Criza Actuala în Perspectivă Comparativă Scoala Austriacă, Monetaristă, Keynesiană
Criza actuala în perspectivă comparativă : scoala austriacă, școala monetaristă, școala keynesiană
CUPRINS
Introducere
Capitolul 1. Cauzele crizelor în viziunea diverselor școli de gândire
Subcapitolul 1.1. Definirea noțiunii de criză
Subcapitolul 1.2. Tipologia crizelor
Subcapitolul 1.3. Cauzele crizelor în viziunea principalelor curente de gândire economică
1.4.1 Viziunea Școlii Austriece
1.4.2.Curentul mainstream
1.4.3.Viziunea keynesiană asupra crizei
Capitolul 2. Evoluția crizei – date istorice, evoluție, influențe asupra indicatorilor economici
Subcapitolul 2.1. Istoricul crizei actuale
Subcapitolul 2.2. Efectele crizei actuale în SUA
2.2. 1 Efectele crizei asupra instituțiilor financiare
2.2.2 Criza economică și piața de capital americană
2.2.3 Criza economică și populația americană
Subcapitolul 2.3 Reacțiile din ZONA EURO la criza economică
Capitolul 3. Care din școli (austriacă, keynesistă, monetaristă) explică cel mai bine criza la nivel global, dar și pe cea din România
Concluzii
Bibliografie
Anexe
INTRODUCERE
Anul 2007 va rămâne în istoria economiei ca fiind momentul zero al declanșării unei crize fără precedent, considerată în acest moment ca fiind cea mai gravă din ultimii 100 de ani. Denumită inițial ca fiind o „criză a creditelor”, criza economică actuală s-a declanșat pe fondul pierderii încrederii investitorilor în valoarea ipotecilor securizate („asset backed securities”) de Statele Unite ale Americii. În ciuda măsurilor luate de oficiali, care au infuzat masiv lichidități prin Rezerva Federală și Banca Centrală Europeană, piețele bursiere din întreaga lume au început să se prăbușească, urmând reacții în lanț cu efecte devastatoare pentru numeroase bănci, instituții și companii. Astfel, cea de-a patra bancă la nivel mondial (conform estimărilor Forbes), HSBC Holdings plc a anunțat rezultate mult sub așteptări, în februarie 2008 fiind naționalizată prima bancă britanică, Northern Rock.
Conform unui raport recent dat publicității de Rezerva Federală (Fed) din Dallas, criza financiară declanșată în SUA în 2007 a cauzat economiei americane pierderi evaluate între 6.000 de miliarde de dolari și 14.000 de miliarde de dolari, pagubele putând fi de câteva ori mai mari în situația în care economia va continua să se refacă într-un ritm mult prea lent. Oficialii americani susțin că, pe lângă sumele uriașe pierdute de economie, printre pagubele pe termen lung se pot enumera atât nivelul șomajului (care a atins cote alarmante) cât și numeroasele oportunități ratate, datorate alocării sectorului financiar a peste 13.000 de miliarde de dolari.
O analiză a băncii centrale americane susține că pagubele economice înregistrate până la finele anului 2013 au fost echivalente cu 40-90% din PIB al SUA, ceea ce echivalează cu pierderi între 80.000-100.000 de dolari/per familie. Același raport al Fed Dallas apreciază că intervenția statului american în economie a împiedicat prabușirea acesteia, dar toate ajutoarele acordate numeroaselor companii nu au făcut altceva decât să arunce povara financiară pe umerii contribuabililor.
Criza financiară mondială a afectat pe rând toate piețele și diferitele categorii de agenți economici, efectele pe termen lung fiind nebănuite. Una dintre explicațiile oficiale ale crizei, ce a fost furnizată de instituții publice, vizează comportamentul inadecvat al diferiților agenți economici, ca și imposibilitatea pieței financiare de a funcționa monoton, alocând resursele ce erau necesare. În realitate criza economică este rezultatul unor factori de o complexitate ridicată, printre aceștia enumerând doar politicile de reglementare financiar-bancare, erori de politică monetară și distorsionarea stimulentelor oferite unor agenti economici considerați privilegiați.
Sistemul financiar internațional intrase într-o etapă de dezvoltare fără precedent în ultimii 40 de ani, un număr foarte mare de țări fiind implicate în derularea diferitelor tranzacții financiare de anvergură, ceea ce a condus și la o mobilitate remarcabilă a diverselor capitaluri. Fluxurile de capital au fost liberalizate rând pe rând, piețele financiare din diversele țări ale lumii au reușit treptat să se integreze în sistemul financiar mondial, creându-se astfel relații strânse de interdependență între economiile statelor foarte dezvoltate și cele ale țărilor în curs de dezvoltare.
CAPITOLUL 1. CAUZELE CRIZELOR ÎN VIZIUNEA DIVERSELOR ȘCOLI DE GÂNDIRE
Definirea noțiunii de criză
Cuvântul “criză” își are originile din grecescul “krisis”, ce semnifică o situație/stare ce impune luarea unei decizii. Criza poate fi definită ca fiind o “situație caracterizată de o instabilitate pronunțată, fiind însoțită de o volatilitate și de o incertitudine în creștere pe majoritatea piețelor (piețelor de capital, piața petrolului, piețele monetare și monetare, piața muncii, etc)”.
Studiile realizate de-a lungul anilor au demonstrat faptul că, de regulă, în orice situație de criză avem tendința să intrăm în panică, să ne comportăm atipic, să percepem fapte și situații în mod diferit. Ne creăm impresii și păreri ce uneori sunt departe de realitate, fiind deseori copleșiti de stări de neliniște și nesiguranță legate de viitorul apropiat și nu numai.
În opinia economistului american Nouriel Roubini, specialistul care a prezis criza economică mondială încă din anul 2005, “în istoria capitalismului modern, crizele sunt regula, nu excepția. Ceea ce nu înseamnă totuși că toate ar fi la fel. Nici pe departe: caracteristicile pot fi diferite, de la un dezastru la altul, și originile crizelor se pot găsi în probleme diferite, din sectoare diferite ale economiei”.
Crizele financiare își fac apariția în momentul în care se constată că prețurile unor active (indiferent de natura acestora) au crescut mult și în mod artificial, iar piețele economice realizează toate supraevaluările și reacționează.
Sociologul francez Edgar Morin a ajuns la concluzia că de cele mai multe ori o criză poate fi asociată cu “ lipsa de condiții care să permită adoptarea unei decizii”.
Iar americanul Ian I. Mitroff, autorul a peste 30 de cărți și 300 de articole în domeniul gestionării crizelor, politicii de afaceri și managementului de criză susține că o criză poate avea probabilitate scăzută de apariție, dar implicații majore pentru organizații, societăți sau persoane.
Teoreticienii nu au definit foarte exact noțiunile care stau la baza stabilirii caracteristicilor unei situații de criză, respectiv valoarea inflației, a șomajului ori a PIB-ului.
În anul 1975, în celebrul New York Times, statisticianul economic Julius Shiskin a publicat un articol în care sugerează ideea că o țară/regiune întră în recesiune dacă PIB-ul acesteia scade pe perioada a două trimestre consecutive. Definiția a fost preluată de marea majoritate a economisților, puțini fiind cei care preferă conceptul recesiunii ca fiind o creștere a șomajului mai mare de 1,5%, pe parcursul a 12 luni.
Chiar dacă mulți sunt cei care consideră criza un factor generator de stres și de disconfort psihologic, există și autori care apreciază că aceasta ne conferă anumite oportunități. Astfel, în versiunea lui André Comte-Sponsville, citat de T. Libaert, criza reprezintă o “schimbare rapidă și involuntară care se poate dovedi favorabilă, dar este întotdeauna dificilă și aproape insuportabil de dureroasă”.
Iar Gerald Meyers a reușit să identifice și oportunitățile aferente unei crize:
Apariția și evidențierea erorilor
Accelerarea schimbărilor
Descoperirea dificultăților latente
Modificarea ideilor persoanelor, a motivațiilor și comportamentelor acestora
Dezvoltarea de strategii inedite pentru depășirea crizei
În general, previzionarea crizelor poate fi făcută cu ușurință, și asta datorită faptului că acestea au cauze bine definite. Din păcate puțini sunt cei care țin cont de semnalele de alarmă ale specialiștilor, părerile acestora fiind luate în serios doar când se produce inevitabilul.
Un exemplu îl constituie prăbușirea Sistemului de la Bretton Woods (1971), ce s-a produs în contexul emisiunilor suplimentare masive în dolari a SUA, suplimentat de efectul de expansiune monetară al unor bănci comerciale. Robert Triffin a anticipat căderea sistemului de la Bretton Woods cu câțiva ani înainte ca aceasta să aibă loc, dar nimeni nu a ținut cont de previziunile sale.
Perioada de recesiune actuală, generată de criza economică la nivel global, nu este una singulară, în istoria economiei fiind semnalate și alte câteva perioade destul de dificile. Spre deosebire de Marea criză interbelică (1929) ori de căderea Sistemului de la Bretton Woods (1971), actuala criză mondială este localizată și la nivelul statelor puternic dezvoltate, ea afectând un număr foarte mare de state.
La nivel local, economia contemporană s-a confruntat în ultimii ani cu mai multe crize:
Criza din Mexic (1994) – “Greșeala din Decembrie” – generată de impresia eronată a unui capital ușor disponibil pe piață și de un sistem bancar relaxat ce permitea creditarea în orice condiții. Bula economică a fost stopată de președintele Ernesto Zedillo, care a dispus adoptarea unor politici restrictive în domeniul creditării. “Greșeala din Decembrie” a fost urmată de “Efectul Tequilla”, criza mexicanilor generând alte crize în statele Americii Latine – Chile, Argentina, Uruguay, Brazilia.
Criza din Argentina (1999-2002) – generată de corupția din sistemul de guvernare. Sub pretextul demarării unor proiecte publice importante, sistemul guvernamental a contractat împrumuturi uriașe de pe piețele internaționale (așa-zisele proiecte s-au dovedit a fi doar niște mecanisme complexe de spălare a banilor). Demn de semnalat este faptul că Argentina practicase timp de 10 ani același curs de schimb fix, ceea ce a generat ieftinirea importurilor și implicit creșterea șomajului.
Criza din Camerun (1980-2001) – generată de diverse probleme în domeniul deficitului comercial și guvernamental, dar și al inflației
Criza din Asia (1997-1998) – a izbucnit în Tailanda, ulterior ea generalizându-se la nivelul altor state învecinate, precum Filipine, Malaezia, Coreea de Sud, Indonezia și Hong Kong. Criza a fost generată tot de expansiunea creditării, aceasta facilitând diverse proiecte antreprenoriale ce în condiții reale nu ar fi putut fi realizate.Urmările au fost catastrofale pentru toate țările din zonă, care încă fac eforturi să-și revină complet. În Coreea de Sud, PIB-ul anului 1998 a ajuns la 33% din PIB-ul anului anterior, în vreme ce raportul PIB/locuitor a scăzut cu 42% în Indonezia și cu 21% în Tailanda.
Criza din Rusia (1998) – în contextul crizei din Asia de Sud, exportul de gaze, petrol și alte materii prime s-a diminuat dramatic, în paralel fiind semnalate și restanțe semnificative la plata taxelor și a impozitelor, dar și o criză politică (războiul din Cecenia).
Criza mecanismului de schimb ERM din UE (1992-1993) – “Miercurea Neagră” – Într-o singură zi (16 septembrie 2002), urmare a atacurilor speculative, s-a retras lira sterlină din ERM 1, criza provocând Băncii Angliei o pagubă de 3,4 miliarde de lire sterline.
Subcapitolul 1.2. Tipologia crizelor
Pentru identificarea strategiilor ideale vizând gestionarea situațiilor de criză, o atenție deosebită este acordată, în cadrul managementului crizelor, tipologiei crizelor. În opinia unor specialiști, crizele financiare se pot clasifica în:
Crize sociale – șomaj, sărăcie, creșterea accentuată a inflație
Crize financiare – căderea și revenirea spectaculoasă a burselor, volatilitate crescută pe piețele de capital
Crize politice
Crize locale internaționale
Crize economice generalizate
Crize generate de dezastre naturale
Crizele sistemelor economice contemporane cunosc diverse tipologii, una dintre acestea fiind cea formulată de economistul sârb Slavica Manic. În opinia lui Manic, crizele pot fi:
Crize de mică amploare (conjuncturale) – se intîlnesc cel mai des și sunt cele mai puțin periculoase. Ele lină din ERM 1, criza provocând Băncii Angliei o pagubă de 3,4 miliarde de lire sterline.
Subcapitolul 1.2. Tipologia crizelor
Pentru identificarea strategiilor ideale vizând gestionarea situațiilor de criză, o atenție deosebită este acordată, în cadrul managementului crizelor, tipologiei crizelor. În opinia unor specialiști, crizele financiare se pot clasifica în:
Crize sociale – șomaj, sărăcie, creșterea accentuată a inflație
Crize financiare – căderea și revenirea spectaculoasă a burselor, volatilitate crescută pe piețele de capital
Crize politice
Crize locale internaționale
Crize economice generalizate
Crize generate de dezastre naturale
Crizele sistemelor economice contemporane cunosc diverse tipologii, una dintre acestea fiind cea formulată de economistul sârb Slavica Manic. În opinia lui Manic, crizele pot fi:
Crize de mică amploare (conjuncturale) – se intîlnesc cel mai des și sunt cele mai puțin periculoase. Ele sunt de regulă generate de diverse șocuri externe (de ex. conflicte la frontiere, calamități naturale ori creșterea prețului petrolului pe cotațiile internaționale), generând creșteri ale șomajului și scăderi de PIB. Efectele negative ale acestor tipuri de crize pot fi înlăturate prin diverse măsuri fiscale.
Crize structurale – induc probleme de balanță de plăți externe, pe fondul insuficientei adaptări ale ofertelor la cerințele piețelor aflate într-o continuă dezvoltare. Ele sunt generate de inadaptarea structurii producției interne la trendul internațional, au un impact pe termen lung și sunt mult mai nocive asupra economiei unei națiuni.
Crizele sistemice – (De ex. reformarea Sistemului Financiar Internațional) implică reformarea întregului sistem economic, ele neavând soluții de rezolvare în condițiile inițiale ale economiei
Și Shintaro Ishihara, fostul guvernator al Tokyo, a identificat în anul 2005 câteva tipologii ale crizelor economico-financiare, politicianul remarcându-se prin impozitul pe profiturile brute impus băncilor din țara sa. Astfel, Ishihara face o altă clasificare a crizelo:
Criza de lichiditate în sectorul financiar-bancar – se întîlnește în cazul în care una sau mai multe bănci ce activează într-un stat se află în situația în care nu își mai poate/pot onora obligațiile de plată pe termen scurt ori când pasivele băncii devin mai mici decît activele acesteia, caz în care se ajunge la insolvență. De bază în această situație este indicatorul ce reflectă volumul depozitelor totale din sistemul bancar/totalul activelor băncilor din sistem.
Criza de balanță de plăți externe
Criza valutară
Criza de datorie externă
Criza financiară
În opinia altor autori, criza valutară reprezintă starea în care cursul de schimb înregistrează o depreciere ce este mai mare de 25%, într-un an calendaristic ori o depreciere mai mare de 10% a cursului real.
Conceptul crizei de datorie externă a fost definit pentru prima oară în anul 1989 de economistul american, de origine germana, Rudiger Dornbusch. Specialistul consideră că această criza de datorie externă apare în situația în care un stat se găsește în incapacitatea de a-și onora datoriile externe și de rambursa ratele aferente.
După 12 ani de la elaborarea acestei definiții, economiștii Enrica Detragiache și Antonio Spilimbergo au stabilit că o criză a datoriei externe poate apărea în:
Situația în care o datorie ce nu este rambursată depășește valoarea de 5 % din totalul datoriei externe
Situația în care statul respectiv cere restructurarea datoriei/reeșalonarea plăților în contul datoriei externe creditorilor săi
Crizele de datorie externă pot fi identificate după datoriile externe/PIB, datoriile externe/exporturi totale, datorii externe/rata serviciului datoriei externe.
Crowther Ajayi și Yamar Mbodja au identificat criterii diferite de identificare a crizelor de datorie externe, cum ar fi:
Datorie externă/exporturi
Datorie externă/PNB
Serviciul datoriei externe/exporturi
Rata dobânzilor/exporturi
Rata dobânzilor/PNB
Crizele financiare pot fi asociate cu o scădere drastică a încrederii învestitorilor în sistemul financiar dintr-un stat, moment în care apar retrageri masive de capital de pe piețele financiare, acestea ajungând în țările de origine.
Urmare a acestei miscări se produce o scădere accentuată a lichidităților tranzacțiilor pe bursă, dar și presiuni pe cursul de schimb valutar (crește cererea utilă pentru conversia sumelor retrase de pe piața de capital) și pe rata dobânzii (urmare a reducerii considerabile a cererii de titluri financiare).
Criza financiară reprezintă forma de manifestare a crizei economice, ce constă în neincrederea accentuată în sistemul financiar al statului respectiv, în dereglarea mecanismelor de piață și în diminuarea drastică a volumului de tranzacții la bursă.
Sistemul de referință al unei economii este reprezentat de bursă, locul în care sunt tranzacționate afaceri diferite ca dimensiune și domeniu de activitate. Astfel că orice dereglare a unor afaceri de pe diverse piețe ale economiei se va resimți în profitabilitatea pe bursă, efectul fiind resimțit și de prețul activelor financiare, indiferent că acestea sunt obligațiuni ori active.
Subcapitolul 1.3 Cauzele crizelor
Criza, indiferent de tipologia sa (criza datoriei externe, criza balanței de plăți externe, criza valutară ori criza de lichidități) este rezultatul mai multor factori, precum:
Erori de politică monetară
Distorsionarea stimulentelor ce le sunt acordate unor agenți economici
Politica de reglementare financiar-bancară
Politica monetară
Cauza fundamentală a crizelor economice o reprezintă expansiunea monetară, infuzia financiară alocată de un stat pe piețele monetare ducând la alterrarea gravă a capitalului de piață.
Excesul monetar, reducerea artificială a ratei dobânzii și expansiunea creditelor s-au intâlnit deseori în crizele economice, în istoria economiei fiind consemnate numeroase incidente de tipul boom-bust, în cadrul cărora politica inflaționistă a unui stat a afectat grav a generat profituri iluzorii și a alimentat numeroase speculații. Și tocmai din acest considerent actuala criză economică este aproape similară cu Marea Depresiune, criza de proporții din anii ’30.
Cauzele asociate crizelor economice moderne au în vedere:
Expansiunea monetară – generată de infuzarea în economia reală, prin mecanisme monetare specifice, a substitutelor monetare tiparite de băncile centrale, de acordarea băncilor comerciale a creditelor de refinanțare, dar și de scontarea titlurilor de stat
Lipsa de capitalizare în cadrul sistemului bancar – ponderea capitalului propriu al băncilor este infimă, comparativ cu al altor afaceri
Contractele bancare – contractele actuale impuse de bănci se dovedesc a fi nerealiste în cadrul unei piețe libere
Expansiunea creditelor – facilitarea operațiilor de creditare la nivelul bancar este realizată prin rezerva fracționară
Nivelul economisirii – prăbușirea economiilor, asociată cu o expansiune monetară a consumului accelerată generează dezechilibre majore economice
Refinanțarea facilă, acordată de băncile centrale – poate afecta dramatic interesul băncilor în refacerea lichidităților prin atragerea de depozite și stimularea la nivelul populației a economiilor ( prin folosirea dobânzilor de intervenție favorabile)
Bail-out-ul facil al instituțiilor financiare – falimentul bancar devine imposibil, soluțiile fiind generate prin mecanisme tip TARP ori TARGET
Datoria publică – generată pe fondul scăderii încasărilor bugetare și de diversele probleme generate de reformele ori ajustările structurale obligatorii în perioade dificile. Deseori datoria publică este exacerbată chiar de programele guvernamentale destinate salvării instituțiilor bancare ori industriilor strategice – TARGET, TARP, EFSF
Deficitele bugetare – statele cu datorii uriașe se trezesc în situația în care obținerea unui împrumut pentru acoperirea diverselor cheltuieli devine o adevărată problemă.
Gradul de libertate economică – în absența unui sector privat puternic, corelată cu contracte acordate prioritar pe criterii politice și dependențe statale, riscul apariției unei crize crește exponențial. Prăbușirea sistemului privat generează evaziunea fiscală ori întârzierea plății datorilor către bugetul de stat. În absența unor restructurări la nivel de stat pot apărea datorii și deficite publice semnificative
Criza mondială a fost generată și de “politica banilor ieftini”, promovată de băncile centrale în perioada 2001-2005, pe fondul lichidităților abundente și al nivelului redus al dobânzilor fiind slăbite standardele de creditare, fapt ce a dus la creșterea semnificativă a riscului de creditare.
Cauzele crizelor în viziunea principalelor curente de gândire economică
1.4.1 Viziunea Școlii Austriece
Școala austrică a luat ființă în anul 1871, cu ocazia publicării celebrei lucrări, „Principiile economiei”, elaborată de Carl Menger. Autorul, împreuna cu Leon Walras și William Stanley Jevons, a reușit să dezvolte așa numita teorie a marginalismul în cadrul analizei economice, el susținând că această este aplicabilă universal, la baza analizei economice impunându-se individul, ca și alegerile sale. Alegeri ce trebuie să fie determinate în funcție de preferințele de tip individual subiectiv, dar și de o logică marginală adoptată în cadrul deciziilor.
Școala austriacă consideră că știința economică nu are capacitatea de a genera diverse principii universal valabile, cercetarea științifică impunându-se a se baza pe o multitudine de analize istorice complexe. Tot ea este cea care afirmă că renumiții economiști clasici ai Marii Britaniei comiteau erori majore când susțineau că diversele legi economice pot transcede timpul, dar și granițele statale.
Începând cu anii’30 – ’40, s-a remarcat o evoluție a școlii austriece spre Marea Britanie și SUA, tot mai mulți economiști de la School of Economics, George Mason University, New York University și Auburn University începând să fie interesați de preceptele acesteia.
Așa se face faptul că mare parte dintre ideile ce le aparțineau economiștilor de renume, Ludwig von Mises sau F. A. Hayek uzează de principiile așa zișilor economici „clasici” precum David Hume și Adam Smith, sau Friedrich von Wieser, Knut Wicksell, Mengeri și Bohm – Bawerk. Diversitatea ideilor în ceea ce privește economia contemporană se regăsește la Armen Alchian, Gordon Tullock, Ronals Coase, Douglass North, Murray Rothbard, James Buchanan, și mulți alții.
În viziunea Școlii Austriece, crizele economice sunt anomalii ale piețelor financiare, generate de intervențiile statului în economie. Economiștii austrieci susțin că problema crizelor bancare ar putea fi rezolvată prin renunțarea la monopolul băncilor centrale asupra emiterii de monedă.
Ideea concurenței între monedele băncilor de stat ori private a fost ulterior susținută și de Murray Rothbard, David Glasner, Jesus Huerta de Soto, Kevin Dowd, George A. Selgin, Leland B.Yeager, Lawrence White și David Horwitz, aceștia agreând teoria ca guvernele nu mai aibă posibilitatea de a emite monedă peste nevoile semnalate de economie.
Școala neobancară – Neobanking school sau școla de tip free-banking cu rezerve fracționare (Fractional-Reserve Free Banking School), printre adepții căreia îi enumerăm pe David Glasner, David Horwitz, Lawrence White, George Selgin, Kevin Dowd sau Leland B. Yeager, a dezvoltat în ultimii ani un nou curent în domeniul free-banking-ului. Conform acestuia mecanismul spontan generat de casele de compensare are capacitatea să stopeze expansiunea asociată a majorității bancare.
“Echilibrul monetar” propus de George Selgin în anul 1987, ce a avut la bază elementele de analiză preluate de la keynesiști și monetariști, încearcă să inducă ideea sistemului bancar free-banking cu rezerve fracționare, acesta având capacitatea, la cererea pieței, să ajusteze mult mai eficient comparativ cu alte sisteme, emisiunea de monedă fiduciară.
Adepții școlii free-banking susțin că orice solicitare de monedă fiduciară a agenților economici va avea drept rezultat scăderea cererii de preschimbare a banilor în resursele rezervelor bancare.
În acest fel rezervele vor crește, iar băncile, pentru a obține profituri, vor proceda la mărirea ofertei de creditare și implicit a emisiunilor de bancnote. În situația în care cererea de monedă fiduciară este în scădere, organismele bancare au posibilitatea să remarce riscul apariției incapacității de plată, moment în care pot reduce oferta la credite și implicit de monedă fiduciară (adaptarea ofertei la cerere).
Teoria rezervelor fracționare a adepților școlii neobancare nu este agreată de Jesus Huerta de Soto, care consideră că există riscul ca expansiunea creditului să genereze crize bancare și recesiuni, fiind nevoie de intervenția statului pentru reglementarea situației. În condițiile reîntregirii lichidităților, bancherii, pentru reducerea riscului de insolvabilitate, ar putea fi determinați să accepte împrumutători de ultim moment.
Concluzia lui Soto nu este surprinzătoare: teoriile free-bankin-ului vizând rezervele fracționare consolidează ideea de necesitate a unei bănci centrale. Soto apreciază că unica șansă ca o societate să devină liberă de privilegii și de cicluri economice este promovare activității bancare libere, cu o rezervă de 100%.
1.4.2.Curentul mainstream
Toți economiștii ce se prezintă drept adepți ai curentului mainstream se recomandă ca fiind de viziune liberală, ei crezând cu fermitate în capacitatea statului de a face prognoze, dar și de a preveni, cu ajutorul diverselor calculelor, căderile economice. Adepții curentului mainstream cred de asemenea în libertatea piețelor, fără însă a le considera primordiale în crearea unui echilibru economic.
Marea majoritate a economiștilor Școlii de la Chicago, în ciuda abordărilor teoretice diferite, cred cu fermitate în încrederea pe care o acordă economiei piața liberă.
Cel mai semnificativ reprezentant al acestui curent este, de departe, Milton Friedman, ce care a susținut că termenul liberalismului nu ar trebui cedat cu prea multă ușurință stângii. În ciuda susținerilor, în societatea contemporană liberalismul a ajuns să aibă o conotație total diferită celei inițiale.
Trebuie menționat faptul că școala de la Chicago a avut un rol deosebit, de-a lungul anilor, în stimularea interesului lumii academice în ceea ce privește libertatea economică, în special după deceniul al șaselea al secolului trecut.
Așa se face că, pentru a se menține o societate liberă, se impune ca toate persoanele să aibă libertatea deplină de participare la diversele schimburi de pe piețe.
Curentul mainstream promovează, în susținerea libertății individului, importanța unor aranjamente de tip monetar. Iar ascensiunea deosebită a diverselor idei monetariste s-a remarcat cu precădere în perioadele ce erau caracterizate de o exacerbare a fenomenului economic cu efecte deosebite, inflația.
În perioada 1960 – 1970, deseori rata inflației anuale a depășit valoarea de 5 %, deseori semnalându-se și depășirea pragului dublu, 10 %.
Atât explicația vizând sursele inflației cât și cea privind tratamentul acesteia au generat diverse contradicții de-a lungul timpului în cadrul curentului keynesian, combătut frecvent de către adepții mainstremi.
Nemulțumirea economiștilor din acest grup, conduși de renumitul Milton Friedman, în domeniul identificării cauzelor inflației, ca și a soluților acesteia s-a catalizat în timp în jurul unor teorii care, cel puțin în faza inițială, nu aveau prea multe șanse de reușită.
Așa se face că marea majoritate a monetariștilor friedmanieni au încercat de-a lungul vremii să demonstreze faptul că inflația atrage după sine o diminuare a libertății individuale.
Conform monetariștilor friedmanieni, în condițiile unei inflații deosebite, guvernul unui stat este cel care dispune de un volum de lichidități deosebite destinate diverselor cheltuieli. Astfel, toate planurile cetățenilor ajung să fie dependente de deciziile pe care le iau politicienii, dar și cei din categoria birocraților. În aceste condiții devine evident că este grav afectată libertatea persoanei în a-și urmări propriul interes, cetățenii plătind prețul „impozitului invizibil”. Iar pe măsură ce se constată o alterare a semnalelor generate în piață de prețuri, economia statului respectiv intră într-un trend descendent.
Conform monetariștilor friedmanieni, in vreme ce populația sărăcește pe termen lung, guvernul reușește să își crească veniturile.
La polul opus se află adepții recunoscuți ai intervenționismului, keynesiștii, aceștia fiind de părere că toate crizele sunt parte integrantă din ciclul economic. În versiunea lor, o criză nu poate fi previzionată.
Viziunea keynesiană asupra crizei
Keynesismul este termenul asociat școlii economice fondate de către economistul britanic John Maynard Keynes (1883-1946), autorul cărții de referință publicată în vârful marii crizei economice din anul 1936, ce viza diverse teorii legate de ocuparea forței de muncă, teorii despre dobânzi dar si bani.
Maynard Keynes a schimbat cu siguranța fața economiei mondiale, keynesismul fiind în topul teoriilor și al doctrinelor economice ale secolului trecut.
Ideile keynesismul, ce ulterior au declanșat așa numita revoluție keynesiste, au câștigat în timp tot mai mulți adepți, atrași de ideologia inclusă în cadrul lucrării lui Maynard Keynes.
În ciuda faptului că a fost considerat ca fiind cel mai influent economist al vremii, Keynes, nu a reușit să intre în grațiile colegilor săi de breaslă, mai ales datorită criticilor aduse liberalismului, curentului neoclasic dar și celui monetarist.
Maynard Keynes a fost precupat de modalitățile de finanțare ale economiei Marii Britanice pe perioada războiului, în timp el câștigându-și dreptul de a se alătura delegației britanice la Conferința de Pace de la Paris, 1918.
Cu această ocazie, Keynes s-a declarat șocat de natura vindicativă aferentă acordului de pace, el opunându-se cu vehemență volumului uriaș al despăgubirilor de război la care fusese obligată Germania.
Retras de la masa negocierilor înaintea semnării tratatului, Maynard Keynes a publicat ulterior celebra The Economic Consequences of the Peace, în cadrul căreia a denunțat pe larg numeroasele condiții netemeinice ale tratatului. Astfel, Maynard Keynes ajunge în central atenției interne și internaționale, el fiind deseori în central unor aprige controverse pe diverse teme economice.
Noțiunile de bază aferente curentului keynesism sunt:
Economiilor de piață capitaliste nu au tendința naturală de corectarea șocurilor economice, dar nici de menținerea unui echilibru la nivelul forțelor economice, astfel încât să se asigure implicarea totală a forței de muncă ce este disponibilă
În cadrul unei economii de tip capitalist șomajul se poate semnala drept un fenomen natural, acesta neputând fi corectat automat de către forțele economice. Astfel s-a reușit delimitarea clară a șomajului voluntar și a șomajului involuntar, aspect ce a strînit numeroase controverse de-a lungul timpului
Incapacitatea menținerii unei ocupări depline a forței de muncă este generat de lipsa cheltuielilor publice.
Cheltuielile publice devin ineficiente pe fondul deficitului de investiție al capitalului privat în plan interm
Keynesiști contemporani consideră că depresiunile financiare fac parte din ciclul economic, teorie susținută și de Cristina Peicuți:„ciclurile financiare încep cu o fază de progresie, ajung apoi într-o etapă de dezvoltare accelerată, care degenerează într-o etapă de haos și dezordine și, în final, totul se încheie în etapa de consolidare, urmată de redresarea întregii economii”.
CAPITOLUL 2. EVOLUȚIA CRIZEI – DATE ISTORICE, EVOLUȚIE. INFLUENȚE ASUPRA INDICATORILOR ECONOMICI
Criza economică actuală a fost prezisă în urmă cu câțiva ani de cel care acum este simbolic denumit “Dr. Doom” (pentru viziunile sale sumbre la adresa evoluției economiei mondiale). Nouriel Roubini, economistul considerat a fi un fel de profet al sistemului financiar mondial, a fost primul care a atras atenția întregii lumi cu privire la posibilitatea apariției unei crize fără precedent. Și tot el a prezis și prăbușirea sistemul imobiliar, spre indignarea specialiștilor în economie și a bancherilor, care au preferat să ignore toate semnalele de alarmă, continuând să susțină că economia SUA este mai sigură și mai prosperă ca niciodată.
Actuala criză economică mondială a debutat oficial la începutul anului 2007, oficialii americani sesizând că tot mai multi clienți ai marilor bănci nu-și mai puteau achita ipotecile care aveau grad ridicat de risc. Acest aspect s-a datorat deciziei de la începutul anilor 2000 a fostului președinte al băncii centrale americane, Alan Greenspan, de a reduce rata dobânzii, prin emisiunea de monedă.
Această decizie a fost startul dat politicii inflaționiste americane, în SUA declanșându-se o relaxare financiară fără precedent, rata dobânzii scăzând de la un nivel de 6.25% la începutul anului 2000 până la nivelul record de 1% în anul 2003, menținut constant o perioadă de 12 luni. Timp de trei ani prețurile au crescut constant, rata reală a dobânzii a fost menținută la un indice negativ, iar băncile au apleat la împrumuturi la FED pentru a supraviețui. În jurul anului 2006 rata reală a dobânzii s-a apropiat de zero, sumele oferite de băncile centrale regăsindu-se în economiile proprii (un efect al acestora regăsindu-se în boom-ul imobiliar american).
Creșterea semnificativă a riscului de creditare a atras după sine și imposibilitatea onorării plaților obligațiilor financiare către bănci, situație în care la1 februarie 2007 Statele Unite ale Americii au adoptat legea creșterii salariului minim pe economie, Fair Minimum Wage Act. Pentru prevenirea unei catastrofe economice, Congresul american a adoptat la 13 februarie 2008 Economic Stimulus Act, ce prevedea susținerea diverselor investiții în mediul afacerilor și susținerea sectorului creditelor de tip ipotecar.
Ulterior s-a luat decizia alocării sumei de 152 de miliarde de dolari pentru susținerea și salvarea cunoscutelor Fanny Mae și Freddie Mac, acestea fiind puse în luna septembrie a aceluiași an sub supraveghere federală.
Sesizând pericolul financiar la nivel global, Parlamentul britanic a adoptat în data de 21 februarie 2008 cunoscutul Banking (Special Provisions) Act, care a facilitat naționalizarea băncilor Northern Rock și Bradford & Bingley. Ulterior Marea Britanie a reușit să naționalizeze și filiala filialei britanică a băncii Heritable Bank, dar și filiala băncii Kaupthing Edge, depozitele acesteia fiind transferate direct ING.
Iar la mai puțin de două luni de la mărirea salariului minim pe economie importanta banca americană JP Morgan Chase & Co reușește, cu ajutorul băncii centrale a SUA (Federal Reserve) să achiziționeze la un preț derizoriu banca de investiții Bear Stearns.
În vara anului 2008 a fost adoptat și Housing and Economic Recovery Act, ce a permis garantarea portofoliilor creditelor ipotecare din instituții financiare diverse, de renumita Federal Housing Administration, pentru suma de 300 de miliarde de dolari. Această lege a creat și mediul legal pentru autorizarea Federal Housing Finance Agency de a prelua sub supraveghere cunoscutele Fanny Mae și pe Freddie Mac, a căror valoare reunită depășește jumătatea numărului de credite ipotecare acordate pe piața americană.
Evenimentele care au generat marea criză mondială au început să se precipite în luna septembrie a anului următor, când în doar câteva zile s-a produs inevitabilul. Luna septembrie a anului 2008 a început prin punerea sub supraveghere federală a două dintre cele mai mari bănci de credite ipotecare americane, respectiv Freddie Mac și Fannie Mac, care în ciuda tuturor măsurilor luate până atunci, nu au reușit să se stabilizeze. Iar în ziua de 9 septembrie 2008 se înregistrează o scădere semnificativă a prețului acțiunilor cunoscutei companii americane .Lehman Brothers. Astfel acestea scad într-o singură zi cu 45 %, în urma unui anunț care dădea ca posibilă retragerea de la masa negocierilor pentru preluarea a 50 % dintre acțiunile Lehman Brothers a Bănci coreene de investiții.
A doua zi, pe 10 septembrie 2008, banca coreeană confirmă retragerea de la masa negocierilor, în paralel cu anunțul făcut de Lehman Brothers privind o pierdere oficială de 3,9 miliarde de dolari pentru trimestrul al treilea.
În ziua de 11 septembrie acțiunile Lehman Brothers continuă trendul de prăbușire (încă 41,8%), în vreme ce costul creditului de asigurări ajunge la 805 puncte de bază, iar Bank of America și banca britanică Barclays, încep să ia în discuție o eventuală preluare a corporației financiare.
Soarta Lehman Brothers (și implicit a lumii) este decisă în zilele de 12 și 13 septembrie 2008, când mai marii de pe Wall Street își dau întălnire pentru a găsi soluții de îeșire din criză. În urma discuțiilor, atât Guvernul Federal cât și Trezoreria concluzionează că nu se vor folosi bani publici pentru se preluarea Lehman Brothers, în discuție fiind introdusă și posibilitatea salvării celui mai mare grup de asigurări din lume, American Internațional Group (AIG), amenințat și el de faliment.
În ziua de 14 septembrie banca Marii Britanii, Barclays, renunță la ideea de a interveni în favoarea Lehman Brothers, exemplu fiind urmat și de Bank of America care decide să cumpere pentru 50 de miliarde de dolari Merryl Lynch, un alt gigant de pe Wall Street afectat de prabușirea pieței imobiliare americane.
În aceste condiții, în ziua de 15 septembrie 2008 Lehman Brothers anunță oficial falimentul, iar acțiunile celui mai mare grup de asigurări din lume, American Internațional Group AIG se prăbușesc. Pentru prevenirea crizei de lichidități și a prăbușirii creditelor, AIG obține permisiunea de a accesa din capitalul său suma de 20 de miliarde de dolari.
A doua zi se reușește salvarea prin naționalizare a grupului de asigurări American Internațional Group (AIG), amenințat de faliment, banca centrală americană Federal Reserve acordându-i acestuia un împrumut în valoare de 85 de miliarde de dolari.
La 1 decembrie 2008 SUA anunță oficial împlinirea unui an de la intrarea în recesiune.
2.1 Efectele crizei actuale în SUA
Criza financiară a avut efecte catastrofale pentru economia americană, care a înregistrat pierderi de cîteva mii de miliarde de dolari în ultimii ani. Conform raportului anual al Rezervei Federale (Fed) din Dallas, dat publicității la finele anului trecut: “dacă efectele crizei sunt permanente, trendul de consum observat începând din 2007 sugerează că pagubele produse ar putea fi de peste două ori mai mari față de estimarea de 6.000 – 14.000 de miliarde de dolari”.
Punctul zero al declanșării crizei economice în SUA este considerat momentul prăbușirii Lehman Brothers Holdings Inc, corporația fiind ulterior vândută parțial băncii britanice Barclays și holdingului Nomura Holdings. În momentul declarării falimentului, Lehman Brothers Holdings Inc avea datorii în valoare de 613 miliarde de dolari, active de 639 miliarde de dolari și împrumuturi de 155 miliarde de dolari. Criza economică declanșată în septembrie 2008, când s-a produs și prăbușirea consorțiului financiar Lehman Brothers, a avut asupra Statelor Unite ale Americii efecte nebănuite.
2.1. 1 Efectele crizei asupra instituțiilor financiare
Implicate direct în operațiunile de creditare ipotecară și de securitizare, instituțiile financiare americane au avut mult de suferit, mare parte dintre acestea intrând în faliment sau fiind preluate de grupuri financiare puternice sau susținute de guvernul american.
Prima care a intrat în colaps a fost Bear Stearns Companies, Inc. din New York, o puternică bancă de investiții și titluri de valoare, cu acțiuni numeroase pe piețele de capital. Înainte de începutul declinului Bear Stearns Companies s-a implicat activ în securitizare, emițând numeroase titluri de valoare garantate cu active.
În luna martie 2008, în încercarea de a evita o prăbușire a companiei, Federal Reserve Bank din New York i-a oferit acesteia un împrumut de urgență, dar din păcate nu s-a reușit redresarea. Astfel că Bear Stearns Companies a fost achiziționată de JP Morgan Chase, care la rândul ei a luat un împrumut în valoare de 29 miliarde de dolari de la Rezerva Federală.
În momentul vânzării JP Morgan Chase a plătit un preț de 10 dolari /acțiune, un preț derizoriu dacă e să luăm în considerare că doar cu 52 de săptămâni mai devreme acțiunea Bear Stearns Companies era cotată la un pret de 133,20 dolari. Cu toate acestea, vânzarea poate fi considerată ca fiind una avantajoasă, ținând cont că în acordul inițial încheiat între Bear Stearns Companies și JP Morgan Chase a fost negociat un preț de doi dolari /acțiune.
Următoarea pe listă a fost Countrywide Financial Corporation, cel mai mare creditor ipotecar din Statele Unite ale Americii, care la finalul ultimului trimestru din 2007 a anunțat pierderi de peste 422 milioane de dolari. Grav afectată de numărul mare de credite neperformante, compania a intrat și în atenția FBI, care a cercetat câteva zeci de companii privind practicile din industria ipotecară. Având pe rol sute de procese intentate de diverși investitori, Countrywide Financial Corporation a fost bănuită de fraude contabile în tranzacțiile cu credite ipotecare cu grad ridicat de risc, dar și că și-ar fi prezentat în mod incorect atât condiția financiară, cât și gradul de siguranță al creditelor.
În luna iunie a anului 2008 Banca Centrală a Americii a aprobat vânzarea Countrywide Financial Corporation către Bank of America, la un preț de patru miliarde de dolari, acționarii Countrywide primind pentru fiecare acțiune deținută doar 0,1822 dintr-o actiune Bank of America.
Nici cunoscuta bancă federală de economii IndyMac Federal Bank nu a scăpat în fața crizei, ea fiind declarată în stare de faliment și pusă sub supravegherea guvernului american în august 2008. Falimentul a fost solicitat de arbitrul pieței bancare americane, banca fiind cunoscută pentru acordarea de credite ipotecare cu foarte puține documente justificative.
În momentul declarării falimentului, IndyMac Federal Bank deținea active de 32 de miliarde de dolari, fondul de asigurare fiind estimat la 53 de miliarde de dolari. Costul falimentului a fost de 8 miliarde de dolari, prăbușirea IndyMac Federal Bank fiind considerată istorică pentru piața bancară americană, după colapsul din anul 1984 a băncii Continental Illinois National Bank (cu active de 40 mld. USD) și căderea băncii American Savings & Loan Association (1988).
Fannie Mae și Freddie Mac, cele două instituții financiare controlate de guvern, acopereau mai mult de jumătate din piața ipotecară din SUA (aproximativ 12 miliarde de USD) în anul 2008. La baza funcționării acestora stătea legea președintelui democrat Jimmy Carter, “Community Reform Act”, conform căreia băncile erau obligate să crediteze și clienții din cartierele defavorizate (minorități). În cazul în care acest lucru nu se întâmpla și cineva făcea o reclamație, exista riscul ca banca respectivă să nu mai poată deschidă filiale, și nici achiziții ori fuziuni. Iar administrația Clinton a decis, prin Housing and Urban Developement (HUD), ca 21% din numărul creditelor să fie oferite zonelor defavorizate, în ciuda faptului că riscurile erau enorme.
Nici George W. Bush nu s-a lăsat mai prejos, iar în încercarea de a atrage voturile cetățenilor defavorizați a ridicat plafonul pentru 2008 la un procent de 39%, susținând că își dorește în America cât mai mulți proprietari de culoare. Din păcate mulți din cei care au fost creditați nu și-au mai putut achita datoriile.
Fannie Mae și Freddie Mac, care dețineau sau garantau aproape jumătate din creditele ipotecare acordate cetățenilor americani, nu ofereau împrumuturi directe, ci cumpărau ipotecile acordate creditorilor, pe care le transformau în valori imobiliare garantate. Astfel, în momentul în care au început problemele în plăți, Fannie Mae și Freddie Mac, în calitate de asiguratori de ipoteci, au fost nevoite să plătească ele. Presimțind pericolul, candidatul republican la fotoliul de președinte, John McCain a solicitat Congresului SUA încă din anul 2006 luarea măsurilor de reglare a activităților desfășurate de cele două mari finanțatoare ale industriei imobiliare americane, Fannie Mae și Freddie Mac.
Măsurile, care poate ar fi putut poate preveni criza economică, trebuiau să le confere celor două colosuri cadrul legal de operare sigură, garantând protecția investitorului de rând, în situația în care unul dintre acestea s-ar fi prăbușit. Din păcate democrații au refuzat să intervină. iar în martie 2008 Fannie Mae și Freddie Mac au primit acceptul de a infuza pe piață 200 de miliarde de dolari, în acest fel obținându-se creșterea încrederii investitorilor în piața imobiliară ce începuse să fie serios afectată de criza creditelor.
Iar Biroul Federal de Monitorizare a Sectorului Imobiliar (Office of Federal Housing Enterprise Oversight -OFHEO) a permis reducerea pragului de la 30 la 20% în ceea ce privea nivelul capitalului propriu ce trebuia păstrat sub forma rezervei, pentru necesarul minim.
În luna septembrie 2008 Fannie Mae și Freddie Mac au fost puse sub supraveghere guvernamentală, lucru considerat de unii analiști ca fiind cea mai puternică intervenție publică pe piața din SUA.
Compania de servicii financiare globale, Merril Lynch, specializată în consultanță, investiții bancare, management financiar, servicii bancare și asigurări, a fost lovită puternică de prăbușirea sistemului de creditare din domeniul locuințelor (The meltdown of subprime mortgage).
În luna noiembrie a anului 2007 Merril Lynch a anunțat pierderi de peste 8 miliarde de dolari datorate crizei de pe piața ipotecară, la jumătatea anului următor fiind anunțate pierderi de aproape 5 miliarde de dolari pentru cel de-al patrulea trimestru consecutiv.
Primele semne ale pericolului au apărut la deschiderea bursei din New York din 12 septembrie 2008, după numai două zile banca primind o ofertă fermă de achiziționare din partea Bank of America. Tranzacția a fost încheiată în luna decembrie 2008, Bank of America cumpărând Merril Lynch pentru suma de 50 de miliarde de dolari, ceea ce echivala cu un preț de 29 dolari/acțiune.
În urma acestei fuziuni, care a putut fi posibilă ca urmare a sumelor oferite de către Trezoreria SUA, guvernul american a ajuns să dețină aproape două treimi din impotecile americane.
Și cea mai mare instituție de economii și credite din SUA, Washington Mutual (WaMu) nu a supraviețuit crizei, ea fiind vândută parțial, pentru aproape 2 miliarde de dolari, către JP Morgan Chase. Restul companiei a intrat în faliment, în ziua de 17 septembrie 2008 ea autolistându-se spre vânzare, după ce renumita Goldman Sachs începuse scoaterea la licitație a bunurilor WaMu cu câteva zile mai devreme.
Falimentul Washington Mutual este considerat cea mai mare cădere bancară din istoria financiară americană, acțiunile companiei fiind estimate la valoarea de 307 miliarde dolari. De pe urma falimentului au avut cel mai mult de suferit angajații băncii, aproape zece mii dintre aceștia fiind concediați de către JP Morgan Chase la scurt timp de la preluare.
În schimb, mai marii Washington Mutual au știut să se pună la adăpost, directorul general Alan Fishman, alocându-și (cu doar câteva zile înainte de declararea falimentului) un salariu de 13,7 milioane de dolari pentru cele doar 18 zile de muncă, cât s-a aflat în fruntea instituției. Demn de menționat este faptul că Alan Fishman a încasat acest salariu după ce l-a înlocuit pe fostul director, Kerry Killinger, înlăturat (cu o recompensă de 98 de milioane de dolari, pentru cei 14 ani de activitate) la începutul lunii septembrie 2008, când a început declinul Washington Mutual.
Pe lângă instituțiile financiare direct implicate și care au avut de suferit enorm din cauza crizei, efectele acesteia au fost resimțite direct si de marile companii ce aveau afaceri în domeniul construirii de locuințe, printre acestea enumerând doar Cheshire Building Society, Scarborough Building Society, Derbyshire Building Society, Barnsley Building Society.
Nici firmele de renume din industrie nu au stat mai bine, cele mai afectate fiind compania Crysler si renumita GM. De altfel, atât compania GM cît și compania Crysler au fost salvate de guvernul american, prin intermediul Troubled Assets Relief Program care i-a permis Trezoreriei SUA să infuzeze în ele peste 13,4 miliarde de dolari,
La scurt timp de la declararea falimentului consorțiului financiar Lehman Brothers, în ciuda infuziei guvernului federal de 700 de miliarde de dolari, ce avea rolul de a salva economia americană de criză, au urmat prăbușiri în lanț pe piața financiară, falimente inevitable, restructurări masive de instituții financiare și de companii, fuziuni și preluări în forță.
Multe dintre instituțiile financiare care au avut probleme din cauza crizei economice fie au intrat în faliment, fie au fost inițial retrase de la tranzaționarea pe burse, pentru ca ulterior să fie preluate parțial sau total de către alte instituții bancare sau grupuri susținute puternic de către statul american. Invocând dimensiunea unor instituții financiare, poziția acestora în sistemul financiar american, dar și susținerea politică de care acestea s-au bucurat, câteva bănci de renume au fost salvate de autoritățile americane, prin infuzii masive de capital.
Guvernul SUA a decis că trebuie să intervină doar în favoarea unor bănci considerate importante pentru sistemul financiar, alocând investiții masive, prin intermediul programului Troubled Assets Relief Program unor bănci ca Citigroup Inc., Goldman Sachs Group Inc., Bank of America Corp, Bank of New York Mellon, Wells Fargo & Co., State Street Corp, Morgan Stanley, ori J.P. Morgan Chase & Co. Fără acești bani primiți din partea statului cu siguranță că alta ar fi fost soarta acestor instituții bancare, care au fost salvate cu ajutorul banilor americanilor de rând.
În tot acest timp sute de companii au fost lăsate să se prăbușească, ele intrând în faliment sau fiind preluate de coloșii ajutați financiar de statul american. Prin fuziuni și infuzii de urgență, cîțiva giganți economici au reușit să supraviețuiască, ei deținând acum marea majoritate a datoriilor și depozitelor americanilor. În plus, aceștia au crescut taxele la diferite servicii, obligandu-le în acest fel pe micile bănci să facă reduceri semnificative, dacă vor să supraviețuiască. Profitul acestora este însă serios afectat, consecințele reflectându-se în riscul tot mai crescut de faliment.
În categoria instituțiilor financiare care au fost asistate de guvernul american poate fi încadrată și American International Group (AIG), una dintre cele mai importante companii de asigurări. Catalogată în anul 2000 de Forbes pe locul 18 din lume, AIG a reușit să devină în anul 2004 un component al Dow Jones Industrial Average.
Implicată în criza de lichidități, AIG a fost zguduită puternic în ziua de 16 septembrie 2008, după prăbușirea consorțiului Lehman Brothers Holdings Inc. Din fericire Federal Rezerve Bank a intervenit, anunțând crearea unui sistem de creditare în valoare de 85 de miliarde de dolari, în schimbul a 80% din valoarea bunurilor acesteia, incluzând și dreptul de suspendare a dividentelor și a stocurilor preferențiale.
Mare parte dintre companiile și instituțiile americane afectate de criză erau listate la bursă. Motiv pentru care prăbușirea lor a influențat masiv nu doar credibilitatea americană pe piața de capital, dar și volumul tranzacțiilor și a cotațiilor bursiere.
Un efect puternic al crizei s-a resimțit și la nivelul riscului (volatilității) și al randamentelor bursiere asociate cu instrumentele al căror venituri erau variabile, aceasta reflectându-se asupra opțiunilor aflate la îndemâna investitorilor.
Urmare a crizei au fost luate și numeroase măsuri privind controlul unor zone ce erau limitrofe comisiilor de supraveghere a piețelor de capital ori băncilor centrale, fiind modificate și criteriile privind modul de acordare a finanțărilor, dar și metodologia privind riscul și ratingul în procesul de finanțare.
2.2.2 Criza economică și piața de capital americană
Criza economică a afectat nu numai instituțiile financiare americane, ci și evoluția pieței de capital. După numeroasele falimente declarate ale unor unități bancare ce erau considerate puternice, după restructurările de răsunet și preluările la prețuri destul de avantajoase, câteva grupuri financiare privilegiate de guvernul SUA au avut serios de câștigat.
În tot acest timp modificările esențiale generate de criza financiară s-au reliefat și la nivelul PIB-ului economiei americane, cu efecte serioase atât la nivelul bursier, cât și la nivelul portofoliilor financiare existente în acel moment pe piața americană. Așa s-a ajuns la apariția unor fluctuații majore la nivelul cotațiilor de la bursă (indicii bursieri suferind mutații serioase) care au înregistrat scăderi fără precedent, în paralel cu creșterea volatilității pieței de capital. Astfel, dacă la începutul anului 2007 indicele DJ Industrial era cotat la o valoare de 12.474 puncte, la finele anului următor (decembrie 2008) acesta a ajuns la 8.579 puncte, scăderea de 31.22% resimțindu-se destul de puternic.
Și National Association of Securities Dealers Automated Quotations (NASDAQ), bursa electronică cu cel mai mare număr de acțiuni zilnice, a înregistrat o scădere de 37.7% în aceeași perioadă. Indicele bursier S&P 500 a înregistrat și el același trend descendent, care a fost de 38.3 % în intervalul ianuarie 2007 – decembrie 2008. Ca efect al scăderii valorii indicelui bursier s-a remarcat o creștere considerabilă a volatilității acestuia, tranzacțiile bursiere americane prezentând un risc fără precedent. Pe lângă acestea, un alt efect al crizei financiare care a destabilizat nu numai SUA ci și întreaga lume, s-a remarcat scăderea drastică a randamentelor ce erau asociate diverselor plasamente financiare, lucru ce se poate constata și într-un raport dat publicității de cunoscuta Towers Perrin, care scoate în evidență pierderile uriașe ale unor portofolii financiare de pe piața de capital din SUA. Astfel s-a ajuns în situația în care randamentele pozitive mai puteau fi obținute doar din obligațiunile de stat emise pe termen lung și din titlurile de stat.
Criza economică a lovit puternic piața de capital americană pe care predominau acțiunile, acestea fiind cele mai uzitate în procesul de finanțare al sectorului privat. Urmare a crizei economice americane, s-a remarcat o scădere a volumului de tranzacții, în paralel cu reducerea randamentelor plasamentelor financiare, plasamentele pe piața de capital din SUA devenind tot mai nesigure.
Piața de capital americană a reușit să înregistreze evoluții pozitive în ultimii ani, în anul 2013 indicele Dow Jones atingând pragul de 16.000 de puncte. Evoluția pozitivă este pusă de unii analiști pe seama politicilor monetare expansioniste fără precedent practicate de SUA, dar și pe evoluția favorabilă a unor companii internaționale puternice. De asemenea, în primele zece luni ale anului 2013 indicele american S&P 500 a reușit să înregistreze o creștere de 23,2%, el fiind cotat la 1.756,54 puncte, indicele pan-european Dow Jones Stoxx 600 crescând cu doar 15,3% (322,37 puncte).
Pe fondul majorării costurilor de finanțare semnalate în economia americană (ca urmare a semnalelor transmise de Fed legate de momentul de inflexiune a politicii monetare), al volatilizării fluxurilor de capital orientate spre piețele emergente, de creșterea unor riscuri de natură geopolitică, dar și de intensificarea factorilor de risc, piața financiară din SUA a reușit să se stabilizeze, înregistrând creșteri.
2.1.3 Criza economică și populația americană
Statisticile au demonstrat că în anii 2007 și 2008 cetățenii SUA au resimțit cel mai puternic criza financiară, în urma atitudinii adoptate de guvernul federal de-a lungul anilor. Dacă în anul 2006 valoarea estimată a clădirilor și a caselor era de aproximativ 13 trilioane de dolari, în 2009 acestea mai valorau doar 7 trilioane de dolari.
Și averile personale ale americanilor au avut de suferit, marea majoritate a acestora scăzând cu peste 30 %. Economiile directe au înregistrat o scădere de 1,2 trilioane de dolari, în timp ce fondurile de pensii au scăzut și ele de la 11 trilioane de dolari, la opt trilioane de dolari.
Pentru a atenua efectele devastatoare ale crizei, ce au fost resimțite cel mai puternic de către populație, Federal Reserve (Banca Centrală a SUA) a alocat 540 de miliarde de lei fondurilor diverse de pensii, pe lângă cele 700 de trilioane de dolari puse la dispozitia băncilor și companiilor de asigurări preferate, ce erau amenințate cu falimentul.
Marea majoritate a americanilor a fost direct afectată grav de criza financiară, care a generat un nivel al șomajului fără precedent în SUA. Falimentele pe bandă rulantă, vânzarile și preluările în forță, pe fondul instabilității economice au dus la concedieri masive, cei mai afectați fiind americanii care lucrau în sectoarele inter-dependente de finanțarea din surse externe (credite, obligațiuni, acțiuni). La scurt timp de la declanșarea crizei au început disponibilizările pe bandă rulantă, cei mai afectați fiind cei care lucrau în sectoarele intensive de capital, cu ciclu lung de producție și care produc bunuri de folosință îndelungată.
Astfel, în domeniul construcțiilor în perioada 2006-2008 numărul disponibilizărilor a ajuns la peste 700.000 de angajați, fapt ce s-a răsfrânt cu precădere asupra nivelului șomajului, care în primele 11 luni ale anului 2008 a ajuns la cifra de 50 de milioane. Și asta după ce pe parcursul anului 2007 se înregistrau aproximativ 42 de milioane de americani șomeri. Această rată a șomajului a fost similară cu cea înregistrată de Statele Unite ale Americii în perioada 1992 – 1993. Din fericire, la finele anului 2013, rata șomajului în rândul americanilor era în scădere, ea ajungând la cel mai redus nivel din ultimii cinci ani, conform agenției Reuters. În condițiile în care s-au creat 169.000 de noi locuri de muncă, Departamentul american al Muncii a făcut public anunțul potrivit căruia la finele lunii august 2014 rata șomajului a ajuns la un procent de 7,3%, acesta fiind cel mai mic nivel înregistrat de la finele lunii decembrie 2008.
Analiștii sunt de părere că rata șomajului a scăzut ca urmare a numărului mare de americani care au renunțat să-și mai găsească un loc de muncă, ei nemaifiind astfel înregistrați ca șomeri. Pe lângă aceasta, Fed a pus presiune pe piețele emergente, anunțând că va diminua valoarea de lichidități de pe piață, ea achiziționând lunar obligațiuni de peste 85 de miliarde de dolari, cu scopul clar definit de stimularea creșterii economice.
În plus, Departamentul Comertului SUA, citat de aceeasi Reuters, a dat publicității un raport în care se menționează că PIB-ul americanilor a crescut în perioada lunilor aprilie – mai 2014, cu peste 2,5%, față 1,7% cât era prognozat. Și creșterea economică depășeste cu mult estimările specialiștilor, pe trimestul al doilea al anului 2014 ea fiind de două ori mai mare decăt cea înregistrată în primul trimestru (1,1% ). În același timp s-a observat și o majorare a cheltuielile de consum (ce reprezintă cam 70% din economia SUA) acestea trecând pragul de 1,8% pentru trimestrul al doilea.
2.2.Reacțiile din ZONA EURO la criza economică
Declanșată în SUA, criza economică americană s-a transformat rapid într-o criză mondială, Europa și marile state ale lumii adoptând măsuri de urgență în urma șocurilor financiare resimțite, printre acestea numărându-se ridicarea preventivă a plafoanelor de garantarea depozitelor și interzicerea ori limitarea vânzărilor în lipsă. Lumea întreagă a urmărit și resimțit efectul respingerii inițiale a planului lui Henry Paulson privind „salvarea Wall-Street-ului”, presa de pe mapamond vorbind tot mai des despre faimoasele ipoteci „subprime”, dar și de așa numitele „active toxice”, instrumentele financiare ce prezentau un risc major.
Inițial, mulți au fost cei care nu au crezut că actuala criză se va resimți și pe plan european, considerând că băncile de pe continent sunt mai solide, că activele toxice sunt inexistente sau că normele bancare europene sunt mai bine reglementate. Cu toate acestea, datorită evoluțiilor semnalate la nivelul anterior declanșării crizei financiare în teritoriul Uniunii Europene (vezi Anexa 1), foarte repede mari instituții bancare din Marea Britanie, Franța ori Germania au început să se prăbușească, liderii marilor state ale lumii începând să se întâlnească tot mai des pentru a dezbate măsuri de intervenție la nivel de stat, dar și la nivelul Băncii Centrale Europene.
Irlanda nu a stat mult pe gânduri și a apelat la măsuri disperate (înființând un fond pentru garantarea depozitelor bancare), la limita concurenței neloiale, în vreme ce guvernul laburist din Anglia a decis să se întoarcă de la curentele „New Labour”, dar și cel denumit „a treia cale” (pe care îl preferase în ultimul deceniu), la programe de keynesian.
Liderii politici europeni, în frunte cu Angela Merkel, Jean Claude Trichet (Banca Centrală Europeană) și Jose Manuel Barroso (Comisia Europeană), cu sprijinul premierului britanic Gordon Brown, au provocat SUA la un summit desfășurat în 20, pe lângă cele șapte state puternic industrializate fiind invitate și țările din grupul BRIC (Rusia, China, Brazilia, India), dar și unele state din zona Golfului, ce avea capacitate de a pune la dispoziție din fondurile suverane (Sovereign Wealth Funds) resurse importante (peste două trilioane de USD).
Președintele Franței (care se afla la cârma europenilor în acea perioadă), Nicholas Sarkozy, susținea că prin cooptarea tuturor acestor state ale lumii se poate asigura stabilitatea financiară, în paralel cu adoptarea unor măsuri de reformare a sistemului financiar. Președintele în exercițiu al UE, Sarkozy, a avut mai multe propuneri pentru prevenirea și contracararea crizei, dintre acestea enumerând doar adoptarea unor reacții la nivel global și desfășurarea unui summit la nivel mondial (cu participarea țărilor emergente – summit-ul G 20), acesta având loc la Washington în perioada 15-16 noiembrie 2008.
Și premierul britanic Gordon Brown a adoptat măsuri radicale de natură keynesiană, în ciuda faptului că ulterior fusese adeptul rețetelor ultraliberale. După intrarea în faliment a băncilor Glitnir, Kaupthing și Landsbank, Gordon Brown a invocat legislația anti-terorism pentru a îngheța activele acestora instituții bancare și a proteja depozitele cetățenilor britanici. Împreună cu guvernul și Parlamentul britanic, Gordon Brown a reușit să deblocheze piața interbancară (prin garantarea împrumuturilor), implementând și varianta infuziilor de capital și de lichidități, statul urmând să primească acțiuni preferențiale în urma participației sale. Ambele propuneri ale britanicilor au fost preluate de marile state ale lumii (printre care si SUA), americanii luând decizia de a renunța la achiziționarea activelor toxice și de a infuza masiv capital în City Group.
În luna octombrie a anului 2008 britanicii au trecut la injectarea de capital în mai multe instituții considerate eligibile (în principal bănci din Marea Britanie și subsidiarele altor bănci din străinătate), cu ajutorul acțiunilor preferențiale, care le ofereau șansa britanicilor să aibă câștiguri, în situația în care băncile asupra cărora se intervenise și-ar fi revenit. Valoarea injecțiilor de capital a fost de peste 50 de miliarde de lire sterline, în paralel instituindu-se o strânsă interdependență între politicile de creditare, cele de dividend și schemele de compensație aparținând executivului.
Mai mult, guvernul britanic a făcut investiții de capital de peste 35 de miliarde de lire în cunoscuta bancă RBS și după fuzionările HBOS și Lloyds TBS, iar prin schema de lichiditate a Băncii Angliei aproape 200 de miliarde de lire (bilete de trezorerie) au devenit disponibile bancar, folosindu-se operațiunile de tip swap. În plus, până la stabilizarea pieței, Banca Angliei a continuat procesul de organizarea licitațiilor vizând împrumuturi în lire sterline (pe o perioadă de 3 luni) sau în dolari (pentru o săptămână), Trezoreria garantând (contra unui comision), în limita a 250 de miliarde de lire sterline, fondurile nou obținute de bănci.
Pentru relansarea creditării bancare, s-a lansat pe piața un nou pachet de salvare, prin intermediul cărora creditorii aveau posibilitatea, contra unui comision, să identifice activele proprii considerate cu risc maxim, ce puteau fi asigurate de guvernul britanic. Mai mult, și Trezoreria a luat decizia de a extinde schema privind garantarea creditelor (fiind incluse și datoriile băncilor ce fuseseră capitalizate de guvernul britanic până la finele lui 2009), fiind generată și o nouă schemă de garantare a obligațiunilor ce aveau active colaterale.
În paralel cu Banca Angliei, și Banca Centrală Europeană, FED și Banca chineză au luat măsuri pentru reducerea semnificativă a dobânzii politicii monetare, FED derulând în același timp și diverse acorduri de tip swap valutar cu alte instituții similare.
Inițiativa premierului britanic de reducerea TVA-ului de la 17,5% la doar 15% a avut efecte benefice asupra piețelor bursiere din Europa, indicii înregistrați de acestea crescând cu peste 10% într-o singură zi (24 noiembrie 2008). Și cu toate că președintele Nicholas Sarkozy a propus adoptarea unei măsuri similare la nivel european, cancelarul Germaniei, Angela Merkel, nu a fost de acord, susținând că nu se dorește cheltuirea banilor publici în măsuri ce au ca scop finanțarea unor sectoare din alte state, și nici adoptarea unor măsuri ce ar putea avea influențe asupra stabilității monetare din zona europeană,
Președintele Franței a propus propriul plan vizând relansarea economică. ce consta în diverse măsuri pentru salvarea industriei auto franceze (ce asigura peste 10% din numărul total al locurilor de muncă), pentru relansarea construcției de locuințe (credite ipotecare cu dobânda nulă) și dezvoltarea construcțiilor destinate locuințelor sociale, dar și obligativitatea producerii pe teritoriul francez a motoarelor electrice destinate automobilelor nou fabricate. Planul francez reprezenta 1,3 % din PIB (25 de miliarde de euro), el incluzând și măsuri sociale (alocații de 200 de euro destinate familiilor cu un nivel de trai scăzut), dar nu de relansare a consumului (cum ar fi reducerea TVA-ului), știut fiind faptul că mai mult de jumătate din produsele consumate de francezi proveneau din importuri.
Simultan cu anunțul președintelui francez privind relansarea economică, președintele Băncii Centrale Europene, Jean Claude Trichet, a anunțat și el micșorarea ratei dobânzii politicii monetare (cu 75 de puncte procentuale), susținând că diminuarea prețurilor la materii prime și la energie generează diminuarea riscului de inflație.
CAPITOLUL 3. CARE DIN ȘCOLI (AUSTRIACĂ, KEYNESISTĂ, MONETARISTĂ) EXPLICĂ CEL MAI BINE CRIZA LA NIVEL GLOBAL, DAR ȘI PE CEA DIN ROMÂNIA
Tendința de exagerare a sectorului privat în diversele perioade de avânt economic, ca și în perioadele de recesiune, este unanim acceptată de către toate școlile de gândire economic. Nu același lucru se întâmplă și când vine vorba de analizele privind rolul diverselor politici publice vizând contrabalansarea exagerărilor ce însoțesc deseori sectorul privat.
Astfel, școala austriacă este de părere că statul de nu trebuie să intervină absolut deloc în sau să intervină minim când vine vorba de o atenuare a ciclurilor economice diverse.
La polul opus se află școala keynesistă, ca și cea monetaristă, care consider că intervenția statului este binevenită:
Prin intermediul politicii fiscal – keynesismul
Prin intermediul politicii monetare – monetarismul
Actuală criză economică mondială a fost previzionată de Nouriel Roubini, economistul ce este considerat acum ca fiind profetul sistemului financiar. Roubini a prezis dezintegrarea sistemului financiar cu câțiva ani înainte ca fenomenul să aibă loc, în anul 2008 el anticipând și prăbușirea imobiliară. În condițiile în care economia americană părea sigură și prosperă, profesorul New York University a fost ignorat, mare parte dintre bancherii și specialiștii vremii luând în derâdere avertismentele sale.
Din păcate toate previziunile lui Roubini s-au adeverit, sistemul financiar dezintegrându-se la nivel mondial, Lehman Brothers Holdings Inc dând faliment, giganții Freddie Mac & Fannie Mae întrând în colaps, băncile de investiții fiind îngenuncheate de evenimentele ce s-au derulat cu repeziciune.
Actuala criză economică se datorează politicii inflaționiste practicată de SUA în anii 2000, când Alan Greenspan (fostul președinte al băncii centrale americane) a luat decizia de a reduce rata dobânzii prin emisiunea de monedă, la sfatul actualului guvernator al FED SUA, Ben Bernanke (la acea vreme membru în consiliul guvernatorilor).
Măsura a dus la o relaxare financiară importantă, rata dobânzii scăzând de la 6.25% la începutul anului, la 1,75% la finalul acestuia. Diminuarea ratei dobânzii (rata nominală) a continuat, ea atingînd nivelul record de 1% în anul 2003, valoare care s-a menținut timp de un an calendaristic. Timp de aproape trei ani de zile, în contextul creșterii prețurilor, rata reală a dobânzii a fost negativă, băncile fiind plătite să apeleze la FED pentru bani ce au fost canalizați în economie.
O politică similară economiștilor americani au adoptat și japonezii, Banca Japoniei (BoJ) oferindu-le sume de bani importante cu dobândă nominală zero băncilor din subordine. Și Banca Centrală Europeană (ECB) a redus rata dobânzii la 2%, nivel menținut contant timp de aproape 4 ani.
În acest fel până în anul 2006 în zona euro, în Japonia, dar și în Marea Britanie rata reală a dobânzii a fost la un nivel apropiat de zero. Mare parte din sumele oferite de băncile centrale au fost investite în economii proprii, un exemplu semnificativ în acest sens constituindu-l boom-ul imobiliar din SUA. Iar restul banilor au fost investiți în diferite oportunități riscante. În paralel, unele agenții de raiting au acordat unor companii de proiect (ce nu erau garantate decât de activele pe care încercau să le consolideze) ratinguri identice cu cele ale sponsorilor (bănci de investiții de cel mai înalt rang) în condițiile în care riscul asociat era complex (riscul de firmă și riscul de proiect – neglijat de agenții).
În plus, marile bănci centrale, cu aprobarea tacită a Fondului Monetar Internațional (FMI) au emis monedă exagerat, gest care i-a dus în eroare atât pe oamenii de afaceri și întreprinzători, cât și pe persoanele fizice. Băncile comerciale, cu acordul băncilor centrale, au continuat această politică, care a tentat populația.
Cu acordul statului leasingul, creditele ipotecare, dar și creditele de consum au căpătat o amploare fără precedent, mulți fiinc cei care au găsit atractivă oferta de creditare a consumului, în defavoarea producției.
Cauza principală a crizei economice a fost reprezentată de emisiunea masivă de monedă a băncilor centrale de anvergură din SUA și marile state ale lumii, moment în care s-a produs un scurt-circuit între sistemul financiar controlat de stat prin băncile centrale și economiile reale. În ciuda faptului că mulți sunt analiștii care consideră că fenomenul crizei actuale a fost generat atât de scăderea fără precedent a prețurilor locuințelor pe piața imobiliară SUA, cât și de prăbușirea sistemului de creditare imobiliară, cauzele crizei economice mondiale sunt de complexe, generate de mai mulți factori de natură macro și micro economică:
Excesul de lichidități, generat de băncile centrale mondiale (FED, BOJ)
Intenția statelor exportatoare de gaze naturale și petrol de limitarea aprecierii monedei
Suprasaturarea cu economisiri, fenomen apărut ca urmare a integrării în economia mondială a unor state asiatice (rate uriașe de acumulare)
Excesul de lichidități de pe piață a generat rate ale dobânzilor foarte mici, dar și o volatilitate redusă, fapt ce a dus la un apetit exacerbat pentru activele cu câștiguri uriașe.
În paralel, volatilitatea redusă a generat atât lipsa de vigilență a principalilor investitori, cât și tendința de a subestima riscurile, marjele acestora fiind foarte mici.
La scurt timp de la declanșarea crizei (generată de scurt-circuitele înregistrate în sistemul creditelor imobiliare), piața financiară a reacționat. Neîncrederea investitorilor a dus la plasarea titlurilor VSP în categoria de risc, moment în care refinanțările nu au mai fost posibile. Iar discrepanțele dintre maturitățile active/pasive au făcut ca VSP-urile să depindă de liniile de finanțare ale băncilor sponsor, pierderea încrederii bancare și nevoia de lichidități generând creșterea ratei dobânzii efective.
Statele Unite ale Americii și țările europene cu economii puternice au reacționat imediat, îmbunătățind sistemul de lichidități, acordând garanții guvernamentale împrumuturilor, dar și emisiunilor băncilor asigurate, cumpărând acțiuni de la bănci și reducând controlat ratele dobânzilor.
În ciuda tuturor măsurilor luate piața financiară nu s-a stabilizat, criza mondială acutizându-se la după un an și jumătate de la declanșarea sa, fapt ce a condus la transferarea în sectorul real al economiei americane, iar ulterior în cele ale statelor puternic dezvoltate. Criza financiară a fost generată de criza subprime americană, apărută ca urmare a creșterii ratelor la dobânzi de către FED, în scopul protejării inflației.
Diverși analiști economici apreciază că lichiditățile excesive au influențat masiv sistemul financiar, politica monetară fiind prinsă într-o situație excepțională. Astfel, lipsa unei reacții ar fi condus la creșterea alarmantă a inflației, în vreme ce acțiunea promptă a generat exacerbarea instabilității financiare.
Prăbușirea sistemului imobiliar american a fost urmat de „Hedge Funds”, criza fondurilor de investiții speculative, a companiilor de asigurări, dar și a instituțiilor bancare comerciale și de investiții. Securizarea riscurilor a dus la un cutremur în mediul financiar mondial, instituții financiare puternice fiind atrase în blocada acordării reciproce de credite.
Laureatul premiului Nobel, Joseph E. Stiglitz, a identificat și principalii vinovați pentru această criză fără precedent: Rezerva Federală, sectorul financiar, Wall Street-ul, dar și modul de reacție al administrației Obama, care a continuat politica de salvare și conceputul „prea mari ca să cadă”, moștenit de la președintele George W. Bush.
Criza mondială a fost generată atât de politica monetară și expansiunea prin credit, cât și de lichiditățile excesive infuzate în economie, la prețuri scăzute.
Este știut faptul că accelerarea expansiunii creditului generează o creștere galopantă a prețurilor, previziunile dovedindu-se în această situație eronate. Corectarea duce în mod automat la prăbușirea valorii de piață a activelor inflantate prin oferirea resurselor artificiale, special destinate investitorilor cu resurse limitate, cu scopul de a participa la diverse licitații.
Mecanismele amplificării acestei mase monetare generează factorii declanșatori ai crizelor, dar și propagarea lor la nivel global. Economia reală este grav afectată de acest haos monetar, lucru ce conduce la corecția prin criză și contagiune.
Crizele economice moderne sunt cauzate de expansiunea creditelor și infuzarea substitutelor monetare pe piața financiară, ca și capital concurențial cu capitalul autentic. În societatea modernă principala problemă a unei crize este generată chiar de stat, care uneori impune prin lege un mijloc de schimb imperfect, dar pe care il poate controla după bunul plac, deturnându-l în avantajul unor guverne ori bănci comerciale și centrale.
În condițiile în care o bancă centrală ar trebui să fie independentă politică, pentru a se putea limita expansiunea creditului și expansiunea monetară, producția de mijloace de schimb fiat se situează tot mai mult în afara controlului democratic. Atât structura prețurilor cât și structura producției sunt serios afectate de „producția de bani din nimic”, ce generează efectul Cantillon și încalcă cele mai elementare legi ale economiei.
Viziunea Școlii Austriece asupra crizei actuale
Contractul de depozit non-standard – “irregular deposit” (contract de depozitare al banilor fungibili) include, ca regulă tradițională, obligația de custodie (în orice moment trebuie menținută rezerva de 100% din suma de bani fungibili primită spre depozitare). Din păcate regula este încălcată în cazul sistemelor bancare cu rezerve fracționare, motiv pentru care Jesus Huerta de Soto a propus în anul 1997, ca, în situația în care acești bani sunt folosiți în alt uz (cu precădere acordarea de credite) gestul fie considerat un act de însușire frauduloasă, pedepsit ca atare.
În opinia adepților Școlii Austriece, principala cauză ale actualei crizei economice actuale a fost reprezentată de “politica banilor ieftini”, care a fost promovată de către băncile centrale în perioada 2001-2005, pe fondul lichidităților abundente și al nivelului redus al dobânzilor fiind slăbite standardele de creditare.
Astfel s-a ajuns la o creștere semnificativă a riscului de creditare, tot mai mulți fiind cei care nu și-au mai putut plăti obligațiile financiare către bănci. În încercarea de a găsi o soluție, la data de 1 februarie 2007 Statele Unite ale Americii decid să adopte legea creșterii salariului minim pe economie, respectiv Fair Minimum Wage Act. Prin această lege s-a încercat blocarea investițiilor și a creditărilor, cu efecte imediate asupra companiilor americane ce se aflau în strânsă competiție cu cele de peste ocean.
În paralel, pentru a preveni o eventuală catastrofă economică la nivel global, Congresul american a adoptat cu doar câteva luni (13 februarie 2008) înainte de prăbușirea Lehman Brothers Economic Stimulus Act, ce prevedea atât susținerea diverselor investiții în mediul afacerilor, cât și susținerea sectorului creditelor de tip ipotecar. Inițial s-a luat decizia alocării sumei de 152 de miliarde de dolari pentru susținerea și salvarea cunoscutelor Fanny Mae și Freddie Mac (care însă în luna septembrie a aceluiași an vor fi puse sub supraveghere federală).
Pe lângă “politica banilor ieftini”, actual criză economică a fost generată, în versiunea adepților Școlii Austriece și de:
Punerea băncilor centrale în postura de „împrumutător de ultimă instanță” – ce a generat pe piețele financiare hazardul moral
Creșterea semnificativă a puterii grupurilor financiare cu activitate reflectattă la nivel internațional
Folosirea excesivă a instrumentelor derivate, de cele mai multe ori în scopuri speculative
Ineficiența politicilor de reglementare și supraveghere financiară ale autorităților
Corporațiile lipsite de moralite în domeniul bancar
Fragilitatea băncilor, cauzată de neadaptarea capitalurilor la riscurile asumate
Comportamentul atipic pe retail al clienților
Lipsa de transparență manifestată de numeroase institutții financiare
Criza în viziunea curentului mainstream
În vizunea mainstreamului, orice evoluție anormală a sistemului economic se datorează în principal acordării unor randamente diminuate titlurilor financiare declarate sigure, ceea ce îi poate face pe principalii investitori să își îndrepte toate capitalurile spre diversele derivate financiare, ce sunt cotate extreme de riscant, în vederea asigurării unui profit deosebit.
În aceste condiții, în care economia pare să aibă un mers ideal, există riscul ca unii investitori să nu mai aibă dimensiunea riscului produselor financiare ce au o clasă inferioară, ei ajungând să ia în considerare numai valoarea randamentului.
Această situație s-a semnalat și în cazuil crizei economice din 2007, când în absența unui semnal privind o posibilă prăbușire a prețurilor, toate informațiile ce le parvin investitorilor sunt de cele mai multe ori distorsionate.
Acesta a fost motivul care a stat la baza declanșării apetitului investitorilor pentru riscul inconștient, în creștere exponențială, situație întânită doar în anul 1996, când s-a semnalat o creștere a indicelui Dow Jones peste limita de 6500.
Același trend a mai fost semnalat și în cursul anului 2002, când redirecționarea tuturor investițiilor din sectorul prăbușit în cursul anului 2000, Dot.com, a atras după sine nivelul crescut al investițiilor din sectorul imobiliar.
Criza economică din anul 2007, manifestată atât la nivel mondial, cât și în România, este explicată, în opinia mea, în mod ideal, atât de viziunea mainstreamă, cât și de cea keynesiană.
Astfel, datorită creșterii deosebite pe care a cunoscut-o inclinația la nivel global de economisire a populației, cu rate mai mari comparative cu creșterile venitului global, s-a ajuns la exercitarea unei anumite presiuni, asupra ratelor dobânzilor.
Iar diminuarea ratelor acestora a atras după sine o reorientare a economilor din diversele bănci spre diverse alte achiziții, respective de derivate financiare, de acțiuni, de active imobiliare, dar și de obligațiuni.
Această orientare a investitorilor către activele inferioare, în dorința îmbunătățirii ratelor de rentabilitate, a pus o mare presiune pe acestea, ceea ce a generat în timp o diminuare a ecartului dintre activele de tip riscant și activele sigure.
În tot acest timp pe piața imobiliară totul avea un trend ascendent. Iar creditele de tip sub-standard, care în anul 2002 reprezentau în jur de 7 % din numărul total al creditelor, au crescut în doar trei ani la valoarea de 20 %. De asemenea, tranzacțiile cu diversele valori mobiliare, ce au fost degajate din procesul de garantare cu creanțe, reușesc să acopere aproximativ 80 % din cota de piață, după ce în urmă cu doar trei ani acestea nu atingeau valoarea de 50 % din credite.
În ciuda faptului că această expansiune putea genera un factor decisiv de dezvoltare, aceasta a avut un rol esențial în declanșarea crizei. Iar cererile execsive privind hârtiile de valoare au impulsionat băncile să acorde un număr cât mai mare de credite subprime, astfel crescând considerabil valoarea lichidităților disponibile, cu vânzarea riscurilor pe piața financiară americană sunt forma Collateralized Debt Obligation.
Totul a început în momentul în care fostul președinte al băncii centrale americane, Alan Greenspan, a luat decizia la începutul anilor 2000 să reducă rata dobânzii, prin emisiunea de monedă. Decizia, luată ca urmare a sfaturilor primite de la actualul guvernator al FED SUA, Ben Bernanke (care la acea vreme era membru în consiliul guvernatorilor), a fost startul dat politicii inflaționiste americane. Ca urmare a măsurii lui Greenspan, a început o relaxare financiară fără precedent, rata dobânzii ajungând de la un nivel de 6.25% la începutul anului, la doar 1,75% la finele acestuia. Scăderea a continuat până în anul 2003, când rata dobânzii (rata nominală) a atins nivelul record de 1%, menținut constant o perioadă de 12 luni. Și pe o perioadă de trei ani, timp în care prețurile au crescut constant, rata reală a dobânzii a fost menținută la un indice negativ, băncile văzându-se obligate să apeleze la împrumuturi la FED pentru a supraviețui.
Până în anul 2006 rata reală a dobânzii s-a apropiat de zero, iar sumele oferite de băncile centrale s-au regăsit în economiile proprii (un efect al acestora regăsindu-se în boom-ul imobiliar american). Mai mult, cu aprobarea tacită a Fondului Monetar Internațional (FMI) marile bănci centrale au început să emită exagerat monedă, astfel fiind înduși în eroare oamenii de afaceri, întreprinzătorii, dar și persoanele fizice, fenomenul fiind preluat de către băncile comerciale, spre satisfacția populației.
În această perioadă s-a înregistrat o creștere fără precedent a leasingului, a creditelor ipotecare și a creditelor de consum, oferta de creditarea consumului câștigând teren important în fața producției. Prin emisia masivă de monedă atât la nivelul băncilor centrale americane, cât și a celor din restul puterilor financiare ale lumii, s-a ajuns la producerea unui dezechilibru între sistemul financiar controlat de stat prin băncile centrale și economiile reale.
În viziunea adepților mainstream, principalele cauze ale declanșări crizei economice, au fost:
Randamentul redus al produselor financiare considerate sigure
Reducerea semnificativă a ecartului dintre randamentul produselor financiare sigure și randamentul produselor financiare riscante
Creșterea într-un ritm exponențial a numărului de credite acordate substandard
Securizarea iresponsabilă și într-un volum impresionant a creditelor acordate substandard
Creșterea exagerată a cererii de imobiliare, în baza creditelor obținute facil
Tendința exagerată a populației din țările în curs de dezvoltare spre economisire
Majorarea artificială a prețurilor din sectorul imobiliar
Tendințele spre economisire, care au crescut mult peste potențialul de investire
Politica de finanțare a titlurilor nelichide pe perioade lungi, practicată de instituțiile bancare, cu fonduri pe termen scurt
Iar cel mai important reprezentant al curentului mainstream, Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie (1976), a declarat ori de câte ori a avut ocazia că în orice criză se află și o putere psihologică uriașă. În opinia economistului, deponenții se panichează vizavi de perspectivele economice ale pieței și își accesează depozitele bancare, ceea ce duce la colapsul general al sistemul bancar.
De altfel Friedman, considerat principalul reprezentant al economiei de dreapta din cadrul Universității din Chicago, a avut contribuții esențiale la dezvoltarea economiei, el punând bazele dezvoltării teoriilor privind economia de piață și a minimalizării rolului statului în coordonarea economiei.
Milton Friedman a rămas în istorie prin discursul său impecabil la adresa creșterii economice: “Dacă analizezi istoria vezi că oriunde există creștere economică și unde capitalismul înflorește oamenii trăiesc mai mult și mai bine”.
Viziunea keynesiană asupra crizei
Și curentul keunesian are o explicație deosebită pentru criza mondială, teoriile acestuia fiind aplicabile și în România.
Keynesiștii consideră că primele măsuri în corectarea derapajelor pieței trebuie să includă reglementarea legislativă a zonelor generatoare de boom economic. În acest fel problema economică este transferată nu pe domeniul crizei, ci pe cel al creșterii economice, reglementările vizînd blocarea creșterii economice accelerate, susținută doar de creditări și de un control monetar special.
Piețele nu se pot auto-regla, după cum susține Joseph Stiglitz: „…piețele sunt centrul vital al oricărei economii de succes dar nu funcționează bine lăsate de capul lor”.
În versiunea adepților școlii keynesiste, actuala criză este rezultatul dereglementării pieței, completate de ratele diminuate ale dobânzilor (ce au fost puse de economiști pe seama fostului guvernator al FED, Allan Greenpan).
Keynesismul este de părere că politica banilor ieftini a fost cea care a alimentat speculațiile, ducând ulterior la declinul și prăbușirea economiei. Banii ieftini au generat creșterile semnificative de pe piața imobiliară, iar când cererea a depășit oferta s-a ajuns la explozia prețurilor.
Majorarea prețurilor în domeniul imobiliar a dus la ipoteci pe sume din ce în ce mai mari, iar ipotecarea locuințelor a generat reducerea valorii de capital a acestora.
„Extragerile de valoare ipotecară” (denumire dată generic supraexpunerilor valorilor de capital) au atins într-un singur an cote alarmante, respectiv 7% din PIB-ul SUA. În acest fel economia americană a început să depindă de creșterile de preț din domeniul imobiliar, piața liberă permițând generarea derivatelor financiare toxice ce proveneau din creditele acordate facil, fără a avea garanții reale.
Folosind aceste derivate financiare toxice, băncile au început să se împrumute în ritm ascendent, iar la un moment dat s-a ajuns în situațua ca sumele pe care le datorau deponenților și deținătorilor de obligațiuni să fie mai mari decât valoarea propriilor active.
În acest moment instituțiile bancare nu au mai fost solvabile, situație în care au început să se imprumute între ele ori au acordat credite, dar cu dobânzi uriașe. Acest dezechilibru a fost factorul declanșator al crizei economice și financiare.
Trebuie menționat că înaintea declanșării crizei, apetitul de risc atinsese cote alarmante, similiar cu cel din anul 1996, când indicele Dow Jones a trecut pentru prima dată de nivelul 6500. O situație similară s-a mai întâlnit și în anul 2002, (când investitțiile în domeniul imobiliar au crescut de asemenea execesiv), fapt generat de redirecționarea investițională din sectorul întrat în colaps, Dot.com.
În opinia keynesiștilor, principalul vinovat al derapajului economic ce a dus la actuala criză economică este „dereglementarea”. Excesul de lichidități, combinat cu ratele foarte scăzute ale dobânzilor au dus la creșteri exponențiale ale creditelor substandard, acestea generând la rândul lor lichidități. Lichiditățile au fost direcționate spre domeniul imobiliar, achizițiile alimentând speculațiile imobiliare.
În paralel s-a inregistrat o creștere semnificativă a prețului țițeiului. Astfel, dacă în anul declanșării războiului din Irak (2003), prețul/baril era de 32$, în 2008 acesta a ajuns la 137$/baril. În acest fel valoarea importurilor de țiței a crescut de la 292 milioane $/zi (2003) la 1,4 miliarde $/zi (2008).
Efectele negative au fost resimțite abia când deficitul comercial american al SUA a atins pragul critic, alimentând exagerat rezerva valutară a Chinei.
Pentru acoperirea deficitului s-a apelat la excesul de lichidități existent pe piață, măsură care a dus la dinamizarea în plus a tranzacționprilor și la creșterea presiunii impuse încrederii în derivatele financiare ce aveau rate de profit supraevaluate.
În viziunea keynesistă, principala cauză care a stat la baza declanșării crizei economice a fost generată de ratele reduse, practicate la dobânzi. Momentul zero a fost declanșat de decizia lui Alan Greenspan de a reduce rata dobânzii, prin emisiunea de monedă. Decizia, a fost startul dat politicii inflaționiste americane. Ca urmare a măsurii lui Greenspan, a început o relaxare financiară fără precedent, rata dobânzii ajungând de la un nivel de 6.25% la începutul anului, la doar 1,75% la finele acestuia.
Scăderea a continuat până în anul 2003, când rata dobânzii (rata nominală) a atins nivelul record de 1%, menținut constant o perioadă de 12 luni. Și pe o perioadă de trei ani, timp în care prețurile au crescut constant, rata reală a dobânzii a fost menținută la un indice negativ, băncile văzându-se obligate să apeleze la împrumuturi la FED pentru a supraviețui.
Până în 2006 rata reală a dobânzii s-a apropiat de zero, iar sumele oferite de băncile centrale s-au regăsit în economiile proprii (un efect al acestora regăsindu-se în boom-ul imobiliar american). Mai mult, cu aprobarea tacită a Fondului Monetar Internațional (FMI) marile bănci centrale au început să emită exagerat monedă, astfel fiind înduși în eroare oamenii de afaceri, întreprinzătorii, dar și persoanele fizice, fenomenul fiind preluat de către băncile comerciale, spre satisfacția populației.
Pe lângă acestea, alte cauze ale declanșării crizei economice actuale în viziunea keyseistă constau în:
Piața dereglementată
Lichiditățile în exces
Speculațiile pieței imobiliare
Creșterea exponențială a creditării substandard, ce se baza pe credite de tip NINJA (Non Income Non Job non Assets)
Acumulările uriașe din rezerva valutară chineză
Deficitul fiscal și deficitul comercial american
CONCLUZII
Criza economică fără precedent, declanșată în anul 2007 în SUA, este pe bună-dreptate considerată ca fiind cea mai gravă din ultimii 100 de ani. Denumită inițial drept o „criză a creditelor”, ea s-a declanșat pe fondul pierderii încrederii investitorilor în valoarea ipotecilor securizate („asset backed securities”) de Statele Unite ale Americii. În ciuda numeroaselor măsuri luate de oficiali, care au infuzat masiv lichidități prin Rezerva Federală, dar și prin Banca Centrală Europeană, piețele bursiere din întreaga lume au început să se prăbușească rând pe rând, declanșându-se reacții în lanț ce au avut efecte devastatoare pentru numeroase bănci, instituții și companii financiare.
Criza financiară mondială a afectat rând pe rând toate piețele și diferitele categorii de agenți economici, consecințele acesteia pe termen lung fiind încă nebănuite. În ciuda faptului că printre factorii declanșatori ai crizei au fost semnalați (de către autorități), comportamentul inadecvat al diferiților agenți economici, dar și imposibilitatea pieței financiare de a funcționa monoton, alocând resursele ce erau necesare, în realitate catrastrofa economică doar rezultatul politicilor de reglementare financiar-bancare, erorilor de politică monetară și distorsionării stimulentelor oferite unor agenți economici considerați privilegiați.
Înaintea declanșării crizei, sistemul financiar internațional intrase într-o etapă de dezvoltare fără precedent în ultimii 40 de ani, un număr foarte mare de țări fiind implicate în derularea diferitelor tranzacții financiare de anvergură, ceea ce a condus și la o mobilitate remarcabilă a diverselor capitaluri.
Rând pe rând, fluxurile de capital au fost liberalizate, piețele financiare din diversele state ale lumii reușind treptat să se integreze în sistemul financiar mondial și formându-se astfel relații strânse de interdependență între economiile statelor foarte dezvoltate și cele ale statelor în curs de dezvoltare.
Criza economică actuală a fost prezisă în urmă cu câțiva ani de cel care acum este simbolic denumit “Dr. Doom” (pentru viziunile sale sumbre la adresa evoluției economiei mondiale). Nouriel Roubini, economistul considerat a fi un fel de profet al sistemului financiar mondial, a fost primul care a atras atenția întregii lumi cu privire la posibilitatea apariției unei crize fără precedent. Și tot el a fost cel care a prezis și prăbușirea sistemul imobiliar, spre indignarea specialiștilor în economie și a bancherilor, care au preferat să ignore toate semnalele de alarmă, continuând să susțină că economia SUA este mai sigură și mai prosperă ca niciodată.
La începutul anului 2007 oficialii americani au sesizat faptul că tot mai multi clienți ai marilor bănci nu-și mai puteau achita ipotecile care aveau grad ridicat de risc, acesta fiind principalul efect al politicii practicate de către fostul președinte al băncii centrale americane, Alan Greenspan, care în 2000 a decis să reducă rata dobânzii, prin emisiunea de monedă. Acesta a fost momentul în care s-a dat startul politicii inflaționiste americane, declanșându-se o relaxare financiară fără precedent, cu rata dobânzii de la 6.25% la începutul anului, la doar 1,75% la finele acestuia. Trendul descendent a continuat până în anul 2003, când rata dobânzii (rata nominală) a atins nivelul record de 1%, nivel ce s-a menținut constant o perioadă de 12 luni.
Timp de de trei ani prețurile au crescut constant, dar rata reală a dobânzii a fost menținută la un indice negativ, băncile fiind obligate să apeleze la împrumuturi la FED pentru a supraviețui. În anul 2006 rata reală a dobânzii s-a apropiat de zero, iar sumele oferite de băncile centrale s-au regăsit în economiile proprii (un efect al acestora regăsindu-se în boom-ul imobiliar american). În plus, cu aprobarea tacită a Fondului Monetar Internațional (FMI) marile bănci centrale au început să emită exagerat monedă, astfel fiind înduși în eroare oamenii de afaceri, întreprinzătorii, dar și persoanele fizice, fenomenul fiind preluat de către băncile comerciale, spre satisfacția populației. Atunci s-a înregistrat și o creștere fără precedent a leasingului, a creditelor ipotecare și a creditelor de consum, oferta de creditarea consumului câștigând teren important în fața producției.
Prin emisia masivă de monedă atât la nivelul băncilor centrale americane, cât și a celor din restul puterilor financiare ale lumii, s-a ajuns la producerea unui dezechilibru între sistemul financiar controlat de stat prin băncile centrale și economiile reale. La acesta s-a adăugat și “politica banilor ieftini”, care a fost promovată de către băncile centrale în perioada 2001-2005, pe fondul lichidităților abundente și al nivelului redus al dobânzilor fiind slăbite standardele de creditare. În acest fel s-a ajuns la o creștere semnificativă a riscului de creditare, tot mai mulți fiind cei care nu și-au mai putut plăti obligațiile financiare către bănci.
Punctul zero al declanșării crizei economice este considerat momentul prăbușirii Lehman Brothers Holdings Inc, corporația fiind ulterior vândută parțial băncii britanice Barclays și holdingului Nomura Holdings. În momentul declarării falimentului, Lehman Brothers Holdings Inc avea datorii în valoare de 613 miliarde de dolari, active de 639 miliarde de dolari și împrumuturi de 155 miliarde de dolari
Criza economică a afectat nu numai instituțiile financiare din întreaga lume, ci și evoluția pieței de capital, fiind semnalate numeroase falimente declarate ale unor instituții financiare și bancare ce erau considerate puternice, restructurări de răsunet, preluări la prețuri derizorii și favorizarea unor grupuri financiare susținute politic. Generată de politica de expansiune monetară practicată aproape permanent, criza s-a propagat rapid la nivel global, prin efectul de contagiune ea ajungând treptat în toate statele dezvoltate ale lumii (în special cele care au adoptat o politică inflaționistă) – Banca Centrală Europeană a redus considerabil rata dobânzii la un nivel de doar 2%, pe care l-a menținut constant vreme de 4 ani.
Până în anul 2006 în multe state din lume rata rata reală a dobânzii a fost la un nivel apropiat de zero, sume mari din cele primite de la marile bănci centrale transformându-se în economii proprii. Iar cu acordul tacit al Fondului Monetar Internațional băncile centrale au practicat emiterea exagerată de monedă, spre deliciul populației, ce eraatrasă tot mai mult de creditele ipotecare, de creditele de consum și de leasing, erau acordate cu destul de multă ușurință. Prin emiterea necontrolată de monedă s-a produs un scurt-circuit între economiile reale și sistemul financiar controlat de state prin băncile centrale, în momentul declanșării crizei fiind afectate rând pe rând toate țările implicate în politica financiară inflaționistă, fenomen datorat efectului de contagiune.
La nivelul Uniunii Europeane, cea mai afectată țară a fost Letonia, care a avut în anii dinaintea crizei cele mai mari creșteri ale salariului minim (1 ianuarie 2006 salariul minim = 128 Euro/lună, luna septembrie 2006 = 170 Euro/lună, iulie 2007 = 227 Euro/lună), pe fondul acestora înregistrându-se ulterior o criză fără precedent a șomajului. Irlanda a fost și ea destul de afectată, ea mărind salariul mimin de la 7,65 Euro/oră la 8,30 Euro/oră începând cu 1 ianuarie 2007, iar din iulie 2007 s-a ajuns la valoarea de 8,65 Euro pe oră (ulterior rata șomajului a înregistrat o creștere de aproape 13 %). Și în Spania, țară în care se înregistra o rată a șomajului de aproape 21% în aprilie 2010, a practicat majorări ale salariului minim, acesta crescând de la 490 Euro/lună (2004) la 700 Euro pe lună în anul 2008. Singura țară europeană cel mai puțin afectată de criză a fost Suedia, țară care nu are salariu minim.
În încercarea de a diminua la maxim efectele crizei, mulți au fost guvernanții din Europa care s-au grăbit să preîntâmpine declararea falimentului în masă la nivelul băncilor și al fondurilor de asigurări, luând măsura naționalizării parțiale a sistemului financiar propriu.
Numărul instituțiilor financiare intrate în faliment în urma declanșării crizei a fost și el unul destul de ridicat, cele mai semnificative falimente fiind cele ale Terra Securities (companie financiară din Norvegia, ce se ocupa cu vânzarea unor instrumente financiare), ale băncii de economii a grupului Landsbanki – Icesave, sau cel al băncii britanice Kaupthing Singer & Friedlander. Pentru atenuarea efectelor crizeli, pe lângă naționalizarea băncilor, autoritățile au decis și reducerea considerabilă a impozitelor, în încercarea de a se obține o stimulare a economiei. Cu toate acestea economia s-a prăbușit în multe state ale lumii, producția industrială în state precum Marea Britanie, Germania, Franța sau Spania scăzând cu mai bine de 25 % în primele luni de la declanșarea crizei. Ca un efect imediat s-a înregistrat un val de concedieri și disponibilizări în toate marile țări ale lumii, șomajul atingând cote alarmante.
Germania a investit 100 de miliarde de euro în garantarea împrumuturilor acordate de către bănci și 60 de miliarde au fost alocate pentru stimularea economiei germane.În Marea Britanie PIB-ul s-a prăbușit în primele șase luni de la declanșarea crizei, pentru salvarea companiilor mici, guvernul londonez intervenind la începutul anului 2009 prin alocarea a 20 de miliarde de lire pentru garantarea împrumuturilor făcute de bănci companiilor mici și mijlocii (în condițiile în care datoria internă a firmelor din Marea Britanie depășea suma de 500 de miliarde de lire sterline).
Rusia a fost și ea grav afectată de criză, prin prăbușirea prețului barilului de țiței, care a influențat negativ exporturile de petrol. Bursa de acțiuni s-a prăbușit și ea, guvernul rus alocând aproape 40 de miliarde de dolari în măsurile anticriză. Scăderea economiei rușești s-a datorat în principal reducerii stocurilor și nu a scăderii cererii, din cele aproape 3 miliarde de dolari alocați pentru stimularea cererii, marea majoritate au susținut compania de stat Russia Railways, oficialii ruși cumpărându-și din acești bani și numeroase mașini de lux.
Criza economică declanșată în anul 2007 în SUA este cea mai mare catasfrofă pentru economia mondială, din ultimii 100 de ani. Efectele acesteia au fost devastatoare, în ciuda numeroaselor măsuri luate de autorități.
Mii de miliarde de dolari și euro, sute de falimente, milioane de locuri de muncă pierdute, sute de mii de persoane rămase fără un acoperiș deasupra capului, reducerea drastică a nivelului de trai, scăderea accentuată a puterii de cumpărare, diminuarea drastică a consumului, ca și a producției, sunt doar câteva dintre urmările crizei ce ar fi putut fi evitate, cu atât mai mult cu cât au existat și câțiva specialiști ce au tras în mod repetat diverse semnale de alarmă.
BIBLIOGRAFIE
Autori români :
M. Mureșan, D.Chirleșan, A. Roman, Băncile, politica monetară și stabilitatea financiară sub impactul crizei globale actuale, Editura Junimea, Iași, 2011
Cristian Păun, Criza economică – cauze, caracteristici, explicații, Sfera politicii, volumul XVIII, iunie 2010
Cristina Peicuți, Lumea în Criză- Erorile Sistemului, Iași, Editura Polirom, 2011
Adrian Vasilescu, Comunicări științifice BNR, 2010
Autori străini :
Ajayi, Richard A, Mougoue, Mbodja, On the Dynamic Relation between Stock Prices and Exchange Rates, Journal of Financial Research, Southern Finance Association and Southwestern Finance Association, vol. 19(2), Summer, 1996)
Akerlof, George A., Robert J. Shiller – Animal Spirits: How Human Psychology Drives the Economy și Why It Matters for Global Capitalism, Princeton, N.J.: Princeton University Press, 2009
Almunia, Miguel, Agustin S. Benetrix, Barry Eichengreen, Kevin H. O'Rourke și Gisela Rua, „From Great Depression to Great Credit Crisis: Similarities, Differences and Lessons”
Bruno M., Easterley W. Inflation Crises and Long-Run Growth // Journal of Monetary Economics, 1998, nr. 1
Enrica Detragiache, Antonio Spilimbergo, Crises and Liquidity – Evidence and Interpretation, (IMF Working Papers 01/2, International Monetary Fund, 2001)
Enrica Detragiache, Asli Demirguc-Kunt, Does Deposit Insurance Increase Banking System
Stability, (IMF Working Papers 00/3, International Monetary Fund, 2000)
Rudiger Dornbusch, Debt Problems and the World Macro Economy, (NBER Working Papers 2379, National Bureau of Economic Research, Inc., 1989)
Gerardo Esquivel, Felipe Larraín, Currency Crises: Is Central America Different, (CID Working Papers 26, Center for International Development at Harvard University, 1999)
Frankel, Jeffrey A., Rose, Andrew K., Currency crashes in emerging markets: An empirical treatment, (Journal of International Economics, Elsevier, vol. 41(3-4), 1996)
Friedman, M., Friedman R., Libertatea de a alege. O declarație personală, Cap. 3: Anatomia Crizei, (Publica 2009)
Glick, R., Hutchison, M., Banking and Currency Crises: How Common are Twins?, (Papers pb99- 07, Economisch Institut voor het Midden en Kleinbedrijf, 1999)
David Guth, Charles Marsh, Public Relations: A Values-Driven Approach, Boston, Allyn & Bacon Publishing, 2000
Jesús Huerta de Soto, Dinero, Crédito Bancario y Ciclos Económicos, Unión Editorial, Madrid, 1998
Paul Krugman, A model of balance-of-payments crises, (Journal of Money, Credit, and Banking 11, 1979)
Kaminsky G., Reinhart C., Bank Lending and Contagion: Evidence from the East Asian Crisis,(Working Paper, National Bureau of Economic Research, 1999)
Manic, S., Economic crisis, its prospects and challenges for economic theory, Scientific Bulletin – 2009
Mishkin, F., Anatomy of a financial crisis, (NBER Working Paper Series, 1991, no. 3934)
Morin, E., Pour une crisologie, (Connexions, vol. 25, 1976)
Mitroff, I., Conceptual and empirical issues in the development of a general theory of crisis management, (Technological Forecasting and Social Change, vol. 33, 1988)
Maurice Obstfeld, Rational and self-fulfilling balance-of-payments crises, (American Economic Review 76 (1), 1986)
Nouriel Roubini, Stephen Mihm, „Economia crizelor – curs fulger despre viitorul finanțelor ”, București, Editura Publică, 2010
Shiskin, J., The Changing Business Cycle, (New York Times, 1974, December), 222
Thierry Libaert, Comunicarea de criză, București, Editura C.H. Beck, 2008
Joseph E. Stiglitz : În cădere libera – America, piața liberă și prăbușirea economiei mondiale, Bucuresti, Editura Publica, 2010
Site-uri consultate :
http://www.dallasfed.org/fed/annual/
http://ro.wikipedia.org/wiki/Milton_Friedman
www.mediafax.ro
http://cristianpaun.finantare.ro/2008/12/13/ce-este-o-criza-financiara/
http://www.theguardian.com/business/bear-stearns
http://www.nbcnews.com/id/22606833/ns/business-real_estate/t/bank-america-acquire-countrywide/#.Uzub7–KBjo,
http://money.cnn.com/2008/07/12/news/companies/indymac_fdic/
http://voices.yahoo.com/fannie-mae-freddie-mac-mortgage-rates-international-1913592.html
http://www.investopedia.com/terms/o/ofheo.asp
http://www.networkworld.com/news/2008/091508-wall-street-shakeup.html
http://content.time.com/time/specials/packages/article/0,28804,1841334_1841431_1902071,00.html
http://www.insurancejournal.com/news/national/2008/10/01/94218.htm
http://www.bloomberg.com/news/2013-12-31/u-s-stock-index-futures-are-little-changed-before-data.html
http://cristianpaun.finantare.ro/2008/12/20/impactul-crizei-financiare-asupra-pietei-muncii-din-sua/
http://www.reuters.com/article/2013/12/06/us-usa-economy-idUSBRE9B40KJ20131206
http://business.financialpost.com/2014/04/07/the-changing-face-global-risks-top-6-things-you-should-be-worried-about-now/
http://www.project-syndicate.org/commentary/nouriel-roubini-warns-that-even-as-many-threats-to-the-world-economy-have-receded–new-ones-have-quickly-emerged
http://www.project-syndicate.org/commentary/nouriel-roubini-warns-that-even-as-many-threats-to-the-world-economy-have-receded–new-ones-have-quickly-emerged
http://business.financialpost.com/2014/04/07/the-changing-face-global-risks-top-6-things-you-should-be-worried-about-now/
http://www.efsf.europa.eu/about/index.htm
http://www.ecb.europa.eu/stats/monetary/rates/html/index.en.html
http://www.ecb.europa.eu/ecb/educational/facts/ monpol/html/mp_010.ro.html
ANEXA 1
Sursa captură – site-ul oficial al Băncii Centrale Europene
Sursa captură – site-ul oficial al Băncii Centrale Europene
BIBLIOGRAFIE
Autori români :
M. Mureșan, D.Chirleșan, A. Roman, Băncile, politica monetară și stabilitatea financiară sub impactul crizei globale actuale, Editura Junimea, Iași, 2011
Cristian Păun, Criza economică – cauze, caracteristici, explicații, Sfera politicii, volumul XVIII, iunie 2010
Cristina Peicuți, Lumea în Criză- Erorile Sistemului, Iași, Editura Polirom, 2011
Adrian Vasilescu, Comunicări științifice BNR, 2010
Autori străini :
Ajayi, Richard A, Mougoue, Mbodja, On the Dynamic Relation between Stock Prices and Exchange Rates, Journal of Financial Research, Southern Finance Association and Southwestern Finance Association, vol. 19(2), Summer, 1996)
Akerlof, George A., Robert J. Shiller – Animal Spirits: How Human Psychology Drives the Economy și Why It Matters for Global Capitalism, Princeton, N.J.: Princeton University Press, 2009
Almunia, Miguel, Agustin S. Benetrix, Barry Eichengreen, Kevin H. O'Rourke și Gisela Rua, „From Great Depression to Great Credit Crisis: Similarities, Differences and Lessons”
Bruno M., Easterley W. Inflation Crises and Long-Run Growth // Journal of Monetary Economics, 1998, nr. 1
Enrica Detragiache, Antonio Spilimbergo, Crises and Liquidity – Evidence and Interpretation, (IMF Working Papers 01/2, International Monetary Fund, 2001)
Enrica Detragiache, Asli Demirguc-Kunt, Does Deposit Insurance Increase Banking System
Stability, (IMF Working Papers 00/3, International Monetary Fund, 2000)
Rudiger Dornbusch, Debt Problems and the World Macro Economy, (NBER Working Papers 2379, National Bureau of Economic Research, Inc., 1989)
Gerardo Esquivel, Felipe Larraín, Currency Crises: Is Central America Different, (CID Working Papers 26, Center for International Development at Harvard University, 1999)
Frankel, Jeffrey A., Rose, Andrew K., Currency crashes in emerging markets: An empirical treatment, (Journal of International Economics, Elsevier, vol. 41(3-4), 1996)
Friedman, M., Friedman R., Libertatea de a alege. O declarație personală, Cap. 3: Anatomia Crizei, (Publica 2009)
Glick, R., Hutchison, M., Banking and Currency Crises: How Common are Twins?, (Papers pb99- 07, Economisch Institut voor het Midden en Kleinbedrijf, 1999)
David Guth, Charles Marsh, Public Relations: A Values-Driven Approach, Boston, Allyn & Bacon Publishing, 2000
Jesús Huerta de Soto, Dinero, Crédito Bancario y Ciclos Económicos, Unión Editorial, Madrid, 1998
Paul Krugman, A model of balance-of-payments crises, (Journal of Money, Credit, and Banking 11, 1979)
Kaminsky G., Reinhart C., Bank Lending and Contagion: Evidence from the East Asian Crisis,(Working Paper, National Bureau of Economic Research, 1999)
Manic, S., Economic crisis, its prospects and challenges for economic theory, Scientific Bulletin – 2009
Mishkin, F., Anatomy of a financial crisis, (NBER Working Paper Series, 1991, no. 3934)
Morin, E., Pour une crisologie, (Connexions, vol. 25, 1976)
Mitroff, I., Conceptual and empirical issues in the development of a general theory of crisis management, (Technological Forecasting and Social Change, vol. 33, 1988)
Maurice Obstfeld, Rational and self-fulfilling balance-of-payments crises, (American Economic Review 76 (1), 1986)
Nouriel Roubini, Stephen Mihm, „Economia crizelor – curs fulger despre viitorul finanțelor ”, București, Editura Publică, 2010
Shiskin, J., The Changing Business Cycle, (New York Times, 1974, December), 222
Thierry Libaert, Comunicarea de criză, București, Editura C.H. Beck, 2008
Joseph E. Stiglitz : În cădere libera – America, piața liberă și prăbușirea economiei mondiale, Bucuresti, Editura Publica, 2010
Site-uri consultate :
http://www.dallasfed.org/fed/annual/
http://ro.wikipedia.org/wiki/Milton_Friedman
www.mediafax.ro
http://cristianpaun.finantare.ro/2008/12/13/ce-este-o-criza-financiara/
http://www.theguardian.com/business/bear-stearns
http://www.nbcnews.com/id/22606833/ns/business-real_estate/t/bank-america-acquire-countrywide/#.Uzub7–KBjo,
http://money.cnn.com/2008/07/12/news/companies/indymac_fdic/
http://voices.yahoo.com/fannie-mae-freddie-mac-mortgage-rates-international-1913592.html
http://www.investopedia.com/terms/o/ofheo.asp
http://www.networkworld.com/news/2008/091508-wall-street-shakeup.html
http://content.time.com/time/specials/packages/article/0,28804,1841334_1841431_1902071,00.html
http://www.insurancejournal.com/news/national/2008/10/01/94218.htm
http://www.bloomberg.com/news/2013-12-31/u-s-stock-index-futures-are-little-changed-before-data.html
http://cristianpaun.finantare.ro/2008/12/20/impactul-crizei-financiare-asupra-pietei-muncii-din-sua/
http://www.reuters.com/article/2013/12/06/us-usa-economy-idUSBRE9B40KJ20131206
http://business.financialpost.com/2014/04/07/the-changing-face-global-risks-top-6-things-you-should-be-worried-about-now/
http://www.project-syndicate.org/commentary/nouriel-roubini-warns-that-even-as-many-threats-to-the-world-economy-have-receded–new-ones-have-quickly-emerged
http://www.project-syndicate.org/commentary/nouriel-roubini-warns-that-even-as-many-threats-to-the-world-economy-have-receded–new-ones-have-quickly-emerged
http://business.financialpost.com/2014/04/07/the-changing-face-global-risks-top-6-things-you-should-be-worried-about-now/
http://www.efsf.europa.eu/about/index.htm
http://www.ecb.europa.eu/stats/monetary/rates/html/index.en.html
http://www.ecb.europa.eu/ecb/educational/facts/ monpol/html/mp_010.ro.html
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Criza Actuala în Perspectivă Comparativă Scoala Austriacă, Monetaristă, Keynesiană (ID: 138698)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.