Critica Maioresciana

Critica literară face parte din marea familie a științelor precum retorica si hermeneutica, alături de domeniul gramaticii.

Conștiința distingerii operei propriu-zise de interpretarea sa a existat dintotdeauna. La început au fost interpretate textele sacre, profetice, religioase, fiind urmate, în ordine cronologică, de cele juridice si literare. Interpretarea acestor texte avea drept scop descoperirea, clarificarea si validarea semnificațiilor1).

Interpretarea textului literar a cunoscut evoluția de la hermeneutică (înțeleasă ca un comentariu menit să descopere enigmele lumii) la faza criticii. Critica și-a conturat domeniul de studiu în epoca clasică când literatura devenise obiect al cunoașterii științifice. Compensând îngustarea opticii asupra limbajului, interpretarea lui a ajuns să însemne analiza modului său de funcționare în termenii exactității, ai adecvării, ai adevărului sau a valorii expresive. Astfel “toate limbajele critice începând cu secolul al XIX-lea s-au încărcat cu exegeză, așa cum exegezele din epoca clasică s-au încărcat cu metode critice”2). În secolul al XX-lea, obiectul privilegiat al criticii este literatura. Critica devine o știință a limbajului căreia i se subordonează critica literară, aceasta din urmă având o existență relativ autonomă în raport cu alte tipuri de critică și specială prin natura obiectului ei.

Preluând ideea lui Dijk, Carmen Vlad îi acordă criticii literare dublu statut: de ramură a poeticii, dar și de componentă a teoriilor receptării, când interesează ca activitate modelatoare, efectuată asupra operei în procesul comunicării literare.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea s-a exprimat ideea necesității criticii în cultura românească. S-a considerat că “apariția și dezvoltarea limbajului criticii literare românești reprezintă urmarea complexului de fenomene sociale și ideologice care au determinat evoluția și modernizarea în forme specifice, a întregului proces de devenire culturală a poporului român”3,). Cu alte cuvinte, prezența spiritului critic în societatea românească la începutul secolului al XIX-lea a fost consecința firească a atingerii unui nivel de dezvoltare în toate domeniile vieții culturale. Aceasta este perioada în care apar teatre, universităti, se publică reviste. Limba atinsese un anumit grad de dezvoltare care a permis apariția unui limbaj artistic, publicistic, oratoric, a unor domenii filologice precum gramatica, prozodia, retorica.

Ca în orice început de dezvoltare culturală au existat și anumite direcții care încetineau acest proces și ca urmare ele trebuiau îndepărtate. Astfel era necesară prezența unor oameni de cultură ca Ion Heliade Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Costache Negruzzi care să orienteze mișcarea culturală, să evidențieze atât direcțiile pozitive cât și pe cele negative din această mișcare culturală.

Ion Heliade Rădulescu a publicat în Curierul de ambe sexe un articol intitulat sugestiv “Critica literar㔂 în care se regăsește un atac violent contra poetului Alexandrescu, autorul fabulei, tipărită atunci Vulpea, calul si lupul. Gh. Bulgăr afirmă în legătură cu acest articol că “e prima dată în literatură noastră când apare o analiză literară de proporții”. La început, toate resursele trebuie concentrate în scopul stimulării producției literare naționale: “Critica este o judecată, și judecata se întemeiază pe pravili, și pravilile le fac legiuitorii. (…) Unul scrie, altul nu are temeiuri pe care să-l tagaduiasca, și tace și scrie și el, de se simte în stare, și arată oamenilor cum se scrie limba lor, și oamenii aleg, și mulțimea glasurilor se face pravilă, și după dânsa vin criticile”5).

Mihail Kogălniceanu afirma necesitatea criticii: “ Ei bine, într-o asemine epohă, când se publică atâte cărți, afară de bune, nu este neapărat nevoie ca o critică nepărtinitoare, aspra, să le cerceteze pe toate și ca intr-un ciur să le venture; lăudând cele bune si aruncând în noianul uitării pre cele rele; și una și alta după principiile sale, și fără a lua seama la persoana și la starea autorilor?”6).

Alecu Russo considera că o critică literară adevărată se va naște atunci când “vom înțelege că literatura este pâinea zilnica a unui neam”7).

Costache Negruzzi critică civilizația noastră pe care o vede ca pe o simplă formă de imitație superficială fără asimilație:”Precum vezi de la fiecare am luat câte ceva; atâta că n-am luat ceva bun. Ce ne pasă! Ni se pare că prin asta intrăm brista în civilizație”8). Negruzzi își manifestă opinia și într-un alt domeniu, al teatrului ale cărui probleme erau discutate pe larg la începuturile culturii noastre moderne, în critica artei dramatice și a spectacolelor. Astfel vorbind despre un concert muzical, într-un articol în Albina românească, el utilizează termenii care se vor impune mai târziu în critica modernă: “siguranța și acuratețea cu care au executat grelele variații ale lui Mayeder si Beritot, ca și capricioasele fantasia ale lui Lipinski”; artista tânăra “unește pe lângă arta marilor maeștrii, toată gratia , ușurătatea și delicatețea dăruită de natură”8). Așadar, la începutul secolului al XIX-lea în cultura românească se dezvoltă un spirit critic care avea drept scop evidențierea trăsăturilor pozitive, iar tot ceea ce era simțit ca abatere de la drumul firesc al culturii era supus unei critici virulente pentru a fi îndepărtat.

Pe acest teren pregătit de oamenii de cultură de la începutul secolului al XIX-lea își desfasoară activitatea critică Titu Maiorescu. Ceea ce moștenește junimistul de la predecesori este tendința de a arăta tarele culturii în general și ale literaturii în mod special pentru a fi respinse si îndepărtate de generațiile viitoare. Prin critica sa, Titu Maiorescu orientează literatura spre producții originale și valoroase totodată. De aceea, junimistul face critică de direcție și nu una istorică precum George Călinescu, de exemplu.

Titu Maiorescu este cel care teoretizează spiritul critic si normele după care se apreciază o lucrare în termenii valoroasă – nevaloroasă. În acest sens, Negruzzi afirma că scrierea lui Maiorescu O cercetare asupra poeziei române de la 1867 deschide la cei mai mulți orizonturi noi. Pâna atunci se judeca valoarea unei poezii numai din instinct natural, fără a încerca să se analizeze cauzele, pentru care o anumită poezie ne place, iar alta ne pare rea. Din acel moment, critica își face loc în societate și, după un șir de ani, așa s-au deprins cu oarecare idei fundamentale comune, încât adesea se înțelegeam prin simple semne fără multă vorbă.

Spiritul critic Maiorescian s-a manifestat în numeroase domenii.

În literatură, studiul Poezia română anunța prin chiar subtitlul său că este o cercetare critică. În acest studiu se are in vedere modul cum trebuie utilizată limba pentru a crea imagini artistice, de aceea se poate spune că este un ghid despre cum se scrie o poezie. Se dau exemple pozitive si negative de poezii pentru a se facilita înțelegerea regulilor propuse.

Un alt studiu, Asupra poeziei noastre populare, este încadrat de Maiorescu în principiile estetice expuse în O cercetare asupra poeziei române de la 1867. Valoarea poeziei populare, în descoperirea căreia recunoscuse meritul esențial al lui Alecsandri, este net superioară celei contemporane poetului. Mediocritatea poeziei contemporane ar fi explicabilă prin ignorarea principiului elementar că poezia nu vine din reflecție, ci din sentiment, din inspirare.

Maiorescu ia figură de apărător unui dramaturg, Caragiale, acuzat de imoralitate în artă. Criticul ajută publicul român sa facă distincția între moralitate și imoralitate în artă, categorii estetice oarecum neînțelese în acea perioadă. Moralitatea în artă este expresia emoției impersonale :” Orice emoțiune estetică, fie deșteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stăpânit de ea, pe câta vreme este stăpânit, sa se uite pe sine ca persoană și să se înalțe în lumea ficțiunii ideale.”8)

Astfel Maiorescu demonstrează că valoarea adevăraților creatori nu poate fi negată atâta timp cât anumite noțiuni literare, estetice nu sunt bine fundamentate în conștiința critică și a cititorului.

În studiul Poeți și critici, Maiorescu arată faptul că orice critică nu-și are rostul atunci când în literatură apar scriitori care îndeplinesc cerințele unei creații adevărate. Astfel nevoia criticii scade odată cu dezvoltarea literaturii: Prezența poeziei lui Eminescu avea să excludă poezia lui Aricescu; prezența Cuvintelor den bătrâni avea să excludă dicționarul Laurian-Massim; se acorda, așadar, însăsi artei o valoare estetică, educațională chiar în domeniul ei specific de acțiune.

Alte studii prin care criticul orientează mișcarea literară română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea folosind atât exemplul pozitiv cât și pe cel negativ sunt: Direcția nouă în poezia și proza română (studii în care sunt dați ca exemple demne de urmat Alecsandri, Eminescu, Bodnărescu, Șerbănescu, Odobescu, Slavici, Xenopol, I. Negruzzi); Eminescu și poeziile lui (în care criticul dezvoltă teoria omului de geniu); Povestirile d-lui Mihail Sadoveanu (scriitor care s-a format în spiritul direcției noi în cultura română).

Se observă că în critica literară, Maiorescu cere intrebuințarea firească a limbii poporului român, iubirea de adevăr si cunoașterea de cauză.

În problema cultivării limbii în studii precum Limba română în jurnalele din Austria, Maiorescu critică tendința exprimată în epocă de a împrumuta redundant neologisme. De asemenea, se critică și tendința de germanizare a limbii din Ardeal prin împrumutul masiv de termeni și expresii germane fără a fi adaptate sistemului limbii romane. În articole precum Beția de cuvinte, Răspunsurile “Revistei Contimporane”, Oratori, retori si limbuți se are de asemenea în vedere folosirea excesivă de termeni acolo unde nu este cazul, utilizarea de cuvinte fără legatură cu contextul sau exprimarea de neadevăruri de orice fel: istorice, filologice din dorința de a afișa o falsă cultură. Maiorescu critică astfel retorismul facil.

În probleme de politica si de drept ( Contra școalei Bărnuțiu). Principiile de drept public exprimate sunt foarte puțin importante, ceea ce interesează este argumentarea criticului. Articolul în sine reprezintă un model polemic. Eficacitatea polemicii maioresciene constă în dreptatea cauzei. Logica, înșiruirea strânsă de argumente, invectiva personală îi asigură reușita criticului în combaterea principiilor bărnuțiene. Maiorescu găsește niște consecințe pe care le exagerează, (religia creștină este periculoasă și trebuie înlocuită prin cultul păgân al romanilor; împărțirea proprietății funciare nu este dreaptă; principele străin este periculos si contrar statului român și votul dat contra lui de un singur român este suficient pentru a-l declara anulat) pe care își constituie o argumentare solidă.

În ortografie, în studiul Despre scrierea limbii române, Maiorescu face critica sistemului de scriere etimologic si a fonetismului absolut care au ca efect îngreunarea scrierii și a citirii și împiedecă crearea unui alfabet simplu si logic.

Toate aceste domenii în care se manifestă spiritul critic maiorescian se subordonează teoriei formelor fără fond care reprezintă “adevărata axă a criticii maioresciene”. În acest sens, studiul În contra direcției de azi în cultura română este esențial. În câteva pagini ale acestui studiu se rezumă temele esențiale ale criticii culturale maioresciene. Criticul constată că ceea ce caracterizează societatea românească este vițiul radical al “neadevărului”, adică al minciunii în toate manifestările spiritului public. Tinerii români plecați la studii în străinătate, influențati de formele culturii, le aduc la noi în tară fără însă a le adapta fondului românesc. Astfel se înființează instituții: teatre, o Academie, Conservator, scoală de Belle-Arte, universități neținându-se cont că nu existau nici actori, nici învățati, nici profesori sau oameni instruiți care să-si exprime logic și argumentat opinia cu privire la marile probleme ale limbii române. Maiorescu se simte dator să critice toate aceste forme pentru a demasca minciuna de la temelia culturii române și de a “denunța pretutindenea spiritelor mai june, pentru ca acestea să înțeleagă și să primească sarcina de a o combate și nimici fără cruțare, dacă nu vor să fie înșiși nimiciți sub greutatea lui”9) .

Deci critica lui Maiorescu a fost culturală, normativă și s-a exercitat în cadrele orientărilor generale. Constatând ca realitate neadevărul de la baza culturii noastre, critica lui s-a dezvoltat în sensul principiului evoluționist. De aceea tot ce nu corespundea specificului nostru național era considerat improvizație fără fundament, “fantasmagorie”, “minciună” inutilă si “stricăcioasă” pentru viitoarea formă.

BIBLIOGRAFIE

Carmen Vlad, Semiotica criticii literare, Editura Știintifică si Enciclopedică, București, 1982, p. 99

Michel Foucault, Les mots et les choses, Edition Gallimard, 1968, apud Vlad, Ibid., p. 100

Vlad, Ibid, p. 179

Gh. Bulgăr, Studii de stilistică și limbă literară, EDP, București, 1971, p. 259

Vlad, Ibid., p. 182

Vlad, Ibid., p. 183

Vlad, Ibid., p. 183

Bulgăr, Ibid., p. 259

Titu Maiorescu, Critice, EDP, p. 475

Lovinescu, Scrieri,7, p. 151

Maiorescu , Ibid. , p.129

Rezumat

Rolul criticii literare rezidă în interpretarea textelor sacre, juridice, literare, cunoscând și evoluția de la hermeneutică la critica actuală.

Pe terenul pregătit de oamenii de cultură de la începutul secolului al XIX-lea precum I. H. Rădulescu, M. Kogălniceanu, Alecu Russo, C. Negruzzi, își desfășoară activitatea critică Titu Maiorescu. Dacă predecesorii săi au desfășurat o activitate de pionierat, de cele mai multe ori neorganizată, Titu Maiorescu este considerat părintele criticii românești, prin faptul că definește metoda criticii și tehnicile ei de analiză. Activitatea lui critică a cuprins numeroase domenii ca: literatura, cultivarea limbii, politica, dreptul și ortografia. În domeniul criticii literare, studiul O cercetare critică asupra poeziei de la 1867 este extrem de important căci criticul reușește să stabilească reguli atât la nivelel formei, cât și a fondului unei poezii pentru a putea considera o poezie reușită sau nu. În domeniul ortografiei, lui Titu Maiorescu îi daturăm meritul de a scrie conform unai ortografii fonetice și nu etimologice. Deci, Titu Maiorescu realizează o critică de direcție, orientând drumul literaturii române și întemeind limbajul critic românesc.