Criza Datoriilor Statelor Suverane (studiu de Caz Grupul Piigs)

CUPRINS

INTRODUCERE

CAUZELE CRIZEI IN EUROPA

1.1 Conceptul de criză

1.2 Originile crizelor

1.3 Formele crizei

1.1.1 . Criza financiară

1.1.2. Criza economică

1.1.3. Criza energetică

1.1.4. Criză de guvern(sau guvernamentală,de cabinet, ministerială)

1.1.5. Criză dinastică

1.1.6 Criză financiară internațională

1.4 Formarea crizei

1.5 Cauze ale crizei

CONSECINTELE CRIZEI

2.1 Efectele crizei – definitie, clasificari, caracteristici

(Aici poate fi trecuta la II.) 2.3.2. Criza datoriei suverane in grupul piigs

2.3.2.1 Datoria Portugaliei

2.3.2.2 Datoria Irlandei

2.3.2.3 Datoria Italiei

2.3.2.4 Datoria Greciei

2.3.2.5 Datoria Spaniei

2.3.3 Criza datoriei suverane SUA

Datoria suverană-

SOLUTII DE IESIRE DIN CRIZA IN GRUPUL PIIGS

CONCLUZII SI PROPUNERI

Introducere

Termenul de criză este deosebit de controversat și, de aceea, este foarte dezbătut în ultima vreme. El este folosit frecvent riscând să se demonetizeze datorită suprautilizării.

La nivelul ideologic, criza economică declanșată în trecut dar și criza din prezent a creeat o dezbatere intelectuală între mai multe idei aplicative, un exemplu fiind teoria intervenționismului statal a lui Keynes sau teoria ultraliberală a ,,mâinii invizibile’’ a lui Adam Smith și chiar teorii neomarxiste.

Unele crize pot fi anticipate și prevenite, altele din contră, nici măcar nu pot fi bănuite instalându-se brusc. Crizele au implicații majore în viața și activitatea organizației, cu consecințe nedorite.

În ultimii ani, în special în România și în întreaga lume, ne confruntăm cu situații de criză care afectează în mod direct populația, mediul, companiile,etc., spre exemplu criza economică care are implicații negative asupra firmelor intrând astfel în incapacitate de plată falimente sau lipsă de lichidare,criza asupra instituțiilor, asupra populației.

În prezent crizele economice sunt poate unul din cele mai dezbatute subiecte, in special datorita efectelor ultimei crize ce s-a propagat la nivel mondial in perioada 2008-2010.

Activitatea economica se caracterizeaza prin ciclicitate, perioadele de declin fiind o componenta normala a unui ciclu economic.

De-a lungul istoriei, dezvoltarea societății ne arată că economiile statelor s-au confruntat cu perioade de boom și de criză care se repetau în intervale scurte, medii și lungi, astfel inducându-se ideea de ciclicitate.

Criza economică și financiară în Europa a debutat în februarie 2007 manifestându-se asemănător cu o criză financiară americană. Primele semne ale crizei au fost date de faptul că din ce în ce mai mulți clienți nu își mai achitau ipotecile cu grad ridicat de risc astfel situația s-a înregistrat la sfârșitul anului 2006 dar agravându-se în primele două luni ale anului 2007.

Din cauza datoriilor foarte mari pe care statele le-au acumulat în urma împrumuturilor, aceste state nu mai pot acționa prin creșterea deficitelor bugetare pentru a pune capăt recesiunii. În schimb ele trebuie să adopte bugete de austeritate, ducând astfel la pierderi de locuri de muncă, de alocații bugetare individuale și de voturi.

Criza datoriilor suverane evidențiază problemele fundamentale cu care Zona Euro se confruntă, oferind și posibiliatea de a redresa întreaga situație prin intermediul unor măsuri, a unor reguli în ceea ce privește cheltuielile publice.

Țările cu cele mai acute probleme financiare în present – Grecia, Spania, Portugalia, Irlanda, Italia, de aici s-a format și acronimul PIIGS – au înregistrat cele mai mari creșteri a datoriei publice. Ținând seama de impactul global al actualei crize financiare cu potențial clar de declanșare a unei crize economice de proporții, instituțiile decizionale competente, la nivel național și internațional (între care FMI, Banca Mondială, UE etc.), în cadrul diferitelor reuniuni ale reprezentanților statelor, au convenit în mod preliminar o serie de măsuri pentru a contracara agravarea efectelor crizei și a restabili încrederea piețelor financiare. Aceste măsuri vizează atât termenul scurt cât și pe cel mediu și lung.

Unii specialiști clasifică aceste crize în crize sociale (inflație în creștere, șomaj, sărăcie) în crize financiare manifestate printr-o volatilitate accentuată pe piețele de capital, căderea burselor și revenirea lor spectaculoasă, în crize politice, care pot degenera în războaie; crize locale sau internaționale, crize cauzate de dezastre naturale sau crize economice generalizate.

http://mpra.ub.uni-muenchen.de/36771/1/MPRA_paper_36771.pdf

Capitolul I. CAUZELE CRIZEI ÎN EUROPA

Datoria suverană reprezintă totalul datoriilor statului către creditorii de la care s-a împrumutat. Ea este reprezentata de obligatiunile interne,si cele inernationale si anume euroobligatiuni si de obligatiuni straine. Euroobligatiunile sunt denominate intr-o alta moneda decat cea a statului in care sunt emise. Cele mai renumite euroobligatiuni sunt Eurodollar bonds, euroyen bonds si eurosterling bonds. Aceste instrumente sunt purtatoare atat de riscul de credit sau contrapartida, cat si de riscul de curs de schimb pentru potentialii investitori. Obligatiunile straine sunt emise intr-o alta tara decat cea a emitentului si denominate in moneda statului in care sunt emise.

Datoria publică totală reprezinta totalitatea obligatiilor pecuniare ale statului (guvern, institutii publice, financiare, unitati administrativ-teritoriale) la un moment dat, rezultate din imprumuturi interne si externe (in lei si in valuta) contractate pe termen scurt, mediu si lung, precum si obligatiile statului catre trezoreria proprie, pentru sumele avansate temporar in scopul acoperirii deficitului bugetar.

1.1 Conceptul de criză. Definiții

Conceptul de ,, criză ” derivat de la grecescul κρίσις (krisis) care înseamnă decizie sau ,,punct de cotitură” provine din medicina hipocratică, desemnând acel moment de cumpănă, care putea să se îndrepte fie spre un deznodământ fatal, fie spre însănătoșire. Ulterior, acest cuvânt a ajuns să desemneze orice situație de întrerupere neașteptată și profund dăunătoare a funcționării normale a unui sistem.

Criza este un proces, un dezechilibru (violent) care, sub efectul unui eveniment declanșator, pune în evidență o serie de disfuncționalități ca urmare a unor neconcordanțe, a contradicților, a unor dificultăți economice, militare, politice, sociale etc.; perioada de tensiune, de tulburări, de încercări si de momente critice, periculoase.

Criza este percepută fie ca o amenințare, fie ca o pierdere, fie ca o provocare: amenințarea poate fi la adresa respectului de sine sau la sentimentul de încredere în forțele proprii; pierderea poate fi una reală sau una simbolică ,iar atunci când este percepută ca o provocare, criza cuprinde atât primejdia cât și posibilitatea de creștere care presupune descoperirea unor metode noi de rezolvare ,dar și conștientizarea individului că are resursele necesare pentru a face față situației.

In fiecare criza se afla atat pericolul care ameninta sanatatea intregului viu cat si oportunitatea transfomrailor de sens.

Exista mai mult cuvinte care oamenii le folosesc pentru a descrie evenimente negative de viata, precum stres, necaz, urgenta sau criza si uneori acestea se folosesc impropriu, lucru ce genereaza confusie sau o suprapunere de semnificatii. Unele crize pot fi anticipate și prevenite, altele, din contră, nici macar nu pot fi bănuite și deobicei se instalează brusc. Crizele au implicații majore în viața și activitatea organizației, cu consecințeuneori nedorite.

Ulterior teoria crizei si a interventiei in criza a capatat mai mult consistenta si astazi exista o literature intreaga care abordeaza aceasta problema si aproape ca nu exista comunitate din tarile vestice care sa nu aiba organizata o structura de raspuns si preventie la situatiile de criza.

Ea a dat frâu liber unei noi atitudini asumate, anume că sistemul nostru economic este nu doar ineficient și instabil, ci și fundamental nedrept. Într-adevăr, în perioada imediat următoare crizei (și a măsurilor de reacție luate de administrația Bush și de administrația Obama), aproape jumătate erau de această părere, conform unui sondaj recent.

1.2 Originile crizelor

O criză financiară este prin definiție neașteptată, daca ar fii anticipată nu s-ar produce. Apare ca un val care inundă, fără milă, multe regiuni ale globului, desigur unele țări plutesc deasupra valului, altele se luptă cu ele în timp ce unele stau si privesc cum valul nu este atat de mare cum pare. Si totusi realitatea este sumbră, cel putin așa susțin experții,căci este evident ca nu toată lumea ,,suferă” în aceeași măsură de pe urma acestei așa zise: ,,crize modiale”.

Criza financiară de astăzi este cea mai gravă din ultimii 80 de ani, mocnea încă de la sfârșitul anului 2006. Dar ,,pompierii’’ fuseseră atenți și împiedicară izbucnirea flăcărilor.

Originea actualei crize economice se vehiculeaza diverse teorii. Cea mai cunoscuta dintre ele este prabusirea pietei imobiliare si a sistemului bancar din America, evenimente care au tras in jos economiile celorlalte tari.

Originea crizei economice din 1929-1933 a fost văzută nu numai în fragilitatea sistemului circulației internaționale a capitalurilor, respectiv, în extrema lor mobilitate comparativ cu cea a forței de muncă și a mărfurilor, ci și în persistența inflației în cele mai stabile economii, respectiv în acumularea de stocuri de mărfuri.

Cronologia desfășurării crizei are aspecte certe, dar și aspecte încă controversate privind cauzele declanșării, lanțul de cauzalitate și succesiunea diferitelor manifestări, faptele fiind susceptibile de interpretări diferite. Complexitatea și profunzimea crizei impune luarea în considerare a mai mulți factori decât simpla explicație keynesiană a supraproducției provocată de scăderea consumului.

Marele crah financiar din anul 1930 a aparut in primul rand ca o consecinta directa a Primului Razboi Mondial. Multe dintre cele mai puternice tari ale lumii, inclusiv Marea Britanie ori Germania, ramasesera cu datorii imense dupa Primul Razboi Mondial si apelau la SUA pentru împrumuturi. 
Dupa Primul Razboi Mondial, economiile europene erau dependente de ajutorul financiar american. Dar, ca urmare a crahului, acesta nu a mai putut fi sustinut. Economiile tarilor europene au fost curand afectate de marea criza, dar impactul deplin nu a fost simtit decat in 1931. 

In anul 1931, falimentul banci austriece Kreditanstalt a atras dupa sine prabusirea economica a Europei Centrale. Germania, care depindea de investitiile si imprumuturile americane a fost lovita din plin, numarul somerilor ajungand la sase milioane afecând și Marea Britanie. Criza s-a declanșat în aproximativ două săptămâni, chiar si tari mai putin industrializate, precum Franta sau Italia au fost afectate grav. Diminuarea cererii de zahar, cafea, matasuri și bumbac a dus la saracirea tarilor de la Brazilia pana la Japonia.
Multe tari au adoptat politica numită protectionism, care a incetinit recuperarea economica a natiunilor și a provocat restrangerea comertului mondial. In Germania, criza a generat nemultumirile care i-au adus pe Adolf Hitler si pe nazisti la putere. In mod accidental, Hitler a adoptat politica economica promovata (fara succes) in Marea Britanie de economistul John Maynard Keynes, care stipula ca guvernele trebuie sa cheltuiasca, nu sa economiseasca, prin intermediul lucrarilor publice de mari proportii, care vor asigura locuri de munca si vor pune economia pe picioare. 

Preluarea activelor toxice din bilanțul băncilor, recapitalizarea acestora și preluarea de către stat de participațiuni la acestea, dar și ranforsarea supravegherii prudențiale a capitalizării, lichidității și sistemului de management al riscului, ameliorarea transparenței și a procesului de evaluare sau ranforsarea celerității răspunsului autorităților la risc pot fi menționate la categoria masuri de combatere a efectelor crizei, pe termen scurt sau lung, după caz.

1.3 Formele crizei

Aproapeptat politica economica promovata (fara succes) in Marea Britanie de economistul John Maynard Keynes, care stipula ca guvernele trebuie sa cheltuiasca, nu sa economiseasca, prin intermediul lucrarilor publice de mari proportii, care vor asigura locuri de munca si vor pune economia pe picioare. 

Preluarea activelor toxice din bilanțul băncilor, recapitalizarea acestora și preluarea de către stat de participațiuni la acestea, dar și ranforsarea supravegherii prudențiale a capitalizării, lichidității și sistemului de management al riscului, ameliorarea transparenței și a procesului de evaluare sau ranforsarea celerității răspunsului autorităților la risc pot fi menționate la categoria masuri de combatere a efectelor crizei, pe termen scurt sau lung, după caz.

1.3 Formele crizei

Aproape in orice domeniu al activitatii umane exista preocupari privind disfunctionalitatile care pot sa apara in interiorul lui si, de aceea, se studiaza cauzele, modul de aparitie si manifestare a acestora, consecintele lor. Crizele sunt astfel de disfunctionalitati. Ele îmbracă diferite forme și au implicatii majore in viata si activitatea oamenilor, cu consecinte si urmari aproape intotdeauna nedorite. Poate, de aceea, majoritatea domeniilor stiintifice si-au elaborat propria lor conceptie despre crize.

 În medicină, științele economice, sociologie, diplomație, relațiileinternaționale, se discută despre criză – ca evoluție a unei boli, despre criza sistemului financiar-bancar,criza socială, criza politică, criza în relațiile dintre state, etc.

În continuare vom vorbi pe rând despre cele mai importante tipuri de criză întâlnite atât în țările suverane cât și în țările mai puțin dezvoltate. Criza îmbracă diferite forme, cuvantul criza ne duce cu gandul la necesitatile financiare ale oamenilor deoarece in prim plan ar fi satisfacerea nevoilor de consum, de hrana, dar el are mai multe aspecte sau elemente ce grupeaza criza pe mai multe categorii/forme, câteva fiind:

1.3.1 Criza financiară

Crizele financiare exprimă dereglări grave ale sistemelor financiare ale țărilor, concretizate în deficite de proporții ale bugetelor de stat. După caz, crizele financiare pot să apară ca urmare a unor situații accidentale (reducerea substanțială a încasărilor bugetare), a unor șocuri neprevăzute la care este supusă economia reală (conjunctură nefavorabilă internă și/sau externă în anumite ramuri sau subramuri), a unor decizii hazardate ale forurilor de conducere, care angajează cheltuieli exagerate, ignorând riscurile la care se expun etc.

Criza financiară declanșată plenar în 2008 și care a cuprins aproape întreaga planetă, transformându-se într-o criză economică, nu poate fi considerată o noutate din perspectiva teoriei economico-financiare. Adam Smith menționa posibilitatea existenței unor probleme de mandat încă de la apariția „Avuției națiunilor”, în anul 1776.

Criza financiară din 2008 este doar ultima dintr-o serie de crize financiare care au avut impact asupra întregii lumi economice. Deși fiecare criză este unică, fiecare dintre ele conține anumite elemente comune: prea mulți bani pe piață, schimbări ale mediului în care se iau deciziile și o supraestimare a valorii bunurilor (acțiunile și casele fiind cele mai uzuale tipuri de bunuri).

Cauza profundă macroeconomică a crizei financiare a fost lichiditatea abundentă creată de principalele bănci centrale ale lumii (FED, BOJ) și din dorința țărilor care exportau petrol și gaze de a limita aprecierea monedei.

Consecințele lichidității abundente au fost ratele foarte scăzute ale dobânzii și volatilitatea redusă a acestora. Împreună, aceste consecințe au condus la creșterea apetitului pentru active cu câștiguri mari. În plus, volatilitatea redusă de pe piață a creat tendința de subestimare a riscului și o adevărată lipsă de vigilență a investitorilor.

Marjele de risc au fost și ele foarte scăzute și nediscriminatorii. Împreună, ratele scăzute ale dobânzii, apetitul pentru active cu câștiguri mari, vigilența scăzută față de risc și marjele mici au mascat semnalele prețurilor pe piețele financiare și au condus la insuficienta înțelegere a riscurilor implicate.

Pe acest fundal au operat, ca agravante, și o serie de cauze microeconomice: securitizarea frenetică, fisuri.

Lichiditatea abundentă și suprasaturarea cu economisiri au creat resurse disponibile pentru investiții, inclusiv în instrumente financiare sofisticate, nu ușor de înțeles de către unii investitori.

Pe cale de consecință, crizele economico-financiare sunt cauzate de elemente generatoare de crize aparținând ambelor forme, care însă influențează negativ ambele domenii de activitate.

1.3.2 Criza economică

Fază a ciclului economic caracterizată prin scăderea rentabilității întreprinderilor, creșterea inflației, accelerarea concentrării financiare și a multinaționalismului economic, începutul unor revoluții tehnologice, modificarea structurii cererii mondiale de produse industriale, creșterea șomajului. Mai reprezintă și situația în care economia unei tari trece brusc printr-o scadere a fortei sale, scadere adusa de regula de o criza financiara.

Cauzele firesti ale unei crize economice mondiale sunt razboiul, molima, seceta sau alte evenimente de natura sa pericliteze sistemul economic global.

Crahul bancar de la bursa de pe Wall Street a atras după sine o criză economică și a avut loc datorită speculațiilor din anii 1920 și a nereglementării sistemului bancar și bursier. Sute de mii de americani investeau pe bursă în acțiuni dintre care multe nu valorau sumele pentru cât se tranzacționau.

Marea criză economică a fost perioada crizei lumii capitaliste datorate supraproducției, între anii 1929-1933, caracterizată printr-o scădere dramatică a activității economice mondiale. Primele semne ale crizei s-au manifestat încă din anul 1928.

Colapsul Lehman Brothers, o bancă globală asupra lui, în septembrie 2008,aproape a adus în jos sistemul financiar mondial. A fost nevoie de uriașe de salvare finanțate din banii contribuabililor pentru a țărm până industrie. Chiar și așa, criza creditelor a urmat transformat ceea ce era deja o recesiune urât în ​​cea mai gravă recesiune din 80 ani. Altfel spus ca o concluzie Criza economica este cand lumea nu mai consuma si atunci nu se mai produce si apare somaj si oameni saraci.

Ca formă grafică de reprezentare a timpului în care se întinde, criza economică cuprinde momentul în care se produce o cotitură a ciclului economic ascendent și ține până când faza descendentă cedează din nou locul fazei ascendente durabile. În toată această perioadă, organismele guvernamentale și conducerile agenților economici acționează coordonat pentru a determina schimbări calitative menite să elimine cauzele care au generat dezechilibrele economice grave.

1.3.3 Criza energetică

Fenomen complex care se manifestă prin insuficiența resurselor energetice clasice.

Cauzele și efectele crizelor energetice.

Problema asigurării necesarului energetic al omenirii este din ce în ce mai pregnantă dată fiind limitarea resurselor energetice clasice (petrol, cărbuni, gaze naturale), efectul lor nociv asupra mediului înconjurător și nu în ultimul rând creșterea populației.
În ultime vreme s-au construit multe reactoare nucleare, deoarece ele generează energia necesară într-un mod care nu pune în pericol sănătatea  publicului sau mediul înconjurător. Pe de altă parte centralele nucleare sunt eficiente, o tonă de U-235 produce mai multă energie decât 12 milioane de barili de petrol.

Reactoarele nucleare sunt utilizate în principal pentru generarea producției de căldură pentru generare de electricitate; producție de căldură pentru încălzire domestică și industrială; producție de hidrogen; la desalinare.

În cercetarea științifică sunt utilizați pentru asigurarea surselor de radiație cu neutroni și pozitroni (cum ar fi pentru Analiza cu activare neutronică și Datarea cu potasiu-argon); pentru dezvoltarea de tehnologii nucleare. Din punct de vedere istoric, reactoarele nucleare au fost utilizate prima dată pentru producerea plutoniului necesar fabricării bombei atomice. Tot în domeniul militar sunt utilizate la propulsia submarinelor și a vapoarelor (deși aceasta presupune un reactor mult mai mic decât cel folosit într-o centrală nuclearo-electrică).
Reactoarele termice depind, în general, de uraniul rafinat și îmbogățit.
La nivel european, funcționează 196 unități de reactoare nucleare, iar încă 16 reactoare sunt în construcție în diferite țări
Într-o anumită măsură este adevărat că energia nucleară este curată și nu poluează atmosfera, însă niciodată nu se menționează faptul că aceste lucruri sunt valabile strict în timpul procesului de generare a electricității. În urma acestui procedeu rămân deșeuri radioactive care trebuie să fie depozitate sute de ani înainte de a deveni inofensive.

Un accident nuclear, ca cel produs în 1986 la centrala nucleară de la Cernobîl poate polua zone întinse și va produce îmbolnăvirea sau chiar moartea a sute de persoane. Un risc foarte real este cel al proliferării armelor nucleare, deoarece în reactoarele care folosesc uraniu natural drept combustibil, așa cum este și cel de la Cernavodă, se poate produce plutoniu, folosit la fabricarea armelor nucleare (așa cum s-a întâmplat în India, în 1974).

1.3.4 Criză de guvern (sau guvernamentală,de cabinet, ministerială)

Căderea unui ministru ca urmare a unui vot de neîncredere al parlamentului, dezacord apărut între șeful statului și miniștrii sau între miniștrii;

Puterea executivă din democrațiile consolidate ale lumii sau din cele aflate în tranziție poate fi privită în mod tradițional sau din perspective moderne, reformatoare.

Aceste perspective moderne nu au însă sens decît în cazul unor reforme generate tocmai de eficiența instituțională a celor trei puteri în stat, care permite și afirmarea unor raporturi mai subtile.

Astfel, de pildă, forma americană de guvernămînt funcționează ca „a government of separated institutions sharing powers.” Cel puțin pînă înainte de 9/11 și de George Bush, jr..
Principalele funcții ale puterii executive sunt legate de exercitarea și administrarea puterii, managementul și impunerea politicilor, dar mai ales de „executarea” și punerea în practică a legilor votate de puterea legislativă, de Parlament. Aceeași funcție executivă se exercită și în (im)punerea hotărărilor luate de instanțele de judecată, de puterea judecătorească.

Eficiența executivului provine întotdeauna din autoritatea exercitării funcțiilor enumerate și a încă unora.

În practica ultimelor două decenii s-a observat că în ciuda problemelor serioase în impunerea autorității sale, în ciuda ineficienței „executive”, lipsuri care ar fi trebuit remediate prin soluții legate direct de acele funcții, puterea executivă, în particular guvernul, s-a concentrat excesiv pe arogarea unor funcții legislative. Statistica ordonanțelor simple și a ordonanțelor de urgență ale guvernului (OSG și OUG) atestă exagerările fiecărui cabinet în parte de după adoptarea Constituției din 1991.

1.3.5 Criză financiară internațională

Situație de tensiune gravă în relațiile internaționale pentru a cărei soluție se are în vedere o acțiune miliatară;

Efectele crizei financiare internaționale sunt multiple și afectează în măsuri diferite una sau alta din țările implicate. În acest sens, o enumerare fie chiar și succintă a efectelor din punctele de vedere economico-financiar oferă o bază pentru aprofundarea cercetării în acest domeniu ca și pentru clarificarea și coroborarea acestora după mai multe criterii și metode de analiză. Ne vom referi la câteva aspecte privind efectele pe termen scurt.

Cel mai important efect, până în prezent, reprezintă falimentul unor instituții bancare și de credit din SUA și din țările membre ale UE ca urmare a intrării în incapacitate de plată și a imposibilității de recuperare a creanțelor mai ales în domeniul imobiliar.

Falimentul bancar și retragerile de bani din bănci, neîncrederea în solvabilitatea acestora a antrenat o bulversare gravă pe piața bursieră astfel că valoarea acțiunilor la diferitele burse din lume pentru societăți importante tranzacționate, a scăzut în unele cazuri într-atât încât s-a recurs la măsura extremă de suspendarea tranzacțiilor la bursă pe anumite perioade de timp.

Aceasta a generat o scădere bruscă și uneori dramatică a capitalizării bursiere, a banilor virtuali, prin reducerea fără precedent a prețului acțiunilor, ceea ce a făcut ca o bună parte a societăților tranzacționate la bursă să-și reevalueze capitalul și să-și calculeze pierderile ca urmare a crahului financiar prin care au trecut.

1.4 Formarea crizei

La finele Primului Razboi Mondial parea ca economia mondiala si-a revenit si a intrat intr-o perioada de crestere. Avantul s-a sfarsit printr-o noua criza economica, in 1929. Mizeria provocata de aceasta a condus la ascensiunea extremelor in Europa: fascismul si comunismul.

In 1918 a luat sfarsit primul razboi mondial. Intreaga lume se bucura de eveniment, sperandu-se revenirea la "vremurile bune" de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Parea ca, o data razboiul sfarsit, nimic nu va mai putea rupe pacea care tocmai se instaura. Oameni din toate tarile priveau acum cu incredere in viitor, incercand sa uite masacrele din trecut.

Ascensiunea Americii marcheaza si ascensiunea SUA ca putere economica la nivel mondial. Ele nu au fost atat de afectate de razboiul purtat in special in Europa. Mai mult, au devenit creditoare marilor puteri din Europa, in special Marea Britanie si Franta.

Europa a avut si ea o perioada de redresare, desi avantul SUA era net superior. Parea totusi ca, in mare, economia merge intr-o directie ascendenta.

Chiar si Germania s-a bucurat de reesalonarea sumelor pe care trebuia sa le achite in contul datoriei de razboi. Mai mult de atat, din 1924 ea intra intr-o perioada de crestere economica care era sustinuta de imprumuturile americane.

Si ele au fost afectate la finele razboiului, dar intr-o masura mai mica decat restul statelor.

După scurta criză economică produsă in 1920-1921, economia SUA se relanseză rapid. După 1922, dezvoltarea economica, este amplificata de mai multi factori: existenta capitalurilor masive, cresterea eficientei muncii in urma procesului de standardizare a productiei si dezvoltarii tehnologiei, procesul de concentrare a intreprinderilor in trusturi.

Mai mult, agricultorii au de suferit chiar si in perioada cresterii economice. Pretul produselor agricole era mic, in vreme ce acela al masinilor agricole crestea. Ei reprezinta o masa de cumparatori (1/3 din populatia activa) aproape exclusa de pe piata.

Perioada dintre (1921 – 1928), anii anteriori declanșării crizei economice au reprezentat o perioadă de prosperitate, de dezvoltare, un deceniu prosper.

Boom-ul economic nu a durat foarte mult. Datorită creșterilor salariale, dar și a prețului acțiunilor cotate la bursă, populația s-a axat pe cumpărarea de acțiuni care au fost văzute drept o cale ușoară de îmbogățire (easy money), se estimează că pe parcursul perioadei 1925-1929,cel puțin 4 milioane de americani dețineau acțiuni la bursă. Către toamna lui 1929, prețurile acțiunilor în SUA au atins cote care nu puteau fi justificate printr-o anticipare rezonabilă a câștigurilor viitoare, drept rezultat s-a ajuns la declinul treptat al prețurilor, în octombrie 1929 investitorii și-au pierdut încrederea. Panica vânzătorilor s-a declanșat în Joia Neagră, 24 octombrie 1929, când, la bursa de valori din New York se vând 12.894.650 de acțiuni.

Multe dintre acțiuni au fost cumpărate cu acoperire (folosind împrumuturi garantate doar cu o mică fracțiune din valoarea acțiunilor). În consecință, scăderea i-a forțat pe unii investitori să-și lichideze pachetele de acțiuni, accetuând astfel căderea prețurilor. În septembrie când se înregistra valoarea de vârf și noiembrie când era înregistrată valoarea minimă, prețurile acțiunilor în SUA( măsurate cu indicatorul Cowles) au scăzut cu 33%. Declinul fiind atât de dramatic încât evenimentul a rămas cunoscut ca Marele Crah din 1929.

In conditiile in care economiile diverselor state erau interconectate, iar SUA era principalul creditor, criza s-a extins rapid in restul lumii. Ea afectând si statele europene, dependente de capitalul american, care incepe sa fie retras. Au fost afectate in special Germania si Austria, care contractasera imprumuturi pe termen lung pentru reconstructie. Vor urma apoi Marea Britanie si Franta. Tarile slab dezvoltate, printre care si Romania, vor fi grav afectate de scaderea pretului materiilor de consum, care erau adesea singura lor sursa de venit. Singura care a parut mai putin afectata a fost URSS, neincadrata in sistemul de schimburi internationale.

Prin sistemul de vase comunicante care lega SUA de celelalte state ale lumii, întreaga economie mondială a început să fie afectată.

Ca amploare teritoriala, durata si efecte economice si politice, criza din anul 1929, cunoscuta si sub denumirea de Marea Depresiune este considerată cea mai severa criză.

Marea criză economică izbucnită la începutul anului 1929 a durat până în 1939, s-a dovedit a fi cea mai gravă dintre cele cunoscute vreodată de sistemul capitalist, atât prin amploare cât și prin durata sa, ea afectând întreaga lume, cu excepția U.R.S.S. . A fost cea mai gravă, lungă și severă depresiune economică prin care societatea occidentală industrializată a trecut, provocând astfel mari schimbări. Ea s-a prelungit în unele țări până în 1935, daca nu chiar până în 1939 cu începutul celui de-al Doilea Razboi Mondial, la a cărui declanșare a contribuit.

Deși s-a declanșat în SUA, Marea Depresiune a produs o rată deosebit de gravă a șomajului, un declin drastic al productivității și o deflație acută aproape în toate țările lumii. Efectele sale sociale și culturale au fost copleșitoare, mai ales în SUA, unde, Marea Depresiune reprezenta cea mai mare calamitate cu care s-au confruntat americanii de la Războiul Civil încoace.

După cel de-al Doilea Război Mondial (1939-1945) și până la începutul anilor ’70 – timp de 25 de ani – țările industrializate au cunoscut o puternică creștere economică , ca urmare a unor factori economici și politici favorabili (s-a interprins o serie de factori ce determina menținerea unui raport corect între cerere și ofertă, o promovare a politicilor economice de ocupare completă a forței de muncă, crearea unui cadru instituțional internațional stabil). După toți factorii economici de după ce-l de-al doilea război mondial majoritatea statelor lumii a avut o puternică dezvoltare. Începutul anilor ‘70 declanșează o perioadă de recul, care a durat 10 ani, cunoscută sub numele de Marea Stagflație, caracterizată printr-o creștere a inflației și prin scăderea creșterii economice, precum și a produsului intern brut.

În ultimele două decenii, activitățile sistemelor financiare și bancare internaționale au fost grav perturbate de două valuri de crize, care au marcat puternic atât ritmul creșteri economice, cât și relațiile între cetățean, sistemul bancar/financiar și autoritățile naționale și supranaționale. În anii ’90 problemele acumulate în zone geografice diferite au trimis în criză state situate în Asia de Sud-Est, Europa și America Latină.

Începută în anul 2007, criza financiară internațională și-a făcut simțită prezența în unele țări ale Uniunii Europene în mai puțin de un an. În următorii doi ani, 2008 și 2009 afectând destul de puternic economiile și finanțele statelor în cauză, mulți economiști neezitând să pună față în față acest fenomen cu Marea Depresiune din anii 1929-1933 sau chiar să-l considere mai gravă decât aceasta.

Dupa o timidă revenire în anul 2010, temerile economiștilor că recesiunea va reveni, în a doua parte a anului 2010, dar în special și cu o deosebită înrăutățire de-a lungul anului 2011, criza și-a făcut din nou simțită prezența de-a lungul anului 2011, acțiunea ei pare să continuie și în perioada următoare. Dar de această dată criza financiară nu se mai manifestă la nivelul băncilor și celorlalte companii financiare, așa cum se întampla în 2007, 2008 și 2009 ci la nivelul statelor, luând forma crizei datoriilor suverane.

1.5 Cauzele ce a determinat apariția crizei

În continuare voi prezenta pe scurt cauzele care a dus la declanșarea crizei începând cu anii de după sfârșitul Primului Război Mondial (1918).

În anii anteriori crizei adică după 1922, cresterea productiei era pur si simplu mai mare decat cresterea cererii. Specula a fost unul din elementele care au provocat criza, ea devenise un mod rapid de imbogatire pentru unii. Se cumparau actiuni pe credit, care erau revandute la o valoare mai mare unor cumparatori doritori doar sa le revanda mai departe pentru profit. Spre exemplu în SUA se făcea publicitate cumpărării de terenuri în zona Californiei pentru construirea caselor de vacanță. Cumpărătorii inițiali cumpărau de la stat dreptul de achiziționare a terenurilor plătind 10% din valoarea lor, apoi acele drepturi le revindeau pentru profit, la rândul lor cumpărătorii după achiziționare revindeau mai scump, nimeni nu investea efectiv în acele drepturi iar creșterea prețurilor nu mai avea legătură cu valoarea lor reală. După criză, legislația din America a încercat să limiteze și să prevină acele practici.

Altă cauză o reprezintă faptul că în acea perioadă (mai exact 1922-1928 reprezintă perioada de prosperitate, de dezvoltare economică) băncile ofereau americanilor posibilitatea contractării mult mai ușor a creditelor, a împrumuturilor, reducerea ratelor dobânzilor, fiind foarte probabil că pe lângă construirea de case și achiziționarea de mașini, cei mai mulți investesc o parte din sumă și la bursă.

Cauzele generării crizei din anii 1929-1933 sunt regăsite în domeniul producției, comerțului, ale managementului și științe economice, ale sistemului bancar și bursier, politicile monetare și sociale. Este vorba despre schimbări fundamentale în structura instituțiilor economice, în politicile macroeconomice și în teoria economică. Populația a cumpărat masiv acțiuni, care au înregistrat o creștere constantă la bursă, până la momentul septembrie 1929, când s-a produs marele crah bursier de pe Wall Street.

După cel de-al doilea război mondial și până la începutul anilor ’70, la baza acestor tulburări economice au stat o serie de factori conjuncturali specifici perioadei respective, o cauză fundamentală este reprezentată de adoptarea de către SUA a unor politici macroeconomice inflaționiste ducând astfel la declanșarea în 1973 a primei crize a petrolului.

Aprecierea puternică a monedei euro. Un exemplu care ne arată cât de mult s-a depreciat dolarul față de euro: de la începutul anului 2006 și până în vara anului 2008, euro s-a apreciat față de dolar cu aproximativ 33% (de la 1,20$, la 1,60$). A existat o apreciere a euro față de yen-ul japonez. Rata de schimb efectivă nominală a avut o creștere de 15% față de media sa în 2005. Creșterea monedei euro a avut efecte negative, compensând pe de o parte creșterea prețului pe mărfuri iar pe de altă parte a îngustat ratele de profil al firmelor în sectorul bunurilor comerciale și a redus exporturile nete. Ca urmare, comerțul făcut în zona euro au trecut de la un oarecare surplus la deficit.

Ratele de dobânzi ridicate: Începutul anului 2006 marchează ridicarea nivelului dobânzilor de către Banca Centrală Europeană (BCE). Opt creșteri succesive au adus la mijlocul anului 2007 dobânda de la nivelul de 2% la 4% în ciuda creșterii ratei inflației datorită creșterii prețurilor.

Creștere puternică a prețurilor: Prețul petrolului a avut o creștere de 100% de la începutul lui 2007 și până la mijlocul lui 2008; evoluții asemănătoare au fost înregistrate și în cazul altor mărfuri, spre exemplu prețurile mărfurilor în anul 2008 a crescut cu fiecare trimestru cu aproximativ 10%. Drept urmare a creșterii prețurilor, a crescut și costurile firmelor astfel a redus și veniturile salariaților.

Părerile despre cauzele declanșării crizei a anului 2011 sunt împărțite: mulți apreciază că actuala criză își are rădăcinile în scăderea dramatică a prețului locuințelor în SUA sau în căderea pieței creditului pentru locuințe deoarece din ce in mai mulți americani nu își achitau creditele ipotecare provocând astfel primele falimente ale băncilor specializate pe aceste produse, unii cosideră că bancherii sunt cei responsabili pentru declanșarea crizei deoarece au avut interesul de a încasa rezervele statului, alții sunt de părere că actuala criză a început în urma unor publicații în presă despre instabilitatea băncilor americane, fapt de care a dus la pierderea credibilității băncilor .

În special cauzele prezentate mai sus au afectat în mod similar negativ toate economiile europene (în mod special din zona euro), Marea Britanie, Irlanda și Spania, în particular, împărtășesc câteva caracteristici ale economiei americane: datorii crescute ale gospodăriilor, deficite de cont curent, probleme legate de competitivitatea internațională.

Aceaste viziuni asupra cauzelor declanșării crizei este cel puțin incompletă. Cauzele fundamentale ale crizei financiare sunt mai adânci, atât de natură macroeconomică, cât și de natură microeconomică, lucru menționat recent de mai mulți analiști: Altman (2009), Buiter (2008), Blanchard (2009).

Capitolul II. CONSECINȚELE CRIZELOR

(TREBUIE MODIFICAT CA E COPIAT)

Inevitabil, criza are efecte negative, defavorabile asupra cresterii economice globale. Ea va atrage dupa sine consecinte politice, strategice si sociale. Recesiunea economica generata de haosul din sistemul financiar a timorat profund publicul, cercurile de afaceri si liderii politici. Declansata initial in Statele Unite, criza s-a extins in Europa Occidentala si, pe fundalul globalizarii, s-a raspandit vertiginos in restul lumii.
Criza financiară a determinat creșterea presiunii asupra instituțiilor financiare internaționale. Interconectarea piețelor economice și financiare internaționale necesită instituții capabile să coordoneze politicile regulatorii și de supraveghere dincolo de frontierele naționale, să identifice riscuri sistemice, ciclice sau macroprudențiale și să propună măsuri de redresare guvernelor naționale.

Consecințele crizelor Cea mai complexă și mai gravă consecință cu care s-a confruntat state o repezintă –

Acumularea datoriilor de-a lungul perioadelor de criză

Falimentul unor instituții bancare și de credit din SUA și din țările membre ale UE (din anul 2005 și până în anul 2011, în SUA, peste 400 de instituții financiare au dat faliment, după cum sugerează graficul prezentat mai jos)

Deflație acută aproape în toate țările lumii

Reducerea substanțială a exporturilor,

Declanșarea în 1973 a primei crize a petrolului

Retragerea masivă a capitalului investitorilor străini

Producerea unei rate deosebit de gravă a șomajului

Scăderea prețurilor produselor de bază (astfel i-a forțat pe unii investitori să-și lichideze pachetele de acțiuni, de exemplu, prețurile cafelei, bumbacului, mătăsii și cauciucului s-au redus la jumătate numai între septembrie 1929 și decembrie 1930, în consecință, pentru producătorii de bunuri de larg consum, balanțacomercială s-a destabilizat abrupt)

Guvernantii din America si din Europa Occidenatala incercand sa previna falimentarea in masa a bancilor si a fondurilor de asigurarea, astfel au nationalizat o mare parte din sistemul financiar autohton.

2.1 Efectele crizelor (Pe slide de facut cum au intrat tarile in faliment din PIIGS)

Criza a lovit efectiv fiecare țară din lume. Totuși, intervalul de timp și magnitudinea crizei au variat substanțial de la țară la țară.

O consecință importantă a crizei o reprezintă datoriile suverane care variaza in functie de țară.

In mai multe tari, datoriile private au fost transferate la datoria suverana, ca urmare a planului de salvare a sistemului bancar.

Grecia, a carei economie a crescut puternic, insa a avut probleme din cauza coruptiei si a birocratiei, a aderat la zona euro cu un deceniu in urma, legandu-si economia de cea a altor tari europene. Principala problema cronica ramane evaziunea fiscala la scara larga – ministrul elen al muncii a estimat ca un sfert din economie nu plateste deloc taxe.
La un nivel mai mare, criza greceasca reflecta o slabiciune inerenta structurii zonei euro – o zona monetara cu o rata a dobanzii facuta pe “marime universala” si aplicata unui set de 17 economii extrem de diferite, fiecare cu propria politica fiscala. Evolutia crizei va determina esecul sau supravietuirea proiectului Euro.

In Grecia, angajamentele nesustenabile din sectorul public privind salariale și pensiile au condus la creșterea datoriei. Structura zonei euro ca o uniune monetară, fără uniune fiscală a contribuit la criză și a lezat capacitatea liderilor europeni de a răspunde.

Marea Britanie s-a confruntat cu creșterea economică lentă și cu recesiunea în aproape toată cea de-a doua jumătate a anilor 1920 și nu a căzut într-o depresiune severă decât spre începutul lui 1930, iar declinul în producția industrială a fost cca o treime din contracția producției înregistrate în Statele Unite.

Franța a resimțit o scurtă cădere economică la începutul anilor 1930. Revirimentul francez din 1932 și 1933 a fost însă de scurtă durată. Atât producția industrială franceză cât și prețurile au scăzut dramatic între 1933 și 1936.

Economia Germaniei a intrat în criză la începutul anului 1928, apoi s-a stabilizat doar pentru a reintra în regres în al treilea trimestru al lui 1929. Declinul producției industriale germane a fost sensibil egal cu cel din Statele Unite. Câteva de țări din America Latină au trecut prin depresiune la finele lui 1928 și începutul lui 1929, cu puțin înainte de declinul producției în SUA. În vreme ce unele țări mai puțin dezvoltate au avut de-a face cu depresiuni grave, altele, precum Argentina și Brazilia,au resimțit crize mai moderate.

Și Japonia a cunoscut o criză moderată, care a început relativ târziu și s-a încheiatrelativ devreme.

Deflația generală a prețurilor, evidentă în SUA, a fost înregistrată și în alte țări.

Unul din cele mai importante efecte o reprezintă reducerea substantială a exporturilor, majoritatea statelor sunt corelate între ele datorită importanței lor ca produse de aprovizionare. În Ianuarie 2009, importurile, exporturile precum și producția industrială scade dramatică înregistrându-se o scădere anuală a importurilor de -35,9%, a exporturilor de -27,8% și un indice al producției industriale de -13,9% față de Octombrie 2008 (după cum se poate vedea și în Figura 2.1: Export, import și producție industrială).

Figura 2.1: Export, import și producție industrială

(Sursă: UniCredit Țiriac Bank – Potentialul unei cresteri sustenabile a Romaniei dincolo de provocarile crizei financiare, Pag. 6)

Criza avea un efect negativ major asupra investitiilor  în piețele emergente. Datorită efectelor negative asupra investițiilor, sursele externe principale ale fondurilor de investitii vor scădea drastic în cursul primului val de efecte. Cu începutul anului 2009, investițiile sufereau o scădere atât în ECE (Europa Centrala și de Est), cât și în celelalte țări. Se preconizeaza totusi ca activitatea investitionala isi va reveni  in 2010,dupa scaderea din 2009 (conform figurii 11).

Investitiile de portofoliu vor scadea în urma asumării unor riscuri asupra menținerii capitalului pe piețele interne iar țările in curs de dezvoltare care vor putea avea acces la capital vor plati dobanzi mai mari.

În țările emergente, intrarile de capital strain  au fost puternic afectate și ele de criza financiară, descreșterea accentuată este evidențiată în anul 2009 (Figura 12: Intrarile de capital strain).

Figura 12: Intrarile de capital strain

(Sursă: UniCredit Țiriac Bank – Potentialul unei cresteri sustenabile a Romaniei dincolo de provocarile crizei financiare, Pag. 8)

Preocuparile asupra crizei s-au intensificat mult mai târziu, astfel au început să pună în aplicare o serie de măsuri de sprijin financiar, cum ar fi Fondul european de stabilitate financiară (FESF) și Mecanismul european de stabilitate.

Pe lângă toate măsurile politice și programele de salvare puse în aplicare pentru a combate criza datoriei suverane europene, Banca Centrală Europeană (BCE) a contribuit, de asemenea, prin scăderea ratelor dobânzilor și acordarea de împrumuturi ieftine ,mai mult de un trilion de euro, pentru a mentine fluxurile de bani între băncile europene.

La 6 septembrie 2012, BCE a calmat piețele financiare, de asemenea, prin anunțarea de suport gratuit nelimitat pentru toate țările din zona euro implicate într-un plan de salvare de stat suveran / program de precauție de la FESF / MES, prin intermediul scăderii randamentului la tranzacțiile monetare simple.

Criza nu a produs numai efecte economice adverse pentru țările cele mai afectate, dar, de asemenea, a avut un impact major asupra guvernelor politice practicate în 8 din 17 țări din zona euro, ceea ce duce la schimbări de putere in Grecia, Irlanda, Italia, Portugalia, Spania, Slovenia , Slovacia, Olanda .

2.1. Criza datoriilor suverane

Puse în situația de a face față crizei, băncile statelor din europa au întreprins o serie de măsuri. În privința parților de pasive, au încetat să mai recurgă la surse de finanṭare externă ṣi în același timp au încercat să reducă din atragerea de resurse din rândul populaṭiei. În schimb, pe partea activelor, acestea au încercat să fie mai precaute în ceea ce priveṣte acordarea unor credite clienṭilor persoane fizice ṣi companii care reprezentau un risc ingrijorător. În acelaṣi timp, băncile s-au orientat către achiziṭionarea de obligaṭiuni guvernamentale emise de ṭările ale căror politici fiscale erau foarte solide.

Băncile-mamă au fost nevoite să interprindă o strategie de „deleveraging” un proces treptat care să nu afecteze negativ creditarea și creșterea economiei reale și să menṭină nivelul expunerilor pe ṭările din Europa de Est și Europa Centrală convenit prin Acordul de la Viena. În acest fel se pun bazele unui prim efect al crizei care presupune pierderea finanṭărilor din străinatate de către băncile din Sud Est și din Europa Centrală începând cu trimestrul 4 din anul 2011.

Având în vedere că un proces de încetinire a ratei de creștere a creditării a avut loc, aproape toate țările nou intrate în Uniunea Europeană în perioada decembrie 2011- februarie 2012, au înregistrat semnificativa scădere a creditelor.

Apoi, ratele depozitelor au urcat semnificativ în Europa de Sud-Est și în Europa Centrală, în comparație cu nivelul înregistrat înaintea crizei financiare. Conform Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD), acest efect a contribuit la atragerea de noi deponenți în regim de tranziție, sugerând astfel că fondurile stânse ar putea contracara parțial reducerea finanțării transfrontaliere.

Un alt efect al crizei datoriilor suverane a fost menținerea cererii creditelor ipotecare și creditor de consum din partea persoanelor fizice sub cerere venită din partea companiilor. Apoi, reducerea disponibiltăților creditelor și majorarea costului având un efect asupra activității economice globale, consumul din gospodăriile populației se va reduce, ratele de creștere economică se vor menține sub nivelul de pre-criză, o problemă presantă la care atât guvernele cât și băncile centrale vor trebui să găsească răspunsuri adecvate o reprezintă șomajul.

În ceea ce privește efectele pe termen scurt ale crizei, se face remarcat un important efect și anume falimentul unor instituții bancare și de credit din SUA precum și din țările membre Uniunii Europene din cauza intrării acestora în incapacitate de plată și respectiv de recuperare a creanțelor. După cum se poate observa și din grafic, perioada ce-a mai tulburătoare a înstituțiilor bancare a fost atins în anul 2010 când au fost închise 157 bănci. (vezi fig Nr. 2.1.)

Fig Nr. 2.1. Numărul de bănci falimentare în SUA, perioada 2005-2011

(Sursă: blogurieconomice.ro și calcule ale autorului)

Acest lucru a creat repercusiuni pe piața bursieră. Valoarea acțiunilor unor societăți importante pe diferite burse din lume a scăzut ajungându-se chiar la suspendarea a tranzacțiilor pe o anumită perioadă de timp. Astfel având loc o scădere a capitalizării bursiere precum și a monedei virtuale, acest fapt determinatând societățile tranzacționate la bursă să-și reevalueze capitalul.

Trebuie menționate ca efecte importante de-a lungul timpului: deprecierea monedelor naționale ,creșterea inflației, a șomajului și a ratei dobânzii, creșterea deficitelor precum și a datoriilor publice.

2.1.1 Criza datoriei publice

Prin datorie publică se înțelege datoria pe care o are statul față de terți, precum persoane juridice, persoane private, bănci, intreprinderi, din țară sau străinătate, care au cumpărat obligațiuni emise de stat pentru a acoperi nevoile financiare ale statului.

Datoria publica se exprima în moneda nationala sau în valuta, în functie de locul unde se contracteaza si de conditiile împrumutului.

2.1.1.1 Datoria publicӑ totalӑ (milioane euro)

    Datoria publica totală reprezinta totalitatea obligatiilor pecuniare ale statului rezultate din imprumuturi interne si externe, precum si obligatiile statului catre trezoreria proprie, pentru sumele avansate temporar in scopul acoperirii deficitului bugetar.

În ceea ce privește intervalul 2001-2012 (intervalul care ne arată datele asupra datoriilor publice înaintea crizei și în timpul crizei), în majoritatea statelor membre UE, datoria publică a crescut cu aproximativ 5156 mld euro sau 88%, mai mult de 50% din această creștere este repezentată în ultimii ani, încă de la izbucnirea crizei (2007-2012).

Statistica privind nivelul îndatoririlor ne arată mai clar datoriile care le-au acumulat fiecare țară (vezi Tabel Nr.1):

Datoria Franṭei a crescut cu aproximativ 983 mld euro din 2001 până în 2012, din care aproximativ 622 mld numai în anii, începând cu ultima lună a anului 2007; Germania și Marea Britanie au avut modificări asemănătoare, suma datoriei învârtindu-se undeva la 1000 mld euro (Germania 916 mld și Marea Britanie 1068 mld );

Și Italia din 2001 până în 2012 ṣi-a crescut îndatorarea cu aprox. 629 mld euro, iar jumătate din îndatorarea (384 mld. euro) în anii crizei. Polonia (134 mld.), Portugalia (132 mld.) din care jumătate în anii crizei, dar peste 150 mld se remarcă în Grecia.

Din modificarea absolută pe anii 2001-2012 datoria Irlandei se ridică la 151 mld iar în timpul crizei datoria statului a crescut la 145 mld.

În Finlanda ,Belgia, Irlanda, Olanda, România și Spania, între anii 2001 și 2009 are loc o creṣtere a îndatorării care au înregistrat creṣteri totale aproape egale cu cele din perioada crizei ( de exemplu în Spania modificarea absolută a datoriei publice este de 506 mld. în perioada 2001-2012 ṣi de 502 mld în timpul crizei);

Slovenia (13 mld.), Lituania (10 mld.), Letonia (8 mld.), Malta (2 mld.), Luxemburg (8 mld.) sunt ṭări a căror pondere a datoriilor în UE este una redusă;

Tabel Nr.1 (Sursa: Eurostat ṣi alte calcule)

2.1.2 Datoria publică totală (%PIB)

În ciuda faptului că una dintre condițiile de bază pentru ca un stat să poate să fie acceptat în Uniunea Europeană constă în ponderea datoriei publice în PIB care nu trebuie să depășească 60%, multe state aparținând uniunii nu respectă această regulă,nici măcar cele mari, așa cum se observă și în Tabelul Nr. 2.

Se poate observa că la începutul anului 2007 (atunci când a început criza financiară) doar 9 state aveau o pondere a datoriei publice în PIB mai mare de 60% și anume: Belgia, Germania, Grecia, Franța, Italia, Ungaria, Malta, Austria, Portugalia. Mai târziu însă, odată cu declanșarea crizei, în anul 2012 numărul acestora a crescut, ajungând la 17 țări.

Țările ale căror datorii depășesc nivelul PIB-ului sunt Grecia (cu excepția anului 2003 și 2004 când nu atinge procentul de 100%, înregistrând o pondere de 97, respectiv 99%), Italia (depășește ponderea de 100% pe întreaga perioadă analizată) și în ultimii ani Irlanda (2011-104% și 2012-117%) și Portugalia (108% și 124% în ultimii 2 ani), Belgia situându-se și ea undeva la limită în ceea ce privește depășirea PIB-ului.

(datoria publica totala % PIB-2012); Sursa:Eurostat

Tabel Nr.2 (Sursa:Eurostat)

2.1.3 Deficitul/excedentul bugetar (milioane euro)

Bugetele statelor din Uniunea Europeană și din Zona Euro au avut mult de suferit odată cu accentuarea crizei financiare, ele fiind nevoite să crească cheltuielile prin preluarea de datorii de la băncile comerciale, creșterea ajutoarelor pentru companii și populație, diminuând veniturile bugetare.

Creșterea deficitelor bugetare după anul 2007 este o consecință a creșterii datoriilor publice. Din Tabelul nr. 3 se poate observa că la nivelul Uniunii Europene valoarea absolută a deficitelor bugetare cumulate în perioada 2007-2012 a crescut de aproape 5 ori- de la aprox. 100 mld. la 500 mld., comparativ cu perioada 2007/2010 când a crescut de aproape 8 ori. La nivelul Zonei Euro, creșterea este mai mare: de la 61 mld. la 350 mld.- o valoare, deci, de aprox 6 ori mai mare.

Statele care înregistrează deficitele anuale cele mai mari în anul 2012 sunt Regatul Unit(118 mld.) și Spania (110 mld.), ale căror valori depășesc 100 miliarde.

Tabel Nr.3( Sursa:Eurostat)

Deficitul/excedentul bugetar (% PIB)

Din analiza ponderii deficitelor bugetare în PIB se remarcă trecerea de la valori de sub un procent în 2007 la valori de până la 11% în 2012 (cum este cazul Spaniei care în 2007 avea o pondere de 2%, urmând ca în 2012 să ajungă la 11%).

În 2012 însă, 8 state înregistrează deficite sub 3%, comparativ cu anul 2010 când existau numai 4. Numărul acestora a crescut, dublu chiar, ceea ce indică faptul că există și efecte pozitive rezultate în urmă eforturilor întreprinse de a ieși din criză.

De remarcat în anul 2012 sunt Germania (0,1%) și Norvegia care nu face parte din UE, reușind să termine anul într-un excedent bugetar(13,6%), dar și Irlanda care a reușit să reducă deficitul bugetar de la 31% la 8%. (vezi Tabel Nr.4)

(deficit/excedent bugetar %PIB-2008); Sursa: Eurostat

(deficit/excedent bugetar %PIB-2012); Sursa:Eurostat

Tabel Nr.4 (Sursa: Eurostat)

Cheltuieli bugetare (% PIB)

Apariṭia deficitelor bugetare este determinată de creṣterea cheltuielilor publice în majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene.

Pentru a se apăra împotriva unui colaps al sistemului bancar, precum ṣi din teama că recesiunea va lua amploare, guvernele au fost nevoite să iṣi sporeasca necontrolat cheltuielile. Atunci când datoria creṣte iar veniturile sunt incerte ṣi nu pot fi suplimentate, se va proceda la reducerea cheltuielilor.

În ceea ce priveṣte ponderea cheltuielilor publice în PIB la nivelul UE ṣi a Zonei Euro în perioada 2007/2012, aceasta creṣte cu o medie de cca 4%, însă la nivelul statelor membre se inregistrează creṣteri ṣi mai mari: Danemarca(8,7%), Spania(8,6%) ṣi Finlanda-9,2%, Luxemburg- 8%. Se remarcă în 2012 Bulgaria, Ungaria si România, ṭări care au avut în perioada 2007-2012 o modificare procentuală negativă de -3,3%, -2% si -1,6%.(vezi Tabelul Nr.5)

Tabel Nr.5 (Sursa:Eurostat si alte calcule)

.

Tabel Nr.6 (Sursa:Eurostat ṣi alte calcule)

5. Impactul crizei datoriilor suverane asupra statelor membre UE

Sectorul financiar-bancar din UE a fost puternic afectat de criza economică internatională, principala problemă a instituțiilor de credit fiind lipsa severă de lichidități și chiar posibilitatea falimentului. Autoritățile comunitare au intervenit printr-o serie de reglementări în domeniul ajutoarelor de stat in vederea solutionarii situatiei dificile cu care s-au confruntat statele, ale căror consecințe ar fi condus la afectarea stabilității sectorului bancar din UE.

Așadar, în perioada 2008-2012, la nivelul Uniunii Europene au fost implementate 162 de scheme și măsuri de ajutor de stat, țările care au beneficiat de cel mai mare număr precum și cele mai semnificative scheme sunt următoarele:

Irlanda (23 de scheme și măsuri, cea mai semnificativă fiind Schema de garanții pentru instituțiile bancare, adoptată în 2008);

Germania (20), Schema de garanții pentru instituțiile financiare și Schema pentru facilitatea refinanțării creditelor la export

Spania (15), Schema de garanții pentru instituțiile financiare;

Danemarca (14), Schema de garanții pentru băncile daneze;

Belgia (13), ajutoare pentru restructurare (Fortis), recapitalizare (KBC) și injecții de capital (Ethias Group).

Numărul schemelor și măsurilor de ajutoare de stat acordate pentru sectorul financiar – bancar în perioada 2008 – 2012

Sursa: European Commission – Overview of decisions and on-going in-depth investigations in the context of the financial crisis, Brussels, 13 September 2012

2.3 Criza datoriei suverane in grupul PIIGS (Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia și Spania)

Cealaltă faţă a coeziunii. Când or zbura piigS

Țările PIIGS, de-a lungul mai multor perioade au beneficiat de fonduri importante , însă nu au trecut testul stabilității economice în situația actualei crize economice. Problemele țărilor PIIGS sunt diferite, dar rezultatele au fost asemănătoare: o scădere a PIB-ului și o creștere a ratei șomajului.

2.3.1 Datoria Portugaliei

Aderarea Portugaliei la Comunitatea Economică Europeană a fost la data de 1 ianuarie 1986, împreună cu Spania. În urma aderării, Portugalia a simțit un puternic avânt economic prin aportul de capitaluri străine și ajutoarele comunitare ce au permis investiții importante.

Atât în anul 2000, cât și în anul 2007, Portugalia a implementat proiecte comunitare de o mare importanță: Strategia de la Lisabona, devenită în prezent Europa 2020, obiectul fiind „economie a cunoașterii, cea mai competitivムși cea mai dinamicムdin lume”.

Datele Actuale: Noiembrie 2014

În ceea ce privește datoriile Portugaliei, în anul 2013 PIB-ul acesteia se ridică la aproximativ 203 milioane euro, iar datoriile externe la 406 miliarde euro (aprox: 245% din PIB). Practic, statul spaniol datorează 19,411 de euro pe cap de locuitor si are un coeficient mediu de risc, potrivit datelor BBC.

PIB: 203 milioane euro
Datorii externe: 406 miliarde euro (aprox: 245% din PIB).
Datorii externe pe cap de locuitor: 19,411 Euro
Reprezintă un coeficient de risc: Mediu

Datele imediat după criză:

Sursa: Stirile ProTv

2.3.1 Datoria Italiei

Datele Actuale:

In ceea ce priveste datoriile Italiei, în data de 31 Martie 2014, acesta se ridica la aproximativ 2,368 trilioane Euro (124% din PIB), in conditiile in care PIB-ul tarii din Peninsula ajunge la 1,919 trilioane de euro. Italia are o cantitate mare de datorii, dar în comparație cu Grecia și Portugalia este o țară relativ bogată. Cu toate acestea, economiștii se îndoiesc că sarcina datoriei ar putea crește mai repede decât capacitatea de refacere e economiei Italiei de după criză.

PIB: 1,919 trilioane de euro
Datorii externe: 2.39081425 trilioane Euro (124% din PIB)
Datorii externe pe cap de locuitor: 39,231 Euro
Reprezintă un coeficient de risc: RIDICAT

Datele imediat după criză:

2.3.3 Datoria Irlandei

Datele Actuale:

Irlanda, în data de 30 Septembrie 2014 datoria externă era de aproximativ 214 miliarde euro (103% din PIB) , în condițiile în care PIB-ul țării este de 207,3 miliarde euro, cu o datorie pe cap de locuitor de 46 647 Euro. Ea a introdus o serie de bugete de austeritate dure, astfel că economia sa îmbracă o redresare. Marea Britanie este cel mai mare creditor Irlandei.

PIB: 207,3 miliarde euro
Datorii externe: 214 miliarde euro (103% din PIB)
Datorii externe pe cap de locuitor: de 46 647 Euro
Coeficientul de risc: Mediu

Datele imediat după criză:

2.3.4 Datoria Greciei

Grecii au început prin anii '80 să înregistreze deficituri peste ceea ce puteau susține prin creștere de PIB. Astfel, datoria externă a crescut de la puțin peste 20% din PIB în 1980, 100% din PIB în 2004 și de aproape 120% în anul 2010. În prima fază, Grecia a primit un împrumut pe 3 ani în valoare de 110 miliarde de euro la dobândă de 5,5%, în condițiile implementării unui program dur de austeritate. Câteva din măsurile luate au fost:

creșterea impozitelor pe proprietate,

creșterea accizelor pe tutun, alcool și petrol

creșterea TVA, demararea unui program intens de privatizare a companiilor de stat

egalizarea vârstelor de pensionare pentru femei și bărbați, șa.

In aprilie 2010 guvernul grec a solicitat un imprumut initial de 45 mld. de euro de la U.E. si F.M.I. pentru a acoperi nevoile sale financiare pana la sfarsitul anului 2010.

De altfel, acesta face parte din cele trei tari care au primit un bailout.Economia Greciei nu cantareste atat in mult in vartejul crizei datoriilor, insa dezastrul pe care aceasta l-ar putea produce celorlalte state din zona euro este ravasitor, cat mai ales frica de contagiune a unor tari mai mari, precum Italia. In mai 2010 guvernul grec a anuntat o serie de masuri de austeritate pentru a asigura 110 mld. de euro pentru trei ani. Acest lucru a fost intampinat de locuitorii tarii cu mare manie ceea ce a dus la proteste masive, revolte si tulburari sociale in toata tara.C.E, B.C.E si F.M.I a mai oferit Greciei un imprumut de 130 mld de euro in octombrie 2011, fiind conditionata de punerea in aplicare a masurilor de austeritate suplimentare si de un acord de restructurarea a datoriilor.

Toate masurile de austeritate care au fost implementate de guvernul Greciei au ajutat pana acum Grecia sa reduca deficitul primar, adica deficitul fiscal inainte de plata dobanzilor, de la 24,7 mld. de euro (10,6% din PIB) in 2009 la doar 5,2 mld. (2,4% din PIB) in 2011, dar ca efect secundar acestea au contribuit la o inrautatire a recesiunii grecesti. Austeritatea s- a bazat in primul rand pe cresterea impozitelor, care a prejudiciat sectorul privat si economia. In general PIB-ul Greciei a avut cel mai mare declin in 2011, cu -6,9%, un an care s-a incheiat cu exporturi din industria sezoniera cu 28,4% mai mici decat in 2005, si cu 111.000 de companii grecesti in faliment ( cu 27% mai mult decat in 2010).

S-a constatat de altfel ca datoria publica a Greciei catre guvernele straine cat si datoriile la facilitatea de credit catre U.E si F.M.I a crescut de la 47,8 mld euro la 180,5 mld euro in perioada ianuarie 2010-septembrie 2011, in timp ce entitatile elene au redus, printr-un acord de restructurare a datoriilor cu detinatorii privati de obligatiuni de stat grecesti ( banci, asigurari si fonduri de investitii), datoriile catre bancile straine (publice si private) de la 200 mld de euro in 2009 la 80 mld de euro in februarie 2012.

PIB: 200 miliarde de euro
Datorii externe: 400 miliarde de euro (252% din PIB)
Datorii externe pe cap de locuitor: 38.073 euro
Coeficientul de risc: ridicat

2.3.5 Datoria Spaniei

Datele Actuale:

PIB-ul Spaniei ajungea în anul 2013 la 1,244 trilioane euro, iar datoriile externe il depaseau cu mult de 2,000 trilioane de euro (167% din PIB). Spania datoreaza 52,045 euro pe cap de locuitor. Ea datorează sume mari către Germani și Franța.

Spania este ingrijorata in principal de bailout-ul Portugaliei, care-i datoreaza 65,7 miliarde de euro. Statul spaniol detine totodata si importante active in Germania si Franta. In prezent, principala temere in ceea ce priveste statul din Peninsula il reprezinta o noua recesiune, cheltuielile bugetare signifiante, cat si reformele economice luate.

Boom-ul imobiliar din 2008 a aruncat Spania intr-o recesiune mult mai serioase decat s-au confruntat multe alte natiuni europene.

PIB: la 1,244 trilioane euro
Datorii externe: de 2,000 trilioane de euro (167% din PIB).
Datorii externe pe cap de locuitor: 52,045 Euro
Reprezintă un coeficient de risc: MEDIU

Datele imediat după criză:

III. SOLUTII DE IESIRE DIN CRIZA DIN GRUPUL PIIGS

Cauza crizei zonei euro

Deși pot crea probleme în viitor, nici dezechilibrele bugetare și nici nivelurile datoriilor publice nu sunt cauzele crizei în țările PIIGS. Înainte de criză, în perioada 1999-2007 doar Grecia, Portugalia Malta și Slovacia au avut deficite bugetare medii mai mari de 3% din PIB (vezi: Deficitele bugetare medii în perioadele 1997-2007 și 2009-2010). Pragul de 60% din PIB la datoria publică a fost depășit doar de Grecia și Italia din grupul PIIGS; la nivelul întregii zone euro, acestora li se adaugă Franța, Malta, Cipru, Belgia,Austria și Germania (vezi: Abaterea datoriei publice de la nivelul de 60 de procente din PIB în perioada 1999-2010).

Sursa: ,,ZONA EURO: UN ADEVAR CARE NU CONVINE’’ Lucian Croitoru

Creșterea eforturilor privind crearea de locuri de muncă pentru combaterea unui șomaj care crește tot mai mult la nivelul UE. În Spania, unul din doi tineri de sub 25 de ani nu are un loc de muncă. Aproape 13% dintre tinerii lumii nu au un loc de muncă și nici nu se întrevăd șanse reale de diminuare a acestui fenomen la nivel mondial în următorii trei-patru ani, se arată într-un raport publicat marți de Organizația Internațională a Muncii (OIM). Raportul indică și principalul vinovat: criza economică, fenomen care a generat patru milioane de tineri șomeri din 2007 până în prezent. – See more at: http://stiri.tvr.ro/cum-isi-propun-liderii-statelor-ue-sa-scoata-europa-din-criza_15838.html#sthash.ytjIS2Yw.dpuf

Așa cum s-a afirmat anterior, soluțiile sunt simple și la îndemână. Ele au fost conturate în ultimul deceniu de numeroși specialiști români sau străini și nu au elemente de absolută noutate, fiind aceleași care au scos din marasm sau din dezastru și au asigurat viitorul multor din actualele state dezvoltate (de la Japonia ,Germania și Coreea de Sud)

Există un set clar de măsuri pe termen scurt, mediu și lung care vor trebui să-și găsească locul într-o viitoare Strategie Națională de Dezvoltare Socio-Economică Durabilă pe următoarele decenii :
1. Refacerea potențialului industrial al țării, în paralel cu dezvoltarea serviciilor și cu orientarea spre ramurile producătoare de valoare adăugată înaltă, spre crearea de locuri de muncă stabile și bine remunerate, și spre conservarea și ameliorarea mediului natural prin introducerea de tehnologii nepoluante.
2. Dezvoltarea modernă a mediului rural în jurul unor centre focalizatoare prin eficientizarea producției agricole, încurajarea unor multiple activități adiacente sau complementare, reînvierea la un nivel calitativ superior a unor meșteșuguri și îndeletniciri tradiționale.
3. Investiții substanțiale în cercetare, creație tehnico-științifică, în cultură și în societatea bazată pe cunoaștere.

4. . Modernizarea sistemului educațional pe baza unor principii esențiale : școala secundară (liceele, școlile de arte și meserii) trebuie să fie interactivă și axată pe valorificarea capacităților individuale ale elevilor, punând în plus bazele unei culturi generale solide ; școala terțiară (universitățile) trebuie să-și ancoreze programele în realitățile și nivelul de cunoștințe ale mileniului trei, accentuând multidisciplinaritatea tuturor profesiunilor și domeniilor actuale ; aplicarea principiului învățării pe tot timpul vieții (atât în profesia de bază, cât și pentru o eventuală schimbare a acesteia).
5. Conceperea judicioasă a infrastructurii naționale, mai ales a căilor de transport și comunicații și a punctelor de tranzit, pentru a satisface atât nevoile comunitare europene, cât și pe cele de dezvoltare și revitalizare naționale.
6. Sprijinirea prin programe coerente a micilor industrii producătoare de bunuri cu valoare ridicată (inclusiv artizanatul și mărfurile de lux) și a turismului menit să pună în valoare obiectivele istorice, artistice și naturale ale țării.
7. Transformarea dezideratelor de protecție a mediului într-o adevărată industrie care creează locuri de muncă și aduce beneficii pe termen lung (purificarea apelor și conservarea solului, împăduriri pe 2 milioane de hectare în următorii 35 de ani, înființarea și stricta gestionare a ariilor naturale protejate : rezervații, parcuri naționale, parcuri naturale etc.).
8. Îmbunătățirea radicală a accesului la informații de interes public și stimularea dezbaterii critice a problemelor curente și de perspectivă ale dezvoltării societății moderne, precum și a ideilor noi aflate în circulație.
9. Refacerea, modernizarea și eficientizarea sistemului medical și de asigurări sociale, în conformitate cu standardele europene și cu cerințele societății românești a mileniului trei.
În cele ce urmează se va încerca o scurtă argumentare și explicitare a acestor deziderate esențiale pentru o țară și o națiune care doresc să aibă un viitor. Cât despre realizarea lor concretă, ea nu este nici pe departe atât de dificilă pe cât pare. În cele mai multe cazuri, aportul statului s-ar reduce la o legislație favorabilă atingerii obiectivului respectiv, la anumite facilități compatibile cu operarea unei economii de piață concurențiale, la coordonarea și utilizarea responsabilă a fondurilor europene care sunt dirijate cu prioritate spre asemenea obiective. Numai în unele cazuri (sistemul educației, al sănătății, al asigurărilor sociale, al cercetării științifice în domenii de interes național, al culturii) ar fi nevoie de fonduri de la buget și de o politică de sprijin pe termen lung. Dar acesta este rolul unui stat, chiar și în condițiile apartenenței la Uniunea Europeană.
În următorii ani, România va trebui să identifice și să încurajeze dezvoltarea acelor produse sau servicii specifice, « de nișă » care dau contur brand-ului de țară

IV Concluzii și propuneri

Criza economica a fost rezultanta dezechilibrelor externe dintre țarile nordice, mai

competitive, și țarile din sud, mai puțin competitive. Înainte de criza, surplusurile de fonduri

private din unele țari nordice au fost intermediate pentru a finanța deficitele private în alte țari din zona euro. Odata cu venirea crizei, aceste fonduri private straine au fost taiate și deficitele

private s-au prabușit. Criza a determinat doua schimbari importante, care însa nu au dus nici la eliminarea (((((((((((((Criza a produs două schimbări importante, ea nu a adus nici eliminarea deficitelor de cont curent și nici la modificări semnificative ale distribuției lor pe țări.

Prima schimbare o reprezintă apariția surplusurilor de cont curent în sectoarul privat în perioada 2009-2010 (Fig.6).

)))))))))))))))))))))))))))))))))

deficitelor de cont curent și nici la modificari semnificative ale distribuției lor pe țari. Prima

schimbare consta în apariția surplusurilor de cont curent în sectoarele private, astfel ca toate

țarile, exceptând Cipru, au avut, în medie, surplusuri externe în sectorul privat în perioada

2009-2010 (Fig. 6).

Fig. 4.6 Deficitele externe medii ale sectorului

privat în perioada 1999-2010

Apariția surplusurilor externe private în țarile PIIGS reflecta scaderi substanțiale ale ritmurilor

medii de creștere a costurilor unitare cu forța de munca pâna la niveluri sub media zonei euro

(Fig. 8 și Fig. 9), cu excepția Greciei și Italiei, inclusiv prin devalorizari interne, adica prin

reducerea salariilor relative. Fața de ritmurile medii individuale din perioada 1999-2007, în

perioada 2009-2010, ritmurile medii de creștere a costurilor unitare ale muncii au scazut în

țarile PIIGS, cu excepția Greciei, și au crescut în Germania, Slovenia, Finlanda, Luxemburg,

Austria, Franța, Belgia și Olanda (Fig. 10). Crearea surplusurilor este recesionista, dar are în

spate o cauza foarte puternica: nevoia entitaților private de a reduce datoriile externe în

condițiile în care valoarea activelor lor scade.

A doua modificare importanta a aparut de la politicile economice. Fondurile private din zona

nordica au fost înlocuite cu fonduri publice. În consecința, deficitele bugetare au crescut în

toate țarile zonei euro în perioada 2008-2010 cu mult peste nivelul mediu înregistrat în

perioada 1999-2007, aproape de nivelurile medii din perioada 1990-1998. Astfel, deficitele de

cont curent ca procent din PIB au ramas relativ la dimensiunile de dinainte de criza. Țarile din

nord au ramas cu surplusuri iar cele din sud cu deficite de cont curent.

Austeritatea a fost principala reteta in Europa pentru a combate criza care a acaparat de aproape trei ani continentul, generata de cheltuielile guvernamentale exagerate. Dar ce inseamna pentru europeanul de rand?

TVA de 23%, poate chiar mai mult, ori taierea salariilor cu 15%. Sau, daca esti din Irlanda, ambele. Austeritatea se prezinta in forme variate: taxe mai mari, mai putine beneficii sociale, mai multe concedieri, prelungirea varstei legale pentru pensionare, scrie Associated Press, preluat de The Guardian.

Iata cateva exemple de masuri de austeritate adoptate in Europa:

Grecia

Grecia, una dintre cele trei natiuni din zona eurocare au avut nevoie de sprijin financiar extern, a redus cheltuielile pentru aproape tot ce s-a putut: salariile din sectorul public, pensii, educatie, sanatate si aparare.

In consecinta, rata somajului a urcat la peste 21%, alimentand tensiunile sociale care au avut implicatii mortale uneori. In ultimii doi ani, protestele au izbucnit frecvent, iar grevele si demonstratiile aproape zilnice au inchis scoli, aeroporturi, gari, porturi si au afectat serviciile medicale.

Portugalia

Portugalia isi plateste facturile doar datorita unui imprumut international. Dar efectul reducerii cheltuielilor publice a fost brutal: este estimata o contractie de 3,4% a economiei in acest an, iar rata somajului a atins nivelul record de 15%. Noua legislatie a muncii a facut mai usor pentru angajatori sa angajeze si sa concedieze muncitorii si sa schimbe programul de munca. De asemenea, companiile de stat din domeniul energetic au fost vandute.

Irlanda

Irlanda, a treia tara europeana care a apelat la un imprumut international, a trecut deja cinci bugete de austeritate din 2008. Tara a fost obligata sa creasca taxele si sa taie cheltuielile de-a lungul anilor, iar aceste masuri vor continua pana cel putin in 2015. TVA este de 23% in prezent si salariile clasei de mijloc au fost reduse cu 15%. In plus, a crescut impozitul pe venit, proprietati si combustibil, rata somajului se apropie de 15%, iar Irlanda a redus numarul functionarilor publici.

Spania

Guvernul a majorat taxele pe venit si proprietate, a redus cheltuielile din sectoarele sanatate si educatie si a facilitat concedierile. Venind in urma unei implozii a crizei imobiliare, masurile de austeritate au lovit puternic

spaniolii. Spania detine recordul absolut al ratei somajului in zona euro, cu un nivel de 25%, in timp ce jumatate din tineri nu au loc de munca. TVA a fost ridicat la 18%, iar expertii nu exclud o noua majorare.

Franta

Printre proteste indarjite, guvernul a extins varsta legala pentru pensionare de la 60 de ani la 62 de ani, a majorat TVA de la 5,5% la 7% pentru alte produse decat cele de baza si a redus bugetele locale si regionale. In urmatorii doi ani, va fi angajat un functionar public la doi angajati care se retrag.

Italia

Masurile de austeritate au dus rata somajului in Italia la 9,8% si au adus tara in recesiune, cu o scadere economica prognozata de 1,2% in acest an. Mai mult, premierul Mario Monti incearca sa modifice legea muncii in defavoarea angajatilor. Printre taierile bugetare, Roma a renuntat sa mai candideze pentru organizarea Jocurilor Olimpice din 2020, spunand ca nu-si poate permite costurile estimate la 9,6 miliarde de euro.

Marea Britanie

Guvernul britanic de coalitie reduce cheltuielile cu 103 de miliarde de lire sterline pana in 2017, taieri care au dus tara intr-o dubla recesiune.
Taxele universitare au inregistrat majorari considerabile, declansand proteste violente, si au fost taiate fondurile pentru politie. Sindicatele au amenintat ca vor organiza greve si vor intrerupe Jocurile Olimpice de la Londra.

Prin comparatie, masurile de austeritate aplicate in Romania, in scopul atingerii tintelor bugetare conform acordului cu Fondul Monetar International, Comisia Europeana si Banca Mondiala, au fost mai dure.

Astfel, Guvernul a redus, in 2010, salariile din sectorul public cu 25%, a majorat taxa pe valoare adaugata de la 19% la 24%, a redus ajutoarele sociale si a crescut o serie de taxe si de impozite

Daca țarile ale caror costuri unitare ale muncii au crescut relativ repede ar fi avut monede

proprii, acestea s-ar fi depreciat pentru a compensa creșterea prea rapida a salariilor și

creșterea relativ înceata a productivitații muncii. Deprecierea ar fi stimulat exporturile și ar fi

redus importurile, reducând deficitele externe private pentru Portugalia, Spania, Irlanda și

Grecia, concomitent cu reducerea surplusurilor comerciale ale Germaniei, Olandei etc. Cu o

moneda unica însa, deficitele au ramas dependente de rata de creștere a salariilor si de cea a

productivitații.

http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Government_finance_statistics/ro

In ceea ce priveste politica fiscala, administratiile tarilor in curs de dezvoltare dispun de o multitudine de instrumente pe care le-ar putea folosi pentru a atenua lovitura socului.

Guvernele care dispun de o oarecare libertate fiscala pot reactiona folosind anumite stimulente fiscale bine proiectate in economiile lor, pentru a genera o cerere la nivel intern care sa poata compensa declinul preconizat al cererii de pe pietele externe.     

Tarile in curs de dezvoltare au necesitati stringente care pot fi satisfacute prin investitii publice. O asemenea necesitate este cea de construire a infrastructurii, in special dupa o perioada in care cresterea sectorului privat a depasit, uneori, capacitatea sectorului public de a asigura infrastructura necesara sustinerii acestei cresteri si infrastructura rurala, acolo unde exista decalaje intre infrastructura urbana si cea din zonele rurale.

Un al doilea sector de investitii este protectia sociala si dezvoltarea umana, in vederea  prevenirii transformarii unui soc temporar intr-un declin permanent grav al avutiei  gospodariilor mai sarace. Exista multe programe care au fost evaluate pentru a se stabili daca merita, sau nu, sa primeasca investitii; guvernele trebuie sa acorde prioritate protectiei si extinderii celor care pot atenua in modul cel mai eficient impactul crizelor asupra celor mai sarace gospodarii.  Exemplele de astfel de programe care ar putea fi luate in calcul includ programele de transfer conditionat de lichiditati pentru a sprijiniri copiii dezavantajati sa isi continue scoala, cum este programul indonezian derulat pe durata crizei din 1997-98 (Cameron 2002), programele de oferire de locuri de munca in domeniul lucrarilor publice (sau de bunastare bazata pe munca) cum ar fi Sistemul de Garantie a Angajarilor din India (Gaiha 2004), si subventiile pentru consumul produselor de calitate inferioara (cele care nu sunt consumate decat de populatia saraca). Asemenea programe vor fi reactiile adecvate in cazul tarilor cu rezerve robuste, excedente de cont curent sau deficite mici, precum si politici fiscale solide. Un exemplu evident in acest sens este China, in care cererea mai mare de la nivel intern ar putea contribui si ea la atenuarea efectelor crizei asupra partenerilor comerciali. In alte tari cu mai putine posibilitati fiscale, programele cum sunt cele amintite ar trebui sa fie o prioritate pentru sprijinirea donatorilor.

In concluzie, este probabil ca factorii de decizie din tarile in curs de dezvoltare sa se confrunte cu dileme a caror solutionare va depinde in mare masura de modul in care s-au comportat in perioada de dezvoltare (de exemplu, sa permita politici macroeconomice mai lejere sau mai aspre, sau sa creeze mijloace de atenuare a socurilor sau nu), precum si de modul in care socurile globale afecteaza propriile lor economii. Capacitatea acestora de a reactiona la criza este determinata de posibilitatile mai mici sau mai mari ale pietelor emergente de a lua masuri prudente anticiclice de crestere a cereri interne fara a sacrifica prea mult propriile principiile de baza. Aceste principii de baza includ pozitiile fiscale ale tarilor, nivelele datoriilor, ratele inflatiilor interne, si robustetea financiara a sectoarelor lor bancare.

Unele tari in curs de dezvoltare au posibilitatea de a face acest lucru, pe cand altele au posibilitati mai reduse, iar altele inregistreaza deja socuri ale credibilitatii si exoduri de capital in cautarea unor investitii de calitate mai buna.