repetarea unei interventii masive precum cele din Irak si Afghanistan, unde SUA a fost in continuare angrenata un deceniu mai tarziu. Campania din Liban a parut sa ofere o alternativa. Nu a fost ieftina deloc. Pentagonul estimeaza ca operatiunile SUA au fost in valoare de 896 milioane $, pana la sfarsitul lunii Iulie.

Vestea buna este cea ca SUA urma sa-i fie rambursat prijinul oferit europenilor – totul incepand de la combustibil pentru aeronave, pana la munitie si piese de schimb – care au valorat 222 milioane $, conform estimarilor Pentagonului. Iar comparat cu Afghanistanul, care la momentul acela inca consta platitori de taxe din SUA in jur de 10 miliarde $ pe luna, rasturnarea lui Gaddafi a fost o afacere buna.

Operatiunea din Libia poate sa fie data drept exemplu in ceea ce priveste utilizarea de catre SUA a suprematiei sale tehnologice in a sprijinii fortele locale. Situatie comparabila cu cea a invaziei din Afghanistan, unde fortele speciale alaturi de trupele Aliantei Nordice au descarcat pe propriile laptopuri poze din satelit a desfasurarii Talibanilor, folosind totodata telefoanele prin satelit, in acelasi timp avand in posesie dispozitive ghidare prin GPS pentru a cere atacuri aeriene. Talibanii fiind inlaturati in 63 de zile.

Campania din Yemen ne ofera un al treilea exemplu. Pentru mai mult de doi ani, fortele speciale ale SUA s-au antrenat si au lucrat impreuna cu trupele de comando ale Yemenului, printre alte grupari de insurgenti, Al Qaeda in Peninsupa Araba (AQPA). Campania SUA din Yemen a folosit armament conventional in ocazi: (sorties) de catre avioane Harrier si chiar si unele lovituri prin utilizarea de rachete de croaziera. Insa greutatea in majoritatea campaniei a cazut pe unitatile de forte speciale, sprijinite de catre Predators.

Lupta in curs de desfasurare din Pakistan din aceea perioada , reprezinta inca un caz asemanator cu cel din Libia, care a parut sa evolueze intr-un nou tip de razboi American.

Loviturile Predatorilor impotriva presupusilor Talibani si grupuri de insurgenti Afghani comasati in Pakistan au preocupat atentia internationala. Insa ofiterul senior al NATO in Kabul, afirma ca din nou, „sub radar”, operativele paramilitare ale CIA se afla in Pakistan, conducand anume grupuri locale de recruti , oameni de trib amplasati la frontiera. Aparent acestia se pare ca ofera majoritatea informatiei in ceea ce priveste informatia de vizare a atacului Predatorilor – in special impotriva liderilor Talibani si ai operativelor Al Qaeda, care se pare a fi principalele tinte ale acestor bande conduse de catre CIA. Misiunea lor s-ar putea sa mearga si mai departe decat cea de recunoastere.

Uciderea la data de 22 august 2011 a unui sef de operatiuni de catre CIA, Atiyah Abd al-Rahman, in provincia Pakistaneza aflata la frontiera anume, Waziristan, a fost singurul cel mai mare succes al campaniei. Oficiali ai SUA au atribuit mortii lui al-Rahman unei lovituri a Predatorilor. Insa la intrebarea cum a fost indentificat si localizat, oficialii au evitat sa dea un raspuns.