Criza Alimentara

=== 41d40f4bba6351595870f5e1954e014a385eb309_141669_1 ===

CAPITOLUL 1. CRIZA ALIMENTARĂ – ASPECTE GENERALE, PARTICULARITĂȚI SI INTERDETERMINARI

1.1 Noțiunea de criză în contextul activitătii economice

Chestiuni generale privin noțiunea de criză

Situația economică a diverselor țări a reprezentat dintotdeauna un subiect important pentru oricine dar mai ales pentru economiști. În zilele noastre, fenomenele economice se desfășoară într-un mod foarte rapid și profund, evoluție la care iau parte diverși factori cum ar fi: factorii sociali, politici, culturali, și nu în ultimul rând cei din domeniul tehnicii și tehnologiei informaționale. Mass-media de exemplu, este capabilă să transmită, în cel mai scurt timp informații cu privire la ceea ce se întâmplă într-un colț al lumii, în celălalt colț, indiferent de vreme, timp sau sezon. Astfel, atunci când primele semne ale crizei actuale au început să se observe, întreaga lume a fost alertată în doar câteva ore.

Nu există încă o definiție universală care să definească „regresia” deoarece în elaborarea ei se iau în calcul scopul și momentul prezentării acestei faze economice. În opinia politicienilor și a mass-media, recesia este efectul scăderii Produsului Național Brut (PNB) în decurs de două sau trei trimestre consecutive. Această definiție nu poate fi acceptată deoarece, analizând chiar si unele informații și date statistice, este foarte greu de realizat dacă și când o economie se află in recesie. Un alt motiv pentru care această definiție nu poate fi acceptată este faptul că aceasta nu ia în calcul schimbările ce se produc în variabile economice precum venitul pe cap de familie, situația șomajului, confidența consumatorului ș.a. Un exemplu în acest sens este atunci când se realizează o scădere continuă a PNB-ului timp de câteva luni, iar mai apoi se înregistrează câteva mici modificări pozitive de scurtă durată datorate influenței conjuncturale a unor factori. În acest caz este foarte greu de decis dacă această economie se afla sau nu in recesie.

O altă opinie interesantă este cea a Profesorului Dr. Ravi Batra, care spune că: „recesia se produce în momentul în care are loc o scădere a cererii, când Produsul Național Brut scade și el în raport cu evoluția ratei șomajului”, iar „depresia are loc atunci când recesia este însoțită de o cădere a sistemului financiar, iar cererea continuă să fie într-o puternică scădere pentru mai mulți ani.”. Există totuși și o definiție oficială dată de Business Cycle Dating Committee, ce își desfășoară activitatea sub îndrumarea și răspunderea lui National Bureau of Economic Research (NBER), potrivit căreia în analiza recesiei trebuie luați în calcul factori precum șomajul, volumul producției industriale dar și volumul vânzărilor din comerțul cu amănuntul. Pornind de la acești indicatori economici NBER, definește recesia ca fiind „timpul în care activitatea economică după ce a ajuns la un vârf, începe să scadă până la nivelul în care se reduce complet.” Nici această definiție nu este în totalitate completă deoarece în analiza evoluției economice a unei recesii economice și a momentului în care aceasta a început, este necesar a se mai lua în considerare și alți factori precum:

evoluția prețului diferitelor produse de uz curent și de trebuință îndelungată și al celor de pe piața imobiliară, în corelație cu indicele inflației,

situația balanței comerciale internaționale,

situația deficitului bugetar la nivel național,

evoluția bursei stocurilor (ca un barometru sensibil al tuturor evenimentelor politice, economice și sociale ce au loc pe plan național și internațional),

stadiul și evoluția creditelor și a ratei dobânzilor,

volumul inventarului din diferite sectoare de activitate (industrie, comerț, piața imobiliară).

Conceptul de criză este greu de definit.Originea cuvântului criză se regăsește în greaca antică. Pentru contemporanii lui Platon, verbul krinein are înțelesul de “a judeca”, de “a separa”, de “a discrimina” sau, în sfârșit, de “a decide”. Termenul grec krisis -“judecată” sau “decizie” – se transformă cu timpul. În latina medievală devine crisin, crisis în secolul XVI și, mai târziu, criză.

Criza semnifică stadiul de evoluție a unei situații, în care trebuie luată o decizie. Acest concept descrie o pauză în evoluția unui fenomen, în care deciziile sunt greu de luat. Criza este un fenomen complex care poate afecta fie întregul ansamblu social, fie anumite sectoare ale acestuia (viața economică, sistemul politic, relațiile internaționale, sistemele financiar-bancare, structura socială, instituțiile de învățământ și cultura, etc.). Criza mai poate fi definită ca fiind o ruptură produsă de evenimente neașteptate, o situație nedorită, dar care poate distruge sau destabiliza un ansamblu sau anumite sectoare.

Jean-Louis Dufour definește criza ca fiind o ruptură în interiorul unui sistem organizat. Ea implică obligația factorilor decizionali de a-și defini o poziție, fie în favoarea conservării, fie pentru transformarea sistemului dat, în perspectiva întoarcerii sale la echilibru. Michel Aglietta definește criza ca fiind fenomenul care apare atunci când se cumulează fenomenele de selecție adversă și de hazard moral până la un nivel la care piețele nu mai direcționează fondurile disponibile către agenții economici care reprezintă cele mai bune opțiuni investiționale. Pentru Olaru și colab. (1999) crizele financiare sunt necesare în sensul că ele “reprezintă o sancțiune indispensabilă pentru erorile de gestiune”, iar ceea ce se dorește nu este eliminarea tuturor crizelor, ci pe acelea care “apasă greu asupra activității economice și reprezintăun pericol sistemic.”

Deși este puțin probabil să anticipăm orice tip de criză sau eveniment catastrofal care ar putea avea loc, determinarea celor care sunt frecvent întâlnite este primul pas în pregătirea unui plan de răspuns. Înțelegerea diferitelor tipuri de crize este esențială pentru pregătirea strategiei de răspuns adecvate pentru fiecare. Există mai multe categorii de criză care au fost identificate de Coombs, Lerbinger și alții care pot fi grupate după cum urmează:

Dezastre naturale: tornadele, cutremurele, uraganele, inundațiile, secetele, furtunile puternice etc.

Malevolența: manipularea produselor, sabotajul, răpirea, terorismul, zvonurile rău-intenționate etc.

Recuperarea produsului: Produsul necorespunzător, falsificat sau violativ de pe piață

Confruntarea: boicotul, proteste, ultimatumuri ș.a.

Materiale periculoase: scurgerile, acumularea de materiale toxice etc.

Defecțiuni tehnologice: Eșecuri de software, defecțiuni hardware, colaps de infrastructură, viruși de calculator etc.

Eșecul utilajelor: întreruperi de alimentare, gaze, apă, canalizare, gunoi etc.

Eroare umană: greșeli care provoacă pagube sau pierderi semnificative.

Violența la locul de muncă sau în societate: acțiuni violente împotriva altora la locul de muncă sau pe plan social.

Urgențe medicale: atacuri de inimă, oase rupte, lacerații etc.

Defecțiuni organizatorice: înșelăciune, abuz de conducere, declarații false, acțiuni ilegale etc.

La fel este și în cazul crizelor economice, acestea manifestându-se într-un mod asemănător: unele sunt de scurtă durată, puternice și provoacă șocuri mari, altele sunt de lungă durată și mai domoale. Unele apar ca efect al unui singur factor de influență și se manifestă într-o arie mai restrânsă de activitate, altele ajung să se extindă la nivel național sau chiar global. Criza economică actuală se manifestă la scară globală, având simptomele unei epidemii care se răspândește în întreaga lume. Făcând referire la rolul pe care îl au recesiile în evoluția economiilor, J.A. Schumpeter afirmă că: „recesiile sunt ca un râu necesar în societatea capitalistă”. Cu toate că are o vechime de peste 70 de ani, această afirmație este încă de mare actualitate.

O altă părere importantă este cea a lui Mark Rostenko, redactorul publicației Soverign Strategist, care scria în editorialul intitulat „The Dips Don’t See a Double-Dip”, „rolul unei recesii este de a curăța „grăsimea” din cadrul sistemului, de a spăla excesul și de a pava drumul spre următoarea expansiune economică”.

Aceste fenomene economice nu sunt specifice numai economiei capitaliste, ele manifestându-se încă dinaintea apariției și dezvoltării sistemului economic capitalist, însă nu erau urmărite și analizate cum se întampla în prezent, iar durata, efectele și proporțiile lor erau nesemnificative. Majoritatea crizelor din acea perioadă erau provocate de cataclisme naturale (invazii de insecte distrugătoare sau molimi, inundații, secete etc.) care afectau producțiile agricole. Aceste crize erau numite crize de subproducție. De exemplu, în 1874, o invazie masivă de insecte și lăcuste distrugătoare de cartofi a distrus cea mai mare parte a recoltelor de cartofi, grâu și porumb din vestul și estul Statelor Unite, constrângându-i pe fermieri să iși găsească de lucru în alte activități și să iși părăsească fermele.

După 1907, crizele economice au început sa fie urmărite cu mai multă atenție și s-a constatat că există o ciclicitate în apariția lor. Mulți economiști sunt de părere că crizele de supraproducție au apărut în special după revoluția industrială din Anglia (1780 – 1840), când s-a introdus producția mașinistă și au început să se realizeze producții industriale mari. Acest lucru a generat extinderea comerțului internațional care, la rândul lui a influențat evoluția economică și a crizelor economice. Acesta nu este însă singurul factor care a generat schimbări în economie, industria bancară având și ea un rol și un aport important în activitatea comercială, industrială și a tranzactiilor imobiliare. Cu toate acestea, economiștii teoreticieni nu au reușit încă să găseasca o explicație completă unui aspect care se referă la următoarea idee: „de ce în perioada de dinaintea declanșării unei crize economice, când se remarcă existența unei bune stări generale, apare o creștere a prețurilor, dacă.de fapt pe piață există o supra-abundență de produse ?”

Criza prin care trece la momentul dat economia se deosebește în mod fundamental de crizele economice clasice și nu este urmarea unei evoluții firești activității economice, o fază de depresiune a ciclului economic. Această criză este de un tip aparte, caracterizându-se prin trăsaturile sale proprii, care se accentuează continuu, aducând economiei prejudicii greu de depășit fiind aprofundată de criza social-politică și morală, care se manifestă astăzi în societatea noastră. Unele carecteristici specifice crizei economiei se manifeestă prin:

1. Starea generală de criză dominată de dezechilibre economice, structurale sectorale, inter și interamurale.

2. Tendința de reducere a ritmului de dezvoltare economică, însoțită de diminuarea eficienței și scăderea calității și competitivității potențialului de export, capacității de inovație.

3. Modul de înfăptuire a reformelor, ce crează o stare de aparență de soluționare a problemelor, care însă nu se verifică în practica economică. Sunt acumulate și propuse nenumărate elaborări și programe de reformare, dar practic nici una nu a fost dusă până la capăt. Reforma economică se desfășoară într-un mod necorespunzător, atît ca ritm de înfăptuire cât și ca ordine de realizare a acțiunilor, la care se adaugă lipsa corelării între diferitele măsuri de politică economică. Deseori aplicarea incorectă a reformelor economice în loc să contribuie la soluționarea dificultăților și eliminarea cauzelor care au declanșat criza economică le amplifică pe cele exitente.

4. Sporirea deficitului bugetar și creșterea datoriei publice sunt deasemenea o manifestare a crizei economice acute. Accentuarea dezichilibrului financiar-monetar la nivel micro și macroeconomic și inflația au sporit efectele negative din economie.

1.1.2 Ciclicitatea economică – fazele ciclului economic – identificarea punctului de criză

Fenomenul creșterii și dezvoltării economice trebuie privit prin prisma influiențelor pe care volumul și calitatea factorilor dezvoltării economice le au asupra dinamicii economice cât și a rolului efectelor acestor procese macroeconomice asupra regenerarii cantitative și calitative a factorilor de producție.

Ciclicitatea este forma de mișcare, de evoluție fireasca, normală, a economiei în care fazele de expansiune alternează cu cele de descreștere și stagnare. Ciclul economic presupune flucțuatiile ale producției totale sau PIB însoțite de mișcări oscilatorii ale celorlalte variabile economice dintre care se detașează nivelul de ocupare a forței de muncă și rata inflației. El poate fi definit ca fiind perioada unei crize economice până la începutul crizei următoare.

Pe baza datelor statistice din mai multe țări s-a surprins existența mai multor tipuri de cicluri economice care se suprapun și interpătrund. Literatura economică reliefează, în principal, existența a trei tipuri de cicluri generale: cicluri de durata lunga (seculare) au durata de 40-60 de ani și se caracterizează prin alternarea a doua faze de câte 25-30 de ani, analizate de economistul rus N.D. Kondrattieff cu ajutorul unei analize exhaustive a seriilor statistice; cicluri cu durata medie (decenale), între 6-10 ani și cicluri Juglar, după numele economistului care le-a investigat. El reprezintă perioada de timp de la începutul unei crize până la începutul altei crize; cicluri scurte cu durata de la 6 luni la 3 ani, identificate datorită studiilor efectuate de Kitchin, detașindu-se ciclul inflaționist și cel al variației stocurilor, ele se intercalează in interiorul ciclurilor decenale.

Evoluția temporală a unei economii trebuie sa fie înțeleasă că fiind rezultatul fluctuații care se produc simultan. Studiile empirice arata existența unei legături între ciclurile scurte, medii și lungi, semnalând ca un ciclu Kondratieff (de aproximativ de 60 ani) cuprinde 6 de tip Juglar (10), iar aceasta, la rândul său, încadrează trei de tip Kitchin (40 de luni ). Aceasta relație este reprezentată în figura 1.1, care reflectă efectul cumulativ al celor trei cicluri.

Nu există două cicluri economice perfect asemanatoare. Conjunctura economică, timpul și factorii sociali-politici în care se derulează, le conferă specificitate, le diferențiază și particularizează.

Ciclurile economice sunt foarte neregulate în ce privește desfașurarea duratei de timp cât și legatura cu gradul în care producția efectivă se abate de la producția potențială.

Fig. 1.1. Interdependențele dintre ciclurile economice

Cu toate ca fluctuațiile economice prezintă iregularități, ciclul poate fi considerat ca o succesiune de faze ascendente și descendente.

Faza ascendentă se caracterizează prin ritmuri relativ înalte de creștere economică, a investițiilor, producției, desfacerilor, sporește gradul de ocupare a forței de muncă, cresc salariile, profiturile și rentele și se înregistrează o ridicare a standardului de viață al populației. În faza descendentă se inregistrează o reducere a ritmurilor de creștere economică, a producției, investițiilor, veniturilor, gradului de ocupare a forței de muncă. Situațiile negative și unele dezechilibre dau naștere la insatisfacții sociale, iar nemulțumirile și gradul de incertitudine afectează comportamentul agenților economici și economia în ansamblu.

Cei mai mulți analiști ai ciclului economic consideră că acesta este determinat de o serie de factori externi și interni. Factorii externi care dau configurație ciclului economic sunt cei din afara sistemului economic : petele solare, clima, războaiele, descoperiri de noi zăcăminte de aur, rata de creștere a populației și emigrațiile acesteia, descoperirea de noi resurse de materii prime, inovațiile tehnologice. Factorii interni sunt proprii sistemului economic, generind cicluri economice care se autogenereaza, astfel încât fiecare expansiune va da naștere la o recesiune sau contracție, iar aceasta la rândul lui, va produce o reinovarare sau o expansiune, într-o înlănțuire aproximativ regulată.

După opinia multor economiști , cauza principală a ciclului secular o constituie evoluția ciclică a cercetarii știintifice și inovației. J.A. Schumpeter consideră inovația drept factorul fundamental al evoluției vieții economice, aceasta concretizându-se în apariția unui produs nou, indentificarea unei metode de producție mai perfecționate , descoperirea unei noi metode de organizare, a unor noi surse de materii prime, găsirea și cucerirea unor noi piețe de desfacere. Aceste componente ale inovației conturează un anumit mod tehnic de producție. În faza ascendentă a ciclului lung inovațiile se generalizează în economie determinând un proces susținut de creșterea economică. După anumită perioadă apar semne de epuizare a modului de producție existent, concretizate în disfunctionalități în economie, ceea ce marchează începutul fazei descendente a ciclului lung. Este momentul în care modul tehnic de producție bazat pe inovații trecute și-a epuiezat capacitatea de a produce progres. Această situatie este depășită prin noi descoperiri. Printr-un proces investițional, vechile structuri de producție sunt înlocuite cu altele, calitativ superioare tehnic și economic. În această manieră inovația constituie un mijloc de depășire a fazei descendente a ciclului lung. Ciclicitatea procesului inovațional are drept consecință variația nivelului dezvoltării economice.

Ciclurile decenale cuprind mai multe faze:

expansiunea (avântul economic);

criza (recesiunea) :

depresiunea:

reluarea (înviorarea activității economice).

Un ciclu economic ideal poate fi reprezentat sub forma grafică, în care, pe ordonată este surprins un indicator de volum al activității economice, iar pe abscisa, variabila timp (fig.1.2.)

Figura 1.2. Fazele ciclului economic

În cadrul mișcării ciclice se evidentiază mai întâi faza de expansiune (intervalul de timp A-B, respectiv C-E), în care se înregistrează o creștere a producției și prețurilor, investițiilor, sporește gradul de ocupare a forței de muncă, băncile acordă credite cu mare ușurință, volumul vânzărilor se amplifică, iar profiturile cresc. Pe fondul unei conjuncturi economice favorabile, riscurile sunt reduse, imboldul la investiții este în creștere, iar posibilitățile de economisire sporesc cu marirea veniturilor. Expansiunea nu durează la nesfirșit pentru ca în economie se face simțită acțiunea unor condiții care încep s-o încetinească datorită epuizării sau limitării posibilităților de creștere a eficienței factorilor de producție sau a modalităților utilizate pentru combinarea acestora.

În realitate, ciclurile economice nu prezintă o evoluție așa cum a fost reprezentată în forma schematizată. În faza de expansiune pot să apară scăderi de producție urmate de unele recuperări sau creșteri de producție în faza de recesiune. În decursul istoriei nu s-au înregistrat cicluri economice identice, deoarece cauzele care le-au determinat au fost diferite, neexistind un model general al ciclului economic.

Ciclurile economice sunt rezultatul perturbațiilor care afectează economia în diferite perioade și care produc efecte persistente în timp. Pentru a analiza derularea unui proces ciclic trebuie să studiem consecințele determinate de o creștere a cererii globale.

Ciclul economic apare datorită deviațiilor persistente ale producției și ocupării față de nivelul producției, de ocupare deplină. În cazul analizat, originea deviației o constituie creșterea cantității de monedă. Efectele similare sunt cauzate de o politică fiscală expansivă sau de o creștere a cererii de investiții. În oricare dintre aceste cazuri, inițial va avea loc o creștere a producției și ocupării, iar ulterior o contacție până la revenirea la nivelul producției potențiale. Unele teorii explică evoluția ciclică prin fluctuațiile investițiilor. Creșterea volumului investițiilor stimulează cererea globală generând expansiunea economică, iar insuficiența de lichidități duce la recesiune. În accepțiunea keynesistă, comportamentul întreprinzătorului în actul investițional depinde în principal de raportul dintre rata anticipata a profitului și rata dobânzii. Nimeni nu va investi decât în condițiile în care rata sperată a profitului va depăși nivelul dobânzii. Nu trebuie neglijat nici efectul accelerării: o creștere a consumului poate determina o majorare mai mult decât proporțională a investițiilor în domeniul în care se produc acele bunuri pentru care cererea a crescut, după cum, o fază de boom investițional poate lua sfârșit numai pentru că vânzările s-au stabilizat la un anumit nivel, sau cresc, însă la un nivel mai scăzut decât cel anterior.

Mecanismele ce propagă fluctuațiile ciclice, după ce apare un șoc inițial, se pot grupa în cel puțin trei categorii pe care le redăm în continuare.

4) Șocuri determinate de ofertă- cele care afectează direct producția în cadrul unei economii și în cadrul cărora se includ: progrese notabile în tehnologii; descoperiri de resurse; modificări în prețurile internaționale ale importurilor de materii prime; schimbări climatice severe; dezastre naturale.

5) Șocuri ale cererii private – cele care pot fi provocate de modificări în așteptările sectorului privat la cursul viitor al economiei, în care se includ: modificări în investiții ale sectorului privat; modificări în consum ale sectorului privat.

6) Șocuri determinate de politica economică- cele care urmează unor decizii de politică macroeconomică și care afectează, în principal, latura cererii agregate.

În toate cele trei cazuri șocurile își pot avea originea în țara respectivă, deci pot fi endogene sau își pot avea originea în afara țării, fiind deci de natură exogenă. Se pune desigur întrebarea: în ce fel de economie apar asemenea șocuri ? Desigur, într-o economie cu piețe competetive perfecte, cu prețuri flexibile și agenți optimi, nu pot exista asemenea șocuri. Cum însă o economie perfectă nu există, șocurile pot apărea ca urmare a apariției anumitor tipuri de necompetitivități ale economiei care conduc la rigidități ale prețului sau ale salariului și care, în final, conduc la propagarea ciclului economic.

1.1.3 Principalele forme de crize în activitatea economică și interrelaționările dintre ele
După domeniul în care se produc și se difuzează, crizele pot fi politice, financiare, economice, morale, militare, demografice, alimentare, energetice, educaționale etc.

Criza financiară este parte a istoriei și economiei mondiale încă din secolul al XIX-lea și definește dereglarea finanțelor statului, concretizată în deficite de proporții ale bugetului de stat. Ea apare datorită unor situații accidentale, cum sunt reducerea substanțială a încasărilor bugetare, ca urmare a unor șocuri neprevăzute la care este supusă economia reală. Criza financiară poate să apară și ca urmare a unor decizii hazardate ale forurilor legislative care angajează cheltuieli exagerate, ignorând posibilitățile reale ale economiei. Uneori, criza financiară este acceptată ca fiind răul cel mai mic, pentru a asigura impulsionarea cererii globale, pe seama unor cheltuieli de la buget acoperite doar parțial prin venituri curente. Se scontează ca prin multiplicatorul cheltuielilor publice să se creeze o undă suplimentară de cerere agregată care să ofere întreprinzătorilor imaginea unor anticipări favorabile pentru impulsionarea afacerilor.

Soluția de fond pentru prevenirea și depășirea crizei financiare este revederea politicii fiscale și a politicii cheltuielilor publice, acționându-se împotriva birocrației, risipei administrative, redistribuirilor bugetare nejustificate, nivelul unor categorii de cheltuieli. Crizele financiare apar la anumite intervale de timp, produc modificări în economie, dar după o anumită perioadă efectele acesteia sunt anihilate iar economia pornește spre o nouă perioadă de creștere. Acest lucru se petrece datorită ciclicității în care fazele de expansiune alternează cu cele de descreștere și stagnare. Cu toate că se produc la intervale din ce în ce mai scurte, nu au întotdeauna aceleași cauze, totodată nici efectele asupra economiei nu sunt la fel și nu ne învață toate același lucru. Din acest motiv nu există un tipar care să fie respectat pentru a soluționa o criză și pentru ai diminua efectele. Fiecare criză ne oferă câte o lecție și învățând din greșeli trebuie să evităm pericolul.

Propagarea crizei financiare și în alte sectoare ale economiei duce la o criză economică, definită ca o manifestare a unor perturbații și dereglări de amploare în desfășurarea activității economice și inversarea de la faza ascendentă la cea descendentă a ciclului, exprimată prin creșterea stocurilor de produse nevândute și reducerea producției, prin scăderea prețurilor, prin șomaj și căderea cotațiilor bursiere.

Crizele economice pot fi împărțite în crize ciclice și crize neciclice. Crizele ciclice sunt crizele care se repetă cu o anumită regularitate, în funcție de tipul ciclului ecomonic. Crizele ciclice nu se rezumă la o ramură sau un sector de activitate, ci cuprind diferite ramuri și sectoare, economia națională și, în anumite condiții, economia mondială. Cele neciclice nu au o anumită repetabilitate, unele dintre aceste sunt parțiale iar altele intermediare. Crizele economice neciclice parțiale cuprind una sau mai multe ramuri de activitate, ele se manifestă prin reducerea volumului producției și ocupării; sunt urmarea modificării în volum și structura consumului, în sistemul de combinare a factorilor de producție sub incidența progresului tehnic, sistemului de nevoi, starea pieței factorilor de producție etc. Crizele economice neciclice intermediare cuprind mai multe ramuri conexe, întrerup temporar faza de expansiune sau cea de reluare a creșterii economice.

În sens larg, crizele economice includ și pe cele de credit, crize structurale și crize mondiale. Unele crize economce sunt violente (criza din 1929-1933), iar altele lente, unele se pot localiza doar într-o economie sau în câteva economii naționale, altele cuprind ansamblul acestora, având caracteristici de crize economice mondiale.

Conform spațiului geografic de manifestare, identificăm crize la nivel local, național, continental și planetar. La rândul lor primele două sunt, în general, crize interne, iar celelalte crize externe.

După modul în care se manifestă, crizele pot fi grupate în trei categorii. În primul rând, și cea mai puțin periculoasă, este criza provocată de interacțiunea unor evenimente mai puțin plăcute, cum ar fi șocurile externe (de exemplu creșterea prețurilor pe o anumită piață) și dezechilibre la nivelul economiilor naționale. Aceste evenimente duc la declinul PIB și la o creștere a șomajului. Strategia de a lupta împotriva acestui tip de criză diferă de la o țară la alta. Deși cea mai de ales a fost politica fiscală, există și posibilitatea de a nu face nimic, economia fiind lăsată la voia mecanismului de piață. De aici pornește și intrebarea dacă în momentele de criză statul poate să intervină sau dacă economia poate să se autoregleze. Keynes susține intervenția statului. El consideră că menținerea stabilității este esențială pentru a împiedica fluctuații bruște, cu efectele negative aferente. Stabilitatea macroeconomică este tradusă de Keynes prin menținerea unui grad de încredere relativ constant. La polul opus ideilor lui Keynes se află Joseph Schumpeter. El susține că revenirea unei economii după o criză, este sănătoasă doar dacă vine de la sine. Orice intervenție a statului nu este decât o noua amenințare pentru economie, care va determina apariția unei noi crize de dimensiuni mai mari.

Un al doilea tip de criză, de această dată mult mai gravă, este cea structurală în care un anumit mod de organizare a producției devine învechit. Pentru a ieși din acestă situație și a readuce economia la stadiul de dezvoltare sunt necesare schimbările.

Un ultim tip de criză, dar care este și cel mai grav, este reprezentat de criza sistematică, în care o economie se confruntă cu probleme care nu au rezolvare în interiorul sistemului de producție existent.

Am vorbit în cele de mai sus despre ciclul economic, despre criză, despre tipurile de criză, despre criza economică și cea financiară, însă nu am vorbit despre ceea ce înseamnă recesiune.

Recesiunea este caracterizată ca o fază de declin a activității economice mai puțin gravă decât depresiunea sau criza, constând în diminuarea producției, reducerea investițiilor, scăderea cursului acțiunilor la bursă. Majoritatea economiștilor și jurnaliștilor declară recesiune când există două trimestre consecutive cu creștere economică negativă, aceste trimestre înseamnând 6 luni în care economia se scufundă.

Paul Krugman explică fenomenul de recesiune printr-o poveste dintr-un articol semnat de Joan și Richard Sweenry, publicat în anul 1978 sub titlul “Teoria monetară și Marea Criză a cooperativei de babysitting de pe Capitonl Hill”. Ceea ce a dus cooperativa de babysitting la recesiune a fost de fapt absența unei cereri efective: membrii cooperativei cheltuiau prea puțin pe bunuri reale, încercând să economisească. Pentru a ieși din recesiune s-a luat decizia de a suplimenta oferta de cupoane. Cu alte cuvinte, o recesiune se traduce printr-o situație în care populația încearcă să acumuleze bani, situație care poate fi remediată, de obicei, prin emisiunea unui plus de cupoane. Autoritățile care au obligația să mențină economia într-o stare de echilibru, sunt cunoscute sub numele de bănci centrale.

1.2 Criza alimentară

1.2.1 Aspecte definitorii

Populația globală de astăzi este pe punctul de a ajunge la 7 miliarde de locuitori și se estimează că va ajunge la 9,3 miliarde până în 2050 (UN WPP 2011), echivalentă cu o altă Europă. Astfel, chestiunea modului în care vom susține această populație rapidă în creștere este de cea mai mare importanță și nu s-a identificat încă o soluție. Deja, cu 7 miliarde de oameni, se fac mari eforturi pentru a hrăni lumea și aproape 1 miliard de oameni sunt înfometați zilnic. Mai mult, prețurile la alimente cresc, făcând din ce în ce mai dificil procesul de hrănire al oamenilor săraci. În 2008, la 200 de puncte pe indicele prețurilor la produsele alimentare, prețurile la alimente au atins cele mai mari prețuri reale timp de 30 de ani; după aceasta, în februarie 2011, indicele prețurilor la produsele alimentare a atins un maxim de 238 de puncte.

Există mulți factori complecși și intersectați în ceea ce privește motivul pentru care populația crește, așa cum prețurile la alimente cresc, însă cele două sunt, fără îndoială, legate. Astfel, se poate explora relația dintre aceste fenomene, precum și celelalte forțe motrice din spatele crizei alimentare globale, pe care o vedem în întreaga lume. În primul rând, se poate evalua contextul general și evoluțiile istorice care au influențat situația actuală. Urmărindu-se acest lucru printr-o analiză detaliată a situației existente, se poate observa unde va putea duce în viitor acest aspect dacă oamenii vor continua starea actuală de negare.

La celălalt capăt al spectrului de frecvențe, economiile din întreaga lume sunt în creștere, așa cum au făcut întotdeauna – teoria generală a creșterii economice este o teorie simplă și foarte reală care afirmă că, în timp, economiile vor crește spre statul stabil în care veniturile cresc , gusturile dezvoltă și cer schimbări de la nevoile de bază la cereri și cerințe mai sofisticate. Acest lucru poate fi văzut la toate națiunile dezvoltate și, de asemenea, în țările în curs de dezvoltare în care populațiile devin din ce în ce mai bogate, iar cererile pentru bunuri și servicii sunt în creștere și devin mai rafinate. Odată cu această creștere economică se produce o creștere a presiunii asupra resurselor lumii, deoarece totul trebuie făcut din resursele existente, folosind energia. Astfel, se poate afirma că nu va exista un remediu simplu; fiecare țară are circumstanțele proprii care afectează capacitatea sa de a asigura un viitor durabil.

1.2.2 Foametea versus noțiunea de criza alimentară

Descrierea Programului Mondial pentru Alimentație privind criza alimentară mondială ridică spectrul unui dezastru natural care depășește o populație necunoscută, care este neajutorată în fața unei distrugeri masive. Cu miliarde de oameni expuși riscului de foame, actuala criză alimentară este cu siguranță masivă și distructivă. Dar motivele pentru care atât de mulți oameni au acces limitat la produsele alimentare sunt nimic, dar „natural.“ Dimpotrivă, decenii de politici agricole denaturate, comerț inechitabil și dezvoltare nedurabilă au aruncat sistemele de alimentare din lume într-un ciclu de tip boom and bust volatil și lărgit de către decalajul dintre bogăție și sărăcie. Deși foamea vine în valuri, nu toată lumea se va "îneca" în foamete. De fapt, crizele alimentare recurente ale lumii fac investitorii și corporațiile multinaționale foarte bogate – chiar dacă acestea îi devastează pe cei săraci și supun restul planetei la un risc mediu și economic sever. Creșterea bruscă a așa-numitelor „revolte“ ale produselor alimentare, nu numai în țările sărace, cum ar fi Haiti, dar în țările bogate în resurse, cum ar fi Brazilia și chiar și în națiunile industrializate din Europa și Statele Unite, reflectă faptul că oamenii nu suferă doar foame, ci ei se răzvrătesc împotriva unui sistem alimentar mondial periculos și nedrept.

Criza alimentară afectează peste jumătate din populația lumii. Punctul declanșator al crizei actuale a fost inflația prețurilor produsele alimentare. Banca Mondială a raportat că prețurile la produsele alimentare la nivel mondial au crescut cu 83% în ultimii trei ani, iar FAO a indicat o creștere cu 45% a indicelui mondial al prețurilor alimentelor în doar nouă luni. Indicele prețurilor la alimente al Economistului se situează la cel mai înalt punct de la formularea sa inițială în 1845. Începând cu luna martie 2008, spre exemplu, prețurile medii ale grâului la nivel mondial au fost cu 130% mai mari decât nivelul precedent, prețurile la soia au fost cu 87% mai ridicate, iar porumbul a crescut cu 31%. În timp ce prețurile la cereale au scăzut ușor, prețurile la alimente sunt încă ridicate, iar familiile cu venituri mici și cele sărace se confruntă cu costuri mai mari pentru combustibil și locuințe, dar încă nu pot cumpăra suficiente alimente. Criza inflației prețurilor la produsele alimentare este pur și simplu cel mai recent tip al unui aisberg lent. În timp ce revoltele alimentare de pe tot globul au făcut recent doar titluri, guvernele promit că vor înceta foametea de peste 30 de ani:

• 1974-500 de milioane de oameni mor de foame în țările în curs de dezvoltare. Conferința Mondială a Alimentației se angajează să eradicheze foametea copiilor în 10 ani.

• 1996-830 de milioane de oameni mor de foame. Summitul mondial al alimentației se angajează să reducă la jumătate numărul persoanelor înfometate până în 2015.

• 1996-12% din populația Statelor Unite este înfometată. Planul american privind agricultura dezvoltă programele de alimentație alimentară (timbre alimentare, femei și copii în nevoie) și băncile alimentare alimentează donații de excedent guvernamental cu alimente donate local și din industrie.

• 2000 de lideri mondiali la Summit-ul Mileniului se angajează să reducă la jumătate până în 2015 sărăcia extremă și foametea.

• 2002-850 de milioane de oameni înfometați. Summitul mondial al alimentației + 5 admite progrese slabe în ceea ce privește obiectivele de dezvoltare ale mileniului.

• 2008-862 de milioane de oameni flămânzi. Conferința la nivel înalt a FAO privind securitatea alimentară mondială anunță că, în loc să reducă rândurile foamei la 400 de milioane, foamea a crescut. Banca Mondială își recalculează proiecțiile pentru sărăcia extremă în creștere de la un miliard la 1,4 miliarde. Peste trei miliarde de persoane trăiesc cu mai puțin de 2 dolari pe zi.

• 2008-12% din populația SUA este încă înfometată. În ciuda programelor de alimentație alimentară guvernamentală în valoare de 60 de miliarde de dolari anual și a exploziei a peste 50.000 de bănci de alimente din întreaga țară, unul din șase copii din Statele Unite este înfomet în fiecare lună și 35 de milioane de oameni nu pot asigura cerințe minime zilnice de calorii.

Criza alimentară pare să explodeze peste noapte, întărind temerile că sunt prea mulți oameni în lume. Dar, conform FAO, au existat recolte de cereale record în 2007. Există mai mult decât suficient de alimente în lume pentru a hrăni pe toată lumea. De fapt, în ultimii 20 de ani, producția mondială de alimente a crescut constant la peste 2% pe an, în timp ce rata de creștere a populației globale a scăzut la 1,14% pe an. Populația nu depășește oferta de alimente. Oamenii sunt prea săraci pentru a cumpăra mâncarea disponibilă. „Vedem mai mulți oameni înfometați și în număr mai mare decât înainte”, a declarat Josette Sheeran, director executiv al Programului Hunger. „Există alimente pe rafturi, dar oamenii sunt excluși de pe piață”.

În mod clar, foametea la nivel mondial a reprezentat o problemă tot mai mare, chiar înainte ca mass-media să fi luat amploare asupra crizei alimentare actuale. Cu toate acestea, guvernul S.U.A., instituțiile internaționale de ajutorare și mass-media de masă nu l-au numit o „criză globală”. Asta pentru că prețurile la alimente erau încă într-o tendință de scădere constantă, de 30 de ani. Instituțiile de dezvoltare au promis că, în cele din urmă, pe măsură ce avantajele promise din cauza globalizării s-ar scurge, săracii ar putea să cumpere produsele alimentare pe care le lipseau.

1.2.3 Factori determinanți ai crizelor alimentare

Inversarea dramatică a tendinței globale a alimentelor ieftine a devenit rapid cunoscută sub numele de „criza alimentară la nivel mondial”. Cauzele apropiate sunt binecunoscute:

• Scăderea temperaturii în perioada anilor 2005-2006 în țările producătoare de grâu. Schimbările climatice vor continua să influențeze producția de alimente în moduri imprevizibile;

• Rezervele reduse de cereale – sistemele naționale de rezervă de cereale au fost dezmembrate la sfârșitul anilor 1990. Deoarece națiunile depind acum de piața mondială a cerealelor, rezervele globale scad de la 115 la 54 de zile în întreaga lume. Acest lucru provoacă volatilitatea prețurilor;

• Prețurile ridicate ale petrolului – în creștere de două ori pe parcursul ultimului an, împing prețurile la îngrășăminte (3X), la transport (2X) în sistemul alimentar;

• Creșterea consumului de carne la nivel mondial – rezultatul creșterii explozive a hranei industriale. În afară de consumul ridicat în nordul industrial, s-a înregistrat o dublare a producției și consumului de carne în țările în curs de dezvoltare – în majoritate din hrănire cu hrănire de cereale, care îi distruge pe producătorii mici și consumă șapte kilograme. de cereale pentru fiecare kilogram de carne produsă;

• Combustibilii agroalimentari – deturnarea a 5% din cerealele mondiale la agrocombustibile a crescut prețurile cerealelor. Departamentul Agriculturii din S.U.A. susține că agrocombustibilii sunt responsabili de oriunde de la 5-20% din creșterile prețurilor cerealelor. Institutul Internațional de Cercetare pentru Politica Alimentară (IFPRI) a pus-o la 30%. Un raport publicat de Banca Mondială a susținut că a fost de 75%.

• Dereglementarea speculațiilor și supravegherea slabă au contribuit la bulele speculative de pe piețele futures. Ca urmare a topirii ipotecilor sub-prime, investitorii au căutat locuri pentru a-și pune banii. Când au văzut prețurile la alimente ridicându-se, au turnat investiții în contracte futures pe mărfuri, pompând prețul cerealelor și agravând inflația prețurilor la produsele alimentare.

Cauzele fundamentale

Criza alimentară este un simptom al unui sistem alimentar în criză. Vremea proastă, prețurile ridicate ale petrolului, agrocombustibilii și speculațiile sunt doar cauzele apropiate ale unei probleme sistemice mai profunde. Cauza principală a crizei este un sistem alimentar global care este foarte vulnerabil la șocul economic și de mediu. Această vulnerabilitate provine din riscurile, inechitățile și externalitățile inerente sistemelor alimentare care sunt dominate de un complex industrial global de produse agroalimentare. Construit în ultimele jumătăți de secol – în mare parte cu fonduri publice pentru subvenții pentru cereale, ajutoare externe și dezvoltare agricolă internațională – complexul agroalimentar industrial este alcătuit din comercianți de cereale multinaționale, societăți cu semințe uriașe, chimice și îngrășăminte, lanțuri supermarketuri la nivel mondial.

Sudul global a avut excedente comerciale anuale de bunuri agricole de 1 miliard de dolari acum 40 de ani. Până în 2001, după trei „decade de dezvoltare” și extinderea complexului industrial agroalimentar, țările sudice importau 11 miliarde de dolari pe an în alimente. Imediat după decolonizare în anii 1960, Africa a exportat 1,3 miliarde de dolari pe an. Astăzi, țările africane trebuie să importe 25% din produsele alimentare. Creșterea deficitului alimentar în Sudul global reflectă creșterea surplusurilor alimentare și expansiunea pieței nordului industrial.

Factorul populației

Populația africană sub-sahariană, spre exemplu, a crescut de la 230 de milioane în 1961 la 673 de milioane în 2000, o creștere de 292% în ultimii 39 de ani. Producția alimentară internă nu a ținut pasul. Exporturile agricole au scăzut, iar importurile au crescut de zece ori. De ce? Solul slab, semințele sărace și oamenii săraci sunt răspunsurile la vânzare. Aceste explicații nu privesc de ce fermierii din familii africane trebuie să exploateze soluri sărace, de ce accesul lor la semințe este limitat sau de ce atât de mulți oameni pe un astfel de continent sunt bogați. Prin politicile sale de ajustare structurală, Banca Mondială și FMI au presat țările africane să renunțe la agricultura agricolă mică, care a fost considerată neproductivă. Politicile de dezvoltare au împins oamenii spre orașele în care acestea aveau să furnizeze forță de muncă pentru producție și industrie. Agricultura industrială africană ar produce culturi de export (cafea, cacao, bumbac) pentru a-și achita datoria externă, iar africanii ar folosi veniturile din industrie pentru a-și importa alimentele. Banca a insistat ca această strategie de dezvoltare sa conduca la creșterea veniturilor familiei și securitatea economică, conducând astfel la scăderea ratei de creștere a populației. Strategia a eșuat. Populația urbană a crescut de șapte ori, iar milioane de lucrători săraci și șomeri au invadat orașele – cu două treimi dintre aceștia trăind în mahalale. Industria prelucrătoare și industrială nu au „decolat” în țările africane; procentul din PIB provenit din industrie a fost de 30% în 1961 și de 32% în 2000. În mediul rural, pe măsură ce plantațiile pentru exporturile agroalimentare s-au extins, producția alimentară a scăzut, iar sărăcia a crescut. Deși populația rurală, densitatea a crescut cu 180%, pe măsură ce mai mulți fermieri erau aglomerați pe parcele mai mici. În timp ce restul lumii în curs de dezvoltare a redus volumul veniturilor din exporturi pe care le-a cheltuit pentru importurile de alimente de la 42 la 24%, țările africane au crescut cota pe care au cheltuit-o pentru importurile de alimente de la 42 la 54%. Tranziția industrială nu a încetinit creșterea populației, deoarece a sporit de fapt sărăcia și insecuritatea atât în ​​zonele rurale, cât și în zonele urbane. Creșterea populației nu este cauza foamei, ci rezultatul sărăciei – provocat de distrugerea programată a sistemelor alimentare din Africa.

Cauzele subnutriției cronice sunt complexe. Pentru a le face mai ușor de înțeles, U. Jonsson (1988, 28-35) și Fondul Națiunilor Unite pentru Copii (UNICEF) (1998, 25-37) au propus o distincție utilă între cauze imediate, fiziologice, cauze fundamentale la nivelul gospodăriei și cauze fundamentale la nivelul societății. Cauzele imediate sunt lipsa alimentelor consumate și rezistența scăzută la boli. Aceste cauze fiziologice au de-a face cu lipsa accesului persoanei la mâncare suficientă și efectele sale asupra sănătății. Acestea sunt aceleași pentru oricine suferă de malnutriție.

Cauzele numărului tot mai mare de oameni flămânzi

Cele mai multe studii dedicate crizei alimentare au analizat doar prețurile mărfurilor alimentare în creștere. Este de la sine înțeles că prețurile mai mari pe piața mondială și apoi pe piețele locale fac în mod normal mai mulți oameni înfometați. Cu toate acestea, efectele creșterii prețurilor la alimente asupra capacității gospodăriilor, bogate sau sărace, de a se hrăni, variază de la o țară la alta, de la oraș la țară. Aceasta necesită o analiză mai profundă, în special, a două cauze majore ale numărului tot mai mare de foame din 2007 până în 2009: abandonarea politicilor în favoarea micilor agricultori în ultimii 30 de ani și sărăcia extremă în orașele țărilor în curs de dezvoltare .

Creșterea prețurilor la alimente pe piața mondială nu ar fi declanșat o creștere atât de mare a numărului de foame, dacă țările în cauză nu ar fi fost dependente de importurile de alimente. Dacă ar fi investit foarte mult în dezvoltarea rurală și în agricultura locală în ultimele trei decenii, în loc să renunțe la sprijinul acordat micilor proprietari, aceste țări ar fi putut înlocui importurile de produse alimentare cu produse locale. În loc să fie nevoiți să renunțe la creșterea prețurilor la alimente ca la consumatori mai degrabă decât la producători, fermierii mici ar fi crescut suficient pentru a-și hrăni familiile, ar fi avut acces la piață pentru a vinde orice surplus și ar fi beneficiat de creșterea prețurilor pe piețele locale (Oxfam 2008).

La momentul independenței, mai multe țări au adoptat politici în favoarea agricultorilor, în timp ce alții preferau să investească puternic în industrie și centre urbane (Brunel 2009). Având în vedere criza datoriilor din anii 1980, Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional (FMI) au determinat țările din sud să își deschidă agricultura pe piața mondială, să elimine sprijinul acordat micilor proprietari și să stimuleze exporturile ca sursă de valută străină achitarea datoriilor. În același timp, între 1983 și 2006, fondurile de dezvoltare publică acordate agriculturii au scăzut de la peste 20 miliarde USD (valoarea din 2006) la mai puțin de 5 miliarde USD.

Pentru a face față crizei alimentare și a subnutriției cronice, guvernele trebuie să-și bazeze eforturile pe cauzele care stau la baza acestor epidemii: excluziunea socială, economică și politică și discriminarea. Acestea trebuie să garanteze accesul populației rurale la resursele productive (în primul rând terenul, apa și semințele, dar și pescuitul și pădurile). Acestea vor ajuta astfel pe cei mai vulnerabili, crescând producția atât la nivel local, cât și la nivel național. În paralel, aceștia trebuie să garanteze venituri sau indemnizații suficiente celor care locuiesc în zonele urbane.

1.2.4 Probleme actuale: creșterea populației, problemele de mediu

În timp ce populația mondială continuă să crească, există o diversitate considerabilă în creșterea populației așteptată a țărilor. Deși se anticipează că populația multor țări va crește foarte mult în deceniile următoare, se așteaptă ca mai multe state să crească puțin, iar multe dintre acestea sunt de fapt proiectate să înregistreze un declin al mărimii populației.

Se așteaptă ca India să contribuie cel mai mult la creșterea populației mondiale, adăugând în jur de 570 de milioane de persoane până în 2050. După India vine Pakistanul, care se estimează că va câștiga aproximativ 160 de milioane de persoane, urmat de Nigeria, Republica Democrată Congo și China, cu un număr suplimentar de 141 milioane, respectiv 127 milioane și, respectiv, 118 milioane de persoane. În schimb, se așteaptă ca Federația Rusă să înregistreze cel mai mare declin al populației, aproximativ 35 de milioane de persoane; Ucraina, Japonia și Italia urmează, cu scăderi prognozate de 23 milioane, 15 milioane și, respectiv, 7 milioane de persoane.

Țările dezvoltate și în curs de dezvoltare diferă semnificativ în ceea ce privește preocupările populației. Mortalitatea ridicată, în special mortalitatea infantilă și infantilă, mortalitatea maternă și mortalitatea legată de HIV / SIDA reprezintă cea mai importantă problemă a populației pentru țările în curs de dezvoltare. Cea mai importantă preocupare demografică a țărilor dezvoltate se referă la fertilitatea redusă și la consecințele acesteia, inclusiv îmbătrânirea populației și scăderea populației în vârstă de muncă. În concluzie, imaginea actuală a populației este una din schimbările dinamice ale populației, reflectate în modele noi și diverse de fertilitate, mortalitate, migrație, urbanizare și îmbătrânire. Continuarea și consecințele acestor tendințe populaționale prezintă oportunități, precum și provocări pentru toate societățile din secolul XXI.

Populația și reducerea sărăciei

Impactul scăderii fertilității asupra reducerii sărăciei a fost dificil de stabilit. În timp ce țările cu mai mult de 10% din populația lor trăiesc cu mai puțin de un dolar pe zi au o fertilitate totală de 4,6 copii pe femeie, comparativ cu 2,3 ​​copii pe femeie în țările cu niveluri ale sărăciei sub 10%, o astfel de corelație între demografice și variabilele de sărăcie nu pot fi considerate ca o dovadă a unei relații de cauzalitate. Cu alte cuvinte, reducerea fertilității totale nu determină neapărat o reducere a sărăciei. Există mulți alți factori în joc și fertilitatea ridicată poate fi, în parte, un rezultat al sărăciei. Cu toate acestea, un aspect important care trebuie ținut cont este faptul că implementarea unor programe mai eficiente de sănătate a reproducerii în țările cu fertilitate ridicată va viza țările în care sărăcia este cea mai mare.

O populație ale cărei nevoi (subzistență și comercializare) depășesc randamentele sustenabile vor avea venituri pe cap de locuitor mai mici pe termen lung. Afirmația privind diminuarea randamentelor resurselor poate fi criticată cu ușurință pentru că nu recunoaște că, pe măsură ce resursele sunt epuizate, prețurile în creștere reduc consumul și accelerează căutarea de substitute, stimulând schimbările tehnologice. Această critică, extinsă, conduce la argumentul că nu există limite reale ale resurselor naturale, deoarece creșterea însăși a populației aduce ajustările care continuă să pună capăt zilei de dispariție.

Aceste puncte de vedere diferite conțin adevăruri importante. Unele resurse sunt finite; chiar dacă prețurile nu au crescut (și s-ar putea să fi făcut acest lucru în raport cu veniturile din afara Statelor Unite), au avut loc schimbări structurale fundamentale în balanța dintre populație și resurse. Ingenuitatea umană ar putea fi o potrivire pentru aceste schimbări, dar ar putea fi capabilă doar să mențină venituri, nu să ridice milioane de oameni din sărăcie. Sau poate reduce sărăcia foarte încet: chiar și cu presupunerea schimbărilor tehnologice integrate în modelul lui Simon, există dificultăți „de scurtă durată”. Durata sa scurtă este de treizeci la optzeci de ani, și în acea perioadă el găsește chiar și o creștere moderată a populației care este în detrimentul bunăstării umane. Pe termen scurt, ideile pot fi pierdute, iar Einsteinii devin nedescoperiți dacă mulți copii primesc puțină educație. Responsabilii și oamenii săraci trăiesc pe termen scurt; ei nu doresc să treacă printr-o perioadă de privațiune mai mare pentru a se adapta eventual la o creștere rapidă a populației. În același timp, nu există nici o îndoială că cheia creșterii economice este cea a oamenilor, iar prin oameni avansul cunoașterii umane. Mijloacele de venit pe cap de locuitor nu ar trebui folosite pentru a sugera că numitorul, oamenii, nu contribuie nimic la numerar, venitul total. Nici creșterea populației nu este, în sine, principala cauză a problemelor legate de resursele naturale, poluarea apei, degradarea solului, chiar și disponibilitatea alimentelor. Prin urmare, raportul adoptă o poziție care nu este nici dezamăgită, nici prea optimistă. Dificultățile cauzate de creșterea rapidă a populației nu se datorează în primul rând resurselor naturale finite, cel puțin nu pentru întreaga lume. Aceste diferențe nu se limitează la diferențele dintre resursele naturale. În țările puternic dependente de agricultură, lipsa resurselor naturale contează. Problema care stă la baza este însă venitul scăzut și nivelul scăzut al educației, care sunt surse de creștere rapidă a populației și care fac mai dificilă ajustările necesare pentru aceasta. O mare parte din populația lumii trăiește fără a beneficia de semnale clare pentru a încuraja familiile mai mici; totuși acestea sunt familiile și națiunile aflate în cea mai proastă poziție de a face răspunsurile adaptive care necesită creșterea rapidă a populației. De aceea, creșterea rapidă a populației este, înainte de toate, o problemă de dezvoltare.

Probleme de mediu

În al doilea rând, pentru a înțelege pe deplin cât de bine se interconectează sărăcia și degradarea mediului înconjurător, dorim să începem prin scurtarea bruscă a definiției ambelor și, de aici, să se stabilească o legătură. Sărăcia este incapacitatea de a-ți satisface nevoile de bază, cum ar fi hrana, adăpostul și îmbrăcămintea. Desigur, sărăcia ar putea fi relativă, adică. : în funcție de ceea ce se simte el însuși, sărăcia absolută înseamnă că cineva nu poate să-și satisfacă necesitățile de bază și există, de asemenea, sărăcie de venit. Toate acestea nu pot fi tratate în detaliu datorită naturii întrebării, dar este esențial să avem un indiciu al acesteia, astfel încât să avem un fundal definitoriu de lucru.

Poate că sărăcia rurală contribuie la degradarea mediului înconjurător în proporție foarte mică din pădurile, solurile și apa din lume, la care au acces cei săraci (deci nu contribuie în mod semnificativ la degradarea mediului înconjurător global, ci contribuie serios la degradarea mediului în anumite locuri). Sărăcia și degradarea mediului sunt interconectate într-o măsură în care se aplică reciproc. Degradarea mediului este cauzată în principal de prea multă presiune extinsă asupra mediului nostru imediat pentru mijloacele noastre de trai zilnice sau de către stat ca mijloc de asigurare a valutei străine sau a schimbului. Oamenii, în special cei din provincie, își obțin pâinea zilnică din mediul lor imediat în multe feluri, ceea ce va degrada în cele din urmă mediul în așa măsură încât să se aventureze într-o exploatare mai profundă. Această tendință va continua să se extindă astfel încât mediul să nu mai fie sustenabil și să nu poată satisface mijloacele de existență ale comunității, ceea ce va conduce în cele din urmă la mai multe probleme legate de sărăcie și de mediu cum ar fi proiectele, foametea, poluarea aerului și apei, afectarea terenurilor agricole, salubritate precară etc.

Probleme de protecție a mediului înconjurate de zonele urbane / rurale.

Desigur, există numeroase probleme pe care comunicațiile sărace din mediul rural și urban le are în comun, dar ne vom concentra în principal pe cele mai frecvente probleme.

• Prevalența condițiilor de igiena: Din cauza lipsei de apă curată și de salubritate, există o mulțime de boli infecțioase. Se estimează că agenții patogeni care provoacă apariția apei, care contribuie la tifoid, holeră, etc. reprezintă 80% din toate infecțiile bolilor din țările în curs de dezvoltare și reprezintă 90% din numărul de copii care au murit. Aceasta este o problemă comună între cei săraci din mediul urban și rural. Deșeurile nu sunt, de asemenea, dispuse în mod corespunzător, dând naștere bolilor cauzate de apă și de aer.

• Creșterea rapidă a populației: este o problemă comună între cele două și provoacă multe alte complicații, cum ar fi extinderea serviciilor urbane și rurale cum ar fi școala, centrul de sănătate etc. la alte persoane care au nevoie de ele.

• Locuindu-se în orașul sălbatic: atât săracii din zonele urbane, cât și cei din mediul rural trăiesc în locurile de squatters în orașele sau satele care se află la periferia zonei comerciale. Casele sunt slab construite și sunt susceptibile la foc și boli transmisibile. Casele sunt, de obicei, aglomerate, oferind astfel transferul ușor al bolilor de la un popor la altul din cauza problemei de mediu ridicate.

• Poluanții care transportă aerul: aceasta este, de asemenea, o problemă comună între cele două. Arderea combustibilului din biomasă, în special în zonele rurale, și emisiile industriale din mediul urban cauzează un nivel ridicat de poluare a aerului și o mulțime de complicații respiratorii și moarte în ambele zone. W.H.O a raportat că 1,3 miliarde de persoane locuiesc în zone urbane cu niveluri nesigure de poluanți din aer. Prin urmare, este o problemă serioasă care merită luată în considerare.

Sărăcia este considerată o mare influență a degradării mediului. În multe regiuni ale lumii, depășirea regională a dus la distrugerea terenurilor de pășunat, a pădurilor și a solului. Aerul și apa au fost degradate. Capacitatea de transport a mediului natural a fost redusă. Pe măsură ce oamenii devin mai săraci, distrug resursele mai repede. Ei tind să suprasolicite resursele naturale deoarece nu au nimic de mâncare sau mijloace de a obține bani decât prin resursele naturale, încep să depindă mai mult de resursele naturale.

În regiunile cele mai sărace se estimează că unul din cinci copii nu va trăi pentru a vedea a cincea aniversare din cauza bolilor legate de mediu. Statisticile arată că aproape patru milioane de copii mor în fiecare an din cauza infecțiilor respiratorii acute legate de poluarea aerului în interior și în aer liber. Alte boli legate de mediul înconjurător care ucid copiii sunt diareea cauzată de lipsa de apă curată și de salubritate, precum și de holeră, malarie și astm

Guvernul ar trebui, prin urmare, să vină cu politici, programe și proiecte care să genereze locuri de muncă atât în ​​mediul urban, cât și în mediul rural, astfel încât aceștia să poată avea un alt mijloc de a-și susține în special săracii rurali și, în același timp, să elaboreze politici care să protejeze mediu inconjurator.

În opinia mea, este foarte important ca toată lumea să recunoască faptul că problema sărăciei și problemele de mediu sunt interdependente. Sărăcia în rândul oamenilor pune accentul pe mediu, în timp ce problemele de mediu cauzează suferința gravă pentru cei săraci. Oamenii, indiferent dacă sunt bogați sau săraci, consumă apă, alimente și resurse naturale pentru a rămâne în viață. Toate activitățile economice sunt în mod direct, indirect sau la distanță bazate pe resurse naturale și orice presiune asupra resurselor naturale poate provoca stres ecologic. Daunele aduse mediului pot împiedica oamenii, în special cei săraci, să aibă un standard de viață bun și igienic. Pe măsură ce oamenii săraci se bazează mai direct pe mediu decât pe cei bogați pentru supraviețuirea lor, ei se află în cea mai mare parte la sfârșitul problemelor de mediu.

CAPITOLUL 2. CRIZA ALIMENTARĂ PE PLAN GLOBAL

2.1 Retrospectivă istorică asupra crizelor alimentare pe plan global

2.1.1 Principalele crize alimentare din istoria recentă

O furtună perfectă. Aceasta este metafora care caracterizează criza globală actuală. Nicio altă recesiune economică manifestată după cel de-al Doilea Război Mondial nu a fost atât de severă ca recesiunea de astăzi. Deși un număr mare de crize au avut loc în ultimele decenii în întreaga lume, aproape toate dintre ele au rămas evenimente naționale sau regionale, fără a avea un impact global. De data asta este diferit. Criza actuală nu are nici o potrivire recentă. Pentru a găsi un declin de o profunzime și amploare asemănătoare, trebuie să fie evocat recordul din 1930. Un nou interes în criza din 1930, clasificată de obicei drept Marea Depresiune, a apărut ca un rezultat al crizei actuale. Până acum, a fost frecvent utilizată drept referință pentru evaluarea declinului mondial actual.

Scopul acestui capitol este de a reda perspectiva istorică a crizei actuale. În prima parte vor fi subliniate asemănările și deosebirile, cu privire la cauzele, durata, impactul și originile geografice dintre depresia din 1930 și criza actuală. Având în vedere că ambele depresiuni s-au manifestat la nivel global, sunt analizate mecanismele de transmitere și canalele de propagare a crizei în diferite țări. Apoi sunt precizate asemănările și deosebirile dintre politicile de răspuns în ambele cazuri. În cele din urmă, o serie de lecții din trecut sunt luate în considerare.

Înainte de a face comparațiile în timp, trebuie precizat că deși statistic, datele din epocile anterioare sunt departe de a fi complete, conturile naționale istorice de cercetare și statisticile întocmite de către Liga Națiunilor oferă dovezi amănunțite pentru acest capitol. Desigur, orice comparație istorică ar trebui să fie tratată cu prudență. Există diferențe fundamentale între epocile anterioare, referitoare la structura economiei, gradul de globalizare, natura inovației finainciare, starea tehnologiei, gandirea și politicile economice etc. Acordarea atenției cuvenite acestor diferențe este foarte importantă atunci când se deprind concluzii utile.

Mari crize din trecut

De la Marea Depresie din 1930, actuala criză este cea mai profundă și cea mai răspândită la nivel mondial, manifestându-se simultan în majoritatea țărilor. Aceasta marchează revenirea fluctuațiilor economice de o amplitudine ne mai întâlnită încă din perioada interbelică, și a stârnit din nou interesul pentru experiența trăită pe durata Marii Depresiuni. De precizat este însă și faptul că, pe langă criza din 1930, actuala criză se mai aseamănă de asemenea și cu crizele de înaintea Primului Război Mondial, 1873, 1893 și în mod special cu panica financiară din 1907.

Există asemănări clare între crizele din 1907-1908, 1929-1935 și 2007-2009 în ceea ce privește condițiile inițiale și originea geografică. Toate au avut loc în urma unei expansiuni susținute, caracterizată prin bani și expansiunea creditelor, creșterea activelor prețurilor și încrederea mare a investitorilor și optimismul excesiv în asumarea riscurilor. Toate acestea s-au declanșat în primă instanță în urma evenimentelor din Statele Unite ale Americii, deși dezechilibrele și cauzele care stau la bază au fost mai complexe și mai răspândite, afectând profund economia mondială.

În toate cele trei episoade, dificultățile din sectoarele financiare cu repercusiuni la nivel mondial au fost cheia unui canal de transmisie pentru economia reală, alături de contracțiile puternice din comerțul mondial. În fiecare dintre cazuri, dificultățile financiare de la originea crizei au fost urmate de o recesiune profundă în economia reală.

Panica financiară din 1907 se aseamănă în unele privințe cu recenta criză, deși unele țări din Europa au reușit să evite în mare parte dificultățile financiare. Aceste dificultăți se referă la acumularea de credite și creșterea prețurilor activelor în perioada premergătoare a crizei, conduse de un sector financiar insuficient supravegheat, amintind de expansiunea în mare parte necontrolată de ”umbra” sistemului bancar în ultimii ani, și rolul important al deficitului de lichiditate în perioada de vârf a panicii.

Tot în 1907, în perioada de glorie a clasicului standard de aur, și prima perioadă a globalizării,țările au fost puternic conectate prin intermediul finanțelor și a comerțului internațional. Prin urmare, evenimentele petrecute pe piețele financiare din Statele Unite au fost transmise rapid către alte economii. Fluxurile de capital și economia mondială au fost negativ afectate, iar economia mondială a intrat într-o recesiune dură dar relativ scurtă, urmată de o recuperare puternică. ( Vezi figura 2.1 ).

Figura 2.1 Nivelul PIB-ului pe parcursul celor trei crize economice globale

Sursa: Eurostat (http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/publication15887_en.pdf)

În perioada premergătoare a crizei și a depresiei din 1930, mai multe dintre aceste caracteristici au fost identificate. Cu toate acestea, au existat de asemenea diferențe esențiale, în special în ceea ce privește gradul redus al integrării financiare și comerciale de la început. La sfârșitul anilor 1920, economia mondială nu a depășit rupturile și distrugerile din comerț și sectorul financiar rezultate din Primul Război Mondial, chiar dacă noile invenții tehnologice precum electricitatea și motorul cu ardere internă au condus la transformări structurale și creșterea productivității.

Recesiunea de la începutul anilor 1930 s-a accentuat dramatic din cauza eșecurilor masive ale băncilor din SUA și Europa și a reacților politice inadecvate. O creștere a gradului de protecționism și ajustarea asimetrică a cursului de schimb a provocat ravagii asupra comerțul mondial și asupra fluxurilor internaționale de capital. Prin intermediul mecanismelor multiple de transmisie, criza, care a apărut prima dată în Statele Unite în 1929-1930, s-a transformat într-o depresie la nivel mondial, cu pierderi drastice pe durata a mai multor ani consecutivi a PIB-ului și a producției industriale, înaintea stabilizării și a recuperării fragile sesizate în jurul anului 1933 (figura 2.2).

Figura 2.2 Media mondială a tarifelor proprii pentru 35 de țări, 1865-1996, medie neponderată ca procent din PIB.

Sursa: Eurostat

Statisticile de înaltă frecvență sugerează că derularea recesiunii din anii 1930 a fost ceva mai întinsă, iar răspândirea ei asupra economiilor majore a fost mai lentă în comparație cu criza actuală. Colapsul actual din comerț, scăderea prețurilor activelor și recesiunea din economia reală sunt rapide și sincrone, la un nivel cu doar cateva paralele istorice. Pe baza celor mai recenți indicatori și a celor mai recente previziuni, impactul negativ al Marii Depresiuni se dovedește a fi mai sever și mai durabil decât impactul crizei actuale. De asemenea, parțial din cauza contextului politic, gradul de decuplare în unele regiuni ale lumii (parti din Asia, Uniunea Sovietică, și America de Sud) a fost mai mare în anii 1930. Poate surprinzător este faptul că, în timp ce în mijlocul anului 1930 și țările periferice din economia mondială au avut tendința de a fi afectate intr-o măsură similară, în contextul crizei actuale, cele mai negative efecte asupra economiei reale par să apară nu neapărat în tările care stau la originea crizei, ci în unele economii emergente a căror creștere a fost extrem de dependentă de intrările de capital străin, Europa de astăzi fiind cel mai bun exemplu.

Recesiunea actuală este evident cea mai severă din 1930 încoace, dar până acum mai puțin severă în ceea ce privește declinul producției. În ceea ce privește gradul subit al stresului financiar, și claritatea scăderii comerțului mondial, activitatea economică și prețul activelor, actuala criză s-a dezvoltat mai repede decât în timpul Marii Depresiuni.

Figura 2.3 Ratele șomajului în timpul Marii Depresiuni și actuala criză din SUA și Europa

Sursa: Eurostat

Declinul comerțului mondial este mai puternic decât în anii 1930. În ciuda scăderii inițiale mai accentuate din 2008-2009, stabilizarea și redresarea promit să fie mai rapide în contextul crizei actuale decât în cel din anii 1930. În cazul în care cele mai recente previziuni ale Comisiei Europene vor fi confirmate, acest lucru va reprezenta o diferență crucială între perioada actuală și perioada interbelică.

Totuși, riscurile negative considerabile înconjoară perspectiva. Acestea se referă la riscurile gradului ridicat de îndatorare financiară în comparație cu anii 1930, la antrenamentul proeminenței datoriei și rezoluția dezechilibrelor globale care se numără printre factorii care stau la baza modelării transmisiei și profunzimii crizei actuale.

2.1.2 Criza alimentară globală în noul mileniu

Adâncimea și suflul actualei crize financiare globale sunt fără precedent în istoria economică de după război. Criza fost precedată de o perioadă relativ lungă de creștere rapidă a creditelor, abundență de lichiditate, prime de risc reduse, pârghie puternică, creșterea prețurilor activelor și dezvoltarea bulelor în sectorul imobiliar. Poziția levierului întins și nepotrivirea scadențelor au condus la vulnerabilitatea instituțiilor financiare la corecțiile de pe piețele activelor, la deteriorarea performanței împrumuturilor și tulburarea piețelor de finanțare en-gros. Astfel de episoade s-au mai întâmplat și înainte iar exemplele în acest sens sunt numeroase (Japonia și țările nordice la începutul anilor 1990; criza din Asia de la sfârșitul anilor 1990). Diferența esențială dintre aceste episoade și actuala criză este dimensiunea sa globală.

Atunci când criza a izbucnit, în vara anului 2007, nesiguranța din rândul băncilor cu privire la solvabilitatea omologilor lor s-a evaporat odată ce au investit în produse financiare foarte complexe, opace și supraevaluate. Ca urmare, piața interbancară și primele de risc la creditele interbancare au crescut. Băncile s-au confruntat cu o problemă serioasă în ceea ce privește lichiditățile, deoarece au întâmpinat dificultăți majore în derularea datoriei pe termen scurt. În acel stadiu, factorii de decizie politică încă percepeau criza ca o problemă de lichiditate. De asemenea au apărut și temeri cu privire la solvabilitatea instituțiilor financiare individuale, însă colapsul sistemic era considerat improbabil. Pe lângă asta, s-a considerat că economia europeană ar fi, spre deosebire de economia Statelor Unite, în mare parte imună la turbulențele financiare. Această convingere a fost alimentată de percepția că economia reală, deși încetinită, a înflorit pe baza unor fundamente solide, cum ar fi creșterea rapidă a exporturilor și poziția financiară solidă a gospodăriilor și a întreprinderilor.

Aceste percepții s-au schimbat dramatic în septembrie 2008. Falimentul Lehman Brothers și temerile legate de gigantul în asigurări, AIG (care a fost în cele din urmă salvat), asociate cu salvarea lui Fannie Mae și Freddy Mac, au tras după ei instituții financiare importante din SUA și UE. Panica a izbucnit pe piețele bursiere, evaluările de piață ale instituțiilor financiare s-au evaporat, investitorii s-au grăbit spre singurele refugii care păreau că au mai rămas (de exemplu obligațiuni suverane), iar topirea completă a sistemului financiar a devenit o reală amenințare. Criza a început astfel să se hrănească singură cu băncile forțate să restrângă creditele, activitatea economică prăbușindu-se, cărțile de credit deteriorându-se, băncile reducând creditele în continuare și așa mai departe. Recesiunea din piețele activelor s-a răspândit rapid în întreaga lume. Deoarece creditele comerciale au devenit rare și scumpe, comerțul mondial a scăzut iar întreprinderile industriale au înregistrat scăderi în vânzări și stocuri din ce în ce mai mari.

Acest set de evenimente au realizat cadrul pentru cea mai adâncă recesiune din Europa după anii 1930. Previziunile de creștere economică au fost revizuite descendentîntr-un ritm record. Deși contracția părea să fie la fund, o scădere de 4% s-a prezis pentru anul 2009 în zona euro și în întreaga Uniune Europeană, iar pentru anul 2010 s-a prezis o modestă creștere în activitate.

Retele dobânzilor au fost reduse semnificativ, băncile au acces aproape nelimitat la creditele cu facilități de ultimă instanță, cu băncile lor centrale, ale căror bilanțuri s-au extins masiv, și s-au acordat capitaluri noi sau garanții din partea guvernelor lor. Au fost introduse sau ridicate garanții pentru depozitele de economii, iar guvernele au oferit stimulente fiscale substanțiale.

Cronologia principalelor evenimente

Expunerea largă a unui număr mare de state membre a Uniunii Europene la problema Statelor Unite s-a descoperit în vara anului 2007, când BNP Paribas a înghețat răscumpărările pentru trei fonduri de investiții, invocând incapacitatea sa de a valorifica produsele structurate. Ca urmare, riscul contrapartidei dintre bănci a crescut dramatic, așa cum se reflectă în creșterea ratelor practicate reciproc între bănci pentru creditele pe termen scurt. În acel moment, cei mai mulți observatori nu au fost avertizați că criza sistemică ar putea reprezenta o amenințare. Acest lucru a început să se schimbe în primăvara anului 2008, odată cu eșecurile băncii Bear Stearns din Statele Unite și băncile europene Northern Rock și Landesbank Sachsen. Aproximativ o jumătate de an mai târziu, lista cu băncile aflate în prag de faliment a crescut destul de mult încât să se tragă un semnal de alarmă cum că ne-am afla în pragul unui colaps sistemic. Lista cuprindea: Lehman Brothers, Fannie May și Freddie Mac, AIG, Washington Mutual, Wachovia, Fortis, băncile din Islanda, Bradford & Bingley, Dexia, ABN-AMRO și Hypo Real Estate. Pagubele ar fi fost devastatoare daca guvernele nu ar fi intervenit cu numeroase operațiuni de salvare.

În septembrie 2008, când banca Lehman Brothers a intrat în faliment, indicele TED Spread s-a ridicat la un nivel fără precedent. Asta a făcut ca investitorii să devină și mai precauți cu privire la riscul portofoliilor bancare, iar pentru bănci a devenit mai dificil să acumuleze capital cu ajutorul acțiunilor și a depozitelor. Instituțiile expuse la risc, nu se mai puteau finanța și a trebuit să vândă activele și să-și restricționeze împrumuturile. Prețul activelor au scăzut, fapt ce a condus la reducerea capitalului iar mai apoi a creditării.

Principala măsură luată de marile bănci centrale din Statele Unite dar și din Europa, a fost de a reduce ratele dobânzilor oficiale la minime istorice, astfel încât să conțină costurile de finanțare a băncilor. De asemenea au asigurat lichidități suplimentare garantate, pentru a se asigura că instituțiile financiare nu trebuie să recurgă la vânzări fulger. Aceste măsuri, care au dus la o extindere masivă a bilanțurilor băncilor centrale, au fost în mare parte de succes. Cu toate acestea, împrumuturile bancare acordate sectorului corporativ nefinanciar au continuat să se reducă progresiv. Stocurile de credit nu s-au contractat, dar acest lucru poate reflecta pur și simplu faptul că debitorii corporativi au fost forțati să maximizeze utilizarea liniilor de credite bancare existente, iar accesul lor la piețele de capital a fost tăiat. Toate aceste măsuri au ca scop menținerea instituțiilor financiare pe linia de plutire, oferindu-le răgaz să prevină o reducere dezordonată a gradului de îndatorare.

Forțele globale din spatele crizei

Cauza principală a crizei financiare a fost spargerea blei imobiliare din Statele Unite și contaminarea ulterioară a bilanțurilor instituțiilor financiare din întreaga lume. Această observație nu explică însă de ce în primul rând s-a dezvoltat o bulă imobiliară, și de ce explozia ei a avut un impact devastator și în Europa. Trebuie luați în considerare factorii care au dus la o îndatorare excesivă, atât în Statele Unite cât și în Europa.

După cum am menționat, cele mai multe crize financiare majore din trecut au fost precedate de o perioadă îndelungată și optimistă de creștere a creditului și a primelor reduse de risc, iar criza actuală nu este o excepție în acest sens. Optimismul agresiv a fost alimentat de credința că instabilitatea macroeconomică a fost eredicată. ”Marea Moderație”, cu un nivel scăzut și stabil a inflației și a creșterii economice durabile, a condus la o percepție a unui risc scăzut și a unui profit mare a capitalului. Parțial, aceste evoluții au fost susținute de schimbări structurale reale din mediul economic, inclusiv oportunități de creștere pentru partajarea riscurilor internaționale, o mai mare stabilitate în elaborarea politicilor și o cotă mai mare a serviciilor în activitatea economică.

Persistența dezechilibrelor globale a jucat de asemenea un rol important. Excedentele nete de economii a Chinei, Japoniei și a economiilor producătoare de petrol au ținut randamentele obligațiunilor scăzute în Statele Unite, a cărei profundă și lichidă piață de capital a atras fluxurile de capital asociate. În ciuda creșterii prețurilor la materile prime, inflația a fost oprită de condițiile favorabile de aprovizionare, asociate cu o expansiune puternică a forței de muncă în economiile de piață emergente, transferate din mediul rural în sectorul exporturilor. Acest lucru a permis politicii monetare din SUA să fie acomodativă pe fondul condițiilor de boom economic. Politica monetară din China a fost de asemenea acomodativă deoarece s-a luptat cu consecințele ”economiei balon” din 1980. Acest lucru a contribuit la creșterea rapidă a prețurilor activelor, în special a stocurilor și a imobilarelor, nu doar în Statele Unite, ci și în Europa.

La prima vedere s-ar putea să nu fie evident faptul că excesul de lichiditate la nivel mondial ar putea duce la o creștere rapidă a prețurilor activelor și în Europa, dar într-o lume cu capital deschis de conturi este inevitabil acest lucru. Pentru a rezuma, există trei canale principale de transmisie. În primul rând, presiunea ascendentă asupra ratelor europene de schimb vis-a-vis de dolarul american, a redus inflația importată și a permis o atitudine mai puțin severă a politicii monetare. În al doilea rând, așa numitul „carry trade”, prin care investitorii realizează împrumuturi cu monede ale căror rate ale dobânzii sunt scăzute, și investesc în valute cu randament ridicat (ignorând în mare parte riscul cursului de schimb), a implicat excedentul de lichiditate la nivel mondial pe piețele financiare europene. În al treulea rând și poate cel mai important, fluxurile mari de capital realizate datorită integrării piețelor financiare, au fost redirecționate spre piețele imobiliare din mai multe țări, în special cele care au înregistrat creșteri rapide ale venitului pe cap de locuitor la nivelul inițial relativ scăzut. Deci nu este surprinzător faptul că stocurile de bani și prețurile imobiliare au crescut în paralel și în Europa, fără să antreneze nici o tendință de creștere a inflației prețurilor de consum.

În afara problemei legate de nedumerirea dacă politica monetară americană de înainte de criză a fost prea lejeră față de flotabilitatea activității economice, mai există o problemă mai amplă, și anume dacă plitica monetară ar trebui să sprijine împotriva creșterii prețurilor activelor pentru a preveni formarea de bule.Politica monetară ar putea fi acuzată pentru că a acționat prea restrictiv și nu reacționează destul de puternic la indicii de creștere a vulnerabilității financiare. Același lucru este valabil și pentru politica fiscală, care ar putea fi prea restrictiv concentrată pe ciclul obișnuit de afaceri, spre deosebire de ciclul activelor. O accentuare mai puternică asupra elaborării de politici macroeconomice privind riscul financiar ar putea aduce beneficii de stabilizare. Acest lucru ar putea necesita includerea în mandatele băncilor centrale a unor preocupări explicite pentru stabilitatea macro-financiară. Instrumentele macro-prudențiale ar putea ajuta la rezolvarea problemelor din piețele financiare și ar putea ajuta la limitarea necesității de a reacționa prin politici monetare foarte agresive.

Condițiile financiare optimiste au avut de asemenea rădăcini microeconomice iar lista de factori care au contribuit este lungă. Modelul ”inițiază și distribuie”, prin care au fost acordate credite și ulterior ambalate (”securizate”) și vândute în piață, a însemnat că bonitatea debitorilor nu a mai fost evaluată de către ordonatorii de credite. Mai mult, schimbările tehnologice au permis dezvoltarea de noi produse financiare complexe garantate de valori mobiliare ipotecare, iar agențiile de rating de credit judecau de multe ori greșit riscul, asociat cu aceste noi instrumente. Ca urmare, riscul inerent a acestor produse a fost subestimat, fapt ce l-a făcut să pară mai atractive pentru investitori.

Ca urmare a acestor evoluții macroeconomice și microeconomice, instituțiile financiare au fost induse să-și finanțeze portofoliile cu tot mai puțin capital. Rezultatul a fost o combinație de inflație a prețurilor activelor și o deteriorare care stă la baza calității creditelor. Un balon s-a format într-o serie de piețe de active interconectate, inclusiv pe piața imobiliară și piața titlurilor ipotecare garantate. Marile bănci americane de investiții au atins un grad de îndatorare de 20 până la 30, dar unele bănci europene au avut un grad de îndatorare și mai mare.

2.1.3 Elemente comune și deosebiri în cadrul marilor crize alimentare globale

Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO) a raportat că, în întreaga lume, numărul oamenilor flămânzi a atins un miliard în anul 2006. Astăzi, mai mulți oameni sunt înfometați decât în ​​orice moment al istoriei umane. Aceste cazuri sunt concentrate în societatea în curs de dezvoltare, iar foametea a fost exacerbată de criza financiară globală.

În 2008, spre exemplu, prețurile mondiale la grâu au atins un nivel din ultimii nouăsprezece ani, iar peste treizeci de țări au avut revolte alimentare. Sezoanele de foamete au devenit normele în multe părți ale sudului la nivel mondial, iar femeile poartă greutatea acestui deficit alimentar. Potrivit ActionAid International, femeile produc până la 70 % din produsele alimentare în țările în curs de dezvoltare. Cu toate acestea, femeile reprezintă, de asemenea, 70 % din persoanele vulnerabile la foamete la nivel global. Practic, ele pregătesc cea mai mare parte a alimentelor din lume, dar nu consumă partea lor în mod echitabil.

În vest, totuși, ceea ce lovește nu este fenomenul de foamete, ci opusul său: obezitatea. Potrivit unui studiu recent al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), mai mult de 1,6 miliarde de oameni la nivel global sunt supraponderali sau obezi – cu 60% mai mult decât celor ce li se face foame. Încă din 1987, mass-media americană a început să murmure despre o „epidemie de obezitate”, iar în 2001 OMS a început să vorbească despre „globezitate”. Această epidemie nu se limitează la America și Europa de Vest: este vizibilă în Asia de Est, America Centrală și de Sud și chiar în Africa. În Africa de Sud, 30,5% din femeile negre sunt obeze, iar în China, prevalența obezității infantile a crescut de la 1,5% în 1989 la 12,6% în 1997.

Escaladarea nivelurilor globale de foamete și obezitate ar putea părea ca un paradox gigantic. Nu este. Fenomenul face parte dintr-o singură criză alimentară globală, cu dimensiuni economice, geopolitice și de mediu, fiind probabil cea mai strictă și mai fundamentală cale în care se manifestă inegalitatea globală.

Fenomenul foametei are multe cauze, una fiind concurența simplă pentru cerealele de bază. Creșterea economiilor non-vaste, cum ar fi China, generează aproape invariabil o trecere la o dietă mai occidentală, care presupune creșterea consumului de carne, ceea ce, la rândul său, necesită devierea cantităților mari de cereale de la oameni la bovine. Aceasta este o modalitate ridicată, dar ineficientă de a consuma proteine ​​și calorii. Această competiție a fost recent amplificată de extinderea industriei biocombustibililor, iar Africa de Sud, de exemplu, a fost promovată ca noul „Orientul Mijlociu al biocombustibililor”, pentru a cultiva culturile pentru a nu hrăni africanii, ci pentru a conduce autovehicule.

Spirala prețurilor la cereale, creșterea consumului de carne și problema biocarburanților sunt doar trei aspecte ale unui fenomen global multidimensional care afectează modul în care producem, distribuim și consumăm alimente. Alte aspecte similare ale crizelor privind foametea includ schimbările climatice, ceea ce face ca sezoanele tropicale să fie mai calde și mai uscate, speculații și coluziuni pe piețele de mărfuri, diminuarea rezervelor de cereale, precum și restricțiile la export impuse de națiunile care doresc să protejeze consumatorii casnici.

Mai multe cauze pe termen mediu ale crizei alimentare globale contemporane includ distorsiunile pieței produse de subvențiile guvernamentale la scară largă pentru agricultura europeană și americană și programele de ajustare structurală ale Băncii Mondiale, care au dezmembrat sistematic sistemele naționale de agricultură subvenționată în alte părți ale lumii. Cu alte cuvinte, criza alimentară mondială este un eveniment deosebit de instructiv, dacă tulburător, care poate ilustra anumite aspecte ale globalizării, demonstrând modul în care actul de bază de a mânca o bucată de pâine sau de carne leagă consumatorii fără probleme de fermierii îndepărtați, de marile corporații, de sistemele energetice, de forțele economice și de politica internațională.

Acest regim productivist, totuși, nu a supraviețuit la începutul anilor 1970, când o convergență a evenimentelor economice și climatice a produs probabil prima criză alimentară mondială recunoscută. Această criză, din nou, a fost cauzată de o confluență a factorilor interdependenți: modelul meteorologic El Niño, criza petrolului, prăbușirea Bretton Woods și tensiunile legate de globalizare. Creșterea consumului de carne a jucat, de asemenea, rolul său. O Uniune Sovietică hotărâtă să depășească nivelurile americane de hrană privind carnea a trebuit să importe cantități enorme de cereale pentru a susține acea măsură, care a condus la prețuri mondiale și ulterior, ducând la lipsuri. Tendința s-a răspândit în emisfera sudică, din Africa de Vest în Bangladesh.

După acești ani de turbulență, un alt regim alimentar s-a dezvoltat după 1980. Putem numi acest regim alimentar neoliberal, caracterizat prin creșterea puterii corporative și instituționale multinaționale. Acest nou sistem promovează o dietă globală (bogată în zaharuri și grăsimi) din ce în ce mai mult în contradicție cu tradițiile culinare naționale sau culturale vechi. Țările la fel de diverse ca Japonia, Iranul și Republica Democratică Congo consumă mult mai multe produse din grâu decât au făcut-o în 1945, de exemplu. Acest regim alimentar a fost, de asemenea, martor la controverse în domeniul biotehnologiei și la o reacție ecologică în părțile mai înstărite ale lumii occidentale. În prezent, s-ar putea să fim martorii dezvăluirii, reconfigurării sau intensificării acestui regim.

Acest sistem alimentar a deplasat, de asemenea, într- o mare parte a restului lumii, povara alimentării populațiilor care explodează în industrializarea Europei. În ultimul secol al XIX-lea au fost înregistrate până la cincizeci de milioane de decese în India, China, Coreea, Brazilia, Rusia, Etiopia și Sudan. Cauzele globale ale acestor femonemene privind foametea – care leagă preocuparea economică, politică și climatică – sunt tulburătoare astăzi. Pentru a ilustra dezvoltarea acestui sistem alimentar, să analizăm două produse alimentare cheie: grâul și carnea. Consumul european de grâu a crescut dramatic în secolul al XIX-lea, însă o mare parte din această creștere a fost compusă din importuri. Marea Britanie a produs 80% din grâu în 1841; până în 1900, această statistică a fost de 25%. Odată cu apariția căii ferate și a vaporilor, cultivarea grâului a devenit mai ieftină în Montana sau în preiurile canadiene.

În perioada interbelică, națiunile europene se luptă să reînvie o anumită formă de autosuficiență nutrițională: Italia, de exemplu, și-a lansat bătălia pentru cereale în 1925. Chiar și britanicii au început retragerea dintr-un secol de politici laissez-faire prin Actul privind grâul din 1932, care a reintrodus protecționismul. Producția de grâu a demonstrat deja legăturile cu adevărat transnaționale și capacitatea de destabilizare și volatilitate pe care le face astăzi.

Din punctul de vedere al crizei alimentare de astăzi, două puncte sunt deosebit de importante aici. În primul rând, acest sistem alimentar special, în care producția a fost concentrată în anumite părți ale lumii, și în care au fost escalate intrări de combustibili fosili (pentru transport, refrigerare și îngrășăminte), a fost mai conectat la nivel mondial și mai intensiv decât orice aspect anterior. Astăzi, aproximativ 17 % din consumul american de energie se îndreaptă spre distribuția produselor alimentare. Cu mult înainte de criza petrolului din anii 1970 și controversa actuală privind biocombustibilii, sistemele alimentare și energetice au fost inseparabile. În al doilea rând, acest sistem, ca și cele care îl urmăresc, a creat și susținut o ruptură calorică împărțind Europa Occidentală și America de Nord de cea mai mare parte a restului lumii. Această combinație a agriculturii și distribuției integrate tehnologic și intensiv cu energie, precum și asimetria globalizată a modelelor de consum au făcut posibile crizele alimentare la o scară cu adevărat globală.

Criza alimentară mondială

În 2008, Eva Clayton, fostul consilier special al directorului general al FAO, a vorbit în fața Camerei Reprezentanților din S.U.A. cu privire la o situație groaznică, iar răspunsul nostru trebuie să fie decisiv și să ne gândim în ansamblu. Nealinierea sistemului alimentar din unele țări la nivel mondial ar duce, în cele din urma, la revolte politice si economice din întreaga lume. Criza alimentară este într-adevăr groaznică. Este, de asemenea, sistemică și globală: ea reunește lumea, dar patologiile acesteia sunt distincte din punct de vedere geografic. Pe partea dezvoltată a rupturii calorice, grăsimea se acumulează cu o rată uluitoare. Pe partea în curs de dezvoltare, populațiile uriașe sunt din ce în ce mai vulnerabile la malnutriție și foamete.

Bifurcația lumii în zonele anterior menționate este cel mai visceral mod în care inegalitatea globală este trăită, simțită și văzută. Deși acest proces s-a accelerat în ultimii ani, originea acestor polarități și stratificări corporale se înrădăcinează adânc în istoria timpului. Pe măsură ce europenii au colonizat lumea și au construit sisteme alimentare care au sprijinit industrializarea și dezvoltarea lor, ele au încorporat inegalitatea dietetică în cadrul acestor sisteme. Criza alimentară la nivel mondial este un produs al acestor practici anterioare.

2.2 Criza alimentară în prezent

2.2.1 Țările care se află în prezent în criza alimentară

Djibouti- Africa

Ratele ridicate ale sărăciei, dependența de pe piața externă și impactul secetei prelungite asupra agriculturii sunt principalele cauze ale disponibilității slabe și extrem de sărace a alimentelor de uz casnic și accesului la alimente, contribuind astfel la o insecuritate alimentară acută în întreaga țară. În ciuda unei îmbunătățiri semnificative a mijloacelor de subzistență, indicatorii de securitate alimentară reflectă o situație de urgență în regiunile Dikhil și Obock. În Obock-ul pastoral, s-a constatat că peste 70% din populație are un consum alimentar extrem de inadecvat în cadrul gospodăriei. O creștere a utilizării strategiilor negative evidențiază, de asemenea, modul în care mijloacele de trai fragile și sistemele productive sunt după ani de secetă și precipitații sub medie, în special în Dikhil și Obock. În zonele de trai agro-pastorale din Dikhil, pierderea animalelor și principalele surse de venit (vânzări de cărbune, asistență externă etc.) au redus puterea de cumpărare a gospodăriilor sărace.

Djibouti are un deficit alimentar cronic și depinde de importuri pentru a-și satisface 90% din nevoile sale alimentare. Ca atare, regiunea este extrem de sensibilă la șocurile externe, cum ar fi creșterea prețurilor la alimente și combustibil și dezastrele naturale, cum ar fi inundațiile și seceta. În plus, datorită conflictelor din țările vecine, Djibouti găzduiește 22.640 de refugiați și solicitanți de azil, în principal din Yemen și Somalia care depind foarte mult de asistența umanitară.

În octombrie 2016, 7,5% dintre copiii cu vârste de până 5 ani s-au dovedit a fi acut subnutriți; 0,7% au fost grav subnutriți. Malnutriția acută globală (MAG) a scăzut cu 9,5% din octombrie 2015, dar a crescut cu 4,3% în sezonul slab (mai – octombrie 2016). Cea mai mare creștere din luna mai a fost în Obock și Dikhil, unde ratele MAG sunt peste 11%. Consumul de alimente este de așteptat să se îmbunătățească în prima parte a anului 2017, datorită ploilor de coastă Heys-Dada (octombrie-februarie), care au îmbunătățit condițiile de pășunat și accesul la alimente. Majoritatea gospodăriilor sărace se așteaptă, prin urmare, să se afle în incidența acută a alimentelor stresate (Faza a doua a Indicilor Prețurilor de Consum) până în mai 2017. Cu toate acestea, populația de refugiați și multe gospodării sărace din zonele pastorale Ali Sabieh, Obock și Tadjourah vor rămâne în condiții de criză .

Etiopia

Mișcările mixte ale sărăciei până la sărăcie acută din 2016 au dus la continuarea ciclului de foamete și malnutriție pentru comunitățile rurale afectate cel mai rău. În primăvara anului 2016, ratele malnutriției au fost uimitoare, cu 2,7 milioane de copii sub cinci ani subnutriți și 0,4 milioane malnutriți grav. Un sfert din regiunile Etiopiei au fost clasificate oficial ca fiind confruntate cu o criză alimentară. Conform analizei efectuate de Unitatea de Coordonare a Nutriției de Urgență din Etiopia, admiterea la programele de hrănire terapeutică din Etiopia a atins un maxim la începutul anului, cu 30% mai multe admiteri decât media pe cinci ani. Cu toate acestea, ratele de admitere au încetinit: în perioada august-septembrie, au fost admiși în programele respective cu 20% mai puțini copii decât în ​​lunile precedente, iar admiterile au fost cu mai mult de 30% mai mici decât media pe cinci ani.

Recolta din octombrie până în ianuarie și asistența umanitară au îmbunătățit accesul la alimentele fizice și economice, îmbunătățind astfel nutriția copiilor în zonele tradițional dependente de culturi ale țării. O expansiune recentă a instituțiilor de sănătate și a lucrătorilor în domeniul extinderii sănătății au sporit capacitatea de acțiune pentru a trata malnutriția acută gravă. Acest lucru va contribui, pe viitor, la abordarea practicilor privind hrana pentru copii suboptimali și a apei sărace, a igienei, precum și a serviciilor de sănătate publice nesatisfăcătoare. Cu toate acestea, nutriția continuă să fie îngrijorătoare în mai multe domenii.

Principalele motoare ale insecurității alimentare în Etiopia includ seceta, prețurile volatile și foarte ridicate și insecuritatea localizată. Seceta indusă de 2015/16 de fenomenul El Niño a lovit zonele muntoase centrale și nord-estice, dar și zonele pastorale din est și nord-est, în timp ce ploile sub de-a lungul regiunii Deyr (octombrie-decembrie) au afectat toate zonele pastorale sudice și sud-est ale țării, Kenya și Somalia. Cu peste 85% din populație, în funcție de agricultură, pentru alimente și venituri, seceta a provocat o criză pe scară largă. Pierderile de producție au diminuat considerabil securitatea alimentară și puterea de cumpărare în gospodării, forțându-i pe mulți să vândă active agricole și să-și abandoneze mijloacele de trai. După două sezoane de ploi – Belg (februarie-mai) și Kiremt (iunie-septembrie), gospodăriile agricole din majoritatea Etiopiei centrale și estice au suferit pierderi ale culturilor între 50 și 90% în perioada 2015/16. Prețurile porumbului au crescut cu 6-19 procente în perioada iulie-septembrie, deoarece inundațiile au cauzat pierderi la culturi și au întrerupt operațiunile de marketing. În octombrie, prețurile au scăzut pe mai multe piețe, inclusiv capitala, Addis Abeba, cu începutul recoltei sezonului principal Mey 2016. Cu toate acestea, prețurile au continuat să crească pe piața Diredawa, situată într-un deficit dependent de zona Belgiei, iar în octombrie 2016 au fost cu aproximativ 30% mai mari decât în ​​octombrie 2015. În Addis Abeba, sorgul alb și teff-ul au fost cu 25% mai scumpe În schimb, prețul grâului, importat parțial, a scăzut în ultimele 12 luni, deoarece presiunea ascendentă asupra prețurilor exercitate de disponibilitatea internă scăzută a fost compensată de importuri și de scăderea prețurilor internaționale.

Nesiguranța alimentară în Etiopia este cronică, iar aproape 10 milioane de persoane sunt, de fapt, vizate de programul guvernamental pentru siguranța producției (PSNP). Modalitățile de trai sunt împiedicate de accesul scăzut la serviciile de bază, infrastructura rurală limitată, baza tehnologică foarte scăzută în agricultură și lipsa de oportunități de angajare în afara exploatației, care limitează diversificarea. Etiopia are 12 milioane de persoane se ocupă cu păstoritul, reprezentând 12-13% din populație. Cei mai mulți indivizi trăiesc în zonele joase ale regiunilor Afar și Somalia, cu număr mai mic în Oromia și SNNPR, care sunt afectați în mod special de șocurile recurente, cum ar fi secetele și bolile animalelor, inundațiile, degradarea terenurilor sau a parcurilor naționale.

Somalia

Malnutriția acută rămâne ridicată în multe părți ale Somaliei, indiferent de schimbările pozitive și negative ale rezultatelor sezoniere în materie de securitate alimentară și de trai, precum și de intervențiile umanitare continue în ultimele opt sezoane consecutive. Nivelurile malnutriției acute au crescut de la iulie 2017. Rezultatele din 27 de studii privind alimentația separată efectuate între noiembrie și decembrie 2017 de către FSNAU și partenerii indică faptul că aproximativ 363.000 copii sub 5 ani sunt acut subnutriți, dintre care 71.000 sunt grav subnutriți și se confruntă cu un risc crescut de morbiditate. Prevalența globală acută de malnutriție depășește pragul critic (15 %) în 13 din cele 27 de grupuri de populație rurală și strămutate care au fost chestionate. Malnutriția acută gravă este critică sau foarte critică (≥4,0%) în 6 din cele 27 de grupuri. Instituțiile de sănătate slab amenajate și lipsa apei curate și potabile au condus recent la izbucniri de boli cum ar fi diaree acută apoasă (AWD) și holeră. Din ianuarie până în octombrie 2017, au fost raportate 13.653 cazuri de AWD sau holeră, cu 497 decese asociate. Aproximativ jumătate din cazuri au fost femei și copii sub 5 ani.

Agricultura de subzistență și pastoralismul constituie principalele mijloace de subzistență din Somalia. Cu toate acestea, productivitatea scăzută și valoarea adăugată scăzută fac aceste activități deosebit de sensibile la șocuri, cum ar fi variațiile prețurilor, perturbarea pieței și degradarea terenurilor. Sectorul zootehnic este esențial în economia Somaliei, deoarece reprezintă 40% din PIB, animalele reprezentând 80% din totalul exporturilor. Cu toate acestea, nivelurile de export și veniturile din sectorul creșterii animalelor au fost în mod repetat subminate de secetă și interdicții internaționale. Seceta este principalul motor al crizei umanitare, care poate fi devastatoare în Somalia, așa cum a fost atunci când între octombrie 2010 și mai 2012, foametea a luat viața a 260 000 de persoane, dintre care jumătate erau copii.

În ceea ce privește stocurile alimentare limitate pentru vânzare și valoarea slabă a efectivelor de animale, este de așteptat ca și puterea de cumpărare a gospodăriilor să scadă drastic. În consecință, se așteaptă o creștere a gravității insecurității alimentare și a mărimii populației nesigure din punct de vedere al alimentelor în perioada sezonieră ianuarie-martie.

Conflictul din Africa de Est și Centrală

Burundi

În perioada mai-iunie 2017, 2,3 milioane de persoane (24% din populație) au fost estimate în situația de urgență a fazei 3 a IPC sau a fazei 4 IPC și au avut nevoie de asistență umanitară urgentă în Burundi. Un alt grup de 3,3 milioane au fost în faza 2 a IPC. Aceste estimări au apărut la trei luni după recolta de sezon, care reprezintă 35% din producția națională. Două din cele opt zone de trai ale țării – Plateau secs de l'Est și Plateaux humides (cu excepția provinciei Ngozi) – se aflau în condiții de criză, iar restul de șase au fost înregistrate sub formă de stres.

După cum arată o misiune comună de evaluare a culturilor în 2014, sezonul agricol 2014 B era cu mult sub medie: producția de fasole a scăzut cu 20%, iar producția globală cu 6%. Cu toate acestea, între 2014 și mai-iunie 2017, un număr de persoane din faza 2 IPC s-a mutat la fazele 3 și 4 ale IPC, reflectând o nesiguranță alimentară mai severă pentru o parte a populației. Acest tipar poate fi atribuit, în principal, instabilității politice, ale cărei efecte au fost decalate în a doua parte a anului 2017 prin condiții meteorologice mai favorabile.

În conformitate cu Rezumatul nevoilor umanitare din 2017, în jur de 226.000 de copii suferă de malnutriție acută și 56.000 de malnutriție acută gravă (SAM). Admiterea copiilor grav subnutriți se pare că s-a dublat între 2013 și 2016. Cea mai îngrijorătoare situație se întâmplă în cadrul comunităților din provinciile Rutana și Kirundo, unde ratele SAM au depășit pragul de 2%. Înrăutățirea situației socio-economice, creșterea nesiguranței alimentare, practicile de nutriție și igienizare slabe, reducerea accesului la apă curată, precum și accesul scăzut la facilitățile medicale sunt printre cauzele deteriorării stării nutriționale a copiilor din Burundi.

Pe plan național, este puțin probabil ca situația economică să se îmbunătățească pe fondul crizei socio-economice și politice actuale. Instabilitatea întrerupe activitatea economică, în special în Bujumbura și împrejurimile sale. O preocupare majoră sunt provinciile din estul frontierei Muyinga, Cankuzo și Rutana, unde mijloacele de existență ale multor gospodării sărace au fost grav afectate de restricțiile privind conflictul și migrația, care se preconizează că vor continua. În plus, ploile abrupte în timpul sezonului A din anul agricol 2016/17 au condus la o recoltă slabă și la deteriorarea situației securității alimentare. Producția medie inferioară în aceste zone va reduce disponibilitatea alimentelor din ianuarie până în mai, iar stocurile de alimente ale gospodăriilor sărace vor fi depășite de obicei mai devreme decât de obicei. În aceste domenii, condițiile de criză IPC de fază 3 sunt așteptate până la sfârșitul lunii aprilie / începutul lunii mai 2018.

Republica Centr-africană

După trei ani de criză, situația deja fragilă a securității alimentare din Republica Centr-africană s-a deteriorat brusc. Analiza IPC pentru perioada august-decembrie 2017 a estimat că peste 2 milioane de persoane (aproape 40% din populație) se aflau în situația de urgență a fazei 3 a IPC sau a fazei 4 IPC și au nevoie de asistență umanitară urgentă. Prefectura (provincia) din Vakaga și cele patru prefecturi secundare (sub-provincii) din prefecturile Ouham Pendé, Ouham și Nana-Grébizi au fost clasificate în IPC de fază 4 de urgență. Alte 10 prefecturi au fost clasificate în criza IPC de fază 3, iar restul de 5 în IPC faza 2, stresate.

Populațiile disputate sunt cel mai grav afectate. Zonele cu cea mai mare concentrare a persoanelor strămutate intern (IDP) sunt Ouaka, Ouham, Haut-Mbomou, Nana-Grébizi și Bangui. În Vakaga, întoarcerea refugiaților din Sudanul de Sud s-a dovedit a fi un alt factor care contribuie la insecuritatea alimentară. Analiza perioadei august-decembrie 2017 a detectat o deteriorare a securității alimentare în comparație cu analiza anterioară a IPC (decembrie 2015 – iunie 2016), când 1,8 milioane de persoane se aflau în situații de criză sau de urgență. În comparație cu evaluarea din noiembrie-martie 2014, cu 17% mai multe persoane au fost în criză sau în situația de urgență în 2017.

Conflictul și insecuritatea sunt principalele motoare ale insecurității alimentare în Republica Centr-africană. Populația se confruntă cu o reducere severă a accesului la alimente, din cauza deplasării și distrugerii mijloacelor de subzistență, a activităților generatoare de venituri reduse și a scăderii producției proprii și a epuizării activelor – exacerbată de furtul repetat. Nesiguranța largă a afectat, de asemenea, asigurarea asistenței umanitare. Siguranța alimentară în CSC depinde în mare măsură de agricultura de subzistență. Aproximativ 60% din populație locuiește în zonele rurale, iar mai mult de 75% depinde de agricultură pentru mijloacele de trai. Producția vegetală, creșterea animalelor și pescuitul, au fost grav afectate de conflict. În 2015, producția de cereale a scăzut cu 4% față de 2014 și cu 70% mai mică decât media din perioada anterioară crizei (2008-2012). Producția de bumbac și cafea, cele mai valoroase două culturi, a scăzut, de asemenea, bumbacul cu 42% și cafeaua cu 28% comparativ cu nivelurile dinaintea crizei. În 2017, condițiile meteorologice favorabile nu au fost suficiente pentru a îmbunătăți producția agricolă în comparație cu anii anteriori. În ciuda creșterii aprovizionării grație recoltelor, există diferențe de alimente pentru gospodăriile casnice sărace din zonele de conflict, gospodăriile strămutate și familiile gazdă. Mulți agricultori nu dispun de economii adecvate și de resurse agricole pentru a asigura suficientă hrană și venituri. În martie 2017, numărul de bovine estimat a scăzut cu 46%, iar rumegătoarele mici cu 57% față de nivelurile dinaintea crizei. În plus, grupurile armate continuă să blocheze și să controleze coridoarele de migrație pentru animalele transhumante, cu rapoarte frecvente de furturi de animale care se remarcă în zone localizate prin conflict. Rezultatul este o reducere generală a veniturilor din producția animală.

Atât prețurile, cât și ratele inflației au scăzut în 2017; cu toate acestea, aceasta din urmă s-a datorat în parte unei scăderi serioase a cererii, în condițiile în care puterea de cumpărare a populației a scăzut. Criza umanitară s-a înrăutățit de la lovitura de stat din 2013, adăugând factori de lungă durată privind sub-dezvoltarea. Ratele de mortalitate deosebit de ridicate și speranța de viață redusă sunt raportate în întreaga țară ca urmare a malariei și a malnutriției, a unui sistem necorespunzător de asistență medicală și a nesiguranței alimentare cronice. În cele din urmă, zona este în mod special supusă unor ploi abundente care provoacă inundații localizate. Există, de asemenea, rapoarte frecvente despre epidemii, cum ar fi meningita, rujeola și febra galbenă, precum și despre boli precum holera.

Republica Democrată Congo

În funcție de disponibilitatea datelor, analizele IPC din Republica Democratică Congo (RDC) au acoperit teritorii diferite în timp. Estimările populației nu sunt, prin urmare, direct comparabile. Aceste zone sunt caracterizate de insecuritate civilă și de prezența grupurilor armate, precum și de operațiile militare ale Forțelor Armate ale Republicii Democratice Congo (FARDC) și de exactități în diverse forme (crimă, răpiri, violuri, jefuire și taxe ilegale). Deplasarea forțată a populațiilor este observată în aceste zone, ducând la o nesiguranță alimentară severă.

Majoritatea zonelor aflate în situații de criză sunt situate în estul și centrul țării. Aici, principalele motoare ale insecurității alimentare sunt conflictele intercomunale, accesul insuficient la inputurile agricole, invazia salcamurilor și precipitațiile neregulate legate de El Niño. Deși analiza IPC a acoperit teritorii diferite și, prin urmare, oferă estimări incomparabile ale populației, clasificările IPC anterioare începând din 2012 arată o anumită continuitate în zonele din faza 4 IPC din provinciile Tanganyika, Kivu de Sud și Maneri, Ituri și în faza 3 IPC la granița nordică cu Republica Centrafricană, în sud-estul și nord-estul țării.

Principalele motoare ale insecurității alimentare acute includ conflictele dintre grupările armate din est și violența intercomunală în alte zone, precum și instabilitatea în țările vecine, care declanșează mișcările recurente și la scară largă ale refugiaților în zonă. Deplasarea internă și un aflux de refugiați din Burundi, Republica Centrafricană și Sudanul de Sud în zone cu resurse deja inadecvate îngreunează capacitățile comunităților gazdă. Violența etnică din Tanganyika a deplasat 332.000 de persoane din septembrie, iar conflictele tradiționale de putere din Kasai au deplasat încă 216.000 indivizi. Insecuritatea și violența continuă să aibă un impact sever asupra mijloacelor de trai și a securității alimentare în gospodării, în special în fosta provincie estică, Kivu de Nord, Kivu de Sud (Shabunda, Walungu, Fizi, Kalehe, Kabare și Mwenga) și fosta Katanga. În plus, dezastrele naturale și bolile animalelor sau plantelor reduc în mod serios disponibilitatea alimentelor, exacerbând insecuritatea alimentară. Inundațiile și ploile torențiale în ultimul trimestru al anului 2015 și primul trimestru al anului 2016, legate de El Niño, au afectat peste 770.000 de persoane și au deplasat peste 40.000. Zonele cele mai afectate au fost de-a lungul râului Congo și în fosta provincie Katanga. Inundațiile din districtul Ituri și din provinciile Tshopo, Maniema, Mongala și fosta Katanga au distrus peste 5.500 de hectare de terenuri agricole și stocurile de alimente, în special în Tanganyika.

Seceta după El Niño a avut un impact puternic asupra producției agricole în 2015 în sudul Africii, limitând exporturile de cereale, în special porumb, din Zambia, Africa de Sud și Tanzania. Prețurile la alimente au fost împinse de importurile reduse, însoțite de perturbări ale pieței și de cererea suplimentară a refugiaților. Pe piața din Goma, în nord-estul provinciei Kivu de Nord, prețurile făinii de cassava, principala caracteristică în zonele nordice și centrale, au crescut cu 30% între aprilie și august. În ciuda scăderilor ulterioare, prețurile au fost încă cu 33% mai ridicate în luna octombrie decât în ​​primele 12 luni, datorate în parte cererii suplimentare din partea unui număr tot mai mare de refugiați din Burundi. În piața Lubumbashi din sudul Haut Katanga, prețurile la porumb, principalele produse din zona sudică, au fost foarte volatile de la începutul anului 2016. În octombrie, prețurile la porumb au fost cu 60% mai mari decât în ​​ultimele 12 luni, în special datorită reducerii importurilor din Zambia.

La nivel politic, bugetul național va scădea de la 8 miliarde la 3-4 miliarde în 2018 din cauza scăderii veniturilor din exporturile de minerale. Astfel, cea mai mare parte a bugetului va servi doar la acoperirea salariilor funcționarilor publici, iar în acest an se așteaptă foarte puține investiții în dezvoltarea socială și economică. În acest context, este esențial să se asigure un proces politic fără probleme în perioada premergătoare alegerilor care vor avea loc până la sfârșitul anului.

Sudul Sudanului

În august-septembrie 2017, analiza IPC a estimat 4,4 milioane de persoane (37% din populația totală) în criză a IPC de fază 3, IPC fază 4 de urgență și IPC de fază 5 catastrofală. Mai mult de 4,2 milioane de persoane au fost în faza 2 a IPC, iar din cele 4.4 milioane, aproximativ 400.000 locuiesc în zonele urbane din orașele Juba, Wau și Aweil și se confruntă cu situații de criză și de urgență. În regiunile Aweil Nord și Aweil West, în nordul Bahr el Ghazal, un număr de 30.000 de persoane care sunt supuse unei catastrofe umanitare se confruntă cu insecuritate alimentară din cauza rezilienței reduse, scăderii puterii de cumpărare a gospodăriilor, perturbării piețelor și prețurilor ridicate la alimente. Proiecțiile pentru perioada octombrie-decembrie 2017 au estimat 3,4 milioane de persoane pentru a face față crizei și insecurității alimentare urgente. Îmbunătățirile din ultimul trimestru al anului sunt susținute de creșterea consumului de recoltă uscată, alimente sălbatice, pește și produse zootehnice.

Conflictul și insecuritatea, combinate cu prețurile ridicate ale alimentelor, criza economică, producția agricolă scăzută și mijloacele de subzistență, sunt principalele motoare ale insecurității alimentare grave în Sudanul de Sud. În 2017, răspândirea conflictului în Ecuatoriile Mari și vestul Bahr el Ghazal și reînnoirea conflictului în Nilul Superior au dus la epuizarea mijloacelor de subzistență și a activităților agricole, reducând producția vegetală. Aprovizionarea insuficientă și întreruperea comerțului au însemnat disponibilitate scăzută a alimentelor pe piețe, iar securitatea alimentară s-a deteriorat dramatic, în special în Bahr el Ghazal, nordul și vestul extrem de dependent de piață. Pe lângă scăderea puterii de cumpărare, insecuritatea alimentară este determinată de prețurile ridicate la alimente care au fost umflate de devalorizarea bruscă a monedei locale și de costurile ridicate de transport din cauza insecurității de-a lungul principalelor rute comerciale. Criza din Juba, în iulie 2016, a limitat intrările de alimente importate prin coridorul principal de aprovizionare din sud, reducând proviziile și stimulând prețurile. În luna iulie, prețurile la cereale au fost mai mult decât duble față de cele din iunie și au fost aproape de zece ori mai mari decât nivelurile din 2015. După luni de depreciere puternică, moneda locală s-a stabilizat în luna octombrie, relaxând presiunea inflaționistă și scăzând prețurile. Cu toate acestea, între octombrie și noiembrie, prețurile la porumb și sorg au crescut din nou în Juba, rămânând în jur de două până la trei ori mai mari decât în ​​noiembrie 2015.

Securitatea alimentară s-a îmbunătățit în Jonglei și Nilul de Sus datorită condițiilor de securitate mai bune care au permis accesul la asistență umanitară și reluarea unor activități agricole, în special în partea estică a Nilului superior. În schimb, insecuritatea alimentară severă persistă în regiune din cauza recoltei de sub medie, a prețurilor ridicate la alimente și a perturbărilor pieței atribuite nesiguranței în curs. Cele mai grave niveluri de insecuritate alimentară au fost în Bahr el Ghazal de Nord (61,3% din populația se confruntă cu criza, instalându-se starea de urgența sau catastrofa; 45% în Ecuatoriile de Est).

Conflictele recente au agravat o criză a mijloacelor de trai care are rădăcinile războiului civil prelungit cu nordul și lunga istorie a marginalizării și neglijenței din cauza lipsei de investiții în sectoare productive, cum ar fi agricultura, serviciile sociale și infrastructura, majoritatea gospodăriilor rurale bazându-se pe o combinație între agricultură, creșterea animalelor, vânătoarea sălbatică, pescuitul și braconajul- cea mai mare parte a producției agricole se bazează pe sistemele de subzistență, în principal din cauza lipsei unor intrări și tehnici agricole îmbunătățite pe piețe; lipsa unei mase critice care împiedică intrarea pe piețe și sistemul bancar a agricultorilor și a crescătorilor de păsări și incertitudinea cu privire la drepturile de proprietate și accesul la teren agricol. În plus, șocurile naturale, cum ar fi inundațiile, seceta și bolile animalelor, sunt frecvente și recurente; împreună cu conflictul prelungit și nesiguranța, ele împiedică grav activitățile agricole.

Sudan

Cea mai recentă analiză a IPC pentru perioada post-recoltă din octombrie-decembrie 2017 a estimat că peste 3,5 milioane de persoane (9% din populație) se aflau în criză de IPC de fază 3 sau de urgență de fază 4 în Sudan. Aceasta este o îmbunătățire comparativ cu analiza anterioară care acoperă perioada aprilie-iunie 2017, care a afectat 4,4 milioane de persoane (12% din populație) în condiții de criză și de urgență în zonele evaluate. În comparație cu aceeași perioadă din 2015, securitatea alimentară din întreaga țară rămâne relativ stabilă ca urmare a deteriorării sezoniere. Chiar și așa, numărul de persoane nesigure în condiții de stres, criză sau de urgență (IPC Faza 2 sau mai mare) este ridicat la peste 42%. Aproximativ 33% din populația nesigură a produselor alimentare este concentrată în zonele din Darfur. Situația rămâne o provocare, în special în zonele din Estul și Vestul Darfurului, unde 19% din populație se află în situații de criză sau de urgență. Alte arii alimentare nesigure includ nordul și sudul din Kordofan, Kassala, Marea Roșie și Gedaref. Cele mai grave condiții de securitate alimentară sunt raportate în rândul persoanelor strămutate intern, comunităților gazdă, gospodăriilor cu mijloace de trai vulnerabile în sudul Kordofanului și zonelor din centrul și estul Darfurului și celor care trăiesc în regiunile afectate de conflicte.

Principalii factori care determină insecuritatea alimentară în Sudan sunt conflictul prelungit din Darfur și nesiguranța din unele părți ale regiunilor din sudul Kordofanului și din Nilul Albastru, care provoacă dispariția și perturbă mijloacele de subzistență și comerțul. Prețurile ridicate ale alimentelor și rezistența fragilă a gospodăriilor la pericole (în special la precipitațiile sezoniere sărace) joacă, de asemenea, un rol important. Aproximativ 70% din populația rurală din Sudan se bazează pe agricultura ploioasă. În 2015/16, modelele meteorologice cauzate de El Niño au afectat grav producția de plante. Cargoanele au fost epuizate rapid, iar prețurile la produsele alimentare au crescut pe majoritatea piețelor, reducând astfel puterea de cumpărare și accesul la alimente. Creșterea prețurilor, combinată cu lipsa de oportunități de angajare, a afectat în special gospodăriile sărace, în special muncitorii necalificați. Cu toate acestea, precipitațiile favorabile din 2017 (iunie septembrie) au condus la o producție agricolă de peste medie și la condiții mai bune pentru pășunat în întreaga țară, scăderea prețurilor la alimente și îmbunătățirea securității alimentare. Creșterea disponibilității apei pentru animale și îmbunătățirea condițiilor de pășunat au generat condiții favorabile de comerț pentru păstorii și proprietarii de animale. În ciuda acestor îmbunătățiri, o parte semnificativă a populației încă suferă de accesul necorespunzător al alimentelor, în special în 22 de localități aflate în situații de criză. În luna octombrie, prețurile sorgului și meiului au depășit nivelul din 2015 pe mai multe piețe, reflectând disponibilitatea internă strictă după recolta redusă în seceta în 2015. Cele mai mari prețuri ale cerealelor grosiere au fost înregistrate în Al Fashir (Darfurul de Nord) și Kadugli (Kordofanul de Sud), pe măsură ce comerțul a afectat nesiguranța și producția locală a scăzut.

Producția agricolă de peste medie care a fost recoltată la sfârșitul anului 2017 este de așteptată să îmbunătățească disponibilitatea și accesul la alimente. Cu toate acestea, conflictele locale, nesiguranța și deplasările suplimentare vor continua să conducă la nesiguranța alimentară acută a crizei la începutul anului 2018, în special în sudul Kordofanului, în Nilul Albastru și în Jebel Marra. Este de așteptat ca numărul refugiaților din Sudanul de Sud să crească, ceea ce va duce la o nevoie urgentă suplimentară de asistență.

Lacul Chad- Criza Bazinului din Africa de Vest

Atentatele cu bombă și raidurile asupra satelor și orașelor au afectat cele patru țări din Bazinul Lacului Chad – Camerun, Ciad, Niger și Nigeria. Cu 2,6 milioane de persoane strămutate în decembrie 2016, insecuritatea alimentară a atins proporții îngrijorătoare: 6,3 milioane de persoane din regiune se confruntă astăzi cu insecuritate alimentară și necesită acțiuni umanitare urgente, iar 65 000 de persoane din nord-estul Nigeriei, Borno și Yobe, se confruntă cu situații de foamete. În majoritatea zonelor afectate de conflict din Bazinul Lacului Chad, ratele de malnutriție au depășit pragul de urgență al OMS. În întreaga regiune, 568.000 de persoane sunt grav afectate de malnutriție, iar ratele globale acute de malnutriție variază de la 10 la 15%, potrivit ultimelor studii. Insecuritatea, deplasările, activitățile agricole perturbate și comerțul transfrontalier întrerupt continuă să submineze mijloacele de subzistență din Bazinul Lacului Chad, declanșând o creștere accentuată a insecurității alimentare.

Pe lângă insecuritate, principalul motor al insecurității alimentare din Bazinul Lacului Chad constă în deprecierea continuă a valutei monedei Nigeriei cauzată de scăderea veniturilor din petrol. Moneda locală depreciată continuă să afecteze tendințele regionale ale prețurilor și fluxurile comerciale și să sprijine cererea regională de import pentru cerealele din Nigeria. Acest lucru a sporit exporturile de cereale din Nigeria către piețele regionale, punând o presiune semnificativă asupra aprovizionării cu alimente domestice. Moneda depreciată a redus, de asemenea, importurile din țările vecine, ceea ce afectează veniturile gospodăriilor și securitatea alimentară, în special în țările din Sahel, care de obicei exportă animale și recolte în Nigeria.

Chad

În ultimii ani, înrăutățirea securității alimentare în Ciad a fost determinată de atacurile Boko Haram și de conflictul din Nigeria, cu deplasări ale populației și influxuri de refugiați. Atacurile din regiune de la începutul anului 2015 au forțat zeci de mii de familii să-și abandoneze casele și activitățile zilnice în căutarea siguranței. Deplasările au sporit vulnerabilitatea comunităților gazdă, dintre care mulți aveau deja nevoie de asistență înainte de escaladarea violenței. Familiile strămutate trăiesc în condiții precare, lipsite de adăpost și acces la servicii de bază și apă potabilă sigură, în special în zone îndepărtate. Sosirea lor a pus infrastructura locală sub presiune nesustenabilă. Serviciile de sănătate sunt slabe și nu dispun de personal calificat, echipament adecvat și medicamente esențiale, iar dezastrele naturale au contribuit, de asemenea, la insecuritatea alimentară, în special printr-o secetă recurentă din regiunile Sahel din Ciad. Astfel, țara este supusă unor epidemii frecvente, cum ar fi holera, rujeola și malaria. Acestea sunt exacerbate de accesul limitat la servicii de bază și facilități de sănătate. De fapt, criza alimentară și securitatea alimentară, mișcările populației, epidemiile și pericolele naturale sunt interconectate și afectează adesea aceleași populații, multiplicând impactul crizei umanitare.

Deși conflictul s-a diminuat în ultimele luni în regiune, fluxurile de refugiați continuă să ajungă din nord-estul Nigeriei, unde conflictul s-a intensificat. Insecuritatea și deplasările vor continua să distrugă mijloacele de subzistență și să limiteze activitățile veniturilor, cu cultivarea terenurilor reduse, pescuitul și ocuparea forței de muncă și funcționarea redusă a pieței. Ca atare, se așteaptă ca populația să se confrunte cu deficite de consum începând cu luna februarie și sunt susceptibile de a se confrunta cu nesiguranța alimentară în faza 3 a crizei, cel puțin până în mai 2018. Pe toată centura sahelă, ploile s-au încheiat la începutul sezonului ploios 2016/2017 și acest lucru va duce la condiții slabe pentru șeptel în timpul perioadei slabe. Lipsa de oportunități de angajare combinată cu prețuri scăzute la animale și prețuri ridicate la alimente în perioada slabă vor deteriora puterea de cumpărare a gospodăriilor sărace – în special muncitorii fără salarii și agro-pastoraliștii. Utilizarea redusă a alimentelor – inclusiv accesul scăzut la apă sigură și o sanitație îmbunătățită -, precum și recesiunea economică vor fi alți factori ai insecurității alimentare în 2018. În consecință, regiunile Kanem, Bahr El Gazel, Wadi Fira (Kobé și Megri) și Guéra (Abtouyour) sunt așteptate să fie în faza IPC 2 din februarie până în mai 2018.

Niger

Situația nutrițională raportată în ultimul sondaj al Băncii Mondiale efectuat în 2017 a arătat o prevalență globală a malnutriției acute (GAM) deasupra nivelului critic de 10% în patru din cele opt regiuni ale Nigerului. Prevalența a fost de peste 50% în Maradi și Zinder și de 39% în Dosso și Tahoua. Ratele ridicate relevă vulnerabilitatea cronică la malnutriție, de asemenea vizibilă în tendințele GAM care au atins niveluri critice sau de urgență în ultimii patru ani, în ciuda unei ușoare îmbunătățiri în 2016.

Nigeria de Nord-Est – afirmă Borno, Adamawa și Yobe

Cea mai recentă analiză a Cadre Harmonisé (CH) din Nigeria, efectuată în octombrie 2016, a identificat 4,7 milioane de persoane în faza IPC 3 sau mai mare și au nevoie de asistență urgentă în statele Borno, Adamawa și Yobe din nord-estul Nigeriei. Numai în Borno, 3,3 milioane de persoane – 60% din populație – sunt în faza IPC 3 sau mai mult, incluzând 55 000 de persoane în faza de fază IPC 5, catastrofală. Deși teritoriile din aceste zone sunt eliberate, datele arată că securitatea alimentară și alimentația se înrăutățesc, în special în Borno.

Populația care are nevoie de asistență umanitară imediată a crescut de la 2 milioane în august 2017 la 3,3 milioane în octombrie-decembrie 2017 și se așteaptă să ajungă la 3,6 milioane în august 2018, reprezentând aproape 66% populația din Borno. Din cele 121.300 de persoane care se așteaptă să se confrunte cu condiții de foamete în următorul sezon slab, 96% vor fi în Borno, iar restul de 5.600 de persoane din Yobe. În noiembrie 2017, FEWS NET a efectuat o analiză compatibilă cu IPC în zonele administrației locale (LGA) recent eliberate de sub dominația Boko Haram și în diverse părți din Borno. Constatările au confirmat situația alarmantă și s-au adunat suficiente dovezi pentru a concluziona că probabil s-a produs o foamete între aprilie și august 2017 în unele enclave (orașele Bama și Banki) și în alte zone inaccesibile în apropiere de statul Borno, în care condiții similare de acces limitat la alimente și la serviciile de sănătate au avut loc înainte de sosirea asistenței umanitare. Analiza a constatat că minim 2.000 de decese legate de foamete au avut loc in Bama între ianuarie și septembrie, mulți dintre indivizi fiind copii mici. Amnesty International a constatat, de asemenea, o mare probabilitate ca foametea să continue în zone inaccesibile, presupunând că aceste condiții rămân similare sau mai slabe decât cele observate în orașele Bama și Banki între aprilie și august 2017.

Nigeria de Nord – 16 state

Analiza efectuată în octombrie 2005 a acoperit 13 state, pe lângă Borno, Adamawa și Yobe, evaluând un total de 92 de milioane de persoane, inclusiv cele cele mai afectate de conflicte. Analiza a constatat că 8,1 milioane de persoane – 9% din populația studiată – se confruntă cu o insecuritate alimentară acută și necesită un răspuns urgent la salvarea vieții și protecția mijloacelor de subzistență. Aproximativ 6,2 milioane de persoane (7%) au fost în faza 3 de criză, 1,8 milioane (2%) au fost în faza 4 de urgență și 55000 de persoane au fost în faza 5 catastrofală de foamete. Un alt număr de 18,6 milioane de persoane (22%) se aflau în faza 2 a intervențiilor de stres și solicitau rezistență.

Conflictul și insecuritatea în curs de desfășurare din nord-est sunt susceptibile de a determina înrăutățirea rezultatelor legate de securitatea alimentară. Vulnerabilitățile sezoniere preconizate, disponibilitatea redusă a alimentelor, prețurile ridicate la alimente și epuizarea stocurilor alimentare existente pot face și mai dificil accesul la alimente. Cea mai recentă analiză prezice că 11 milioane de oameni – 12% din populația a 16 state – se vor confrunta cu situații de criză, de urgență sau de foamete în timpul sezonului de sărăcie (iunie-septembrie 2018): 8,7 milioane de persoane sunt de așteptat să fie în criză și 121 000 persoane pot să se confrunte cu condiții de foamete (catastrofă de fază 5 IPC). Cele mai multe dintre ele sunt de așteptat să fie în Borno și Yobe, zone care sunt fragile din punct de vedere structural și vulnerabile din cauza conflictului prelungit.

El Niño în Africa de Sud

Impactul puternic al modelelor meteorologice cauzate de El Niño asupra producției agricole în 2016 a indus o nesiguranță alimentară gravă în toată sudul Africii. Situația a fost exacerbată de încetinirea creșterii economice în unele țări, ceea ce a slăbit capacitatea gospodăriilor de a răspunde în mod eficace șocului și a contribuit la scăderea rezistenței, deja debilitată de un sezon agricol sărac în 2015. În 2016, producția de culturi de cereale discontinue porumb – a căzut în toate țările, cu excepția Namibiei și Zambiei, unde, deși a existat un câștig de producție de la un an la altul, iar producția a rămas sub medie. Nivelurile scăzute de producție au fost determinate de începerea întârziată a ploilor sezoniere care au limitat plantațiile, în timp ce seceta severă indusă de El Niño a afectat randamentele cerealelor și a condus la pierderi de culturi. În consecință, cerințele privind importul cerealelor în anul de comercializare în curs se preconizează să crească abrupt. Africa de Sud, principalul exportator din subregiune, a înregistrat, de asemenea, o scădere a producției de cereale, astfel că țările au fost nevoite să asigure aprovizionarea din afara regiunii, spre deosebire de anii precedenți.

Deficiențele de aprovizionare din 2016 au determinat, de asemenea, creșteri semnificative ale prețurilor la alimente, în timp ce prețurile la porumb au atins niveluri record în Lesotho, Malawi, Mozambic și Swaziland. Efectul deprecierii monedelor în mai multe țări a adus o presiune ascendentă mai mare asupra prețurilor interne ale alimentelor și a mărit costul importului de alimente. Combinația dintre prețurile ridicate la alimente și recoltele slabe restricționează sever accesul și disponibilitatea alimentelor, sporind cerințele de asistență alimentară și contribuind la creșterea ratelor de malnutriție, în timp ce părți din Madagascar, Malawi și Mozambic se confruntă cu niveluri ridicate. Seceta a lovit aceste țări cel mai grav, dar și Lesotho, Swaziland și Zimbabwe. Nesiguranța alimentară s-a intensificat, de asemenea, în Angola, Botswana, Namibia, Africa de Sud și Zambia, unde capacitățile naționale mai bune de a răspunde șocurilor au contribuit la prevenirea unei crize. Din aceste țări, părțile nordice ale Namibiei și zonele de sud ale Angolei au fost afectate în special de seceta din 2016; aceasta a urmat sezonului agricol deja sărac din 2015, care a subminat grav capacitățile de rezistență. Pentru a atenua situația actuală, guvernul din Namibia oferă asistență alimentară pentru 0,6 milioane de oameni prin intermediul Programului Alimentar pentru Alimentație în caz de Secetă, care se preconizează că va continua până în martie 2018.

Rata anuală a inflației în luna septembrie a fost estimată la 6%, determinată în principal de creșterea prețurilor la produsele alimentare. Nivelurile scăzute de producție și prețurile mai mari au diminuat, de asemenea, veniturile și oportunitățile de angajare. Venitul din vânzările de animale a scăzut în mod constant din cauza condițiilor slabe ale corpului animalelor, rezultat al apelor și pășunilor necorespunzătoare. Cele mai vulnerabile gospodării sunt astfel dependente din ce în ce mai mult de asistența guvernamentală și de remitențele de a cumpăra alimente. Pierderea sau degradarea mijloacelor de subzistență a determinat gospodăriile să adopte mecanisme negative de adaptare, cum ar fi împrumutul și utilizarea creditului pentru a cumpăra alimente, implicarea în activități ilegale, consumul de semințe, recurgerea la munca copiilor sau consumarea unor cantități mult mai mici de cereale. Migrația economică în Africa de Sud a crescut de asemenea. Cei mai vulnerabili indivizi – persoanele în vârstă, persoanele infestate cu HIV sau tuberculoză și persoanele cu handicap, femeile și copiii – suferă de deficitul de apă, care pune în pericol funcționarea serviciilor de sănătate. În mai 2017, Comitetul de Evaluare a Vulnerabilității din Lesotho a constatat că 16,6% din gospodării începuseră să consume apă din surse neprotejate, iar marea majoritate nu o trata înainte de consum.

Marele Sud al Madagascarului

O analiză IPC la nivelul Marelui Sud al Madagascarului, efectuată în septembrie 2017, a constatat că 840.000 de persoane (5% din populație) se aflau în faza 3 de criză IPC sau în situația de urgență de fază 4. Mai mult de 528.000 de indivizi (32% din populație) au fost în Faza 2 a IPC. Districtele analizate locurile de baștină pentru 1,6 milioane de persoane, reprezentând 6% din populația națională. Siguranța alimentară în restul țării a fost favorabilă și mai bună decât aceeași perioadă în 2016. Pentru perioada octombrie-decembrie 2017, condițiile de urgență au fost identificate în raioanele din sudul regiunii Amboasary, Beloha și Tsihombe și în Analapatsy, Andranobory, Ankariera și Ranopiso din districtul Taolagnaro. În aceste zone, între 25 și 45% din populație se confrunta cu insecuritate alimentară de urgență. Alte patru districte (Betioky, Bekily, Ambovombe și Ampanihy) și regiunea Beheloka (în districtul Tulear II) au fost incluse în criză.

Una dintre principalele motoare ale nesiguranței alimentare actuale din sudul Madagascarului este seceta cauzată de El Niño, care a urmat după câțiva ani de ploaie sub medie. Acest lucru a redus producția agricolă de uz casnic context în care stocurile de alimente s-au terminat mai devreme decât de obicei. Creșterea prețurilor la alimente a agravat situația, reducând accesul la alimente. Rezistența la șocurile climatice este scăzută, după trei ani consecutivi de precipitații necorespunzătoare și neuniform distribuite. Producția agricolă inferioară mediei în 2016 și o scădere importantă a exploatațiilor de animale au pus cazul alimentar sub stres acut. În Marele Sud, producția de cereale cheie, cum ar fi porumbul, orezul și cassava, a scăzut cu 50 până la 95% sub media pe cinci ani, rezultând în al treilea an consecutiv de producție sub medie. Gospodăriile cele mai afectate sunt cele care se bazează în primul rând pe agricultură, care și-au pierdut toate culturile, și-au vândut terenurile și animalele și nu au alte surse de venit. Până la mijlocul anului 2016, mai mult de o treime din gospodării au apelat deja la strategii de urgență, inclusiv cerșetorie, vânzarea de animale, terenuri sau case sau migrarea întregii familii. Aproximativ 40% din gospodării au recurs la strategii de combatere a crizelor, și consuma stocuri de semințe, dar și limitând astfel capacitatea acestora de a planta în afara sezonului și în culturile sezonului principal. Producția scăzută de plante din anul 2017 a determinat creșterea prețurilor la alimente, reducând puterea de cumpărare a gospodăriilor.

Nivelurile extrem de ridicate ale sărăciei și oportunitățile de venituri limitate fac ca gospodăriile din sudul Madagascarului să fie deosebit de vulnerabile la efectele prețurilor ridicate la alimente. Cu 80% din gospodăriile dependente de piețele pentru aprovizionarea cu alimente, creșterea prețurilor reduce semnificativ accesul la alimente. Pe baza indicelui național al prețurilor de consum, prețurile la produsele alimentare în septembrie 2017 au crescut cu 6% față de aceeași perioadă a anului trecut. Secetele recurente, accesul limitat la resursele agricole și supraexploatarea resurselor naturale au subminat și veniturile pentru gospodăriile rurale din sud. Sectorul agricol din Madagascar se bazează preponderent pe agricultura de subzistență la scară redusă, iar productivitatea agricolă este limitată de accesul la inputuri, credite și piețe. Infrastructura din țară este slab dezvoltată, afectată de dezastre naturale și/ sau lipsă de întreținere. Dincolo de seceta din 2017, condițiile climatice dificile contribuie frecvent la insecuritatea alimentară din Madagascar. Astfel, țara este predispusă la dezastre naturale, cum ar fi secetele din sud, cicloni și inundații. Locuințele invazive au cauzat pierderi în agricultură din 2012 până în 2017, când un program comun FAO, alături de acțiunea Guvernului pe o perioadă de trei ani au pus capăt invaziei.

Malawi

Rezultatele unui sondaj de nutriție SMART realizat în decembrie 2017 indică faptul că rata națională de malnutriție globală acută (GAM) a crescut de la 2,5 %, înregistrată în mai 2016 la 4,1 % în decembrie. Prevalența gravă a malnutriției acute a crescut, de asemenea, de la 0,5% în luna mai până la 0,8% în decembrie. În ansamblu, o situație a nutriției necorespunzătoare a fost identificată în patru din cele șapte zone de trai analizate, cu rate GAM de peste 5 %. Situația actuală în ceea ce privește insecuritatea alimentară în Malawi este în mare parte rezultatul a doi ani consecutivi de producție a culturilor sub medie în 2016 și 2017, reflectând condițiile meteorologice nefavorabile. Producția de porumb din 2018 este estimată la aproximativ 2,4 milioane de tone, fiind cu 15% mai mică decât recolta redusă în 2016 și semnificativ mai mică decât media pe cinci ani. Uscăciunea prelungită asociată cu El Niño a fost principala cauză a producției slabe, în special în zonele de cultură din centrul și sudul țării. Producția semnificativ mai scăzută a fost înregistrată și pentru orez, sorg și mei. Ca rezultat, producția totală de cereale se ridică la puțin peste 2,5 milioane mt, cu 34% sub media pe cinci ani. Producția mai mică a redus disponibilitatea alimentelor, făcând ca gospodăriile să se bazeze mai mult pe resursele de pe piață, în timp ce prețurile ridicate au slăbit puterea de cumpărare a gospodăriilor vulnerabile, restricționând sever accesul la alimente.

În urma unui declin temporar sezonier la începutul anului 2017, prețul mediu național al cerealelor de porumb (produsul alimentar primar) a crescut puternic în a doua jumătate a anului. Până în noiembrie, a crescut cu 60% față de anul precedent și a înregistrat aproape înalt. Cea mai mare parte a câștigurilor de prețuri din anul precedent se datorează situației stricte a aprovizionării, deși moneda depreciată a adus o presiune inflaționistă. Creșterea prețurilor petrolului spre sfârșitul anului a ajutat, de asemenea, la menținerea unor prețuri mai mari pe an, care nu se așteaptă să scadă până la începutul viitoarei recolte din aprilie 2017. Corporația de Dezvoltare și Marketing Agricol a început vânzarea porumbului în ultimul trimestru al anului 2016; aceasta este mai mare decât prețul mediu pe piața națională în noiembrie. Insecuritatea alimentară a gospodăriilor sărace și foarte sărace a rămas severă, gospodăriile din raioanele Balaka, Mwanza și Nsanje implicând strategii pentru a trăi fără viabilitate pentru a obține venituri și alimente. Studiul privind abordarea economiei gospodăriei în 2017, realizat în mai de către MVAC, a constatat că deficitele reale de supraviețuire pentru gospodăriile sărace și foarte sărace au variat între 15 și 40% în aceste zone, ceea ce indică o epuizare extremă a strategiilor și a activelor, în timpul sezonului post-recoltare.

Malawi este frecvent afectată de dezastre naturale, cum ar fi seceta și inundațiile, precum și bolile legate de culturi și animale. Șocurile climatice recurente au avut efecte devastatoare asupra rezilienței populației, care este deja slăbită de sărăcie și de alți factori socio-economici subiacenți. Peste 90% din populația rurală este reprezentată de deținătorii de animale ale căror terenuri depind de sezonul ploios. Proporția gospodăriilor sărace și foarte sărace este deosebit de ridicată în părțile îndepărtate ale nordului și sudului. Aceste populații se confruntă cu acces limitat la active, piețe, educație și servicii financiare din cauza infrastructurii și transportului deficitare, ceea ce le limitează considerabil oportunitățile economice. În consecință, gospodăriile din mediul rural își pot diversifica doar anevoios activitățile și se confruntă cu perioade îndelungate de șomaj în cursul anului.

Mozambic

O analiză a IPC pentru perioada post-recoltă iulie-septembrie 2017 a estimat că peste 1,9 milioane de persoane (14% din populație) se aflau în situația de urgență a fazei 3 a IPC sau a fazei 4 și au nevoie de asistență umanitară de urgență. Alte 4,1 milioane de persoane (peste 35% din populație) au fost în faza 2. Populația nesigură din punct de vedere al alimentelor este concentrată, în principal, în șapte provincii din sudul și centrul Mozambicului, unde peste 1,4 milioane de persoane se află în situații de criză sau de urgență și necesită asistență urgentă pentru a-și proteja mijloacele de trai și pentru a reduce decalajul alimentar. Gospodăriile cele mai afectate sunt cele care au experimentat eșecul total de recoltă în 2017, care nu dețin animale și care nu au alte surse semnificative de venit în afară de agricultură. În schimb, provinciile din nord au primit, în general, ploi benefice, ceea ce a condus la recolte bune și condiții de pășunat în 2017. Constatările IPC prevăd o deteriorare considerabilă a securității alimentare în timpul sezonului slab între octombrie 2017 și februarie 2018. Aproximativ 2,9 milioane de persoane sunt estimate în condiții de criză sau mai rău în această perioadă, de peste șapte ori mai mult decât numărul persoanelor afectate de criza alimentară în 2016.

Conform unei analize a malnutriției acute din august 2011, prevalența globală a malnutriției acute (GAM) a fost de 5,7% în Sofala și de 9,1% în Zambezia, indicând o malnutriție acută de fază 2. Situația rămâne o mare preocupare în Cabo Delgado, care a înregistrat în faza 4 condiții critice. Zambezia și Nampula au cel mai mare număr de persoane malnutrite acut, deoarece aceste provincii sunt relativ dens populate. La nivel național, se estimează că 160.000 de copii suferă de malnutriție, iar anemia este, de asemenea, o problemă majoră de sănătate, afectând peste 70% dintre copiii cu vârste de circa 5 ani în întreaga țară. Acest lucru necesită o atenție imediată, în special în Cabo Delgado și Zambezia.

Principalul motor al insecurității alimentare în 2017 a fost seceta cauzată de El Niño, care a redus producția de uz casnic, determinând creșterea stocurilor de alimente și creșterea prețurilor la alimente, toate în contextul unei insecurități alimentare cronice ridicate și a unei rezistențe limitate la șocurile climatice. Ploile necorespunzătoare au însemnat că producția totală de cereale în 2017 (estimată la 2,4 milioane mt) a fost ușor mai mică decât producția din 2016, deși a rămas peste media pe cinci ani. Presiunea inflaționistă care rezultă din deprecierea monedei naționale față de dolarul american a împins și mai mult prețurile, rata națională a inflației fiind estimată la 25,5% în octombrie 2018. Prețurile la combustibil au crescut și în octombrie 2017, iar acest lucru este de așteptat să susțină presiunea inflaționistă. În acest context, sezonul agricol sărac a redus veniturile și a erodat mijloacele de trai, făcând gospodăriile dependente din ce în ce mai mult de cumpărarea de alimente de pe piețele externe și, prin urmare, mai vulnerabile la creșterea prețurilor. Insuficiența alimentară acută în majoritatea zonelor din Mozambic este exacerbată de nivelurile ridicate de sărăcie și de rezistența limitată la șocurile climatice. Țara este frecvent afectată de cicloni, secetă, inundații și epidemii care diminuează veniturile din agricultură și infrastructura pe fondul daunelor. Productivitatea este de asemenea scăzută din cauza lipsei tehnologiei, a infrastructurii inadecvate și a accesului limitat la bunuri și servicii. Ca rezultat, majoritatea gospodăriilor agricole produc la nivel de subzistență.

Swaziland

Conform analizei IPC efectuatăe pentru sezonul post-recoltare din aprilie până în iunie 2016, numărul persoanelor aflate în situația de urgență a fazei 3 a IPC sau a fazei 4 a ajuns la 260 000, reprezentând aproape 30% din populație. Alte 327.000 de persoane (36%) s-au aflat în faza 2, iar numărul de persoane în situații de criză sau de urgență a crescut până la 315.000 de persoane (36% din populație) până în septembrie 2017 și la 350.000 (40%) în timpul sezonului slab din octombrie 2017 până în februarie 2018. Securitatea alimentară este o problemă deosebită în regiunea Lubombo, unde producția de cereale a scăzut la 88% din producția 2015/2016. În această regiune, se estimează că 50% din populație (98.000 de persoane) se confruntă cu situații de criză sau de urgență astăzi. Cele mai multe gospodării afectate din punct de vedere alimentar sunt cele care și-au pierdut toată recolta, care nu dețin animale și care nu au alte surse semnificative de venit în afară de agricultură. Cea mai mare proporție a persoanelor care se ocupă cu alimente acide se identifică în Lubombo, care este arealul cel mai predispus la secetă și are cea mai mare prevalență a foametei din țară.

Insecuritatea alimentară acută este exacerbată de nivelurile ridicate de nesiguranță alimentară cronică și de malnutriție; acesta din urmă este preocuparea majoră la rang nutrițional din Swaziland. Accesul necorespunzător la apă potabilă, mediile de sănătate precare în gospodăriile casnice și practicile proaste de hrănire sunt răspândite în toate cele patru regiuni ale statului și contribuie, de asemenea, la insecuritatea alimentară și la malnutriție. Totodată, deficiențele de micronutrienți contribuie la mortalitatea maternă.

Creșterile de prețuri rămân o preocupare majoră, în special în Shiselweni și Manzini, unde 26% din populație cheltuie peste 75% din veniturile pe care le consumă. Creșterea prețurilor petrolului și inflația ridicată (8,7 %) au determinat, de asemenea, creșterea prețurilor la porumb, care se așteaptă să rămână ridicate pe tot parcursul anului. În Swaziland, 70% din populație depinde de agricultura de subzistență pentru mijloacele de trai, iar 84% din populația săracă locuiește în zonele rurale. Zonele cu un climat mai nefavorabil limitează potențialul climatic, constrângerea producției de gospodării sărace, lipsa infrastructurii și accesul limitat la sursele de apă și irigarea împiedicându-le să-și mărească productivitatea. Aceste gospodării sunt, prin urmare, mai sensibile la șocuri, iar șocurile climatice acționează ca un factor determinant al sărăciei, la fel ca șomajul sau pandemia HIV / SIDA.

Zimbabwe

Pe baza datelor din evaluarea vulnerabilității din Zimbabwe (ZIMVAC), cele mai recente analize IPC, realizate în iunie 2017, au estimat că 2,3 milioane de persoane (17% din gospodăriile din mediul rural) se aflau în criză de IPC de faze 3 sau 4 între mai și iunie 2017, perioadă care corespunde sezonului de recoltare. Provinciile din Nordul și Sudul Matabelelandului, Manicalandului, Midlandsului și Masvingoului au înregistrat cel mai mare procent ale persoanelor aflate în situații de criză sau de urgență. În cadrul absolut, cele mai afectate provincii sunt Masvingo, Midlands, Manicaland și Matabelelandul de Sud. Între iulie 2016 și martie 2017, concluziile ZIMVAC indică o deteriorare notabilă a securității alimentare, a peste 4 milioane de persoane (42% din populația rurală) care au nevoie de sprijin. Aproximativ 7% din această populație (103.500 de persoane) se vor confrunta cu situații de urgență, necesitând o asistență umanitară urgentă și pentru a proteja mijloacele de trai. În această perioadă, se așteaptă ca provinciile din sud și sud-est să găzduiască cel mai mare număr de persoane aflate în nevoie. Majoritatea gospodăriilor nesigure din punct de vedere alimentar sunt cele care au fost grav afectate de secetă și care au stocuri și mijloace de trai foarte limitate și / sau epuizate.

Ratele globale acute de malnutriție variază de la 2,6% în Mashonalandul de Est la 6,7% în Mashonalandul de Vest. Nesiguranța alimentară mărește proporția gospodăriilor care se fundamentează pe o dietă inadecvată și adoptă strategii de combatere a situației de urgență. În ansamblu, nivelurile de malnutriție acută nu au fost încă la nivel critic, dar ratele de malnutriție pot crește din cauza lacunelor consumului alimentar și a schimbărilor de trai, în special pentru gospodăriile sărace și foarte sărace. În Mashonalandul de Vest, malnutriția acută gravă variază de la 1,1 la 3,4%. Aici, populația este expusă unui risc ridicat de creștere persistentă a ratelor de malnutriție.

Conflictul în Asia, Orientul Mijlociu și Orientul Mijlociu

Afganistan

La nivel național, persoanele strămutate intern, comunitățile gazdă și gospodăriile cu mijloace de trai vulnerabile sunt cele mai nesigure în ceea ce privește produsele alimentare. Refugiații fără acte de identitate sunt, de asemenea, afectați, deoarece nu primesc niciun tip de asistență umanitară în timpul plecării și la sosire, sprijinul fiind adesea insuficient. Analiza IPC a prezis că securitatea alimentară s-ar îmbunătăți considerabil în timpul sezonului post-recoltare (iulie-decembrie 2018), când ar preconiza existența a 4,3 milioane de persoane în situații de criză sau de urgență în cele 32 de provincii. Alte 8,7 milioane de persoane (33% din populație) au fost clasificate ca stresate. În ciuda recoltei și a îmbunătățirii așteptate a funcționalității pieței, nouă provincii rămân în criză, dar două sunt de interes deosebit: Hilmandul de sud, din cauza creșterii nesiguranței civile; și Nangarhar la granița cu Pakistanul de est, care primește aproximativ 90% din persoanele refugiate. S-a constatat că insecuritatea alimentară este mai mare în zonele urbane decât în ​​zonele rurale, în principal din cauza lipsei de venituri durabile. În Afganistan, securitatea alimentară este puternic marcată de sezonalitate, iar o comparație între sezoanele echivalente relevă o ușoară deteriorare a securității alimentare în ultimii trei ani. Acest lucru este ilustrat de o creștere cu 5% a numărului de persoane din fazele 2, 3 și 4 ale IPC între perioadele de recoltare din 2015 și 2016.

Insecuritatea alimentară acută raportată în luna iunie 2017 a fost rezultatul sezonului de vârf, combinat cu lipsa accesului la alimente cauzată de insecuritate, precum și de mijloacele de trai și de factorii economici. Acestea din urmă includ sărăcia larg răspândită, lipsa de oportunități de angajare, epuizarea mijloacelor de trai în timpul perioadei dificile 2016/17, funcționalitatea limitată a pieței și fluctuațiile prețurilor la alimente. Toți acești factori au limitat puterea de cumpărare a gospodăriilor, în special în rândul lucrătorilor săraci și necalificați. Mai mult, 67.700 de persoane au fost afectate de inundații, alunecări de teren, avalanșe și / sau cutremure în timpul sezonului de iarnă 2016/17. Marea majoritate a populației este afectată de nesiguranță, ceea ce determină o deplasare larg răspândită. Conflictul în curs de desfășurare a afectat puternic sectorul agricol, precum și alte mijloace de subzistență, înrăutățind nesiguranța alimentară în 2017. Accesul limitat la inputurile agricole și terestre se traduce printr-o producție alimentară scăzută în gospodării și printr-o dependență crescută de piețe. Deși prețurile la grâu au fost aproape stabile pe toate piețele importante între august și noiembrie 2017, diferențele mari de prețuri regionale persistă, datorită în parte, infrastructurii inadecvate. Cerealele pot fi cu aproape 40% mai scumpe în Kandahar decât în ​​Herat. În unele zone afectate de conflicte s-au observat creșteri puternice ale prețurilor la alimentele de bază, deși acestea au fost de scurtă durată. Focare de boli ale plantelor agricole, de asemenea, au crescut în 2017, în unele provincii, iar securitatea alimentară din Afganistan este puternic influențată de sezonalitate, deoarece producția este limitată, iar iernile sunt foarte dure în provinciile nord-estice și centrale ale munților, în care insecuritatea alimentară este cea mai ridicată și unde sezonul precar durează din noiembrie până în aprilie. Badakhshanul, în nord-est, are o istorie îndelungată conturată de sărăcie și insecuritate alimentară ca urmare a îndepărtării sale, a accesibilității scăzute, în special a terenului montan și a iernilor foarte dure. Prin contrast, provincia Ghor a fost afectată în mod repetat de secetă în ultimii cinci ani.

Irak

Evoluția rapidă a fenomenului conflictual din Irak se reflectă în situația volatilă a securității alimentare din întreaga țară. Se estimează că 2,4 milioane de persoane sunt nesigure din punctul de vedere al alimentelor, dintre care 1,5 milioane sunt considerate a fi extrem de nesigure pentru produsele alimentare. Potrivit sistemului de monitorizare al PAM, insecuritatea alimentară este mai mare în raioanele afectate de conflict și deplasare. Persoanele cele mai vulnerabile și nesigure din punct de vedere alimentar sunt cele strămutate intern în zonele afectate de conflicte și cele refugiate în zonele eliberate. În 2017, guvernatele Anbar (în special în districtele din Fallujah și Heet), Salah Al-Din și Ninewa (în special în Mosul) au avut cele mai înalte niveluri de consum alimentar sărac și limitat, cele mai mari proporții ale gospodăriilor recurgând la strategii negative. În zonele eliberate, cum ar fi Fallujah (recaptate de forțele irakiene în august 2016), gospodăriile au continuat să sufere replicile lunilor de asediu și lipsa de asistență. Datele obținute care acoperă districtul Mosul arată că în noiembrie 2017, 27% din populație avea un consum inadecvat de alimente. Această proporție a fost mai mare în rândul rezidenților (non-PSI), probabil pentru că persoanele strămutate intern au beneficiat de asistență alimentară. În alte zone ale țării, deși multe gospodării recurg la strategii negative, majoritatea urmau o dietă acceptabilă. În ansamblu, eficiența și calitatea sistemului public de distribuție au fost insuficiente pentru a acoperi nevoile populației, gospodăriile raportând întârzieri în distribuție, rațiile incomplete și produsele alimentare de proastă calitate.

Siria

Siguranța alimentară în Siria a scăzut de la începutul conflictului în 2011. Analiza sectorului securității alimentare din anii trecuți a estimat că, în iunie 2017, 9,4 milioane de sirieni aveau nevoie de asistență alimentară. Cele mai mari creșteri au fost înregistrate pentru zonele Quneitra, Dar'a, Damasc, Idleb și Aleppo, toate afectate de mișcările populației de la sfârșitul anului 2015, ca urmare a unei escaladări a conflictului, precum și a schimbărilor de prețuri de pe piață și a penuriei de alimente. Numai Aleppo a înregistrat o creștere cu 24% a numărului de persoane expuse riscului privind nesiguranța alimentară. Cu toate acestea, mii de oameni rămași în capcană în enclava asediată au nevoi enorme, iar securitatea alimentară se deteriorează în mod dramatic, generând preocupări majore legate de creșterea foametei și a malnutriției, inclusiv pentru persoanele care reușesc să plece. Repatriații fără mijloace de trai sustenabile rămân printre cei mai nesiguri în ceea ce privește produsele alimentare, iar strategiile de adaptare aplicate de gospodării sunt adesea ireversibile, cum ar fi vânzarea de active productive.

Yemen

Constatările confirmă faptul că malnutriția acută este la niveluri alarmante. Patru zone (Abyan, Taiz, Al Hodaidah și Hadramout) au prevalență GAM peste pragul critic al OMS (≥15%), iar alte opt zone au prevalență GAM la niveluri serioase (10-14,9%) și respectiv niveluri sărace (5-9,9%). Malnutriția este mai gravă în zonele joase decât în ​​zonele montane, iar problemele legate de sănătate, apă și salubritate contribuie probabil la izbucnirea unei epidemii de holeră în Yemen. OMS estimează că 7,6 milioane de persoane trăiesc în zone cu risc sporit.

Principalul motor al insecurității alimentare din Yemen este conflictul permanent, cu efectele sale devastatoare în ceea ce privește deplasarea populației, performanța economică, pierderile în agricultură – inclusiv în sectorul pescuitului și al creșterii animalelor – și perturbarea generală a infrastructurii, a serviciilor, a piețelor și a mijloacelor de subzistență. În ciuda precipitațiilor peste medie, accesul limitat la apă, precum și lipsa de semințe și îngrășăminte au afectat producția de plante, în special în Taiz, Sa'ada, Marib, Hajjah și Sana'a. Scăderea și prețurile ridicate ale combustibilului au condus la costuri ridicate pentru irigare, transport și comercializarea produselor agricole și acest lucru a afectat întregul lanț valoric al agriculturii și al pescuitului.

America Latină și Caraibe

Seceta și uraganul Matthew din Haiti

În ianuarie 2016, înaintea uraganului, 3,6 milioane de persoane au fost nesigure în Haiti, dintre care 1,5 milioane au fost extrem de nesigure în ceea ce privește alimentele. În august 2016, acest număr a scăzut la 3,2 milioane. Îmbunătățirea reflectă în principal o recuperare a recoltei de primăvară din anul 2016 din producția redusă din anul precedent și impactul pozitiv al intervențiilor umanitare în comunele cu cea mai mare proporție de oameni în criza IPC de fază 3. Analiza IPC efectuată pentru iulie-septembrie 2016 a clasificat toate zonele analizate în faza 2, cu excepția a trei zone din faza 1, și anume: zona de producție a orezului Artibonite, zona de producție a bananelor și zona de platou a Artibonitei (platoul subumid al regiunii). Uraganul Matthew a devastat părți considerabile din Haiti în octombrie 2016, iar în conformitate cu evaluarea ulterioară a securității alimentare urgente (EFSA), acesta a afectat 2,1 milioane de haitieni (peste 20% din populație) și în urma sa, 1,4 milioane de oameni au avut nevoie de ajutor alimentar, în timp ce 806.600 au avut nevoie urgentă de asistență alimentară. Securitatea alimentară și nutrițională s-a înrăutățit treptat începând cu anul 2013, după trei ani de secetă exacerbată de El Niño, care a afectat producția în 2015. Sectoarele afectate de secetă au fost, de asemenea, printre cele mai grav afectate de uraganul Matthew, și anume Nippes, Ouest și Nord-Ouest, precum și Sud-Estul și Nord-Estul țării.

Nivelurile actuale de insecuritate alimentară sunt rezultatul unei secete severe în 2015 și al uraganului Matthew în 2016, ambele având efecte devastatoare asupra agriculturii și a accesului fizic și economic extrem de limitat la alimente. În 2015, producția agricolă a scăzut cu mai mult de 50% față de media pe termen lung și cu peste 24% comparativ cu sezonul din 2014 afectat de secetă.

2.2.2 Țările predispuse la criză alimentară

Mai multe țări vor necesita o atenție specială în 2018, în ceea ce privește securitatea alimentară, analiza și monitorizarea alimentației, precum și furnizarea de asistență umanitară. Toate crizele alimentare majore evidențiate în anterior vor continua cel mai probabil în 2018 și vor necesita în continuare monitorizarea regulată, intensă a alimentelor și a securității nutriționale. În special, există riscul ca foametea să fie declanșată în unele zone din Nigeria de Nord-Est, Somalia, Sudanul de Sud și Yemen, unde se estimează că toate condițiile de securitate alimentară se vor deteriora din cauza conflictelor armate, a secetei și a colapsului macroeconomic. În 2018, este probabil să se mențină nesiguranța alimentară pe scară largă în Irak, Siria (inclusiv în rândul refugiaților din țările vecine), Malawi și Zimbabwe. Irakul și Siria ar trebui avute în vedere pentru a evalua fezabilitatea efectuării unui exercițiu al IPC sau a unei abordări similare bazate pe consens.

Printre țările cu o situație foarte critică în 2018 se numără:

Țările cu risc de foamete (după magnitudine): Yemen; Nigeria (Nord-Est); Sudanul de Sud; Somalia.

Țări cu o amploare ridicată a nesiguranței alimentare sau a nesiguranței alimentare severe localizate: Siria; Etiopia; Malawi; Zimbabwe; Afganistan; Republica Democratică Congo; Mozambic; Kenya; Sudan; Guatemala; Haiti; Irak; Uganda; Burundi; Republica Africa Centrală; Chad; Madagascar (Sud); Niger (regiunea Diffa).

Unele țări se confruntă în prezent cu o insecuritate alimentară mai puțin localizată sau mai puțin acută și / sau sunt expuse unor riscuri specifice care ar putea duce la agravarea condițiilor de siguranță alimentară și nutriție în 2018. Acestea sunt Afganistan, Bangladesh, Burundi, Republica Centr-africană, Etiopia, Kenya, Madagascar, Mali, Mozambic, Uganda și Republica Tanzania. Sursele de avertizare timpurie evidențiază o probabilitate de deteriorare a securității alimentare în Libia, Myanmar și Ucraina, în timp ce studiile din octombrie 2017 au proiectat o Fază 4 de urgență în 2018 în unele țări care nu au făcut față crizelor alimentare majore în 2017, inclusiv Mali, Senegal, Mauritania și Liberia. Sri Lanka este, de asemenea, probabil să se confrunte cu riscul unor efecte suplimentare ale secetei, date fiind informațiile actuale de prognoză sezonieră. Disponibilitatea informațiilor actualizate la începutul anului 2018 va fi crucială pentru a confirma aceste previziuni și pentru a informa în consecință răspunsul umanitar. Creșterea investițiilor în sistemele de monitorizare a securității alimentare ar fi necesară în țările care nu sunt acoperite de acest raport, din cauza lipsei unor date recente, precum și în țările în care s-au observat discrepanțe considerabile în estimările cazurilor de nesiguranță alimentară produse de diferite organizații. Aceste țări includ Republica Populară Democrată Coreea, Eritreea, Libia, Myanmar, Pakistan și Venezuela.

CAPITOLUL 3. STUDIU DE CAZ : ANALIZA ROMÂNIEI DIN PERSPECTIVA EXPUNERII LA CRIZA ALIMENTARĂ

3.1 Context mondial

Criza este un fenomen extrem de complex alcătuit dintr-un ansamblu de anormalități acumulate intempestiv și chiar haotic, iar efectele ei sunt radicale și necruțătoare. Se discută în literatura de specialitate că există posibilitatea ca unele crize să fie revizibile previzibile aspecte care au un anumit rol dar nu rezolvă decât în foarte mică măsură problema cauzelor și, mai ales pe cea a efectelor crizelor. Date fiind aceste aspecte este foarte important ca societatea să fie pregătită pentru a face față situațiilor de crize, atât celor previzibile, cât și celor imprevizibile sau neașteptate. Nicio societate nu poate ieși fără repercursiuni dintr-o criză, însă se poate face o diferențiere clară între urmările și efectele negative suportabile și dezastrele și distrugerile provocate din cauza vulnerabilităților existente într-o societate sau alta.

Realitatea arată că riscul constă și în efectele dezastruoase generate de criza alimentară degenerată din criză economică, ea însăși fiind, de fapt, un efect de efecte, adică un dezastru produs de dezastre și, la rândul lui, generator de alte dezastre. Unul din motivele pentru care criza alimentara nu este tratată cu atenția care i se acorda altădată este ca noțiunea de foamete a fost redefinita. Altă dată foametea era localizată geografic, acum având în vedere globalizarea pieței cerealelor și capacitatea de a le transporta, foametea este concentrate mai puțin în anumite regiuni geografice și mai mult în anumite grupuri cu venituri scăzute. Criza alimentara transpune acum, în creșterea prețurilor la nivel mondial, creșterea care afectează populațiile cu un venit scăzut, forțând pe mulți să ajungă, chiar sub limita de subzistență. Lipsă acută de alimente pentru o mare parte a populației globului este cunoscută drept criză alimentară. De asemenea și imposibilitatea populație de a achiziționa din veniturile lunare necesarul de hrană se circumscrie noțiunii de criză alimentară.

Penuria de alimente au afectat țările în curs de dezvoltare pentru multe generațiile, aceasta materializându-se în probleme ciclice. Dar această criză alimentară mondială este mai rapid, urgentă și devastatoare. Din 2005, prețurile la alimente au crescut impresionant cu peste 80% din mai multe motive, cele mai semnificative fiind:

• creșterea demografică accentuată

• încălzirea globală

• creșterea costurilor cu combustibilul

• creșterea cererii de produse alimentare din țările populate ca India și China

• dezastre naturale ce se regăsesc în distrugerea recoltelor peste tot în lume

• cursa pentru biocombustibili

Creșterea prețurilor la cereale, modificările climatice și cursa pentru biocombustibili au adus criza alimentară mondială la cota de urgență. Foametea generează deja reacții violente și instabilitate în țările sărace. Creșterea demografică accentuată și vor provoca o adevărată penurie alimentară care ar putea genera războaie și migrații. Populația totală a planetei va crește, în 30 de ani, de la șase miliarde de locuitori la nouă miliarde. Din anul 1950 și până astăzi, suprafețele arabile au crescut doar cu 10 la sută, în timp ce populația s-a dublat. Acest decalaj, precum și creșterea nivelului de trăi în țări suprapopulate, cum ar fi China, vor provoca un deficit de cereale și alte alimente primare, începând chiar din următorii ani. Se apreciază că Europa, care este un mare exportator de cereale, s-a confruntat, pe de o parte, cu mari inundații, iar pe de altă parte, cu secetă extremă. Bruno Parmentier precizează că numărul mașinilor și al camioanelor va crește odată cu numărul populației, iar toate aceste vehicule vor avea nevoie de carburant. Mașinile vor fi “hrănite” cu biocombustibil, extras din cereale sau din plante care vor ocupa terenurile pe care înainte se cultivau cereale, ceea ce va produce mari deficiențe în circuitul alimentelor

După ce au fost prezentați ca o alternativă la petrol, biocarburanții pun astăzi probleme. Populațiile din țările care nu au petrol vor fi preocupate permanent să-și plătească mâncarea, iar hrana importată va fi mult mai scumpă și mulți nu și-o vor permite. Producția de cereale pentru consumul uman este amenințată de trei factori diferiți: creșterea animalelor pentru carne, încălzirea globală și producția de biocombustibili în fața crizei acute a petrolului. Conform ONU, de peste cinci ani, oamenii consumă mai multă mâncare decât produc. Până acum, penuria alimentară a fost rezolvată prin consumarea stocurilor acumulate în anii mai prolifici, dar problema devine tot mai gravă, având în vedere faptul că din 1999, la nivel global, stocurile de cereale s-au redus la jumătate: în 1999, stocurile puteau asigura hrana pentru întreaga lume 116 zile, acum abia o mai pot face pentru 57 de zile. Această perioadă este cu mult sub nivelul securității alimentare. În plus, nu există niciun semn că această tendință se vă schimbe în curând, ba, dimpotrivă, realitățile se prezintă tot mai sumbre odată cu schimbările climatice care aruncă vremea la extreme. Agricultura intensivă, folosirea îngrășămintelor chimice și a pesticidelor au permis triplarea producției de cereale între 1950 și 1990, deși suprafața arabilă nu a crescut cu mai mult de zece procente, ceea ce a permis ca populația tot mai numeroasă a planetei să se poată alimenta convenabil. Conform statisticile Națiunilor Unite, în ultimii 20 de ani, a scăzut rata sărăciei în lume. Numărul persoanelor “foarte sărace” a trecut, între 1980-2001, de la 1,5 la 1,1 miliarde. Populația săracă a Chinei a trecut de la 60 la sută la 16 la sută în 20 de ani, cea a Asiei de Sud-Est de la 52 la sută la 31 la sută, a Americii Latine de la 12 la sută la 9 la sută.

La nivel mondial, indicele prețurilor alimentelor calculat de către FAO (Food and Agriculture Organization), Agenția ONU pentru Alimentație și Agricultură, arată o creștere fără precedent a nivelului agregat al prețurilor alimentelor peste nivelul anului 2008 care, până acum, fusese cel mai ridicat. Indicele este calculat având ca bază perioada 2002-2004. Evoluția prețurilor, în ultimul an și jumătate, arată creșteri la toate grupele de produse utilizate ca bază pentru analiză – cereale, zahăr, uleiuri și semințe, carne și produse lactate. În 2015 prețurile au crescut cu 25% față de 2009, tendință menținută și în primele luni ale anului 2016.

Indicele prețurilor alimentelor are o valoare medie de 232 de puncte în aprilie 2016, practic neschimbată de la estimare revizuită în martie, insă mai mare cu 36% decât valoare din aprilie 2015, dar mai scăzută cu 2% față de februarie 2016. O creștere bruscă a prețurilor la cereale internaționale în aprilie nu a putut fi echilibrat de scăderea din domeniul lactatelor, zahărului, orezului, în timp ce prețurile la carne uleiuri și au fost în mare parte neschimbate.

3.2 Criza alimentară și efectele sale în România

Date fiind aceste aspecte, se apreciază de către specialiști că după criza financiară, ar putea urma o puternică criză alimentară iar România este văzută printre țările vulnerabile aflându-se pe locul 12 în lume într-un top al vulnerabilității la creșterea prețului alimentelor. În urma unor analize realizate de către specialiști în funcție de unele criterii unanim acceptate s-a concluzionat că România întrunește toate condițiile pentru a se încadra în rândul țărilor cu o securitate alimentară precară. Aceste rezultat este susținut de următoarele aspecte: producții agricole scăzute, vaste suprafețe de pământ necultivate sau lucrate rudimentar, explozia prețurilor la alimente suprapusă peste o putere de cumpărare tot mai scăzută, ceea ce face ca segmente masive din populație să nu-și mai permită ca din veniturile lunare să-și asigure necesarul de hrană. Gravitatea situației constă și în aceea că o criză a hranei poate oricând deveni o succesiune de crize, dacă dezechilibrele de piață se mențin, iar competiția pentru sursele energetice va continua să afecteze producția și piața agroalimentară. Cauzele crizei alimentare în România se pot grupa astfel:

1.aproximativ jumătate din produsele alimentare consumate în țara noastră sunt importate, ceea ce înseamnă că orice creștere de preț pe piața internațională se va resimți imediat în piața din țara noastră.

2.o bună parte din producția alimentara autohtona este exportata, ceea ce înseamnă că nu putem avea încredere în ipoteza că producția autohtonă ne va salva de criza alimentară. Dacă prețurile cresc în toată lumea, atunci tot graul romanesc va fi exportat în Europa până la ultima tonă.

3.populația României cheltuiește mai mult de 50% din venit pentru achiziția de produse alimentare, ceea ce înseamnă că limita de suportabilitate a fost deja fie atinsă, fie depășită. Cetățeanul de rând nu poate să suporte noi creșteri de preț pentru că efectiv nu are banii necesari pentru a cumpăra produse scumpe.

4.factorul speculativ referitor la lanțul de distribuție a alimentelor care este foarte lung, cu un șir interminabil de intermediari cartelizați care vor profita de ocazie pentru a obține profituri mai mari din contul consumatorilor.

Datele raportate de Institutul Național de Statistică (INS) arată că alimentele s-au scumpit în februarie 2016, față de aceeași lună din anul precedent, cu 8,83% – avans nemaiîntâlnit din perioada mai-septembrie 2014. Dar, în acel an, dinamica salariilor acoperea lejer creșterea prețurilor la alimente și la celelalte produse/servicii din coșul de consum, astfel că românii nu au resimțit scumpirile ca pe o criză; Azi, prețurile cresc galopant, în timp ce salariile scad, ceea ce este cu totul altceva, dar acest lucru nu pare să deranjeze autoritățile de la București. Media anuală a scumpirilor a urcat de la 6,99% în ianuarie la 7,6% în februarie, după ce rata lunară s-a situat la 0,77%, ca urmare a scumpirii alimentelor.

Rata anuală a inflației se află ceva mai sus decât dublul țintei de 3,6% stabilit de banca centrală pentru finele lui 2016. Față de luna anterioară, prețurile alimentelor au crescut în februarie cu 1,76%, avansul fiind susținut de scumpirea legumelor cu 8%. Prețurile mărfurilor nealimentare și serviciilor au înregistrat creșteri reduse față de luna anterioară, de 0,27%, respectiv 0,03%, în conformitate cu datele INS. Dacă prețurile vor continua să crească se pune firesc întrebarea ce se va îmtâmpla iar răspunsul îl putenm găsii prin analiza ponderii consumului în cheltuielile gospodăriilor, a ponderii cheltuielilor cu alimente în cheltuielile de consum și la senzitivitatea modificării cererii în funcție de preț.

Cheltuielile totale ale populației, au fost, în trimestrul IV 2015, în medie, de 2114 lei lunar pe gospodărie (730 lei pe persoană) și au reprezentat 91,6% din nivelul veniturilor totale.(INS, 2016) Cheltuielilor efectuate de gospodării au fost repartizate în special pentru consumul de bunuri alimentare, nealimentare, servicii și transferurile către administrația publică și privată și către bugetele asigurărilor sociale, sub forma impozitelor, contribuțiilor, cotizațiilor, precum și acoperirea unor nevoi legate de producția gospodăriei. Celelalte cheltuielile dețin o pondere foarte mică în cheltuielile totale ale gospodăriilor populației.

Unele particularități în ceea ce privește mărimea și structura cheltuielilor totale de consum sunt determinate de mediul de rezidență. Astfel, în timp ce nivelul cheltuielilor totale de consum, medii lunare pe o gospodărie, este mai mare în urban față de rural cu 405 lei, cel pentru consumul alimentar este mai mare cu numai 34 lei. Aceasta derivă din faptul că, în rural, 47,6% din cheltuielile pentru consumul alimentar reprezintă contravaloarea consumului din resurse proprii. Se poate ușor observa o pondere ridicată a cheltuielilor de consum în totalul cheltuielilor unei gospodării (72,7%), cea mai mare parte a cheltuielilor de consum fiind dedicate cheltuielilor pentru produse alimentare (40,8%). O mențiune importantă trebuie făcută aici – cheltuielile totale ale gospodăriilor cuprind și contravaloarea consumului de produse agricole din resurse proprii. Comparativ, germanii alocă cheltuielilor cu alimente 13% din totalul cheltuielilor, englezii 16%, iar americanii mai puțin de 10%. Conform clasificării standard pe destinații a cheltuielilor de consum, produsele alimentare și băuturile nealcoolice au deținut, în trimestrul IV 2015, în medie, 40,8% din consumul gospodăriilor (40,7% în trimestrul I, 41,4% în trimestrul ÎI, respectiv 41,0% în trimestrul III 2015). La polul opus s-au situat cheltuielile efectuate de gospodării pentru hoteluri, cafenele și restaurante (1,3%) și cele pentru educație (0,7%).

Este clar, privind datele de mai sus, că o creștere importantă de prețuri va afecta serios bugetele gospodăriilor și implicit consumul de alimente. Lispsa de alimente de pe piață ar putea fi suplinită prin motivarea producătorilor interni, prin orientarea către piața autohtonă. Atenție însă, consumul de produse din resurse proprii – realizat în modul actual, cu produse aduse de la bunici, mătuși sau alte rude – este o amăgitoare soluție la nivel microeconomic și pe termen foarte scurt. O altă soluție controversată ar fi o producție mare de alimente modificate genetic care au efecte nedorite asupra sănătății umane dar care ar putea rezolva problema penuriei de alimente Se impun în acest sens ca politicile publice să aibă în vedere încurajarea producției interne, creșterea investițiilor străine în agricultură, creșterea nivelului de arendare și înstrăinare a terenurilor, creșterea nivelului de tehnologizare și invariabil reducerea prețurilor.

3.3 Cauze ale posibilei crize alimentare în România

Din punct de vedere al naturii lor, cauzele crizei alimentare sunt de o mare diversitate. Astfel, ele pot fi de natură economică, demografică, social-culturală, politică. Cauzele economice pot fi considerate modul de producție, forma de proprietate asupra pământului, tipul de culturi agricole și destinația lor, repartiția și distribuția bunurilor alimentare, relația între producătorii de bunuri și consumatori. Un rol negativ aparte revine actualei crize financiar-economice mondiale care favorizează creșterea prețurilor la produsele alimentare de bază. De asemenea, acționează negativ, în plan economic, sistemele diferite, de la un stat la altul, de acordare a subvențiilor pentru agricultură. De regulă, acestea sunt mai mari în statele dezvoltate și mai mici în țările în curs de dezvoltare. La nivel comun, există falsa idee că țările dezvoltate ar miza mai puțin pe subvenții agricole, iar cele emergente mai mult. În categoria cauzelor demografice sunt incluse creșterea rapidă a populației în țările în curs de dezvoltare, urbanizarea accelerată, migrația internă și internațională. De exemplu, creșterea galopantă a populației globului implică apariția mai multor persoane de hrănit, îndeosebi în țările în curs de dezvoltare. În prezent, sunt 6,3 miliarde de locuitori de hrănit, dar în 2050 vor fi 9 miliarde. Prin urmare, nevoile de hrană vor crește tot mai mult.

Între cauzele social-culturale menționăm modelul de consum, sistemul de protecție socială, tradițiile și cutumele alimentare. Astfel, modificarea modelului de consum, prin creșterea consumului de carne, necesită cantități enorme de cereale de pe piața alimentară pentru hrana animalelor.

Cauzele de mediu includ eroziunea solului, despăduririle, extinderea deșerturilor. În prezent, deșertificarea solurilor și sărăcirea lor din cauza practicilor agricole intensive și a încălzirii climatice sunt o realitate cu care se confruntă aproape toate statele lumii. Pe de altă parte, un rol negativ în accentuarea crizei alimentare o are actuala tendință de folosire a biocarburanților pentru alimentarea automobilelor. Biocarburanții consumă 100 milioane de tone din produsele alimentare de bază pentru plinurile automobilelor și le retrage de pe piața alimentară mondială. În plus, după ce au fost prezentați ca o alternativă la petrol, biocarburanții pun astăzi probleme. Populațiile din țările care nu au petrol vor fi preocupate permanent să-și plătească mâncarea, iar hrana importată va fi mult mai scumpă și mulți nu și-o vor permite.

Cauzele de ordin politic pot fi considerate subvențiile acordate producătorilor agricoli în țările bogate, absența fondurilor pentru agricultură din țările în curs de dezvoltare. În acest sens, subvențiile agricole acordate agricultorilor din țările bogate acționează în detrimentul agricultorilor din țările sărace, produsele subvenționate din țările bogate fiind inaccesibile și insurmontabile pentru țările în curs de dezvoltare. Aceste cauze pot fi identificate în toate statele lumii, iar efectele lor se simt pretutindeni ca urmare a globalizării, crizei economico-financiare, schimbărilor climatice și tendințelor de integrare regională.

3.4. Căi de ieșire din criza alimentară

Teoretic, ieșirea din criza alimentară este posibilă prin acțiunea concertată, continuă și constantă a tuturor actorilor cu competențe în domeniu asupra cauzelor care au generat-o și o generează. În primul rând, trebuie eliminate pierderile din timpul recoltării, transportului și depozitării cerealelor, în special, și a produselor alimentare, în general. Acest lucru este posibil prin educație (deprinderea celor care lucrează la recoltat, transportat și conservarea cerealelor să acționeze consecvent în direcția eliminării pierderilor), investiții masive în tehnologiile de recoltat, transport și depozitare a cerealelor și a produselor alimentare și semnificative campanii mass-media având ca obiectiv eliminarea pierderilor de cereale și produse alimentare. În al doilea rând, se impune alegerea modelului de consum alimentar al populației care îmbină armonios tradițiile cu posibilitățile naționale de asigurare a bunurilor necesare unui trai decent. În acest scop, este absolut necesar ca modelul ales să fie impus populației prin procesul de educație, prin campanii susținute ale mass-media în direcția adoptării celui mai bun model de consum de fiecare persoană în consens cu vârsta, profesia, starea de sănătate și posibilitățile financiare, și prin exemplul persoanelor publice.

De asemenea, se impune o menținere a modelelor tradiționale de hrănire a populației, ținându-se seama de specificul național, și nu adoptarea automată a modelului occidental ca urmare influenței globalizării și a dezvoltării tehnologiei comunicațiilor și informațiilor, prin intermediul căreia oamenii se informează în timp real asupra a tot ceea ce îi interesează, inclusiv asupra modului de hrănire în alte țări și regiuni ale lumii. În al treilea rând, este necesară renunțarea la producerea de biocarburanți, care, pe lângă o eficiență redusă în ceea ce privește înlocuirea consumului de produse petroliere, aduce atingere puternică producției de cereale. În prezent, în unele state, o foarte mare cantitate de trestie de zahăr a luat locul cerealelor, în altele cantități însemnate de porumb sunt folosite pentru obținerea de biocarburanți. De aceea, consider că impunerea unui moratoriu asupra biocarburanților este obligatorie. Conform FMI, conversia terenurilor arabile în scopuri energetice a dus la creșterea prețurilor produselor alimentare cu 20-30%. În al patrulea rând, este necesară aplicarea cu consecvență, perseverență și de o manieră concertată a principiului suveranității alimentare. Acest concept cristalizează diferite mize legate de agricultură. El efectuează o generalizare atât asupra simptomelor, cât și a răspunsurilor de adus sistemului agricol pentru a-l face să depășească simpla logică a pieței și să construiască un sistem care să permită satisfacerea nevoilor alimentare de ansamblu ale populației mondiale. Pe de altă parte, acest concept, pe lângă dimensiunile naționale, are și o dimensiune internațională. Printre actorii ce acționează pentru implementarea securității alimentare, un rol important revine ONG-urilor, care, în acest scop, solicită finanțarea agriculturii de către stat, asigurarea accesului la terenurile arabile, achiziționarea seminței și la apă. În al cincilea rând, reinvestirea masivă în agricultură este o cale eficace și eficientă de a combate concret criza alimentară sau de a limita măcar efectele acesteia. În acest sens, există o mare diferență între statele dezvoltate, care practică o agricultură modernă, și statele în curs de dezvoltare, care fac eforturi disperate pentru a susține o agricultură de subzistență. Astfel, dezvoltarea agricolă în țările sărace a fost foarte mult neglijată, iar ajutorul pentru aceasta a scăzut la jumătate între 1980 și 2005. Actualmente, agricultura a ajuns într-un moment de cumpănă. De aproape 30 de ani, adică de la începutul anilor ’80, nici sectorul privat, nici guvernele nu au investit suficient în acest sector, ceea ce poate avea repercusiuni grave. În ultimul deceniu, întreprinderile agroalimentare au înregistrat o creștere a investițiilor directe, considerate un mijloc de reducere a costurilor și de asigurare a durabilității pe termen lung a furniturilor.

Investiția străină directă în agricultură a crescut de la o medie anuală de 600 milioane de dolari americani în anii ’90 la 3 miliarde de dolari americani în perioada 2005- 2007. Șocul creat de criza prețurilor alimentare, din 2007-2008 a condus la lansarea sau consolidarea unor acțiuni concrete, precum: Inițiativa în favoarea securității alimentare lansată de Aquila, Programul mondial pentru agricultură și securitate alimentară și Programul detaliat al dezvoltării agriculturii africane. Guvernele acordă agriculturii mai multă atenție decât în trecut. Totuși, pentru a răspunde nevoilor viitoare, creșterea producției alimentare nu este suficientă. Ea nu va permite atingerea obiectivelor luptei împotriva foametei și malnutriției dacă nu este însoțită de creșterea veniturilor și ameliorarea mijloacelor de subzistență pentru persoanele cele mai sărace, îndeosebi pentru mici agricultori din țările în curs de dezvoltare.

În al șaselea rând, ar fi necesară reciclarea milioanelor de tone de alimente pierdute sau risipite pentru hrănirea animalelor. Pe de o parte, acest lucru ar permite orientarea acestor produse spre consumul uman. Pe de altă parte, reciclarea deșeurilor alimentare și punerea în practică a noi tehnologii, precum producerea zahărului plecând de la deșeurile de paie sau resturile de nuci, ar fi o inițiativă favorabilă mediului înconjurător ce ar permite creșterea cantităților de cereale disponibile pentru animale.

În al șaptelea rând, ar trebui regândită și reorientată activitatea și programele organizațiilor internaționale cu vocație în domeniul alimentației populației. Este vorba, în primul rând, de FAO, PAM (Program alimentar mondial), FIDA (Fonduri internaționale de dezvoltare agricolă) ale ONU. Acestea ar trebui să militeze pentru asigurarea dreptului fiecărei persoane din lume la hrana necesară unui trai decent.

Analiza făcută anterior posibilității apariției și manifestării crizei alimentare în lume este valabilă și pentru România. În plus, la aceasta se pot adăuga o serie de alte argumentele. Cel puțin din punct de vedere teoretic, România nu ar trebui să cunoască criza alimentară din următoarele motive, pe care le vom expune în continuare.

România dispune de suficient teren arabil – 14 milioane de hectare – spre a fi folosit pentru cultura vegetală și creșterea animalelor. În acest context, se impune o atenție mărită acordată culturii cerealelor, deoarece teren arabil există suficient în posesia românilor. Din totalul de 14 milioane de hectare de teren agricol, societățile comerciale cu acționariat străin dețin în jur de 1 milion, adică echivalentul suprafeței a 3 județe.

Producția agricolă vegetală este superioară celei animaliere. În cadrul structurii producției ramurii agricole, sectorul producției vegetale este predominant, deținând, în anul 2016, o pondere de 70,9% din totalul producției, față de 28,4% cât reprezintă sectorul producției animaliere și 0,7% serviciile agricole33. Datele din tabelul nr. 4 atestă și faptul că asistăm la o relativă creștere a producției vegetale în România. Mai mult, România s-a orientat, în 2013, preponderent pe culturile de grâu, după ce culturile de porumb au fost afectate, în 2012, în proporție de 60% de condițiile meteorologice nefavorabile. „Anul acesta a fost unul, să nu îi spunem prost, ci slab. Se vede această afirmație în implicarea agriculturii în PIB. A fost secetă și cu asta am spus tot. Însă, premisele pentru anul viitor sunt excelente. Semne bune anul are! Am avut parte de ploi din abundență, ninsori. Culturile arată în prezent excelent. În 2013, economia sigur va avea de câștigat de pe urma agriculturii”.

Modelul de consum alimentar al populației țării noastre este încă unul tradițional și, totodată, în mare parte, în mediul rural, fondat pe o agricultură de subzistență. În opinia mea, nu vom asista la o schimbare fundamentală a acestui model prea curând, datorită atât inerției tradiției, cât și a veniturilor modeste ale majorității cetățenilor. Practic, este posibil să se producă și în România o criză alimentară cauzată, în principal, de mai multe aspecte.

Efectele negative ale impactului globalizării asupra economiei românești – pe plan mondial există o criză economică care are influențe semnificative și asupra producției agricole și îndeosebi a prețurilor de vânzare a cerealelor. Economia țării noastre, prin schimburile realizate cu diferite țări și societăți multinaționale, suportă fluctuațiile pieței internaționale.

Tendința unor societăți străine și a unor cetățeni străini de a cumpăra pământ în România – în 2013, un milion de hectare de teren arabil era deținut de diverse societăți străine. În general, aceste terenuri sunt folosite pentru culturi de cereale utilizate la obținerea biocarburanților. Este posibil ca, în anii ce vin, odată cu cumpărarea de către cetățenii străini a și mai mult teren agricol din țara noastră, acesta să fie folosit prioritar pentru producția de cereale ce se pot utiliza la obținerea de biocarburanți. Astfel, producția agricolă destinată realizării de produse agroalimentare se va diminua, ceea ce poate avea drept rezultat o criză alimentară.

Slaba tehnologizare a agriculturii românești, cauzată de lipsa fondurilor necesare derulării cercetării științifice agricole, cât și de modesta implementare a noilor tehnologii agricole.

Agricultura românească se bazează încă pe ferme mici care nu au puterea de a realiza recolte mari și mai ales stabile. De aici, concurența produselor agricole din import aparent mai bune și obținute la un preț inferior celui din România. Astfel, în 2016, țara noastră a exportat produse alimentare, băuturi și tutun în valoare de 1.097 milioane de euro și a importat aceleași produse în valoare de 1.990 milioane de euro.

Sprijinul statului este destul de modest în ceea ce privește susținerea producătorilor agricoli prin diferite facilități, de la diminuarea TVA-ului la produsele alimentare, la cumpărarea de utilaje agricole și semințe selecționate de înaltă productivitate.

Acțiunea legii cererii și ofertei și atractivitatea prețurilor la cereale, îndeosebi pe piața mondială, poate afecta consumul intern de o manieră semnificativă printr-o creștere a exporturilor de cereale din România. În plus, populația României cheltuiește mai mult de 50% din venituri pentru achiziționarea de produse alimentare, ceea ce înseamnă că limita de suportabilitate a fost deja fie atinsă, fie depășită. Prin urmare, cetățeanul de rând nu poate să suporte noi creșteri de preț pentru că nu are banii necesari pentru a cumpăra produse scumpe. De asemenea, trebuie menționat și factorul speculativ referitor la lanțul foarte lung de distribuție a alimentelor, cu un șir interminabil de intermediari cartelizați, care vor profita de ocazie pentru a obține profituri mai mari din contul consumatorilor.

CONCLUZII

Vastele suprafețe de pământ necultivate sau lucrate rudimentar au contribuit la explozia prețurilor la alimente, suprapusă peste o putere de cumpărare tot mai scăzută, ceea ce face ca segmente masive din populație să nu-și mai permită din veniturile lunare asigurarea necesarului de hrană. Gravitatea situației constă și în aceea că o criză a hranei poate oricând deveni o succesiune de crize, dacă dezechilibrele de piață se mențin, iar competiția pentru resurse energetice alternative va continua să afecteze producția și piața agroalimentară. Teoretic, nu ar trebui să existe și să se manifeste, acum sau în viitor, o criză alimentară. Omenirea dispune de resursele materiale, financiare și intelectuale pentru a asigura tot ceea ce este necesar și suficient unui trai decent oricărei persoane, indiferent de țara în care locuiește, religia, sexul, rasa sau alte considerente, oricare ar fi natura lor. Mai întâi, producția de bunuri alimentare o depășește, ca ritm de creștere, pe cea a augmentării demografice. Apoi, noile tehnologii agricole permit obținerea de recolte de cereale suficient de mari pentru a acoperi atât nevoile de consum directe ale populației, cât și satisfacerea altor cerințe de utilizare a cerealelor sau a suprafețelor de teren arabil. În fine, se pot imagina și pune în practică soluții eficace și eficiente, la nivel planetar, de eliminare a risipei și pierderilor de produse alimentare și mai ales de cereale. Practic, însă, apreciez că este foarte posibil, ca în anii ce vin, criza alimentară să se manifeste din ce în ce mai mult. În acest sens, un rol semnificativ îl vor avea o serie de aspecte. Continuarea și extinderea impactului politicilor neoliberale în domeniul economic la nivel planetar – în viitor, va conta tot mai mult realizarea profitului scontat și nu satisfacerea nevoilor de consum ale întregii populații. „Obiectivele Mileniului” privind traiul decent al tuturor persoanelor din lume vor rămâne simple deziderate și teme de dezbatere în diferite conferințe internaționale. Lipsa de voință politică națională de a realiza condițiile necesare și suficiente traiului decent pentru toți cetățenii țării – în continuare, se va vorbi mult și se va face puțin pentru asigurarea acestor cerințe.

Impactul negativ al globalizării, schimbărilor climatice, crizelor economice mondiale, fenomenelor demografice (creșterea rapidă a populației mai ales în statele slab dezvoltate, urbanizarea, migrația internațională), accentuării competiției regionale și mondiale pentru resurse naturale (apă potabilă, teren arabil, materii prime, îndeosebi strategice, hidrocarburi) asupra preocupărilor de a asigura tuturor persoanelor un trai decent prin concertarea eforturilor ansamblului de factori competenți (naționali, regionali și internaționali, statali și nonstatali) pentru a elimina din lume foametea și teama pentru ziua de mâine. Un alt factor se referă la tendințele de evoluție a omenirii în direcția satisfacerii intereselor individuale ale unui grup restrâns de privilegiați ai sorții și nu a nevoilor unui trai decent al tuturor locuitorilor planetei.

Pentru depășirea actualei crize economice ar putea fi folosite unele soluții și direcții pe termene de durată diferită. Necesitatea elaborărilor pe termene diferite decurge din nevoia clasificării și rezolvării unor probleme dificile pe care le parcurge economia republicii caracterizată de instabilitate, lipsa de experiență în activitatea economiei de piață, necesitatea retehnologizării unităților și a modernizării structurilor în conformitate cu posibilitățile existente. Elaborarea strategiilor flexibile care să preîntâmpine situații neprevăzute, să diminueze incertitudinea trebuie să aibă la bază o amplă analiză retrospectivă și prognozare.

Astfel, pe termen scurt se va avea în vedere concentrarea eforturilor și a măsurilor de politică economică în vederea stopării procesului de involuție a economiei, inclusiv:

luarea unor măsuri centralizate la nivel micro și macroeconomic petru redresarea întregii economii și îndeosebi a producerii;

elaborarea unui program concret petru o perioadă scurtă în care să se prevadă –obiectivele prioritare, baza materială și financiară, fondul de consum și acumularea, și repartizarea acestora;

acordarea de către organismele guvernamentale a unui sprigin prompt și eficient la toate nivelele, utilizând un sistem adecvat de pîrghii economico-financiare;

crearea cadrului concurențial prin impulsionarea dezvoltării sectorului privat, care fiid mai flexibil ar asigura unele necesități productive curente ale populației;

stimularea exportului și a producției pentru export în vederea atragerii de resurse valutare;

stimularea și orientarea procesului investițional, atât în sectorul public cât și în cel privat;

dezvoltarea relațiilor externe prin folosirea fostelor piețe (C.S.I.) și ieșirea mai activă pe piețe noi, etc.

Coerența dezvoltării generale a economiei naționale ș orientarea activității agenților economici necesită și unele elaborări pentru un termen mediu și lung. Strategiile macroeconomice trebuie să urmărească orientarea dezvoltării economiei, prevenirea și corectarea anumitor efecte negative, rezultate din funcționarea mecanismelor de piață, transformarea structurilor macroeconomice, modernizarea și informatizarea sectoarelor economiei ș.a. Elaborarea programelor de orientare și dezvoltare pentru un termen mediu și lung ar putea include:

restructurarea economiei naționale, privită ca un proces coierent și de amploare la nivel macro și microeconomic sub raport structural, în privința comportamentului sistemelor industriale, a comortamentului și mentalității indivizilor, care să permită integrarea și funcționarea eficientă a economiei;

conceperea mai multor strategii cu prezentarea pe bază de calcul economic a vantajelor și dezavanajelor fiecăruia;

intercorelarea obiectivelor și priorităților de dezvoltare prin stabilirea ordinii de prioritate în procesul de restructurare, a ponderii diferitor ramuri și subramuri în complexul economic național și adoptarea la cerințele unei economii pluraliste,

revigorarea activității investițiilor, folosindu-se atît resursele de capital interne cât și cele externe ca o necesitate a procesului de retehnologizare și relansare economică;

crearea unui sistem permanent de modernizare a proceselor de producție, a cărui realizare presupune acțiuni concentrate într-o retehnologizare unutăților productive;

intervenția statului prin concentarea principalelor pîrghii economice și mecanisme de reglare fiscal-monetar petru asigurarea dezvoltării economiei în ansamblu;

sporirea rolului creditului în activitatea economică, ca instrument eficace de orientare a activităților agenților economici;

formarea infrastructurii adecvate economiei de piață;

extinderea legăturilor externe cu economia mondială și participarea la schimburile internaționale.

Totodată, baza tuturor elaborărilor atât pe termen scurt cât și mediu în vederea depășirii actualei crizei economice și relansarea economiei trebuie să constituie politica socială, reducerea la minim a sacrificiilor suportate de populație. Astfel, au fost enumerate doar unele probleme, care necesită la etapa dată o soluționare urgentă. Actuala dezvoltare economică, socială, politică și culturală a țărilor lumii și ineficacitatea organismelor regionale și internaționale, interguvernamentale și neguvernamentale par să indice această direcție de evoluție a umanității. În ceea ce privește România, dacă va exista voința politică națională necesară și suficientă apărării și promovării prioritare a intereselor naționale, inclusiv în domeniul analizat, atunci există șanse ca pe teritoriul național să nu se manifeste criza alimentară.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Acharya, Viral V., Sascha Steffen. "The “greatest” carry trade ever? Understanding eurozone bank risks." Journal of Financial Economics 115.2 (2015).

Adrian Porumboiu e optimist în privința producției agricole de anul viitor, http://www.recolta.eu/eticheta/ estimari-productia-agricola-2013, Recolta.eu, accesat la 15 aprilie 2018.

AfDB, OECD, UNDP (2016). African Economic Outlook 2016

Alder, Graham (1995), "Combaterea sărăciei în localitățile informale din Nairobi: dezvoltarea unei strategii instituționale", Mediul și urbanizarea, Vol.7, No.2.

Amnesty International (2017). Niger 2016/2017. Raport Anual

Bader, Bonnie. Cine a fost Cristofor Columb?. Pandora M, 2015.

Bal Ana, Opinii privind cauzele crizei financiare actuale, The Romanian Economic Jurnal, Year XII, no. 31, 2009

Banca Mondială (2017). Niger Country Overview, Decembrie

Baudrillard, Jean, Alexandru Matei, Ciprian Mihali. Societatea de consum: mituri și structuri. Comunicare. ro, 2005

Befu Daniel, „Dosar RL. Un milion de hectare din cele mai bune soluri ale țării, echivalentul a trei județe, sunt deținute deja de străini”, România Liberă, 26 martie 2013, http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/dezbateri/ dosar-rl-un-milion-de-hectare-din-cele-mai-bune-soluriale-tarii-echivalentul-a-trei-judete-sunt-detinute-deja-destraini-297141.html, accesat la 15 aprilie 2018.

Berca, Alex. Crizele economice și ciclicitatea lor. Institutul European, 2011

Brăilean, Tiberiu. Noua economie: sfîrșitul certitudinilor. Vol. 13. Institutul European, 2001

Brown Lester R., Depasind resursele planetei, redefinind securitatea, Ed. Tehnica, Bucuresti, 2005

Brown, Lester Russell, Mădălina Coliu, Mircea Coliu. Opțiuni dificile: confruntarea cu perspectiva crizei alimentare. Editura Tehnică, 1997

Bulgaru M., 1996, Dreptul de a mânca, Editura Economică, București

Burnside, Craig, Martin Eichenbaum, Sergio Rebelo. "Carry trade and momentum in currency markets." (2011).

Ciumac Svetlana, “Economie și sociologie”, Nr 1, 1999

Cojuhari, Andrei, T. Manole, T. Grunzu. "Teorie economică." Chișinău: UTM (2004)

Coman Cristina, Comunicarea de criză, Editura Polirom, Iași, 2009

Coombs, W. Timothy. "Sustainability: a new and complex'challenge'for crisis managers." International Journal of Sustainable Strategic Management 2.1 (2010)

Covaci, Brîndușa. "Renewable Energy Investments During 2004-2015 Period." Management Intercultural 37 (2016).

Crețoi Gheorghe, „Economie”, București, 2002

Crise alimentaire mondiale, http://www.vedura.fr/ social/alimentation/crise-alimentaire-mondiale, accesat la 13 aprilie 2018.

Day, Daphne și colab. "From famine to feast: developing early-phase combination immunotherapy trials wisely." (2017), pp. 4980-4991.

Dufour Jean-Louis, Crizele internaționale, Editura Corint, București, 2002

Duțu Petre, "CRIZA ALIMENTARĂ ÎNTRE MIT ȘI REALITATE." Revistă științifică trimestrială, cu acces liber și prestigiu recunoscut de CNATDCU, indexată în baze de date internaționale (BDI): CEEOL, EBSCO, ProQuest.

Duțu Petre, Fenomene diverse cu impact asupra stabilității și securității locale, regionale și internaționale, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2012

Economist Intelligence Unit (2017). October Country Report

Enache Constantin „Economia politică” București 2002, p.50.

FAO (2012). Foreign Agricultural Investment – Country Profile: Democratic Republic of Congo (DRC)

FAO (2016), Sudan El Niño Mitigation and Preparedness Plan, Februarie

FAO (2017). Plan of action for Malawi 2012-2017

FAO, WFP (2016). Iraq Food Security Brief, Iulie

FAO/GIEWS (2016). Country Briefs: Haiti

FAO/GIEWS (2016). Country Briefs: Nigeria

FAO/GIEWS (2016). Country Briefs: Syria Arab Republic

FAO/GIEWS (2017) Country Brief: Djibouti

FAO/GIEWS (2017). Country Briefs: Burundi

FAO/GIEWS (2017). Country Briefs: Democratic Republic of Congo

FAO/GIEWS (2017). Country Briefs: South Sudan

FAO/GIEWS (2017). GIEWS Special Alert: East Africa, “Alarming food insecurity in several areas of East Africa due to severe drought”.

FAO/WFP (2016). Crop and Food Security Assessment Mission (CFSAM) Report to Central African Republic

FEWS NET (2016). République Démocratique du Congo, Perspectives sur la sécurité alimentaire, Decembrie 2016 -Mai 2017

FEWS NET (2017). Chad- Food Security Outlook Update, Decembrie

FEWS NET, CNSA (2016). HAITI Food Security Outlook, Februarie

Food Security and Nutrition Analysis Unit (FSNAU) (2017). Somalia Food Security and Nutrition Analysis, Post Gu 2017. Raport tehnic, Nr. VII. 69

Frunzeti Teodor, Soluționarea crizelor internaționale, Editura Institutul European, Iasi, 2006

Gavrilescu D., Giurcă D. (coordonatori), 2000, Economie agroalimentară, Editura Expert, București

Gavrilescu, D., Giurcă, D.,- Economia agroalimentară, Editura Expert, București, 2000

Gradinaru, G. "„Economia verde, o noua provocare pentru statisticieni”." în Revista de Informatica Economica 1 (2002)

Greene Mooney, Emma Elizabeth. "Innovation in energy analysis: development of GALGEM-general approach to low grade energy management." (2014)

Holliday, Ian. "Productivist welfare capitalism: Social policy in East Asia." Political studies 48.4 (2000).

Iancu, Aurel. "Sinteză privind modelarea fragilității sistemului financiar." Overview of modelling financial system fragility], Romanian Society for Economic Science, Review OEconomica3 (2010)

Ignat Ion, Economie politică, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2006

Ignat, Ion. Economie politică: macroeconomie. Editura Universității" Al. I. Cuza, 2004

IPC Technical Working Group (2016). Afghanistan: Current and projected acute food insecurity situation, Iulie-Decembrie 2016

IPC Technical Working Group (2016). Madagascar (Grand Sud): Projected Acute Food Insecurity Situation, Octombrie 2016 – Martie 2017

IPC Technical Working Group (2017). Current (Februarie-Mai 2017) and Projected (Iunie-Septembrie 2017) Acute Food Insecurity Situation

IPC Technical Working Group (2017). Democratic republic of Congo, Acute Food Security Analyses, Iunie 2016 – Ianuarie 2017

IPC Technical Working Group (2017). Yemen: Acute Food Insecurity Brief, March-July 2017

James Vernon, Hunger: A Modern History, Cambridge, Mass, Belknap, 2007

Keating M., United Nations Assistance Mission in Somalia (UNSOM) (2017). Briefing to the UN Security Council by the Special Representative of the Secretary General for Somalia

Keynes John Maynard, Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor, Editura Publica, 2009.

Krugman Paul, Întoarcerea economiei declinului și criza din 2008, Editura Publica, 2009

Lange Oskar, Introducere în cibernetica economică, traducere din limba polonă de Ihor Lemnij, Editura Științifică, 1967

Losses, FAO Global Food, Food Waste. "Extent, causes and prevention." Rome: Food and Agriculture Organization of the United Nations (2011).

Lybeck, Johan A. Istoria globală a crizei financiare 2007-2010. Polirom via PublishDrive, 2016

Lybeck, Johan A. Istoria globală a crizei financiare 2007-2010. Polirom, 2016.

Manic Slavica, Economic crisis, its prospect and challenges for economic theory ,p.1, preluat din Scientific Bulletin – Economic Sciences, Vol. 8 (14)

Marinescu, Cosmin, et al. "Criza economică și capitalismul." (2009)

Marius, Boită. "Dimensiunile globale ale fenomenelor generate de problemele alimentare." Studia Universitatis Seria Științe economice 2 (2011)

McDonald, C. "A response to actionAid international." (2017).

McMichael, Philip. "A food regime analysis of the ‘world food crisis’." Agriculture and human values 26.4 (2009).

McPhaden, M. J. "Playing hide and seek with El Niño." Nature Climate Change 5.9 (2015), p. 791.

Morar Robert „Economia politică”, București, 2004

OCHA (2017). Central African Republic, Monthly Humanitarian Bulletin, Aprilie

OCHA (2017). Ethiopia bulletin, Noiembrie

OCHA (2017). Humanitarian Needs Overview: Syrian Arab Republic, Decembrie

OCHA (2017). Humanitarian Response Plan, Ianuarie- Decembrie

OCHA (2017). Malawi’s Food Insecurity Response Plan Update. Raport privind situația internă, Nr. 1, August

Oehler-Șincai, I. M. "Reconfigurarea modelelor de dezvoltare ale țărilor BRICS în contextul crizei financiare și economice mondiale." Revista de Economie Mondială/Journal of Global Economics 5.1 (2013)

Olaru M., Schileru I., Pamfilie R., ș. a., 1999, Fundamentele știinŃei mărfurilor, Editura Eficient, București

Otiman, Păun Ion. Alternativele economiei rurale a României: dezvoltarea agriculturii sau insecuritate alimentară și deșertificarea rurală severă. Editura Academiei Române, 2011.

Otovescu, Adrian, et al. Criza mondială. Pro Universitaria, 2011

Oxfam, G. B. "Drug companies vs. Brazil: the threat to public health." Policy Briefing Note, Cut the Cost Campaign. London(2001).

Oxfam, G. B. "Urban Poverty and Vulnerability in Kenya: Background analysis for the preparation of an Oxfam GB Urban Programme focused on Nairobi." Oxfam GB, Nairobi (2009).

Pohoață, Ion. Epistemologie și metodologie în știința economică, București, Editura Economică, 2011

Pomerleano, Michael. The East Asia crisis and corporate finances: The untold micro story. No. 1990. World Bank Publications, 1998

Pricop, Oliver Constantin, Elena Niculescu. "Marketing strategies in economical crisis situation." Studias Universitatis „Vasile Goldiș” Arad”-Economic Sciences (2009)

Pricope, Cătălina-Florentina. "O investigație empirică asupra relației dintre standardele internaționale de raportare financiară, stabilitatea politică și libertatea economică, în țările sărace." Audit Financiar 12.117 (2014).

Rabontu Cecilia Irina, George NICULESCU, Criza alimentară și posibilele repercusiuni asupra României, Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Economie, Nr. 2/2011

Raes, Dirk, et al. "AquaCrop—the FAO crop model to simulate yield response to water: II. Main algorithms and software description." Agronomy Journal 101.3 (2009).

Rapport de l’ONU, Programme des Nations Unies pour l’Environnement (PNUE), Rapport 2050

Repciuc, Teodor. "Conceptele securității." (2008), Editura Polirom, Iași.

Sandu, Mariana. "Food Safety-Component of National Security." Pub. Sec. Stud. 4 (2015)

Schumpeter Joseph A (1883-1950) Economist și analist politic, în lucrarea: Capitalism, Socialism, Democrație

Sen, Amartya. Poverty and famines: an essay on entitlement and deprivation. Oxford university press, 1981.

Sorocovschi, V. "Probleme de mediu și turism." (2009)

Spiridon, Marius. "Ciclul în teoria economică modernă." Teză de doctorat, București, Academia de Studii Economice (2005)

Stanciu, Mariana, Adina Mihăilescu. "Situația Sărăciei Din România În Context Internațional, În Anul 2013." Quality of Life (1018-0389)/Calitatea Vietii 24.4 (2013).

Svasta, Mihai. "Existence crises of actual financial management systems." Economia seria Management 12.1 (2009).

Ștegăroiu Ion, The concept of crisis, p. 261, preluat din Annals of the University of Petroșani, Vol. V

Ujah, I. A. O., et al. "Factors contributing to maternal mortality in north-central Nigeria: a seventeen-year review." African journal of reproductive health (2005)

USAID (2017). Back on the path of democracy – Madagascar, Decembrie

Voineagu Vergil, (coordonator), România în cifre, Institutul Național de Statistică, 2017

Wallerstein, Immanuel. "Declinul puterii americane." Incitatus, București (2005)

WFP (2016). Djibouti Food Security Monitoring System, October

WFP (2016). South Sudan special report on Food and Nutrition security, Decembrie

Wolf, Ester; Baumann, Miges, Solutions pour sortir de la crise alimentaire, collection Repères no. 2/2008, http://www.painpourleprochain.ch/fileadmin/francais/Politique_developpement/Reperes%20et%20 publications/Reperes_2_2008_bs_resolution.pdf, p. 23, accesat la 12 aprilie 2018

Zahiu, L., Danchin, A. – Politici agroalimentare comparate – Editura Economică, 2001

Zamfir, Cătălin. "Ce fel de tranziție vrem?." Analiza critică a tranziției II (2012)